Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ  FRANCEZĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

LITERATURĂ COMPARATĂ

- PARADIGMA POEZIEI MODERNE -

STUDENT: MOARCĂŞ ALEXANDRA


ANUL III ID - SEMESTRUL I

1
CHARLES BAUDELAIRE
(1821 - 1867)

2
Pornind de la afirmaţia lui Ezra Pound că „în spaţiul cultural european, poezia a fost
inventată de două ori: mai întâi de poeţii greci din secolele VIII-VII î.e.n., a doua oară de
trubadurii din Provenţa secolelor XI-XII” şi adăugând aserţiunea lui Confucius, „Educaţia
începe prin poezie, se întăreşte printr-o purtare adecvată şi se împlineşte prin muzică”,
Alexandru Muşina, în studiul său Paradigma poeziei moderne, ajunge la concluzia că poezia
este obligatorie pentru „a învăţa lumea”, dar în momentul în care societatea funcţionează
secole de-a rândul după un anumit model cultural, oamenii se pot orienta foarte bine în lumea
lor şi cu poezia scrisă cu secole înainte. Necesitatea apariţiei unei noi poezii apare atunci când
„într-o anumită « lume » se produce o mutaţie atât de profundă încât apare necesitatea
inventării unei noi lumi culturale”, şi implicit a unei noi poezii care să ne ajute să „învăţăm
lumea”, deoarece poezia este în centrul limbajului, fiind „limbajul încărcat cu maximum
posibil de energie (semnificaţi)” (E. Pound) şi singura în măsură să rupă vechile legături şi să
refacă altele noi, în concordanţă cu noua cultură.

Apariţia poeziei moderne se datorează unei serii impresionante de factori care se referă
la mediul obiectual şi instituţional, la relaţia senzorială cu lumea şi la cultură: schimbarea
raportului natural/artificial, modificarea universului senzaţiilor, înlocuirea informaţiei directe
cu cea mediată, desacralizarea şi individualizarea lumii, modificarea relaţiilor şi valorilor
sociale etc.

Poezia modernă vine să exprime o lume complet diferită de lumile anterioare, o lume
pentru înţelegerea-comunicarea-inventarea căreia nu sunt suficiente nici ştiinţele, nici
celelalte arte, nici celelalte genuri literare. Ea nu este descrierea a ceva deja cunoscut, ci o
explorare a unor zone noi, atât ale experienţei umane, cât şi ale expresiei: „Un singur gând ne
arde/Să dăm de ceva nou”, afirma Baudelaire, considerat „poetul modernităţii”, termen pe
care chiar el l-a folosit pentru „a exprima specificul artistului modern: facultatea de a nu
vedea în deşertul marelui oraş numai decăderea omului, dar şi de a simţi o frumuseţe
misterioasă, încă nedescoperită” 1. Baudelaire este cel de la care „porneau curente de altă
natură, mai tulburătoare, decât la romantici”, dar care i-au cuprins pe Rimbaud, Verlaine,
Mallarme şi pe mulţi alţii, fiind conştienţi că ei au pornit de acolo de unde a trebuit să se
oprească Baudelaire (Mallarme).

Hugo Friedrich notează că Baudelaire a fost preocupat de explicarea rolului poeziei în


această nouă lume creată: cum e posibilă poezia în civilizaţia comercializată şi tehnicizată.

1
Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Cap. 2. Baudelaire, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p.31.

3
Opera sa demonstrează caracterul experimental al poeziei: ea trebuie să ajute la „înţelegerea
lumii”, trebuie să „arate calea”, iar această cale „duce cât mai departe de banalitatea realului,
într-o zonă a misteriosului, dar în aşa fel încât excitantele civilizatorii ale realităţii să fie
incluse în această zonă, să devină capabile de vibrare poetică” 2, deci poezia modernă este o
explorare, marcând o ruptură definitivă de poezia premodernă. Această ruptură a avut loc şi la
nivelul formei, a regulilor, a convenţiilor. Poeţii moderni contestă eficacitatea regulilor în
numele „impresiei pe care opera o lasă asupra noastră”, pentru că „nimic nu ne împiedică să
înlocuim aceste convenţii cu altele din ce în ce mai suple până când dispar definitiv, lăsând
poemul să se definească pe sine însuşi prin singura sa calitate: cea poetică.” 3 Astfel, poemul
modern nu mai ascultă de nici o lege, având o formă liberă.
Această formă liberă a fost experimentată de Charles Baudelaire începând din 1857,
dând naştere unei culegeri de Mici poeme în proză, o operă zămislită după modelul lui
Aloysius Bertrand, autorul lui Gaspard de la Nuit, poetul mărturisind în scrisoarea-prefaţă
adresată lui Arsene Houssaye, că a dorit să aplice „la descrierea vieţii moderne, sau mai
degrabă la o anumită viaţă modernă, mai abstractă, procedeul pe care l-a aplicat (Bertrand) la
zugrăvirea vieţii de altădată, atât de straniu pitorească”. Înlocuirea versului cu proza s-a făcut
din raţionamentul că „Există Poeme frumoase fără versuri, aşa cum există versuri frumoase
fără poezie şi tablouri frumoase fără un colorit bogat”4 şi, după cum afirmă Baudelaire în
aceeaşi scrisoare: proza lirică „muzicală fără ritm şi fără rimă, îndeajuns mlădioasă şi
îndeajuns autentică” este cea mai capabilă „pentru a se adapta mişcărilor lirice ale sufletului,
unduirilor visării, zvâcnirilor conştiinţei”. El o separă de Fleurs du Mal, pentru care revendică
merite diferite şi, în anumite puncte, opuse. De aceasta, el scrie lui Vigny, la sfârşitul lui
1861: „Singurul elogiu pe care îl solicit pentru această carte este să se recunoască faptul că ea
nu e un simplu album şi că are un început şi un sfârşit.”
În Introducerea scrisă pentru Mici poeme în proză, Marcel Ruff compară tonalitatea
vocii autorului în cele două culegeri de poeme: poezia în versuri face ca vocea autorului să
ajungă la noi ca „printr-un instrument care o amplifică, dar şi o modifică”, în timp ce poemul
în proză „are ca efect suprimarea obstacolelor care, în limbajul direct, opreşte confidenţele
cele mai intime.” Deşi abordează aceleaşi mari teme din Fleurs du Mal (obsesia timpului, a
exilului, spleen-ul, beţia şi călătoria ca metode de evadare în uitare), „nici o operă scrisă de
Baudelaire, nici măcar corespondenţa sa, nu dezvăluie atât de bine şi atât de complet profunda

2
Ibidem.
3
Marcel A. Ruff, Introduction la Petits Poèmes en prose, p.15.
4
Ibidem.

4
sa personalitate”, o personalitate în majoritatea timpului ascunsă „cu atâta grijă sub o mască
de cinism şi excentricitate” 5.
În poemele sale în proză, „inima tandră” a lui Baudelaire este plină de compasiune
pentru copiii sărmani, pentru bătrânele femei nefericite, al căror timp de a plăcea a trecut,
pentru „bătrânul poet fără prieteni, fără familie, fără copii, degradat de mizerie şi de
ingratitudinea publică”6 pentru omul smuls din reveria sa de hidoasa realitate, pentru
„monştrii nevinovaţi” în favoarea cărora el imploră mila „Aceluia, care singur ştie de ce
există, cum s-au făcut şi cum ar fi putut să nu se facă ”.
El sesizează cu tristeţe şi revoltă că lumea în care trăim, lumea modernă, este
desacralizată, ea se află „sub o vastă boltă cenuşie, într-o întinsă câmpie de pulbere, fără
drumuri, fără iarbă, fără un mărăcine, fără o urzică” 7, un pustiu în care oamenii s-au sălbăticit,
şi-au pierdut simţul Adevărului, Onoarei, Dreptăţii, Frumosului şi Virtuţii (considerate acum
artificiale). Ei iubesc şi caută ceea ce odinioară condamnau, iar pe „bătrânul om de litere ce a
supravieţuit generaţiei pentru care a fost un strălucit om de duh”, astăzi, l-au uitat, ba mai
mult, îl dispreţuiesc „în a cărui baracă lumea uitucă nu vrea să mai intre”. Încă înainte de a se
naşte, omul şi viitorul său depind de „hatârul zânelor”, care dau „celui ce încă nu trăise un
hatâr putând să-i hotărască destinul şi să ajungă într-adevăr izvorul nefericirii ca şi al fericirii
lui” 8.
În poemele sale, societatea este plină de „speculanţi mărunţi” care vor „să câştige
paradisul economiceşte”, căpătând „fără bani un brevet de om milostiv” 9 şi detestându-i pe
sărmani deoarece „Sunt insuportabili oamenii aceştia cu ochii deschişi ca porţile pentru
trăsuri”10, prin dispreţul lor împingându-i pe sărmani la jafuri, sinucideri, sau chiar fratricide.11
Oraşul este întruchipat ca fiind însufleţit de un „delir oficial” , de o „harababură şi
hărmălaie”, „un talmeş-balmeş de ţipete” 12 menite „spre a tulbura creierul celui mai dârz
singuratic”13. În mijlocul acestui vacarm, sufletul lui este chinuit de „Demonul
contratimpului” care îi aminteşte mereu că e muritor, că „lumea e supusă îngrozitoarei legi a
Timpului”14 pentru că „Timpul domneşte, şi-a reluat brutala dictatură”15.
5
Ibidem, p. 24.
6
Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bătrânul saltimbanc, trad. G. Georgescu, Editura Univers, Bucureşti,
1971, p.19.
7
Ibidem, Fiecare cu himera lui, p.19.
8
Ibidem, Darurile zânelor, pp. 43-44.
9
Ibidem, Moneda falsă, pp. 62-63.
10
Ibidem, Ochii săracilor, pp. 56-57.
11
Ibidem, Prăjitura, p. 21.
12
Ibidem, Bătrânul saltimbanc, p. 19.
13
Ibidem, Un om de haz, p. 16.
14
Ibidem, Darurile zânelor, p. 43-44.
15
Ibidem, Camera dublă.

5
În această societate, deşi tânjeşte după „studiul frumosului”, pe care îl resimte ca un
duel, „artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins”16. Din străfundul sufletului său el face să
iasă mărturisiri înfiorătoare: „m-aş simţi mai bine acolo unde nu sunt” 17, sau în alt poem,
exprimând acelaşi deprimant sentiment: „niciodată nu mă simt bine nicăieri, şi mereu cred că
m-aş simţi bine în altă parte decât unde sunt” 18, „Oriunde!” izbucni sufletul, chiar la Pol, la
jumătatea neantului unde aurorele boreale par un foc de artificii venit din iad, „Oriunde! dar
numai afară din lumea aceasta!” Sufletul său zdruncinat se revoltă împotriva divinităţii, căci
„Dumnezeu nu se îngrijeşte de mine”19, şi îi reproşează că „viaţa mişună de monştri
nevinovaţi”20 creaţi prin voia Lui. În acest moment de deznădejde şi dezgust, oferta diavolului
îi pare tentantă: „te voi face stăpânul sufletelor” 21, „banii, aurul, diamantele, palatele feerice
vor veni să vă caute [...] vă veţi îmbăta de voluptăţi, fără oboseală, în ţări încântătoare unde e
veşnic cald şi unde femeile au un parfum la fel de plăcut ca de floare”22.
Sentimentul de dragoste este demitizat, femeia nemaifiind privită ca o zeiţă, ideal de
frumuseţe, candoare şi iubire; preeminenţa artificialului asupra naturalului determină
reducerea femeii la trup: ea devine doar un obiect de care bărbatul se foloseşte şi este
zugrăvită ca suspinând „de îndestularea bunei stări şi povara huzurului” ca o culegătoare de
spice ajunsă la 60 de ani, dispreţuindu-l pe „bărbatul paşnic”, pe care îl torturează cu
„pretenţioasele sale sclifoseli.”23
Schimbarea raportului natural/artificial atrage după sine şi modificarea universului
senzorial al omului modern. În poezia modernă, simţurile sunt „satisfăcute”, dar şi
condiţionate, prin folosirea parfumurilor, rujurilor, cremelor, mănuşilor etc. Se observă şi în
volumul de poeme în proză al lui Baudelaire „deplasarea atenţiei către senzaţie”, după cum
afirma Fernando Pesoa. Astfel, părul femeii iubite îi induce artistului reverii care îi
alimentează sufletul de senzaţii pe care lumea exterioară nu i le poate oferi: „Lasă-mă să
respir mult, îndelung, parfumul părului tău [...] ca să scutur amintirile din aer. Dacă ai putea
şti tot ce văd! tot ce simt! tot ce aud în părul tău! [...] Un întreg vis e părul tău, plin de pânze şi
catarge, el cuprinde întinse mări cu musoane ce mă împing spre climate pline de vrajă [...] În
oceanul părului tău întrevăd un port plin de cântece melancolice [...] În mângâierile părului
tău regăsesc toropirea lungilor ceasuri petrecute pe divan [...] În dogorâtoarea vatră a părului
16
Ibidem, „Confiteor” de artist.
17
Ibidem,Anywhere out of the world, p. 96.
18
Ibidem,Vocaţiile, p. 71.
19
Ibidem.
20
Ibidem,Domnișoara Bisturiu, p. 95.
21
Ibidem, Ispitele sau Eros, Plutus și gloria, p. 46.
22
Ibidem, Jucătorul mărinimos, p. 66.
23
Ibidem, Femeia sălbatică și femeiușca elegantă, p. 28.

6
tău respir mirosul de tutun amestecat cu opiu şi zahăr” apoi simte nevoia să muşte din cozile
împletite ca din „amintiri”, căci „Sufletul meu călătoreşte pe miezme ca sufletul altora pe
muzică.”24
„Unul din marile merite ale lui Baudelaire – notează Marcel Raymond – este acela de
a fi făcut din peisajul urban – case, odăi, interioare – obiectul contemplaţiei sale şi de a fi
sesizat, chiar în defectele şi contrastele lor, analogii secrete cu propriile lui contradicţii” 25:
„oglinzile, metalele, stofele, aurăria şi faianţa cântă pentru ochi o mută şi tainică simfonie” 26,
„nu puteam, fără o sfâşietoare amărăciune, să mă despart de această mare aşa de nesfârşit
variată în înspăimântătoarea ei simplitate şi care părea să cuprindă şi să reprezinte prin
jocurile, înfăţişările, mâniile şi surâsurile ei, stările sufleteşti, agoniile şi extazele tuturor
sufletelor care au trăit, trăiesc şi vor trăi!” 27, printr-o fereastră luminată, el vede chipul unei
femei sărace şi bătrâne cu ajutorul căruia reface „povestea acestei femei [...] şi uneori mi-o
spun mie însumi plângând.”28
Micile poeme în proză oferă un spectacol impresionant al celor mai puternice senzaţii,
trezite în sufletul poetului mărunte imagini sau obiecte. El trăieşte cu intensitate aceste stări,
cărora le găseşte ulterior expresia poetică. Soarta artistului în lume îl frământă adesea. Vede
că „bătrânul om de litere” este răsplătit cu uitare de societatea modernă, simte că „studiul
frumosului e un duel în care artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins”, a trăit dureroasa
experienţă a respingerii: „te asemeni cu publicul, căruia niciodată nu trebuie să-i dăruieşti
parfumuri gingaşe ce-l scot din sărite, ci murdării alese cu grijă”29 plin de deznădejde strigă:
„Doamne Dumnezeule! Dă-mi harul să plăsmuiesc câteva versuri frumoase, care să-mi
dovedească mie însumi că nu sunt cel din urmă dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât cei
pe care-i dispreţuiesc.”30
„În majoritatea paginilor lor, Micile poeme în proză prezintă o utilizare nouă a prozei,
o proză în care puterea poetică tinde spre tensiunea extremă care stabileşte comunicarea între
visul poetului şi cel al cititorului” observă Marcel Ruff. „Muzica este graţioasă şi seducătoare,
iar noi suntem la spectacol şi închidem cartea ca şi cum am ieşi de la teatru, pentru a ne regăsi
„în pliurile sinuoase ale bătrânei capitale”, în lumea oamenilor timpului nostru.” 31

24
Ibidem, O emisferă în plete, p. 38.
25
Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, trad. Leonid Dimov, Editura Univers, București, 1970,
p. 75
26
Ibidem, Invitație la călătorie.
27
Ibidem, S-a şi sfârşit.
28
Ibidem, Ferestrele, p. 78.
29
Ibidem, Câinele şi flaconul, p. 21.
30
Ibidem, La unu din noapte, p. 26.
31
Marcel Ruff, op. cit., p. 22.

7
Baudelaire „vorbeşte despre sine în măsura în care se ştie victima modernităţii. Ea
apasă asupra sa ca un blestem”, notează Hugo Friedrich. „Măsoară în sine, pas cu pas, toate
fazele ce rezultă din obsesia modernităţii: spaima, impasul, prăbuşirea în faţa idealităţii
râvnite ardent, dar care se sustrage în gol. Vorbeşte despre obsesia de a-şi asuma acest destin.
Obsesie şi destin sunt două din cuvintele sale cheie. […] Acestea sunt simptomele civilizaţiei
moderne, primejdii pe care el însuşi trebuie să se ferească.” 32 La sfârşit, va lua martor cerul
„că a ştiut să îşi împlinească datoria «ca un chimist desăvârşit şi ca un suflet sfânt»”33

32
Hugo Friedrich, op. cit., p. 34.
33
Marcel Raymond, op cit., p. 78.

8
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne, Editura Leka Brîncuş,


1996.
2. Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, trad. de G. Georgescu, prefaţă
de Vladimir Streinu, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
3. Charles Baudelaire, Petits poèmes en prose, Chronologie et introduction
par Marel A. Ruff, Garnier-Flmmarion, Paris, 1967.
4. Angela Ion, Histoire de la littérature française, Editura didactică şi
pedagogică Bucureşti, 1982.
5. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, trad. Leonid Dimov,
Editura Univers, Bucureşti, 1970.
6. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Cap. 2. Baudelaire, Editura
Univers, Bucureşti, 1998.

S-ar putea să vă placă și