O poveste din Ierusalim

— Să ne grăbim spre ziduri, zise Abel-Phittim3 către Buzi-Ben-Levi4 şi Simeon Fariseul5 în ziua a zecea a
lunii Tamuz, în anul lumii 39416, să ne grăbim sub zidurile de lîngă poarta lui Beniamin, din cetatea lui
David7, care se înalţă deasupra taberei netăiaţilor împrejur, căci o dată cu răsăritul soarelui e ultimul
ceas al celei de-a patra veghi, iar idola¬trii, ca să-mplinească promisiunea lui Pompei8, trebuie că ne
aşteaptă cu mieii de sacrificiu9.

Simeon, Abel-Phittim şi Buzi-Ben-Levi erau gizbarim10, adică per¬ceptori de ofrande din oraşul sfînt al
Ierusalimului.

— Adevărat, răspunse Fariseul, să ne grăbim, fiindcă dărnicia-i un lucru rar la păgîni, nestatornicia fiind
dintotdeauna un atribut al adoratorilor lui Baal11.

— Că sînt necredincioşi şi trădători, e tot atît de adevărat ca Pentateuhul12, zise Buzi-Ben-Levi, dar
numai faţă de neamul lui Adonai13. Cînd oare s-au dovedit ammoniţii14 potrivnici propriilor lor
interese ? Nu-mi pare a fi o dovadă de mare generozitate că ne. dau miei pentru altarul Domnului în
schimbul celor treizeci de sicii15 de argint pe fiece cap de vită!

— Uiţi însă, Ben-Levi, răspunse Abel-Phittim, că romanul Pompei, care a împresurat în chip nelegiuit
cetatea Prea-înaltului, n-are de unde şti că mieii cumpăraţi pentru altar nu sînt jertfiţi pentru hrana
trupului, ci întru cinstirea spiritului.

— Atunci, pe cele cinci colţuri ale bărbii mele16, strigă Fariseul, care ţinea de secta zdrelitorilor (o mînă
de credincioşi al căror obicei de a-şi lovi şi zdreli picioarele de caldarîm era de multă vreme o ţepuşă şi
un reproş la adresa discipolilor mai puţin zeloşi - o oprelişte zdravănă în calea mărşăluitorilor mai puţin
luminaţi17), pe cele cinci colţuri din barba pe care, ca preot, nu mi-e dat s-o rad, am trăit să vedem ziua
în care parvenitul idolatru şi hulitor din Roma ne învinuieşte c-am fi întinat cu poftele cărnii prinoasele
sfinte ale altarului? Am trăit să vedem ziua în care... ?

— Să nu cercetăm pricinile fîlisteanului, întrerupse Abel-Phittim, căci astăzi profităm pentru prima oară
de zgîrcenia ori generozitatea lui, ci să purcedem degrabă spre ziduri ca să nu lipsim de ofrande altarul al
cărui foc nu poate fi stins de ploile cerului şi ai cărui stîlpi de fum nu-i poate dărîma nici o furtună18.

Partea oraşului spre care se grăbeau acum bravii noştri perceptori şi care purta numele arhitectului său,
regele David, era socotită drept cea mai întărită zonă a Ierusalimului, fiind aşezată pe muntele înalt şi
abrupt al Sionului19. Aici, şanţul lat, adînc şi circular, tăiat chiar în stîncă, era apărat de un zidfoarte gros,
ridicat pe marginea interioară a şanţului. Acest perete era întrerupt la intervale regulate de turnuri
pătrate din marmură albă, cel mai mic măsurînd şaizeci de coţi în înălţime, iar cel mai înalt o sută
douăzeci. Dar în apropiere de poarta lui Beniamin zidul nu se mai înălţa nicidecum deasupra canalului;
dimpotrivă, între nivelul şanţului şi baza peretului se ridica perpen¬dicular o stîncă de două sute
cincizeci de coţi, care ţinea de muntele rîpos Moriah20. Drept urmare, cînd Simeon şi tovarăşii săi au
ajuns în vîrful foişorului numit Adoni-Bezec21, cel mai înalt dintre toate turnurile dimprejurul
Ierusalimului şi locul obişnuit al schimbului de mesaje cu armata asediatoare, aceştia putură vedea
dedesubtul lor tabăra duşmanului de pe o înălţime care întrecea cu multe picioare piramida lui Keops şi
cu alte cîteva templul lui Belus22.

— Adevărat, suspină Fariseul, privind ameţit în prăpastie, netăiaţii împrejur sînt ca nisipul de pe ţărmul
mării, ca lăcustele din pustie23. Valea Regelui a devenit acum valea lui Adumim24.

— Totuşi, adăugă Ben-Levi, nu-mi poţi arăta unul, măcar unul dintre filisteni, - de la Aleph la Tau - din
deşert pînă la fortificaţii -care să pară mai mare ca litera Iota !25

— Coborîţi coşul cu siclii de argint! zbieră de jos un soldat roman cu o voce aspră şi răguşită ce părea să
descindă din tărîmurile lui Pluto. Coborîţi coşul cu moneda aia blestemată în care şi-a rupt falca un nobil
roman pe cînd încerca să-i pronunţe numele! Aşa vă arătaţi voi recu-noştinţa faţă de stăpînul nostru,
Pompei, care în bunătatea lui a binevoit să-şi plece urechea la jeluirile voastre idolatre ? Zeul
Phoebus26, zeul adevărat, a purces la drum acum un ceas, şi nu trebuia voi să fiţi pe metereze o dată cu
răsăritul soarelui ? Aedopol !27 Nu cumva credeţi că noi, cuceritorii lumii, n-avem nimic mai bun de
făcut decît să zăbovim la uşa fiecărei cuşti ca să ne tîrguim cu cîinii pămîntului? Coborîţi coşul, v-am zis,
şi băgaţi de seamă ca fluturaşii să fie curaţi şi potriviţi la cîntar!

— El Elohim !28 strigă Fariseul pe cînd vorbele răguşite ale sutaşului răsunau în văgăunile prăpastiei,
stingîndu-se în dreptul templului. El Elohim! Cine-i zeul Phoebus? Pe cine a invocat hulitorul? Tu, Buzi-
Ben-Levi, care eşti citit în legile paginilor şi care ai călătorit printre cei care se închină acestor terafimi !
29 O fi Nergal cel despre care vorbeşte idolatrul? Sau Aşima? Sau Nibhaz? Sau Tartac? Sau Adramalec ?
Sau Anamalec ? Sau Sucot-Benot ? Sau Dagon ? Sau Belial ? Sau Baal-Perit? Sau Baal-Peor? Sau Baal-
Zebub ?30

.— Cu adevărat nici unul. Dar bagă de seamă să nu-ţi alunece frînghia prea iute printre degete, căci de
se-agaţă coşul de vreun colţ de stîncă se vor prăpădi sfintele obiecte ale sanctuarului.

Cu ajutorul unui scripete cam rudimentar, coşul, plin ochi, fu coborît acum cu grijă în mijlocul soldaţilor.
Din foişorul lor ameţitor credincioşii putură să-i vadă pe romani repezindu-se asupra lui, dar înălţimea
uriaşă şi negura care se lăsase îi împiedicau să distingă clar opera¬ţiunile celor de jos.

O jumătate de ceas se scursese deja.

— O să-ntîrziem, suspină Fariseul cînd la expirarea termenului se uită în prăpastie. O să-ntîrziem! Vom fi
daţi afară din slujbă de katholim !31

— De-acum înainte, răspunse Abel-Phittim, de-acum înainte n-o să ne mai ospătăm din grăsimea ţării32,
n-o să ne mai parfumăm bărbile cu tămîie şi nici n-o să ne mai învelim coapsele cu pînza fină din Templu!

— Raca !33 înjură Ben-Levi. Raca! Vor să ne fure banii sau, Sfinte Moise ! nu cumva cîntăresc siclii din
tabernacol ?
— în sfîrşit au dat semnalul! ţipă Fariseul Au dat semnalul! Trage, Abel-Phittim, şi tu, Buzi-Ben-Levi, trage
şi tu! Căci, adevărat, ori că filistenii mai ţin încă de coş, ori Domnul le-a îmbunat inimile de-au pus în el o
vită din cale-afară de grea! Perceptorii trăgeau din răsputeri în vreme ce povara lor se ridica legănîndu-
se greoaie prin ceaţa tot mai densă.

— Booshoh he ! - cînd la împlinirea unui ceas la capătul frînghiei apăru un obiect nedesluşit. Booshoh
he! fu exclamaţia care ţîşni de pe buzele lui Ben-Levi.

— Booshoh he! - Ruşine! - e vreun berbec din desişurile de lîngă En-Ghedi35, şi-i gloduros ca Valea
Iosafat !36

— E cel dintîi născut al turmei37, grăi Abel-Phittim. îl recunosc după behăit şi după curbura fragedă a
picioarelor. Ochii-i sînt mai frumoşi decît nestematele Pieptarului38, iar carnea-i este ca mierea de
Hebron39.

— E-un viţel îngrăşat în păşunile din Basan40, zise Fariseul. Păgînii s-au purtat foarte bine cu noi. Să ne
unim glasurile într-un psalm şi să le aducem mulţumiri! Să cîntăm din trîmbiţă şi psalterion, din harfă şi
bucin, din sistru şi sachebut !

Numai cînd coşul fu la cîţiva paşi de perceptori acestora le ajunse la urechi un grohăit surd care trăda un
porc de neobişnuită mărime.

— El Emanu ! gemură tustrei încet cu ochii înălţaţi spre cer; şi dînd drumul frînghiei, porcul cel gras, lăsat
singur, se prăvăli cu capul în jos Printre filisteni.

— El Emanu ! Domnul fie cu noi! E carnea nenumibilă !