Curs 1

TEORIA EFORTULUI SPORTIV

1.1. Repere conceptuale

Conceptul de efort desemnează „încordarea voluntară a

puterilor fizice sau psihice ale organismului, în vederea realizării
unui randament superior celui obişnuit” (conform Dicţionarului
explicativ al limbii române, 1996).
În opinia lui Popescu, Neveanu, P., (1978), efortul se referă la
„o conduită (conativă) de mobilizare, concentrare a forţelor fizice şi
psihice, în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient, în vederea
depăşirii unui obstacol, a rezistenţei mediului sau a propriei
persoane”.
Efortul este activitatea opusă repausului şi concretizează în
diferite acţiuni sau activităţi prestate cotidian sau în condiţii şi cu
scopuri speciale. Cu efort fizic şi psihic se desfăşoară unele activităţi
în gospodărie, la serviciu, în evenimente sportive, de agrement sau
culturale. În toate activităţile profesionale, se dezvoltă tipuri de efort,
predominant fizic sau psihic.
Efortul fizic este susţinut biologic de mecanismul contracţiei
musculare, în care energia chimică se transformă în energie mecanică.
Efortul fizic este acompaniat şi de prestaţii de ordin psihologic,
manifestate cu pondere diferenţiată.
O formă de manifestare a efortului fizic este efortul sportiv;
acest tip de efort, cu implicaţii psiho-fizice evidente, reprezintă o
repetare sistematică de acţiuni motrice, care au ca obiectiv
îmbunătăţirea capacităţii de performanţă.
Efortul sportiv este susţinut de o multitudine de sisteme şi
procese, precum: sistemul osteo-muscular, sistemul energetic,
sistemul nervos, sistemul cardio-respirator, sistemul digestiv, sistemul
endocrin şi excretor şi se manifestă în două modalităţi:
Efortul de antrenament se concretizează într-o prestaţie
fizică şi psihică a sportivilor, în care, printr-un proces de învingere
conştientă a solicitărilor din pregătire, se urmăreşte atingerea unui
nivel superior al capacităţii de performanţă. 1
 Efortul de competiţie, ca prestaţie fizică şi psihică a
sportivilor, ce se concretizează într-un proces conştient de valorificare
a pregătirii dobândite concomitent în confruntări individuale sau
colective, urmăreşte obţinerea de performanţe superioare.
Datele literaturii de specialitate atestă faptul că efectul
biologic al stării de antrenament, echilibrul neuro-endocrin-metabolic
corespunzător reprezintă o condiţie prioritară a realizării unei bune
adaptări de antrenament, a unei eficienţe susţinute în efort şi a unei
capacităţi optime de refacere după efort.

Efortul sportiv - stimul pozitiv

Această apreciere este argumentată de faptul că solicitările
pretinse de efortul sportiv produc acumulări cantitative şi calitative ce
duc la o stare superioară de funcţionare a organismului, de adaptare,
numiră supracompensaţie, se constituie în baza performanţei sportive.
Efortul sportiv are ca efect adaptarea organismului, fapt ce
implică o creştere evidentă a potenţialului bio-psiho-motric al
individului.
Solicitarea sportivă, efortul sportiv este un factor de influenţă
pozitiv, favorabil, care se adresează sferei biologice care suportă
fenomene catabolice de tip ergotrop (în timpul efortului) şi fenomene
anabolice de tip trofotrop (în procesul de refacere).

Efortul sportiv – factor de stres

Efortul de antrenament, cât şi cel de competiţie include şi
factori de tensiune psihică, emoţională, induşi de aspectul de întrecere,
de concurs, al prestaţiei sportive. Astfel, organismul este pus pe plan
fizic şi psihic în condiţii de „tensiune funcţională activă”, element
inclus de Selye, citat de Avramoff (1970) în noţiunea de stres.
Este acceptată opinia specialiştilor, conform căreia efortul
fizic, profesional sau sportiv, la nivel de performanţă (şi mare
performanţă), poate fi considerat factor de stres. În teoria stresului,
supunerea prelungită a sportivilor la activităţi musculare intense şi
emoţii puternice, poate provoca dezvoltarea unui sindrom general de
adaptare.
2
 Efortul sportiv abordat ca factor de stres se prezintă sub două
aspecte: biologic (stres fizic) şi psihic (stres psihic).
Elementele stresului fizic sunt determinate de necesităţile şi
efectele biologice ale activităţii musculare din timpul antrenamentului
sau concursului, când se accentuează activitatea sistemelor şi
organelor de susţinere metabolică cu creşterea produselor hormonale,
dar implicit şi sporeşte concentraţiei metaboliţilor cu efecte toxice. În
plus, în efortul sportiv apare şi stresul psihic (emoţional), care este
reacţia organismului la factori psiho-emoţionali manifestată în
tensiune psihică. Reacţiile endocrine sunt mărite semnificativ în
competiţie, din cauza febrei de concurs, a stării de stres emoţional
crescut în condiţii de întrecere, comparativ cu cele de antrenament.
Echilibrul neuro-endocrin armonios al organismului, dat de
antrenament se tulbură în concursuri, factorii emoţionali şi efecte
inhibitorii: unele cercetări au demonstrat statistic creşteri
semnificative a 17-hidroxizi, numai în competiţie.
Stresul psiho-fizic indus de forţarea pregătirii sportive, peste
capacitatea de adaptare a individului conduce la instalarea unor stări
patologice ale condiţiei biologice şi psihice a sportivilor.
Prin atributele sale de stimul sau factor de stres, efortul
sportiv activează mecanismele reglatoare ale homeostaziei. Prestaţia
sportivă acţionează ca „perturbaţie”, ce deranjează echilibrul biologic
al organismului; efectele acestei situaţii se concretizează în procese de
tip fizico-chimic ce intervin pentru păstrarea constantă a mediului
intern, mai precis pentru menţinerea homeostaziei.
Homeostazia constă în capacitatea organismelor superioare de
a menţine caracteristicile biologice specifice, într-un mediu extern
variabil, ceea ce se constituie într-o rezultantă a tuturor capacităţilor
homeostatice.
Mecanismele homeostatice sunt coordonate de sistemul
nervos şi sistemul endocrin şi funcţionează pe principiul conexiunii
inverse. Mecanismul feed-back sau retroacţiunea sau conexiune
inversă, presupun informarea organelor implicate în reglare, în
legătură cu rezultatele unor procese biologice.
Mecanismele homeostatice sunt de tip fizico-chimic
(sistemele tampon), enzimatic, hormonal şi nervos. 3
 Unii stimuli din mediul extern produc perturbaţii ale
homeostaziei, determinând organismul să treacă în altă stare, numită
heterostazie sau adaptare, prin care se modifică valorile indicilor
fiziologici sub acţiunea stimulilor.

Adaptarea indusă de efortul fizic poate fi de două tipuri:

- adaptarea imediată – în care mecanismul de autoreglare
funcţionează în timpul efortului şi în perioada de revenire
postefort şi reechlibrează constantele tulburate;
- adaptarea tardivă – în care, prin mecanisme de
autoorganizare şi autostructurare asupra componentelor
biologice, se produce o ameliorare funcţională a
organismului sportivului în repaus şi o activare
funcţională maximă în timpul efortului.

Efortul sportiv, de antrenament sau de concurs asigură o

adaptare ulterioară la nivel superior (celui anterior), cu păstrarea
homeostaziei în limite fiziologice mai restrânse.

1. 2. Tipuri de efort

După Avramoff, citat de Bota, C., (2000), conceptul general

de efort poate fi supus sistematizării, conform unor criterii, precum:
 Caracterul efortului
- efort profesional – depus cotidian, cu solicitare uniformă,
care nu atinge posibilităţile maxime şi, ca urmare, nici nu
are ca efect adaptări biologice evidente;
- efort sportiv – depus în activităţi cu solicitare remarcabilă
sistemelor biopsihice, care are ca efect adaptări favorabile
ale organismului, respectiv instalarea fenomenului de
supracompensaţie şi de aici optimizarea capacităţii de
performanţă.

 Scopul urmărit
4 - efort de antrenament – care urmăreşte optimizarea
capacităţii de performanţă;
- efort de concurs – care urmăreşte valorificarea maximă a
capacităţii de performanţă în competiţii
▪ Tipul de contracţie musculară
- efort dinamic – pe suportul contracţiilor dinamice sau
izotonice, care deplasează segmentele, producând astfel
lucru mecanic (mişcare); efortul dinamic este susţinut prin
contracţii excentrice (pliometrice), în care fibrele
musculare se alungesc;
- efort static – pe suportul contracţiilor izometrice, care nu
realizează deplasarea de segmente, dar dezvoltă o tensiune
internă în fibrele musculare;
- efort izochinetic – pe suportul contracţiilor izotonice
efectuate cu o viteză aproape constantă a scurtării sau
alungirii muşchiului, în prestaţii efectuate la aparate
speciale;
- efort auxotonic (combinat) – pe suportul contracţiilor
izotonice şi izometrice, în care se produce o scurtare
limitată concomitent cu creşterea progresivă a tensiunii
interne musculare.
 Caracterul repetării efortului
- efort ciclic – în care mişcarea se repetă identic în
unitatea de timp, fapt ce favorizează o mare eficienţă
funcţională;
- efort aciclic – în care fazele mişcării sunt strâns legate
între ele, într-un bloc unitar.
 Continuitatea efortului
- efort continuu – în cazul reprizei, setului, dacă referirea
se face la sporturile care se desfăşoară pe mai multe
substructuri (părţi);
- efort discontinuu – în cazul meciului întreg, ca structură
unitară, dacă referirea se adresează sporturilor care se
desfăşoară cu pauze între substructuri (reprize, seturi,
serii de calificări).
 Multitudinea încălzirilor
- efort unic – o singură încălzire înaintea probei, cursei;
5
 - efort repetat – mai multe încălziri efectuate între
probele de concurs.
 Asemănarea eforturilor
de antrenament şi concurs
- efort specific - prestat identic ca în competiţia care
urmează;
- efort nespecific- care urmăreşte ameliorarea unor
aspecte (calităţi motrice) implicate în efortul specific.
 Tipul de evaluare a capacităţii de efort
- efort de laborator – prestat prin probe (teste)
standardizate, în prezenţa personalului medical
specializat;
- efort de teren – depus în condiţii de antrenament (sau
concurs), supus posibilelor influenţe ale mediului
înconjurător.
 Intensitatea efortului depus
- efort de intensitate maximală, cu suport energetic bazat
pe fosfagene (0-10-15 secunde);
- efort de intensitate submaximală, cu suport bazat pe
fosfagene şi glucide (1 minut);
- efortul de intensitate mare, cu substrat energetic
metabolizat pe cale anaerobă şi aerobă (6 minute);
- efort de intensitate moderată, cu suport energetic bazat
pe glucide metabolizate pe cale aerobă (60 minute);
- efort de intensitate mică, cu substratul energetic bazat
pe glucide şi lipide, metabolizate în condiţii aerobe
(câteva ore).
 Sistemele, aparatele sau organele active prioritare în efort
- efort neuromuscular – cu solicitare adresată sistemului
nervos şi muscular, de care depinde capacitatea
funcţională a întregului sistem de relaţie (sistem nervos,
analizatori, sistemul osteo-muscular);
- efort cardio-respirator - cu solicitare adresată direct
sistemelor care furnizează şi transportă oxigenul la
ţesuturi (5-6 minute – 1 oră);
6 - efort de tip energetic – cu solicitare endocrino-
metabolică, în care performanţa depinde de posibilitatea
 organismului de a resintetiza stratul energetic
metabolizat (1-6/8 ore)
- efort neuro-psihic cu solicitarea SNC şi procese psihice.
 Aprovizionarea cu oxigen
- efort anaerob – prestat în condiţiile lucrului în
apnee sau cu ventilaţie redusă (Tabel 1.1.);
- efort aerob – prestat în condiţiile lucrului
acompaniat de prezenţa oxigenului (Tabel 1.2.).
 Sistemele energetice şi funcţionale active în efort
- efort susţinut de sistemul fosfagenelor (ATP-CP) –
cel mai simplu;
- efort susţinut prin glicoliza anaerobă – prin care
ATP se resintetizează pornind de la glicogen, care,
în prezenţa unor enzime, conduce la formarea de
acid lactic şi energie;
- efort susţinut prin sistemul oxidativ în care
substratul de resinteză a ATP-ului, în prezenţa
oxigenului, îl constituie glucidele, lipidele şi
secundar proteinele.

ANAEROB
ALACTACID LACTACID
1-10 sec 10-45 sec

Atletism 100m masc. 100m fem.

Sărituri 200/400m
Aruncări 100/110mgd.
Gimnastică artistică: sărituri Patinaj viteză 500m
Ciclism viteză 200m
Schi - sărituri –
Nataţie Sărituri în apă Înot 50m

Tabel 1.1. Ordonarea unor ramuri/probe sportive 7

 în raport cu aportul de oxigen şi durata efortului

ANDURANŢĂ (REZISTENŢĂ)
SCURTĂ MEDIE LUNGĂ
Predominant AEROB
45sec- 2-10min I II III
2 min 10-35min 35-90min 90-360min
400mgd. 1500m 5 000m 20 km marş 50km marş
800m 300m 10.000m Maraton
3000m obst. (42,195km)
1 milă
Kaiac, Patinaj Box prof. Baschet, Tenis de
Canoe demifond- Polo Volei câmp,
500m fond Tenis de Handbal, Fotbal
Gim. 1500/3000m masă Rugby, Ciclism
artistică Kaiac, Lupte Hochei, şosea
Gim. Canoe Judo Tenis de - etapă
ritmică 1000m câmp,
Box amator, Schi fond,
Schi alpin, Biatlon,
Canotaj Tenis de
1000m masă

Nataţie 400/800m 1500m

100/200m

Tabel 1.2 Ordonarea unor ramuri/probe sportive în raport cu

aportul de oxigen şi durata efortului

1.3. Efortul şi stresul psiho-socio-emoţional

Efortul prelungit specific activităţilor sportive determină un

stres fizic, cauzat de oboseală şi un stres psiho-emoţional. Aceste
tipuri de stres se particularizează şi în funcţie, de:
8 - starea fizică;
- gradul de antrenament;
 - factori emoţionali şi sociali;
- factori ambientali.

Selye amintea de stresul pozitiv, eustresul, care se produce în

urma unor eforturi fizice moderate, progresiv gradate, cu faze de
adaptare treptată, din punct de vedere cardio-respiratorie, hormonală.
Oboseala avansată induce instalarea stării de stres.
Componenta emoţională anticipativă determină modificări
biologice care produc efecte negative asupra capacităţii de
performanţă sportivă. Stresul care induce efecte negative, distresul,
poate genera reacţii, precum: anxietate, frustrare, depresie, nevroză de
suprasolicitare, scăderea rezistenţei imunitare, bloc mental.
Mecanismele de producere a stresului sunt în general de natură neuro-
endocrină şi se ordonează, în:
- activarea în exces a axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenal;
- stimularea sistemului simpato-adrenal;
- mecanisme endocrine: inversarea raportului T3/T4, creşterea
T4.

În activitatea sportivă se urmăreşte evitarea instalării stării de

stres, prin măsuri care se referă, la:
- formarea unui regim de viaţă sportivă;
- alternarea corectă a efortului cu relaxarea;
- tehnici de relaxare, de refacere.
La nivelul creierului, sunt secretate endorfinele (penta-
peptide), care în timpul efortului muscular determină creşteri la nivel
plasmatic de 3-10 ori faţă de valoarea bazală. Endorfinele cerebrale
sunt creatoare ale stării de euforie „exces high”, indusă prin efortul
prelungit, fapt ce determină creşterea toleranţei la durere, reglarea
apetitului şi scăderea anxietăţii. Starea de antrenare determină un
consum mai lent al endorfinelor, fapt care induce mărirea toleranţei la
efort a sportivilor.
Efortul de tip anaerob-alactacid, determină creşterea
concentraţiei de endorfine la nivel sangvin. Activitatea crescută
endorfinelor se constituie într-un mecanism ce crează dependenţă de 9
activitatea fizică. În activitatea sportivă, în diferitele discipline, şi
ramuri sportive, caracterul efortului este complex şi diferit,
componentele anaerobe, aerobe sau combinate deţinând diferite
procentaje

10