RECUPERAREA FRACTURILOR GLEZNEI SPORTIVULUI PRIN

INTERMEDIUL KINETOTERAPIEI ȘI A GIMNASTICII AEROBICE

Moraru C. (MoraruCristina)¹, Lucaci P. (Lucaci Paul)¹, Hodorcă R.M. (Hodorcă Raluca Mihaela)¹,
Neculăeş M (Neculăeş Marius)¹, Puni A.R (Puni Alexandru Rareș)¹.
¹Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
E-mail:gimcristinamoraru@yahoo.com

Rezumat
Studiul realizat urmărește evidențierea eficienței combinării mijloacelor de kinetoterapie cu cele de
gimnastica aerobică în recuperarea fracturilor de gleznă, în cazul unui jucător de fotbal. Scopul acestei lucrări a
vizat redobândirea mobilității articulare, creșterea forței musculare şi reintegrarea sportivului în antrenamentele
specifice jocului de fotbal. Testele aplicate subiectului au fost: bilanţul articular, testingul muscular și evaluarea
variabilelor spațio-temporale ale mersului. În prima etapă a recuperării (primele 4 luni) s-au folosit mijloace
specifice kinetoterapiei iar apoi, timp de o lună, s-a utilizat un program de gimnastică aerobică. În urma aplicării
programului de recuperare am constatat că gradele de mişcare în articulaţia gleznei au crescut semnificativ, astfel: la
flexie dorsală de la 6º iniţial, la 19º final iar la flexie plantară de la 12º iniţial, la 28º final. De asemenea, forța
musculară a avut o evoluție favorabilă, crescând de la valori minime de 2 și respectiv 2.5 la evaluarea inițială, până
la 3,5, 4,5 și 5 la cea finală. Cu privire la evoluția cadenței pașilor putem remarca o creștere de 43 de pași/minut, un
progress de 32 de cm a lungimii pasului şi o îmbunătăţire a vitezei de deplasare. Aşadar, putem sublinia ideea că
mijloacele kinetoterapiei au condus la eliminarea deficitului motor şi la reluarea mersului, iar cele specifice
gimnasticii aerobice au dus la creșterea capacității de efort susținut și îmbunătățirea stabilității articulare și a forței
musculare.

Cuvinte cheie: reintegrare, activitate sportivă, reeducare mers, reabilitare

Introducere
Articulaţia gleznei este o articulaţie complexă de tip balama, formată prin participarea
extremităţilor distale ale tibiei şi fibulei pe de o parte şi ale talusului pe de altă parte. Majoritatea
articulaţiei se desfăşoară între suprafaţa talusului şi plafonul tibial. Partea posterioară a
plafonului tibial formează maleola posterioară, tibia distală mediană formează maleola mediană,
iar fibula distală formează maleola laterală. Această articulaţie poate realiza flexie plantară,
dorsi-flexie, precum şi mişcări de alunecare şi de rotaţie. Este cea mai instabilă în flexie plantară,
pentru că talusul este cel mai îngust posterior, motiv pentru care cele mai multe accidentări se
întâmplă în această poziţie [5].
Articulaţia gleznei este vitală pentru menţinerea posturii şi pentru deplasare. Congruenţa
şi stabilitatea articulaţiei sunt menţinute printr-o combinaţie de componente osoase, ligamente
care le înconjoară, tendoane, musculatură şi capsula articulară [8].
Fracturile din sport constituie o categorie specializată de fracturi, care se întâmplă în
cadrul populaţiei înalt funcţionale, pentru care scopurile sunt restabilirea rapidă a funcţiei şi
întoarcerea pe teren, cu minimum de simptomatologie posibil. Deşi principiile generale ale
gestionării fracturilor (reducerea corectă a fracturii, imobilizarea adecvată şi reabilitarea
imediată, ghidul tratamentului pentru aceste accidentări) sunt aceleaşi, managementul fracturilor
în cadrul populaţiei sportive poate diferi semnificativ de cel a populaţiei generale, dată fiind
nevoia de a facilita întoarcerea rapidă la activităţi foarte solicitante. Totuşi, deşi fracturile
însumează până la 10% din toate accidentările sportive, nu prea s-au făcut cercetări privind
managementul şi rezultatul fracturilor din domeniul sportiv. Pentru a analiza metodele optime
pentru tratarea unor asemenea accidentări, ducând astfel la optimizarea rezultatului acestora,
dovezile pentru gestionarea fiecărui tip de fractură legată de domeniul sportiv au nevoie de
evaluare şi analiză suplimentare [7].
Fracturile gleznei sunt dese, dar nu ar trebui subestimate. Formează o parte majoră a
practicii traumatice musculoscheletale. Majoritatea pacienţilor îşi revin, cu rezultate
satisfăcătoare, deşi imperfecte. Rezultatele slabe sunt consecinţele unor probleme biologice
nerezolvate sau ale unor tehnici deficitare. Primele reprezintă un teren fertil pentru investigaţii
viitoare, pe când celelalte ar trebui evitate cât de mult posibil [11].
Fracturile gleznei rezultă de obicei din forţe de torsiune şi se prezintă în general cu
sensibilitate, inflamaţie, deformare şi incapacitate de a suporta greutăţi. Totuşi, trebuie să fiţi
atenţi la fractura de gleznă nedeplasată care se prezintă după accidentare cu inflamaţie minimă şi
fără vreo deformare. Istoricul accidentării arată de obicei mecanismul fracturii şi poate contribui
la luarea unei decizii privind managementul cazului. Examinarea fizică a gleznei trebuie să
includă şi o evaluare minuţioasă a întregii părţi inferioare a piciorului [9].
Percival Pott este cel care a elaborat primul sistem de clasificare pentru fracturile gleznei,
descriind accidentarea în funcţie de numărul de maleole implicate, fiind aşadar împărţite în
fracturi unimaleolare, bimaleolare sau trimaleolare [6].
Accidentările la nivelul gleznei reprezintă o sursă semnificativă de morbiditate în rândul
sportivilor, însumând aşadar 15–25% din toate accidentările din sport.[2,10] Pe de altă parte,
informaţiile privind revenirea la sport nu se bazează pe date reale. După analizarea literaturii de
specialitate, am constatat că nu există foarte multe dovezi privind impactul acestor fracturi în
rândul sportivilor, perioada până când sportivii revin la activitatea sportivă dinainte de
accidentare, şi performanţele lor după traumă [1].Tratamentul unei fracturi de gleznă implică
examinare atentă, ecografii adecvate, înţelegerea tipului de fractură şi fixare sau imobilizare
eficientă. Este la fel de important ca tratamentul pentru pacient şi programul de reabilitare
ulterior să fie adaptate la potenţialele comorbidităţi ale pacientului şi la statutul funcţional
dinainte de accidentare.[3].
Există puţine dovezi care arată reluarea imediată a ridicării de greutăţi şi folosirea unui tip
de imobilizare care poate fi scos, pentru a da posibilitatea efectuării exerciţiilor în timpul
perioadei de imobilizare după fixarea chirurgicală. Dat fiind potenţialul risc crescut al unor
efecte adverse, este esenţială abilitatea pacientului de a putea folosi un tip de imobilizare care
poate fi scos pentru a se putea efectua exerciţii. Există puţine dovezi privind intervenţiile de
reabilitare în timpul perioadei de imobilizare după managementul ortopedic conservator şi nicio
dovadă privind exerciţii de stretching, terapie manuală, în comparaţie cu îngrijirea obişnuită de
după perioada de imobilizare. Studii de mică amploare, singulare, au arătat că unele metode de
electroterapie pot fi benefice. Este nevoie de mai multe studii clinice bine elaborate şi
funcţionale pentru a consolida dovezile existente [4].
Material și metodă
Studiul a fost realizat pe un sportiv (jucător de fotbal) în vârstă de 23 de ani, care a suferit
o fractură bimaleolară la nivelul membrului inferior stâng. Traumatismul s-a produs prin inversia
forțată a piciorului stâng în timpul executării unui procedeu tehnic prin alunecare. După
intervenția chirurgicală de reducere a fracturii bimaleolare sportivul a primit indicația de a se
prezenta la serviciile de recuperare medicală.
 Ipoteza lucrării a fost următoarea: presupunem că prin intermediul kinetoterapiei şi
mijloacelor specifice gimnasticii aerobice, putem aduce o contribuție semnificativă în
accelerarea procesului recuperator și scurtarea timpului de reinserţie în activitatea sportivă.
Testele folosite au fostreprezentate de bilantul articular, testingul muscular și evaluarea
variabilelor spațio-temporale ale mersului: cadența, lungimea pasului și viteza de deplasare.
Evaluarea cadenţei paşilor s-a realizat cu ajutorul pedometrului „Omron Walking Style
II” şi astfel s-a determinat numărul de paşi efectuați de către pacient într-un minut. Lungimea
pasului s-a calculat măsurând distanţa de la călcâiul piciorului de contact cu solul la vârful
piciorului de impulsie. Deoarece lungimea paşilor este inegală, pacientul a efectuat zece paşi, am
măsurat distanţa parcursă de acesta, am împărţit la zece şi astfel am obţinut lungimea medie a
pasului. Viteza de deplasare a fost evaluată prin intermediul testului numit „viteza de mers”.
Acest test permite evaluarea vitezei de mers dar și anduranța pacientului, pentru evoluția scorului
fiind necesară măsurarea distanței parcurse în fiecare minut pentru un timp total de 5 minute.
În prima etapă a recuperării (primele 4 luni) s-au folosit mijloace specifice kinetoterapiei
ce au vizat redobândirea mobilității articulare și creșterea forței musculare. În primele 2 luni
postoperator sedințele de kinetoterapie au fost efectuate zilnic, trecându-se în luna 3 și 4 la o
frecvență de 3 ședințe/săptămână. În etapa reintegrării în activitatea sportivă s-a utilizat un
program de gimnastică aerobică care a fost efectuat timp de o lună.
Programele de gimnastică aerobică au vizat exerciții care, în primă fază, au urmărit
readaptarea cordului la efort și tonifierea musculaturii membrelor inferioare și a trunchiului.
Durata ședințelor de gimnastică a fost de 60 de minute și au fost efectuate cu o frecvență de 3
ședințe/săptămână. Primele 2 săptămâni s-au efectuat exerciții cu rezistență scăzută și număr mic
de repetări, pe parcurs incluzându-se exerciții cu solicitare crescută și cu număr mai mare de
repetări. Accentul a fost pus pe poziția corectă a corpului și pe respirația corectă care facilitează
contracția și relaxarea musculară. Şedinţa de gimnastică aerobică a fost structurată metodic pe 3
părți: partea de încălzire care urmăreşte pregătirea organismului pentru efort, partea
fundamentală care a vizat creștearea mobilității articulare, creșterea forței musculare și a
stabilității articulației gleznei. Partea a 3-a, a constat în revenirea organismului după efort prin
exerciții de tip stretching și exerciții de respirație.
Rezultate
Tabel 1 Valorile obţinute la cele două testări la bilanţul articular

Subiect Flexie dorsală Flexie plantară

Testare iniţială Testare finală Testare iniţială Testare finală
(grade) (grade) (grade) (grade)
M.S. 6 19 12 28
 Figura 1 Reprezentarea grafică a valorilor obţinute la cele două testări la
bilanțul articular
După cum se poate observa în figura numărul 1, gradele de mişcare în articulaţia gleznei
au crescut semnificativ, astfel: la flexie dorsală de la 6º iniţial la 19º final, iar la flexie plantară
de la 12º iniţial la 28º final. Această evoluţie se datorează programelor de exerciţii care au vizat
pe lângă celelalte aspecte şi redobândirea mobilităţii în articulaţia afectată. Odată cu creșterea
amplitudinii de mişcare şi efectuarea mersului a devenit mai facilă, realizându-se în mod corect
din punct de vedere biomecanic. Redobândirea mişcării articulare a condus la realizarea
controlului motor şi odată cu dispariţia durerii la mersul normal. Evoluţia gradelor de mişcare a
fost accelerată și de programele de gimnastică aerobică care prin exerciții cu încărcare ușoară și
prin exercițiile de stretchig au facilitat elasticizarea tendonului achilian.

Tabel 2 Valorile obţinute la cele două testări pentru bilanțul muscular

Subiect Flexie Flexie Inversie Eversie

dorsală plantară
Inițial Final Inițial Final Inițial Final Inițial Final
M.S. 2 4,5 2,5 5 2 3,5 2 3,5

Figura 2 Reprezentarea grafică a valorilor obţinute la cele două testări la

bilanțul muscular
 Conform figurii numărul 2, forța musculară a avut o evoluție favorabilă, crescând de
lavalori minime de 2 și respectiv 2.5 la evaluarea inițială, până la 3.5, 4.5 și 5, adică forță
normală. Acest obiectiv a fost realizat concomitent cu gradul de îngreuiere a exercițiilor din
programul de gimnastică aerobic și totodată pe fondul reluării mersului correct și fără sprijin.

Tabel 3 Valorile obţinute la cele două testări ale cadenței pașilor/minut

Subiect Evaluare inițială Evaluare finală

cadență pași cadență pași
M.S. 63 106

Figura 3 Reprezentarea grafică a valorilor obţinute la cele două testări la

cadenţa paşilor / minut

În figura numărul 3, se poate observa evoluția favorabilă a cadenței pașilor cu o creștere

de 43 de pași/minut de la evaluarea inițială la cea finală. Acestă creștere se reflectă și în eficiența
mersului și în viteza de deplasare. La realizarea acestui obiectiv au contribuit în mod deosebit
exercițiile de stabilitate și tonifiere a musculaturii gambei, din cadrul programului de gimnastică
aerobică. De asemenea, creșterea vitezei de execuție a exercițiilor a condus în mod direct
laîmbunătățirea acestui parametru al mersului.

Tabel 4 Valorile obţinute la cele două testări ale lungimii pasului

Subiect Evaluare inițială Evaluare finală

lungime pas (cm) lungime pas (cm)

M.S. 31 63
 Figura 4 Reprezentarea grafică a valorilor la cele două testări a lungimii pasului

În figura 4 putem observa evoluția lungimii pasului de la evaluarea inițială la cea finală
cu o îmbunătățire de 32 de cm. Acest lucru s-a realizat cu ajutorul reluării mersului corect și
datorită redobândirii mobilității articulare și a forței musculare. Creșterea lungimii pasului s-a
reflectat în îmbunătățirea randamentului mersului și în amplificarea vitezei de deplasare.

Tabel 5 Valorile obţinute la cele două testări ale vitezei de deplasare

Subiect Timp Evaluarea inițială a Evaluarea finală a

distanței parcurse distanței parcurse
(m) (m)
M.S. Minutul 1 22 71
Minutul 2 28 83
Minutul 3 37 91
Minutul 4 52 104
Minutul 5 59 113
 Figura 5 Reprezentarea grafică a valorilor la cele două testări a vitezei de deplasare

Figura 5 evidențiază îmbunătățirea vitezei de deplasare a pacientului, în funcție de

lungimea traseului. Pacientul a efectuat mersul timp de 5 minute, distanța de parcurs crescând
din minut în minut. Evoluția a fost favorabilă pe parcursul perioadei de recuperare un rol
important avâdu-l exercițiile effectuate în ritm alert și exercițiile specific antrenării aparatului
cardio-respirator.

Concluzii
Recuperarea posttraumatică a fracurii bimaleolare reprezintă o necesitate, kinetoterapia
având un rol foarte important în ceea ce priveşte redarea funcţionalităţii segmentului de membru
afectat. După reducerea focarului de fractură şi repunerea în poziţie a fragmentelor osoase este
indicat să se înceapă deja programul de reabilitare, care în primă fază se va focusa pe menţinerea
tonicităţii şi troficităţii musculare prin contracţiile izometrice şi prin mişcările active realizate în
articulaţiile libere ale segmentului respectiv şi pe controlul edemului prin intermediul poziţiilor
antideclive.
După etapa de aparat gipsat obiectivul principal până la posibilitatea efectuării mersului,
îl reprezintă recăpătarea mobilităţii articulare şi redobândirea tonusului muscular. În etapa de
reluare a mersului se va pune accent pe mersul corect, pe tonifierea globală a musculaturii
membrelor inferioare şi pe reeducare proprioceptivă a gleznei. Introducerea programului de
gimnastică aerobică a avut drept scop accelerarea posibilității de reintegrare a sportivului în
antrenamentele specifice jocului de fotbal lucru care s-a realizat cu succes din perspectiva
studiului efectuat, prin creșterea capacității de efort și respectiv a forței și a rezistenței musculare.
Studiul realizat concluzionează faptul că, într-o fractură bimaleolară, aplicarea
programului de recuperare, într-un mod corect şi precoce, conduce la restabilirea funcţionalităţii
segmentului afectat şi la reluarea mersului într-un mod corect şi eficient. Optimizarea
parametrilor mersului se realizează cu antrenamentul de durată a locomoţiei şi pot fi eficientizați
cu ajutorul programelor de gimnastică aerobică pentru antrenarea sistemului cardio-respirator şi
tonifierea membrelor inferioare.
Aşadar, kinetoterapia conduce la eliminarea deficitului motor şi la realuarea mersului, iar
gimnastica aerobică la creșterea capacității de efort susținut și imbunătățirea stabilității articulare
și a forței musculare, fapt care confirmă ipoteza lucrării.

Bibliografie
[1]. Angelo Del Buono, Rebecca Smith, Manuela Coco, Laurence Woolley, Vincenzo Denaro,
and Nicola Maffulli. (2013). Return to sports after ankle fractures: a systematic review,
British Medical Bulletin, Vol. 106, Issue 1, p.179–191.
[2]. Gehrmann RM, Rajan S, Patel DV et al. (2005). Athletes’ ankle injuries: diagnosis and
management. Am J Orthop; 34:551–61.
[3]. Hsu, R.Y. Bariteau, J. (2013). Management of Ankle Fractures, Rhode Island Medical
Journal, Vol. 96 (5), pp. 23-72.
[4]. Lin CW, Donkers NA, Refshauge KM, Beckenkamp PR, Khera K, Moseley AM. (2012).
Rehabilitation for ankle fractures in adults. Cochrane Database Syst Rev.;11:CD005595.
[5]. Phillips WA, Schwartz HS, Keller CS, Woodward HR, Rudd WS, et al. (1985). A
prospective, randomized study of the management of severeankle fractures. J Bone Joint
Surg Am; 67: 67-78.
[6]. Pott P. (2007). Some few general remarks on fractures and dislocations.1758.
ClinOrthopRelat Res; 458: 40-41.
[7].Robertson G., Wood A. (2015). Fractures in sport: Optimising their management
andoutcome.World J Orthop; 6(11): 850–863.
[8]. Seewoonarain S., Prempeh M., ShakokaniM., Magan A. (2016). Ankle Fractures: Review
Article, Journal Arthritis, Vol. 5, Issue 1, pp.1-4.
[9]. Singh R., Kamal T., Roulohamin N., Maoharan G., Ahmed B., Theobald P. (2014). Ankle
Fractures: A Literature Review of Current Treatment Methods, Open Journal of
Orthopedics, vol. 4, 292-303.
[10]. Van Staa TP, Dennison EM, Leufkens HG et al. (2001). Epidemiology of fractures in
England and Wales. Bone; 29:517–22.
[11]. Yufit P., Seligson D. (2010). Malleolar ankle fractures. A guide to evaluationand treatment.
Orthopedics and Trauma, Elsevier Journal, 24:4.
REHABILITATION OF ATHLETES’ ANKLE FRACTURES USING
KINESIOTHERAPY AND AEROBIC GYMNASTICS
Moraru C. (Moraru Cristina)¹, Lucaci P. (Lucaci Paul)¹, Hodorcă R.M. (Hodorcă Raluca
Mihaela)¹, Neculăeş M (Neculăeş Marius)¹, Puni A.R (Puni Alexandru Rareș)¹.
¹ “Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi, Romania, Faculty of Physical Education and Sport
E-mail:gimcristinamoraru@yahoo.com

Abstract
The current study aims to highlight the efficiency of combining kinesiotherapy and aerobic gymnastics
means in the rehabilitation of ankle fractures, in case of a soccer player. The purpose of this paper was to regain
joint mobility, to increase muscle strength and to reintegrate the athlete in soccer-specific practices. The following
tests were applied to the subject: joint assessment, muscle testing and evaluation of gait spatial-temporal variables.
In the first rehabilitation stage (the first four months) the kinesiotherapy-specific means were applied, and then, for
a month, an aerobic gymnastics program was used. After applying the rehabilitation program, we found that the
movement degrees in ankle joint increased significantly, as follows: in dorsal flexion from 6º initially, to 19º finally
and in plantar flexion from 12º initially, to 28º finally. In addition, muscle strength had a favourable evolution,
increasing from minimal values of 2 and 2.5, respectively, at the initial evaluation, to 3.5, 4.5 and 5 at the final one.
Concerning the evolution of stride rate, it is worth noting an increase of 43 steps/minute, a progress of 32 cm in step
length and an improvement of movement speed. Hence, we highlight the idea that the kinesiotherapy means led to
the elimination of motor deficit and to regaining gait, and those specific to aerobic gymnastics led to an increase in
sustained exercise capacity and an improvement of joint stability and muscle strength.

Keywords: reintegration, sporting activity, gait re-education, rehabilitation

Introduction
The ankle joint is a complex hinge joint consisting of the distal part of the tibia and fibula
which articulate with the body of the talus. The majority of articulation occurs between the
surface of the talus and tibial plafond. The posterior part of the tibial plafond forms the posterior
malleolus, the medial distal tibia forms the medial malleolus and distal fibular forms the lateral
malleolus. This joint is capable of plantar-flexion, dorsi-flexion as well as sliding and rolling
movements. It is most unstable in plantar flexion as the talus is narrowest posteriorly and most
injuries occur in this position [5].
The ankle joint is vital for maintaining posture and ambulation. The congruency and
stability of the joint are maintained by a combination of the bony components, surrounding
ligaments, tendons, musculature and joint capsule [8].
 Fractures in sport are a specialised cohort of fracture injuries, occurring in a high
functioning population, in which the goals are rapid restoration of function and return to play
with the minimal symptom profile possible. While the general principles of fracture
management, namely accurate fracture reduction, appropriate immobilisation and timely
rehabilitation, guide the treatment of these injuries, management of fractures in athletic
populations can differ significantly from those in the general population, due to the need to
facilitate a rapid return to high demand activities. However, despite fractures comprising up to
10% of all of sporting injuries, dedicated research into the management and outcome of sport-
related fractures is limited. In order to assess the optimal methods of treating such injuries, and
so allow optimisation of their outcome, the evidence for the management of each specific sport-
related fracture type requires assessment and analysis [7].
Ankle fractures are common but are not to be underestimated. They form a major portion
of musculoskeletal trauma practice. Most patients recover with satisfactory, if imperfect, results.
Poor results are consequences either of unsolved biological problems or poor technique. The
former are wonderful areas for future investigation, the latter are mostly avoidable [11].
Ankle fractures usually result from torsional forces and present typically with tenderness,
swelling, deformity and inability to weight-bear. However, beware the non-displaced ankle
fracture presenting post-injury with minimal swelling and no deformity. The history of the injury
normally gives a good indication of the mechanism of fracture and can assist in decision making
regarding management. The physical examination of the ankle must also involve a thorough
assessment of the foot [9].
It was Percival Pott who developed the first classification system for ankle fractures
describing the injury by the number of malleoli involved thus unimalleolar, bimalleolar and
trimalleolar fractures [6].
Ankle injuries are a significant source of morbidity for athletes, accounting for 15–25%
of all sports injuries.[2,10] On the other hand, information about return to sports are anecdotal,
not based on actual data. Examining the literature, there is little evidence about the impact of
these fractures in athletes, the time that athletes take to return to pre-injury sports activity, and
their performance after trauma [1].Treatment of an ankle fracture involves a careful examination,
appropriate imaging, understanding of the fracture pattern, and technically sound fixation or
immobilization. Just as important, the patient’s treatment and subsequent rehabilitation must be
tailored to his or her other medical conditions and pre-injury functional status.[3].
There is limited evidence supporting early commencement of weight-bearing and the use
of a removable type of immobilisation to allow exercise during the immobilisation period after
surgical fixation. Because of the potential increased risk of adverse events, the patient's ability to
comply with the use of a removable type of immobilisation to enable controlled exercise is
essential. There is little evidence for rehabilitation interventions during the immobilisation period
after conservative orthopaedic management and no evidence for stretching, manual therapy or
exercise compared to usual care following the immobilisation period. Small, single studies
showed that some electrotherapy modalities may be beneficial. More clinical trials that are well-
designed and adequately-powered are required to strengthen current evidence [4].
Material and method
The study was conducted on an athlete (soccer player) aged 23, who suffered a
bimalleolar fracture at the level of the left lower limb. The trauma occurred through the forced
inversion of the left leg while executing a technical procedure, by slipping. After the surgical
intervention of reducing the bimalleolar fracture, the athlete received an indication of paying a
visit to the medical rehabilitation services.
The hypothesis of the paper was the following: we assume that through kinesiotherapy
and the means specific to aerobic gymnastics, we may bring a significant contribution to the
acceleration of the rehabilitation process and decreasing the reinsertion time to sports activity.
The tests used were represented by muscle assessment, muscle testing and evaluation of
gait spatial-temporal variables: stride rate, step length and movement speed.
The evaluation of stride rate was conducted using the pedometer called “Omron Walking
Style II” thus determining the number of steps made by the patient in a minute. Step length was
calculated by measuring the distance from the heel of the foot touching the floor to the tip of the
impulsion foot. Because step length is uneven, the patient walked ten steps and we measured the
distance covered by him, we divided it by ten and thus we obtained the average step length.
Movement speed was evaluated using the test called “gait speed”. This test allows the evaluation
of gait speed and endurance of the patient; for score evolution it is necessary to measure the
distance covered every minute for a total duration of 5 minutes.
In the first rehabilitation stage (the first four months), the kinesiotherapy-specific means
were meant to regain joint mobility and to increase muscle strength. In the first two postoperative
months, the kinesiotherapy sessions were conducted daily, while in months 3 and 4, there were 3
sessions per week. In the stage of reintegration to sporting activity, an aerobic gymnastics
program was used for a month.
The aerobic gymnastics programs targeted exercises that initially were meant to readapt
the heart to effort and to tone the muscles of the lower limbs and the torso. The gymnastics
sessions lasted for 60 minutes and were conducted 3 times a week. The first two weeks
comprised exercises with low resistance and small number of repetitions, with a gradual addition
of exercises with high loading and greater number of repetitions. The focus was on the correct
body position and on correct breathing that facilitates muscle contraction and relaxation. The
aerobic gymnastics session was structured methodically on 3 parts: the warm-up part that aims to
prepare the body for effort, the fundamental part meant to regain joint mobility, to increase
muscle strength and ankle joint stability. The third part consisted in the recovery of the body
post-effort by using stretching and breathing exercises.
Findings

Table 1 The values obtained at the two tests in joint assessment

Subject Dorsal flexion Plantar flexion

Initial testing Final testing Initial testing Final testing
(degrees) (degrees) (degrees) (degrees)
M.S. 6 19 12 28
 Figure 1 Graphic representation of the values obtained at the two tests in joint assessment

As illustrated in Figure 1 above, the movement degrees in ankle joint increased

significantly, as follows: in dorsal flexion from 6º initially to 19º finally, while in plantar flexion
from 12º initially to 28º finally. This evolution is due to the exercise programs that were
desgined – among other aspects – to regain the mobility of the impaired joint. As the range of
motion increased, it became easier for the patient to walk, and his gait was performed correctly
from the biomechanical perspective. As he gradually reacquired joint mobility, he regained
motor control and he no longer felt pain during normal walking. The evolution of movement
degrees was also accelerated by the aerobic gymnastics program which, using exercises with
easy loading and stretching exercises, helped the Achilles tendon become more elastic.

Table 2 The values obtained at the two tests in muscle assessment

Subjec Dorsal Plantar Inversion Eversion

t flexion flexion
Initially Finall Initially Finally Initially Finally Initially Finally
y
M.S. 2 4.5 2.5 5 2 3.5 2 3.5
 Figure 2 Graphic representation of the values obtained at the two tests in muscle
assessment
According to Figure 2, muscle strength had a favourable evolution, by increasing from
the minimal values of 2 and 2.5, respectively, at the initial evaluation, to 3.5, 4.5 and 5, namely
normal strength. This objective was attained when the exercises within the aerobic gymnastics
program acquired higher loading and when the patient managed to walk again correctly without
support.

Table 3 The values obtained at the two tests in stride rate/minute

Subject Initial evaluation Final evaluation

stride rate stride rate
M.S. 63 106

Figure 3 features the favourable evolution of stride rate, with an increase of 43

steps/minute, from the initial evaluation to the final one. This increase is also reflected in gait
efficiency and movement speed. Concerning the attaining of this objective, a major role was
played by exercises meant to stabilize and tone the calf muscles – executed during the
gymnastics sessions. In addition, the increase in the speed of executing the exercises led directly
to an improvement of this gait parameter.

Table 4 The values obtained at the two tests in step length

Subject Initial evaluation step Final evaluation step

length (cm) length (cm)

M.S. 31 63
 Figure 4 Graphic representation of the values at the two tests in step length

Figure 4 shows the evolution of step length from the initial evaluation to the final one,
with an improvement of 32 cm. This was possible because the patient managed to regain correct
gait, joint mobility and muscle strength. Increased step length also reflected in greater gait
productivity and higher movement speed.

Table 5 The values obtained at the two tests in movement speed

Subject Time Initial evaluation of Final evaluation of

distance covered (m) distance covered (m)

M.S. Minute 1 22 71
Minute 2 28 83
Minute 3 37 91
Minute 4 52 104
Minute 5 59 113

Figure 5 Graphic representation of the values at the two tests in movement speed
 Figure 5 highlights the improvement of the patient’s movement speed, depending on the
length of the track. The patient walked for 5 minutes, and the distance to cover increased from
minute to minute. The evolution was favourable; throughout the rehabilitation period, an
important role was played by the exercises executed rapidly and the exercises specific to the
training of the cardiorespiratory system.

Conclusions
The posttraumatic rehabilitation of the bimalleolar fracture represents a necessity, as
kinesiotherapy has a very important role in what regards regaining the impaired limb segment.
After reducing the fracture focus and repositioning the bone fragments, it is indicated to start the
rehabilitation program without delay: first, it will focus on muscle toning and trophicity through
isometric contractions and the active movements executed in the free joints of the segment in
question and on controlling the oedema through antideclive positions.
After the casting phase, the main objective for gait recovery is to regain joint mobility
and muscle tone. In the gait reprisal phase, the focus will concern correct gait, the global toning
of lower limb muscles and the ankle proprioceptive re-education. The introduction of the
gymnastics session program had the purpose of accelerating the possibility of reintegrating the
athlete in soccer-specific practices. This was achieved successfully from the perspective of our
study, by increasing the exercise capacity and the muscle strength and resistance, respectively.
This study concludes that, in a bimalleolar fracture, the application of the rehabilitation
program in a correct and timely manner leads to regaining the function of the impaired segment
and to regaining gait correctly and efficiently. The optimisation of gait parameters can be
achieved through long-term locomotion training and they can be made more effective using the
gymnastics session programs in order to train the cardiorespiratory system and to tone the lower
limbs.
Therefore, kinesiotherapy leads to the elimination of motor deficit and to gait reprisal,
while aerobic gymnastics leads to an increase in sustained exercise capacity and to an
improvement of joint stability and muscle strength, which confirms the hypothesis of the paper.

References
[1]. Angelo Del Buono, Rebecca Smith, Manuela Coco, Laurence Woolley, Vincenzo Denaro,
and Nicola Maffulli. (2013). Return to sports after ankle fractures: a systematic review,
British Medical Bulletin, Vol. 106, Issue 1, p.179–191.
[2]. Gehrmann RM, Rajan S, Patel DV et al. (2005). Athletes’ ankle injuries: diagnosis and
management. Am J Orthop; 34:551–61.
[3]. Hsu, R.Y. Bariteau, J. (2013). Management of Ankle Fractures, Rhode Island Medical
Journal, Vol. 96 (5), pp. 23-72.
[4]. Lin CW, Donkers NA, Refshauge KM, Beckenkamp PR, Khera K, Moseley AM. (2012).
Rehabilitation for ankle fractures in adults. Cochrane Database Syst Rev.;11:CD005595.
[5]. Phillips WA, Schwartz HS, Keller CS, Woodward HR, Rudd WS, et al. (1985). A
prospective, randomized study of the management of severe ankle fractures. J Bone Joint
Surg Am; 67: 67-78.
[6]. Pott P. (2007). Some few general remarks on fractures and dislocations. 1758.
ClinOrthopRelat Res; 458: 40-41.
[7].Robertson G., Wood A. (2015). Fractures in sport: Optimising their management
andoutcome.World J Orthop; 6(11): 850–863.
[8]. Seewoonarain S., Prempeh M., ShakokaniM., Magan A. (2016). Ankle Fractures: Review
Article, Journal Arthritis, Vol. 5, Issue 1, pp.1-4.
[9]. Singh R., Kamal T., Roulohamin N., Maoharan G., Ahmed B., Theobald P. (2014). Ankle
Fractures: A Literature Review of Current Treatment Methods, Open Journal of
Orthopedics, vol. 4, 292-303.
[10]. Van Staa TP, Dennison EM, Leufkens HG et al. (2001). Epidemiology of fractures in
England and Wales. Bone; 29:517–22.
[11]. Yufit P., Seligson D. (2010). Malleolar ankle fractures. A guide to evaluation and
treatment. Orthopedics and Trauma, Elsevier Journal, 24:4.