Teoria muzicii

fără profesor

1. SUNETUL
Sunetul reprezinta vibraţia unui corp sonor. Se obţine întotdeauna în
urma unui impact între două sau mai multe corpuri şi se manifestă sub forma
de vibraţii.
Sunetele sunt de două feluri:

a) muzicale (fonetice) – cele care impresionează în mod placut auzul

Ex: sunetul unui instrument muzical.

b) amuzicale (afonetice) – sunete produse de corpuri prin cădere sau lovire

care deranjează urechea umană
Vibraţiile ce pot fi percepute de urechea umană sunt cuprinse între 30
şi 20.000 vibraţii simple pe secundă.
Sunetele muzicale sunt limitate între 32 şi aproximativ 9000 vibraţii
simple pe secundă.

Sunetul cel mai grav are 32 vibraţii simple pe secundă.

Sunetul cel mai înalt are aproximativ 9000 vibraţii simple pe secundă.
Sunetele muzicale au 7 denumiri: DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI.
Sunetele muzicale se notează cu semne numite note muzicale.

1.1. Caracteristicile sunetului

1.1.1. Înălţimea
• caracteristica sunetului muzical de a fi mai grav (jos) sau mai acut (înalt).
• înălţimea sunetului muzical se calculează mereu faţă de un punct de reper
(nota) pe scara notelor muzicale.

1.1.2. Durata
• caracteristica sunetului muzical de a fi mai lung sau mai scurt în timp.
• durata se calculează din momentul impactului până la dispariţia ultimei
vibraţii percepute.

1.1.3. Intensitatea
• caracteristica sunetului de a fi mai slab sau mai puternic. Se referă la
frecvenţa notei (numarul de vibraţii/secundă).
• de exemplu, nota LA de de-asupra notei DO de la mijloc în prezent este
considerata ca avand 440 hertz (LA = 440 Hz) iar nota LA cu o octavă sub
DO este de 880 Hz.

1.1.4. Timbrul sau culoarea

• carcateristica unui sunet muzical de a se deosebi de alte sunete de aceeaşi
înălţime, durată şi intensitate.
• Ex: două sau mai multe instrumente interpretează concomitent acelaşi
paragraf. Desi sunt aceleaşi note, noi putem deosebi diferenţa dintre un
pian şi o chitară chiar dacă ele cânta în acelaşi timp.

2. MUZICA

Muzica este arta de a combina sunetele, în aşa fel încât vor fi plăcute
auzului; ea este alcătuită din mai multe elemente de bază:
 Ritmul se referă la durate.
 Melodia este o combinaţie de sunete care prin înălţimea, durata şi
succesiunea lor vor forma un cântec. (se referă la înălţimi cântate
succesiv).
 Armonia este o altă combinaţie de sunete care prin unirea lor
spontană formează acorduri (se referă la înălţimi cântate simultan).
 Forma se referă la arhitectura piesei muzicale.
 Calităţile expresive formează o categorie mai mare în care discutăm
probleme de interpretare, cum ar fi dinamica (înce şi tare), tempoul
(viteza) etc.
 Timbrul se referă la culoarea sunetului, adică ceea ce face
diferenţierea între sursele sunetelor. De exemplu: saxofon, trompetă,
flaut, vocea unui copil etc.

3. NOTAŢIA MUZICALĂ
DEFINIŢIA NOTAŢIEI MUZICALE
Scrierea sunetelor cântate se face după anumite norme, care în
asamblul lor alcătuiesc alfabetul muzical.

Ansamblul de semne convenţionale servind la redarea în scris a

operelor muzicale de artă poartă numele de notaţie sau semiografie. Notaţia
grafică a înălţimilor sonore se face prin note, portative, chei, semnul de
mutare la octavă şi alteraţii.

3.1. PORTATIVUL

Pentru a arăta în scris înălţimea sunetelor ne folosim de portativ (el se

numeşte aşa pentru că este purtător de note)
Portativul constituie cadrul grafic pentru întregul sistem de notaţie,
servind drept referinţă pentru toate elementele scrisului muzical.
Pe portativ se înscriu principalele semne ale notaţiei: cheile cu
armurile corespunzătoare, măsurile, valorile de note, pauzele şi alteraţiile.
Aceste note sunt puse pe cele cinci linii orizontale şi paralele, linii care se
numesc portativ.

Exemplu:

Liniile sunt numerotate de jos în sus, cea mai de jos fiind numită linia
întâi. Cele cinci linii conţin patru spaţii în care sunt de asemenea plasate
notele. Aceste spaţii sunt numerotate la fel ca liniile, cel mai de jos fiind
numit primul spaţiu. Dar când instrumentul necesită o desfăşurare mai mare
decât portativul, se vor folosi linii ajutătoare, care sunt adăugate sub
portativ, pentru notele mai joase, sau peste pentru notele mai înalte (acute).

Linia verticală care desparte măsurile (tactele) unele de altele, se

numeşte bară de măsură (bară de tact).
Bara dublă aşezată transversal pe portativ, se numeşte bară finală.

Exemplu: Linii ajutătoare

Pe portativ - sau în funcţie de el - se notează înălţimea şi durata sunetelor,
repartizate astfel: pe verticală - înălţimile (intonaţia), iar pe orizontală -
duratele (ritmul).

În afara portativului se notează celelalte elemente ale scrisului muzical:

textul vorbit, nuanţele, tempoul, termenii de expresie, indicaţiile tehnice de
execuţie etc.

În notaţie, portativul se utilizează sub mai multe aspecte: portativul simplu

(de bază), portativul dublu (pian, orgă, harpă etc.) şi portativul complex
(partitura).
a). portativul simplu, alcătuit din cinci linii paralele şi echidistante, se
foloseşte îndeosebi pentru o singură voce. La nevoie i se adaugă linii
suplimentare, ce constituie extensia portativului în sens ascendent şi
descendent:
b). portativul dublu - alcătuit din două portative simple unite prin bară
iniţială şi acoladă - serveşte pentru redarea unui spaţiu sonor mai larg,
cuprinzând registre diferite de intonaţie. Este portativul harpei şi al
instrumentelor cu claviatură (pian, orgă, clavecin).

c). portativul complex (partitura), se foloseşte pentru scrierea de ansambluri

vocale sau instrumentale, cuprinde un număr mai mare de portative simple,
în funcţie de componenţa ansamblurilor pentru care este scrisă lucrarea.
- partitură pentru voce şi pian:

- partitură pentru cvartet de coarde:

 De reţinut: Cu cât notele sunt aşezate mai sus pe portativ, cu atât ele
sunt mai ţnalte, mai subţiri; când notele sunt aşezate pe liniile inferioare ale
portativului, ele sunt mai joase, mai grave. Sunetele medii se scriu în partea
centrală a portativului.

3.2. CHEIA, POZIŢIA ŞI FOLOSIREA LOR

Cheile atribuie note individuale unui anumit spaţiu sau linie din
portativ. Denumirea sunetelor notate pe portativ sau cu ajutorul liniilor
suplimentare este precizată de semnul muzical numit cheie. Acesta este scris
la începutul portativului.
Unele note sunt joase, şi altele sunt înalte. Cum facem deosebirea
între notele joase şi notele înalte când vedem o partitură muzicală?
O metodă e prin folosirea cheilor.

În scrierea şi practica muzicală se folosesc şapte chei:

1. Cheia de violină sau cheia Sol

2. Cheia de sopran pe prima linie a portativului
3. Cheia de mezzosopran pe a doua linie a portativului
4. Cheia de alto pe a treia linie a portativului
5. Cheia de tenor pe a patra linie a portativului
6. Cheia de bas sau Fa pe a patra linie a portativului
7. Cheia de bariton sau Fa pe a treia linie a portativului

Aici sunt trei feluri diferite de chei, numite:

Cheia Sol
Cheia Do

Cheia Fa

Cele mai folosite chei sunt cunoscute ca fiind:

Muzica care sună înalt este scrisă de obicei în cheia SOL. Muzica care sună
jos este scrisă în cheia FA.

Cheia SOL are ca punct de plecare nota SOL (linia a 2-a din
portativ), nota care-i determină şi numele. Ca urmare, toate notele care se
scriu pe aceasta linie se numesc SOL.
Cheia lui SOL se mai numeşte şi cheie de violină, fiind folosită cu
precădere de acest instrument. În cheia lui SOL se mai notează şi partiturile
altor instrumente, printre care: pianul şi acordeonul (mâna dreaptă), flautul
etc.

Cheia FA are ca punct de plecare nota FA (linia a 4-a din portativ),

nota care-i determină şi numele. Ca urmare, toate notele care se scriu pe
aceasta linie se numesc FA.
Pentru că vocea de bas şi instrumentele grave produc sunete care nu
pot fi notate în cheia lui SOL decât cu ajutorul a multor linii suplimentare,
ceea ce ar îngreuna citirea lor, se va folosi cheia lui FA. La dreapta cheii se
afla două puncte care încadrează linia a patra.
Aceste chei sunt plasate la începutul portativului peste diferite linii, în
funcţie de instrumentele sau vocile la care sunt folosite. Acestea dau numele
lor liniilor pe care sunt puse, şi servesc ca punct de pornire pentru a
determina numele celorlalte note. Dar acestea nu sunt atât de utilizate, iar
această ultimă cerinţă va fi indicată de un asterisc *.
Aici sunt arătate două feluri pentru a nota cheia Sol sau cheia de Sopran,
plasate astfel:

Sunt patru feluri diferite de notare în Cheia de Tenor sau Cheia Do:

Sunt două feluri de notare pentru Cheia Fa:

3.2.1. UTILIZAREA CELOR ŞAPTE CHEI ÎN SCRIEREA ŞI PRACTICA

MUZICALĂ

Cheia de violină (Sol) se întrebuinţează la notarea partiturii pentru

vocile feminine de sopran şi alto sau pentru tenor. Cheia de violină este
folosită de instrumentele cu coarde (vioara, viola şi violoncelul pentru
registrele acute), instrumentele de suflat (flautul, oboiul, clarinetul, cornul,
trompeta) şi instrumentele cu claviatură (pianul, orga, harpa).

Cheia de bas se întrebuinţează la notarea partiturilor pentru vocile

grave ale sonorităţilor: violoncelul, contrabasul, fagotul, contrafagotul,
trombonul, tuba şi timpanul.

Cheia de alto (do pe linia a treia) se întrebuinţează la notarea partiturii

pentru trombon alto şi uneori pentru violină.

Cheia de tenor (do pe linia a patra) se foloseşte pentru violoncel, fagot

şi trombon tenor.

Celelalte trei chei – sopran, mezzosopran şi bariton – se întrebuinţează

numai în transpoziţii.

Semnul de transpunere la octavă a oricărui ton muzical înlocuieşte

utilizarea mai multor linii suplimentare a portativului care îngreunează
citirea partiturii. Octava alta transpune la octava superioară (se aşează
deasupra portativului). Octava bassa (joasă) suprapune la octava inferioară şi
se aşează dedesubtul portativului.
3.3. NOTELE

Muzica este scrisă cu ajutorul a şapte figuri, numite note, care sunt numite
după notele alfabetului.
C, D, E, F, G, A, B.

Echivalentul italian, în practica uzuală este aproape la fel de cunoscută cu

însemnătatea lor englezească.
C = Do, D = Re, E = Mi, F = Fa, G = Sol, A = La, B = Si

NOTELE

O notă, în funcţie de cheia folosită şi locul pe care-l ocupă pe portativ sau în

afara lui, redă un anumit sunet din scara generală muzicală, deci înălţimea
acelui sunet.

3.3.1. Durata notelor

3.3.2. Durata pauzelor

3.3.3. Punctul .
Un punct pus în dreapta unei note sau unei pauze, modifică durata
notei sau pauzei cu jumătate din valoarea iniţială.

Astfel, de exemplu :

- o doime cu punct are durata de trei timpi, sau trei pătrimi, sau şase optimi
etc…
- o pătrime cu punct are durata de un timp si jumătate sau trei optimi etc…
- o optime cu punct este egală cu trei şaisprezecimi.
 Notele cu punct:
• Exemple:
O notă întreagă = 4 timpi. O notă întreagă cu punct = 6 timpi. De ce?

Deoarece, ½ din 4 este 2, si 4+2=6

O doime = 2 timpi. O doime cu punct = 3 timpi. De ce?

Deoarece ½ din 2 este 1, si 2+1=3.

O pătrime = 1 timp. O pătrime cu punct = 1 ½ timpi. De ce?

Deoarece ½ din 1 este ½ , si 1+ ½ = 1 ½ .

Prin aceeaşi regulă descrisă mai sus, adăugând 2 puncte la o notă

valoarea acesteia se măreşte cu 3 sferturi din valoarea iniţială a notei.
3.3.4. Notele grupate
Este foarte dificil sa citeşti multe note scurte (optimi, saisprezecimi,
treizecidoimi) scrise una lângă alta. Pentru a face lucrurile mai simple pentru
muzician, aceste note sunt grupate.

Dacă muzica cântaă foarte repede, îi va fi foarte greu muzicianului să

citească notele.

Acum uita-te la aceleaşi note grupate:

Când optimiile sunt grupate, sunt mult mai uăor de citit.

Un exemplu folosind şaisprezecimi:
Şaispezecimi negrupate:

Aceleaşi şaisprezecimi grupate.

3.3.5. Alteraţiile

Semnele prin care se modifică, ascendent sau descendent înălţimea treptelor

(sunetelor) înaintea cărora sunt puse se numesc alteraţii.
Ele sunt în număr de 5 şi respectă regulile următoare:

3.3.5.1. Diezul
Ridică înălţimea sunetului cu un semiton.

3.3.5.2. Dubludiez
Ridică înălţimea sunetului cu două semitonuri (un ton)

3.3.5.3. Bemolul
Coboară înălţimea sunetului cu un semiton

3.3.5.4. Dublubemol
Coboară înălţimea sunetului cu două semitonuri (un ton)

3.3.5.5. Becarul
Anulează efectul diezului sau al bemolului
Se disting trei feluri de utilizări ale alteraţiilor în notaţia muzicală:
a) accidentale
b) constitutive
c) de precauţie.

a) Alteraţiile accidentale

În partitură alteraţiile accidentale respectă următoarele reguli:

- se înscriu pe parcurs înaintea notelor (loco), efectul lor producându-
se numai asupra aceloraşi note numai până la bara de măsură;
- pentru sunetele din octave diferite, chiar dacă fac parte din aceeaşi
măsură, alteraţiile accdintale nu sunt valabile;
- dacă se folosesc la o notă prelungită peste bara de măsură, efectul lor
se extinde şi asupra prelungirii respective;
- orice alteraţie accidentală nouă anulează efectul alteraţiei
precedente.

b) Alteraţiile constitutive

De regulă alteraţiile constitutive se notează la cheie formând armura

unei tonalităţi oarecare.
Efectul alteraţiilor de la armură se extinde asupra tuturor notelor cu
acelaşi nume din toate octavele putând fi modificat numai temporar
prin alteraţii accidentale.
Ordinea alteraţiilor la armură este din cvintă în cvintă perfectă, în
conformitate cu apariţia lor în constituirea tonalităţilor.

c) Alteraţiile de precauţie

În partitură, alteraţiile de precauţie servesc pentru reamintirea

valabilităţii sau nevalabilităţii unor alteraţii întâlnite mai înainte
procurând interpretului o mai mare siguranţă în execuţia corectă a
partiturii muzicale.
4. TONALITATEA
4.1. Scurtă prezentare istorică
4.2. Teoria tonalităţii- Noţiunea de tonalitate
4.3. Noţiunea de gamă
Orânduirea treptată (ascendentă şi descendentă) a sunetelor ce
compun o tonalitate începând cu primul sunet (tonica) şi terminând cu
repetarea lui la octavă poartă numele de gamă.
Gama este compusă din opt nivele sau note.

Tonul sau semitonul este distanţa sau intervalul dintre o notă şi

următoarea, în timp ce nivelul este nota însăşi. Gama include cinci tonuri şi
două semitonuri.
Tonul sau semitonul sunt unităţi de măsură a înălţimilor.Un semiton
este relaţia de înălţime dintre o notă şi nota cea mai apropiată ei, ascendentă
şi descendentă. Un to este alcătuit din două semitonuri alăturate.
Ca să înţelegem bine tonul şi semitonul este necesar să se foloseasca
desenul pianului

4.4. Noţiunea de mod

4.5. Noţiunea de acord

În sens general prin acord se înţelege efectul sonor produs de mai

multe sunete emise simultan.
Acordul este o organizare armonică verticală rezultând din suprapunerea a
cel puţin trei sunete diferite aşezate la interval de terţă.

4.6. Formarea tonalităţilor majore şi minore cu diezi şi cu bemoli în

armură
4.6.1. Formarea tonalităţilor majore
4.6.2. Formarea tonalităţilor minore
4.7. Raporturile ce se stabilesc între tonalităţi
4.7.1. Tonalităţi relative
4.7.2. Tonalităţi omonime
4.7.3. Tonalităţi enarmonice
Sunetele enarmonice
Sunetele care au aceeaşi înălţime, dar au numiri diferite

4.7.4. Relaţiile de apropiere şi depărtare dintre tonalităţi

4.7.5. Cadranul şi spirala tonalităţilor
4.7.5.1. Aşezarea tonalităţilor în cadran
4.7.5.2. Aşezarea tonalităţilor în spirală
4.8. Diatonism şi cromatism

Semitonul diatonic
Cuprinde distanţa dintre două trepte alăturate, cu nume diferit, naturale sau
alterate
Ex: Do - Do

. Semitonul cromatic
Cuprinde două trepte alăturate, cu acelaşi nume, una dintre ele sau ambele
fiind alterate
Ex: Do - Re

INTERVALE MELODICE ŞI ARMONICE

Un interval se consideră melodic în cazul că cele două sunete

componente sunt emise şi se aud succesiv (desfăşurare orizontală), din
instituirea mai multor intervale generând melodia:

Un interval se consideră armonic în cazul că cele două sunete

componente sunt emise şi se aud simultan (desfăşurare verticală), din
succesiunea cărora generează armonia:
5. RITMUL MUZICAL

DEFINIŢIA NOŢIUNII DE RITM

Din punct de vedere teoretic, ritmul constituie succesiunea organizată
pe plan artistic superior (creator, estetic, emoţional) a duratelor în
compoziţia muzicală. Ca factor creator, ritmul prezintă, din punct de vedere
structural, nesfârşite forme la dispoziţia compozitorului făuritor de opere de
artă. Se consideră factor estetic, deoarece, subzistând organic în melodie şi
armonie care nu pot exista fără ritm, deci concura cu aceasta la exprimarea
frumosului muzical. Factor emoţional, pentru că ia parte împreună cu
celelalte mijloace de expresie specifice muzicii la alcătuirea imaginii şi
mesajului artistic purtător de sentimente, idei şi expresii ce fac să
emoţioneze fiinţa umană.

RITM, METRU (MĂSURĂ), TEMPO

Noţiunea generală de ritm muzical cuprinde trei elemente: ritmul

propriu-zis, metrul (măsura) şi tempo.

a. Ritmul propriu-zis este o succesiune de durate şi pauze

b. Măsura este cadrul metric în care se descifrează ritmul propriu-zis
c. Tempo este viteza în care se desfăşoară melodiile respective
Studiul formelor de structură ale ritmului propriu-zis poartă numele de
ritmică, iar cel al măsurilor pe cadrul căruia se desfăşoară ritmul, de metrică.
Ritmica şi metrica muzicală se completează cu gradele de viteză (cu tempo)
în care se desfăşoară ritmul muzical şi metrica sa.

RITMICA

În arta muzicală există trei mari categorii de ritmuri de la care se

porneşte cu dezvoltarea oricărei forme ritmice: ritmul binar, ternar şi
eterogen. Există şi o a patra categorie denumită ritm liber, provenind din
muzica populară, ale cărei forme nu se aşează în tipare precise.

RITMUL BINAR

Formele ritmului binar pornesc de la o protocelulă alcătuită din două

durate unitare (egale) dintre care una deţine accentul ritmic numit în teoria
muzicii şi ictus, în limba latină însemnând lovitură, impact, accent.

RITMUL TERNAR

Formele ritmului ternar pornesc de la o protocelulă alcătuită din trei

durate egale dintre care una deţine accentul ritmic, iar celelalte două sunt
neaccentuate.

RITMUL ETEROGEN

Formele ritmului eterogen (asimetric) pornesc de la o procedură

alcătuită din cinci durate egale rezultând din combinarea organică de binar şi
ternar (2+3 şi 3+2) având două accente— primul principal, iar celălalt
secundar. Formule ritmice de structuri speciale sunt: sincopa, contratimpul,
cruza, anacruza şi ritmul în oglindă.

SINCOPA
 Formulele ritmice binare, ternare şi eterogene, atunci când sunt
alcătuite din valori egale, posedă o anumită regularitate (izocronic) în
apariţia accentelor din două în două valori (ritmul binar), din trei în trei
valori (ritmul ternar), din combinaţia de binar şi ternar (ritmul eterogen).
În toate aceste formule fiecare valoare ritmică accentuată este
precedată de o valoare ritmică neaccentuată. Dacă vom uni prin legato
oricare din valorile accentuate cu cea precedentă neaccentuată (reprezentând
sunete de aceeaşi înălţime) obţinem o deplasare de accent denumită sincopă.
Sincopele se consideră egale sau omogene în cazul că se formează din două
valori de aceeaşi durată. De exemplu: doime cu doime, pătrime cu pătrime,
etc.
Sincopele se consideră inegale sau neomogene în cazul că se formează din
două valori de durate diferite: pătrime cu doime, optime cu pătrime, etc.

CONTRATIMPUL

Eliminarea sunetelor periodic accentuate dintr-un desen ritmic şi înlocuirea

lor cu pauze corespunzătoare generează ritmuri în contratimpi. Pentru a se
realiza în contratimpi se cer două condiţii: înlocuirea prin pauze a valorilor
accentuate să se facă periodic; înlocuirea să se facă de cel puţin două ori
pentru a nu se confunda cu anacruza precedată de o pauză. Ca şi sincopele,
formula de contratimp poate fi repartizată pe timpii măsurii sau pe părţi ale
acestora.

METRICA

În metrica muzicală se disting două componente: timpul şi măsura,

amândouă constituind repere importante pentru măsurarea şi execuţia
corectă a ritmului.

TIMPUL

Timpul constituie reperul metric principal; pe baza lui diferitele valori

ritmice pot fi comparate unele cu altele ca durată. După importanţa şi locul
pe care-l ocupă în organizarea metrică, timpul este de două feluri: accentuat
şi neaccentuat. De reţinut că accentuarea timpurilor rămâne doar virtuală
(presupusă) în execuţie, însă nu trebuie să se producă, ea fiind artistică.
MĂSURA

Este o grupare distinctă de timpi accentuaţi şi neaccentuaţi ce se

succed periodic. Din punct de vedere grafic, spaţiul unei măsuri se
delimitează prin bare verticale (bare de măsură). Felul măsurii se redă la
începutul piesei muzicale printr-o relaţie cifrică în care numărătorul indică
numărul timpilor ce conţine măsura respectivă, iar numitorul valoarea
ritmică ce se execută la un timp.

SISTEMUL DE MĂSURI
Totalitatea măsurabilă folosită în muzică alcătuieşte sistemul de
măsuri. Clasificarea lor (după criterii ştiinţifice) se face având în vedere
numărul timpilor accentuaţi din care se compun. Din acest punct de vedere
măsurile pot fi:

1. Măsuri simple — cu un singur timp accentuat

2. Măsuri compuse — cu doi sau mai mulţi timpi accentuaţi

MĂSURILE SIMPLE

Măsurile simple sunt formate din 2 sau 3 timpi, având un singur

accent, pe primul timp.
Măsurile de doi timpi sunt de metru binar, iar cele de 3 timpi sunt de metru
ternar.
Măsurile simple de 2 timpi:

Măsurile simple de 3 timpi:

MĂSURILE COMPUSE
 Măsurile compuse sunt formate din două sau mai multe măsuri
simple. Ele se împart în:

măsuri compuse şi omogene şi măsuri compuse eterogene (mixte).

Măsurile compuse omogene sunt alcătuite din două sau mai multe măsuri
simple de acelaşi fel (fie de metru binar, fie de metru ternar).

Măsuri omogene de 4 timpi:

Măsuri omogene de metru ternar:

Măsuri omogene de 9 timpi:

Măsuri omogene de 12 timpi:

Măsurile compuse eterogene (mixte):

TERMENI PRINCIPALI INDICÂND O MIŞCARE CONSTANTĂ

TERMENII MIŞCĂRII GRADATE SAU PROGRESIVE

Răsărire treptată
allargando = lărgind, rărind mişcarea
rilasando = relaxând, slăbind, cedând
rallentando = întârziind, rărind mişcarea
ritenuto = reţinând, întârziind
slargando = lărgind, rărind din ce în ce mai mult
slentando = întârziind
strasciando = tărăgănând, trăgând de timp

Accelerare treptată
accelerando = accelerând mişcarea, iuţind
affretando = grăbind, iuţind
incalzando = zorind, însufleţind, iuţind
precipitando = precipitând, grăbind mişcarea
stretto = îngustând, strâmbând mişcarea, iuţind
singendo = strângând mişcarea, grăbind

Revenire la tempo iniţial

a tempo
tempo primo (Tempo I)
al ricore del tempo

Mişcare liberă
senza tempo = fără timp precis
a piacere = după plăcere
ad libitum = după voie, liber
rubato = timp liber

Augmentare sau diminuare

assai = foarte repede (allegro assai)
molto = mult
meno = mai puţin
un poco = cu puţin
poco a poco = puţin câte puţin
troppo = foarte
non troppo = nu prea mult
piu = mult

TERMENI DINAMICI INDICÂND O INTENSITATE CONSTANTĂ

pianissimo (pp) = foarte încet
piano (p) = încet
mezzopiano (mp) = pe jumătate încet
mezzoforte (mf) = pe jumătate tare
forte (f) = tare
fortissimo (ff) = foarte tare
piano pianissimo (ppp) = cât se poate de încet
forte fortissimo (fff) = cât se poate de tare

TERMENI DINAMICI INDICÂND O INTENSITATE PROGRESIVĂ

Pentru sporirea (creşterea progresivă a intensităţii):

crescendo = crescând din ce în ce mai mult intensitatea

poco a poco cresc = crescând puţin câte puţin intensitatea
molto cresc = crescând mult
poco a poco pui forte = puţin câte puţin mai tare

Pentru diminuarea (descreşterea) progresivă a intensităţii:

decrescendo = descrescând din ce în ce mai mult intensitatea

poco a poco decresc = descrescând puţin câte puţin intensitatea
diminuendo = micşorând din ce în ce intensitatea
calando = potolind, slăbind din ce în ce mai multe intensitatea şi mişcarea
morendo = murind, descrescând intensitatea până la stingere
perdendesi = pierzând din ce în ce intensitatea
smorzando = descrescând, atenuând intensitatea şi domolind mişcarea

ACCENTUĂRILE PE SUNETE IZOLATE

marcato = accentuare normală
marcatissimo = accentuare puternică
portato = intensitatea susţinută pe toată durata sunetului
portato staccato = aceeaşi şi detaşată scurt
sfz.sforzando = forţând intensitatea, apăsând puternic
rinforzando = crescând energic, viguros intensitatea
TERMENI DE EXPRESIE

affetuosso = cu afecţiune, cu emoţie

agevole = agil, uşor, sprinten
agitato = agitat, neliniştit
appassionato = cu pasiune, cu interiorizare
brio, con = cu strălucire, cu spirit, cu voiciune
cantabile = cantabil, melodios, cu expresivitate majestuoasă
comodo = comod, liniştit, aşezat calm
deciso = decis, cu hotărâre, ferm
elegiaco = elegiac, trist, visător, melodramatic
energico = energic, viguros, hotărât
fluido = fluid, curgător
generoso = generos, mărinimos, de nobleţe
giocoso = vesel, jucăuş, glumeţ
gioia, con = cu bucurie, cu exuberanţă, cu veselie, cu plăcere
grazioso = graţios, plăcut, frumos, agreabil
impetuoso = impetuos, avântat, năvalnic, tumultuos
inquieto = neliniştit, tulburat, îngrijorat, agitat
messo = însufleţit, mişcat, vioi
mesto = trist, mâhnit, melancolic, cu durere
piacevole = curgător, fluid
placido = calm, liniştit
scherzando = glumeţ, vesel, jucăuş
semplice = simplu, sincer
sentimento, con = cu simţire, cu interiorizare
sentito = sincer, cu sensibilitate
sonore = sonor, cu tărie, cu amploare
sostenuto = susţinut
spigliato = degajat, sprinten
tenerezza, con = cu frăgezime, cu tandreţe
tranquillo = liniştit, calm
vibrato = vibrant, energic
vigoroso = viguros, cu vigoare, cu forţă
Despre Instrumentele muzicale

Muzica, în sens generic, se referă la vibraţie în primul rând, apoi orice aranjament de
sunete generate în mod deliberat sau nu. Definiţia muzicii în sens precis este un subiect
controversat, dar de obicei este vorba despre sunete organizate, de natură temporală,
asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează analizatorul
auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional.

Un instrument muzical este un obiect folosit pentru a scoate sunete şi vibraţii pentru a
produce muzică. Printre cele mai răspândite instrumente muzicale se numără pianul,
chitara, vioara etc. Studiul academic al instrumentelor muzicale este cunoscut ca
organologie. Instrumentele muzicale functionează în diferite moduri: prin suflare (de ex.
trompeta, fluierul), prin vibraţiile corzilor (de ex. chitara), lovirea unui corp sonor cu
diverse acesorii (percuţie) etc. O categorie aparte o constituie instrumentele cu clape:
acestea au în comun o claviatură, prin intermediul căreia se acţionează diferite
mecanisme care produc sunetele. Acestea pot fi formate dintr-un set de corzi lovite sau
ciupite (pian, clavecin), de fluiere sau tuburi (orgă), sau din circuite electronice (orgă
electronică, sintetizator).

Instrumente muzicale traditionale

Harpa, este unul dintre cele mai vechi instrumente ea fiind întâlnitã la Sumerieni
si Egipteni cu cca. 3.000 ani îCh. De-a lungul timpului a
suferit mai multe modificãri de formã, cea actualã fiindu-I datã
în 1801 de francezul Sëbastien Erard.

În 1720 constructorul german G. Hochbrucher fixeazã cele sapte pedale ale harpei
pentru obtinerea tonurilor ascendente.

Naiul este si el dintre cele mai vechi instrumente musicale.

În 1777 se mentioneazã în ’’Histoire de la Moldavie et de la

Valachie’’ (M.Carra) naiul cu 8 gãuri.

În 1781 austriacul Franz Joseph Sulzer mentioneaza naiul cu

20 de tuburi.
 În 1832 naiustul de la capela regalã din München, Theobuld
Böhm, construieste un nai din metal.

Trompeta În Egipt s-a descoperit o trompetã din Bronz, construitã în anul

2000 îCh. Multã vreme ea a avut formã dreaptã.

În 1811 germanul Sebastian Virdung mentioneazã trompeta

sub formã de s.

În 1801 Anton Weidinger a inventat o trompetã cu clape care l-a impresionat atât
de mult pe compozitorul Joseph Haydn încât acesta a scris Concertul pentru trompetã în
mi bemol major.

În 1818 trompetistul german Heinrich Stölzel inventeazã

trompeta cu piston.

Orga Este atribuitã grecului Ctesibios (190-125 îCh.) care a

construito orgã hidraulicã.

În sec. IX arhitectul Anthemios din Tralles a construit o orgã termicã. Aburul

produs într-un cazan era dirijat prin tevi din piele la tevile instrumentului. Acestea vibrau
sub actiunea aburului.

În 1812 Curtea bizantinã I-a dãruit lui Carol cel Mare orgã de
apã. Acesta a instalat-o în capela sa di Aachen dupã care s-a
rãspândit în bisericile catolice.

În 1854 francezul Victor Mustel obtine brevetul pentru orga cu

dublã expresie care îi poarytã numele.

În 1862 organismul francez Louis Charles Albert Péchard

obtine brevetul pentru comanda electricã a orgii.

În 1935 americanul Laurens Hammod, din Chicago, inventeazã

orga electromagneticã. Iatã cum Hammod repara orologii.
Criza economicã l-a ruinat. Atunci a avut ideea sã foloseascã
rotile dintate pe care le avea în stoc pentru a fabrica o orgã.
Clapele actionau asupra rotilor care declansau impulsuri
electrice.

Pianul 1710 Inventatorul pianului este Bartolomeu Cristofori, care a creat

în 1698 un mic clavecin cu ciocãnele, iar în 1710 primul pian.
Un exemplar, construit în 1720, este expus la Muzeul
Metropolitan din New York.
 1789 – J. A. Stein a inventat pedala pianului.

1822 - francezul Sébastien Erard inventeazã sistemul de

repetare a notelor.

Acordeonul – 1829 Brevetul pentru acordeon a fost depus la 6 mai 1829 de

austriacul Cyril Demian. Istoria spune însã cã a fost creat se un
legendar rege chinez, Nyu Wa.

Vioara 1529 Compozitorul german Martin Agricola face cea mai

veche descriere cunoscutã a viorii.

1600 – Constructorul italian de viori Paolo Maggini creeazã tipul clasic de vioarã.

1625 – Niccolo Amati, celebrul constructor de instrumente

muzicale, definitiveazã ’’modelul cel mare’’ care I-a adus
celebritatea. Avea 29 de ani. A trãit 93 de ani si a construit mai
mult de 1.000 de instrumente din care au rãmas cca. 650.

A avut 6 copii. Doi dintre ei au continuat meseria tatãlui.

1633 – cãlãtorul italian Niccolo Barsi mentioneazã folosirea

viorii la Români. Românii au avut câteve contributii notabile
în acest domeniu :

- 1873 Grigore Mihai Sturza concepe violina-harpã cu cutia

de rezonantã asimetricã ;

- 1878 s-a nãscut Remus Macarie, constructor de viori ; cu o

vioarã construitã de el a cântat George Enescu.

- 1931 George Enescu a cântat la Paris cu o vioarã originalã

construitã de Dimitrie Stirbulescu.

- 1969 prof. Ion Delu inventeazã familiile de instrumente cu

coarde si arcus numite vioda si respectiv violena.

Saxofonul 1846 – Belgianul Adolphe Sax, cãutând sã îmbunãtãteascã clarinetul-bas a

obtinut un nou instrument pa care l-a brevetat în 1846. Primele succese le-a avut cu
fanfarele militare. Si viata lui are o istorie. S-a nãscut în 1814. A studiat naiul si clarinetul
la Conservatorul din Bruxelles. Din 1835 a condus atelierul de instrumente muzicale al
tatãlui sãu.În 1842 se stabileste la Paris si înfiinteazã propria sa fabricã. Desi a fost
sustinut de personaliti ale vremii, viata sa a oscilat între reusite si dificultãti. Procesele
interminabile, care au avut ca obiect anularea brevetelor sale, nedreptãtile pe care a
trebuit sã le îndure l-au ruinat financiar si moral. A murit sãrac în 1894.

Chitara – Chitara modernã a fost creatã de spaniolul Antonio de Torres.

Dirijor automat 1994 – Dificultatea formatiilor muzicale mixte – muzicieni si

ordinatoare – constã în nesincronizãri între acestia. Ea a fost
înlãturatã prin inventia a doi americani John Kestner-Clifton si
Philip Vogel care au propus simularea miscãrii baghetei
dirijorului pe un ecran, în functie de ritmul ordinatorului
(calculatorului). Se poate aminti aici si o inventie româneascã,
înregistratã în SUA, la 15 iunie 1970 si în România la 23
septembrie 1970, care apartine dirijorului Mihai Brediceanu.
Se numeste ’’polimetronom’’. Este un aparat electronic
destinat sã coordoneze auditiv si vizual pulsatiile unei muzuci
conceputã în politempie structuralã. Aparatul indicã
interpretilor si dansatorilor cele mai complexe suprapuneri de
tempi muzicali.

Polimetronomul a fost prezentat si în Sala Teatrului National din Bucuresti la 23

sept. 1977.

Exemple de instrumente muzicale

Acordeon Bandoneon
Banjo Bouzouki
 Clarinet

Citera
Chitară Contrabas

Flaut

Fagot
Cornet Harpa

Oboi

Nai
Mandolină Orgă

Ţambal
Pian Saxofon bariton Trombon
Trompetă

Tuba Vioară Violoncel

GLOSSAR

Un instrument muzical este un obiect folosit pentru a scoate sunete şi vibraţii

pentru a produce muzică. Printre cele mai răspândite instrumente muzicale se numără
pianul, chitara, vioara etc. Studiul academic al instrumentelor muzicale este cunoscut ca
organologie. Instrumentele muzicale functionează în diferite moduri: prin suflare (de ex.
trompeta, fluierul), prin vibraţiile corzilor (de ex. chitara), lovirea unui corp sonor cu
diverse acesorii (percuţie) etc. O categorie aparte o constituie instrumentele cu clape:
acestea au în comun o claviatură, prin intermediul căreia se acţionează diferite
mecanisme care produc sunetele. Acestea pot fi formate dintr-un set de corzi lovite sau
ciupite (pian, clavecin), de fluiere sau tuburi (orgă), sau din circuite electronice (orgă
electronică, sintetizator).

Muzica, în sens generic, se referă la vibraţie în primul rând, apoi orice aranjament
de sunete generate în mod deliberat sau nu. Definiţia muzicii în sens precis este un
subiect controversat, dar de obicei este vorba despre sunete organizate, de natură
temporală, asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează
analizatorul auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional.

Există nenumărate metode de a asculta muzică. O metoda tradiţională este de a o asculta

live, în prezenţa muzicienilor. Muzica poate fi ascultată live şi prin intermediul unui radio
sau televizor, însă rezultatul este mai apropiat de redarea unei înregistrări audio sau a
urmăririi unui videoclip muzical. Unele recitaluri live conţin elemente preînregistrate,
cum este cazul DJ-ilor care folosesc discuri vinil pentru a produce muzică prin zgârierea
acestora. Evident că o altă alternativă de a asculta muzică este producţia proprie, fie că
folosiţi un instrument muzical, cântaţi vocal sau compuneţi.

Chiar şi hipoacuzicii pot experimenta muzica, simţind vibraţiile în corp; cel mai faimos
exemplu de muzician lipsit de auz este Ludwig van Beethoven, care a creat multe
compoziţii celebre după ce şi-a pierdut auzul complet.
Pentru persoanele cu interes şi înclinaţie spre muzică există studii muzicale; muzicologia
conţine un câmp vast de studii muzicale, inclusiv teorie muzicală, istorie muzicală,
stilistică muzicală.

Muzica fiind o artă străveche, de-a lungul timpului a apărut un număr impresionant de
stiluri muzicale. Etnomuzicologia este ştiinţa care studiază aceste genuri în sens
antropologic.

Ritmul este o parte importantă în formarea unei piese muzicale. Ritmul arată
succesiunea valorilor diferite (doimi, pătrimi, optimi, şaisprezecimi etc.). Piesa muzicală
este formată din valori diferite. Ritmul este foarte variat, astfel apărând melodii cu
caracteristici speciale, de exemplu valsul. Datorită ritmului există melodii mai lente sau
mai rapide.
MELODIA

1. succesiune de sunete cu înălţimi şi durate diferite, care alcătuiesc o unitate muzicală.

2. compoziţie muzicală, cântec.

Armonia este ştiinţa care studiază acordurile şi succesiunea lor. O piesă muzicală
armonică este realizată din mai multe linii melodice, dintre care una este dominantă şi
celelalte realizează armonia, generând acorduri care se înlanţuiesc după anumite reguli.
Dacă melodia este alcătuită din sunete ce se succed în timp, armonia operează cu sunete
care se produc simultan. Ele se numesc acorduri.Cel mai simplu acord este compus din
trei sunete ce se aud simultan (trison).

MIC DICŢIONAR MUZICAL

A-B-C-D

A cappela = Muzica vocala, fara acompaniament instrumental.

Barcarola = Vechi cântec venetian al gondolierilor.

Belcanto = Tehnica de interpretare italiana, la care se pune mai mult accent pe calitatea şi
frumusetea muzicii, decat pe exprimarea corecta a textului.

Bourrie = Vechi dans francez vesel.

Cadenţa = Incheiere melodico-ritmică a unei fraze, sinonima cu punctul literar.

Capricii = Piese scurte care prelucreaza melodii cunoscute, reunite intr-o suita; Fantezii
muzicale, cu caracter bizar, exuberant, capricios.

Cavatina = Piesa muzicala solo in opera, mai simpla decat aria.

Concertino = Gen muzical interpretat de o orchestra care cuprinde doua viori, un bas
continuu (orga sau clavecin), un flaut sau un alt instrument de suflat.

Concerto grosso = Gen muzical interpretat de un grup de instrumente solistice, care

poarta un dialog cu un grup mare de instrumente, denumit tutti.

Coral = Cântec bisericesc; in biserica catolica numit coral gregorianic (cor unison,
neacompaniat).

Cuplet = Lied in strofe, cu refren (cabaret, operete); de cele mai multe ori cu continut
critic social.

Cvartet = Gen muzical interpretat de patru instrumentisti.

Divertisment = Compozitie distractiva, in succesiune libera.

Duo = Piesa muzicala pentru 2 instrumente.

E-F-G-H
Etude = Partitura exersanta, spre atingerea unei tehnici superioare de interpretare.

Fantezie = Piesa instrumentala, fara constrangere, bazata pe improvizatii.

Fugă = Piesa muzicala relativ rigida, in contrapunct, la care tema apare succesiv-
suprapusa. Specifica perioadei preclasice, de obicei instrumentala, bazata pe imitatia
vocilor.

I-J-K-L
Impromptu = Fantezie liber compusa, pentru pian.

Intermezzo = a) Mica piesa muzicala, de cele mai multe ori pentru pian; b) Act muzical
intermediar, vesel, interpus intre actele unei opere cu caracter dramatic.

Lied = Gen muzical vocal construit pe un text liric sau un poem literar, acompaniat de
pian.

M-N-O-P

Madrigal = compozitie vocala cu caracter pastoral.

Mazurcă = Gen muzical instrumental cu caracter dansant, inspirat din folclorul polonez.

Melodramă = Gen muzical care are o actiune complicata, incluzand scene de groaza sau
comice, finalul fiind construit pe ideea neprevazutului, a surprizei.

Menuet = Dans utilizat in special in piesele de factura clasica şi preclasica.

Miniatură = Piesa instrumentala sau vocala de mici dimensiuni.

Missa = Lucrarea muzicala care face parte din slujba catolica.

Muzică de cameră = Compozitie muzicala interpretata de un numar restrâns de

instrumente.

Nocturnă = Gen muzical instrumental foarte popular in perioada romantica.

Opera buffa = Spectacol care antreneaza situatii comice exagerate, care include şi
personaje din stratul social de jos.

Opus = Numarul de ordine al unei compozitii, in ordinea aparitiei.

Passacaglia = Dans de origine populara care face parte din suita preclasica.

Pavană = Dans de curte lent, in doi timpi.

Polifonie = Termen cunoscut şi sub numele de Contrapunct şi care presupune existenta

mai multor voci, melodii sau instrumente care propun linii melodice diferite, care se
intrepatrund in aceeasi piesa.

Poloneză = Gen muzical instrumental cu caracter dansant, inspirat din folclorul polonez.

Potpuriu = Combinarea libera a mai multor melodii intr-o piesa unica.

Preludiu = Piesa liber conceputa, nelegata de canoane muzicale, executata inaintea unei
suite, unei fugi sau unui coral gregorianic; mai târziu piesa de sine statatoare.

R-S-T-U
Rapsodie = Fantezie instrumentala, bazata predilect pe melodii populare.

Recitativ = Pasaj recitat de cântaret, spre continuarea actiunii unei opere sau unui
oratoriu, acompaniat in surdina de pian, cembalo, orga sau orchestra.

Requiem = Compozitie pentru serviciul funebru.

Romanţă = Cântec sau piesa instrumentala, cu caracter pronuntat sentimental.

Rondo = Piesa intrumentala cu repetare frecventa a temelor principale; deseori in finalul
unei sonate sau simfonii.

Scherzo = Piesa muzicala plina de veselie; uneori partea a 3-a (penultima) in muzica de
camera sau simfonii.

Serenadă = Piesa instrumentala dedicata unei persoane. In Evul Mediu se obisnuia sa fie
interpretata seara, cu sau fara acompaniament vocal, sub balconul iubitei.

Simfonie = Forma cea mai importanta a compozitiilor orchestrale; deobicei compusa din
4 parti: prima in forma de sonata, ultima in forma de rondo, variatiune sau sonata; intre
ele, o parte lenta (adagio, andante) şi o alta vivace (menuet, scherzo).

Sonată = Piesa muzicala pentru unul sau mai mai multe instrumente; compusa din mai
multe parti (sonata clasica are 4 parti), din care prima deobicei in forma de sonata
(expunerea a 2 teme).

Sonatină = Sonata mai simpla, mai usor de interpretat, cu numai 2-3 parti.

Suită = Succesiune de piese muzicale in acelasi ton, dar cu tacturi diferite.

Terţet = Melodie pentru 3 voci.

Toccata = Piesa muzicala fantezista, rapida, pentru orga sau pian, necesitand virtuozitate
de interpretare (toccare [lb.italiana] = a lovi repede).

Trio, cvartet, cvintet = Piese pentru 3, 4, 5 voci sau 3, 4, 5 instrumente.

V-Z-X
Vals = Gen muzical instrumental cu caracter dansant, specific.
ANEXA
Genuri muzicale

Cuprins
 1 Prezentare
 2 Categorii muzicale
o 2.1 Muzica orchestrală
o 2.2 Simfonia
 2.2.1 Prima parte: Sonata
 2.2.2 A doua parte: Lied
 2.2.3 A treia parte: Menuet
 2.2.4 A patra parte: sonată, rondo
o 2.3 Poemul simfonic
o 2.4 Uvertura
o 2.5 Concertul
o 2.6 Baletul
o 2.7 Muzica întâmplătoare
o 2.8 Suita
o 2.9 Muzica de cameră
o 2.10 Muzica pentru instrumente solo
o 2.11 Muzica vocală
o 2.12 Opera
 3 Bibliografie
 4 Note
 5 Legaturi externe

Prezentare
Ce este exact muzica clasică? În general, se foloseşte cuvântul “clasic” pentru a descrie
muzica(Arta care exprimă, într-o modalitate specifică, directă, cu ajutorul sunetelor,
sentimente, stări şi atitudini psihice. Ca şi celelalte arte, reflectă realitatea prin imagini
artistice. Specificul imaginii muzicale îl constituie desfăşurarea ei prin melodie, armonie
şi ritm.) care nu este nici “jaz”, nici “pop”, nici “rock”, nici muzica folclorică, aceasta pur
si simplu pentru că s-ar părea că nu există nici un alt cuvânt care sa o descrie mai bine.

Categorii muzicale
Pentru a întelege cât mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesară
definirea elementelor ce caracterizează categoriile muzicale:

Muzica orchestrală
Pentru a înţelege pe deplin ceea ce reprezintă muzica orchestrală trebuie să înţelegem ce
reprezintă orchestraţia.

Orchestraţia este ştiinţa combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentând

îndemânarea prin care un compozitor ajunge să-şi definească ideile muzicale astfel încât
aceste idei să poată fi interpretate de o orchestră, alcatuită din 7, 17 sau 70 – sau 107
persoane (aceasta fiind componenţa unei mari orchestre simfonice).

Simfonia

Lucrarea ciclică pentru orchestră, de regulă are patru parţi (mişcări) poartă denumirea de
simfonie. Etimologia sa greacă (symfonia “acordare de voci”) trimite la noţiunile de
simultaneitate şi egalitate sonoră. Principiile de formă au fost stabilite de Haydn
“părintele simfoniei clasice”.

Prima parte: Sonata

• Prima parte, formă de sonată (modalitate de construcţie muzicală pe bază a trei secţiuni:
expoziţie, dezvoltare, repriză; constând din enunţarea (expoziţia) a două teme diferite,
contrastante, angranarea lor într-un proces dialectic specific de confruntare a potenţelor
lor expresive (dezvoltarea), după care urmează readucerea ca într-o sinteză, a temelor din
prima secţiune (repriza) si uneori o secţiune concluzivă (coda)). “Nici un alt gen nu apare
muzicienilor într-un mod atât de accesibil şi în acelaşi timp exigent, mai ales după
influenţa lui Beethoven. Maestru al noului limbaj pianistic.”

A doua parte: Lied

• Liedul (cuvânt de origine germană, cântec, compoziţie vocală cu acompaniament
instrumental (de obicei la pian)), a doua parte, sau temă cu variaţiuni. Deşi Haydn şi
Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul care cultivă, dandu-I
definitiv caracterul de piesă vocală acompaniată la pian. Maestrul incontestabil al genului
rămâne totuşi Franz Schubert, autor în acest domeniu a mai multor sute de capodopere.
Partea pianistică constituie mai mult decât un acompaniament al melodiei. Pianul este
deseori cel puţin la fel de expresiv ca şi vocea, purtător al inexprimabilului poemului. El
este acela care sugerează ambiţia, decorul, tensiunile, iminenţa dramei, fatalitatea,
deznodământul… Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obişnuit pianul.

A treia parte: Menuet

• A treia parte, menuet (dans vechi francez, în masura de ¾ ,tempo moderat). Menuetul
complet autonom este destul de rar. Îl găsim în cadrul unei suite (Bach), al unei sonate
sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart…); în acest domeniu, exemplele sunt la
drept vorbind nenumărate.
A patra parte: sonată, rondo
• Sonată, rondo (formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec şi dans în cerc francez,
caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (secţiuni care nu se repetă)) sau
temă cu variaţiuni reprezintă a patra parte,. Se va impune ca formă foarte importantă ce
organizeaza în special ultimile mişcări ale simfoniilor şi sonatelor după principiul
alternării aceluiaşi refren cu cuplete diferite. Totuşi, diverse ansambluri de rondo-uri
deosebit de reuşite, în special ale lui Mozart sau Chopin, înscriu în mod evident rondo-ul
printre genurile muzicale. Mişcarea sa este rapidă iar expresia strălucitoare; numărul de
cuplete nu este supus nici unei constângeri. În sfârşit compozitorii pot alege orice
instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la două sau patru mâini).

Poemul simfonic

Muzica cu program(muzică instrumentală a carei structură este determinată prin date

extramuzicale inspirate din natură, literatură şi arte plastice) are ca gen principal poemul
simfonic. Acesta a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit această lucrare
orchestrală ca fiind construită dintr-o singura mişcare, în formă de sonată, lied, rondo sau
formă liberă.

Uvertura

Uvertura – piesă orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentaţii de teatru muzical.

Pentru a “deschide” drama, trebuia sugerată o ambianţă propice ascultării atente a
partiturii. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea materialul muzical este aproape
independent de acela dezvoltat în corpul lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un
oratoriu). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se
integrează acţiunii dramatice, din care cântă anumite teme şi căreia îi caracterizează
climatul sonor. Începând cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru
“Fidelio” (nici una nereuşind, de altfel, să-l satisfacă pe deplin), uvertura îşi descoperă o
reală autonomie şi devine un gen practicat în mod obişnuit de compozitorii romantici.”
Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de muzică programatică.

Concertul

Din latinescul “concertare”- “a lupta”, concertul poate fi definit ca principiu muzical de

autonomie în unitate; în drama muzicală se singularizează una sau mai multe părţi dar, în
însăşi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generală a bucăţii. A evolut din
diferite forme de lucrări folosind un singur instrument de-a lungul perioade Baroc şi la
sfârşitul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formată permanet din trei mişcări
(repede-încet-repede). Compoziţie muzicală pentru unul sau mai mulţi solişti (interpret al
unei lucrări scrise pentru o singură voce), acompaniaţi de orchestră, sau pentru orchestră,
creând posibilitatea instrumentiştilor de a-şi demonstra virtuozitatea în calitate de solişti.

Baletul
Acest gen de spectacol este alcatuit din dans (ca element principal), muzică şi pantonimă.
Iniţial, baletul este transpunerea în mişcare a unei acţiuni muzicale dramatice, cele două
mijloace de expresie fiind dansul şi pantonima. Originile sale merg până în Antichitate.
Dacă a traverat Evul mediu, Renaşterea şi perioada barocă, dacă a impus la Versailles şi
în secolul al XVII-lea, forma baletului de curte, spectacol despre ea însăşi pe care Curtea
şi-l oferă (Ludovic al XIV-lea se va dori dansator emerit), genul se dezvoltă într-un mod
incomparabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În secolul al XIX-lea, baletul este
“pe numere”, adică în episoade succesive, foarte clar delimitate de natura deosebită a
muzicii şi a coregrafiei (fiecare poate fi prezentat separat). Din potrivă, în baletul
secolului al XX-lea, înlanţuirea scenelor este continuă, un auditor neavizat va întâmpina
cele mai mari dificultăţi în separarea diverselor episoade ale lucrării. În Europa a aparut
în epoca Renaşterii şi s-a dezvoltat începând din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de
dansul popular sau de salon, baletul este compus din combinaţii de paşi şi mişcări
elaborate în prealabil de către interpreţi sau maeştri de balet.

Muzica întâmplătoare

Muzica întâmplătoare este de obicei compusă din secţiuni mici, conţinând teme
repetative, pentru o anumita producţie de scenă.

Suita

Cuvânt de origine franceză (suite), suita, ca gen muzical, reprezintă o “succesiune,

urmare”, alcatuita din mai multe mişcări contrastante ca expresie, reprezentând primul
gen muzical, în sens de ciclu, pe care îl cunoaşte istoria muzicii. Nici un termen nu poate
desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Suita constă într-o succesiune de
mişcări de dans. Termenul necesită o precizare: dansul muzical nu trebuie să fie neapărat
tradus coregrafic. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, suita dispare înlocuită de
genurile de divertisment: casaţiune, serenadă. În secolul al XX-lea, au încercat să o
readucă la viaţă mai mulţi compozitori importanţi: Debussy, Prokofiev.

Muzica de cameră

Muzica de cameră definea iniţial muzica laică spre deosebire de cea religioasă. În zilele
noastre muzica de cameră defineşte muzica interpretată de formaţii instrumentale sau
vocale restrânse. Forma de bază este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament
la clape. Există nenumărate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioară,
violoncel şi clarinet, având de obicei denumiri descriptive. Se pot defini şi alte lucrări de
muzică de cameră reprezentând structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioară, violă,
violoncel), trio de pian (pian, vioară, violoncel), cvartet de corzi ( 2 viori, violă,
violoncel), cvartet de pian (pian, vioară, violă, violoncel), etc.

Muzica pentru instrumente solo

Orice muzică compusă pentru un instrument singur, fără acompaniament defineşte

muzica pentru instrumente solo. Deşi există exemple de compoziţii muzicale pentru
fiecare instrument muzical (incluzând numeroase lucrări pentru instrumente de percuţie),
se poate considera că marea parte a lucrărilor muzicale au fost realizate pentru orgă,
clape, chitară sau lăută.

Muzica vocală

Muzica vocală reprezintă muzica destinată vocilor soliste, cu sau fără acompaniament (de
obicei la pian), este cea mai veche formă muzicală, pentru că cel mai vechi “instrument”
este vocea umană. Pentru oricine doreşte să traseze o istorie stilistică a muzicii nu trebuie
decât să examineze muzica vocală, pentru că orice compozitor demn de numele sau a
scris ceva care să implice vocea umană. În forma ei cea mai simplă, muzica vocală este
formată dintr-o singură linie monodică. Această linie monodică defineşte originea
muzicii corale, fără acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale din ce în ce mai multe
parţi independente sunt adăugate gradual, limbajul muzical şi structura devinind din ce în
ce mai complexă. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a lucrărilor corale
cu sau fara acompaniament au avut o bază religioasă (există şi numeroase excepţii).

Opera

Acestă categorie muzicală definită pentru prima dată în Italia, la începutul barocului
(dupa 1600), deşi variaţiunile pe această temă au fost multe şi variate,liniile principale au
rămas în mod remarcabil nemodificate. Opera reprezintă o lucrare dramatico-muzicală, al
carei text este în întregime cântat. Opera începe cu o uvertură sau preludiu care prezintă
cadrul lucrării şi chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior.
Sub acompaniament orchestral interpreţii îmbină arta scenică cu cea vocală, corurile şi
baletul completează uneori partitura, acţiunea este împartita în acte şi scene.

În cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt:

• aria solo, duet-ul, trio-ul

• corurile pentru a permite unui grup mai mare să se alăture sau să comenteze asupra
acţiunii

• recitativele care se aseamană cu conversaţia cântată, unde acţiunea de obicei se

desfăşoară într-un ritm mai alert înainte ca următoarea bucată să permită o contemplare
mai aprofundată asupra lanţului de evenimente