Moromeţii de Marin Preda Rezumat (Volumul I)

În pomanul „Moromeţii” se povesteşte despre viaţa ţăranilor din satul românesc dintre cele două războaie
mondiale. Numirea romanului este dat de la numele eroului central, Ilie Moromete, capul familiei, tată a 6
copii: Paraschiv, Nilă şi Achim de la prima soţie şi Tita, Ilinca şi Niculae de la a doua soţie.
Cu toate că el este eroul principal şi relaţiile dintre membrii aceste familii sunt puse în centrul operei,
romanul descrie şi viaţa din alte familii, viaţa satului în întregime. Putem să-l numim roman-frescă a vieţii
sociale a satului românmesc atât de pănă la al doilea război mondial,.cât şi după el. Este redată viaţa grea a
ţăranilor, urmăriţi de impozite, şi alte dări la stat, zbuciumul oamenilor de a supravieţui în condiţiile create de
sărăcie, exploatare, de lipsa de pământ, de dezorientarea politică a omului truditor.
Ilie Moromete s-a căsătorit din dragoste, dar, spre părerea de rău a lui, cei trei feciori născuţi de soţie, nu-i
semănau nici ei, nici lui: nu erau nici frumoşi, nici tare mintioşi. Erau ca majoritatea băieţilor din sat: la
muncă trebuiau să fie îndemnaţi din urmă, iar de scoală nici nu vroiau să audă. Rămas văduv după a treia
naştere a soţiei, el a rugat-o pe sora lui mai mare, Maria, să-i ajute să crească copiii. Dar peste puţin timp, el
se însoară cu Catrina, rămasă şi aceea văduvă. Nu se ia din dragoste, ci din nevoia de a găsi mamă la copii şi
gospodină în casă, fiindcă cu sora lui, poreclită în sat Guica, nu se prea înţelegea. Guica era o femeie
vicleană. Când veneau în sat oameni de la munte cu mere de vânzare sau alte fructe, ea lua din căruţe, se
îmbufta, dat la plată, ţipa în gura mare că e prea scump, că merele sunt acre, viermănoase. Un muntean,
supărat, a numit-o Guica, adică guiţă ca o purcică, şi aşa i-a rămas numele în sat.
Ca să-şi aducă în casă o soţie nouă, Moromete trebuia să-i dea alt loc de trai Guicăi. Ea avea lot în dosul
casei părinteşti unde trăia fratele, dar acest loc stătea nefolosit. Moromete îi cumpără surorii sale un mic lot de
pământ în altă parte şi-i înjghebă acolo o mică căsuţă, cu ferestre mici şi pragul de sus al uşii jos, încât un
bărbat înalt, cum au crescut feciorii lui Muromete, trebuiau să se aplece, ca să nu-şi spargă fruntea.
Catrina, având şi ea zestre de la părinţii săi vreo 9 pogoane de pământ uşor se putea mărita. Ea fusese
măritată şi cu un tânăr, care murise în primul război mondial. Născuse o fetiţă. Catrina, fiind femeie
fierbinte, a început să se întâlnească cu un alt bărbat din sat. Socrul ei, nemaiavând alt copil, dar fiind un om
cu multe pogoane de pământ,(1 pogon este egal cu 0,5 ha), i-a spus să-i lase lui fetiţa, iar ea să-şi vadă de
viaţa ei. Caterina a mai născut un băiat cu celălalt bărbat, dar aşa şi nu s-a mai măritat cu el. Copilul a fost
luat de bărbat, iar Catrina s-a măritat cu Ilie Moromete, care deja avea 3 băieţi. Cu el a mai născut două fete şi
un băiat. I-a crescut pe toţi, s-a străduit să-i îngrijească cât a putut şi ea de bine în sărăcia lor. Cum se ridicau,
participau la muncă cu toţii. Ca să-i scoată dun sărăcie, Ilie se sfătui cu băieţii mai mari şi împrumută de la
bancă o sumă de bani şi cumpără 24 de oi de lapte şi doi cai buni. Îşi facu o căruţă la fierarul Iocan, un ţigan
harnic, şi acela cu o casă de copii. Parcă i s-a părut că s-a mai pus pe picioare. Băieţii umblau cu caii la păscut,
arau, semănau împreună cu tatăl. Niculae, care era mai mic, păştea oile. Fetele, împreună ca mama, ţineau
casa, făceau mâncare, spălau, măturau, torceau lâna de la oi, ţeseau pânză, covoare, împleteau ciorapi – îşi
pregăteau de zestre, ieşeau la prăşit, la secerat. Numai că pentru băieţi nu făceau nimic. Ca şi toţi bărbaţii din
sat, şi băieţii lui Moromete umblau descuţi vara şi în izmene, cu cămăşile rupte sau cârpite.
Paraschiv, fiind mai mare, a făcut deja armata, şi umbla în hainele şi bocancii cu care se întorsese de la
armată. Nilă facea instrucţiuni premilitare pe teritoriul şcolii cu un învăţător tânăr venit dina altă localitate.
După război, oamenilor li s-a împărţit o parte din pământurile fostului boier. Unii, care aveau copii, au luat
mai mult, alţii mai puţin, făgăduindu-li-se că peste un timp li se va da şi lor, dar, din păcate, aşa şi au rămas cu
puţine pogoane sau char deloc. Cei care puseseră mâna pe pământ, ii considerau pe ceilalţi de „proşti”.
Moromete tot avuse parte de vreo 12-13 pogoane. Dar acum fiecare trebuia să dea o parte din roada culeasă la
stat, ca impozit. Neavând bani, trebuiau să vândă porumb sau grâu. Oamenii aşteptau ca iarna să crească
preţurile, fiindcă toamna toţi vindeau şi preţurile erau mici, dar foncierea (impozitul pe pământ) era mare.
Banca îşi cerea regulat achitarea datoriilor. Aşa că, cum nu se învârtea Moromete, sărăcia îl călca pe picioare.
Vecinul lui, Tudor Bălosu, era mai bogat şi în pământuri, şi în bani, fiindcă umbla la munte şi vindea
porumb mai scump. El pusese ochii pe bucata de pământ din dosul casei lui Moromete. Vroia să îl cumpere,
de la Moromete. Acesta nu vroia să-l vândă, zicând că e al surorii sale. Îl ţinea şi el pentru Paraschiv, cu
gândul că acela se va însura şi-şi va face casă. Bălosu vroia să-l cumpere pentru fiul său, Victor, un tânăr
răutăcios şi lacom de avere ca şi tatăl său şi care nu era pus la muncă, îi plăcea să călătorească. Oamenii l-au
poreclit voiajorul. Pentru lemn de casă Bălosu avea nevoie de salcâmul bătrân ce creştea pe acest teren.
Moromete nicidecum nu vroia să i-l vândă, dar când a văzut că din toate părţile îl împresoară datoriile, l-a
vândut. Înainte de a se lumina de zi, l-a trezit pe Nilă, care era băiat zdravăn, nu prea deştept, însă mai

1
ascultător decât ceilalţi feciori mari. Până în zi, ei au doborât salcâmul. Luând 1200 lei pentru copac,
Moromete a achitat o parte din datorii, 200 de lei şi i-a reţinut pentru nevoile casei. De la an la an avea de a
face cu perceptorul, spunând că acum nu are bani, că va plăti mai pe urmă. Dar în anul următor datoriile
creşteau.
Marin Preda zugrăveşte, pe lângă subiectul operei, o mulţime de obiceiuri şi tradiţii ale satului, precum
ritualul mesei, strângerea roadei de pe câmp.
După o zi de muncă încordată la cosit, familia se întorcea obosită acasă. Cum au ajuns acasă, băieţii s-au
ascuns care şi unde: în iesle la cai, în grădină la umbră. Tatăl a rămas să dea căruţa sub acoperişul şopronului,
iar caii la umbră, să-i adape, să-i hrănească. Mama a rămas singură să pregătească masa de seară, fiindcă
fetele au fugit la scăldat la râu. Numai Niculae, care venise cu picioarele stâlcite de la păscutul oilor, a trebuit
să-i ajute mamei. Niculae era supărat pe o oaie bătrână, Bisisica, care ieşea înaintea turmei şi alerga ca o
nebună, iar toată turma o lua la goană după ea. Băiatul tare ar fi vrut să scape de Bisisica.
Când masa a fost gata, fetele au venit acasă, băieţii s-au adunat cu greu în jurul mesei, de aceea Catrina,
care era şi ea obosită după o zi de muncă în câmp şi după ce a mai pregătit mâncarea (o mămăligă mare, un
borş de buruiene şi la urmă lapte muls de la oi), era iritată că nimeni nu sărise s-o ajute. La masă fiecare avea
locul său pe nişte scăunele joase de o şchioapă, în jurul unei măsuţe joase. Pe prag locul era al capului
familiei, al tatei.
Când masa era pe sfârşite, Achim a luat vorba de mai demult, a cerut să i se permită să plece cu turma la
Bucureşti. El făcuse socoteala că de la 24 de oi va putea să vândă în fiecare zi laptele, apoi lâna şi, în decurs
de o lună-două, va trimite acasă 5000 de lei, ca tatăl să aibă cu ce achita banca şi o parte din fonciere. Tatăl se
gândea dacă ar fi bine şi dacă într-adevăr s-ap putea câştiga bani astfel. Nu era vorba de vânzarea şi a oilor, ci
numai a laptelui şi a lânii. Fetele s-au împotrivit, spunând că nu vor avea lapte de mâncat şi lână pentru
covoare. Catrina, însă i-a spus bărbatului să-i dea voie lui Achim să plece, că de foame nu vor muri, că băieţii
sunt deja mari şi au şi ei nevoie de bani să-şi cumpere îmbrăcăminte, încălţăminte, să-şi facă bani pentru
însurătoare. Moromete se învoi şi hotărâră ca peste o săptămână Achim, împreună cu alt tânăr din sat care
avea afaceri pe la Bucureşti, să plece cu oile.
Cea mai mare bucurie că scapă de oi, a fost a lui Niculae, care , din cauza lor, nu putea merge la şcoală.
Băiatul avea de acum 12 ani şi tare îi plâcea şcoala. Citea tot ce-i nimerea în mână. O rudă îi permitea să ia
din cărţile lui şi Niculae citea seara în faţa mai multor vecini sau prieteni de ai tatălui, care se adunau în
pridvorul casei. El acum se temea că va rămâne repetent, fiindcă numai iarna a umblat câteva zile la şcoală.
Tatăl i-a promis că, dacă se duc oile, Niculae va pleca la şcoală.
De ce Achim a hotărât să plece cu oile la Bucureşti? Băieţii au fost puşi la cale de mătuţa lor, Guica, care
tare vroia să-i facă rău fratelui şi Catrinei. Le insufla băieţilor că Catrina este rea, că vrea să le ia casa şi
averea, că Tita şi Ilinca sunt nişte puturoase, că toţi trăiesc pe seama lor, a băieţilor. Ea îi punea la cale să se
răzbune, să le ia oile, caii, căruţa şi să plece la Bucureşti, ca tatăl lor să nu aibă cu cine strânge roada de pe
deal, să nu aibă cu ce o căra acasă. Ea a hotărât ca, peste o săptămână după plecarea lui Achim, să plece şi
ceilalţi doi băieţi cu celelalte – caii şi căruţa.
Peste o săptămână, Guica le-a pregătit mâncare de drum. Seara Paraschiv şi Nilă trebuiau să spună tatei
că vor paşte caii noaptea şi că vor dormi în câmp. Dar de fapt ei trebuiau să fugă de acasă. Numai că Nilă,
care era mai bun la suflet, mai conştiincios, cu toate că era şi mai greu de cap, dar se împotrivea să plece. El
spunea că nu e bine să-l fure pe propriul părinte, să-l lase fără nimic în casă. Cu greu, mai mult împins şi
prostit de mătuşă, el s-a învoit să fugă cu Paraschiv. Toţi ai casei s-au culcat liniştiţi, iar fraţii au luat caii şi au
plecat. Au mers o bucată de noapte, până la un moment când Nilă n-a mai vrut să meargă mai departe. El a
spus că se întoarce acasa, fiindcă n-au procedat corect. Spre dimineaţă, s-au întors ambii acasă cu caii în
spumă. Paraschiv a plecat la Guica. Aceea l-a chemat şi pe Nilă, i-a ocărât pe amândoi că sunt proşti, că iar
Catrina cu fetele au să-şi bată joc de ei şi au să le mănânce munca lor.
Un rol important în roman îl are şi viaţa politică din ţară şi din sat. Unii ţărani, printre care şi Ilie
Moromete se adunau lângă fierăria lui Iocan, unde discutau situaţia politică din ţară. Moromete, Cocoşilă şi
Iocan erau abonaţi la nişte ziare din care citeau în faţa celorlalţi informaţiile politice: cine guvernează, cine şi
cu care partid ţine – cu liberalii sau cu ţărăniştii, ce fac aceia pentru ţărani, cum va fi viaţa de mai departe.
Câteodată ajungeau să se certe, şi să se facă, mai în glumă, mai în serios, „proşti”. Cu toate acestea, ei
rămâneau în relaţii bune, fiindcă greutăţile vieţii îl urmărea pe fiecare. Trăiau bine cei care, tot cu ajutorul
ţăranilor prostiţi, au ajuns la putere. Primar în sat era Aristide, care era mai avut ca ceilalţi şi care, folosindu-
se de putere, mai fura din avutul satului. Îşi construise moară în centru. L-a dat afară din lucru pe o rudă de a

2
lui Ţugurlan, un ţăran cinstit, dar care la împărţirea pământului rămăsese fără niciun pogon. Acea rudă,
cumnatul lui, tot era un om cumsecade. Lui Aristide nu-i convenea să-l mai ţină, fiindcă se întorsese de la
şcoală feciorul lui, Tache, care rămăsese repetent şi n-a mai vrut să înveţe. Tache era înalt, gras, cu pumnii
mari şi grei, iar la suflet răutăcios, îngâmfat. El, împreună cu tatăl său au făcut la moară un dispozitiv, prin
care o patre din făina măcinată mergea pe alături, într-un coş tăinuit, astfel furând de la fiecare ţăran care
venea să macine câte 1 kg- două din făină. Oamenii de acum ştiau şi se împăcaseră cu gândul că sunt furaţi.
Un ţăran cuminte, Ion al lui Miai, nu prea tare de cap, dar om bun la suflet, cinstit, muncitor, a venit şi el
la moară să macine şi a observat că i s-a furat din făină. El i-a întrebat pe oameni: şi lor li se fură? Ei au râs,
spunând că aşa e aici, la moara lui Aristide, că s-ar duce în altă parte, dar pentru 1-2 kg, nu vor să se ducă aşa
departe. Ion al lui Miai a spus că el nu se poate împăca, de ce să fie furat? El l-a întrebat de Tache de ce îl
fură. Tache care era mult mai tânăr, nu i-a răspuns, dar i-a dat vreo doi pumni lui Ion. Ion a plecat indignat
acasă. Pe drum s-a întâlnirt cu Ţugurlan şi i s-a jeluit. Ţugurlan, care veşnic era supărat pe viaţa aceasta grea,
mânios pe cei care s-au îmbogăţit şi acum mai furau din bunul altora, s-a dus cu Ion la moară şi l-a întrebat pe
Tache de ce l-a bătut pe Ion. Acela, în loc de răspuns, a sărit la Ţugurlan şi l-a lovit. Când s-a îndârjit a doua
oară, Ţugurlan s-a ferit şi l-a lovit el pe Tache. Tăvălindu-l pe jos, l-a mai lovit de câteva ori, spunând că
nimeni nu i-a dat voie să fure şi încă să-i bată pe oamenii mai în vârstă. După ce au plecat de la moară, Tache
s-a dus la primărie la tată-să şi i-a spus ce a păţit. Aristide dă poruncă şefului de jandarmi să-l pedepsească pe
Ţugurlan. Acela a fost chemat la primărie. Cu el a venit şi Ion al lui Miai. Ţugurlan a povestit că Tache fură
şi-i bate pe oameni. Şeful postului de jandarmi, ca să-i facă pe chef primarului, l-a lovit pe Ţugurlan. Ţugurlan
a sărit asupra jandarmului şi, dintr-o lovitură, l-a doborât la pământ. Apoi i-a luat puşca cu care fusese
ameninţat şi a plecat acasă. Aristide striga ca să fie arestat Ţugurlan. El a telefonat la raion şi a cerut să li se
trimită alţi jandarmi.
Seara, la Ţugurlan acasă a venit şeful de post şi a stat de vorbă cu el, explicându-i că cu autorutăţile nu
trebuie să te pui, fiindcă tot ei vor câştiga, că Ţugurlan mai bine răbda vreo doi pumni, şi, până la urmă, el,
şeful de post ar fi găsit o soluţie cum să-l scape de închisoare, că aşa, pe mulţi i-a scăpat. Dar acum e târziu,
Aristide a chemat jandarmi din raion, care îl vor aresta. El a cerut să-i întoarcă arma. Ţugurlan i-a dat-o.
Numai au terminat de vorbit şi nişte jandarmi au intrat în casa omului şi l-au arestat. A fost o judecată scurtă,
la care i-au dat doi ani de închisoare.
O problemă mare în romanul lui Marin Preda este moartea prematură a multor copii din cauza sărăciei.
Medicina era slabă. În alte familii, din contra, erau prea mulţi copii. La Traian Pisică copiii umblau mai mult
dezbrăcaţi, dar erau sănătoşi. Cel mai mic, poreclit Sfârfălică, de vreo 2-3 anişori, ca să nu plângă, tata îi
dădea să tragă din ţigara lui. Copilul se ţinea de tata şi tot cerea să tragă şi el din ţigară.
Tudor Bălosu, pe lângă fiul Victor, mai avea două fete. Cea mai mare fiică, Polina, o fată frumoasă şi
harnică era îndrăgostită de Birică, un tânăr, ce cânta tare frumos. Şi când mergea pe drum, şi când lucra,
cânta. Orice fată ar fi dorit să se mărite cu el, dar tânărul se trăgea dintr-o familie cu puţin pământ. Bălosu nici
n-a vrut să asculte de Polina şi s-o mărite cu Birică, cu toate că el avea mult pământ şi fata i-a cerut ca el să le
dea. Bălosu i-a găsit în sat un mire care avea un beteşug şi fetele îl ocoleau, însă acela avea mult pământ.
Polina i-a spus că ea se va mărita doar cu Birică. Tatăl o supraveghea să nu iasă la întâlnire cu iubitul ei. Într-o
zi Birică a venit la Bălosu să-i spună că o iubeşte pe Polina, dar Bălosu cu Victor al său l-au înjurat şi i-au
spus că Polina se mărită cu altul. Atunci Birică a prins momentul când într-o zi în sat era sărbătoare, când
tinerii mergeau de la casă la casă şi jucau „Căluşarii”, un dans foarte iute. Tudor Bălosu i-a invitat la el în
curte. În timpul jocului, Birică a rugat-o pe Ilinca s-o cheme la ea acasă pe Polina, ca să se vadă şi s-o întrebe
de ce nu i-a spus ea, cu gura ei, că se mărită cu altul mai bogat. Polina a venit şi i-a spus lui Birică că ea e gata
să fugă de acasă cu el. Aşa şi au făcut. Când Bălosu a înţeles că fata a fugit, a venit la Birică acasă după ea,
dar tinerii s-au oprit să doarmă la nişte prieteni, fiindcă au ştiut că tatăl va veni după fată. Atunci Bălosu a
blestemat-o şi a spus că o lasă fără zestre, iar casa şi toate pământurile i le lasă lui Victor. Fiind la Birică
familia mare, iar casa mică, nu ar fi avut loc unde să doarmă în timpul iernii. Polina a hotărât să plece la tatăl
său şi să-i ceară să o primească cu bărbatul să trăiască la el până îşi vor face casa lor. Bălosu a alungat-o.
Când toată lumea a ieşit la cosit grâul, Polina l-a îndemnat pe Birică să meargă pe pământul lui Bălosu şi
să-şi cosească partea ei de grâu. Ea doar tot a muncit pământul şi are dreptul. Bălosu a vrut să-l bată pe Birică,
însă acesta, fiind mai tânăr şi mai puternic, nu s-a lăsat bătut. Polina s-a pus pe secerat. Bălosu a trimis-o pe
fiica mai mică acasă după Victor. Victor a venit şi, înfuriat, a sărit la bătaie la Birică. Acesta, ştiind de la
armată cum să-şi biruie adversarul, dintr-o lovitură la dovedit pe Victor. Polina a măsurat cît grâu i se cuvine,

3
au secerat, au încărcat în căruţă. Acest grâu l-au vândut şi pe banii aceştia şi-au cumpărat lemn pentru casă.
Coteleţi au făcut din lut şi paie. Surorile lui Birică şi părinţii le-au ajutat să-şi ridice casa.
Duminică, la şcoală fusese organizată o serbare pentru sfârşit de an şcolar. Niculae, care a frecventat
foarte puţin şcoala, a luat premiul întâi şi a primit o coroniţă din flori şi o carte cadou. Era fericit, dar tocmai
atunci îl prinsese frigurile, de care era des chinuit. Moromete, care venise şi el cu Cocoşilă pe la şcoală, nici
nu s-a aşteptat ca fiul lui să treacă clasa, cu atât mai mult să-i întreacă pe toţi la învăţătură. Văzându-l bolnav
pe Niculae, l-a dus acasă mai mult în braţe.
Când şi-a revenit din boală, Niculae iar s-a pus pe capul mamei, ca să insiste pe lângă tata să-l dea mai
departe la învăţătură. El avea un vis: dorea să devină învăţător. Tatăl i-a spus că nu are bani. Niculae l-a rugat
pe învăţătorul său, Teodorescu, iar mama l-a rugat pe preotul satului, ca să vorbească cu Moromete, să-l
convingă să dea băiatul la şcoală. Într-o seară, înainte de seceriş, popa şi învăţătorul au venit la Moromete şi
i-au spus că mare păcat face că nu-l dă la şcolă, fiindcă băiatul tare se trage la carte. Niculae i-a spus tatălui că
el lasă partea lui de pămânr celorlalţi copii, numai să-l dea la şcoala normală. Moromete s-a lăsat convins,
gândindu-se că, poate, acesta îi va fi norocul băiatului. El l-a luat cu sine la munte, ca să vândă grâu, să facă
bani pentru şcoală. La examenul de intrare, Niculae a răspuns cel mai bine dintre toţi băieţii. Tatăl era
mândru.
Dar după terminarea secerişului, iar a venit perceptorul să ceară plata pentru fonciere, banca cerea să se
plătească rata. Întrucât oamenii nu aveau cu ce plăti, perceptorul împreună cu alţi slujbaşi ai primăriei, umblau
cu căruţele prin sat şi luau de la oameni tot ce găseau: vite, cai, căruţă, grâu, porumb, covoare, pânză ţesută -
orice obiecte, care mai aveau valoare. Bărbaţii se certau, înjurau, femeile boceau. Cine reuşea, ascundea prin
vecini sau prin alte locuri obiectele. Moromete le-a spus lui Paraschiv şi Nilă să ducă caii în câmp, departe de
casă. Fetele au dus covoarele, zestrea lor pe la vecini. Când au venit perceptorii, casa era aproape goală. Ei
i-au cerut lui Moromete să plătească măcar datoriile vechi. Neavând încotro, Moromete a scos banii pregătiţi
pentru şcoală şi i-a dat. Niculae a înţeles că nu mai vede el şcoala şi a început să plângă. Mama i-a spus că va
vinde un pogon din averea sa şi totuna l-a da la şcoală. Când Paraschiv şi Nilă au venit cu caii acasă, l-au
întrebat pe tata de unde a luat bani să plătească. Moromete le-a spus că chiar azi Achim i-a trimis banii
făgăduiţi. Băieţii s-au mirat: doar ei erau înţeleşi cu Achim să nu trimită niciun leu, să-l lase pe tata să se
chinuie. Pe Niculae, ca frate vitreg, nu-l sufereau. Erau furioşi că tata vrea „să-l facă boier”. Crezând că chiar
Achim a trimis banii, ei s-au dus la Guica să se sfătuie, ce să mai facă. Aceea le-a spus că trebuie să plece cât
mai degrabă cu cai cu tot.
Peste noapte a dat o ploaie deasă. Paraschiv îi sucise capul unei fete din sat, Manda. Îi făgăduise că se va
însura cu ea, dar, de fapt, n-o iubea. El a plecat la ea acasă, cu gândul, că poate va reuşi s-o amăgească şi apoi
s-o părăsească. Venind la fată, a început să-i spună că s-a înţeles cu tata şi cu mama, că toamna vor face o
nuntă mare, bogată, cu fel de fel de muzicanţi, cu obiceiuri. Fara credea. Ca să nu-i ude, Paraschiv i-a propus
fetei să intre în şură la adăpost. El s-a aşezat pe paiele uscate şi o îndemna şi pe ea să se aşeze lângă el. Dar
fata n-a vrut să se aşeze. Văzând că jocul lui nu reuşeşte, el, înfuriat, s-a dus acasă. Ud, murdar de glod, a
venit după miezul nopţii, când toţi dormeau. Cineva pusese zăvorul la uşă şi el a început să bată cu picioarele
murdare, încât mai n-a dărâmat uşa. Toţi s-au trezit. Moromete l-a luat în râs că n-a obţinut de la fată ce a
dorit, de aceea e atât de furios.
Dimineaţa, Moromete i-a trezit pe toţi: Catrina şi fetele să pregătească mâncarea, iar Paraschiv şi Nilă să-i
ajute să pregătească caii ca să plece la moară, să repare coşarul. Paraschiv a spus că nu merge nicăieri. Nilă, a
vrut să se scoale, dar Paraschiv l-a numit „blegule” şi i-a spus să nu-l asculte pe tata. Toţi aşteptau că
Moromete va face ca întotdeauna, a striga o dată, încât vor sări cu toţii. Însă, spre mirarea tuturor, tata vorbea
moale şi-i îndemna cu blândeţe la lucru. Paraschiv a crezut că tata cedează în faţa lui şi a căpătat curaj.
Moromete a ieşit afară, reţinându-şi supărarea, iar Paraschiv a început să-şi cureţe încălţămintea de glod,
făcând murdărie. Când a dat să-şi îmbrace ciorapii, aceia flioşcăiau de glod. Neavând altă pereche, s-a vârât la
lada cu zestrea fetelor. Tita s-a repezit să apere lada. El a lovit-o în faţă, că aceea a căzut. El a fărâmat lacătul
şi a scos de acolo nişte ciorapi lungi, femeieşti. Catrina l-a trimis pe Niculae după tata. Acela a intrat în casă şi
i-a spus lui Paraschiv că ciorapii aceştia trebuie să-i îmbrace peste izmene, până mai sus de genunchi. Apoi tot
liniştit i-a spus că îi aşteaptă pe băieţi afară la lucru. Paraschiv a spus că nu merge şi că Nilă tot nu va merge.
Tita plândea că a fost bătută, Catrina i-a spus că Paraschiv îşi face de cap. Paraschiv a început să înjure.
Atunci Moromete şi-a ieşit din răbdări şi a început să-i bată pe toţi delaolaltă: pe Catrina, pe Tita. A luat un
par (băţ) şi a început să-l croiască pe Paraschiv. Acesta a încercat să-i smulgă băţul din mână, dar Moromete
i-a dat aşa, ca să ştie cine este tata în casă. Apoi a trecut la Nilă, care sta buimac în pat.. Moromete striga: „Ce

4
vreţi de la mine, nenorociţilor? Ce să vă dau? Nimeni nu are mai mult. Toţi muncim, toţi suntem goi şi rupţi.
Dar pământul nu l-am vândut, chiar dacă ne-a fost greu. L-am ţinut pentru voi, ca să aveţi fiecare după ce veţi
trece la casa voastră. Ce mai vreţi? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să fiu dat prin judecăţi? Asta vreţi
voi?” Şi ieşi din casă distrus.
În noaptea ceea Paraschiv şi Nilă au plecat, luând caii cu ei şi o parte din covoarele din casă. Moromete
n-a mai zis nimic. A doua zi s-a dus la Bălosu şi i-a vândut bucata de pământ din dosul casei, iar pe banii
luaţi a cumpărat alţi cai, a plătit foncierea, rata anuală la bancă, o datorie lui Aristide, a plătit taxele pentru
şcoala lui Niculae. Acum a ieşit din datorii, dar gândul lui era că la anul iar va trebui să plătească foncierea,
rata la bancă, plata pentru şcoala lui Niculae.
După întâmplarea aceasta, Moromete s-a închis în sine. Nu mai da bună ziua sătenilor, nu răspundea la
bună ziua, nu mai venea la adunările de pe lângă fierăria lui Iocan.
Peste trei ani a izbucnit războiul al doilea mondial. „Timpul nu mai avea răbdare.”

Rezumat (Volumul II)

Volumul II începe cu câteva relatări despre personajele cunoscute din volumul I. Sora lui Moromete,
Guica murise şi fusese petrecută la cimitir de Parizianu. Fratele, Ilie Moromete, nu s-a dus la înmormântare.
N-au venit nici cei trei feciori ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim. Cum au fugit de acasă la Bucureşti, ducând cu
ei şi oile, şi caii, îndemnaţi de Guica lor, aşa şi nu s-au mai întors, nici mătuşii nu i-au mai scris scrisori. Când
era întrebată de oameni dacă băieţii îi scriu, ea răspundea că da, îi scriu.
Moromete, ca tată, a suferit mult că băieţii au procedat în felul acesta, dar totuşi se gândea că poate le-a
veni mintea la cap, se vor întoarce, le-a lăsa lor casa, se vor însura şi se vor face gospodari. El cu Catrina şi
cu ceilalţi copii ai săi, Tita, Ilinca şi Niculae, îşi vor face o casă alături.
I-a fost greu de tot, fiindcă nu avea cu ce plăti foncierea. A muncit, a vândut din pământ, a mers la munte
cu vânzarea porumbului, până a căpătat bani şi a răscumpărat pământul înapoi. Pentru ţăran pământul era cea
mai mare avere. După căsătoria copiilor, părinţii, de obicei, le împărţeau fiecăruia câte 1-2 sau 3 pogoane. Cei
care nu aveau pământ rămâneau neînsuraţi, fetele nemăritate. Pe ţăran pământul îl hrănea. De aceea erau
scandaluri mari între rude. Moromete în sinea lui şi-a iertat feciorii. Înţelegea că aveau într-un fel şi ei
dreptate: munceau pământul, arau, semănau, prăşeau, secerau, îngrijeau de cai, dar umblau rupţi, fără ciorapi.
Fetele tot munceau, dar mai puţin. Ieşeau la secerat, la prăşit şi o ajutau pe mama pe lângă casă. Ele îşi ţeseau
pănză, gătindu-şi zestre, o ţineau în ladă, iar băieţii nu aveau măcar de o cămaşă. De aceea între copii se iscase
mare ură, aţâţată de Giuca, care n-o suferea pe Catrina, soţia a doua a lui Moromete, mama celor trei copii mai
mici.
Catrina era supărată pe Moromete. Ea îi cerea ca el să scrie casa după dânsa, fiindcă se temea ca cei trei
băieţi de la prima lui soţie să n-o alunde de la casă, în caz că bărbatul va muri primul. Ilie Moromete, ştiindu-
se încă tânăr, în putere, nu se gândea la moarte şi râdea de ea. Ca s-o liniştească, îi făgăduia că o să scrie casa
după ea, dar anii treceau, copiii au crescut, dar el nu avea de gând să facă document pe casă. Ţinea la toţi
copiii, că toţi erau ai lui şi ar fi vrut ca pe toţi să-i împace.
Acum avea acasă numai un fecior. Nemaiavând bani pentru impozite, l-a scos pe Niculae de la şcoală.
Catrina tot timpul îl ameninţa că o să-l lepede, că o să plece la Alboaica (aceasta era prima fată pe care
Catrina o născuse din prima ei căsătorie şi pe care o crescuse nu mama, dar bunelul fetei de pe tată). Fiind o
fată bună la suflet, aceasta a iertat-o pe mama că a părăsit-o şi o primea de câte ori aceea venea la ea, ba încă
era în bune relaţii şi cu Moromete, numindu-l tată. După moartea bunicului, ea a moştenit casa lui şi câteva
pogoane de pământ, era deja măritată şi avea vreo 4 copii. Ea n-o chema pe mama la ea, ca să nu-i strice
familia, dar nici nu se opunea ca aceea să vină.
Într-o zi Moromete luă banii agonisiţi din vânzarea de cereale, o sumă destul de mare, s-a urcat în căruţă
şi, fără să spună unde pleacă, s-a dus la Bucureşti, cu gând să-şi aducă feciorii înapoi acasă. Găsindu-i, a
înţeles că duceau o viaţă grea. La început lucrau ca măturători de stradă, paznici la întreprindere şi alte lucruri
mărunte, rău plătite. Paraschiv a terminat nişte cursuri de sudor-autogen şi trăgea nădejde că va găsi de lucru
şi va câştiga bine. Nilă aştepta să fie luat la armată. Numai Achim se aranjase un pic mai bine în comerţ.
Moromete le-a spus băieţilor că a venit după ei, le-a povestit cum a muncit, cum a agonisit, cum a păstrat
pământul pentru ei. Le-a propus banii pe care i-a adus cu el, însă băieţii au refuzat să ia banii şi n-au vrut să se
întoarcă acasă. Ei au spus că se vor descurca şi fără tată. Paraschiv a spus că el singur, cu mâinile lui, îşi va
construi casa proprie,într-un sat de lângă Bucureşti, unde şi-a găsit o fată cu care vrea să se însoare. Paraschiv

5
tuşea din plămâni, ceea ce l-a alarmat pe Moromete. Tata i-a spus fiului să lase tutunul, ca să nu capete oftigă.
El s-a întors acasă trist, fără feciori.
Catrina a aflat de la cineva din sat că Moromete a fost la Bucureşti să-şi aducă feciorii. Aceasta a fost
culmea supărării ei. A făcut scandal, l-a blestemat cu ură pe soţ, i-a dorit să moară în singurătate şi fără copii
şi fără femeie, să nu aibă cine să-i dea măcar o cană cu apă. Ea a pleacat la Alboaica, cerându-i şi Ilincăi să
meargă cu ea. Fata a încercat s-o oprească pe mama, spunându-i că se face de râs în sat. Catrina o ţinea pe a
ei, ba a ameninţat-o pe fată că, dacă nu merge cu ea, atunci n-o să-i dea din partea ei nici un pogon de pământ,
dar o să-l dea copiilor celeilalte. Ilinca i-a făgăduit că va veni mai pe urmă, ea are ceva de făcut acasă şi pe
urmă va veni. Ea nu vroia să-l lase pe tata singur, ca să nu-i vorbească lumea în sat, dar nici pe mama nu vroia
s-o supere şi să rămână fără pământul făgăduit. Catrina şi aşa îi stricase de vreo cîteva ori căsătoria, ca era şi
ea fată mare. Numai cum se avea în vorbă cu vreun flăcău, mamă-sa îi încurca. Acum ea găsise un băiat din
alt sat, inginer la aviaţie şi tare nu vroia să se strice şi cu acesta. Ea era între două focuri.
Trecuse războiul al doilea mondial. Pe front a murit Nilă. După război Tita s-a măritatat, avea un băieţel.
Bărbatul ei care venise teafăr de la război, a murit în zile de pace, nimerind sub roţile propriei căruţe. Un câine
a speriat caii, care au luat-o la goană, iar Sandu, vrând să-i oprească, a nimerit sub roţi. Niculae se
împrietenise cu cumnatul său aşa de mult, că toată ziua stătea la acela acasă şi-l ajuta în toate. La masa de
pomină, el a băut ţuică mai mult decât putea şi, suferind din cauza pierderii cumnatului, a început la masă, să
se revolte, că de ce aşa e făcut, ca omul să moară şi încă în aşa împrejurări. Lumea încerca să-l liniştească.
Preotul îi explica că aşa este dat de la D-zeu, că omul se naşte şi moare. Nicolai era revoltat : de ce a făcut aşa
Dumnezeu ? De ce omul se mai naşte, dacă trebuie să moară ? Cu greu îl scoase lumea de la masa.
Catrina ba se ducea la Alboaica, ba venea acasă şi iar îl rodea pe Moromete să-i scrie casa.
În sat după război au fost schimbări mari. În locul lui Aristide, care fusese primar până la război, trebuia
pus în fruntea satului altă persoană. Dar pe cine? Lumea era adunată la şcoală, unde se ducea agitaţia pentru
intrarea în comsomol (UTC – Uniunea tineretului comunist), în partidul comuniştilor. Cei mai tineri erau mai
uşor de convins decât ţăranii în vârstă. Ei auzisecă că prin alte părţi se formau colective gospodăreşti, unde
oamenii trebuiau să intre “de bună voie”, să dea vite, păsări, grâne pentru semănat, dar mai trebuiau să dea şi
cotele (adică grâne, grăunţe la stat sau chiar pământurile. Cei mai în vârstă nici nu vroiau să audă despre
aceasta. Ei erau ameninţaţi să fie declaraţi chiaburi şi să fie expropriaţi de bunurile lor materiale. Astfel începe
o luptă de clasă pe ascuns.
Niculae este atras în activitatea de partid de un alt tânăr, care lucra la ei ca notar. Acela, ştiindu-l pe
Niculae, că terminase vreo trei clase de liceu, capabil să înveţe mai departe, îl invită la o bere îmtr-o cârciumă
care se afla vis-a-vis de primărie, unde stăpânul era foarte binevoitor, şi-i spune cum va fi în ţară după ce se va
instaura peste tot puterea comuniştilor; că toti oamenii vor fi egali în drepturi, că va fi o lege pentru toţi, că
vor merge toţi la şcoală, că nu vor mai fi unii prea bogaţi, iar alţii prea săraci. Vor lua de la cei care au, vor
forma colective gospodăreşti (colhozuri), unde toţi vor lucra şi vor avea de toate. La început va fi greu, că
chiaburii se vor opune, vor agita poporul să nu se supună, dar, până la urmă, ei vor învinge. Era uşor să
convingi un tânăr, care a avut o copilărie grea, care a trăit în sărăcie, a muncit de mic, care n-a avut
posiblitatea să meargă la şcoală, să aibă o carte a sa. Având vârsta potrivită de peste 18 ani, Niculae, la
recomandarea notarului, intră în partid. El este trimis de către autorităţile de partid raionale la nişte cursuri de
instruire, apoi, împreună cu alţi băieţi, îndeplineşte diferite sarcini: de a face agitaţie între oamenii din diferite
sate, de a le povesti despre viaţa noua care se aşteaptă.
Aristide, fostul primar din sat, şi-a adunat oameni de încredere în jurul său, dintre cei, care aveau ce
pierde şi i-a îndemnat să organizeze ei înscrierea în partid, să pună mâna pe funcţiile de vază din sat şi să nu-i
lase pe cei tineri ca Niculae. Aceşti oameni aleşi de ei trebuiau să se strecoare în rândurile partidului pentru a
surpa puterea comunistă.
Organizaţia de partid din sat avea sediul în altă clădire, nu în primărie, dar membrii ei erau puţini
Isosică, un tânăr din sat, băiat căsătorit, avea o biografie nu chiar lămurită.El era feciorul unei fete care
avusese cândva o vedenie şi cam toţi o considerau nu prea întreagă la minte, mai era cu un picior mai scurt
decât celălalt, dar fiindcă avea pământ destul, s-a măritat. Lumea vorbea ca băiatul ei ar fi fost nu de la
bărbatul ei, ci de la Aristide; că o fi fost aşa ori altfel, nu s-a mai aflat, dar Aristide într-adevăr avea slăbiciune
pentru acest băiat. Acest Isosică era deştept, se pricepea cum să acţioneze, ca să-i meargă bine. El a aflat că
unii oameni din sat se pregătesc să distrugă noaptea sediul partidului şi l-a trimis pe un băietan, ca, in taină
mare, să şoptească cui trebiue, ca aceia să fie pregătiţi. Într-adevăr, noaptea o grupă de oameni s-au apropiat

6
de sediu, dar au fost întâmpinaţi cu paznici bine înarmaţi şi au fost nevoiţi să bată în retragere. Aristide aşa şi
n-a mai aflat cine le-a transmis comuniştilor că vor fi atacaţi.
Aristide chiamă într-o seară pe câţiva oameni la el acasă. Îl cheamă şi pe Isosică, care avea câteva clase şi
el. Le spune să se gândească la candidaturile lor, pe care să-i înainteze în partid. Este revoltat că cineva i-a
trădat, dar nu ştie cine. Ei alcătuiesc o listă de oameni, iar Isosică a fost numit secretarul. Isosica, fiind mai
cărturar decât ceilalţi, scria lista: Badea lui Ilie Cârcădăţ. La numele acesta Năstase, tot un om bogat, s-a
revoltat :”Nu trebuie să primim pe lista noastră din cei din “drojdia de jos”, adică oameni de mică
importanţă. Aristide a spus că aceşti oameni pe care îi numeşte sunt oamenii lui, fiindcă odată le-a dat un mic
ajutor şi acum aceia vor fi gata să facă totul pentu el, drept mulţumire. Aşa, pe listă au apărut Isosică,
Plotoagă, Bilă, Mantaroşie şi alţi adepţi şi slugoi ai lui Aristide. Din ei a fost ales preşedinte al sfatului
Plotoagă, iar secretar – Isosică. Un alt ţăran, Vasile, a fost respins. Pe el nu-l doreau în partid, fiindcă nu le
convenea. Vasile era rudă cu Năstase. Acest Năstase avea feciori zdraveni, care nu-l iubeau pe vărul lor,
fiindcă le ceruse partea lui de pământ după moartea părinţilor. Acest pământ a fost acaparat de moşu-său,
Năstase. Unchiul i-a pus pe feciori să-l bată pe Vasile. Ba aceia au mai venit la Vasile acasă şi au lovit-o şi pe
Florica, soţia lui. Acum Vasile îi ura şi dorea o răzbunare. După ce a fost susţinut de alţi membri de patrtid
din raion şi a primit carnetul de membru al PC Român, Vasile visa să devină preşedinte (primar) şi să-şi
trimită neamurile la puşcărie.
Într-o zi oamenii din satul lor, Siliştea-Gumeşti, au fost chemaţi la adunare. Niculae fusese trimis de
organizaţia de partid raională să îndemne oamenii să intre în gospodăria colectivă. Aici, în faţa primăriei, erau
provocatori ca Bilă, care chemă oamenii să nu-l asculte, ci să pună mâna pe ciomege şi să-l bată. S-au repezit
la el şi, dacă nu era notarul şi alţii mai înţelepţi să-l apere, feciorul cel mai mic al lui Moromete ar fi fost
omorât. Tatăl n-a vtut să se implice în apărarea fiului. El era din generaţiile mai vechi, care a trăit pe vechi şi
acum se temea de ce va fi nou, fiindcă nu creadea că viaţa va fi mai uşoară. Până acum i-au exploatat unii, de
azi înainte îi vor exploata alţii.
Fiul Niculae, ca activist de stat, primea un salariu nu rău. Neavând familie, nu cheltuia. Moromete îi scria
ca are mare nevoie de bani, ca are de plătit una, alta. Niculae la început îi da, dar când s-au îndesit cerinţele
tatălui, el s-a supărat şi i-a spus într-o zi că nu-i mai dă, că i-a dat destul, s-a răsplătit pentru acei bani pe care
tatăl i-a plătit cândva pentru şcoala lui. L-a ameninţat, dar tot i-a mai trimis. Tatăl strângea bani pentru
lecuirea lui Paraschiv.
Anii treceau, Catrina tot mai mult era pornită împotriba lui Moromete. Acesta simţea un gol în suflet: pe
băieţii lui n-a fost în stare să-i ţină lângă el şi să-i facă gospodari, pe Niculae l-a oprit de la carte, că, poate,
băiatul acesta capabil ar fi ajuns azi învăţător cum visase, şi n-ar mai fi trebuit acum să umble ca activist
comunist şi să mai mănânce bătaie de la ţăranii, care nu vor să meargă pe drumul cel nou. Era supărat pe
Catrina, că înţelegea că şi din cauza ei băieţii au plecat din sat. Ilinca din cauza mamei nu se putuse mărita,
iar acum avea vreo 28 de ani. Pe Nilă îl prăpădise războiul, pe Paraschiv îl vizitase la Bucureşti. Acela într-
adevăr îşi făcuse casă şi trăia cu soţia şi avea un copil. Însă Paraschiv era tot mai bolnav. Tata, prin soţie, i-a
dat bani pentru doctori, medicamente, dar acela n-a vrut să cheltuiască şi, în curând, a murit.. Fiind aşa de
decepţionat de toate, Moromete s-a culcat în pat, nu mai vroia să mănânce. Toţi s-au îngrijorat şi credeau că
are să moară. Ilinca l-a întrebat ce-l doare, că poate să cheme medicul. El spunea că nimic nu-l doare şi nu
trebuie să cheme pe nimeni. Când se scula din pat, se sprijinea în ciomag (băţ , baston). Ilinca i-a dat de ştire
fratelui Niculae, dar acela, fiind ocupat cu activitatea lui, n-a mai putut să vină să-l vadă pe tata. Catrina, care
trăia mai mult la Alboaica, a venit la Moromete şi i-a cerut din nou să scrie casa după ea. El i-a spus că s-a
săturat de ea şi că va scrie casa după Ilinca. Mama a spus că atunci ea nu-i dă Ilincăi nimic din pământul ei.
Moromete a spus că el îi va da mai mult, 3 pogoane. Tita, care venise şi ea, s-a supărat, că de ce să aibă Ilinca
3, dar ea numai două pogoane. S-a început scandalul. Catrina l-a blestemat pe Moromete şi i-a dorit să moară
cât mai degrabă în singurătate, de foame şi sete. . Atunci el, înfuriat, s-a sculat, parcă a prins puteri, a răcnit la
ea că o omoară şi s-a luat după ea cu ciomagul. Catrina a ţâşnit din casă, iar el din urma ei, alergau prin jurul
casei. A sărit vecinul ca să-i oprească. Moromete i-a strigat Catrinei să n-o mai vadă pe aici.
Vara, pe la sfârşitul lui iunie, în toate satele începuse strângerea grâului. După un timp secetos, s-a făcut
roadă cu mult mai puţină decât în alţi ani. Din acest puţin ţăranilor le-ar fi fost deajuns să trăiască şi să mai
vândă puţin, să-şi facă un ban şi pentru alte necesităţi. Dar ţara avea nevoie de pâine ieftină şi pentru
muncitorii de la oraşe. S-a dat un decret, care spunea că ţăranii trebuie să dea din roada lor cote (a zecea parte
din ce strângeau), să le predea la stat. Oamenii nu erau de acord. Iar neplăceri. Primăvara, ţăranii, neavând
grâu de semănat, au primit de la stat saci cu grâu, amestecat cu neghină, o buruiană care creşte în lanul de

7
grâu şi strică calitatea lui. Unii, care au putut, l-au treierat şi au căpătat grâu curat, alţi care n-au avut unde să-l
treiere, aşa l-au semănat. Negină era multă. Au primit ordin să iasă la lucru şi să smulgă negina, dar acesta
era aproape un lucru zadarnic. Acum era ordin să nu se primească grâul în două cu neghină. Trebuia de întors
statului acest împrumut plus cotele, dar fără neghină. Oamenii nu vroiau, fiindcă grâul curat ar fi fost întors
într-o cantitate mai mare decât au primit cu împrumut. Unii, au încercat să fugă de pe câmp, ducându-şi toată
roada acasă. Morarii au primit ordin să nu primească la măcinat grâu până omul nu va arăta chitanţă de la
organizaţia de colectare a grâului. Aşa că cei care vroiau să macine, erau nevoiţi să predea cotele.
Activiştii partidului erau trimişi prin sate ca să organizeze colectările. Niculae a fost trimis în satul său,
unde îi cunoştea pe toţi sătenii. Venise deci acasă la tata. Dis-de-dimineaţi, împreună cu tatăl, sora Ilinca şi
feciorul mai mate al Alboaicei (de 15 ani) au ieşit la seceriş. El cu tata secerau, sora lega snopii. Pe la ora 10
Niculae s-a pornit pe câmpuri să vadă cum lucrează alţii. Le-a explicat încă o dată că trebuie să treiere grâul,
să-l cureţe de neghină, să încarce numai sacii cu grâu pe care trebuie să-l ducă la punctul de colectare, să
primească o chitanţă. Numai după aceea pot să-şi ia partea de grâu ce le-a rămas şi s-o ducă acasă. Cei de la
sfat (primărie) (în Moldova se numea “selisovet”) au trimis pe cineva care să provoace în sânul ţăranilor
răzmeriţă, să le sufle că sunt amăgiţi, că li s-a lua mai mult decât trebuie, că vor fi amăgiţi. Oamenii, speriaţi,
nu ştiau ce să facă. Unii lăsau grâul pe câmp în grămezi sub supravegherea femeilor şi a copiilor. Ei se
ascundeau, ca să întârzie cu predarea pâinii la stat. Alţii, în genere, încărcau totul în căruţe şi fugeau acasa.
Alţii, supăraţi, s-au pornit cu ciomege asupra celor de la sfat, ca să le ceară socoteală. Cei de la sfat au chemat
miliţia, ca să-i oprească . Niculae telefona în toate părţile la şefii raionului, să le transmită că sunt provocatori.
Alerga pe toate câmpurile, să liniştească lumea. Cei de la sfat, neprimind nici un ajutor de la miliţie, fiindcă
aceia erau ocupaţi în alte părţi tot din aceeaşi cauză, au hotărât să-i îmbrace pe paznicii de la sfat în forme de
miliţian, să le dea puşti şi au pornit cu un camion împotribva ţăranilor răsculaţi. Ei au primit ordin să împuşte
doar în aer, numai să-i sperie pe ţărani şi să-i întoarcă pe câmp. Cu mare greutate s-a terminat strânsul roadei.
Ilinca tot îl ruga pe Niculae să intervină între părinţi, poate se vor împăca, că nu sunt tineri şi să nu-i
vorbească satul. Niculae a stat de vorbă cu Moromete şi i-a spus, să scrie casa după mama, că poate s-a linişti,
să n-o poarte cu vorba atâţia ani. Ceilalţi feciori nu mai au nevoie nici de casă, nici de pământ, că degarbă
pământurile se vor lua de la oameni, se vor organiza gospodării colective (colhozuri). Moromete i-a spus că şi
el s-a săturat de ura ei şi că e gata să-i scrie casa. Niculae i-a propus să meargă la Alboaica, unde trăia mama,
s-o ia şi să meargă la sfat ca să-i scrie casa. Ei au mers, dar Catrina, ca de obicei, i-a întâmpinat cu scandal, i-a
alungat, fără să-i asculte să spună la ce au venit. Lui Niculae i-a spus că nu-l mai are de fecior. Ei au plecat.
Niculae a înţeles că e greu să vorbească cu ea.
Pentru faptul că sfatul nu s-a descurcat bine cu organizarea predării pâinii, s-a convocat o adunare de partid
în sat, la care au venit reprezentanţi şi de la raion, şi de la regiune. Isosică, a simţit că Plotoagă, preşedintele
sfatului, va zbura din post, iar cu el şi alţi adepţi ai lui Aristide. (Aristide plecase din sat cu tot cu famiie,
lăsând pe alţii să conducă şi să submineze lucrul de partid.) Ca să-şi păstreze poziţia sa, s-a dus la Vasile acasa
şi i-a spus că acela are acum posibilitate să devină preşedinte şi să se răzbune pe Năstase şi pe feciorii aceluia,
că el va lua cuvântul la adunare, îl va critica pe Plotoagă şi îl va propune preşedinte pe el, pe Vasile. Tot
Isosică trimite cuvânt lui Fântână, care lucra la moară, să vină la adunare la ora 21.00. De fapt adunarea
trebuia să înceapă la ora 17.00, dar Isosică nu dorea ca Fântână să vină, că acela i-ar fi demascat pe unii
pseudocomunişti.
În timpul adunării s-au vorbit multe, dar când se apropie ora 21, Isosică i-a şoptit paznicului de la uşă să
încuie uşa şi să nu dea voie nimănui să mai intre, spunând că aşa a fost ordinul din partea celor de la regiune.
Când a venit Fântână, paznicul nu i-a descuiat uşa. După cuvântarea minciunoasă a lui Isosică, în care, uşor,
l-a criticat pe Plotoagă, a propus să fie ales ca preşedinte Vasile, arătând cum a suferit acela de pe urma
rudelor bogate. Aşa Vasile a devenit preşedinte. Bilă a fost dat afară din partid, fiindcă a îndemnat oamenii
să-l bată pe Niculaie pe scările sfatului. Plotoagă a rămas ca activist simplu de partid. Isosică a fost numit
funcţionar la moară în locul lui Fântănă.
Ilie Moromete a venit la moară, la Isosică, să afle ce s-a întâmplat cu cei din sfat. După ce a ieşit de la
moară, abătut de cele auzite, mergea pe drum, fără să observe pe cineva în jurul lui. Alături de el mergea încet
o căruţă, în care era sora primei lui soţii, care murise după naşterea lui Achim. Fica, sora soţiei, acum era
văduvă. Copiii şi-i căsătorise şi ea trăia singură. El s-a aşezat în căruţă şi, din vorbă în vorbă, au ajuns la casa
ei, în satul vecin, la vreo 12 km distanţă de Siliştea-Gumeşti. Până el a dus sacii cu făină în pod, până a dus
căruţa la loc şi a deshămat caii, până le-a dat de mâncare, Fica a prins un pui, l-a fript, a răsturnat o
mămăliguţă, a adus nişte vin, fiindcă Moromete nu bea niciodată ţuică. Şi-au adus aminte de tinereţe, de

8
soţie, de nunta lor. Fica i s-a destăinuit că toată viaţa l-a iubit pe cumnatul său, dar era încă copilă când era el
deja văduv, că ar fi vrut ea să-i crească copiii surorii sale, dar el, Moromete, se uita la ea ca la un copil. El a
rămas să înnopteze la Fica. De atunci venea din când în când pe la ea. Ilinca i-a spus că ea se pricepe unde a
fost el şi că ea nu are nimic împotriva acelei femei, fiindcă o ştie că e cumsecade, iar el cu Catrina de mult nu
mai aveau nimic de vorbit.
Vasile, a doua zi după ce a fost ales preşedinte, în primul rând, s-a apucat de capul rudelor sale. Î-au adus
forţat la sfat, le-a amintit cum aceia l-au deposedat de pământ, cum l-au bătut şi i-au lovit soţia şi acum i-a
venit lui rândul să se răzbune. I-a bătut, apoi a poruncit să fie trimişi la raion, la închisoare, ca duşmani de
clasă.
În ziua următoare Niculae a fost trimis iarăşi în sat, ca să colecteze grâul de la cei care fugiseră de pe câmp
şi nu-l predaseră. La sfat, activiştii s-au împărţit în câteva grupuri şi au mers prin sat. În unul din grupuri Bilă
s-a amestecat, de parcă mai era membru de partid şi lucrător al sfatului. În alt grup era Mantaroşie. El venea
cu un registru în care scria cât trebuie să predea fiecare gospodar. Grupul în care intra Mantaroşie, a intrat în
casa unui ţăran pe nume Gheorghe. Acela i-a primit frumos, cu gândul că şi cu el se vor purta mai moale, nu-l
vor trimite la puşcărie pentru că a fugit de pe câmp. El a spus că i-a văzut pe alţii că fug şi a făcut la fel, dar o
să ducă la organizaţia de colectare atâta grâu cât i se cere. Soţia lui i-a poftit la masă, i-a ospătat cu friptură şi
vin. După ce au mâncat, Mantaroşie a intrat în beci, unde a găsit o armă, apoi s-a urcat în pod, să vadă cât
grâu are omul. L-a ameninţat că pentru păstrarea armei va fi dus la puşcărie. Gheorghe s-a speriat şi a luat-o la
fugă spre pădure. Între sat şi pădure curgea un râuleţ, care acum, după nişte ploi, era plin cu apă şi curgea
repede la vale. Activiştii s-au luat după el să-l prindă. Gheorghe a vrut să treacă râul de cealaltă parte, dar s-a
înecat. Nimeni nu s-a aruncat în apă să-l salveze.
Moartea lui Gheorghe iar a provocat un scandal mare la raion. Au fost scoşi Vasile din funcţie şi s-a pus
întrebarea ca Niculae să fie exclus din partid, cu toate că acesta fusese în alt grup de activişti.
Un coleg de partid, Iosif, cu care învăţase la şcoala de partid, i-a şoptit că a primit ordin să adune lumea
în satul lui Niculae, el să-l critice şi să-l excludă din partid. Iosif l-a îndemnat să nu plece acasă, dar să plece la
Bucureşti să-şi caute dreptate, că doar nu el a fost vinovat de moartea lui Gheorghe. Niculae aşa a şi hotărât să
facă.
Înainte de a pleca la Bucureşti, la el a venit fata lui Fântână, Mărioara, care de mulţi ani era
îndrăgostită de acest tânăr. Niculae nu o dată a respins-o, fiindcă el o iubea pe una Ileana. Cu această Ileană
s-a cunoscut în timpul Rusaliilor, o mare sărbătoare creştinească. După obicei, oamenii pregăteau masă şi pe
toţi care treceau pe drum îi chemau la masă, ca să le meargă bine tot anul, iar fata din casă să se poată mărita
cu noroc. Niculae tocmai trecea pe lângă casa unde trăia Ileana. El n-o cunoştea, dar nu era bine să refuzi
invitaţia. După obicei, femeile din casă trebuiau să le spele cu apă caldă picioarele musafirilor, apoi să-i invite
în casă. Ileana s-a nimerit să-i spele picioarele lui Niculae. Până atunci nicio fată nu s-a aflat atât de aproape
de obrazul lui, şi o atingere întâmplătoare sau, poate, neîntâmplătoare a fetei, i-a produs un val de căldură
tânărului neîncercat. De atunci, mai multe seri la rând el venea la casa fetei cu speranţă că poate o va mai
vedea o dată. Nu fluiera ca băieţii care vin la fete şi le cheamă la poartă, dar şedea şi aştepta. Într-o seară
pornise o ploaie deasă. El sta ud în ploaie cu ochii la ferestrele casei. La un moment dat, s-a deschis uşurel
portiţa şi Ileana a ieşit în drum cu o umbrelă. Ea a spus că o urmăreşte bunica şi acum a ieşit pe furiş din casă.
I-a spus să plece acasă, dar a doua zi să se întâlnească în coliba de pe pământurile Moromeţilor, ea va veni
acolo.
Niculae a venit a doua zi în colibă, Ileana i-a spus că se mărită cu preotul din satul vecin, dar înainte de
nuntă vrea să-i dăruiască lui Niculae dragostea ei. Această aventură l-a urmărit în gând pe Niculae mulţi ani.
Când toţi îl întrebau de ce nu se însoară, fiindcă era de mult trecut de 20 de ani, el nici nu vroia să între cu ei
în discuţie. Gândul îi era la Ileana. De aceea Mărioara lui Fântână nu însemna nimic pentru el. Mărioara i-a
spus că-l iubeşte de mult, i-a mai spus că Ileana are bărbat, copii, şi că aceea nu merită dragostea lui, că ea a
mai scos din minţi un flăcău din sat, sărac, cu care ea se avea în dragoste, dar rudele l-au bătut pe acel băiat şi
el s-a scrântit la minte.
Acum Mărioara aflase că pe Niculae vor să-l scoată din partid şi a venit să-l susţină moral. Dar el poate
să-şi ia grija de la dragostea ei, că îl lasă în pace, are de gând să se mărite cu un băiat din alt sat. El i-a urat
noroc. Mărioara i-a spus că se află în acest orăşel la nişte cursuri şi că e cu o prietenă, cu care trăieşte la nişte
rude de ale aceleia. Niculai a condus fata până acasă, ea l-a poftit înăuntru şi i-a propus să înnopteze la ea. El
se gândea: ce o fi de capul fetelor acestea că, înainte de nuntă, trebuie să facă dragoste cu alt bărbat. S-a

9
dovedit că Mărioara eta fecioară, nu ca Ileana. Marioara i-a spus că nu se mărită cu nimeni, că ea numai pe el
l-a iubit toţi anii aceştia.
A doua zi s-au despărţit. Niculae a plecat la Bucureşti. Acolo la Comitetul Central al partidului l-a întâlnit
pe fostul lor notar, care i-a propus cândva să intre în partid. Fostul notar nu s-a mirat de ceea ce i s-a
întâmplat tânârului, că mulţi de-alde dânsul au păţit-o şi mai rău. El i-a făgăduit să-l ajute şi, într-adevăr, l-a
ajutat nu numai să rămână în partid, dar şi să aibă o funcţie mai mare. Mărioara a venit la el la Bucureşti,. Ea
rămăsese însărcinată după întâlnirea lor. Acum ei trăiau împreună, dar nu erau cununaţi ca toată lumea.
Ilie Moromete s-a îmbolnăvit, a pierdut puterile, a căzut la pat. Ilinca, acum măritată, cu copil, îngrijea de
tata. Ea a chemat medicul, poate îl pune pe picioare, dar medicul i-a spus că nu este nimic de făcut, bătrânului
pur şi simplu i se scurge viaţa. La moartea tatălui, Ilinca i-a trimis telegramă lui Niculae. El a venit de la
Bucureşti cu o maşină de la partid. Era bine îmbrăcat, într-un palton negru. Ilinca s-a bucurat, i-a povestit
despre ultimile zile ale tatălui. El cu jale s-a uitat la chipul schimbat al tatălui, care cândva fusese un om înalt,
frumos, cu o voce puternică şi hotărâtă. El a ieşit în grădină şi a plâns ca un copil. Mama l-a întrebat de ce nu
se căsătoreşte legitim cu Mărioara lui Fântână. El nu i-a răspuns nimic şi a plecat, fiindcă maşina îl aştepta la
poartă.
Peste un an a venit la pomenirea tatălui. Mama i-a povestit că îl viseză pe Moromete foarte des. Acela
întotdeauna pleacă şi nu-i răspunde la întrebări. Întors la Bucureşti, Niculae se roagă să-i apară şi lui în vis
tatal, că i-i dor de el, dar el aşa şi nu vine.
Sfârţit.

Întrebări la romanul „Moromeţii” de Marin Preda.

1. Ce perioadă istorică descrie romanul „Moromeţii”?

2. De ce Ilie Moromete s-a căsătorit cu Catrina?
3. Prin ce se aseamănă Ilie Moromete cu Onache Cărăbuş?
4. Cine i-a sfătuit pe băieţi să plece la Bucureşti? De ce? Ce au pus ei la cale?
5. De ce Ilie Moromete, având atâtea pogoane de pământ, era permanent sărac?
6. De ce Ilie nu-l dădea la şcoală pe Niculae?
7. Ce s-a întâmplat cu ţăranul Gheorghe, când la el a venit grupul lui Mantaroşie, ca să-i ia cota de
grâu, pe care acela o dusese acasă?
8. Cum şefii de la partid au vrut să-l pedepsească pe Niculae pentru moartea lui Gheorghe? Ce l-a
sfătuit Iosif, colegul lui?
9.Cum l-a ajutat fostul notar pe Niculae la Bucureşti?
10. Ca orice roman, „Moromeţii” trebuie să includă şi tema dragostei. Ce personaj trece prin fiorul
dragostei?
11: Prin ce se deosebeşte personajul Ion al lui Liviu Rebreanu de Onache Cărăbuş şi de Ilie Moromete?

Temă pentru acasă. Faceţi o caracterizare paralelă între personajele Ion Pop al Glănetaşului, Onache
Cărăbuş şi Ilie Moromete (nu mai mult de două pagini, până la 30 martie) Scrieţi „Evaluare sumativă”.

10