MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE INSPECTORATUL ŞCOLAR

JUDEŢEAN CONSTANŢA

LICEUL ENERGETIC CONSTANŢA

CALIFICAREA: TEHNICIAN ÎN AUTOMATIZĂRI

PROIECT
PENTRU SUSTINEREA

EXAMENULUI DE CERTIFICARE A COMPETENȚELOR PROFESIONALE

NIVEL 4

CIRCUITE STABILIZATOARE

ABSOLVENT INDRUMĂTOR

Orleanu Ștefan prof. Chințoiu Gheorghe

Clasa a XII-a B

Iunie 2019

1
 Cuprins

1. Cuprins 2

2. Argument 3

3. Capitolul 1. Stabilizatoare - generalităţi 5

4. Capitolul 2. Tipuri de circuite stabilizatoare 9

5. Capitolul 3. Circuite de protecţie la scurtcircuit ale stabilizatoarelor 16

6. Bibliografie 21

2
 Argument

Tehnica de masurare si control și tehnica de calcul impun adeseori existenta

unei tensiuni continue de alimentare si a unor curenți continui constanti,
independenți de variațiile in anumite limite ale tensiunii de retea sau independent de
variatiile din circuitul de sarcina. Pentru realizarea acestui lucru s-au folosit
circuitele electronice numite circuite stabilizatoare. Pentru a functiona corect,
aparatura electronica necesita tensiuni de alimentare continue. Pentru obtinerea
acestora s-a încercat obtinerea unei surse de tensiune stabilizată. Această sursă a fost
alcatuită dintr-un redresor si un filtru si a fost numita stabilizator de tensiune.
Tensiunea obținuta la iesire are, pe lângă componenta continuă, dependentă de
tensiunea retelei, si o componenta variabila. In plus, aceasta tensiune scade mult cu
cresterea curentului de sarcina si este dependenta de temperatură. Circuite
stabilizatoare pot exista si in alta formulă, care utilizează un element neliniar,
caracterizat printr-un parametru variabil cu valoarea curentului curentului ce il
parcurge si care poarta denumirea de stabilizatoare parametrice.
Datorită faptului ca sunt instalatii care asigura tensiuni de alimentare constante,
stabilizatoarele au fost utilizate mai ales in echipamentele de telecomunicatii.
Stabilizatorul de tensiune ideal este un circuit care asigură la iesire o tensiune
independentă de tensiunea de intrare, de curentul de sarcină si de temperature.
Stabilizatorul de tensiune real nu poate realiza o independență totală a tensiunii de
iesire de factorii mentionati mai sus, dar le micsorează dependenta. Stabilizatorul de
tensiune, impreuna cu redresorul si filtrul, formeaza o sursa de tensiune stabilizata.
Proiectul pentru certificarea competențelor profesionale tratează problematica
circuitelor stabilizatoare. Am ales această temă pentru a scoate în evidenţă
importanţa tensiunii sau a curentului de alimentare folosite în numeroase cazuri atât
în instalaţii industriale cât şi în laborator. Acestea trebuie menţinute constante cu o
precizie (foarte) mare, deoarece eventuale abateri de la valoarea nominală pot
introduce erori de funcţionare sau măsurare.
In primul capitol am descris stabilizatoarele de tensiune şi am prezentat câteva
scheme. In capitolul al doilea am pus accentul pe circuitele de protecţie la
scurtcircuit şi pe circuite integrate stabilizatoare de tensiune.
Tehnica actuală cunoaşte un număr mare de dispozitive destinate stabilizării
tensiunii sau curentului, continuu sau alternativ. Pentru menţinerea constantă a

3
tensiunilor sau curenţilor de alimentare în practică se utilizează stabilizatoare de
tensiune sau de curent.
Spre deosebire de acumulatoare sau baterii uscate, sursele stabilizate prezintă
avantajul unui reglaj comod al mărimii de ieşire precum şi performanţe tehnice
ridicate. Cu ajutorul redresoarelor se pot obţine tensiuni continue sau curenţi
continui. Aceste mărimi depind însă atât de tensiunea alternativă de alimentare, care
poate varia, cât şi de sarcină, care, de asemenea, se poate modifica. Din această
cauză redresoarele nu pot constitui surse directe de alimentare cu energie de curent
continuu pentru numeroase echipamente.
Cele mai frecvent folosite sunt stabilizatoarele de tensiune, în care
consumatorul de energie electrică de la ieşirea stabilizatorului este reprezentat sub
forma unei rezistenţe de sarcină echivalente.

4
 CAPITOLUL 1. STABILIZATOARE - GENERALITĂŢI

Tensiunea sau curentul de alimentare, pentru numeroase instalaţii şi aparate

industriale sau de laborator, trebuie menţinute constante cu o precizie (foarte) mare,
deoarece eventuale abateri de la valoarea nominală pot introduce erori de funcţionare
sau măsurare.
Pentru menţinerea constantă a tensiunilor sau curenţilor de alimentare în
practică se utilizează stabilizatoare de tensiune sau de curent.
Tehnica actuală cunoaşte un număr mare de dispozitive destinate stabilizării
tensiunii sau curentului, continuu sau alternativ. Clasificarea acestor dispozitive se
poate face după puterea pe care o controlează, tipul schemei, tipul elementelor
utilizate pentru stabilizare, gradul de stabilizare sau natura sarcinii.
Spre deosebire de acumulatoare sau baterii uscate, sursele stabilizate prezintă
avantajul unui reglaj comod al mărimii de ieşire precum şi performanţe tehnice
ridicate.
Cu ajutorul redresoarelor se pot obţine tensiuni continue sau curenţi continui.
Aceste mărimi depind însă atât de tensiunea alternativă de alimentare, care poate
varia, cât şi de sarcină, care, de asemenea, se poate modifica. Din această cauză
redresoarele nu pot constitui surse directe de alimentare cu energie de curent
continuu pentru numeroase echipamente.
În principiu, stabilizarea unei tensiuni continue poate fi făcută fie înainte de
redresor, menţinând constantă tensiunea alternativă de alimentare a acestuia, fie
după redresor, intercalând între aceasta şi sarcină un element capabil să preia
variaţiile de tensiune. Dacă prima variantă preia numai variaţiile tensiunii de reţea,
cea de-a doua are avantajul de a menţine constantă tensiunea de sarcină, indiferent
de cauzele care tind să o modifice. Aceasta este motivul pentru care dispozitivele din
a doua categorie sunt preferate în practică şi au căpătat o răspândire mai mare.
Tehnica de măsurare şi control, tehnica de calcul impun adeseori existenţa unor
tensiuni continue de alimentare sau a unor curenţi continui constanţi, independent de
variaţiile – în anumite limite – ale tensiunii de reţea sau independent de variaţiile
din circuitul de sarcină.
În vederea obţinerii acestora, se folosesc circuite electronice, numite circuite
stabilizatoare, conţinând elemente neliniare (diode Zener) sau active (tranzistoare).
Ele se intercalează între redresor şi rezistenţa de sarcină, având ca scop micşorarea
variaţiilor tensiunii continue de alimentare până la limitele impuse de performanţele
aparatului consumator. Cele mai frecvent folosite sunt stabilizatoarele de tensiune,

5
reprezentate în schema de mai jos, în care consumatorul de energie electrică de la
ieşirea stabilizatorului este reprezentat sub forma unei rezistenţe de sarcină
echivalente RS.
Funcţionarea lor se bazează fie pe o comportare neliniară a unui element prin
care la o variaţie mare a unui parametru (curent) corespunde o menţinere practic
constantă a altui parametru (tensiune) – cazul diodei Zener – fie pe o schemă în care,
prin intermediul unui bucle de reacţie, un element neliniar (tranzistor) preia
variaţiile de tensiune sau de curent ale sarcinii, menţinând parametrul de ieşire
constant.

Figura 1. Schema bloc de conectare a unui stabilizator

După metoda de stabilizare există următoarele tipuri principale de

stabilizatoare:
- regulatoare electromagnetice, utilizate de obicei pentru reglarea tensiunii
alternative şi continue în instalaţiile de mare putere. În acest caz se folosesc, în
general, transformatoare cu prize;
- stabilizatoare electromagnetice, la care acţiunea de stabilizare se bazează pe
proprietăţile miezurilor magnetice saturate;
- stabilizatoarele parametrice, care folosesc o impedanţă neliniară, în serie sau în
paralel cu sarcina, capabilă să compenseze variaţiile parametrului de ieşire;
- stabilizatoare electronice prin compensaţie, la care elementul neliniar preia
variaţiile de tensiune sau curent ale sarcinii, ca urmare a unei comenzi primite prin
intermediul unei bucle de reacţie. Schemele lor se bazează pe principiul reglării
automate. Aceste stabilizatoare sunt denumite adesea prescurtat „stabilizatoare
electronice”. Se menţionează că stabilizatoarele parametrice sunt, de asemenea,
stabilizatoare electronice.
Schema bloc de conectare a unui stabilizator de tensiune, reprezentată în figura
de mai jos, arată că stabilizatorul de tensiune propriu-zis (2) se intercalează între
sursa de tensiune nestabilizată (1) şi consumatorul de energie (3).

Figura 2. Schema bloc de conectare a unui

stabilizator de tensiune

6
 Indiferent de grupa din care face parte, un stabilizator de tensiune continuă
poate fi reprezentat sub forma unui cuadripol. Consumatorul de energie electrică de
la ieşirea stabilizatorului se reprezintă sub forma unei rezistenţe echivalente de
sarcina RS. Tensiunea US de la ieşirea stabilizatorului, care trebuie menţinută
constată, depinde de tensiunea de intrare Ur (provenită de la redresor) şi de
rezistenţă de sarcină RS.

Figura 3. Reprezentarea stabilizatorului de tensiune sub forma unui cuadripol

Există două tipuri de tehnici de reglare: reglarea derivație și reglarea serie.

Functionarea stabilizatoarelor se bazeaza pe:
- comportarea neliniara a unui element - dioda Zener - care la o variatie mare a
unui parametru (curentul) mentine practic constant alt parametru (tensiunea) la
bornele diodei.
- utilizarea unor scheme mai complexe in care un element activ ( tranzistorul )
numit element regulator ER, preia variatiile de tensiune sau de curent ale sarcinii,
mentinand constant parametrul de iesire

Reglarea derivaţie
Reglarea derivaţie comportă plasarea elementului de reglaj ER în paralel cu
sarcina. Acţiunea de stabilizare se bazează pe faptul că elementul de reglaj prezintă
rezistenţă dinamică foarte mică. Datorită acestui fapt, variaţiile curentului I r,
provocate de variaţiile tensiunii Ur, sunt preluate de ER, variaţia tensiunii la
bornele acestuia – respectiv ale sarcinii – rezultând foarte mică. Rezistenţa R,
numită rezistenţa de balast, este cea care preia variaţiile tensiunii de intrare.
Această rezistenţă mai îndeplineşte şi rolul de a limita curentul de sarcină. În acest
caz, la o creştere a curentului prin sarcină are loc o reducere a curentului prin ER şi
invers.

7
 Figura 4. Schemele bloc corespunzătoare tehnicii de reglaj paralel, respectiv serie

Reglarea serie comportă plasarea elementului de reglaj în serie cu rezistenţa de

sarcină. Elementul de reglaj are trei borne, între bornele 1 –2 comportându-se ca o
rezistenţă variabilă a cărei mărime este controlată (comandată) de tensiunea din
bornele 2-3, respectiv de tensiunea de ieşire Us. Creşterea tensiunii U23 antrenează
creşterea rezistenţei dintre bornele 1-2 şi a tensiunii U12 şi viceversa.
Creşterea tensiunii de intrare, Ur, care antrenează creşterea tensiunii de ieşire Us
(şi U23) este compensată de căderea de tensiune suplimentară dintre bornele 1-2,
provocată de comanda primită în acest sens între bornele 2-3. Scăderea tensiunii de
sarcină Us, respectiv a tensiunii U23, comandă reducerea rezistenţei dintre bornele 1-
2 şi a căderii de tensiune U12, tendinţa de scădere fiind astfel compensată.
Schema stabilizează atât la variaţiile tensiunii redresate cât şi la variaţiile
rezistenţei (curentului) de sarcină.
Reglarea derivaţiei conduce la scheme mai simple.
Reglarea serie conduce la scheme mai complexe, dar asigură o stabilizare mai
bună şi un randament mai bun. Spre deosebire de reglarea derivaţie, în cazul unui
scurtcircuit la ieşire elementul de reglaj se poate distruge. Din această cauză
stabilizatoarele realizate pe acest principiu se prevăd cu circuite de protecţie la
scurtcircuit şi suprasarcină. În cazul reglării derivaţiei, un scurtcircuit la ieşire
antrenează doar o putere mai mare debitată de redresor şi disipată de rezistenţa de
balast.

8
 CAPITOLUL 2. TIPURI DE CIRCUITE STABILIZATOARE

2.1. Stabilizatoare parametrice

Circuitele stabilizatoare ce conţin un element neliniar, caracterizat printr-un
parametru variabil cu valoarea curentului ce îl parcurge, poartă numele de
stabilizatoare parametrice.
Schemele de realizare sunt simple, dar calitatea stabilizării este slabă, debitând
în sarcină puteri relativ mici.
Şi în acest caz se poate realiza stabilizatoare parametrice de tensiune şi de
curent.
Stabilizatoare parametrice de tensiune
Stabilizatoarele parametrice de tensiune se pot realiza cu tuburi de gaz
(stabilitroane) şi cu diode Zener.
Stabilizatoare parametrice cu diodă Zener
Stabilizatoarele parametrice funcţionează după tehnica de reglare derivaţie.
Schema de principiu a stabilizatorului parametric cu diodă Zener este reprezentată în
figura de mai jos, în care a s-a notat elementul de reglaj derivaţie prin Z, aceasta
putând reprezenta atât o diodă Zener, cât şi orice altă impedanţă neliniară având o
caracteristică similară cu cealaltă figură.

Figura 5.Stabilizator de tensiune parametric (cu diodă Zener)

Din caracteristica curent-tensiune a impedanţei neliniare Z (diodei Zener),

prezentată în figura b rezultă că la o variaţie mai mare a curentului prin aceasta (de
la Iz max la Iz min) tensiunea la bornele sale prezintă variaţii mici ( U z max – Uz min). Pe
această proprietate se bazează funcţionarea stabilizatorului parametric.
Diodele Zener nu se conectează în paralel în scopul obţinerii unui element de
reglaj derivaţie de putere disipată mai mare, deoarece mici diferenţe între tensiunile
Zener (de stabilizare) ale celor două diode determină intrarea în conducţie a diodei
9
cu tensiune mai mică şi menţinerea în stare de blocare (sub cotul de deschidere, I z min
a diodei cu tensiune mai mare. Acest lucru conduce la distrugerea ambelor diode.

Figura 6.Schema de principiu diodă Zener

2.2. Stabilizatoare electronice

Prin stabilizatoare electronice se înţeleg stabilizatoarele de tensiuni continue
(sau curenţi continui), cu elemente active (tranzistoare), la care elementul de reglaj
este comandat de un semnal de eroare. Acest semnal se obţine din compararea
tensiunii de ieşire cu o tensiune fixă, numită referinţă. Prin aplicarea semnalului de
eroare, amplificat, pe un element de reglaj se obţine o variaţie a rezistenţei acestuia,
ceea ce duce la reducerea tensiunii de ieşire la valoarea constantă de regim.
Stabilizatoarele electronice de tensiune au căpătat o largă răspândire, deoarece,
cu ajutorul lor, tensiunile pot fi menţinute constante cu o precizie foarte mare, iar
rezistenţele de ieşire pot fi reduse până la valori de ordinul fracţiunilor de ohm.
Clasificarea stabilizatoarelor electronice se poate face după următoarele criterii:
 după modul de montaj al elementului de reglaj stabilizatoarele pot fi
de tip serie şi de tip derivaţie;
 după complexitatea schemei folosite stabilizatoarele pot fi prevăzute cu
amplificator de eroare sau pot fi fără amplificator de eroare;
 după modul de obţinere a semnalului de eroare care comandă
elementul de reglaj, stabilizatoarele pot fi împărţite în stabilizatoare cu
compensare şi stabilizatoare cu reacţie.
La cele cu compensare, semnalul de eroare se culege de la intrarea sistemului,
iar la cele cu reacţie, de la ieşirea lui. Fiecare dintre cele două tipuri poate fi de tip
serie sau de tip derivaţie, în funcţie de modul de montaj al elementului de reglaj.

10
 Figura 7.Schema bloc a unui stabilizator electronic cu compensare

Figura 8.Schema bloc a unui stabilizator electronic cu reacție

Stabilizatoare electronice cu compensare

Funcţionarea principială a acestui tip de stabilizator se poate urmări pe

schemele bloc din figurile de mai sus (a) si (b).
Detectorul de eroare (DE) compară permanent tensiunea de la intrare (U in) cu
tensiunea elementului de referinţă (Uref). În cazul variaţiei tensiunii de intrare,
semnalul de eroare rezultat din diferenţa celor două tensiuni este amplificat de
amplificatorul de eroare (AE). La ieşirea acestuia se obţine o tensiune de reglaj care
se aplică elementului de reglaj ER, a cărui rezistenţă de curent continuu variază
invers proporţional cu tensiunea aplicată. Efectul acestei variaţii este o variaţie de
acelaşi sens cu a tensiunii de intrare a curentului ce străbate rezistenţa R,
determinând la bornele ei o cădere de tensiune de acelaşi sens care, prin compensare,
„absoarbe” variaţia tensiunii de intrare şi deci determină menţinerea constantă a
tensiunii, de ieşire de la bornele sarcinii Us.
Stabilizatoare cu compensare de tip derivaţie.
11
 Schema-bloc a acestui tip de stabilizator electronic este reprezentată în figura de
mai jos.
Variaţiile tensiunii de ieşire Us, sesizate de detectorul de eroare DE, prin
comparare cu tensiunea de referinţă furnizată de sursa de tensiune de referinţă STR,
sunt amplificate de amplificatorul de eroare AE. Această comandă curentul
elementului de reglaj ER, care, prin mecanismul descris de stabilizatoarele
parametrice, compensează tendinţele de variaţie ale tensiunii de sarcină. Spre
exemplu, la o tendinţă de scădere a tensiunii de sarcină se comandă scăderea
curentului I prin elementul de reglaj. Micşorarea curentului I antrenează micşorarea
curentului IR(Ir) prin rezistenţa de balast şi a căderii de tensiune U R de pe această
rezistenţă, ceea ce are drept consecinţă creşterea tensiunii de ieşire. Prin urmare, o
tendinţă de variaţie într-un sens a tensiunii de ieşire atrage după sine o (comandă de)
variaţie în sens opus.
Cele mai simple stabilizatoare cu element de reglaj derivaţie sunt cele fără
amplificator de eroare. Luăm spre exemplu figura de mai jos.

Figura 9. Schema unui stabilizator electronic cu

element de reglaj derivaţie fără amplificator de eroare

După cum rezultă din figură, tensiunea de ieşire este U s = Uz +UBE. Prin urmare,
oricare ar fi variaţia Ur, a tensiunii redresate sau variaţia curentului prin sarcină
(respectiv variaţia rezistenţei de sarcină), atât timp cât dioda Zener şi tranzistorul
rămân în conducţie, tensiunea pe sarcină nu poate varia cu mai mult decât suma
dintre variaţia tensiunii pe dioda Zener şi variaţia tensiunii bază-emitor a
tranzistorului. Cum aceste variaţii sunt mici, pentru o gamă largă a curentului de
colector (respectiv a curentului de bază care circulă prin dioda Zener), rezultă că
tensiunea pe sarcină variază în limite foarte mici, funcţia de stabilizare fiind astfel
îndeplinită.

Stabilizatoare cu element de reglaj serie

12
 Datorită performanţelor şi randamentului, acest tip de stabilizatoare se bucură
de cea mai largă răspândire în practică. Schema-bloc de principiu a unui stabilizator
cu element de reglaj serie este reprezentată în figura de mai jos.
Schema-bloc de principiu a stabilizatorului cu element de reglaj serie conţine
aceleaşi blocuri componente ca şi cea a stabilizatorului cu element de reglaj
derivaţie, cu deosebirea că elementul de reglaj se conectează în serie cu sarcina,
respectiv între redresor şi aceasta.

Figura 10. Schema unui stabilizator electronic cu element de reglaj serie

Elementul de reglaj este de obicei un tranzistor.

Mecanismul de reglaj este următorul: o tendinţă de variaţie într-un anumit sens
a tensiunii de ieşire Us atrage după sine – prin intermediul buclei de reacţie – o
variaţie în acelaşi sens a căderii de tensiune U T de pe elementul de reglaj. Tensiunea
de ieşire fiind egală cu diferenţa dintre tensiunea de intrare şi cea de pe elementul de
reglaj, tendinţa iniţială este astfel contracarată.
De pildă, dacă tensiunea de sarcină – Us – tinde să crească datorită creşterii
tensiunii redresate (de reţea) sau a rezistenţei de sarcină, creşterea şi scăderea de
tensiune UT de pe elementul de reglaj, astfel că tensiunea de sarcină, U s = Ur – UT,
revine spre valoarea iniţială. Comanda este dată chiar de tensiunea de ieşire U s, care
fiind comparată cu cea a sursei de tensiune de referinţă STR, prin intermediul
detectorului de eroare DE, furnizează semnal de comandă amplificatorului de eroare
AE. Aceasta comandă direct elementul de reglaj determinându-l să preia o tensiune
mai mare (sau mai mică, după cum tensiunea U0 – de pildă – a crescut sau a scăzut).

13
 Alegerea (dimensionarea) elementului de reglaj. Printre condiţiile de
funcţionare ale stabilizatorului sunt date:
- variaţiile procentuale pozitive (b) şi negative (a) ale tensiunii de reţea;
- tensiunea maximă de sarcină (Us max);
- tensiunea minimă de sarcină (Us min);
- curentul maxim prin sarcină (Is max).

Stabilizator de tensiune cu element de reglaj serie fără amplificator de eroare

Schema electrică a unui asemenea stabilizator este reprezentată în figura de

mai jos. Stabilizatorul parametric RB - Z asigură în baza (faţă de masă) o tensiune
Uz relativ constantă. Tensiunea de ieşire (sarcină) este Us = Uz – UBE. În cazul unui
tranzistor, pentru variaţii mai mari ale curentului de colector, tensiunea dintre bază şi
emitor prezintă variaţii mici (curentul de colector creşte exponenţial cu tensiunea
dintre bază şi emitor). Prin urmare, pentru variaţii mari ale curentului prin sarcină
tensiunea pe sarcină acuză variaţii mici. Deşi cu parametri inferiori stabilizatorul
parametric RB – Z, schema îndeplineşte funcţia de stabilizare. În practică, rezistenţa
R* se prevede pentru a prelua o parte din puterea pe care ar trebui să o disipe
tranzistorul şi pentru protecţie la scurtcircuit. Rezistenţa RB trebuie să asigure în
condiţiile Ur min şi Is max curentul de bază necesar pentru comanda tranzistorului şi cel
prin dioda Zener Z.

Figura 11. Stabilizatoare de tensiune/curent

Schema mai poate fi privită ca un repetor care reproduce la ieşire, cu o anumită

eroare (exceptând tensiunea de regim static baza-emitor) tensiunea Uz aplicată la
intrare. Rezistenţa internă a stabilizatorului este rezistenţa de ieşire a repetorului
echipat cu tranzistorul T.

14
 Stabilizatoare electronice cu reacţie

Stabilizatoarele cu reacţie sunt sisteme de reglaj automat care menţin mărimea

de ieşire U0 la o valoare constantă, comandată de mărimea de referinţă U REF.
Mărimea de ieşire U0 sau o parte din aceasta (kU0) este comparată în permanenţă cu
mărimea de referinţă UREF, iar diferenţele lor kU0 – Uref = ε (eroarea), după o
amplificare corespunzătoare, comandă un element regulator care modifică pe U0
până la anularea erorii.
Prin mărimea complexităţii sistemului de reglare, eroarea poate fi redusă
considerabil, rezultând un stabilizator cu performanţe deosebit de bune. În funcţie de
modul de conectare a elementului în raport cu sarcina, stabilizatoarele cu reacţie sunt
de tipul serie sau de tipul paralel.
Stabilizatoarele serie au un consum mic în gol, un randament ridicat şi asigură o
stabilizare mai bună decât cele în paralel, în schimb necesită circuite de protecţie
speciale la suprasarcina sau la scurtcircuitarea bornelor de ieşire.
În figura de mai jos, a se prezintă cea mai simplă schemă de stabilizator cu
reacţie cu element de reglaj serie iar în b şi c, variante îmbunătăţite ale aceleiaşi
scheme.

Figura 12. Stabilizatoare cu reactie,cu element de reglaj serie (a-configurația fundamentală, b,c –
variante îmbunătățite)

15
 CAPITOLUL 3. CIRCUITE DE PROTECŢIE LA SCURTCIRCUIT
ALE STABILIZATOARELOR

Stabilizatoarele cu element de reglaj serie sunt expuse deteriorării elementului

de reglaj în cazul unei suprasarcini sau a unui scurtcircuit.
Spre exemplu, în funcţionarea normală (până la curentul maxim prin sarcină
Ismax) curentul de bază al tranzistorului T, constituie o mică fracţiune din curentul I R,
cea mai mare parte a acestuia închizându-se prin etajul amplificator de eroare T `.
Teoretic însă schema poate funcţiona până când aproape întregul curent IR se
închide prin baza tranzistorului de reglaj T. Este evident că o asemenea situaţie ar
corespunde unui curent de colector mult mai mare decât cel admisibil şi unei puteri
mult mai mari decât cea pe care tranzistorul (chiar cu radiator) o poate disipa.
Aşadar, în cazul unui suprasarcini, tranzistorul T cedează fie prin depăşirea
curentului maxim admisibil, fie prin depăşirea puterii disipate maxime. Lucrurile
sunt şi mai evidente în cazul unui scurtcircuit, când tranzistorul T ` se blochează, iar
curentul IR – devenit integral curent de bază pentru T – creşte.
Din această cauză, stabilizatoarele cu elemente de reglaj serie se prevăd cu
circuite speciale de protecţie capabile să prevină distrugerea elementului de reglaj
atât la tendinţa de depăşire a curentului de colector maxim admisibil, cât şi la
tendinţa de depăşire a puterii disipate maxim admisibile pe elementul de reglaj. Se
menţionează că protecţia prin siguranţe obişnuite nu este posibilă întrucât timpul de
rupere al acestora este mult mai mare decât timpul implicat de fenomenele care
conduc la distrugerea tranzistorului de reglaj.
Există numeroase scheme de protecţie. Unele intră în funcţiune de îndată ce
curentul prin sarcină depăşeşte o anumită valoare limită, iar ulterior reduc tensiunea
pe sarcină menţinând curentul la valoarea limită menţionată. Altele intră în
funcţiune, de asemenea, când curentul prin sarcină depăşeşte o valoare limită, dar
ulterior reduc atât tensiunea pe sarcină, cât şi curentul prin sarcină, realizând astfel o
protecţie şi la puterea disipată de elementul de reglaj. Prima categorie se utilizează,
de obicei, în cazul stabilizatoarelor care furnizează la ieşire tensiune reglabilă în
limite largi, iar a doua categorie în cazul stabilizatoarelor care furnizează la ieşire
tensiune fixă şi putere mare în sarcină. Unele scheme de protecţie acţionează asupra
tensiunii de referinţă, reducând această tensiune de îndată ce apare supracurent prin
sarcină.
În continuare se voi prezenta unele circuite de protecţie simple, mai frecvent
întâlnite în practică. Astfel circuitul de protecţie din figura de mai jos, pentru
16
protecţia etajelor finale ale amplificatoarelor operaţionale, menţine curentul
constant prin elementul de reglaj serie – tranzistorul T – de îndată ce se depăşeşte o
anumită valoare limită.

Figura 13. Schema electrică simplă a unui stabilizator cu ERS, cu circuit de protectie la
suprasarcină și scurtcircuit, care limitează curentul

Pentru aceasta între tranzistor şi sarcină se intercalează rezistenţa R 0 (de obicei o

rezistenţă bobinată de valoare mică, fracţiuni de ohmi, ohmi), iar între baza
tranzistorului T şi ieşire se conectează două sau mai multe diode, în funcţie de
structura tranzistorului T – care poate fi şi un tranzistor compus – de valoarea
rezistenţei R0 şi a curentului la care se doreşte limitarea.

De obicei un singur tranzistor nu poate îndeplini funcţia de element de reglaj în

condiţii optime. Neajunsul frecvent îl constituie valoarea redusă a impedanţei de
intrare, care intră în componenţa impedanţei de sarcină a amplificatorului de eroare.
Dacă elementul de reglaj prezintă impedanţă mică de intrare amplificatorul de eroare
amplifică puţin, ceea ce duce la înrăutăţirea parametrilor stabilizatorului. De aceea,
de cele mai multe ori, ca element de reglaj se folosesc tranzistoare compuse, de tip
Darlington sau super–G, aşa cum se arată în figurile de mai jos.
Varianta Darlington (a), se prevede adesea cu o rezistenţă R conectată la masă
care creează o cale de închidere pentru curentul rezidual al tranzistorului de putere
T`, atunci când curentul prin sarcină este foarte mic.
Variantele super-G (b), (c) se prevăd de obicei, cu o rezistenţă R care asigură
un curent minim prin T`.

17
 Figura 14. Exemple de elemente de reglaj

Structura din figura (d), constituie un exemplu de element de reglaj cu mai

mult de două tranzistoare.
Pentru curenţi mai mari prin sarcină se pot conecta în paralel mai multe
tranzistoare. Conectarea în paralel a tranzistoarelor se face prin introducerea unor
T ,T ,T
rezistenţe (R1, R2, R3), în emiţătoarele tranzistoarelor ( 1 2 3 ) cum se arată în
desenul următor.

Figura 15.

Determinarea parametrilor stabilizatoarelor

Performanţele unui stabilizator se evaluează cu ajutorul unor relaţii între
variaţia mărimii stabilizate şi variaţiile mărimilor care o produc. În cazul în care se
studiază stabilizatoarele de tensiune se consideră ca mărime de ieşire (stabilizată)
tensiunea de pe sarcină. După cum rezultă din schema-bloc a unui stabilizator cu
element de reglaj derivaţie, atât coeficientul de stabilizare S 0 cât şi rezistenţa de

18
ieşire Rieş se pot determina dacă se cunoaşte rezistenţa care se vede la bornele
structurii din figura următoare, a (extrasă din schema de bloc).

Figura 16. Determinarea parametrilor stabilizatoarelor cu ERD

Circuite integrate stabilizatoare de tensiune

Ca amplificator de eroare (AE) al unui stabilizator cu element de reglaj serie

sau derivaţie poate fi folosit un amplificator operaţional. Prin comportarea sa
diferenţială un amplificator operaţional poate îndeplini şi rolul de detector de eroare
(DE). Ca atare, pentru a realiza un stabilizator cu A.O., mai sunt necesare o sursă de
tensiune de referinţă (STR), un tranzistor care să îndeplinească rolul de element de
reglaj (ER) şi un alt tranzistor cu ajutorul căruia să se poată practica o protecţie la
suprasarcină.
Toate aceste elemente au fost incluse în aceeaşi capsulă şi pe aceeaşi pastilă de
siliciu, obţinându-se astfel stabilizatoare de tensiune integrate. Datorită
imposibilităţii de evacuare a unui cantităţi mari de căldură, deoarece tranzistorul de
reglaj (interior) nu poate fi prevăzut cu radiator, iar puterea pe care o poate disipa
capsula este limitată, stabilizatoarele integrate nu pot asigura o putere (un curent)
mare în sarcină.
Dacă însă tranzistorul de reglaj intern este folosit ca prin tranzistor dintr-un
tranzistor compus, realizat cu ajutorul unui tranzistor extern, atunci stabilizatoarele
integrate pot furniza puteri şi curenţi prin sarcină, ca orice stabilizator realizat cu
elemente discrete. Aceste stabilizatoare asigură performanţe superioare, iar
funcţionarea lor este mult mai stabilă cu temperatura.

19
 Dintre numeroase circuite integrate stabilizatoare de tensiune se va prezenta
circuitul μA723, produs şi la noi în ţară. Schema de principiu a acestuia este redată
în următoare figură.

Figura 17. Circuit echivalent al stabilizatorului integrat uA723

20
 BIBLIOGRAFIE

1. Şef lucr. ing. Theodor Dănilă, Prof. dr.ing. Nicolai Reus, Şef lucr. ing.
Vianor Boiciu, Dispozitive şi circuite electronice, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1982;
2. Dr. Ing. Emil Simion, Dr. Ing. Costin Miron si Leria Festilă, Montaje
electronice cu circuite integrate analogice, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1986;
3. Radiorecepţia. Mica enciclopedie pentru tineret, Editura Albatros, Bucureşti,
1982;
4. Sef lucr. dr.ing. Gabriel Vasilescu, Conf.dr. ing. Serban Lungu, Electronica
pentru subingineri, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.

21