O OGLINDA ÎNDEPĂRTATA

Barbara W. Tuchman
Urgisitul secol XIV
lui En guerrand de Coucy
Fiind încă o dată ,,de-a-ntregul francez", Enguerrand de Coucy
era mina dreaptă a regelui în eforturile pe care le făcea o
domnie pe sfîrșite. Deși avea numai 41 de ani, Carol al V-lea
simțea că timpul îl presează. în februarie 1378 regina sa, Ioana
de Bourbon, care era de aceeași vîrstă ca și el, muri de
febră puerperală după nașterea unei fiice, Ecaterina. După
trei săptămîni, ultima supraviețuitoare din cele cinci fiice muri,
rămînînd din cei 8 copii numai doi fii și noul născut. Regele „jeli
mult și minunat“ moartea soției sale „și o plinseră încă mulți alți
oameni buni, deoarece regina și cu el se iubeau cum se iubesc
soții loiali“. După o lună muri și Papa Grigore al Xl-lea de care
regele Carol era strîns legat, — precipitînd astfel schisma —
moarte urmată în noiembrie de cea a unchiului său, împăratul,
și puțin după aceea de moartea vechiului său aliat, regele
Enrique al Castiliei. în toate aceste pierderi, Carol nu putea
decît să vadă umbra propriului său sfîrșit care se apropia și o
dată cu ea necesitatea imperioasă de a-și lăsa regatul întreg și
în pace înainte de a trece el însuși în neființă. în acest scop, el
trebuia să închidă cele trei porți primejdioase reprezentate de
trădările în lanț ale lui Carol de Navarra, de alianța ducelui de
Bretania cu Anglia și de însăși continuarea războiului cu Anglia.
Teritoriul strategic al lui Enguerrand de Coucy, talentul său
militar și diplomatic și acea evidentă încredere pe care Grigore
al Xl-lea o găsise notabilă — îl făcu punctul de sprijin al

eforturilor regelui. Prima sa sarcină era de a purta o campanie

pentru îndepărtarea lui Carol de Navarra din Nor-mandia odată
pentru totdeauna.

Aflînd că regele Navarrei tratase din nou în mod secret

redeschiderea Normandiei pentru englezi, Carol al V-lea jură să-
și alunge vasalul necredincios din toate orașele și castelele pe
care le poseda acolo. Legalitatea era la îndemînă în persoana
celor doi fii ai lui Navarra în numele cărora puteau fi preluate
feudele navarreze din Normandia. Deoarece mama lor, sora
regelui, era moartă, Carol al V-lea putea pretinde să le fie tutore
printr-un argument care nu admitea nici o discuție : amîndoi
erau în acea vreme sub tutela lui, la curtea Franței. De ce
tatăl lor admise acest lucru nu este clar, doar dacă nu intenționa
să aibă prin aceasta un camuflaj care să inducă în eroare
asupra negocierilor sale cu Anglia. Mărturia legală a trădării lui
Navarra apăru atunci cînd șambelanul său, Jacques de Rue,
sosi la Paris, cu scrisori pentru cei doi fii ai săi. La
interogatoriu, De Rue mărturisi — fără tortură, după cum regele
avu grijă să afirme într-o cronică autorizată — cum Carol de
Navarra plănuia să-l otrăvească pe regele Franței imediat după
Paști, printr-un intendent de la brutăria regală. Profitînd de
dezordinea care ar fi urmat și de succesiunea la tron a unui
minor, el ar fi început ostilitățile ocupînd bazele franceze de-
a lungul Senei, în timp ce englezii ar fi debarcat în Normandia.

Această poveste era ușor de crezut, căci se referea la un prinț

care atentase deja la viața celuilalt cumnat al său, contele de
Foix, într-o melodramă încărcată de strălucirea înfricoșătoare a
secolului al XlV-lea. Contele se căsătorise cu ușuratica Agnes,
sora lui Navarra, dar fiind un bărbat cu „patimi impetuoase“ nu
se lăsase de galanterii, ceea ce a avut ca rezultat plecarea lui
Agnes la fratele ei. Cumnații erau deja certați din cauza unor
bani. Cînd fiul lui Agnes în vîrstă de 15 ani, Gaston, veni s-
o roage să se întoarcă, ea refuză, dacă rugămintea nu venea de
la soțul ei. Atunci Carol de Navarra îi dădu nepotului său un
săculeț cu pulbere să-l ducă acasă, spunîndu-i că aceasta îl va
determina pe tatăl său să se împace, dar că trebuie să-l țină
secret, altminteri nu va avea efect. Cînd Gaston se întoarse la
Foix, săculețul cu pulbere fu descoperit de fratele său bastard,
Yvain, care îl arătă contelui ; acesta îl dădu unuia din cîinii săi
care pieri îndată,

a sa după cum era de așteptat. Reținîndu-se să nu-1 omoare pe

loc pe fiul și moștenitorul său legitim, contele îl încuie, î timp ce
toată s-uita care mersese cu el în Navarra, fu nepusă
cercetărilor și 15 din ei executați. între timp GăsI m, înțelegînd
că unchiul său conspirase ca să-l facă să r imită un paricid, se
lăsă pradă disperării și începu să refuze orice mîncare. Fiind
informat despre această situație în timp ce-și tăia unghiile cu un
cuțit, contele de Koix se repezi în celula fiului lui, îl luă de gît,
spunîndu-i: ,,Ha, trădătoruie, de ce nu mănînci ?“ și din
întîmplare ti tăie jugulara cu cuțitul pe care-1 mai avea încă în
mînă. Băiatul căzu într-o parte fără glas și, rana dovedindu-se f;
fală, muri în aceeași zi. încă un păcat de moarte se adăugă la
palmaresul deja încărcat al lui Carol de Navarra.

Confirmarea „crimelor și trădării“ lui Navarra împotriva regelui

Franței veni cînd i se luă codul corespondenței sale cifrate de la
un al doilea sfetnic arestat, Pierre du " < rtre. Toate probele
culese și mărturisirile semnate ale celor doi sfetnici au fost
citite în timpul procesului lor oficial, condus cu cea mai mare
solemnitate în fața unei mari adunări de magistrați, clerici,
notari, negustori și vizitatori ai Parisului. Fiind condamnați la
moarte, ambii sfetnici au fost executați, corpurile fără cap au
fost spîn-zurate, i^r membrele tăiate, bătute la principalele
porți alo Parisului. Se stabili astfel o dovadă publică pentru
a justifica transferul jurămîntului supușilor normanzi ai lui Carol
de Navarra către fiul lui.

Campania din Normandia era deja în curs. La prima știre despre

trădarea . lui Carol de Navarra, regele strîn-sese o armată la
Rouen și „trimise urgent după contele de Coucy și contele de
Rivière“, pe care-i puse la comandă sub conducerea ducelui de
Burgundia. Temîndu-se de de-b,urcările engleze, el îi instrui să
cucerească orașele și cas-luleie Navarrei, îndeosebi pe cele mai
apropiate de coastă, cit mai repede cu putință, fie cu forța, fie
prin tratative. Fereau de la Riviăre, șambelanul regelui, cu care
Enguerrand de Coucy avea să fie atît de strîns asociat
în această campanie și după aceea, aparținea grupului
de sfetnici, burghezi născuți, numiți în rîs Marmosets de căI re
frații regelui, făcând aluzie la micile statui grotești de p .atrâ
care se zăreau pe cornișele și coloanele bisericilor, fîl era însă
un funcționar curtenitor și amabil, foarte stimat de Carol al V-
lea, care-i dăduse puterea de guver-

nare în Consiliul de regență pe care-1 constituise în cazul că ar

fi murit în timp ce Delfinul era încă minor.

Combinația Coucy-Riviere reflectă strategia militară și politică

care urma să fie folosită. Asediul împotriva orașelor fortificate
era de durată și costisitor. Pentru o rapidă cucerire totul
depindea de o predare negociată, însă aceasta se putea obține
numai printr-o demonstrație de forță credibilă și în majoritatea
cazurilor, printr-o luptă inițială. Pentru a spori impresia de forță,
au fost aduși și cei doi fii ai lui Carol de Navarra, „pentru a arăta
întregii țări că războiul se face în numele acestor doi
copii, pentru moștenirea lor“.

Bayeux, un oraș frumos și puternic la baza peninsulei Cotentin,

unde se putea aștepta o debarcare engleză (la 15 km. de un
viitor loc de debarcare, numit mai tîrziu Omaha Beach), a fost
primul obiectiv major. Aducîndu-și forțele lor pînă sub ziduri și
prezentîndu-1 pe tînărul moștenitor Navarra ca seniorul de
drept, baronul de Coucy și contele de Riviere avertizează pe
cetățeni „cu un limbaj impresionant" că, dacă orașul ar fi luat
prin asalt, „ei toți ar fi măcelăriți și locul ar fi repopulat cu o altă
serie de locuitori". In ambele cazuri căpitanii garnizoanelor na-
varreze puteau fi învinuiți de trădare față de prințul lor sau
dezonorați dacă s-ar fi predat fără să se apere ; ei nu aveau
același motiv de a se preda ca cetățenii orașului, deoarece
căpitanii se închideau în general în fortăreață dacă asediatorii
reușeau să intre în oraș, scăpînd astfel de măcelul și jaful pe
care-1 avea de îndurat populația ; de aceea, ei preferau să riște
un asediu decît să se predea.

La Bayeux, garnizoana era mai puternică. Influențați de

drepturile fiilor lui Carol de Navarra și de
insistențele episcopului lor, oamenii din oraș cerură un
armistițiu de trei zile pentru a negocia condițiile, o afacere
întotdeauna complicată care trebuia scrisă cu copii semnate și
parafate, înmînate fiecărei părți. După ce aceasta luă
sfîrșit, baronul de Coucy și contele de Riviere intrară în
oraș pentru a-1 lua în primire în numele regelui Franței.
După înlocuirea magistraților cu oameni de-ai lor și lăsînd
acolo o garnizoană pentru a preveni rebeliunea, ei
înaintară către peninsulă, spre următoarea bază. Se luară
orașele și castelele unul după altul, bombardate „atît cu
arme cît și cu cuvinte" fără a se pierde timpul, deși nu
fără măsuri active de asediere, năruind ziduri și purtînd
în continuare lupte aprige, cu oameni uciși și răniți de am-

bele părți. Deoarece se grăbeau, baronul de Coucy și contele de

Riviere acordau condiții favorabile și permiteau partizanilor
hotărîți ai lui Carol de Navarra să plece dacă aceasta le era voia.
Colaborind efectiv cu contele, baronul dădu dovadă de o
capacitate asemănătoare celei a regelui dc a-și urmări la rece
scopurile politice, baronul fiind însă .și un om de acțiune.

Carol de Navarra, atacat la sud de către regele Castiliei, nu era

prezent și, din cauza unor vînturi potrivnice, sosiră numai cîțiva
dintre aliații săi englezi. Un grup reuși să ocupe Cherbourg,
însă era blocat înăuntru de un asediu al francezilor. în altă parte,
căpitanii navarrezi tre-buiră să înfrunte alte grele încercări
deoarece, dacă ar fi ales rezistența, ei se puteau aștepta la puțin
sprijin în timp ce, dacă s-ar fi predat, Normandia ar fi fost
pierdută pentru regele Navarrei. Evreux, inima posesiunilor lui
normande, cu una din cele mai puternice garnizoane și
o populație loială, îi pregăti lui Coucy și Riviere cea mai grea
luptă. „în fiecare zi ei atacau'* și încercuiră orașul atît de strîns
incit a fost obligat să capituleze. Căderea localității Evreux îl
incintă pe rege care veni la Rouen pentru a saluta pe victorioșii
care „izbîndiseră atît de bine**. Numai Cherbourg, pe care
englezii îl puteau aproviziona pe mare, rezistă la mai multe
asedii, comandate in diferite perioade de către Du Guesclin și
Enguerrand de Coucy, și rămase în mîinile englezilor.
Cu această excepție, la sfîrșitul lui 1378, Carol de Navarra își
pierduse toate moșiile din Normandia. Zidurile și fortificațiile au
fost dărîmate așa incit bazele sale să nu mai poată fi folosite de
inamicii Franței. în sud, senioria Montpellier,. ultima sa
posesiune în Franța, i-a fost luată de către ducele de Anjou.
Anihilat, în sfîrșit, după 30 de ani de continuu complot, Carol de
Navarra a fost lăsat să trăiască timp de 10 ani în sărăcie și fără
prieteni in regatul său muntos atît de mic. pentru sufletul său. Și
astfel Satana va fi fost închis intr-un țarc de oi !

La episoadele campaniei din Normandia luară parte cavaleri

vestiți care aveau să fie camarazii baronului de Coucy în
viitoarele lui aventuri, printre care fratele răposatei regine și
binevoitorul, deși nu remarcabilul Louis, duce de Bourbon ; de
asemenea, energicul, de curînd amiral, Jean de Vienne și, cel
mai important, Olivier de Clisson cel Chior, care aduse o
companie bretonă în ajutorul baronului la asediul cetății Evreux.
Poate că în

această perioadă, sau altădată, aceste două personalități

diferite se uniră într-o camaraderie de arme, în care partenerii
stabileau printr-un aranjament oficial condiții de ajutor reciproc
și împărțirea egală a profiturilor și răscumpărărilor.

Olivier de Clisson provenea dintr-o familie turbulentă, bine

plasată în ambele părți în Bretama. Tatăl lui, descoperit a fi dus
tratative cu Eduard al III-lea, a fost decapitat de Filip al Vl-lea
care poruncise arestarea lui în mijlocul unui turnir, aruncarea lui
în închisoare și ducerea lui la eșafod aproape gol, fără să i se
facă proces. Se spune că soția victimei ar îi dus capul lui de la
Paris în Bre-tania pentru a-1 arăta fiului ei de 7 ani și a-1 pune
să jure răzbunare și ură veșnică față de Franța. Apoi, într-
o corabie deschisă, dusă de furtună și murind de foame, ea fugi
în Anglia unde Eduard, care făcea toate eforturile pentru a
cîștiga loialitatea bretonilor, o copleși pe ea și pe fiul ci cu
favoruri și proprietăți.
Olivier fusese crescut la curtea engleză împreună cu tînărul
Jean de Montfort, ducele său ; gelozia și antipatia dintre ei era
reciprocă. Deși avea manierele unui nobil îngîmfat, sporite de o
părere prea bună despre el, Olivier de Clisson era numit
cîteodată „bădăranul“ din cauza limbajului său grosolan.
Urmărindu-și jurămîntul de răzbunare, el luptă împotriva
francezilor cu ferocitate de necrezut la Reims, Auray, Cocherel
și Najera, în Spania. Mînuia un topor cu două cozi cu atîta
putere încît se spunea că „nimeni care a primit de la el o
lovitură nu s-a mai scula““, deși nu reușise să abată arma
dușmanului care i-a tăiat coiful și i-a scos ochiul. In cursul
războiului din Bretania, Montfort îl înfurie pe Olivier de
Clisson, favorizîndu-1 pe Sir John Chandos și cînd îi dădu
lui Chandos un oraș și un castel, Clisson îl atacă pe duce cu
, furie îngrozitoare, asaltă și dărîmă castelul care-i era sortit lui
Chandos, folosind pietrele pentru a-1 reconstrui pe al său.

Carol al V-lea îi dăduse înapoi terenurile confiscate de la tatăl lui

și-l copleși cu daruri, chiar trimițîndu-i vî-nat, „ca unui prieten.“.
Fie din cauza acestor persuasiuni materiale, fie, după cum
susținea Oliver, din cauza aroganței englezilor față de francezi
pe care el nu o mai putea suporta, el se făcu din nou francez în
1369 și-și îndreptă ferocitatea împotriva foștilor lui asociați.
Aceasta ajunse la o culme cînd află că scutierul său, rănit și
capturat de englezi, fusese omorît ca prizonier cînd se
descoperi că aparținea lui Clisson. Olivier făcu un mare
jurămînt „ca niciodată, pe Maica Domnului să nu dea adăpost
unui englez fie dimineața, fie seara, în tot timpul anului“. A doua
zi, deși nu avea mașini de asediu, el atacă o bază engleză cu o
asemenea furie și o cuceri printr-un asemenea măcel că nu
rămaseră decît 15 apărători în viață. După ce-i închise într-o
cameră din turn, Olivier porunci să fie eliberați unul cîte unul și
pe măsură ce fiecare ieșea pe ușă îi tăia capul cu o singură
lovitură de topor și astfel, cu 15 capete la picioarele lui își
răzbună scutierul.
Calculatul baron de Coucy și sălbaticul breton se completau
probabil unul pe altul deoarece, conform biografului lui Olivier
de Clisson, acești doi mari baroni „rămaseră totdeauna într-o
perfectă armonie“. în acest timp Coucy tocmai pierduse în
împrejurări revoltătoare pe camaradul lui din campania din
Elveția, Owen de Wales. Pe cînd Enguerrand era în Normandia,
Owen conducea asediul de la Mortagne de pe coasta
Atlanticului la gura fi'irondei. Sculîndu-se devreme într-o
dimineață frumoasă și limpede el se așeză pe un butuc în
cămașă și mantie uitîndu-se la castel și la împrejurimi cum îi era
obiceiul în limp ce scutierul lui galez, James Lambe, îi pieptăna
părul. Acesta fusese luat de curînd în serviciul lui, deoarece era
un compatriot care îi adusese vești din țara lui de baștină și-i
spuse „cum toată Țara Galilor ar dori să-l aibă stăpân“. Stînd în
spatele stăpînului lui în acea dimineață liniștită, James Lambe
împlîntă un pumnal în corpul lui Owen, „înjunghindu-1 atît de
adînc încît căzu mort pe loc“.

Mîna asasinului fusese desigur angajată de englezi, probabil să

îndepărteze un focar de agitație la frontiera galeză sau, după
cum au crezut contemporanii, ca represalii pentru mizerabila
moarte în pușcărie a lui Captai de Iîuch, capturat inițial de
Owen. Dacă așa a fost, atunci a fost o lovitură surprinzător de
dezonorantă asupra unui om neînarmat, după cum a recunoscut
și căpitanul englez din orașul asediat, Montague, căruia Lambe
i-a raportat fapta. „El dădu din cap, îl privi și spuse — Ah, l-ai
ucis... Chiar dacă fapta aceasta este în avantajul nostru... noi o
vom condamna mai curînd decît o vom lăuda“. De partea
franceză, Carol al V-lca, deși foarte supărat, nu regretă
chiar întru totul îndepărtarea lui Owen, un corsar cu
fapte ticăloase. Uciderea lui reflectă un nou fel de animozitate

apărută datorită războiului. Asasinatul printre cavaleri a fost o

inovație a secolului al XlV-lea.

La jumătatea campaniei din Normandia, Enguerrand de Coucy

fusese trimis să întărească apărarea la frontiera cu Flandra
unde amenințau noi pericole. Contele de Flandra, a cărui
loialitate față de Franța în timpul adolescenței fusese atît de
puternică incit fugise de Isabella, începuse de mult să-i
favorizeze pe englezi din interese economice. El apăru ca o
amenințare cînd oferi azil ducelui de Bretania care refuzase
vasalitatea franceză și se alăturase englezilor. Regele Carol
hotărî acum să scape de problema Bretaniei odată pentru
totdeauna, confiscînd ducatul Montfort pe motivul „crimei“
împotriva suveranului său. în credința că toți nobilii bretoni erau
profran-cezi, el plănui să unească ducatul cu coroana Franței
sub conducerea rivalului ducelui de Montfort, Jeanne
de Penthievre, însă, în loc să suprime cuibul de viespi breton, el
reuși numai să-l stîrnească.

în decembrie 1378, la un tribunal ceremonial, unde era prezent

și regele, „maiestatea sa regală", ducele de Montfort a fost
judecat în fața pairilor regatului — in absentia, deorece nu
răspunse la convocare. Cei 12 pairi laici și 12 pairi ecleziastici ai
Franței erau un organism elastic în care diverși baroni de Coucy
au figurat cîteo-dată iar alteori nu. Froissart se referă concret la
Enguerrand al VlI-lea ca „pair al Franței", cu această ocazie,
el fiind unul din cei patru baroni așezați pe „fleur de lys"
împreună cu pairii de sînge regesc și 18 prelați, inclusiv patru
abați „cu mitră". Ușierul regelui, după ce-1 chemă pe ducele de
Montfort de trei ori — la intrarea în cameră, la Masa de Marmură
în curte și la poarta palatului — raportă că „el nu este aici".
Procurorul citi apoi acuzarea, enumerînd „trădările, crimele,
injuriile și ofensele" ducelui, inclusiv uciderea preotului trimis
ca să-l convoace. (După modelul lui Visconti, Jean de
Montfort porunci ca mesagerul să fie înecat în rîu, cu scrisoarea
de convocare legată de gît). După o argumentare juridică, de o
lungime enormă, a drepturilor și pretențiilor la ducat, titlul de
Montfort a fost declarat nul și regele anunță unirea Bretaniei cu
Franța.

Greșeala lui Carol a ieșit imediat în evidență prin izbucnirea

unei revolte în ducatul cu spirit independent,
chiar în sînul partidului pro-francez. Cearta fără sfîrșit a reînviat
și, cum ducele de Montfort era de conivență cu contele Flandrei
și amîndoi cu Anglia, Carol se temu de posibilitatea unei noi
invazii prin frontiera nordică. în această situație domeniul
Coucy care păzea poarta spre nord deveni centrul atenției.

în februarie 1379 regele își trimise vistiernicul, Jean le Mercier,

și un funcționar cu titlul de Vizitator General al Proprietății
Regale" să examineze baronia Coucy cu instrucțiuni „de a se
uita și raporta asupra domeniului numitului senior". în martie,
după primirea raportului, Carol se duse el însuși într-o călătorie
de o săptămînă pînă la Coucy-le-Château și la alte castele și
orașe ale domeniului. Fiind evident bolnav, regele se uită din
litiera sa la „vesela vînătoare de cerbi", organizată în cinstea sa.
De va fi fost și Enguerrand de față pentru a saluta pe suveran
nu este trecut nicăieri și faptul că nu a fost menționat sugerează
că era în nord unde strîngea forțe pentru apărare sau in
Normandia la asediul Cherbourg-ului.

Totuși, regele a fost însoțit de poetul curții, Eustache

Deschamps, care imediat scrise o baladă, preamărind
minunățiile baroniei. Un maestru al. acrobației verbale a
versului francez din timpul său, totuși în străfundul sufletului un
realist și un satiric, Deschamps se descria pe el însuși ca
„regele urîțeniei", cu piele de mistreț și față de maimuță. El
intrase în serviciul regelui ca simplu mesager fiind de origine
umilă, avansînd la rangul de maestru de ceremonii, intendent și
châtelain al proprietăților regale și în următoarea domnie,
administratorul apelor și pădurilor și, în cele din urmă, General
des finances. Dispus să facă versuri pentru orice ocazie — un
total de 1675 balade, 661 rondele, 80 virelais, 14 poeme lirice și
alte diverse piese — el descrise acum în versuri „bastioanele
oamenilor de curaj" reprezentate de multiplele castele de la St.
Gobain, St. Lambert și La Fere, parcurile de la Folem-bray,
minunata moșie St. Aubin, vînătoarea de bîtlani cu șoimi,
faimosul donjon.
Cine vrea sâ cunoască o țarâ de încîntare

Unde este inima regatului Franței

Cu o puternică fortăreață minunat de puternică, Păduri înalte și

lacuri cu dulce plaisance

Cintece de păsări, cu parcuri aranjate ca pentru dans, Trebuie

să-și îndrepte pașii spre Coucy.

Acolo va găsi le nonpareille

Ds unde vine exclamația „Coucy ă la merveille !“

S-a presupus că intenția Iui Carol era de a cumpăra eventual

domeniul Coucy, punînd coroana să controleze cea mai mare
fortăreață din nord. Cumpărarea marilor feude avea precedente
; chiar și Coucy achiziționase astfel indirect Soissons. Totuși,
cum ar fi fost recompensat corespunzător pentru o moșie atit
de mare și de ce i-ar fi satisfăcut dorința regelui rămîne ceva
neelucidat. Faptul că nu avea un fiu și numai o singură
moștenitoare, cealaltă fiind irevocabil engleză, ar putea fi o
explicație.

între timp se negocia căsătoria Măriei, singura moștenitoare a

baroniei. La 13 ani ea era una din cele trei candidate, împreună
cu Yclande de Bar, o nepoată a regelui și Ecaterina de Geneva,
o soră a Papei Clement, pentru fiul regelui Aragonului, rămas
văduv de curînd. Asemenea locuri nu erau lăsate libere pentru
mult timp. La opt zile după moartea soției sale, prințul spaniol
trimise soli la Coucy, ducelui de Anjou, ca unchi al Yolan-dei și
contelui de Geneva, cu instrucțiuni să aranjeze chestiunea cît
mai curînd posibil cu una din cele trei. Cînd fu aleasă Yolande,
Mărie se căsători mai tîrziu cu fratele Yolandei, Henri de Bar, cel
mai mare fiu al ducelui de Bar și al Măriei de Franța, sora lui
Carol al V-lea. Alianța cu moștenitorul unui mare ducat la
frontiera cu Lorena m enținu înaltul nivel al legăturilor
'matrimoniale ale baronului de Coucy. Enguerrand a fost
influențat fie de această nouă legătură regală fie de mîndria că
avusese un astfel de succes în Normandia. cert este că el
înființă propriul său ordin cavaleresc numit, în marele stil al
familiei Coucy, „Ordinul coroanei“. După cum arată Deschamps,
care proslăvi ordinul într-un poem, Coroana trebuia să
simbolizeze nu numai grandoarea și puterea dar și demnitatea,
virtutea și înalta conduită care-1 înconjoară pe un rege.
Punetele cercului său erau cele „12 flori ale autorității“ :
credința, virtutea, moderația, iubirea de Dumnezeu, prudența,
adevărul, cinstea, puterea, îndurarea, caritatea, loialitatea și
larghețea „strălucind peste toate cele de dedesubt“. După 1379
sigiliile lui Coucy arată un fundal de mici coronițe și o figură în
picioare ținînd o coroană — acum cu o semnificație incertă —
răsturnată. Oricît era de elevat ca nume, Ordinul era democrat
ca spirit : admitea doamne domnișoare și scutieri ca membri.

în 1379 Isabelle de Coucy muri în Anglia lăsîndu-1 pe

l'nguerrand liber să se recăsătorească. Mai puțin grăbii ca
prințul de Aragon sau prea ocupat de alte afaceri mai urgente,
el nu o înlocui timp de șapte ani. Din vizita regelui nu ieși nimic
în legătură cu baronia lui Coucy, însă interesul coroanei rămase
activ.

Noua domnie din Anglia nu schimbă norocul englezilor în

război. Ușoara supremație a lui Eduard al III-lea asupra
Canalului a fost pierdută datorită alianței continue a lui Carol cu
puterea maritimă a Castiliei și datorită construirii de nave
franceze. Cînd o forță condusă de ducele de Lancaster reuși, în
sfîrșit, să debarce lîngă Sf. IV alo în Bretania, situația
Cherbourgului se inversă. Dell nut de francezi, St. Malo sfidă
asediul și îl obosi pe duce pmă ce acesta plecă acasă. „Și
comunele din Anglia începură să murmure împotriva nobililor,
spunînd că nu lacuseră nimic bun în acest sezon“. Războiul
nereușit a Urni mai mult decît murmure. în timp ce Lancaster
era respins în Bretania, corăbiile comerciale ale englezilor erau
hărțuite și capturate fără vreo piedică sau pericol de către pirați
francezi și scoțieni. Cînd negustorii se plîn-seră, nobilii și
prelații din Consiliul regelui răspunseră doar că Lancaster și
flota lui erau răspunzători de apărare.

La aceasta, un bogat consilier municipal și viitor primar aî

Londrei, John Philpot, starostele companiei băcanilor, strînse o
forță particulară de nave cu 1 000 de marinari și soldați și
porniră să lupte cu pirații din care mai mulți au fost capturați
împreună cu corăbiile lor. Cînd, după o întâmpinare triumfală la
Londra, el a fost convocat dn Consiliu pentru a da socoteală de
ce acționase fără permisiunea regelui, răspunsul lui furios
reflecta ex.as-perarea crescândă a stării a treia în legătură cu
felul lamentabil de a acționa a stării a doua. El își cheltuise
banii i riscase viața oamenilor lui, spuse Philpot, nu ca să
aducă rușine nobililor sau să cîștige faimă cavalerească, ci
„din milă pentru mizeria poporului și țării care dintr-un
regat nobil și stăpînitor peste alte națiuni a fost expus la
ravagiile celei mai ticăloase ruini din cauza indolenței
voastre. 1)eoarece n-ați vrut să ridicați o mină în apărarea ei, m-
am expus pe mine și averea mea pentru siguranța și eliberarea
țării noastre“. Chiar dacă Philpot și negustorii lui aveau mai întîi
grijă de siguranța și eliberarea comerțu-

lui lor, învinuirile lui aduse apărătorilor țării erau totuși valabile.

Cu nereușite de ambele părți implicate în război, amîn-două țări

doreau pacea. Reluarea ostilităților în Bretania contrabalansase
pentru Franța succesul ei în Normandia iar schisma ridică
temperatura ostilității pretutindeni. Dîn-du-și seama că
sănătatea îl lăsa, Carol al V-lea nu dorea să lase certurile cu
Bretania și Anglia ca o povară pentru fiul său. Discuțiile după
moartea regelui Eduard se terminaseră fără rezultat și, evident,
cu sentimente de ură. Pentru a evita dezbaterile reciproc iritante
s-a propus să se copvoace o altă viitoare încercare de pace dar,
separată ; englezii la Calais, iar francezii la circa 30 km.
depărtare, la St. Omer, iar arhiepiscopul de Rouen să
medieze între ele. Amînat de schismă, acest plan a fost
adoptat pentru a se reîncepe tratativele în septembrie 1379.
Seniorii de Coucy, de Riviere și de Mercier cu încă unul sau doi
alți cavaleri erau plenipotențiarii la aceste tratative și delegați și
la întîlnirea cu contele de Flandra la Arras, în speranța de a-1
convinge să medieze un aranjament cu ducele de Bretania.
înainte de a putea realiza ceva, contele a fost ocupat cu o
revoltă locală care nu a putut fi reprimată și care avea să arunce
Flandra într-un război civil ruinător, implicînd fiecare fracțiune.

Revolta oamenilor din Gând nu avu nici o legătură cu insurecția

lucrătorilor care pusese stăpînire pe Florența anul precedent.
Deși separate și spontane, evenimentele din cele două orașe ale
postavului inițiară un vîrtej al luptei de clasă timp de cinci ani,
fiind cauzate atît de mizeria acumulată a clasei muncitoare cît și
de noua putere rezultată din dezastrele Morții Negre. în
Florența, Flandra, Languedoc, Paris, Anglia, înapoi în Flandra și
în nordul Franței, insurecțiile s-au succedat una după alta, fără
vreo legătură vizibilă cu excepția ultimei faze. Unele au
fost urbane, altele rurale ; unele au apărut din disperare, altele
din putere ; toate însă au fost precipitate de un singur factor :
birurile grele.

La Gând, unde țesătorii erau cei mai puternici, contele provocă

tulburări cînd puse o taxă pe oraș ca să plătească pentru un
turnir. Conduși de strigătul unui negustor supărat că banii din
biruri nu trebuie aruncați „pe nebuniile prinților și pentru
întreținerea actorilor și bufonilor", cetățenii refuzară să
plătească. Contele, bazîndu-se

pc rivalitatea comercială a orașelor, își asigură sprijinul orașului

Bruges prin promisiunea de a construi un canal care să-l
unească cu marea, spre avantajul comerțului lui și în
detrimentul orașului Gând. Cînd 500 de spălători începură
munca la canal pentru a abate rîul Lys, Gândul își trimise miliția
la atac și din acest moment conflictul •si: mări ca divizarea
celulelor. Despre suferințele îngrozitoare care începură acum
pentru Flandra, Froissart scrise „ce vor spune cei ce citesc
aceasta sau o aud decît cu este treaba Diavolului ?“
La capătul opus al Franței, în același timp, revolta izbucni în
Languedoc unde foametea, asuprirea, războiul și birurile
lăsaseră o dîră de cruntă mizerie sub stăpînirea aspră a ducelui
de Anjou. Nerăbdător, îndrăzneț și for-țmd de obicei
evenimentele, ducele exercita virtual puterea suverană asupra
unei regiuni care acoperea un sfert de regat. El risipea toate
veniturile înghițite fără să facă distincție între ceea ce îi era
destinat lui și ceea ce era destinat apărării Languedoc-ului sau
regatului. Pentru a compensa numărul mai scăzut de vetre, ca
rezultat al ciumei, el mări dările pe fum în fiecare an, fără ca
poporul să obțină o apărare mai bună. Mai intrau încă în
văile sale companii de bandiți, care sileau satele să
plătească pentru a nu fi prădate. în 1378 se adăugară biruri pe
consum în afară de acelea pe vînzări, acestea fiind cît se
poate de împovărătoare pentru săraci. Cînd perceptorii
începură sa facă percheziții în case ca agenții Inchiziției, furia
se adăugă mizeriei.

„Cum putem trăi astfel ?“ strigau grupuri de protestatari în timp

ce se adunau în fața statuii Fecioarei Mai ia pentru a-i implora
ajutorul. „Cum ne putem hrăni pe noi și pe copiii noștri cînd nu
putem plăti birurile pe care ni le-au pus bogații pentru huzurul
lor ?“ Revoltele și dezordinea s-au răspîndit și s-au transformat
într-o răscoală în iulie 1379 cînd Consiliul ducelui de Anjou
puse un nou bir greu de 12 franci pe vatră fără a convoca
stările, cerînd, chipurile, asentimentul consiliilor municipale.
Ducele lipsea atunci, ducînd război în Bretania. Furia supușilor
săi prea împovărați izbucni cu extraordinară violență împotriva
întregii autorități : funcționari regali, nobili și marea burghezie a
consiliilor municipale pe care oamenii de rînd îi făceau
răspunzători pentru noul bir. „Omorîți, omorîți pe toți bogații !“
era strigătul de care avea să pomenească mai apoi seniorul de
Clermont. El

relata că „seniorii și alți oameni buni de la țară și oraș fugeau

de frica morții“ și de cealaltă frică inspirată de orice revoltă“,
„că dacă această insolență infamă a oamenilor de rînd nu va fi
înăbușită puternic, rele și mai mari vor urma“.

La Le Puy, Nîmes, Clermont și alte orașe, oamenii formară

grupuri înarmate, prădară casele bogate, omo-rîră funcționari și
comiseră acte de sălbăticie — ba chiar, după cum se relata
„spintecară trupuri cu cuțitele și mîn-cară ca niște animale
carnea oamenilor botezați“. în octombrie revolta atinse punctul
culminant la Montpellier cînd au fost uciși cinci consilieri ai
ducelui de Anjou și alți optzeci masacrați. Insurgenții trimiseră
emisari pentru a organiza o revoltă generală însă neavînd o
bază industrială solidă și tradițiile luptei flamanzilor, revolta
se aprinse repede și fu repede înăbușită. Clement al VH-
lea, care depindea de controlul ducelui asupra Languedoc-ului
pentru sprijin, îl trimise imediat;, pe cardinalul Albano de fel din
Languedoc pentru a-i liniști pe oameni și a-i avertiza despre
teribila pedeapsă pentru lese-ma-jeste. Deja înfricoșați de
rebeliunea lor, conducătorii s-au lăsat convinși să se supună
îndurării regelui.

Soarta Montpellierului a fost dramatizată în mod deliberat

pentru â avea un efect punitiv. în ziua întoarcerii, în ianuarie, a
ducelui de Anjou, trecu prin poarta orașului o procesiune de
cetățeni în vîrstă de peste “4 ani condusă de către cardinal
împreună cu funcționarii supraviețuitori, ecleziastici, călugări,
profesori și studenți de la universitate. Aliniați pe cele două
părți ale drumului ei căzură în genunchi strigînd „îndurare !“, în
timp ce ducele și oamenii lui în armură trecură pe lîngă ei. De-
a lungul drumului stăteau magistrați în robe fără mantii, pălării
sau brîuri, femei în rochii neîmpodobite, cetățeni cu funii legate
în jurul gîtului și în sfîrșit toți copiii sub “4 ani, fiecare grup
căzînd în genunchi pe rînd pentru a striga „îndurare !“ Au fost
înmînate cu umilință cheile de la porțile orașului și gongul
marelui clopot. în timpul următoarelor două zile, la porunca
ducelui, toate armele au fost predate și clădirile principale date
soldați-lor lui.
Apoi, de pe o platformă ridicată în piața principală, ducele
anunță sentința firească : 600 de oameni condamnați la moarte
— o treime prin spînzurătoare, o treime prin decapitare, o treime
arși pe rug, toată averea lor

■iiFiscală, iar copiii lor condamnați pentru totdeauna la ><>i

I>ie. Urma să se confiște jumătate din averea celorlalți i* '.'ițeni
și să se pună o amendă de 6 000 de franci, plus j i'ie plătite
cheltuielile ce le avusese ducele din cauza m coalei. Zidurile și
porțile orașului urmau să fie dis-truio, universitatea urma să-și
piardă toate drepturile, ■ •rea și arhiva.

Un strigăt puternic însoți sentința, cardinalul și preia Iii cerură

„cu dragoste" îndurare pentru popor, membrii universității
plînseră, femeile și copiii îngenunchiară și

i- luă. în ziua următoare se anunță o sentință redusă,

ce (muia aproape toate pedepsele. întregul spectacol avu vii
rt. într-o scrisoare a lui Carol al V-lea către cardinal, *cTLsă
cu două luni înainte, regele afirma intenția sa de .; li
îndurător, însă arăta că puterea de pedepsire a co-11 >nei
avea nevoie de o lecție.

Evenimentele din Languedoc au avut un rezultat cu I ii' gi

implicații : arătîndu-i nenorocirea supușilor săi, ele il lăsară pe
rege cu o conștiință încărcată care putea avea «Minase
consecințe pentru un om din Evul Mediu aflat pe patul de
moarte. Pentru moment, conștient de zgîr-.■>;da și asupririle
fratelui său, ca și de nepopularitatea pe care o aruncau asupra
coroanei, Carol reduse birul pe fi .muri și îi retrase ducelui de
Anjou funcția de guverna-1..1- al Languedoc-ului. Din nefericire,
înlocuitorul său, după un interimat sub Du Guesclin, a fost
ducele de Ii m-y, a cărui conducere caracterizată prin strîngere
de (iveri, nediluată de nici un simț politic, se dovedi mai ia pace
decît cea a fratelui său.

în aprilie 1379, Engerrand de Coucy și Riviere, cu ci ți va noi

colegi, se duseră încă o dată în căutarea păcii la niște tratative
la Boulogne. Ei erau împuterniciți să Iacă noi concesii de
teritorii și suveranitate și să ofere ■ m nou o căsătorie în
persoana fetiței lui Carol, Cathe-i'ine, cu Richard al II-lea. în cele
șase întîlniri din ultimii a c ani, mirajul păcii își bătuse joc de
căutătorii ei. în aceeași perioadă, în afară de succesul francez în
Normandie. continuarea războiului n-a adus nici un avantaj pen-
Iru nici una din părți ci, mai degrabă, din cauza creșterii

ii- -. lităților și a suspiciunii, războiul era și mai greu

de <fir|jt.

Englezii veniră la tratative cu păreri împărțite, pe de

o parte să încerce ce se putea cîștiga prin diplomație, pe de altă

parte să mențină niște operațiuni militare în curs în timp ce
pregăteau un alt asalt. Rebeliunea ducelui de Montfort le dădură
un alt prilej de a reintra în Franța ca să recîștige teritoriile pe
care le considerau ale lor. De la respingerea de către Carol a
tratatului de la Bretigny și urmările avute, ei i-au urît pe francezi
pentru că i-au deposedat în mod fals și nedrept, după cum
credeau ei, de proprietatea lor. Apărarea compatrioților lor
putea să scîrțîie dar, în luptele din afara țării, unde se
ofereau prăzi, nu le lipsea voința de luptă, le lipseau numai
banii. Fiind epuizate toate celelalte mijloace se strînseră fonduri
pentru o expediție în Bretania prin impunerea în 1379 unui alt
bir pe cap de locuitor, un nou instrument menit să afecteze și
clerul și țăranii cu venituri mai mici decît înainte. Calculat, cu
obișnuita aproximație în privința numărului populației, să aducă
50 000 de lire sterline, el a adus numai 20 000, toate investite
într-o flotă comandată de Sir John Arundel.

Întîrziat pînă în iarnă din lipsă de vînt și apoi de amenințarea

unui raid francez, Arundel își luă în primire forța sa la
Southampton pentru a împiedica o debarcare a dușmanului și,
în timp ce era acolo, să-și conducă forțele fără să fie reperat de
inamic. în afară de faptul că a prădat regiunea, el și-a încartiruit
soldații și arcașii într-o mănăstire, permițîndu-le să violeze
maicile și niște văduve sărace care trăiau acolo și să le ducă
apoi pe corăbii. Arundel era cel care ceruse bani înainte de a
apăra orașele de pe coasta de sud împotriva raidurilor
franceze timpurii. Dacă îl credem pe Walsingham, el își
folosea banii tot atît de ostentativ ca și brutalitatea sa. Se
spune că s-a îmbarcat cu o garderobă de 52 de costume
brodate cu aur, cu cai și echipament în valoare de 7 000 de
lire sterline.

Plecînd în decembrie, convoiul său a fost prins de o furtună

violentă în timpul căreia porunci ca femeile răpite să fie
aruncate peste bord pentru a ușura corabia, maltrată echipajul
și, doborîndu-1 pe timonier, eșuă pe stîncile de pe coasta
irlandeză. Se pierdură 25 de corăbii cu tot echipamentul și
rămaseră numai 7 supraviețuitori. Arundel luat de valuri a fost
găsit trei zile mai tîrziu. Oprită de furtună, restul flotei nu
traversă niciodată Canalul, iar banii din biruri au fost pierduți.

Deja, în 1378, Comunele se plînseseră de scurgerea

banilor într-un război în care nu mai vedeau vreun ini -res

național. Deși războiul asigura afaceri și o existență multora în
afară de nobili, Comunele protestară că era afacerea regelui și
că a cheltuit 46 000 de lire sterline peni i u menținerea orașelor
Calais, Cherbourg, Brest și altele pentru care în nici un caz
Comunele n-ar trebui puse să plătească biruri“. Guvernul
răspunse că menținerea acestor „punți" peste mări constituia
salvgardarea regatului, . altfel n-am avea niciodată odihnă sau
pace din partea dușmanilor noștri, deoarece atunci ar împinge
războiul piuă în pragurile caselor noastre, doamne ferește".
Argumentul nu prea convinse orașele de pe coastă care eonii
nuară să sufere din cauza războiului împins pînă în pragurile lor
prin raidurile sălbatice ale francezilor și casti-lienilor. în august
1380 chiar și Londra avea să tremure rind o îndrăzneață forță
castiliană navigă 30 de km. pe Tamisa în sus pentru a prăda
Gravesend lăsîndu-1 în flăcări.

Ca răspuns pentru Comune, Consiliul regal susținu că bazele

din Franța îi ofereau regelui „porți și intrări spre dușmani pentru
a-i lovi cînd regele va fi gata să acționeze". Era o afirmație
revelatoare a intențiilor grupării războinice condusă de unchiul
cel mai tînăr al noului rege, ducele de Buckingham. Un tînăr de
25 ani, mîndru, fioros, intolerant, el era versiunea tîrzie a lui
Bertrand de Born din secolul al XH-lea care i-a îndemnat odată
cu atîta patimă pe cavalerii săi : „Să nu renunțați niciodată
la război !“

în martie 1380, englezii își reînnoiră promisiunile de n-l ajuta pe

Montfort, însă îndeplinirea acestora a fost nminată, în timp ce la
Boulogne se încerca alternativa păcii. La aceste discuții baronul
de Coucy și ceilalți trimiși oferiră noi cesiuni și ajustări, ca și
întregul comitat Angouleme ca zestre pentru Ecaterina, însă
englezii rămaseră bănuitori. Ei credeau că oferta francezilor era
o iretenie pentru a-i împiedica să vină în ajutorul lui Montfort.
însă esențial era faptul că englezii se codeau să facă pace avînd
pur și simplu dorința de a continua lupta, re-intărită acum din
cauza schismei.

Papa Urban, încă nu complet nebun, exercită toate presiunile

pentru a împiedica căsătoria lui Richard cu o prințesă franceză
și a încuraja căsătoria cu sora lui Ven-ceslav, Ana de Boemia,
care ar fi unit Anglia cu imperiul îulr-o axă urbanistă. Cînd
exista numai un singur papă,

Anglia era antipapală, însă existența a doi papi făcea necesară a

lua partea unuia dintre ei. Sfetnicii lui Richard respinseră
căsătoria franceză, negocierile au fost întrerupte și, după doi
ani, regele Angliei se căsători cu Ana de Boemia. Și ca o ironie
pentru Carol, schisma, pe care chiar el o provocase, a fost
aceea care împiedică scopul său de a face pace. „Toată
inteligența acestei lumi“ scria Langland într-un epitaf :

„Nu poate aduce pacea între Papă și dușmanii lui Nici între doi
regi creștini nu se poate face pace Pentru ca popoarele lor să
profite.“
Carol nu izbuti să aranjeze lucrurile nici în Bretania. Baronul de
Coucy și alții au fost trimiși în mai multe misiuni, evident în
căutarea unei formule și, o adunare bretonă ale celor trei stări
ceru iertare pentru ducele lor, însă Carol nu avea deloc
încredere în el ca să-l repună în drepturi. Nici ducele de
Montfort nu vroia pace cu suveranul care i-a confiscat ducatul.
Pentru alții, îndeosebi pentru Du Guesclin, situația era o
încurcătură de loialități con-flictuale. Ezitînd să lupte împotriva
compatrioților săi bretoni și supus unei campanii de bîrfe din
partea dușmanilor săi de la curte, Du Guesclin părăsi Bretania
pentru a conduce o campanie împotriva companiilor libere din
Auvergne. Aici, în timp ce asedia un castel, el se îmbolnăvi
și muri în iulie 1330. în timp ce avea loc înmormîntarea sa în
mausoleul regal la St. Denis cu onoruri „ca și cum ar fi fost un
fiu de rege“, era pe drum deja o expediție engleză sub
conducerea lui Buckingham. Cu dușmanul la doi pași și cu
război sau tulburări în Bretania și Flandra, Franța era fără
conetabil.

La ședințele de urgență ale consiliilor care trebuiau să decidă

succesorul lui Du Guesclin, Enguerrand de Coucy și Olivier de
Glisson au fost candidații principali. Datorită „marei faime“
căpătate în Normandia și a „marei stime“ pe care i-o arăta
regele, lui Enguerrand i se oferi cea mai înaltă și mai
avantajoasă funcție laică a regatului.

Ca principal ofițer militar, conetabilul era deasupra prinților

regali ; un atac asupra persoanei sale era considerat o crimă de
lese^majeste. El răspundea de coeziunea forțelor armate și de
comanda tactică cînd regele nu lua parte la luptă. Avînd control
asupra recrutării, în-

i"larii, aprovizionării și toate celelalte aranjamente de iâzboi,

ocaziile sale de a-și mări averea erau imense. I Iacă regele nu
participa, flamura conetabilului flutura deasupra orașelor
capturate ; teoretic, toată prada îi aparținea în afară de bani și
prizonieri care-i erau rezervați h relui și de artilerie, rezervată
șefului arbaletierilor. In .dară de un salariu fix de 2000 de franci
pe lună, atît pe i inp de pace cit și pe timp de război, la
izbucnirea ostilităților i se mai plătea o sumă egală cu plata pe o
zi a ■uluror soldaților angajați. Chiar dacă acești bani
erau meniți pentru cheltuieli militare, ei ofereau celui care-
i primea un domeniu larg de acțiune. Și, în afară de pro-i'i1uri,
funcția de conetabil, odată cu prelungirea războiului, devenise
un post real.

Din motive care rămîn necunoscute, baronul de Coucy r.-fuză

funcția. Motivul care-1 dădu regelui a fost acela că, pentru a
conduce Bretania, conetabilul trebuie să fie i -ineva cunoscut
de către bretoni — cum ar fi Clisson, a Cărui numire o sugeră
Coucy. Scuza lui pare neconvingă-luare. Problema Bretaniei era
crucială ; totuși, ca fost cumnat al ducelui de Montfort,
Enguerrand ar fi rezolvat-o mai degrabă decît Olivier de Clisson,
dușmanul de moarte id lui Montfort. Și Coucy și Montfort
fuseseră căsători ii cu fiicele lui Eduard al III-lea și, deși ambele
soții m au moarte, această legătură stabilise o relație importantă
în Evul Mediu și, de fapt, ea a determinat alegerea baronului de
Coucy ca mediator în următoarea domnie, i'cva lipsește din
explicația baronului. Este improbabil ca el, la fel ca Papa lui
Dante, să invoce „manie refuz“ dintr-un simț al incompetenței
pentru acea nunină. Modestia nu era o trăsătură a familiei
Coucy -, i Enguerrand al VII-lea, judecind după sigiliile lui ți
Ordinul coroanei, avea o părere foarte bună despre sine. El
acceptă fără ezitare toate celelalte numiți — în bătălii,
diplomație, misiuni secrete, război "ti ain, guvernare internă —
care plouară asupra lui, inclusiv ultima care avea să-l coste
viața. Era unul din nobilii siliți de complicațiile crescînde ale
afacerilor publice devină om de stat, și nu doar luptător
călare. Rangul baronului de Coucy, curajul și importanța
teritorială i-ar fi garantat comanda militară în orice caz, însă alte
cali-ifiți îl făceau indispensabil coroanei. Inteligența,
tactul, calitățile retorice și o încăpățînare marcantă deveniseră
mai utile decît tradiționala impetuozitate necugetată a
cavalerului cu coif de fier.

De ce refuză, atunci, funcția de conetabil ? Faptul că mareșalul

Sancerre, căruia i-a fost oferită după aceea, refuză de asemeni,
sugerează un motiv comun amîndu-rora și poate legat de
sănătatea șubredă a regelui. De fapt, Carol al V-lea muri după
două luni și umbra morții probabil că deja se vedea. Cu Delfinul
minor și cu perspectiva regenței celor trei frați ai regelui —
rapaci, ambițioși și ostili unul față de altul — era posibil ca
funcția de conetabil să fi părut periculoasă din punct de
vedere politic pentru cel ce o ocupa. Baronul de Coucy
putea pierde mai mult decît ar fi cîștigat. Spre deosebire de
Olivier de Clisson, care avea să accepte postul, el evita să-
și facă dușmani și nici nu avea nevoie de această funcție pentru
putere și poziție, avînd mari terenuri și o veche origine.

După refuzul lui, regele îl numi căpitan general al Picardiei și îi

dădu orașul, castelul și senioria de la Mor-taigne la frontiera
nordică dintre Tournai și Valenciennes pentru a asigura ca
acest punct îndepărtat să fie ținut în mîini puternice. El a fost
numit și în Consiliul de regență al Delfinului, pentru care regele
Carol își făcea tot mai multe griji de la moartea reginei. Datorită
faptului că ducii regali erau împotriva lui Olivier de Clisson,
funcția de conetabil a fost lăsată vacantă pentru moment.

în ziua cînd baronul de Coucy preluă comanda Picardiei, la 19

iulie 1380, ducele de Buckingham debarca la Calais. Cu o forță
cunoscută din statele de plată că număra 5 060 de oameni,
începu un marș de jaf prin regiunea de care răspundea acum
Coucy. Pentru a strînge fonduri pentru expediție, coroana
engleză recursese la un impozit pe cler și o taxă de export pe
lînă și piei, dar banii nefiind încă strînși, regele trebui să
amaneteze bijuteriile coroanei pentru suma de 10 000 de lire
sterline, care erau de ajuns numai pentru început. După
aceea soldații urmau să fie plătiți din jafurile din drumul
lor. Deoarece pierderile navale reduseseră numărul
corăbiilor, forța expediționară trebui să traverseze marea
„puțin cîte puțin“, avînd nevoie de două săptămîni pentru
ca întreaga forță să termine o traversare de una sau două zile a
Canalului strimt de la Calais. Drumul pe mare mai lung, direct
spre Bretania a fost anulat.

Raidul lui Thomas de Buckingham avea să se dovedească o

replică a celui de acum șapte ani al lui Lancaster — o lansare cu
bună știință în privațiuni, foamete vi acțiuni pînă la urmă inutile.
Obiectivul strategic era .■■a aducă sprijin lui Jean de Montfort
în Bretania și să recîștige bazele engleze de acolo. Totuși,
Buckingham, ca i Lancaster înaintea lui, în loc să meargă direct
spre obiectivul său, ocoli mult spre est prin Champagne și Bur-
pundia în căutarea luptei și prăzii. Deoarece aceleași tactici au
dat aceleași rezultate ca mai înainte, se pune întrebarea : de ce
această perseverare nebunească ?

Chiar persoana lui Thomas de Buckingham ne dă o parte din

răspuns. Agresiv și nemilos prin temperament și ,,extrem de
semeț“ în maniere ca și fratele lui, Prințul Negru, Buckingham îi
reproșa lui Lancaster arogarea puterii și se vedea pe sine
ducînd mai departe curajul și gloria tatălui și fratelui său mai
mare. Englezii încă mai aveau impresia că trăiau în era triumfală
a victoriilor de la Poitiers și Najera. „Englezii", spunea Olivier
de Clisson după ce i-a părăsit, „sînt atît de mîndri de ei și au
avut atît de multe zile bune (de război) încît cred că nu pot
pierde".

Soldatul cel mai experimentat al Angliei, Sir Robert Knollys și

alți cavaleri celebri cum ar fi lord Thomas l ’ercy și Sir Hugh
Calveley, îl însoțiră pe Thomas de Buckingham în Franța. Ce-i
atraseră pe ei și pe bărbații mai tineri era prilejul de a-și
încrucișa săbiile pentru faimă ,.i profituri și pentru orice
pierdere ce puteau s-o aducă Franței. Pentru cavalerii săraci,
scutieri și oameni liberi, războiul era mijloc de trai ; după cum
spunea Buckingham, ..ei pot trăi mai bine în timp de război
decît în timp de pace deoarece cînd stau liniștiți, nu au nici un
avantaj". Majoritatea cavalerilor mergeau la război „pentru
a avansa", după cum spuneau. Scopul strategic național nu Io
era în gînd, iar Bretania constituia cu greu o scuză.

Cu o forță compusă din jumătate soldați și jumătate arcași,

englezii călăriră prin Artois și nordul Pieardiei, (inînd strîns
rîndurile de frica unui atac francez. „Vor avea o luptă înainte de
a termina marșul" îi asigură Coucy pe cavalerii francezi care îi
aduseră informații despre ruta dușmanului, deși știa prea bine
că luptele erau interzise de rege. Carol al V-lea nu se abătea de
la filozofia lui de război. Nefiind un luptător el însuși, nu era
împiedicat de propria sa mîndrie să-și folosească experiența do-
bindită și nici nu ezita să rănească mîndria cavalerilor

aducîndu-le aminte de vechi înfrîngeri. Inițierea lui în ale

războiului în acea groaznică zi de la Poitiers lăsase urme adinei.
Dacă o mistică a succesului îi învăluia pe englezi în
convingerea că ,.ei nu puteau pierde“, Carol suferea din cauza
unei psihologii contrare. în urma importantelor lupte de la
începutul războiului, el ajunse la concluzia că forțele armate nu
se puteau conduce în mod sigur și că războiul era prea
important pentru a fi lăsat în voia luptei.

De la cartierul general de la Peronne pe Somme, baronul de

Coucy emise o convocare generală pentru toți cavalerii și
scutierii din Artois și Picardia. Documentele îl arată mergînd
dintr-un loc în altul, la Hesdin, Arras, Abbeville și St. Quentin,
trecînd trupele în revistă și des-fășurînd unități pentru apărarea
orașelor „deoarece avea grijă să nu fie nici o pierdere din cauza
neglijenței sale". Nu se cunoaște cit de mult era de acord
baronul de Coucy cu politica regelui. El îndeplinea ordinele de
evitare a luptei în timp ce urmărea marșul lui Buckingham,
chiar dacă acesta lăsa în urmă un șir de sate arzînde, pînă și în
domeniul său. Anumite acțiuni însă arată că și el împărtășea
nerăbdarea cavalerilor de a ieși din agonia abținerii.

Grupuri de cavaleri francezi se țineau în apropierea liniei de

marș a englezilor pentru a împiedica jaful și această apropiere
deschidea ocazii tentante pentru luptă. Deși o relatare îi descrie
pe francezi ca immobilis quasi lapis (nemișcați ca niște stînci)
încăierările nu se puteau evita și din acestea ei nu cîștigau
onoruri. într-un caz, într-o luptă care dură o oră și a fost purtată
călare și pe jos, englezii luară 18 prizonieri dintr-un grup
francez de 30 de oameni ; în altul francezii, văzînd că dușmanul
este ' mai puternic, sunară retragerea și fugiră. „Caii
simțiră pintenii și acești seniori găsiră deschise porțile
(orașului lor) dar nu înainte ca 15 să fie capturați". Un alt grup
de 30 de englezi „căutînd să facă niște fapte de arme" porniră în
zori dar nu-și atinseră scopul lor principal cînd le scăpă un grup
de semori francezi importanți. „Dumnezeule", strigară ei, „ce
bogății ar fi devenit ale noastre dacă i-am fi prins, deoarece ei ar
fi plătit 40 000 franci".

- După ce regiunea rurală a fost secătuită, englezii ce-rură hrană

de la orașe sub amenințarea atacului. Refuzați de Reims, sigur
în spatele zidurilor lui, se răzbunară incendiind într-o săptămînă
60 de sate din împrejurimi.

■coporind mai multe mii de oi ascuirnq în niște șanțuri In afara

zidurilor orașului, englezii trimiseră oameni să iù mine afară sub
acoperirea arcașilor care traseră cu • lila iscusință încît nici unul
din Reims nu îndrăzni să

i aventureze afară sau măcar să apară pe bastioane. Fiind

din nou amenințați de către englezi că li se vor arde lanurile
cu grîne coapte, cetățenii le livrară acum 16 în-I fu 'caturi cu
pîine și vin.

In acest fel, Buckingham înaintă spre Bretania unde tic

strînseseră 2 000 de cavaleri și scutieri pentru a
încălca restricția regelui și a lupta. Erau prezenți nobilii cei
mai mari ai regatului — ducele de Bourbon, baronul de
Coucy, ducele de Bar, contele de Eu, amiralul Jean de
Vienne sub conducerea lui Filip cel îndrăzneț, duce de Burii i
india. Armați din cap pînă în picioare, cu securea într-o mină,
ducele, într-o dispoziție războinică, își trecu în revistă forțele.
Crainici călări chemau la luptă și îndemnau la fapte de vitejie.
Totuși, regele interzise din camera lui luptele dacă francezii nu
se găseau în superioritate decisivă. Ducele de Burgundia n-a
îndrăznit să sfideze dorința lui, însă restricțiile se întrerupseră
cînd a fost ucis un scutier englez într-o ciocnire. Ca răspuns la
provocarea dușmanului, un grup de cavaleri, inclusiv baronul
de (' nucy, îi angajă pe englezi într-o luptă grea în afara porii lor
orașului Troyes. Rezultatul n-a fost concludent, Huukingham
continuă înaintarea, francezii îl urmăriră, rupi ndu-1 pe rege să
nu lase pe dușman să le lunece prin-

ii <• degete. Carol răspunse numai „lăsați-i în pace, ei

singuri se vor distruge".

Pe Loara, francezii aveau avantajul numeric. Coucy și tovarășii

lui erau hotărîți, „chiar dacă regele vrea sau_ nu vrea“, să
înceapă lupta înainte ca englezii să travers |zc Sarthe în
Bretania. Intre timp Carol, ducînd tratative în timp ce armatele
mărșăluiau, convinse orașul Nan-les, cheia Bretaniei și pro-
franceză, să nu dea drumul englezilor și să declare loialitate
francezilor fără să-l amin-lească pe Montfort. In prima
săptămînă a lui septembrie, englezii trecură Sarthe și în acea
săptămînă regele n îmbolnăvi pentru ultima oară. Secreția din
abcesul de l"' braț se uscă, anunțînd moartea ; doctorii și
pacientul in; resemnară. Transportat cu litiera la castelul său
favo-i il. de la Beaute pe Marna, Carol trimise după frații
și nimnatul lui —— în afară de Anjou pe care spera să-l

țină la distanță de vistieria regală — și se pregăti să dea

ultimele dispoziții pentru călătoria sufletului său.

Filip cel îndrăzneț se grăbi spre Paris, la fel și baronul de Coucy

datorită responsabilității sale ca membru al Consiliului de
Regență. Ducele de Anjou, care era ținut la curent cu
evenimentele de către partizanii lui din Paris, veni din
Languedoc, indiferent că era binevenit sau nu.
Regele suferi din punct de vedere fizic în ultimele sale zile, însă
chinul mental era mai mare. Două lucruri apăsau pe conștiința
sa : rolul său în schismă și legalitatea discutabilă a birurilor
sale. El transformase plățile temporare făcute de stări în 10 ani
de biruri continue și, deși le folosise pentru apărarea regatului
și pentru „binele public", el umpluse cu ocazia asta și cuferele
regale și cumpără jurămîntul nobililor cu banii dați de popor
ca biruri. Cum îi va răspunde lui Dumnezeu ? El a ridicat Franța
dintr-un „maldăr de ruine" ; a anulat — cu excepția Calais-ului
— cuceririle englezilor din timpul domniei tatălui și bunicului lui
; l-a dezrădăcinat pentru totdeauna pe Navarra din Normandia ;
și, dacă pacea i-a scăpat din mină, el a justificat, printr-o
urmărire continuă a scopului național, loialitatea tuturor celor
care se simțeau francezi în momentele cruciale. însă nu
cumpărase el renașterea țării cu prețul mizeriei poporului
? Răscoala din Languedoc a arătat prețul și Carol își
dădea seama, din rapoartele perceptorilor, de murmurele mîni-
oase care se apropiau. Asuprirea supușilor a avut efect asupra
soartei sufletului său, deoarece birurile ilegale ale unui suveran
puteau stîrni mînia lui Dumnezeu și plîn-gerile celor nedreptățiți
îl vor urma pînă la Judecata de Apoi. în timpul său, autorul
necunoscut al alegoriei Songe du Vergier (Visul pădurarului) îi
numea tirani pe toți prinții care împovărau pe supușii lor cu
„biruri imposibil de suportat", și teologii avertizau pe
conducători că ar trebui să anuleze toate dările și să restituie
totul celor mici și celor mari dacă sperau în mîntuire. Această
speranță i-a dictat regelui ultima sa faptă.

Cu cîteva ore înainte de a muri, complet îmbrăcat și așezat într-

un șezlong în fața unui grup neliniștit de pre-lați, seniori și
sfetnici reprezentînd cele trei stări, regele cu o voce slabă vorbi
mai întîi despre schismă. într-o apărare tulbure și încîlcită, el
insista că a căutat să urmeze „în această chestiune și în toate
celelalte drumul cel mai sigur", că, „dacă vreodată se va zvoni
că au ac-
țlonat cardinalii la inspirația Demonului, să fiți siguri că
alegerea mea n-a fost dictată de nici o considerație de I udenie,
ci numai de afirmațiile acelor cardinali și la sfatul prelaților,
clericilor și sfetnicilor“ ; în sfîrșit, că el ar l I ascultat de decizia
unui Conciliu General al Bisericii i că „Dumnezeu nu-mi va
putea reproșa dacă în igno-I mța mea am acționat împotriva
unei hotărîri viitoare a Bisericii". Era declarația unui om foarte
îngrijorat.

In Evul Mediu, călătorul tremurător în pragul morții muțea de

multe ori nevoia de a renega ce făcuse în viață, t'ind veni vorba
de biruri, suveranul cel mai conștient al vremii sale renegă
exercitarea regalității. El anunță termenii unei ordonanțe de a
„desființa și a radia" dările pe fumuri „de acum încolo și este
plăcerea, dorința și po-i unca noastră ca ele să nu mai existe în
regatul nostru ,i ca de acum încolo poporul și supușii noștri să
nu le tuni plătească ci să fie descărcați de ele".

Alte biruri indirecte existau, însă birul pe fumuri era birul

fundamental pe proprietate pe care se baza sistemul financiar.
Ca să decretezi ca el „să nu mai existe" Însemna să înșeli
poporul și să-ți privezi pe urmași — presupunând că decretul
urma să fie pus în practică — de mijloacele de guvernare. Fapta
lui Carol nu era o aberație. Se cunosc și alți suverani înaintea
lui care au deșii Ințat birurile și au restituit dările luate ilegal, iar
donatorii, de pe patul de moarte, făceau restituiri și înființau
fundații care, dacă ar fi fost îndeplinite, ar fi dus familia la
faliment. Carol strînsese o avere imensă pentru fiul lui, însă la
“380 teoria că regele putea trăi din propria sa avere era o
ficțiune. O poziție financiară sigură țl regulată, după cum știa
Carol foarte bine, era cea mai mare necesitate a guvernului. în
frigurile morții, nevoile miletului său erau mai mari.

Regele primi ultimul mir, dădu în grija fraților lui pe fiul său de
“2 ani și le ceru cu limbă de moarte să ridice birurile :
„Desființați-le cît mai repede cu putință". Bu-ic.au de la Riviere,
îngenunchind și plîngînd la marginea patului, îl îmbrățișă pe
rege ; camera a fost golită de mulțimea care plîngea pentru ca
ultimele clipe să le petreacă Iu liniște. Muri la “6 septembrie
“380 și ultima sa ordonanță a fost făcută publică în ziua
următoare. S-a creat o ituație explozivă între bucuria poporului
și sentimentele potrivnice ale fraților defunctului rege.

In aceeași lună, în Bretania, Buckingham avu parte

de un bun-venit ambiguu. Jean de Montfort, a cărui întreagă

viață se petrecuse cîntărind dușmanii, în intrigi, lupte, certuri și
încheind tratate cu toți, era recunoscut ca un om cu două fețe.
Carol fiind mort, Montfort era dispus să facă pace cu noul rege
și deschise negocieri cu francezii și, în același timp, semnă o
serie de jurăminte cu Buckingham pentru a asedia împreună
Nantes. întru-cît nobilii bretoni se codeau să sprijine un atac
împotriva concetățenilor lor, seniorul lor se hotărî să aleagă
Franța. Enguerrand de Coucy, fiind în favoarea unei împăcări
cu Bretania, a fost unul dintre negociatorii care au încheiat un
tratat cu Montfort, în ianuarie 1381. Buckingham, ținut la curent
de către aliatul său, găsi orașele și castelele închise pentru el și
cu proviziile retrase între ziduri. Armata sa răvășită pribegi din
loc în loc în timpul lunilor de iarnă, deseori neavînd ce mînca și
unde se adăposti, în sfîrșit, Montfort, spunîndu-i să plece, el și
camarazii săi se îmbarcară spre Anglia, în martie 1381. în
afară de cîțiva cavaleri, de răscumpărări și de niște roade
ale jafului culese de pe drum, Buckingham și tovarășii săi n-au
atins nici un scop militar „spre marele necaz al lui și al întregii
națiuni engleze".

Ambele națiuni conduse de rcgi-copii sufereau de pe urma

conducerii unor unchi ambițioși care, nepurtînd coroană,
exercitau puterea fără nici o răspundere. Războiul se îndepărta ;
tensiunea internă era pe punctul de a izbucni.

Capitolul 18
Viermii pămîntului împotriva leilor
un lucrător la moartea regelui. „Ar fi fost mai bine

pentru noi dacă ar fi murit acum 10 ani !“ La

asă-l să meargă la dracu ! A trăit destul !“ strigă 77 & vcîteva

luni după moartea regelui, Franța era zguduită de revolta clasei
muncitoare, revoltă care trecuse d<ja prin Florența și Flandra.
în afara birurilor împovă-

i ăioare, imboldul l-a dat o ură crescîndă a săracilor

împotriva bogaților și o cerere conștientă a clasei lucrători-
loi ■ pentru drepturi mai mari. Concentrarea averilor sporim
■ în secolul al XIV-lea și numărul săracilor crescu în

ii mp ce catastrofele secolului aruncaseră un număr

mare de oameni în mizerie și sărăcie. Săracii au putut fi
ținuți in frîu atît timp cît se menținuse subsistența minimă
prin caritate, însă situația s-a schimbat cînd populațiile
urbane crescură în urma războiului și ciumei și au fost
cuprinse de o nouă agresivitate după ciumă.

în timp ce stăpînii deveneau mai bogați, muncitorii ajunseseră

la nivelul lucrătorilor cu ziua, cu puține perspective de
avansare. Calitatea de membru a breslelor era închisă pentru
calfele obișnuite și rezervată în baza unor cerințe complicate și
a unor onorarii pentru fiii și rudele clasei meșterilor. în multe
meserii lucrul se dădea la muncitori acasă, deseori femeilor și
copiilor a căror angajare era interzisă în bresle, iar salariile erau
mici. Sărbătorile icligioase obligatorii, care erau cam 120—150
pe an, micșorau cîștigurile. Deși li se interzicea să facă greve și
în unele orașe să se întrunească, lucrătorii formară asociații

din propria lor inițiativă pentru mărirea salariilor. Ei aveau

propriile lor taxe și vistierii și legături peste graniță prin care se
puteau obține pentru membrii lor locuri de muncă și locuințe și
care, fără îndoială, slujeau de canale de agitație.

Conștiința de clasă — „poporul" — sporea. Hristos era deseori

zugrăvit ca un om din popor și reprezentat în fresce și sculpturi
înconjurat de uneltele unui meseriaș sau țăran — ciocan, cuțit,
topor și darac de lină — în loc de a fi înconjurat de
instrumentele răstignirii. La Florența muncitorii își spuneau : il
popolo di Dio. „Viva il popolo !“ era strigătul de revoltă al
Ciompilor în 1378. Ca cel mai mare centru industrial al timpului,
Florența era locul firesc de pornire al insurecției.

Ciompii erau pătura cea mai de jos a muncitorilor ne-afiliați la

nici o breslă încă, deși revolta le purta numele, • erau implicați
în această răscoală meșteșugarii de toate nivelele și gradele. Ei
lucrau cu salarii fixe, deseori sub nivelul subzistenței, 16—18
ore pe zi și salariul lor putea fi reținut pentru a acoperi
pierderea sau deteriorarea materiei prime. Alianța Bisericii cu
cei mari apare destul de limpede într-o scrisoare pastorală a
unui episcop care declara că torcătorii puteau fi excomunicați
pentru risipirea linii. Muncitorii puteau fi bătuți cu biciul sau
închiși și scoși de pe lista celor apți de muncă sau li se putea
tăia mîna dacă se împotriveau patronilor. Agitatorii care-și
asumau dreptul de a organiza pe muncitori puteau fi spînzu-rați
și în 1345 zece muncitori la darac fuseseră condamnați la
moarte pentru această vină.

în răscoala din 1378, după un val de violență prin oraș,

muncitorii fugiră în sus pe scările palatului Senioriei pentru a-și
prezenta cererile. Ei cereau acces liber la bresle, dreptul de a-și
organiza sindicate, reforma sistemului de amenzi și pedepse și,
cît se poate de semnificativ, dreptul „de a participa în
guvernarea orașului". într-o epocă fără arme sau gaze
lacrimogene, o mulțime de răzvrătiți inspira imediat groaza.
Deși primăria avea mijloace suficiente de apărare, Signoria era
reprezentată de „bărbați speriați" care au capitulat. Muncitorii
instalară o nouă conducere bazată pe reprezentarea lucrătorilor
cu ziua în bresle. Ea a durat 41 zile pînă cînd începu să se
fărâmițeze din cauza tensiunilor interne și a contraofensivelor
din partea magnaților. Reformele obținute în timpul revoltei s-au
erodat încet și pe la 1382 breslele mai importante își recîștigară

34

controlul dacă nu și încrederea. De atunci încolo, frica de u altă

izbucnire proletară a contribuit la declinul guvernului
republican și la ascensiunea familiei Medici ca familie
conducătoare dominantă.

Țesătorii din Gând au menținut puterea pentru mai mult timp. La

Ypres și Bruges revolta inițială fusese înăbușită de către
contele de Flandra cu o răzbunare îngrozitoare, prin rug și
spînzurătoare. însă cei din Gând, prin .r.rdii, armistiții, trădări și
represalii brutale de ambele purți, menținuseră războiul lor în
ciuda blocadei și a înfometării. Lupta orașului Gând n-a fost de
fapt o luptă de clasă, deși a fost considerată ca atare. A fost mai
curînd o apărare încăpățînată a autonomiei orașului
împotriva contelui, încrucișată cu lupta fracțiunilor sociale și
religioase. A fost un complex de rivalități între orașe,
între meserii și între diversele nivele în cadrul unei
meserii. 'Țesătorii asupreau pe piuarii din clasele inferioare
cu aceeași dușmănie pe care o îndreptau împotriva contelui.

în Franța, promisiunea regelui pe patul de moarte de desființare

a birurilor stîrni o febră de nerăbdare pentru a o pune în
aplicare. Mînia stîrnită din cauza birurilor puse mereu în numele
luptei împotriva englezilor se transformă într-o izbucnire
violentă. Buckingham trecea prin (ai a fără să i se opună
rezistență și poporul își vedea banii dispărînd, după cum se
părea, pe nimic. De fapt, ca rezultat al fondurilor cheltuite de
Carol al V-lea pentru o apărare mai bună, orașele și castelele
puteau să reziste mai bine în fața inamicului decît în anii
nefericiți de după l'oitiers. însă aceasta nu ușura povara de pe
umerii da-■ i celei mai impozabile și nici resentimenul orașelor
independente, care trebuiau să plătească pentru ceea ce
era considerată să fie afacerea regelui. Sentimentul era de
așa natură îneît Laon refuză să-și deschidă porțile lui Coucy m
calitate de căpitan general al Picardiei și de asemeni icfuză să-i
trimită o companie de 30 arcași pe care o ce-nisc. Orașele
Picardiei se sustraseră de la alte plăți. La Sl Quentin și
Compiegne, mulțimile se răsculară, arseră cancelariile unde se
strîngeau birurile, atacară pe perceptori și-i alungară în afara
orașului.

La Paris, guvernul era pe jumătate paralizat de lupta pentru

putere din jurul tronului. Ca unchiul cel mai în \ ' irstă, ducele de
Anjou deținea titlul de regent și-l folosi pentru a smulge cît mai
mult din vistierie în scopul de a obține regatul care-1 ademenea
din Italia. Cunoscînd obi-

ceiurile prădătoare ale fraților săi, defunctul rege aranjase ca

regența să ia sfîrșit cînd fiul lui avea să împlinească 14 ani, însă
el murise cu doi ani prea devreme..El îl numise pe fratele său
ducele de Burgundia și pe fratele soției lui, ducele de Bourbon,
ca tutori ai fiului lui. Cu ducele de Anjou ca regent, ei urmau să
guverneze cu un Consiliu de 12 membri. Bourbon care nu avea
ambiții și se ținea departe de intrigi era cunoscut sub numele de
„ducele cel ' bun“ spre a-1 deosebi de unchii din partea tatălui,
însă el avea mai puțină influență decît ei nefiind de viță
regească.

Trași în două părți de interesele lor separate — ducele de

Burgundia în Flandra, ducele de Anjou în Italia, contele de Berry
cu pasiunea colecțiilor — unchii paterni nu aveau nici un
interes comun pentru integritatea regatului. Singura lor
coeziune era dorința de a-i înlătura pe miniștrii defunctului rege
de la putere. între timp, în mijlocul neînțelegerilor lor, ei găsiră
timp să-și împartă minunata sa bibliotecă de 1000 de volume.
Ducele de Anjou luă 32 de cărți alese cu grijă, legate în mătase
și email și cu catarame de aur, printre cele mai frumoase din
colecție, inclusiv una intitulată Guvernarea prinților.
Clisson a fost numit conetabil și se grăbi încoronarea pentru a
întări autoritatea regimului. O scenă dezonorantă întunecă
ceremonia sacră a monarhiei de la 4 noiembrie. La masa
banchetului, ducii de Anjou și de Burgundia care se detestau
reciproc se angajară într-o luptă fizică pentru locul de onoare de
lîngă noul rege. în mijlocul tumultului partizanilor și
consternarea prelaților se convocă în grabă un consiliu care se
pronunță în favoarea ducelui de Burgundia ca prim pair al
Franței ; la care ducele de Anjou apucă totuși scaunul, din care
fu dat la o parte de Filip cel îndrăzneț, care se așeză în locul lui.
Domnia începu cu aceste triste manifestări.

Suveranul Carol al VI-lea era un băiat de 12 ani, frumos și

binefăcut, înalt și blond ca bunicul său, cu o față inexpresivă,
oglinda unui suflet lipsit de profunzime. „Armele strălucitoare și
lustruite îl mulțumeau mai mult decît toate bijuteriile din lume“,
și adora ritualurile cavalerismului. Acestea nu se manifestară
din plin decît la banchetul încoronării cînd baronul de Coucy,
Clisson și amiralul de Vienne, călărind magnific pe cai cu
îmbrăcăminte de aur care atîrna pînă la pămînt, serveau
mîncărurile regelui călare. Pentru a conferi cel mai mare éclat
intră-

I ■ ii regelui în Paris se ținură trei zile de festivități splendide în

piețe împodobite cu tapiserii, unde răsunau cîn-lecele
menestrelilor. „Noi minunății“ sub formă de fîntîni artificiale din
care curgea lapte, vin și apă curată, au fost construite pentru a
uimi poporul.

Ele nu erau de ajuns. Convocarea celor trei stări la 14 noiembrie

pentru a găsi un alt bir în locul birului pe fumuri spori
îngrijorarea publică din cauza perspectivei unui nou impozit.
Grupuri agitate de meșteșugari discutau pe stradă despre
necazurile lor, se ținură întruniri șarete noaptea, adunări pentru
a denunța guvernul, poporul era stîrnit din cauza unei dorințe
arzătoare de a obține libertatea și pentru a se elibera de jugul
subsidiilor.
Cînd cancelarul, Miles de Dormans, episcop de Beauvais,
informă stările că regele avea nevoie de ajutor de la popor,
surveni explozia previzibilă. O mulțime de oameni de rînd se
repezi asupra unei întîlniri a negustorilor care, deși se opuneau
ajutoarelor, nu erau pregătiți să forțeze situația.

„Știți voi, cetățeni, cît sînteți de disprețuiți !“ strigă un cîrpaci în

timp ce ținea o cuvîntare în fața partizanilor săi, Toată
amărăciunea celui mic împotriva celui mare era ixprimată în
denunțarea pe care a făcut-o „lăcomiei fără do sfîrșit a
seniorilor“ care „ar lua de la voi, dacă ar putea, chiar și lumina
zilei“. Ei strivesc poporul cu dările lor, mai mari în fiecare an.
„Ei nu vor ca noi să respirăm sau să vorbim sau să avem fețe
omenești sau să ne amestecăm cu ei în locuri publice... Acești
oameni cărora le aducem omagiu cu forța și care se hrănesc din
averea noastră nu nu alt gînd decît să strălucescă în aur și
bijuterii, să clădească palate superbe și să inventeze noi biruri
pentru a asupri orașul“. El dezvălui cu dispreț lașitatea
negustorilor, amintind, în comparație, de cetățenii viteji ai
Gândului care, chiar în acel moment, puseseră mîna pe arme
împotriva contelui lor ne mai suportînd birurile.

Dacă elocința cîrpaciului a fost parțial înfrumusețată de pana

călugărului de la St. Denis care o consemnă, aceasta arată
simpatia multor cronicari monastici față de suferința poporului.
In faimoasa sa prezicere, călugărul Jean de Hoquetaillade a
văzut venind ziua cînd, „viermii din pă-mînt vor devora cu
cruzime pe lei, leoparzi și lupi... și oamenii de rînd vor distruge
pe toți tiranii și trădătorii“.

Pentru cîrpaci și cei 300 de tovarăși ai săi, ziua aceea venise.

Strigînd și agitînd cuțitele, îl siliră pe starostele negustorilor să
ducă cererea lor de desființare a birurilor ducelui de Anjou și
cancelarului. La Masa de Marmură din curtea palatului,
starostele pledă pentru ridicarea „poverii de nesuportat“. Cu
strigăte îngrozitoare, mulțimea îi confirmă vorbele, jurînd că nu
vor mai plăti și că preferă „să moară de o mie de ori decît să
mai suporte o astfel de dezonoare și rușine". Aceste cuvinte
neașteptate apar frecvent în proteste ca și cum ar vrea să
adauge demnitatea formulărilor cavalerești. Săracii, nu mai
puțin ca cei mari, simțeau nevoia să se comporte în chip nobil.

Ducele, cu cuvinte blînde și alinătoare, de milă pentru săraci,

promise să obțină a doua zi consimțămîntul regelui pentru
desființarea birurilor. In timpul nopții, poporul ascultă sfaturi
periculoase incitînd la contestarea suveranității nobililor și
oamenilor Bisericii. Potrivit cronicarului de la St. Denis, ei
crezură „că guvernul va fi mai bine condus de ei decît de
seniorii lor firești". Nu se știș dacă acest sentiment revoluționar
era într-adevăr în mintea poporului sau cronicarul se temea
doar c-ar exista, dar cu siguranță el plutea în aer.

Cînd guvernul înfricoșat confirmă a doua zi desființarea

birurilor, ușurarea a fost mult prea rapidă. într-o frenezie a
triumfului și a mîniei nedescărcate, poporul se repezi să-i
jefuiască și să-i atace pe evrei, acea parte a societății asupra
căreia cei săraci puteau să-și verse furia în siguranță. Se spune
că atacul era instigat de anumiți nobili din mulțime care văzură
astfel un mod de a scăpa de datorii. în timp ce o parte din
mulțime fugea, prin oraș ca să pună mîna pe seifurile cu birurile
și să distrugă registrele, cea mai mare parte, cu participarea
nobililor, tuna și fulgera prin cartierul evresc cu strigătele Noel
! Noel ! (referindu-se la ziua de naștere a lui Hristos). Spar-seră
uși, prădară bunuri și documente, luară obiecte de valoare,
fugăriră evreii pe străzi, îi aruncară în rîu pe cei pe care-i
prindeau și luară o mulțime de copii spre a-i boteza. Majoritatea
evreilor căutară refugiu în donjoanele de la Châtelet însă, după
măcel, se găsiră 10 cadavre, inclusiv cel al unui rabin.
Pogromurile se întinseră spre Chartres, Senlis și alte orașe. Ca
simptom al unei societăți frămîntate, persecuțiile continuară și
în următorul deceniu, pînă ce coroana a fost silită să decreteze
o altă expulzare a evreilor din 1394.
Pentru moment, nevoia de bani a coroanei a dictat ■ Tortul de a-
i lua pe evrei sub protecția regelui, prin Hu-i.ues Aubriot, șeful
poliției din Paris. Aubriot, o persoană .11 (ăgoasă și un libertin
notoriu, trimise crainici care ce-11 au să se dea înapoi tot ce
fusese furat de la evrei, inii usiv copii răpiți. „Foarte puțini au
executat ordinul",' și smulgerea de către șeful poliției a
sufletelor de la botezul creștin urma să fie una din învinuirile ce
i s-au adus atunci cînd a fost înlăturat.

Printr-un edict din 16 noiembrie, guvernul, după cum

promisese, desființă „de acum înainte și pentru totdeauna luate
birurile, dările pentru Biserică, gabelles, din cauza i ârora
supușii noștri sînt foarte mîhniți, scutindu-i de . >ate ajutoarele
și subsidiile care au fost impuse pentru ' numitele războaie de
la predecesorul nostru, regele Filip, I>ină azi". Această lovitură
de sinucidere fiscală reflectă mai curînd o panică momentană
decît o intenție serioasă. I u afară de Carol al V-lea, în secolul al
XIV-lea majori-lutea conducătorilor au guvernat după impulsul
momentului.

în căutarea altor bani, guvernul a apelat imediat la I urile din

provincie pentru ajutoare voluntare în general, i u rezultate
slabe. La adunarea stărilor din Normandia, cînd unul din
membrii a propus să se voteze un ajutor, Iuți au strigat într-un
singur glas „Nimic ! Nimic !“. La Kouen și Amiens, toți oamenii
„au fost într-o singură voință" împotrivă. „Pe Dumnezeu, nu se
va vota niciodată !“ strigă un orator burghez la o întrunire de
protest la tîrgul de porci din Sens. Părerea generală era că
averea regelui era suficientă pentru nevoile lui și că banii
în plus vor merge numai pe extravaganțele nobililor. Deși unele
regiuni votară ajutorul, convocarea stărilor din provincii n-a
făcut decît să răspîndească discuțiile și să iște împotriviri.
Interesele împărțite în cadrul celor trei stări au complicat lupta.
Burghezul mărunt căuta să se smulgă de sub oligarhia
conducătoare a negustorilor și meșterilor • lin bresle și ambele
părți foloseau agitația sporită a claia i muncitoare pentru
propriile lor scopuri. Exista o pulbere inflamabilă în rîndurile
nefericite ale țăranilor necali-i ii.ați și deposedați, minați în
orașe de către războaie și < are au creat un rezervor de mînie și
mizerie.

Structura ministerială a defunctului rege ca și cea l inanciară a

fost curînd rezolvată de eforturile unchilor de a-i îndepărta pe
sfetnicii săi. Bureau de la Riviere, pe care

Carol al V-lea îl iubise și dorise ca acesta să fie îngropat la

picioarele lui, a fost acuzat de trădare de către un purtător de
cuvînt al ducilor, însă salvat cînd Clisson își aruncă mănușa în
prezența întregii curți și nimeni nu îndrăzni să accepte
provocarea. Fiindu-i teamă de represalii, Riviere se retrase din
funcție, Orgement și Mercier au fost în cele din urmă dați afară,
iar un altul dintre foștii sfetnici, Jean de la Grange, cardinalul de
Amiens, își găsi motiv să plece.

La Grange nu era simpatizat de tînărul rege, care fusese împins

de dușmanii cardinalului să creadă că acesta ar fi sub influența
demonilor. Odată, pe cînd Carol avea 10 ani, și-a făcut cruce la
apropierea cardinalului, stri-gînd „Fugi de diavol ! Scoate afară
diavolul !“ spre marea supărare a acestui prinț al Bisericii.
Aflînd că tînărul rege la urcarea pe tron spusese unui prieten
„Acum este momentul să ne răzbunăm pe acest preot",
cardinalul la Grange își puse averea la adăpost și fugi la
Avignon, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Căderea senzațională a șefului poliției din Paris contribui la

sentimentul că autoritatea se prăbușea. Aubriot era un bărbat
de vreo 60 de ani care-și cîștigase favoarea lui Filip de
Burgundia prin banchete extravagante și cadouri, și favoarea
burgheziei prin construcția primelor canale și repararea
zidurilor și podurilor. însă el a fost dus la distrugere de către
cler pe care-1 insultase deschis și de către Universitate pe care
o disprețuia, numind-o „pepiniera de popi“, ale cărei privilegii le
combătuse și pe ai cărei membrii îi arestase sub fel de fel de
pretexte. Se spunea că avea două temnițe la Châtelet, rezervate
numai pentru învățați și clerici. La înmormîntarea lui Carol al V-
lea, cînd Aubriot refuză să lase Universitatea să meargă în fața
procesiunii, izbucni o încăierare furioasă între agenții șefului
poliției și învățați, terminîndu-se cu rănirea multor membri ai
Universității, 36 dintre ei fiind aruncați în închisoare. „Ah,
această gloată !“ exclamă Aubriot, „îmi pare rău că nu li s-a
întîmplat ceva mai rău“.

Intervenția lui Aubriot în cazul evreilor dădu Universități ocazia

de răzbunare. Acuzat de erezie, sodomie și că este un fals
creștin, mai concret că „profanează sfințenia botezului dînd
înapoi copii evrei", a fost adus în fața judecății episcopului din
Paris în mai 1381. în afara învinuirilor că ar fi exprimat dispreț
pentru eucharist, că nu se împărtășea la Sărbătoarea de Paști și
că nu respecta

clerul, era „acuzat că și-a neglijat virtuoasa soție, cum-părînd

fecioare și că a recurs la vrăjitorie pentru ca patimile sale să
triumfe", că a închis bărbați pentru a rămîne cu soțiile acestora,
că a coabitat bestial cu femeile, împotriva naturii, și că a avut
relații trupești cu evrei.

Condamnat la moarte, însă grațiat datorită influenței ducelui de

Burgundia, el a fost expus pe o estradă de lemn în fața
catedralei unde, în genunchi și fără pălărie, a fost obligat să
ceară iertare și să tăgăduiască un dar în luminări pentru copiii-
evrei botezați pe care i-a dat înapoi părinților. Iertat de episcop
și de rectorul Universității, a fost condamnat apoi la pocăință
veșnică în închisoare, numai cu pîine și apă. îndepărtarea sa,
contribuind la slăbirea guvernului, dădu poporului din Paris
prilejuri mai bune de a se răscula.

în timpul acestor întîmplări neplăcute, baronul de Coucy rămase

în Consiliul regal în termen buni cu ducii, fiecare din ei dorind
sprijinul lui. Prima acțiune a lui Anjou, ca regent, a fost să
confirme la 27 septembrie că Mortaigne de pe Canal va fi
posesiunea pe viață a lui Enguerrand de Coucy, fiindu-i dată de
către fostul rege. în afară de o mare moșie, baronul avea și o
putere de atracție personală și calitatea de a nu-și face
dușmani. în marele joc „cine este la putere și cine nu“, el putea
totdeauna să colaboreze cu oricine deținea puterea, poate
datorită sofisticatei politici, cîștigate în împrejurările căsătoriei
sale. După încheierea tratatului de pace cu ducele de
Bretania in ianuarie 1381, el a fost trimis din nou ca
ambasador la englezi, la Montreuil, pentru a negocia o dispută
asupra condițiilor armistițiului. Mai tîrziu documentele îl arată
plătind spioni pentru a primi informații despre Calais, Guînes și
alte fortărețe engleze. în timp ce era însărcinat cu apărarea
frontierei, el a fost în luna mai la Paris pentru a-1 sfătui pe
Anjou în legătură cu proiectele acestuia din Italia.

Dorind un regat, Anjou avea nevoie de bani. Informat despre

comoara depusă de Carol al V-lea la Melun pentru a fi folosită
de fiul lui, Anjou puse mîna pe ea prin amenințarea că va
executa pe paznicul fondului. Totuși, călugărul de la St. Denis
nu garantează pentru povestea lui, deoarece „nu se știe
niciodată adevărul despre aceste lucruri care au loc în umbră".
Oricît ar fi obținut Anjou, nu era de ajuns. El continuă să facă
presiuni pentru aju-

toare în tot cursul anului 1381, obținînd ici-colo cîte un dar, însă
întîmpinînd în general o rezistență ursuză. '

în timp ce Franța mocnea, revolta adevărată izbucni în luna

iunie 1381, în Anglia ; o revoltă nu a orășenilor ci a țăranilor.
într-o țară a cărei economie era mai mult rurală, țăranii erau
clasa socială care avea greutate. Cel de-al treile bir pe cap de
locuitor în patru ani, care îi cuprindea pe toți ce-i trecuți de 15
ani, a fost agentul care a grăbit revolta. Votat în noiembrie 1380
de un Parlament servil pentru a finanța ambițiile lui Lancaster în
Spania, strîn-gerea birurilor aduse numai două treimi din suma
proiectată, aceasta și din cauză că perceptorii erau ușor de
mituit, omițînd unele familii sau falsificînd numărul membrilor
lor. Deveni necesară o a doua colectare a birurilor, care era de
așteptat să aducă tulburări dar lorzii, prelații și unchii regelui
din guvernul lui Richard nu au luat în seamă plîngerile privind
nesupunerea țăranilor. Astfel își abătură asupra lor cea mai
înfiorătoare provocare a secolului.

La sfîrșitul lui mai, satele din Essex de pe coasta de răsărit,

chiar deasupra Londrei, refuzară să plătească ; opoziția s-a
răspîndit, cu anumite dovezi de plănuire, și izbucni cu violență
în Kent, comitatul alăturat, la sud de Tamisa. Țăranii amestecați
cu răzeșii din războaiele din Franța s-au înarmat cu spade
ruginite, coase, topoare și arbalete înnegrite de vreme și luară
cu asalt un castel în care un șerb fugit fusese închis. Alegîndu-1
pe Wat Tyler, un leader respectat și veteran al războaielor,
conducătorul lor principal, ei luară Canterbury, siliră primarul să
jure credință „regelui Richard și comunelor" și eliberară din
închisoarea arhiepiscopului pe ideologul mișcării, John Ball.
Acesta era un preot cerșetor, învățat și fanatic, care colinda țara
de douăzeci de ani, deseori închis de autorități pentru profețiile
împotriva Bisericii și statului și predicînd doctrine egalitariste
radicale.

Deși birul pe cap de locuitor fusese scînteia, focul cel mare era
șerbia și lipsa drepturilor legale și politice. Șerbii nu-și puteau
da în judecată seniorul, nimeni nu vorbea pentru ei în
Parlament, erau legați de îndatoriri de șer-bie pe care nu le
puteau încălca decît obținînd cu forța schimbarea ordinei
stabilite. Aceasta a fost cauza insurecției și a marșului asupra
capitalei, care a început la Canterbury.

în timp ce locuitorii din Kent înaintau spre Londra,

parcurgînd cei 100 de km. în două zile, rebelii din Essex mi

mers spre sud pentru a-i întîlni. Abațiile și mănăstirile 0 in drum
erau un motiv în plus de animozitate, deoarece ele acceptau cu
greu comutarea în bani a muncii. In orașe, meșteșugarii și micii
comercianți, împărtășind ura celor mici împotriva celor mari,
dădură ajutor și hrană țăranilor. în timp ce zvonul răscoalei se
răspîndi și în alte comil ate, dezordinile și răzmierițele se
lărgiră.
„Mulțimea înnebunită“ în marșul ei din Kent și Essex deschise
închisori, jefui moșii și dădu foc registrelor. Unii proprietari
funciari și funcționari care erau urîți în mod special au fost
omorîți și capetele lor purtate peste tot, înfipte în niște pari.
Alții, de frica morții, fugiră să se as-nindă în aceleași păduri
unde șerbii proscriși adeseori se ascundeau de ei.

Unii lorzi au fost siliți de rebeli să-i însoțească „cu sau fără voia
lor“, fie pentru a le arăta cum se comandă, fie ca să dea
impresia că participă și pătura avută.

In același timp, purtătorii de cuvînt ai țăranilor jurară să omoare

„pe toți avocații și slujitorii regelui pe care-i găseau“. Neavîndu-
1 la îndemînă pe rege, apărătorul lor imaginar, toate oficialitățile
erau dușmanii lor — șerifi, pădurari, perceptori, judecători,
stareți, lorzi, episcopi și duci —, dar mai ales oamenii legii,
deoarece legea era închisoarea șerbilor. Nu întîmplător, șeful
justiției din Anglia, Sir John Cavendish, a fost printre primele
lor victime împreună cu mulți funcționari și jurați. Se spune
că toate casele avocaților din drumul lor au fost distruse.

Dacă Jacqueria, cu 23 ani mai înainte, fusese o explozie fără

program, acum revolta țăranilor izbucni din ideea de libertate
care se dezvolta. Deși liberi din punct de vedere I eoretic, șerbii
cereau desființarea vechilor obligații, dreptul de a comuta
serviciile în arendă, eliberarea de toate restricțiile acumulate în
ultimii treizeci de ani, prevăzute în Statutul lucrătorilor cu ziua
din dorința de a ține pe loc mina de lucru. Ei îi ascultaseră atît
pe preoții lollarzi și pe predicatorii seculari mișcați de relele
timpului cit și de teoriile egalitariste ale lui John Ball. „Treburile
nu pot merge bine în Anglia“, era tema acestuia, „pînă cînd
toate lucrurile nu vor fi ale tuturor ; cînd nu vor fi nici
vasali, nici lorzi, cînd lorzii nu vor fi mai stăpîni decît noi...
Nu ne tragem toți din aceiași părinți, Adam și Eva ?“

Spiritul lui Wyclif, care îndrăznise să nege autoritatea cea mai

înrădăcinată a timpului, se răspîndise. Ce se în-
tîmplase în ultimii 30 de ani ca urmare a ciumei, războiului,
asupririi și incompetenței era o slăbire a acceptării sistemului, o
neîncredere în guvern și în conducătorii laici și ecleziastici, un
sentiment tot mai puternic că autoritatea putea fi sfidată, că, de
fapt o schimbare era posibilă. Autoritatea morală nu poate fi
mai puternică decît recunoașterea ei. Întrucît oficialitățile erau
venale — după cum și cei săraci își dădeau seama, deoarece
membrii consiliilor de impozite se lăsau mituiți — războinicii, un
blestem, iar Biserica asupritoare, dorința de schimbare căpătă
putere.

Această dorință era încurajată de criticile severe aduse celor

puternici de către predicatori. „Turnirele celor bo-gați“, spuneau
ei, „sînt mîhnirea celor săraci“. Ei denunțau cu regularitate pe
„prinții cei răi", pe „falșii executori care sporesc grijile
văduvelor“, „pe ecleziasticii ticăloși, care dau cel mai prost
exemplu poporului“ și înainte de toate pe nobilii care golesc
pungile celor săraci prin extravaganța lor și îi disprețuiesc
pentru „originea lor umilă sau murdăria corpului lor“, pentru
corpul sau membrele lor deformate, pentru îngustimea spiritului
sau neîndemînarea lor, susținînd că nu sînt demni de a vorbi cu
ei fiind plini de mîndrie pentru strămoșii, bogăția, noblețea,
felul lor plăcut de a fi, tăria fizică, puterea, copiii lor și comorile
— „mîndru ca înfățișare, mîndru la vorbă.... mîndru la mers, stat
în picioare și stat pe o laviță“. Toți vor fi duși în iad în Ziua
Judecății de Apoi.

In acea zi de mînie, spunea călugărul dominican John Bromyard

în cuvinte care se adresau direct țăranului, bogații vor avea în
jurul gîtului lor boii, oile și animalele de povară pe care le-au
luat fără să le plătească. „Săracul cel drept“, promitea un
călugăr franciscan, „se va ridica împotriva bogatului crud în
Ziua Judecății de Apoi și-l va acuza de faptele sale de pe
pămînt. Ha ! ha ! vor spune ceilalți, foarte speriați. Aceștia sînt
oamenii pe care i-am disprețuit. Uitați-vă cît sînt de cinstiți — ei
sînt printre fiii lui Dumnezeu ! Ce mai înseamnă bogățiile și
mîndria pentru noi care acum sîntem decăzuți ?“
Dacă cei slabi sînt într-adevăr fiii lui Dumnezeu (chiar dacă și ei
erau certați de predicatori pentru lăcomie, înșelăciune și
necuviință), de ce să aștepte drepturile lor pînă la Ziua Judecății
? Dacă toți oamenii au aceeași origine de la Adam și Eva, de ce
unii să fie ținuți șerbi din tată în fiu? Dacă toți sînt egali în
moarte, după cum mereu se subli-

ii ia în Evul Mediu, faptul că oamenii nu erau egali pe pumînt nu

contravenea voinței lui Dumnezeu ?

Atingînd punctul culminant în împrejurimile Londrei, revolta

țăranilor era pe punctul de a învinge guvernul. Nu se luase nici
o măsură împotriva mulțimii care se apropia, pe de o parte
datorită disprețului pentru toți Will-ii, Cobb-ii și Jack-ii și toți
mitocanii cu unghiile murdare, pe de altă parte din cauza
conducerii mediocre și lipsei de resurse imediate. Lancaster era
plecat la frontiera scoțiană, Buckingham era în Țara Galilor și
singura forță armată organizată se îmbarca deja la Plymouth
pentru a pleca in Spania sub comanda celui de al treilea frate,
Edmund de Cambridge. în afară de 500 sau 600 de soldați din
suita regelui, coroana n-avea nici o poliție sau miliție ; cetățenii
Londrei nu erau de nădejde, deoarece mulți simpatizau sau erau
de conivență cu rebelii. în afara zidurilor își făcuseră tabăra
20.000 de țărani care cereau să vorbească cu regele. Deși
promiteau siguranță pentru persoana regelui, ei cereau capetele
arhiepiscopului Sudbury și al lui Sir liolent Hailes, cancelarul și
vistiernicul, pe care îi considerau răspunzători pentru birul pe
cap de locuitor și, în plus, capul „arhitrădătorului“ John de
Gaunt, simbolul guvernării proaste și a pierderii războiului.
John Ball le vorbise vehement, cerîndu-le să se scuture de jugul
pe care-1 purtau de atîta vreme, să-i extermine pe toți
marii seniori, judecători și avocați și să cîștige pentru toți
oamenii libertate, rang și putere egală.

Ținînd sfat, guvernul nu a izbutit să găsească nici o altă soluție

decît să negocieze. Richard al II-lea, un băiat blond de 14 ani,
însoțit de cavalerii săi a ieșit călare în întîm-pinarea
insurgenților ca să audă cererile lor : desființarea birului pe cap
de locuitor și a tuturor lanțurilor șerbiei, micșorarea plății de
patru penny pe acru, folosirea liberă a pădurilor, abolirea legilor
pentru vînat — toate acestea urmînd să fie confirmate în niște
charte pecetluite de rege. Tot ce au cerut răsculații le-a fost
acordat în speranța că se vor împrăștia și vor merge acasă.
între timp, partizanii deschiseseră porțile și podurile orașului
unui grup condus de Wat Tyler care puse stăpînire pe Turnul
Londrei și ucise pe arhiepiscopul de Sudbury și pe Sir Robert
Hailes. Opriți de Gaunt, ei se aruncară asupra palatului lui
Savoy, și-l distruseră prin foc și dărîmare, conform ordinului lui
Wat Tyler că nu trebuia prădat, ci distrus. Butoaiele cu praf de
pușcă găsite acolo au fost aruncate în foc, tapiseriile

rupte* bijuteriile zdrobite cu topoarele. Temple, centrul juridic

cu toate faptele și registrele sale, de asemenea distrus. Urmă
uciderea ; lombarzii și flamanzii (urîți pur și simplu pentru că
erau străini), magnați, funcționari și „trădători" (cum ar fi
bogatul negustor Sir Richard Lyons, care fusese acuzat de
Bunul Parlament și repus în funcție de Lancaster), fugăriți și
omorîți.

In succesiunea haotică a evenimentelor, numai Richard se

învîrtea într-un cerc magic de cinstire a persoanei regelui.
Călare pe un cal de luptă, în fața țăranilor, un băiat încîntător,
îmbrăcat în purpură brodată cu leoparzii regești, purtînd o
coroană și ținînd un baston de aur, grațios, zîmbitor și cîștigînd
încredere datorită ascendentului său asupra mulțimii, el acordă
hrisoave scrise și împărțite pe loc de către 30 funcționari. Pe
această bază, multe grupuri de țărani plecară crezînd în rege ca
ocrotitorul lor.

în timp ce la Londra, Sir Robert Knollys, ministrul de război

strîngea urgent forțe armate, Wat Tyler, însetat de sînge și
biruințe, îndemna pe aliații săi la masacrarea clasei
conducătoare și la cucerirea Londrei. El nu mai era mulțumit cu
hrisoavele acordate, bănuind că ele nu au nici un temei și știind
că pentru el nu va exista iertare. Unica soluție era să meargă
mai departe pentru a lua puterea. După spusele lui Walsingham,
el se lăuda că după patru zile „toate legile Angliei vor ieși din
gura lui". Se întoarse la tabăra de la Smithfield pentru o nouă
întîlnire cu regele, unde îi prezentă o nouă serie de cereri
inacceptabile care sugerau că scopul lor era doar să fie
respinse dînd astfel un pretext pentru a-1 captura pe Richard în
persoană : urma ca toate inegalitățile de rang și stare să fie
desființate, toți oamenii să fie egali în fața regelui, Biserica să
fie deposedată de toate averile și acestea să fie împărțite
între comune. Anglia să aibă numai un singur episcop și
restul ierarhiei să fie desființată. Regele promise totul în
baza „regalității coroanei sale". Relatările despre
următoarele nomente sînt atît de diferite, depinzînd de
preferințele epocii, încît faptele rămîn enigmatice pentru
totdeauna. Se pare că Tyler începu o ceartă cu un scutier din
suita regelui, scoase un pumnal și într-o clipă a fost doborît de
spada scurtă a lui William Walworth, primarul Londrei.

Totul se transformă în învălmășeală și nebunie. Țăranii

scoaseră arcurile lor ; zburară cîteva săgeți. Richard, cu un
calm extraordinar, poruncind ca nimeni să nu-1 însoțească, se
duse călare singur în fața răsculaților : „Domni-

lor, ce cereți ? Eu sînt căpitanul vostru. Sînt regele vostru.

I,iniștiți-vă !“ In timp ce vorbea, oștirea lui Knollys, convocată în
grabă, înconjură tabăra ; oșteni îmbrăcați în ile, cu vizoarele
coifurilor trase în jos, cu armele strălucind. Zăpăciți și fără
conducător, țăranii erau intimidați, iar capul lui Wat Tyler înfipt
într-o lance îi făcu să se piardă definitiv cu firea, ca Jacqueria la
moartea lui Guillaume Cale.

Poruncindu-li-se să depună armele și asigurîndu-i că vor fi

iertați dacă se împrăștie, ei se îndreptară spre ca-u'le lor.
Conducătorii, inclusiv John Ball, au fost spîn-urați și răscoala
din alte ținuturi ale Angliei înăbușită — eu destulă brutalitate,
chiar dacă nu cu același masacru sălbatic ca în Franța, după
Jacquerie. Cu excepția unor răbufniri pe ici pe colo, răscoala
engleză se termină și ea intr-o lună, învinsă mai mult prin
înșelăciune decît prin forță. Iertările date în numele regelui au
fost revocate fără nici un scrupul și hrisoavele anulate de un
Parlament al stăpînilor de moșii pe motivul că fuseseră
emise •mb amenințare. Unei delegații de la Essex, care a
venit să-i amintească regelui de promisiunea lui de a
lichida ■erbia, Richard îi răspunde „Șerbi sînteți, și șerbi
veți rămîne“.

Opiniile autocraților rămîn deseori în urma evenimentelor.

Forțele economice conduceau deja spre abolirea .orbiei și
înlocuirea plății în natură prin plata în bani continuă în ciuda
înăbușirii răscoalei, pînă ce țăranul lipsit de libertate dispăru
treptat. Dacă răscoala a grăbit sau ■ încetinit procesul nu se
știe, însă rezultatul imediat a întreținut automulțumirea în clasa
domnitoare, începînd < u regele. Probabil că, îmbătat de
succes, Richard a căpătat toate instinctele absolutismului în
afară de puterea de a liniști pe adversarii săi și avea să
sfîrșească ca vicii mă a unuia dintre ei. Militarii nu vedeau nici o
necesi-late de ameliorare ; Biserica era împotriva
reformei. Alarmată de doctrinele egalitariste ale lollarzilor,
clasa privilegiată s-a întors împotriva lor. în lucrarea sa,
„Corupția Evului", Gower îi denunță pe aceștia drept instigatorii
separării dintre Biserică și stat, trimiși în lume de Satana.
Mișcarea lollardă a fost interzisă, amînînd pentru multă vreme
separarea protestantă.

In aceste „zile de mînie și de chin, zile de calamitate și

nenoricire", răscoala oamenilor care trudeau li se păru multora
încă o încercare plină de suferință, fiind un

semn, ca și Moartea Neagră, al mîniei lui Dumnezeu. Un poet

anonim, asociind răscoala țăranilor unui cutremur de pămînt
care avusese loc în 1382 și ciumei, a tras concluzia că :

Moneda calpală și birurile prevestesc marea răzbunare și ruină

Ce trebuie amintită pentru păcatele făptuite

Chiar și raidurile franceze de pe coasta engleză puteau fi luate,

după cum a sugerat călugărul Walsingham, ca exemplu că
Dumnezeu „i-a pus pe oameni să se pocă-iască cu ajutorul unor
astfel de grozăvii“.

Văzută în acești termeni, răscoala n-a adus nici o transformare

politică. „Omul nu se poate schimba“ scria un florentin care
ținea un jurnal în acea vreme, „Dumnezeu a vrut să plătim
pentru păcatele noastre".

Nu se știe ce impact a avut răscoala din Anglia asupra

răspîndirii sentimentului revoluționar. Cu sau fără ea, războiul și
demonul său însoțitor, birurile, ar fi constituit suficiente motive
de nemulțumire. Totuși, războiul reușea să dea de lucru și să
ofere bani — armurierilor, căruțașilor, negustorilor de cereale,
brutarilor, crescătorilor de cai și multor altor meserii pe lîngă
arcași, pedestrași și servitorii din armată. Contemporanii
păstrează tăcerea asupra războiului ca stimulent economic,
însă vorbesc mult despre povara lui inegală asupra
săracilor. „Ar trebui să fie un principiu stabilit“, scria Villani,
„ca pentru război să nu se plătească din pungile săracilor ci mai
curînd să se ia de la cei cărora le aparține puterea“.

Acesta nu era un principiu recunoscut de ducele de Anjou, a

cărui lăcomie de bani a provocat un nou val al răscoalei în
Franța, începînd cu februarie 1382. Proiectata sa moștenire a
regatului Neapolelui tocmai fusese periclitată de înlăturarea
reginei Ioana de către un rival, împotriva părerii lui Coucy care a
fost convocat din nou din Picardia pentru consultații, Anjou
avea intenția să ducă o armată în Italia. La o întîlnire cu
starostele negustorilor și cu principalii burghezi, din ianuarie
1382, se pare că a stors consimțămîntul pentru o nouă taxă
asupra vînzărilor la vin, sare și alte mărfuri. Temîndu-se
de reacția populară, edictul a fost emis în secret și oferta pentru
postul lucrativ de perceptor ținută în spatele ușilor închise de la
Châtelet. Mulți veniră să ofere bani pen-
'.iii post, însă ezitară să o facă în mod public. Tot atît de toare,
curtea rămase la Vincennes în afara zidurilor.

•mi negustorii și călătorii răspîndiră vestea noii taxe, mi strigăt

de mînie se făcu auzit în timpul răzmerițelor .! e la Laon,
Amiens, Reims, Orleans și Rouen, ca și la l'.H-is. Ca purtător de
cuvînt al burgheziei din capitală, J. au de Mares, un avocat în
vîrstă, respectat și bun orator, cVr slujise sub toți regii începînd
cu Filip al VI-lea, în-i 'i rcă zadarnic să-l convingă pe ducele de
Anjou să revoce ir clinul. Prăvăliașii închiseră ușile în nasul
perceptorilor I orc veniră să evalueze marfa ; cetățenii puseră
mîna pe iiriiic, sunară clopotele de alarmă și dădură năvală în bi-
Miiirie fiscale. Se credea că agitația era încurajată de v.-mplul
englezilor" și chiar de „scrisorile și mesajele de i llamanzi".
Totuși, nu era o acțiune chibzuită și unitară, yi mimai teama
clasei conducătoare o făcea să pară astfel.

Răzmerițele deveniră violente la sfîrșitul lui februa-i'i- în Rouen,

capitala Normandiei. Aici taxa pe vin îi rta pe viticultorii
importanți care doreau să stîr-iM iscă rezistența populară fără
ca ei să se compromită. i s lî țară pe meșteșugari și pe
muncitorii săraci din posRi varii, arătîndu-Ie rușinea de a se
supune taxei, în timp ■ Ie împărțeau gratuit vin. La strigătele de
„Haro !“ îm-l» il riva guvernului, „Haro !“ împotriva perceptorilor
(un un | îgăt necunoscut care semnifică răscoală) un grup
de '■O de postăvari beți se repeziră Ia primărie pentru a

i ■!>■ clopotele de alarmă. Astfel începu celebra HarelIe.

Adunînd adepți, postăvarii prădară casele bogaților, Hjmi'seră

lăzile cu bani, aruncară mobilierul în stradă, | ■ h | seră
geamurile și butoaiele cu vin și, după ce se săi urară de băut,
lăsară să curgă conținutul. Au fost atacați im.- oți, cămătari,
evrei și casele tuturor foștilor primari !u timp ce clopotul bătu
toată noaptea. Bogații fugiră Iii mănăstiri pentru a se ascunde și
cîțiva funcționari renali și perceptori fură omorîți. Starostele
postăvarilor, un
 ii divid neghiob și gras, numit din această pricină Jean I.
Cras, a fost pus fără voia lui să conducă mulțimea și dus pe
străzi pe un tron, compromițînd marea burghezie in ciuda
eforturilor acesteia de a rămîne în spatele «venei.

Răsculații, la care se alăturaseră și mulți din clasa mai înaltă,

atacară abația de Ia St. Ouen, urîtă din cauza marilor sale
domenii și a privilegiilor ce Ie avea față de ni aș. Ușile au fost
sparte cu topoare, registrele și cărțile ni :;c și abatele silit să
semneze anularea tuturor datoriilor

orașului. Faptul că aceste documente au fost formulate în

termeni legali confirmă rolul marii burghezii în această afacere.
După aceea, într-o adunare solemnă și mai puțin sobră din
piață, mulțimea ceru „regelui“ cel gras să-i declare „scutiți de
jugul birurilor“, în timp ce „rîdeau și-și clătinau capetele la un
asemenea spectacol “.

Temîndu-se de pedeapsa regelui, marea burghezie trimise

delegați la Vincennes pentru a cere iertare. Consiliul regal,
temîndu-se la rîndul lui că răscoala se va întinde și în alte orașe,
îl sfătui pe regele-copil să-și ascundă mînia și „să-și liniștească
poporul care a fost foarte revolta““. Cu etalarea
corespunzătoare a aurei sacre a regalității, Carol al Vl-lea a fost
trimis la Rouen, unde conducătorii orașului, evident nervoși din
cauza agitației pe care au dezlănțuit-o, promiseră ajutoare în
bani în schimbul iertării regelui. Sub liniștirea temporară,
lupta rămase nehotărîtă și mînia din ambele părți așteptă
o nouă ocazie.

în același moment în care Rouen fusese îngenuncheat, se ridică

Parisul. Nimeni nu avusese curajul încă să proclame noua taxă
în public pînă ce un crainic, oferindu-i-se o recompensă, merse
în piață și, atrăgînd atenția tuturor prin anunțarea unei
recompense pentru restituirea tăvii de aur furată de la palat,
anunță apoi noua taxă după care, dînd pinteni calului, plecă în
galop. în timp ce vestea se răspîndea cu repeziciune, oamenii
înfuriați se strânseră în grupuri jurînd că nu vor plăti niciodată
și complo-tînd o rezistență. Agitatorii fiind arestați, se constată
că erau hamali, căldărari, lumînărari, patiseri, tocilari, croitori de
glugi — micii meșteșugari, artizanii și servitorii Parisului. în
dimineața următoare, pe 1 martie, cînd un perceptor a fost văzut
cerînd plata de la o vînzătoare de flori din Les Halles, precupeții
tăbărîră asupra lui și-i uciseră.

într-o clipă, Parisul a fost cuprins de vacarm. Oamenii fugeau

prin cartiere strigînd vecinilor să pună mîna pe arme „pentru
libertatea țării“ și ațîțîndu-i cu strigăte și amenințări fioroase,
„Dacă nu vă înarmați ca noi“, strigă unul, „vă vom ucide aici în
propria voastră casă !“. Apoi într-un „tumult teribil“, mulțimea
pătrunse în incinta primăriei din Place de Greve, unde puse
mîna pe 3 000 de toporiști cu cozi lungi folosite de obicei de
poliție. Prevăzute cu capete cilindrice de plumb și mînuite cu
ambele mîini, acestea fuseseră păstrate de Hugues Au-

ii iot în caz de nevoie împotriva englezilor și acum dă-

■ lorâi numele lor insurgenților, care de atunci au

fost numiți maillotini.

Astfel înarmați, ei inspirară și mai multă teamă. In ...... ce

insurgenții erau absorbiți cu ocuparea malului

■ li.<pt (al Senei), nobilii, prelații și slujbașii, umplîndu-și Ui

grabă bunurile în căruțe, fugiră la Vincennes. Mai tîr-»iu,
maillotinii închiseră porțile, puseră lanțuri pe străzi

paznici care să blocheze exodul bogaților, chiar adu-mlu-i

înapoi pe unii pe care-i prinseseră. Ei îi urmă-i ■ . pe notari,
juriști și pe oricine avea legătură cu biru-Mle, intrară în biserici
pentru a-i trage afară pe per-■. ptori, apucară pe unul din altarul
de la St. Jac-

■ pies unde, de groază, se cramponase de o statuie a

I iutei Fecioare și-i tăiară gîtul. Pretutindeni erau arse i''gistrele
și, ca întotdeauna, cartierul evreilor prădat. I'.i te creștină sau te
vom ucide !“, se porunci unei evreice. ,,Ea spuse că mai curînd
moan;“, povesti un martor ocular, „astfel că o uciseră și o
jefuiră". Din nou

• vreii căutară adăpost la Châtelet, însă au fost alungați -!<•

slujbașii care se temeau de maillotini. Din aproape 30

■ le persoane omorîte în prima zi, jumătate erau evrei.

Marea burghezie nu dorea numai să înăbușe răscoala,

■ tir și s-o folosească pentru a sili coroana să acorde con.

ui. Ei mobilizară rapid o miliție pentru a rezista
atît m.'d'ulaților cit și intervenției armate a regelui. Au
fost itusate escadroane la intersecții și trimiși cercetași
în imnurile biserilor pentru a observa apropierea soldați-
|H|i. „Curînd deveniră atît de puternici“, scria Buonac-

• mso Pitti, un bancher florentin din Paris, incit maillo-iiiiii îi

ascultară,- aceasta avînd ca rezultat că burghezii oi avut
posibilitatea de a-i folosi pe răsculații înarmați m propria lor
luptă împotriva coroanei.

Urmînd la un atît de scurt timp după evenimentele U iu Rouen,

răscoala din Paris adinei teama unei noi re-V'illo Curtea hotărî
să negocieze. Baronul de Coucy, cu-isc ut pentru talentul și
puterea lui de convingere, a o I trimis împreună cu ducele de
Burgundia și cu cân-. .tarul la Porte St. Antoine pentru a asculta
cererile in-mrgenților. Jean de Mares fu mediatorul. Parizienii in-
*i I ară asupra desființării tuturor birurilor de la încoronare, plus
amnistia pentru toate acțiunile de revoltă și

• liberarea a patru burghezi arestați mai devreme

fiindcă imitaseră spiritele împotriva taxei lui Anjou.
Negocia-
torii regali, înainte de a se întoarce cu un răspuns, acordară
libertatea celor patru prizonieri ca un gest de potolire a
spiritelor — cu rezultate contradictorii. Fără să aștepte să audă
mai multe, mulțimea se năpusti spre ț Châtelet și asupra altor
închisori, deschizînd toate celulele și temnițele, eliberînd
deținuții atît de vlăguiți, in- ' cit trebuiră să fie duși în camerele
de spital de la Hotel I Dieu. Toate dosarele cu procese și
condamnări au fost arse. Cel mai celebru prizonier din Paris,
Hugues Au- | briot, era printre cei eliberați. Suit pe un „mic cal“,
fos- i tul șef al poliției a fost escortat pînă acasă de către mail-
lotini care-1 rugară să devină conducătorul lor. în fie- ■ care
răscoală se simțea aceeași nevoie și se făcea ace- ! lași efort de
a convinge sau de a sili pe cineva din „clasa conducătoare" să-
și asume conducerea și a da ordine. 1 Aubriot n-a vrut să ia
parte la aceasta. în timpul nopții, pe cînd insurgenții de desfătau
cu „mîncarea, băutura și desfrîul", el reuși să părăsească
Parisul și, cînd dimi- I neața constatară că nu mai era acolo, se
auzi un strigăt că orașul a fost trădat.

Burghezia cerea insistent o soluție, îngrijorată ca „imprudența

năvalnică a oamenilor de jos să nu se întoarcă | în detrimentul
oamenilor cu avere". Gata să supună Pa- 1 risul prin orice
mijloace, coroana acceptă totul în afară de iertarea celor
Vinovați de pătrunderea în Châtelet — 1 însă intenția sa n-a fost
mai cinstită decît cea a lui Richard al II-lea. Cînd primiră
scrisorile de la rege prin care se confirma acordul, conducătorii
burghezi observară alarmați că termenii scrisorilor erau
ambigui, iar documentul, în loc să fie pecetluit cu ceară verde
pe mătase, era pecetluit cu ceară roșie pe pergament, negîndu-
i astfel calitatea de document perpetuu.

în ciuda furiei populare din cauza acestei duplicități, curtea se

menținu pe poziție. Se constată că în alte orașe i unde izbucnise
revolta, aceasta nu acționa unită ci in- | dependent, fiind astfel
înăbușită pe plan local. Forța armată se strîngea la Vincennes
răspîndind frica de pedeapsă la Paris. Curtea a avut astfel cum
sili pe condu- i cătorii orașului să predea 40 de instigatori la
revoltă, din care 14 fură executați în public spre marea
indignare a populației. După cum relatează călugărul de la St.
Denis, alții fură înecați în rîu în secret din porunca regelui. Cîș-
1 tigînd teren, ducii trimiseră pe rege înapoi la Rouen, la 29

martie, pentru a impune represaliile care fuseseră

suspendate. într-un spectacol penibil de bucurie forțată la

apropierea regelui, poporul în haine de sărbătoare albastre și
verzi era aliniat ca să ceară clemența în mod organizat, strigînd
„Noel, Noel, vive le Roi !“, ceea ce nu-i conveni ducelui de
Burgundia. Pentru a face atmosfera propice unor amenzi mari,
el porunci soldaților lui să călărească printre oameni cu spadele
scoase spunîndu-le ,,'iă ceară mai curînd îndurare, la hart au
col“ (cu o fume de gît), subliniind dreptul regelui de a-i spînzura
sau a-i ierta după vrerea lui.

Au fost vîndute toate tacîmurile de argint și de aur ale

confréries (confreriilor) ca și sfeșnicele și cădelnițele, pentru a
face un dar în bani regelui și ducelui. Regalitatea nu a fost
potolită. în ciuda iertării inițiale, 12 dintre maculați au fost
executați, clopotul de alarmă dat jos, lanțurile care închideau
străzile ridicate, se impuseră amenzi, carta de libertăți a Rouen-
ului se revocă și administrația lui trecu <e la breslele
independente la un administrator regal. intimidați de exemplu,
stările din Normandia votară o taxă pe vînzări și pe sare și o
taxă pe venit. înăbușind răscoala, coroana găsise o cale de a-
și umple vistieria și, mai semnificativ, un prilej de a anula i
artele orașelor și de a-și extinde puterea regală.

Mînia Parisului era încă departe de a fi înăbușită și

evenimentele periculoase din Gând au sporit teama că o I i’voltă
generală, chiar dacă nu se declanșase încă, era totuși posibilă.
Strigătul de solidaritate „Vive Gant ! Vive Paris no’ mere !“ se
auzea prin orașe, de la frontiera flamandă (I pînă la Loara.

La Gând, apărură din nou Glugile albe din vremea lui liicob van
Artevelde. S-a organizat o miliție și s-a găsit mi căpitan în
persoana fiului lui Artevelde, Filip, un om mic de statură, cu
ochi ageri, cu o energie agresivă și de o ..elocvență insinuantă“,
ales în mare măsură pentru nimbul numelui lui. Silit de
împrejurări, mai degrabă de-<1. de preferință, de a depinde de
oamenii de rînd, el po-I unei ca toate clasele să fie audiate în
consiliu, „atît săraI li cît și bogații“, și toți să fie hrăniți la fel.
Deoarece III 000 de persoane nu mîncaseră pîine de două săptă-
mîni, el sili abațiile să-și împartă proviziile de cereale și pe
negustori să vîndă la prețuri fixate. Prin tradiție, miș-imi -ile din
Flandra plasaseră pe conte, nobili, magnații urbani și bresle în
tabere adverse, însă de data aceasta ei începură să vadă în
răscoala continuă din Gând viziunea

roșie a revoluției și strînseră rîndurile sub comanda contelui

pentru a o înăbuși.

Silit de foamete, orașul a fost de acord să discute în aprilie

1312. Contele, încrezător în puterea sa, ceru ca locuitorii
Gândului de la 15 la 60 de ani să vină cu capetele goale, în
cămașă cu funii de gît pînă la jumătatea drumului, la Bruges,
unde va hotărî ciți vor fi iertați și cîți vor fi condamnați la
moarte. La o adunare în piața, orășenilor înfometați li se
comunicară aceste condiții prin delegații lor și li se oferiră trei
căi de acțiune — să se predea, să flămînzească sau să lupte. Se
alese a treia cale. O armată de 5 000 din cei mai pregătiți pentru
luptă a fost mobilizată și lansată împotriva Brugesului, cartierul
general al oștirii contelui. Rezultatul a fost una din cele mai
uimitoare răsturnări de situație ale secolului

Miliția din Bruges, nu mai puțin încrezătoare în privința foștilor

ei rivali decît contele, chefui în timpul nopții și porni în zori, pe 5
mai, strigînd și cîntînd într-o dezordine de oameni beți. In zadar
contele și cavalerii săi încercară să-i rețină pentru a se regrupa,
și a înainta în ordine. O rafală de pietre și de ghiulele de fier
urmate de un atac al locuitorilor Gândului îi culcară la pămînt.
Nu a fost posibil să se oprească panica și fuga, și se pare că și
cavalerii flamanzi au fost tîrîți în retragere. Louis de Male,
contele, rămase fără cal și, în ciuda eforturilor de a-și aduna
forțele după căderea întunericului, la lumina felinarelor, scăpă
de capturare numai schimbîndu-și hainele cu valetul.său și,
fugind pe jos, găsi refugiu în coliba unei femei sărmane. „Mă
cunoști — întrebă el — Oh, da, 'monseniore, deseori am cerșit
la porțile voastre". Găsit de unul din cavalerii lui, el ceru un cal
și, dîn-du-i-se nedemna iapă a unui țăran, plecă fără șa,
călare, spre Lille, o călătorie mai puțin fericită decît atunci
cînd, cu mult timp în urmă, fugise de căsătoria sa cu Isabelle.

Gândul a fost aprovizionat și i se alăturară în triumful lui alte

orașe cu strigătul „Toți numai unul !“. După ce puse stăpînire
pe Bruges și luă 500 din cei mai notabili burghezi ca ostatici,
Philip van Artevelde se declară regent al Flandrei. Toate orașele
se supuseră domniei sale „și acolo el numi alți primari și
consilieri municipali și făcu alte legi". El adoptă fastul unui
nobil : trompetele îi anunțau venirea, un steguleț de lance cu
trei pălării de argint brodate pe el îl precedau pe străzi, la ușa lui
cîntau menestreli, Se îmbrăca în purpuriu și blănuri

Ji' hermină și mînca din argintăria contelui luată ca pradă.

încă o dată, ca în timpul tatălui său, erau în joc intensele Angliei

și Franței. Louis de Male solicită ajutorul ii.incez prin ginerele și
moștenitorul lui, ducele de Bur-i’inidia. Artevelde oferi alianță
Angliei. Comunele engleze

■ susținură de dragul comerțului cu lînă și deoarece

flamanzii, ca și ei, erau în schismă de partea lui Urban.
Papa “ihan declară drept cruciadă o expediție în ajutorul i
tundrei, ceea ce însemna că dările clericale puteau fi folmite
la aceasta. în ciuda acestui avantaj, nobilimea en-i;t ’ză a
ezitat să se alieze cu rebelii și, în timp ce ea ezita, l" scăpă
prilejul cu totul.

In aprilie, ducele de Anjou plecă în Italia, strîngînd ' tui bani prin
orice mijloace pentru a recruta 9 000 de oa-
 ■ mni și făcîndu-și rost de corturi și de echipamentul
„cel mai somptuos pe care l-a avut vreodată un senior“. Co-
i“.ana avu mai puțin succes cînd ceru un nou ajutor de
la l'aris. în acel timp, regele era la Meaux pe Marna. Spei iod
că se va ajunge la o înțelegere dacă reconcilia Pariul prin
prezența sa, consiliul hotărî să-l trimită pe banului de
Coucy să negocieze cu parizienii, „deoarece el jii a mai bine
să-i manevreze decît oricare altul“.

însoțit numai de membrii suitei sale, „Coucy intră în I nașul ostil

unde pare să fi fost bine primit. Merse la reni lința sa recent
achiziționată, un hotel numit Cloître '.i . .Teem, lîngă Place de
Gri^^e1. Convocînd anumiți conducători pentru o conferință, el
le reproșă „cu înțelepții ine și prudență“ actul lor ticălos de a
ucide slujbași ai iigelui și a deschide închisorile. Pentru
aceasta, regele a • putea să-i facă să plătească scump dacă ar
vrea, dar el mi dorește să facă acest lucru, deoarece iubește
Parisul ■i fiind locul nașterii sale și pentru că, fiind capitala
regalului, „nu dorea să-i nimicească pe locuitorii săi
bine intenționați“. Coucy spuse că venise să aplaneze
cearta dintre cetățeni și suveranul lor și că îl va ruga pe rege si
pe unchii lui „să aibă îndurare și să-i ierte pentru lai dele lor
rele.“

Cetățenii răspunseră că nu doreau să facă război îm potriva

regelui însă că trebuie ca birurile să fie anula t cel puțin în ceea
ce privește Parisul. Dacă vor fi scuti): ei sînt gata să-l sprijine
pe rege „în orice alt fei“. Profi tînd de ocazie, baronul de Coucy
întrebă „în ce fel ?* Ei răspunseră că vor plăti anumite sume în
fiecare să p tămînă unui perceptor ales pentru întreținerea
soldați lor. Cînd Coucy întrețbLtft ar plăti, ei răspunseră „O
sum| asupra căreia vom acord“.

Coucy reuși „prin vorbe frumoase“ să obțină un da | preliminar

de 12 000 de franci cu condiția unei iertări Aceasta a fost
acceptată de către rege, însă condițiile pen -tru reîntoarcerea sa
la Paris arătau nervozitatea curții | poporul trebuia să depună
armele, să deschidă porțile, | desfacă lanțurile de la drumuri în
timpul nopții atîta timp cît regele era în oraș și să trimită șase
sau șapte notabili la Meaux ca ostatici. Supuse unei adunări la
Paris, condițiile au fost respinse cu mînie de maillotini care
ceruri cu amenkițări și blesteme ca negustorii să se alăture
poziției lor. Cu cea mai mare șovăială, șase burghezi
duseră refuzul la Meaux, sub presiunea mîniei poporului
după cum declarară curții. Guvernul hotărî să folosească
forțai Au fost trimiși soldații care să ocupe podurile în
amonte! pentru a tăia aprovizionarea cu alimente a orașului
în timp ce alții fură lăsați liberi să prade fàubourgurile. făcînd
asemenea excese „ca și cum ar fi fost dușmani“. Pregătindu-se
de atac împotriva Parisului, nobilii strîn- . seră căruțe goale
pentru „a-și căra prăzile din acel oraș I dacă se oferea ocazia“.
Parizienii ridicară lanțurile pe străzi, distribuiră arme și puseră
ștrăji pe ziduri.

Grupuri moderate de ambele părți, cel condus de Enguerrand

de Coucy pentru coroană și de Jean de Ma-rès pentru oraș, mai
negociau încă o înțelegere. Elocvența și influența lor combinată
cîștigară consimțămîntul poporului de a plăti un bir de 80 000
de franci, care urmau să fie strînși de proprii lor oameni și
distribuiți direct trupelor din serviciul activ, fără ca banii să fie
atinși de unchii regelui sau de vistiernici. Parisul urma să
primească în schimb o iertare generală și promisiunea scrisă ' a
regelui că ajutoarele nu vor fi folosite ca precedent pentru noi
biruri și că regele nu va purta ranchiună Parisului în viitor. Dacă
mai rămînea încă încrederea în iertarea regelui, aceasta se
datora calității de sfințenie a unui

56

| * uns și a nevoii profunde de a-1 considera — contrar

«miorilor — drept ocrotitorul poporului.

In acest moment se produse și victoria uimitoare a . ..tușului

Gând asupra contelui de Flandra, înspăimîntînd Husa avută și
dîndu-i curții un motiv urgent de a se îm-pAca cu Parisul. Cu
ducele de Anjou plecat în Italia și îlmry trimis ca guvernator al
Languedocului, ducele de Ilurgundia era stăpîn pe situație și
scopul său dominant nn acum să folosească forța franceză
pentru a-și recă-pfla moștenirea din Flandra. S-a încheiat în
grabă o in (degere cu Parisul.

Regele reintră în capitală numai pentru o zi, spre mana

neplăcere a cetățenilor. La Rouen revolta izbucni din nou cînd
perceptorii își plasară birourile în Sala clerului, li mă mișcarea a
fost repede înăbușită de guvernatorul regal i1 ajutorul unei
galere înarmate aflată pe fluviu. Și su-ilul Franței era în fierbere,
bîntuit de bande de țărani săi fciți și vagabonzi. Călugărul de la
St. Denis îi numește Ir désespérés și creve-de-faim (disperații și
înfometași), însă pe plan local erau numiți Tuchins. Unii spun
că numele derivă de la tue-chien (ucigașii de cîini), însemni ud
oamenii care trăiau într-o asemenea mizerie încît niîncau cîini
ca în timpul foametei ; alții, că derivă din touche, însemnînd în
dialectul local maquis sau hățișuri unde sărăciții își găseau un
refugiu.

Tuchins, în bande de 20, 60 sau 100 de persoane organizară un

război de guerilă împotriva societății în munții ilin Auvergne,
precum și în sud. Ei jefuiau clerul — urît pentru că era scutit de
biruri —, puneau ambuscade căli lorilor, prindeau seniori pentru
răscumpărare, atacînd pe toți cei care, se spunea, nu aveau
mîini bătătorite. Ca i Mafia din Sicilia, ei apărură din cauza
mizeriei pentru ti i prăda pe bogați dar, organizîndu-se, au fost
folosiți de bogați în disputele locale și brigandaj. Orașele și
seniorii îi angajau în războaiele lor împotriva
slujbașilor coroanei care erau porecliți ,.mîncătorii“. Tulburările
din l.nnguedoc aveau să atingă forța unei insurecții în
anul următor.

în timpul tuturor acestor rele, clasa superioară simți curentul

sporit al subversiunii. Se spunea că rebelii din lii ziers în
Languedoc complotau uciderea tuturor cetățenilor care aveau
mai mult de 100 de livre, în timp ce 10 de complotiști plănuiră
să-și omoare nevestele și să n căsătorească cu cele mai bogate
și frumoase văduve ale

victimelor lor. Țăranii englezi apăreau unui cronicar „ca niște

cîini turbați, ca niște bacante dansînd prin țară". Ciompii erau
„ticăloși, răufăcători, hoți... oameni inutili de joasă condiție...
murdari și jerpeliți“, iar maillotini erau priviți ca frații lor. Se
credea că țesătorii din Gând aveau intenția să-i extermine pe
toți oamenii „buni“ în-cepînd cu vîrsta de șase ani.

Se considera de aceea că izvorul întregii subversiuni, focarul

primejdiei, era la Gând.

Conștienți de tot ceea ce putea influența rezultatul, francezii s-

au pregătit pentru o ofensivă puternică, în Flandra. Erau
implicate răscoala clasei de jos împotriva celei de sus, pericolul
unei alianțe engleze cu Artevelde, jurămîntul ostil al Flandrei
față de cauza papei Urban în schismă. Enguerrand de Coucy era
printre primii care au fost desemnați armatei, alăturîndu-i-se o
suită de alți trei baroni, “0 seniori, 37 de scutieri și “0 arcași,
numărul lor crescînd mai tîrziu la 63 de scutieri și 30 de
arcași, Vărul său, Raoul, Bastard de Coucy, fiul unchiului
său Aubert, era mîna lui dreaptă deși înrolat ca scutier.
In atmosfera mohorîtă, de-abia după șase luni s-a reușit a se
strînge o forță corespunzătoare și bine echipată iar marșul lor
începu de-abia în noiembrie. Mulți îl sfătuiră să nu pornească în
pragul iernii, însă nerăbdarea de a o iua înaintea englezilor zori
acțiunea, în zile ploioase și cu frig mușcător. Puterea armatei, al
cărei număr variază în documente cu cifre de pînă la 50 000,
număra probabil cam “2 000 — destul de mare spre a
necesita pedestrași pentru a tăia tufișuri și copaci, lărgind
linia de marș.

Regele, acum în vîrstă de “4 ani, călări alături dc armată însoțit

de unchii lui, ducii de Burgundia, Bourbon și Berry și de cei mai
de seamă seniori ai Franței, Clisson, Saucerre, Coucy, amiralul
de Vienne, conții de la Marche, de Eux, de Blois, de Harcourt și
mulți seniori și scutieri notabili. Steagul purpuriu
Oriflamme, păstrat pentru situații de urgență sau în războaie
împotriva păgînilor era purtat pentru prima dată de la bătălia de
la Poitiers pentru a sublinia caracterul de război sfînt — situație
cam delicată, deoarece, dacă dușmanul era urbanist, urbanist
era și aliatul regelui, Ludovic da

iîmdra. Nepopular din cauza afacerilor sale cu Anglia, Ludovic a

fost tratat rece în tot timpul campaniei.

în spatele armatei era un zid de ostilitate. Orașele ,i populația

franceză, simpatizanți ai Gândului, rețineau ui împiedicau
aprovizionarea și continuau să refuze pluta ajutoarelor. Ducele
de Burgundia, dacă nu și rende, era înfierat cu voce tare. La
Paris, maillotinii ju-iina pe toporiștele lor că se vor opune
perceptorilor. Ei im-epură să fabrice coifuri și arme în timpul
nopții și , "inplotară să ia Luvrul și marile hhtels din Paris
pentru I să nu poată fi folosite ca bastioane împotriva lor. To-
r.iși, ei au fost stînjeniți în acțiunea lor de sfatul lui Ni-i-.las de
Flamant, un negustor de postavuri care fusese mm-iat cu
Etienne Marcel în uciderea a doi mareșali în is.iH. El îi sfătui să
aștepte pînă se va vedea dacă oa-..imii din Gând vor predomina
; atunci ar fi momentul p o rivit. în același timp, comunele se
ridicară la Orléans, Muis, Châtons, Reims, Rouen, exprimîndu-și
asemenea M-ntimente încît ai fi zis că „diavolul a intrat în
capul di- pentru a-i omorî pe toți nobilii".

Ajungînd la rîul Lys, la frontiera cu Flandra, armata iopi'lui găsi

podul care făcea legătura cu Comines distrus ilo inamic și toate
bărcile luațe. Malurile rîului erau mlăștinoase și miloase, 900 de
flamanzi așteptau pe cea-îdlă parte sub
comanda locotenentului lui Artevelde,^,

i’der van die Bossche, stînd cu o toporișcă în mînă. i'oucy

recomandase traversarea mai la est, spre Tour-.1 I, pentru a fi î
n 1 eegtură cu pn^-viziilf^ de 1 aHainaulL ‘n-a Olivier de Clisson
insistase să se ia ruta cea mai directă și era acum foarte
tulburat, recunoscînd că ar fi imbuit să urmeze sfatul lui
Enguerrand de Coucy.
în timp ce erau trimiși cercetași pentru a aduce lemne U leațuri
de gard spre a repara podul, un grup de cava-1 11 a fost condus
spre trei bărci scufundate, care au fost ndicate și trase cu
frînghii spre ambele maluri într-un lv ascuns de flamanzi. Cu
acest mijloc, un grup aven-uii-os de cîte 9 cavaleri și scutieri, fu
trecut peste rîu, In timp ce forța principală distrase atenția
flamanzilor i o tiruri de arbalete și „bombarde" sau de mici
tunuri poi-t abile. Temîndu-se să nu fie descoperiți, dar
totuși îdarîți „să cîștige faimă ca soldați curajoși",
îndrăzneții, tYflnturieri împreună cu mareșalul Sancerre, au
contin-I mit să traverseze rîul pîat ce 400 de oameni trecură

pe partea cealaltă. Niciunui paj nu i se permise să-i însoțească.

Hotărînd să cucerească Comines imediat, ei își în-cheiarâ

armurile, ridicară flamurile și mărșăluiră în formație de luptă,
spre îngrijorarea extremă a conetabilului al cărui „singe începu
să tremure de frică pentru ei“, „Ah, pe sfîntul Ives, pe sfîntul
Gheorghe, pe Maica Domnului, ce văd acolo ? Aha, Rohan, Aha,
Beaumanoir, Aha, Rochefort, Lavalle, Malestroit“ strigă Clisson,
numind fiecare flamură pe care o recunoștea. „Ce văd?
Văd floarea armatei noastre depășite ca număr ! Mai curînd aș fi
vrut să mor decît să văd aceasta... Pentru ce sînt conetabilul
Franței dacă fără sfatul meu v-ați lansat în această aventură ?
Dacă pierdeți, vina va fi pusă asupra mea și se va spune că eu
v-am trimis acolo". El declară că toți care doreau ar trebui acum
să se alăture forței de pe celălalt mal și dădu porunci mînioase
să se grăbească reparația podului. Din cauză că se lăsa
întunericul, flamanzilor li se porunci să nu atace și francezii
se opriră pentru același motiv. Neadăpostiți, pe un vînt rece, cu
picioarele în noroi și cu ploaia șiroindu-le pe coifuri, rămaseră
în armuri toată noaptea, ținîndu-și moralul ridicat, așteptînd
atacul.

In zorii zilei, ambele părți înaintară, francezii scoțînd strigătele

de luptă ale multor seniori care lipseau, ca sa se creadă că sînt
în număr mai mare. Olivier de Clisson suferi din nou puternice
accese de îngrijorare, deplîn-gîndu-și neputința de a trece cu
toată armata. Cînd lupta începu, lungile sulițe franceze cu vîrfuri
de oțel de Bordeaux depășiră armele flamanzilor, străpunseră
zalele lor subțiri și îi dovediră. Peter van den Bossche
fu doborît, rănit la cap și umăr, dar fu dus la adăpost, în timp ce
flamanzii luptau cu disperare și clopotele din sate sunau pentru
ajutor, francezii terminară reparația podului. Armata lui Olivier
căzu ca un trăsnet, îi puse pe fugă pe apărători și încheie
cucerirea Cominesului. Flamanzii au fost fugăriți și omorîți
pe străzi, pe cîmpuri, în mori și mănăstiri unde
căutaseră adăpost, și în orașele învecinate. într-o clipită
jefuitorii scotociră regiunea și găsiră pradă bogată deoarece
— avînd încredere în Lys —, flamanzii nu-și duseseră bunurile
sau vitele în orașele fortificate.

La intrarea regelui în Comines, marea burghezie din Ypres și din

orașele învecinate îi răsturnară pe guver-

-uni lui Artevelde și trimiseră delegații la francezi cu de predare.

Doisprezece notabili din Ypres, în j'Tiunchi în fața lui Carol al VI-
lea se oferiră să-i cedeze "i ■ ùi.ul definitiv în schimbul unei
ocupații pașnice. Renale s-a declarat mulțumit să accepte la
prețul de 40 000 O" franci. Malines, Cassel, Dunkirk și alte nouă
orașe im învoiră să se predea pentru 60 000 de franci. Deși
se presupune că astfel orașele erau scutite de jaf, a
fost imposibil ca bretonii să fie ținuți în frîu. Decît să se în-■
urce cu blănuri, stofe și vase, ei vîndură ieftin prada ['•■pulației
din Lille și Tournai, „sinchisindu-se numai de ngint și aur“.
Afacerile, ca un șacal, călcau pe urmele

i .-'izboiului.

La Când, vreo 100 km spre nord, Filip von Artevelde “invocă pe

toți bărbații din vecinătate care erau capabili ».I poarte arme,
asigurîndu-i că vor învinge pe regele ii.mcez și vor obține
suveranitatea, independența pentru Htindra. De luni de zile
trimișii lui insistau pe lîngă en-rlnzi însă, deși venise un crainic
cu condițiile unui trăiai., nu i-a urmat nici o corabie plină cu
soldați. Chiar «l astfel, el avea un alt aliat : se apropia iarna.
Dacă și-ar fi întărit poziția și ar fi așteptat în defensivă, el ar
fi reușit să lase pe seama iernii și a lipsurilor
înfrîngerea Invadatorilor. însă amenințarea unei răscoale interne
din partea grupării contelui, care ar fi avut posibilitatea de

preda Bruges francezilor, îl sili pe Artevelde să acționeze

chiar dacă îi mai avea ca ostateci pe cetățenii de wma ai
Bruges-ului. Poate nu a fost împins de frică, el de o prea
mare încredere ; poate pur și simplu a calculat greșit.

înarmată cu măciuci și bastoane cu vîrfuri de fier, eu cuțite mari

la brîu și cu coifuri de fier, a fost adunată o armată formidabilă
de „40 000 sau 50 000“ de flamanzi (în realitate probabil sub 20
000) din care 9 000 din Când, pe care Filip se baza cel mai mult.
Purtînd Heagürile orașelor și meseriilor, ei merseră spre
sud pentru a se întîlni cu dușmanul. Cercetașii
raportară francezilor apropierea lor ; aceștia luară poziție
între “oiină și orașul Roosebeke la cîțiva km de
Passchendaele, unde istoria avea să mai consemneze o vărsare
de sînge In 1916. Ca partizan al lui Urban, Louis de Male a
fost Nilit de francezi să-și retragă divizia din ordinea de bălaie,
ca să nu fie nevoit sâ lupte alături de un eretic și nchismatic.
Armata regelui aștepta nerăbdătoare bătălia

în ploaie și frig, „deoarece nu se simțeau bine să stea afară pe

astfel de vreme“.

La ultimul consiliu de război în ajunul luptei, a fosi luată o

hotărîre extraordinară : Olivier de Clisson să-și dea demisia din
funcția sa în ziua bătăliei pentru a Q alături de rege și să fie
înlocuit cu baronul de Coucy ii. calitate de conetabil. Foarte
agitat și susținînd că va f' considerat de către armată un laș,
Clisson îl rugă p? rege să revină asupra acestei hotărîri. Băiatul,
încurcat după o lunga tăcere consimți, „deoarece tu vezi mai
de parte decît mine sau decît cei care au propus-o de la
început“.
Ce se ascundea după această propunere nu este scrin în
cronici, singura explicație este îngrijorarea pe care n avut-o
Clisson la Lys. Pentru un bărbat care putea tăii 15 capete fără
să clipească, aceasta reflecta o tensiun-neobișnuită care
trebuie să-i fi convins pe colegii lui toi atît de neliniștiți să
recurgă la Coucy și la acel expedient extrem, de a-1 schimba pe
conetabil la mijlocul drunau lui. A cîștiga sau a pierde prin lupiă
împotriva altor c; valeri nu aduce schimbări fundamentale, însă
în aceasl ■ luptă, nobilii simțeau că însuși ordinul lor era
periclitai Sentimentul este reflectat de Froissart în mai multe
vă riante ale afirmației sale că. dacă regele francez și „n<> bilii
cavaleri“ ar fi fost înfrînți în Flandra, toți nobih, ar fi fost „morți
și pierduți în Franța“ și „comunele s-ai fi răsculat în diverse țări
pentru a distruge toată nobi limea.“

în ajunul bătăliei, Artevelde înclina spre o acțiune defensivă și

porunci să se stea pe loc în fața du>manu lui. El avea avantajul
terenului, ocupînd o poziție bună pe colină și crezu că, în
nerăbdarea și stînjeneala lor, francezii vor deveni nesăbuiți sau
neglijenți, sau chiai vor face stînga împrejur. El era însă dominat
de bărbați care încă se mîndreau cu victoria lor asupra contelui
la Bruges și nerăbdători să lupte. Acceptînd hotărîrea acestora,
Artevelde porunci armatei să nu cruțe pe nimeni și să nu ia nici
un prizonier decît pe rege, „deoa rece el este doar un copil care
acționează după cum i sc spune. îl vom aduce la Gând și-1 vom
învăța flamanda“]; cît privește tactica, el ordonă ca oamenii să
stea totdeauna în corp compact, „pentru ca nimeni să nu le
poată străpunge rîndurile“, și pentru o coeziune mai mare să-
și țină armele intercalate. Ei urmau să zăpăcească dușma-

nul cu un tir puternic de arbalete și de bombarde, folosite

Bruges și după aceea, înaintind umăr la umăr, să nvingă linia
franceză prin simpla greutate și putere a iodurilor lor.

în încordarea nopții de dinaintea luptei, sentinelele flamande

raportară despre strigăte și zornăit de arme de la tabăra
franceză, ca și cum dușmanul s-ar fi pregătit pentru un atac
nocturn. Alții crezură că erau „diavolii Clin iad care alergau și
dansau în locul unde urma să fie bătălia datorită prăzii bogate
pe care o așteptau acolo“.

în dimineața lui 29 noiembrie 1382, două jumătăți stile ale

societății se îndreptară una către alta într-o ceață „atît de
groasă incit era aproape noapte“. Cu caii spate, francezii
înaintară pe jos, și contrar obiceiului, iu liniște, fără strigăte de
luptă, cu ochii scrutînd întune-I icul. Coborînd dealul în ordine
cu bastoanele ridicate, flamanzii le apărură ca o pădure
mișcătoare. Ei deschi-a ră atacul cu un tir masiv al arbaletelor și
bombardelor, apoi atacară cu bastoanele coborîte și cu forța
unor mistreți înfuriați“. Planul francezilor era ca batalionul n
gelui condus de conetabil să stea în centru, în timp ce ■ louă
aripi puternice, din care una comandată de Bourin >n și Coucy
— îl vor înconjura pe dușman din ambele părți. Sub puterea
șarjei flamande centrul francez cedă I in învălmășeală,
batalionul lui Bourbon-Coucy a fost Mocat. „Vezi, vere, strigă
Bourbon (după spusele biogra-I ilui său contemporan) nu
putem înainta să-i atacăm pe dușmani decît printre rindurile
conetabilului nostru“.

„Monseigneur, adevăr grăiți“ răspunse baronul de Coucy care

se crede că făcu un plan pe loc. „Și-mi pare ea dacă am înainta
ca o aripă a batalionului regelui și am cuceri colina am avea o zi
întreagă pentru luptă după placul lui Dumnezeu“.

„Bunule văr, acesta-i un sfat bun“ a fost de acord ducele de

Bourbon și astfel, după cum este scrisă istoria militară a
secolului al XIV-lea, ei urcară colina și-l surpi inseră pe inamic
din spate cu îngrozitoare lovituri de lance, topor și spadă și
„oricine îl văzu pe baronul de Coucy croindu-și drum prin
mulțime și lovindu-i pe flamanzi, tăind și omorînd, își va aminti
totdeauna de un cavaler curajos“. în răstimpul oferit de această
luptă, batalionul conetabilului își reveni și se întoarse la
luptă împreună cu cealaltă aripă. Topoare grele și măciuci taiară
coifurile flamande cu un zgomot „tot atît de mare
de parcă toți armurierii din Bruxelles și Paris ar fi lucrat
împreună“. Strînși și mai tare de francezi, flamanzii se
înghesuiră atît de mult unul într-altul încît rîndurile din interior
nu puteau ridica armele ; chiar și să respird , le veni greu
neputînd nici să lovească^ nici să strige:,!

In timp ce lănciile franceze străpungeau și topoarele hăcuiau

trupurile, multora dintre cei uciși lipsindu-le coiful și platoșa,
morții se adunau în movile. Pedestrașii francezi, pătrunzînd
printre dușmani, uciseră pe cei că-zuți cu pumnalele, „cu nu
mai multă îndurare decît dacă ar fi fost cîini“. Sub atacul aripii
Bourbon-Coucy, ariergarda flamandă se întoarse și fugi,
aruncîndu-și armele în timp ce fugeau. Filip de Artevelde,
luptînd în primele rînduri, încercă să-i replieze însă, din poziția
în care se afla, nu avea cum să comande eficient. îi
lipsea siguranța Prințului Negru la Poitiers pentru a menține
’ controlul de pe vîrful unui deal asupra bătăliei. Tîrît înapoi de
masa soldaților, fu călcat în picioare și omorît sub picioarele
propriei sale armate, ca și stegarul său, o femeie supranumită
Marea Margot.

Bourbon și Coucy, încălecînd pe cai, își conduseră batalionul în

urmărirea fugarilor și, într-o luptă fioroasă, 3 000 de flamanzi
adunați într-o pădure pentru o ultimă apărare au fost distruși.
Prăpădul era total. în timp ce batalionul lor urmărise și omorîse
orice picior dușman pînă la Courtrai, Coucy și Bourbon se
întoarseră călare la Roosebeke, unde regele „îi întîmpină
voios și lăudă pe Dumnezeu pentru victoria pe care, prin
eforturile lor, le-o dăduse“. Lupta se terminase în două
ore. Multe trupuri flamande au fost găsite fără răni, zdrobite de
propriii lor tovarăși dar atîtea alte mii au fost ucise de armele
franceze încît „pămîntul era plin de sînge“. Numărul celor care
„nu erau drept-credincioși“ era relatat in cifre fantastice, însă s-
a căzut în general de acord că puțini din armata flamandă
supraviețuiseră. Bune numai să fie „prada cîinilor și corbiloe“,
leșurile ău fost lăsate neîngropate, așa încît încă multe zile după
aceea duhoarea de pe cîmpul de luptă era insuportabilă.
în timp ce era dezbrăcat de armură în pavilionul purpuriu, regele
își exprimă dorința să-l vadă pe Artevelde viu sau mort. Pentru
o recompensă de “00 de franci a fost găsit trupul lui care, dus în
fața învingătorilor, aceștia se uitară un timp la el în liniște.
Regele . îi dădu cu piciorul, „călcîndu-1 ca pe un șerb“. Apoi
a fost scos afară și „spînzurat de un copac “. Imaginea lui

Artevelde a fost mai tîrziu țesută într-o tapiserie zugrăvind

bătălia, pe care o comandase ducele de Burgundia I'olosind-o
ca pe un covor, deoarece îi plăcea să calce pe oamenii de rînd
care înceraseră să răstoarne ordinea hotărîtă.

Jefuirea orașului Courtrai a fost neîndurătoare, ca răzbunare

pentru înfrîngerea din „bătălia pintenilor“ cu !0 de ani înainte.
Cetățenii fugiră în zadar în pivnițe și biserici să scape de soldați
; erau tîrîți înapoi în stradă ț;i omorîți. Louis de Male ceru
iertare, în genunchi, penI ru oraș, însă nu a fost luat în seamă.
Fiecare casă a fost Jefuită și chiar și nobilii orașului și copiii lor
luați pen-iru răscumpărare. Ducele de Burgundia, cu un
ochi ilemn de un Valois pentru lucrurile cele mai bune, demontă
ceasul catedralei, cel mai frumos din Flandra, și il transportă cu
carul cu boi la Dijon (unde se află și în 'iua de azi). Cînd plecă
regele, din ordinul său s-a dat foc orașului Courtrai, „astfel încît
să se știe de acum încolo că a fost acolo regele Franței". S-a
crezut că Olivier de Clisson, redevenit feroce, a avut un
amestec în .iceastă poruncă.

întreaga victorie a avut o singură explicație majoră. < land,

obiectivul principal, nu a fost cucerit niciodată. ba primele vești
despre înfrîngerea armatei lor, oamenii ■rau descumpăniți și
disperați, așa încît, dacă francezii ar fi venit la porțile lor în zilele
următoare bătăliei, „ei le-ar fi dat drumul fără nici o rezistență".
însă războiul medieval avea tendința de a rata la mică distanță
obiec-livul politic. Obosiți de frig și ploaie, preocupați de profit
și răzbunare, imediat după victoria de la Roosebeke și crezînd
că Gândul se va preda la cerere, francezii nu merseră în nord.
Peter van den Bossche, în ciuda rănilor sale, porunci 4 fie dus
la Gând și ridică moralul orașului, susținînd că războiul încă nu
se terminase, că francezii nu vor veni urna și, cu noi oameni, în
alt anotimp „vom face mai mult decît am făcut vreodată", chiar
fără ajutorul englezilor. Imediat ce auziră de înfrîngerea
flamanzilor, englezii întrerupseră negocierile și „nu au fost prea
supă-rați de rezultat". Dacă s-ar fi întîmplat altfel, ei s-ar fi li mut
că „marea trufie a oamenilor de rînd" ar fi încurajat o nouă
răscoală în țara lor. După aceea, cînd b-ancezii încercară o nouă
discuție, Gândul „tot atît de dur și de mîndru" ca și cum ar fi
fost victorios, refuză

cu hotărîre să se supună contelui de Flandra, ci numai

suzeranității directe a regelui Franței. Contele și, în special, Filip
de Burgundia, moștenitorul aparent respinseră această cerere.
în acea perioadă, la sfîrșitul lui decembrie era prea tîrziu să
începi un asediu. Autoritatea fiind restabilită în restul Flandrei,
deși nu reușiseră s-o alieze papei Clement, francezii erau gata
să meargă acasă. Aveau treburi de rezolvat în Paris.

în prima săptămînă a lui ianuarie 1333, armata regelui se opri în

afara Parisului și trimise după șeful poliției și magistrați pentru
a-și asigura supunerea capitalei. Cu forțe armate la îndemînă și
întărită de victoria de la Roosebeke, coroana avea autoritate
mai mare decît cu un an înainte și era gata s-o folosească.
Companii bretone și normande au fost desfășurate într-un
semicerc în jurul Parisului, fiind gata de a jefui. O imensă
armată de parizieni, într-o demonstrație disperată de forță pe
care o pregătiseră de mult, ieși afară înarmată cu halebarde,
scuturi și ciocane și se puse în formație de luptă dincolo de
Montmartre. Cu grijă, coroana trimise o delegație, incluzînd
conetabilul și pe Coucy, pentru a le lăuda puterea și a-i întreba
de ce erau atît de mult puși pe luptă. Oamenii de rînd
răspunseră că doreau ca regele să vadă puterea lor pe care el,
fiind foarte tînăr, n-o văzuse niciodată. Li se porunci ferm să se
întoarcă și să lase armele dacă doreau ca regele să intre în
Paris. Stăpîniți de rezultatul de la Roosebeke, moralul lor nu se
potrivea cu demonstrația de forță pe care o făcuseră ; ei se
întoarseră fără să se opună. Armata regelui a fost totuși
anunțată să apară pregătită ca pentru război și nu pentru pace
— adică, în armură — pentru intrarea în Paris.

Coucy și mareșalul Sancerre au fost trimiși să deschidă accesul

în orașe scoțînd imensele lui porți din țîțîni și îndepărtînd
lanțurile de pe străzi. Porțile au fost aruncate pe străzi pentru ca
regele să treacă cu calul peste ele — „pentru a călca în picioare
mîndria orașului", după cum recunoscu cu tristețe călugărul
de la St. Denis. Printre cetățeni se iscă alarmă și mînie și se
puseră sentinele în timpul nopții spunînd ,,Nu va fi încă pace.
Regele a distrus și a jefuit Țara Flandrei și va face același lucru
și aici“. Pentru a împiedica tulburările,

crainicii anunțară poporului că nu se va face nici un rău țt nu se

va jefui. în ziua intrării, burghezii, reprezentați

• ir starostele negustorilor, magistrații și 500 de

notabili înaintară în haine de sărbătoare cu rugămintea
rituală pentru iertare. In timp ce îngenunchiau, regele și
nobilii

a, printre ei și Coucy, flancați de soldați cu lăncile ridicate,

intrară în oraș călare prin porțile doborîte.

La toate podurile au fost puși imediat soldați, pre-'■iim și în

piețele unde obișnuiau oamenii să se adune.

• '."sele unde urmau să fie cazați soldații trebuiră să

țină ■pile deschise. Tuturor celor care posedau arme li se
po-i unci să le aducă într-un sac la Luvru de unde au
fost duse la Vincennes.

începură imediat arestările, fiind îndeosebi vizate personalitățile

burgheze în care coroana recunoștea pe mlevărații adversari.
Jean de Mares și Nicolas de Flammt au fost printre cei 300 de
cetățeni bogați arestați. .A i fost executați imediat doi negustori,
un postăvar și un bijutier și încă 13 după o săptămînă. Nicolas
de Flammt, cruțat în 1356, merse acum la butuc. Toți burghezii
care slujiseră în miliția orașului în timpul răscoalei au fost
chemați unul după altul înaintea consiliului pmtru a li se da
amenzi mari. Liber să se răzbune, guvernul regelui continuă să
dea sentințe, amenzi și să execute în următoarele șase
săptămîni. „Ei tăiară capete“, idată Menagier de Paris „trei și
patru deodată", în total mai mult de 100, nemaisocotindu-i pe
cei executați în nl te orașe răsculate. Pecetluirea cuceririi a fost
reimpu-nerea unei taxe pe vînzări de 12 pence la livră pe
toată marfa plus una pe vin și sare, — aceeași taxă care
provocase răscoala maillotinilor și cea pe care
parizienii refuzaseră s-o plătească cu un an înainte. O
săptămînă mai tîrziu, în fața unei adunări complete a clasei
conducătoare din oraș a fost citită ordonanța regelui care r
voca privilegiile și drepturile Parisului. Dreptul mîn-dru de
autoguvernare și cartele de libertăți, cîștigate cu lireu de orașe
de-a lungul Evului Mediu tîrziu dispărură, fiind anulate de
guvernul central 2. Meseriile principale au fost private de
autonomie, ca la Rouen, și supuse de atunci încolo
inspectorilor numiți de șeful politiei Parisului. Escadroanele
poliției, care mai înainte I rau menținute de starostele
negustorilor, au fost des

ființate și apărarea Parisului trecu în mîinile regelui. Au fost

interzise adunările confreriilor ca germeni ai tulburărilor și toate
adunările publice cu excepția celor alo Bisericii. Participanții la
întîlniri nelegale urmau să fie tratați ca „rebeli și neascultători“
și erau pasibili de pe deapsa cu moartea și confiscarea averii.

Urmă procesul lui Jean de Mares. El nu părăsise Parisul ca

ceilalți notabili, amintea călugărul de la St. Denis, ci mai mult de
un an potolise și moderase furia poporului încercînd să
medieze între curte și oraș. Din această cauză era urît de duci.
Au fost aduși o serie de informatori, ca să susțină învinuirea că
el îi sfătuise pe răsculați să pună mîna pe arme. Judecat, a fost
condamnat la moarte, dezbrăcat de robă și glugă și dus într-o
căruță cu încă 12 condamnați la locul execuției de la Las Halles.
Pus deasupra celorlalți în căruță „pentru a fi văzut de toată
lumea“, el strigă mulțimii adunate pe străzi : „Unde sînt cei care
mă condamnă ? Să iasă înainte, să justifice condamnarea mea
dacă pot“. Poporului îi fu milă de el dar nici unul nu îndrăzni să
vorbească.

Cînd călăul i-a spus să ceară îndurare de la rege ca să fie iertat

pentru crimele lui, Mares răspunse că nu făcuse nimic pentru
care să ceară iertare „ci numai dc la Dumnezeu voi cere
îndurare și mă voi ruga umil să mă ierte pentru păcatele mele“.
După cuvintele de adio adresate oamenilor care plîngeau, se
lăsă pe mîna călăului.

Coroana convocă o adunare uriașă în curtea Mesei dc Marmură

la 1 martie, aniversarea răscoalei maillo-tin-ilor. Din fiecare casă
din Paris trebui să asiste cîte o persoană cu capul descoperit.
Carol al VI-lea, însoțit de unchii săi și de consiliu stătea pe o
platformă în timp ce Pierre d’Orgement, în calitate de cancelar,
citi în numele regelui o acuzație brutală a tuturor crimelor
comise de poporul Parisului de la moartea lui Caro! al V-lea.
După ce vorbi de execuții, strigă cu o voce înfiorătoare „Nu s-a
terminat încă !“ Poporul își știa rolul. Se ridicară vaiete de frică
din mulțime. Cu hainele și părul în dezordine, soțiile bărbaților
închiși întinseră mîinile spre rege, implorîndu-1 cu lacrimi în
ochi să aibă îndurare. Unchii trufași și fratele mai tînăr al
regelui, Ludovic, îngenunchiară cerînd să-i cruțe mai curînd
do nedeansa civilă decîț de cea penală — civil
îr.semnînd amenzi. Orgement anunță că regele, ascultînd de
bunătatea lui înnăscută și de rugămințile rudelor sale, con-

flinte să dea o iertare generală, revocabilă dacă pari-.■ii nii ar

lua-o iar pe căi greșite. Condamnații la moarte V"i' fi eliberați
din închisoare și vor fi iertați nu însă și ih plata amenzilor. Unii
oameni cu averi mari plătiră amenzi egale cu valoarea tuturor
bunurilor lor : bani, i ■ .isc și pămînt, ajungînd astfel la ruină.
Se luară aceleași măsuri drastice la Amiens, a cărui veche cartă
a fost revocată ; la Laon, Beauvais, Orleans ți alte orașe.
Sumele imense strînse ca amenzi se ridicară la 400.000 de
franci, de la Paris, și o cifră comparabilă din provincii. O mare
parte merse la unchi, îmbogă-lnidu-i, pentru plata conetabilului
și a altor slujbași ai '■■■p.clui care nu primiseră salariu de doi
ani și pentru a-i A■■■ păgubi pe nobili, inclusiv pe Enguerrand
de Coucy, pentru cheltuielile făcute cu campania din Flandra.
Coucy i"imi 13 200 de franci și o garanție pentru o treime
din silitoarele percepute pe domeniile lui pentru a
acoperi cheltuielile destinate fortificării orașelor și castelelor
sale.

în mod ciudat, avînd în vedere rolul lui la îndepărtarea porților,

Enguerrand de Coucy-lăsă o impresie bună In Paris. Se relata o
zicală din popor că „baronul de Coucy nu s-a temut să-l mustre
pe rege și să-i spună că linca distrugea propria lui țară va
ajunge să mînuiască i ■ izmaua muncitorului". Profeția,
descriindu-1 pe rege ^ind o treabă de țăran, impresionă
mulțimea, urmînd i.n aibă o viață lungă și curioasă.

Autoritatea leilor a fost restabilită complet. Parisul nu mai avu

un staroste al negustorilor încă 30 de ani ; I’touen nu-și
recăpătă niciodată libertățile ce le avusese h minte de Harelle.
Acolo unde revolta cîștigase un control momentan, aceasta s-a
datorat lipsei unor forțe or-ranizate ale ordinii publice. Statul nu
avea nici un plan il ■ măsuri pentru a înfrunta revoluția deși,
prin contrast, iolul represiunii era tot atît de formalizat ca un rit
ceremonial.

Cu excepția Gândului, răscoala armată nu a izbutit • i aibă

stabilitate deoarece nici ea nu avea un plan pre-ritit și rînduriie
sale erau împărțite. Săracii asigurau 1 >rța explozivă, însă
curînd deveniră agentul clasei ne-l"it^<^:r^]or ale cărei interese
nu erau ale lor. Orașele nu-și iiinseră scopul deoarece se
dușmăneau între ele. Gând
și-a continuat lupta încă doi ani, pînă ce, la moartea Iui Louis de
Male, libertățile sale au fost restabilite de ducele de Burgundia
pentru a-și consolida moștenirea. In alte părți libertățile
comunale și autonomia au fost pierdute sau reduse. Procesul
care acționase în timpul revoltei lui Etienne Marcel continuă : în
măsura în care orașele pierdură, monarhia cîștigă, în timp ce,
prin sprijin financiar, coroana își mărea numărul partenerilor
din nobilime.

După furtună, clasa de jos a fost considerată și mal periculoasă,

și mai suspectă. A fost recunoscută mai curînd ca o parte
dinamică a societății decît una pasivă —• de unii cu teamă, de
alții cu simpatie. „De aceea cei ne vinovați trebuie să moară de
foamea cu care acești lupi mari își umplu burta în fiecare zi“
scria Deschamps, „Acest grăunte, acest spic, ce este el decît
sîngele șl oasele poporului sărac care a arat pămîntul ? De
aceea spiritul lor cere lui Dumnezeu răzbunare. Vai de seniori,
vai de consileri și de toți cei care ne mînă astfel și vai de toți cei
care fac parte din grupul lor, deoarece nimeni n-are grijă decît
să-și umple punga“.

Valul revoltelor trecu, lăsînd puțină schimbare în starea clasei

muncitoare. în balanța istoriei, inerția cîn-tărește mai mult decît
schimbarea. Trebuiau să treacă 400 ani pentru ca urmașii
maillotinilor să cucerească Bastilia.
1

Hotelul, numit Rieulet sau Nieulet în unele manuscrise eon-t-i

nporane, era plasat în Rue St. Jean-en-Greve, care nu mai I »istă
azi și care se întindea de la actualul Hotel de Viile pînă lu Rue de
Rivoli. Reședința apare ca fiind vîndută lui Raoul de ('■■iioy
„conseiller du roi“ în 1379, probabil cu numele greșit în loc ■ I ■
Enngeerand. care se referea la ea într-o cartă din 1390 ca , ii‘tre
hostel â Paris".
2
La Paris, rangurile de staroste al negustorilor și cele de magistrați au
fost suprimate și funcțiile lor preluate de coroană.
Capitolul 19
lipita din Italia

[spița unui cap de pod în Italia exercita aceeași atracție pentru

francezi cum exercita asupra englezilor cea a unui cap de pod
în Franța.

De cînd ducele de Anjou trecuse Alpii în 1382. revendicarea

aduevină a A^^^t^ult^i Neapolelui atrase Franța ine sud, crelnd
ob iș nuigța unei mtervunțn car e avea ta p ersisr e H - do 5Șn
dn mi. Mod^el ea e fosț atabdit; H imput, cînd expediția ImA njou
evu ghinion aproape iiiiv^ap d crimine dd nm midto ori gupă
mtàrm în ■ inadl rnulm i3Se , sub iradierea t)aronului de Cou cy.

Anganimi domniseuä îo degatul Nrdurlelui aț Sidliei •le -° C- 1

on Anțou, taatata mag mta a1 lui Ludovta I Süîdt farose ^i po

tron în a2n6 prin tnfluența pdpeî. ■cilia a fesț m^^ta <ro Anrgon
lp s^r^tul secotatat . d inasüu An^vimlod mldținuse cea mura
paute

n 18 110-^111], inopierind întanaga aum^nfe intartapră e a tlta^

ta sud do Rnm a, m ai mare damruțd aa rnnnsutai *.

Cu un comerț și o cultură înfloritoare, regatul Nca-imtahn un

^murate do dumma unui manerh cult;, regeta i(|>beet, „noul
Sobmdn“, ta nare nuni Petarua uentrn ad . or rsenümenW
didtaratura. Urată Boccacdo, deoai . .■ pretară să lucutasrä m
„fericitul pașmcch goneaeuca r tninunatalNoapale cu smocul lm
monurh1, decn. în r’linențu aa ngteta, republtanota, „devnrota
ue ndnunta-

• Numele de Sicilia rămase legat de regatul Neapolelui, pro-•ucînd

confunia cart; trabuie denpinsă in mod hotărît da nefondată.
7S

rate griji". Robert își construi palatul Castel Nuovo pe marginea

apei, înspre neasemuitul golf al Neapolelul unde veneau corăbii
din Genova, Spania și din Provențn pentru a face comerț. Nobilii
și negustorii își construirii și ei palazzi, aducînd artiști toscani
pentru a le acoperi cu fresce și sculpturi. Cu legi drepte și
monedă stabilii, drumuri sigure, hanuri pentru negustorii
călători, festl vități, turnire, muzică și poezie, domnia lui Robert
can luă sfîrșit în 1343, avea să fie asemuită cu
Paradisul. Cetățenii puteau călători fără arme prin Calabria
șl Apulia „cu excepția unui băț de lemn pentru a se apăru de
cîini“.

Nenorocirea secolului al XlV-lea coborî asupra loi după moartea

bunului rege Robert. Talentele lui Roberl reapărură în nepoata și
urmașa sa Ioana, ale cărei patru încercări nefericite de a susține
succesiunea femininfl prin căsătorie aduseră tulburări care
culminară prin schismă. Conflictul dintre papi a transformat
Neapoli’ într-un cîmp de bătaie. Cînd Ioana optă pentru
Clement și, la instigarea lui, îl numi pe ducele de Anjou
moștenitorul ei, furiosul Urban o declară detronată, ca eretică și
schismatică, și încoronă pe un alt descendent angevin, Carol,
duce de Durazzo, ca rege de drept al Neapolelul. Provenind
dintr-un obscur principat albanez, acest prinț luă tronul sub
numele de Carol al IlI-lea.

Un bărbat de statură mică, cu păr blond și despro care se spune

că seamănă cu Robert în ceea ce privește curajul și blîndețea
precum și în ceea ce privește dra gostea de învățătură, Carol de
Durazzo nu lasă ca firea lui blîndă să-i ostoiască lupta sa
împotriva Ioanei. După două luni, îi învinsese armata, se stabili
în castelul Nuovo și o închise pe regină în speranța de a o
constrînge să-l numească pe el ca moștenitor și astfel să-și
legitimezi' cucerirea. Primul țel al oricărei lovituri de stat este
să creeze aparența unei legitimități. Cînd Ioana refuză să-
l recunoască și ducele de Anjou intră în Italia pentru a-l veni în
ajutor, Carol nu ezită. El porunci ca regina să fie strangulată în
închisoare și corpul ei expus în cate ■ drală timp de 6 zile
înainte de înmormîntare pentru ca să nu existe dubii în legătură
cu moartea ei.

Anjou veni prin Avignon, unde fu încoronat la rîndul său ca rege

al Neapolelui, Siciliei și Ierusalimului, inclu siv al Provenței de
către Papa Clement iar rivalul său, Carol de Durazzo, a fost
excomunicat în același timp. Iu

(mda puterii sale de convingere, Anjou nu fusese în stare

I strîngă în timpul insurecțiilor destule fonduri pentru f i ajunge

pînă la Neapole și încercase în zadar să convingă consiliul regal
să-i finanțeze incursiunea ca un iAzboi național. Acum, ca
suveran al Provenței, bătu • mtități imense de monede și-și
îmbogăți trupele lăsîn-i'lu -le libere să prade pe noii săi supuși,
sub pretextul I h dcpsirii pentru recenta lor răscoală. El mai luă
bani

ț P C ț
»._• ,A ,C
V U , 1 100
A 20 000 ț .

întărit și conducînd o armată de 15.000 de oameni ..plini de

pradă“, Anjou trecu în Lombardia urmat de ,;||0 de măgari de
povară și nenumărate căruțe cu bagaje, L'-iiipamentul Contelui
Verde cuprindea un enorm cort vi .rde ornamentat cu 12 scuturi
cu blazonul Savoiei în

>u și alb, o mantie de mătase de culoarea

smaraldului, brodată cu un model roșu și alb, 12
harnașamente toate vi-rzi și încă patru ornamentate cu
„noduri ungurești“ iVM.ru suita sa apropiată precum și
încălțări, glugi și i unici verzi pentru paji.
Cînd, înainte de a pleca, unii dintre baronii săi adu-Hi'ră obiecții
împotriva acestei aventuri invocînd diverse motive, el îi făcu să
țacă, spunînd, cu o previziune neferi-I ilă : „Voi îndeplini ceea ce
am promis chiar dacă aceasta va însemna moartea mea“. Mulți
seniori notabili se ală-i urară stindardului său „din dragoste
pentru curajul și vnerozitatea pe care o admirau la el“.

La Milano, averea lui Visconti completă cea mai mare porte din
fondurile ducelui de Anjou, cum o făcuse și la i iv.eumpărarea
tatălui său în schimbul acelorași bunuri. “iul lui Anjou în vîrrtă
de 7 ani, Louin, a foot propuu să m- logodească cu fiica lui
Bernabo, Lucia. Pentru per->p i/cliva ca fiica lui să fie viitoarea
regină a Neapolelui, Bm-nabo plăti 50.000 de florini —
echivalentul venitului furnal a aproape 100 de familii burgheze1
— plus o altă i.umă de la Gian Galeazzo. Anjou folosea orice
mijloc pentru a strînge fonduri necesare pompei unui rege
în drum spre regatul său.

Purtînd coifuri cu panașe și încărcat de daruri ■ onoruri, el,

Amadeo și cavalerii lor părăsiră Milano c. pompă, urmați de un
atît de mare număr de bărbați și cil ruțe „ca și cum ar fi fost o
armată a lui Xerxes“. Se în areptară spre est, pe drumul greu
spre coasta Adriatic deoarece Florența, care era atît împotriva
lui Anjou cil și a lui Durazzo, nu dorea încurcătura — și nici
jaful presupuse de trecerea lor și strînsese 6.000 de
oamenii pentru a bloca drumul prin Toscana. Conform
călugării lui de la St. Denis — care, ca și călugărul
Walsinghain, avea un dinte împotriva ducilor jefuitori — Anjou
și no bilii săi se lăudau că datorită lor crinii Franței vor riiit pîndi
pînă departe „parfumul dulce al gloriei“. în tinii ce călăreau, ei
își proslăveau aventura cu cîntece și vor s'uri și „povestiri
fabuloase" despre curajul francezilor

Deși ducele de Anjou își exprima intenția de „a spiî jini soarta

Bisericii cu ajutorul forței cavalerismului' — adică prin foța
armelor — el nu îndreptă această for|t împotriva lui Urban.
Părăsind coasta la Ancona penii o a trece Apeninii la începutul
lui septembrie, el ocoli dru mul spre Roma, deși cu puțină
îndrăzneală ar fi izbuti să cucerească orașul la acea vreme.
Agenții adusesT. știrea potrivit căreia Compania Albă a lui
Hawkwood făgăduită pentru apărarea lui Urban, fusese oprită
ii Florența pentru ocrotirea orașului. în loc de aceasta, împotriva
sfatului lui Amadeo de Savoia, ducele de Anjoi i ' luă drumul
spre Neapole și, în timp ce armata trecer prin defileuri și peste
chei, printre vîrfuri „care atingeai -cerul" o nenorocire se abătu
asupra lor. Briganzii de 11 munte, împinși din spate de Neapole,
atacară caravan I cu provizii și ariergarda care însoțea vistieria,
astfel în cît ducele de Anjou ajunse la Caserta, la o zi
depărtau de Neapole, mult mai sărac decît cum plecase.
Recunonț; terea prealabilă a terenului nu făcea parte din
strategii' războaielor medievale, deoarece nu făcea parte din
tur nire. Ciocnirea era totul.

Venise și noiembrie. Intrînd în teritoriul napolitan Anjou se opri

pentru o săptămînă la Aquila pentru a lm parte la ceremonii de
bun-venit oferite de partizanii caii zei sale. Întîrzierea din timpul
călătoriei sale îi lăsă tini-lui Hawkwood, pus de Florența să vină
în ajutorul ad versarului lui Anjou. Trebuind să ia o hotărîre răpii
In Anjou îi trimise provocarea tradițională lui Durazzo o rînd
data și locul luptei. Carol al III-îea se dovedi deru

Imit. Fortificat în Castel Nuovo, el îl lăsă pe ducele de Anjou să

aștepte șt să-și epuizeze resursele pînă ce ar li fost posibil să
fie învins cu ușurință și să i se ia înapoi toate teritoriile ocupate
între timp. Declarînd că este Icarte bucuros să accepte
provocarea ducelui de Anjou, Cai’ol îl făcu să înainteze, silindu-
1 să cheltuiască și nă facă marșuri obositoare spre o luptă care
dispărea pe măsură ce se apropia.

Tot mai îngrijorat odată cu venirea Crăciunului, Anjou făcu un

testament, iar Amadeo, pierzînd speranța Intr-o victorie,
propuse o pace negociată. în schimbul ununțării de către Anjou
la pretenția sa asupra Neapolelui, Carol de Durazzo trebuia să
renunțe la Pro-vența și să-i dea ducelui de Anjou cale liberă
spre i I astă ca să se întoarcă în Franța. Carol al III-lea respinse
condițiile. Se căzu de acord să aibă loc o luptă între cile zece
luptători de fiecare parte și, ca de fiecare dată, cînd miza era
prea importantă, această luptă nu avu loc.

în februarie 1383 apăru o epidemie printre soldați cînd erau în

munți deasupra Neapolelui, făcînd numeroase victime printre
care și Amadeo de Savoia, mort la vîrsta de 49 de ani. Pe 1
martie, plecată de un an din (inutul zăpezilor Savoiei, splendida
carieră verde a prințului luă sfîrșit. Chemat urgent, Anjou plînse
amarnic la patul lui de moarte.

înfrîntă și flămîndă, armata angevină se retrase spre călcîiul

Italiei. Tot ce rămase din comoara regească a fost folosit pentru
cumpărarea hranei. Vesela de aur și argint a ducelui de Anjou
aduse bani puțini și chiar și coroana sa nupțială pe care o
adusese pentru încoronare trebui să fie vîndută. Minunata sa
cămașă de zale, brodată cu aur, purtată peste armură a fost de
asemenea vîndută și el purtă în locul ei o simplă tunică cu
iriși, pictați în galben. în loc de cărnurile și pateurile fine cu care
era obișnuit, a mîncat tocană de iepure și pîine de orz. Odată cu
trecerea lunilor, animalele de povară înfometate nu mai putură
trage, iar caii de luptă „în loc să tropăie pe pămînt și să necheze
cu mîndrie, lîncezeau cu capetele lăsate ca niște animale
obișnuite“.

De cînd părăsise Parisul, ducele de Anjou bombardase consiliul

cu scrisori și soli pentru ca acesta să-și îndeplinească
promisiunea de a finanța o altă campanie împotriva

Neapolelui sub comanda lui Enguerrand de Coucy. Pe cînd se

mai afla la Avignon el îndemă pe reprezentantul său de la Paris,
Pierre Gerard, să facă tot posibilul pentru a-1 angaja pe baronul
de Coucy. Urma să nu i se plătească nici un ban pînă ce nu se
angaja în scris să i se alăture ducelui de Anjou, însă Gerard era
instruit „ca totdeauna să se poarte cît se poate de delicat cu
acest senior“. Papa Clement sprijini cererile ducelui în fața
coroanei, spunînd că există „superbe" daruri din diverse părți
ale Italiei și promisiuni de succes, și-și exprimă adînca sa
mîhnire față de refuzul consiliului francez să ajute o acțiune de
caro depindea sănătatea Bisericii. Totuși, ducele a fost lăsat în
suspensie în anul de după lupta de la Roosebeke. Coroana a
fost în măsură să-și îndeplinească promisiunea de-abia după
înăbușirea răscoalei din Paris, cînd și-a umplut din nou vistieria
cu amenzi. între timp Amadeo murise, iar „armata lui Xerxes"
lîncezea în mizerie la Bari.

Baronul de Coucy era dispus și nerăbdător să meargă în

ajutorul ducelui de Anjou. Se consulta permanent la Paris cu
cancelarul lui Anjou, episcopul Jean Le Fevre, și-l întrebă de
mai multe ori dacă Le Fevre obținuse un răspuns pozitiv de la
rege. în sfîrșit, în aprilie 1383, consiliul aprobă suma de 190 000
de franci pentru Anjou, din care 80 000 reprezentau ajutoare
strînse din propriile lui posesiuni. Chiar în acel moment Anglia,
într-un ultim acces al setei de război, lansă o altă invazie. Toate
energiile au fost îndreptate spre a o înfrunta și, din
ordinul ducelui de Burgundia, tuturor soldaților le-a fost interzis
să părăsească regatul. Expediția lui Enguerrand de Coucy căzu.
Se organiză într-adevăr o armată însă nu pentru Italia, ci, încă o
dată, pentru Flandra, unde englezii luaseră Dunkerque.

Condus de Henry Despenser, episcop de Norwich, raidul englez

era fructul încercărilor lui Urban de a face o „cruciadă"
împotriva Franței schismatice. Aceasta începu cu un scandal și
avea să se termine cu un fiasco. Răul moral făcut prestigiului
papei în Anglia prin metodele finanțării „cruciadei" a avut o
importanță mai mare decît orice ar fi cîștigat papalitatea, chiar
dacă raidul întreprins ar fi avut succes. Călugărilor, ca
reprezentanți papali, li se dădură „indulgențe miraculoase" și
alte puteri de a vinde sau, mai rău, de a refuza iertarea „dacă
oamenii nu plăteau

conform capacității și situației lor“. Chiar și împărtășania nu era

dată enoriașilor care refuzau să ofere ceva pentru cruciadă. Se
strînseră aur, argint, bijuterii și bani, îndeosebi, conform lui
Knighton, „de la doamne și alte femei... Astfel a fost smulsă din
mîinile femeilor comoara secretă a regatului“. începură din nou
proteste și fu evocat unul din ultimele pamflete ale lui Wyclif,
„împotriva războaielor clericale“. Predicatorii lollarzi denunțară
pe „acești prelați lumești... căpitani principali și forțe
ale bătăliilor Satanei pentru a exila viața bună și caritate““. Din
cauza naturii false a iertării spuneau ei „nici o gură nu poate
spune cît de multe suflete merg în iad din cauza acestor
căpitani blestemați și a jurisdicțiilor și blamărilor acestor
anarhiști“.

Norwich era un prelat nu numai marțial dar și un războinic activ.

Deși era episcop, el a fost descris de Walsing-ham ca „tînăr,
neînfrînat și insolent... neînzestrat nici cu învățătură, nici cu
discreție, fără experiență, în a păstra sau în a acorda prietenie“.
Cînd strînsese destule fonduri și forțe și aproximativ 5 000 de
oameni, aliații săi din Gând au fost deja înfrînți. Totuși, el reuși,
după ce debarcă la Calais, să ia repede Gravelines, Dunkerque
și Bourbourg de pe coasta flamandă. După ce institui asediu la
Ypres fără succes, își îndreptă atenția spre Picardia,
apărată atunci de Coucy în calitate de căpitan general. Norwich
se retrase fără luptă cînd jumătate din forța sa, sub conducerea
veteranului Sir Hugh Calveley, refuză să-l urmeze mai departe.
Deoarece cîmpul era ocupat de o armată mult superioară,
Norwich se închise rapid în Bourbourg în timp de Calveley porni
spre Calais. „Pe credința mea“ spuse acel căpitan veteran cu
dezgust, „am făcut o campanie cît se poate de rușinoasă ; nici
una atît de slabă sau atît de dezonorantă n-a pornit vreodată din
Angiie“. Acesta era rezultatul, spunea el, dacă te încrezi în
„acest episcop de Norwich care a vrut să zboare înainte de a
avea aripi “.

O imensă armată franceză începu în august un asediu al

Bourbourgului, în timpul căruia cavalerii francezi se distrau, se
întîlneau cu cavaleri străini la turnire și festivități, totul făcîndu-
se cu splendoare competitivă și fapte de curaj menite „să
sporească faima vechii lor nobl-imi“. în timpul acestor activități,
Coucy făcu o demonstrație impresionantă, în special pentru
stilul său ecvestru. Călare pe un cal minunat și conducînd alți
cîțiva purtînd

harnașamente cu însemnele heraldice aparținînd casei sale, „el

călări dintr-o parte în alta în modul cel mai grațios spre
încîntarea tuturor celor care-1 văzură, și toți îl lăudară și-l
cinstiră pentru înfățișarea lui măreață și pentru prestanța sa.“
Patru luni trecură în modul cel mai plăcut în fața orașului
Bourbourg, într-o cu totul altă dispoziție decît cea din timpul
luptei împotriva oamenilor de rînd cu un an înainte. Francezii nu
manifestară o mare nerăbdare de a ataca și, cum iarna se
apropia, încheiară afacerea printr-o mediere șireată a ducelui de
Bretania. Norwich a fost mituit și se duse acasă la pagubă și
dezonoare. Faima militară a englezilor, deja în declin de
zece ani, scăzu și mai mult, dîndu-le moraliștilor ocazia
unui text împotriva nedreptăților și asupririlor exercitate
de oamenii spadei. „Mîna lui Dumnezeu este împotriva
lor“ spunea Thomas Brinton, episcop de Rochester
„deoarece mîna lor este împotriva lui Dumnezeu“.

Deși beligeranții nu aveau cum să știe, invazia lui Norwich a

fost menită să fie ultima din acel secol, deși nu și a războiului.
Luptele se împuținară fără să aducă vreo înțelegere între Anglia
și Franța. Ca de obicei, începură discuții după asediul
Bourbourgului, însă nu s-a ajuns la nimic mai bun decît la
încheierea unui armistițiu de nouă luni, semnat în ianuarie 1384.
De data aceasta, baronul de, Coucy n-a mai fost unul din
negociatori deoarece era angajat într-un război personal în
numele viitoarei lui rude, ducele de Bar, viitorul socru al fiicei
sale. De aceea a fost celebrată în noiembrie căsătoria lui Mărie
cu Henri de Bar.

în tot acest timp, ducesa de Anjou și cancelarul soțului ei, Jean

Le Fevre, implorau consiliul să dea ajutorul promis. Situația
ducelui era acum mai grea ca niciodată, deoarece fusese jefuit
de unul din proprii săi nobili de 80 000—100 000 de franci strînși
pentru el de către soția sa (sau după alte versiuni, împrumutați
de la Visconti). Hoțul, care zece ani mai tîrziu avea să comită o
altă crimă cu consecințe istorice, era Pierre de Craon, un
cavaler de origine nobilă și cu mari moșii care-1 însoțise pe
duce în Italia. Trimis de ducele de Anjou să aducă banii, Craon
se întoarse prin Veneția unde cheltui cea mai mare parte din ei
la petreceri extravagante, jocuri de noroc și desfrîu, probabil
din dorința de a-și etala un stil demn de suveranul pe care-1
reprezenta. Apoi păstră ce mai rămase și nu se mai întoarse la
duce. A.șa ceva ar

părea de necrezut numai dacă cineva, interesat de eșecul lui

Anjou și destul de puternic pentru a-1 ocroti pe Craon ca să nu
fie judecat, nu l-ar fi pus să facă aceasta. Persoana n-ar putea fi
decît ducele de Burgundia dar presupunerea că ar fi mers atît
de departe încît să-și ruineze fratele pare exagerată. Totuși, cînd
Craon se întoarse în Franța, el scăpă de pedeapsă datorită
protecției ducelui de Burgundia cu a cărui soție era înrudit.

Onoarea Franței în ochii regelui și a consiliului nu permitea ca

Anjou să stea pe loc, nici să dea satisfacție prea mare Papei
Urban, în primăvara lui 1384, după ce se încheiase armistițiul cu
Anglia și după ce Burgundia intră în posesiunea Flandrei, la
moartea socrului său, se lansă în sfîrșit campania de salvare a
lui Coucy. Era deja tîrziu pentru a-1 salva pe Anjou, însă Coucy
nu era un căpitan care să zboare înainte de a avea aripi. în
duelul armelor și spiritului care era pe punctul de a-1 purta
în inima Italiei, el se arătă abil, responsabil și talentat cu acea
magică facultate de a ieși neînvins din dezastrul înconjurător.

încă mai înainte de a pleca, el institui, cum făcuse și înainte de

campania din Elveția, o slujbă zilnică permanentă pentru el și
urmașii lui, de data aceasta la abația St. Medard, lîngă
Soissons, asigurîndu-i o dublă acoperire. Pentru expediția sa
coroana îi oferi 78 000 de franci, din care 8 000 fuseseră dați
înapoi de Papă, 4 000 dați lui Enguerrand de Coucy în
compensație pentru neplata ajutoarelor promise în anul
anterior. El strînse o armată evaluată la 1 500 de lăncieri,
ridicîndu-se, împreună cu pedestrașii și arcașii la un total de 9
000 de oameni. Miles de Dormans, fostul cancelar, care fusese
nerăbdător să plece cu un an înainte se alătură cu 200 de
lăncieri. Majoritatea armatei era evident formată din mercenari,
parțial recrutați la Avignon unde se duse mai întîi baronul de
Coucy, pentru consultații cu Clement.

în iulie, el trecu Alpii prin Mont Cenis, fiind împuternicit să

încheie căsătoria prin procură a fiului lui Anjou cu fiica lui
Bernabo. Un mesaj de la Bernabo îl invită să intre în Milano cu
200 din cei mai de seamă tovarăși ai săi pe care Coucy, fie
pentru fast, fie din precauție, le mări numărul la 600. Întîmpinat
„cu multă bucurie“ de Bernabo în afara porților, ei intrară în
oraș împreună, „însă numărul oamenilor era așa de mare încît
rupseră podul". Acesta pare să fi fost singurul faux-pas al
baronu-

lui de Coucy, care nu l-a distras de la ceremoniile opulente și de

la înmînarea zilnică a cadourilor în timpul vizitei ce a durat două
săptămîni.

Două săptămîni nu era prea mult pentru a-și face drum prin
labirintul rivalităților din Italia. Relațiile reciproce dintre Veneția,
Genova, Milano, Piemont, Florența, dintre fel de fel de despoți și
comunele din nordul Italiei se schimbau permanent. Imediat ce
o putere se alătura alteia împotriva unei a treia în avantajul de
moment, toate alianțele și feudele își schimbau partenerii ca
într-un dans trecento. Veneția se dușmănea cu Genova, Milano
învrăjbea pe una împotriva ceileilalte și se dușmănea cu
Florența și cu mai multe principate din Piemont. Florența se
dușmănea cu vecina ei, Siena, Pisa și Lucea și formau
diverse ligi împotriva lui Milano, politica Papei făcea ca
toată lumea să tremure.

Primul risc al lui Enguerrand de Coucy consta în gelozia

reciprocă dintre Bernabo și melancolicul său nepot, Gian
Galeazzo, care domnea acum în Pavia de la moartea tatălui său
în 1378. Subtil, discret și înșelător de blînd, Gian Galeazzo
cultiva în mod public timiditatea și o voință ascunsă, tot atît de
puternică și fără principii ca și cea a lui Bernabo. Mai tîrziu, cînd
avea să fie mai bine cunoscut, Francesco Carrara din Padua
spuse despre el : „îl cunosc pe Gian Galeazzo. Nici onoarea,
nici mila, nici credința jurată nu l-au făcut vreodată să facă o
faptă dezinteresată. Dacă uneori caută ce este bun, este pentru
că interesul lui o cere deoarece nu are simț moral.
Bunătatea, ca și ura sau mînia, sînt pentru el o chestiune de
calcul“. Ca adversar, părerea lui Carrara firește că era
dușmănoasă dar nu neapărat nevalabilă, caracterul pe care-
1 atribuia lui Gian Galeazzo anticipa, cu mai mult de un secol,
prințul lui Machiavelli.

Gian Galeazzo lua în nume de rău și se temea de amestecul lui

Bernabb în anterioarele sale relații cu familia regală franceză.
„Bernabo face noi alianțe cu Franța“ îl avertiză mama lui. „Dacă
se înrudește, el va atenta la suveranitatea ta“. Avînd un singur
copil față de țarcul plin al lui Bernabo, Gian Galeazzo nu se
putea măsura cu unchiul său la alianțe. Dacă nu se putea
măsura cu el, el izbuti să-l îndepărteze, o alternativă rece care
din acel moment — după cum s-a recunoscut mai tîrziu —
începu să i se înfiripe în minte.

între timp, el a plătit liniștit partea sa de subsidii pen-

Iru Anjou și se pregăti să-l întîmpine pe Enguerrand la l'avia.

Trecuseră zece ani de la ultima lor întîlnire la Montichiari care
confirmase dezgustul lui Gian Galeazzo pentru luptă incit nu se
mai duse niciodată pe cîmpul de bătaie. însă baronul nu apăru
la Pavia pentru a reînnoi cunoștința, probabil pentru că Bernabo
nu a dorit ca nepotul lui să se întâlnească cu trimisul francez.

în nordul Italiei a fost o agitație intensă cînd se auzi știrea

despre sosirea lui Enguerrand de Coucy. Siena trimise în secret
soli la Milano pentru a negocia primirea sprijinului împotriva
Florenței. Florența trimise soli pentru a-1 despărți pe Coucy de
Toscana cu cuvinte amabile și declarații de prietenie.
Diplomația florentină era condusă de cancelarul permanent,
Coluccio Salutați, un învățat cultivat care-și putea întocmi
corespondența străină într-o retorică latină elegantă, care
reflectă încrederea în republică. Continuarea ocupării funcției
sale, care era echivalentă cu cea de administrator șef, îi dădea
mare influență, .i faptul că numirea lui fusese reînnoită în mod
regulat limp de 30 de ani este dovada — dată fiind tulburările
din politica florentină — că era un om cu o abilitate
politică remarcabilă, nemai vorbind de calmul său. Inima lui
aparținea literaturii și noului umanism, însă în afaceri era
eficient, harnic, învățat și blînd, admirat pentru integritatea și
stilul lui. După părerea lui Gian Galeazzo, un document statal
emis de Salutați cîntărea" cit 1 000 de călăreți în balanța
politică. Acesta era adversarul lui Enguerrand de Coucy.

Ca răspuns la salutările florentinilor, baronul de Coucy fu

surprinzător de amabil. „Ne-am întîlnit“, spune raportul scris
probabil de Salutați, „cu îmbrățișări și salutări pline de bucurie
și el ne vorbi încurajator și pașnic. El nu ne numi prieteni și frați
ci chiar părinții și stăpînii lui... Nu numai că ne-a promis să se
abțină de la ostilitate împotriva noastră, dar ne asigură că ne va
sprijini cu armata sa în treburile noastre‘1 Baronul de Coucy
evident învățase felul de a vorbi al italienilor. El îi asigură pe
florentini că temerile lor sînt imaginare și promise să se limiteze
strict numai la o cale de trecere. Ei îi acceptară asigurările,
probabil nu atît pentru că aveau încredere în ele, cît pentru că,
Hawkwood fiind la Neapole, nu aveau o forță armată capabilă
să-i bareze drumul. Neutri dar bănuitori, ei strînseră o companie
de 4 000 de țărani și oameni de rînd pentru a păzi drumul.

Pornind în august, baronul de Coucy trecu Apeninil și intră în

țara „miracolului toscan “ prin vest. Chiparoși su ridicau spre
cerul albastru, pe pante creșteau vii și măslini argintii. Printre
dealuri, pe vîrfurile cărora se găseau castele sau sate se mișcau
încet boi, într-un peisaj care a rămas același timp de 2 000 de
ani. Armata franceză pătrunde brutal, înaintînd altfel decît în
felul pașnic pe care-1 promise baronul de Coucy. Spre a lor
stupor și ăolor (stupoare și durere), după cum se plînseră
florentinii după aceea regelui Franței cu amărăciune, ei aflară că
„în sufletul lui el nu a fost față de noi cum s-a prefăcut a fi la
suprafață“. în parte ca formă de intimidare pentru a
reaminll Florenței să rămînă neutră, în parte pentru a plăti și a-
1 aproviziona pe mercenari, Enguerrand de Coucy puse
un tribut pe orașe, prădă satele, luă chiar castele. Florența
trimise soli strigînd „Pace ! Pace !“ și oferind daruri bogate și
alte asigurări de neutralitate dacă va ocoli teritoriul florentin.
Coucy continuă să răspundă consolator, însă forțe odată
folosită deveni repede jaf, greu de stăpînit.

„Ei nu numai că au furat gîște și găini, prădară porumbarele și

plecară cu oi, berbeci și vite“, conform unei plîngeri florentine,
„dar se năpustiră de fapt asupra zidurilor și caselor noastre,
lipsite de apărare ca și cum ar li fost în război cu noi. Luară
captivi și-i torturară și-i siliră să plătească răscumpărări. Ei
uciseră bărbați și femei în mod crud și incendiară casele goale“.

Pe măsură ce Coucy avansa, Florența află cu dezamăgire că

acesta ținea legături cu seniorii exilați din Arezzo, un oraș
muntos, vechi și important la 100 km spre sud-est, pe care
florentinii îl rîvneau și se pregăteau să-l anexeze. Istoria lui data
din vremea etruscilor, faimoasa lui olărie cu smalț roșu din
vremea romanilor ; din ciorchinele de turnuri cu foișoare și
balcoane, Sf. Francisc din pictura lui Giotto exorciza demonii
zburători. în cearta dintre familiile Guelfilor și Ghibelinilor,
familia sa domnitoare, Tar lați, seniori de Pietramala au fost
detronați în 1380, și partea cîștigătoare, prea slabă ca să
mențină controlul, ceru ajutorul lui Carol de Durazzo. El sau
agenții săi tra ■ tară Arezzo ca pe un oraș cucerit, îl supuseră
jafului obișnuit și amenzilor încît locuitorii au început să
privească mai favorabil spre Florența. După negocieri
complexe, Florența aproape că semnase un aranjament să
cumpere orașul de la Durazzo cînd intervenția lui Coucy
amenință să le dărîme toate speranțele. Ei aflară că seniorii
exilați
din Pietramala se oferiseră să-l sprijine la capturarea orașului și
că el încheiase un tratat cu ei în acest scop. Obiectivul lui
Enguerrand de Coucy era să obțină un punct de sprijin pentru
cauza angevină și o poziție de unde ar fi avut cum exercita
presiuni asupra Florenței pentru a-1 aproviziona. Dacă ar fi
atras împotriva lui compania lui llawkwood din Neapole, forțele
care se opuneau lui Anjou ar fi slăbit.

începu acum un duel între Coucy și Florența. Atingîn-du-și ținta,

Enguerrand de Coucy făcu cereri mai mari și dădu mai puține
asigurări. Ca răspuns la un nou protest al florentinilor împotriva
jafului făcut de soldații lui, el dădu vina pe faptul că locuitorii s-
au opus și cu aroganță rece ceru un tribut de 25 000 de florini
de la Florența și 20 000 de la Siena. Signoria se adună cu
îngrijorare ; unii susțineau să se plătească, alții să se refuze.
Unii propuneau o plată simbolică pentru a menține fațada
prieteniei și a preveni un asalt al soldaților lui Coucy. în timp ce
trimitea soli cu diverse propuneri, Florența îl avertiză pe
Jacopo Carraciolo, guvernatorul din Arezzo care era plătit de
ei, să-și întărească zidurile, să fie pregătit să
aprovizioneze întăririle florentine cînd acestea ar apărea și să
se aștepte la atac, pe 18 septembrie. Cu contribuții generoase
din partea magnaților burghezi, ei începură să adune o
forță armată.

Timp de o săptămînă, în timp ce așteptă răspunsul la cererile

lui, Coucy rămase în apropiere fără să înainteze. Siena îi plăti 7
000 de florini, Florența, fără să explice refuzul, nu-i plăti nimic.
Ca și cum ar fi fost mulțumit, Enguerrand își reluă marșul însă,
în loc să plece spre Arezzo, se îndreptă spre sud, spre Cortona.
Această schimbare de direcție se dovedi a fi un vicleșug pentru
a slăbi vigilența lui Carraciolo. în noaptea de 28 spre 29
septembrie, baronul de Coucy se întoarse spre Arezzo și cînd
ajunse la porțile orașului își împărți trupele în două
grupuri. Unul îl trimise să asalteze zidurile cu mare zgomot
și strigăte în timp ce el conduse grupul cel mai puternic cu cei
mai buni cavaleri în liniște spre poarta San Clemente, pe partea
cealaltă. Doborînd porțile, francezii intrară stri-gînd „Trăiască
regele Ludovic și baronul de Coucy ! Moarte Guelfilor și ducelui
de Durazzo !“ Soldații lui Carraciolo se năpustiră să-i întîmpine
și strigăte de luptă și zăngănit de arme umplură orașul, se
dădură lupte pe toate străzile și în jurul vechiului amfiteatru
pînă ce apărătorii ce-

dară în fața unei armate mai numeroase și se retraseră în cetate.

Seniorii de la Pietramala se întoarseră acasă în triumf și, în timp
ce Arezzo era din nou jefuit, baronul de Coucy revendică orașul
în numele regelui Ludovic al Neaoolelui, Siciliei și Ierusalimului.

fn acel moment, Ludovic de Anjou era deja mort de nouă zile.

Timp de un an și jumătate lîncezise în călcîiul Italiei fără alte
semne ale regalității decît titlul în timp ce armata sa se risipise
și se împuținase iar unii care avură posibilitatea se îmbarcară
spre casă. Avînd controlul asupra orașului Bari și alte orașe de
pe coasta Adriaticii, el ar fi avut cum să se aprovizioneze pe
mare, neputînd fi atît de nevoiaș cum a fost zugrăvit de
cronicarii monastici cărora le plăcea să vorbească pe larg
despre tema căderii din cauza vanității. Era însă imobilizat din
lipsă de bani. Cavalerii lui sărăciți călăreau pe măgari sau
mergeau pe jos „pentru a grăbi ziua luptei“, dar nu puteau găsi
decît încăierări ocazionale. în septembrie 1384, Anjou răci foarte
tare după ce-și sleise forțele împotriva jefuitorilor din armata sa.
Febra crescu și, simțind că i se apropie sfîrșitul, ducele, ca și
fratele lui, Carol al V-lea, și-a făcut testamentul chiar în ultima zi
a vieții sale. Muribundul părea să știe totdeauna cînd îi suna
ceasul, fără îndoială fiindcă nu se aștepta la vindecare și unele
simp-tome erau recunoscute ca fiind cele fatale. Cum era
posibil ca ei să fie atît de des în măsură să-și dicteze
testamentul sau codicilurile este mai greu de explicat, numai
dacă nu cumva moartea era un ritual organizat, cu mulți partici-
panți care asistau. Patima pentru cucerire nefiindu-i micșorată,
Anjou îl ruga în testamentul lui pe Papa Clement să aibă grijă ca
fiul lui, Ludovic al II-lea, să-l urmeze la tronul JJeapolelui și
Carol al VI-lea „să ridice spada incomparabilei sale puteri“
pentru a o răzbuna pe regina Ioana. îl numi pe baronul de Coucy
ca vicerege pentru a continua campania, cu condiția ca el să nu
poată fi îndepărtat decît la ordinul ducesei de Anjou, ordin
confirmat de rege, ducii de Burgundia și Berry. Muri la 20
septembrie în castelul din Bari într-o cameră care dădea
spre mare. în timp ce corpul său, într-un coșciug de plumb
era îmbarcat cu destinația Franța pentru înmormîntare și forțele
sale se destrămară, Carol de Durazzo ținu slujbe funerare
corespunzătoare rangului defunctului său rival și îmbrăcă toată
curtea în doliu.

Moartea ducelui de Anjou încă nu era cunoscută pe

Arno, cind Florența află cu surprindere că Arezzo fusese

capturat de Coucy. Balia sau Consiliul celor zece, numit în
timpuri de criză, se adună în grabă. Au fost trimise scrisori și
ambasadori la Genova, Bologna, Padua, Perugia, Verona,
Neapole și chiar la Milano, cerîndu-li-se tuturor să se alăture
Florenței într-o ligă împotriva invadatorului a cărui prezență se
spunea că primejduia toată Italia. A fost chemată compania lui
Hawkwood de la Neapole și Papa Urban rugat să impună o dare
specială asupra clerului, pentru a se strînge fonduri spre a-i
alunga pe „schismatici“ din Italia și a zădărnici triumful Anti-
Papei. In mijlocul agitației sosiră știri prin Veneția că
pretendentul francez la Neapole murise. Florența jubilă și dublă
pregătirile pentru a-1 înconjura pe ducele de Coucy în Arrezo.
Ne-dîndu-și seama de furtuna din jurul lui și neștiind nici
de moartea ducelui de Anjou, Enguerrand era încîntat să
informeze Signoria despre capturarea lui Arezzo, neîndoin-du-
se, scria el, că vor fi încîntați să afle despre un
asemenea eveniment atît de fericit pentru partizanii regelui
Ludovic. Cu mai mare încîntare încă, Signoria răspunse
„ilustrului senior și cel mai drag prieten“ pentru a-1 informa cu
„mare durere“ că Anjou a murit și că mai mulți
dintre importanții săi însoțitori apăruseră deja la Veneția în
drumul lor spre casă. Bineînțeles baronul nu crezu, bănuind o
viclenie a florentinilor pentru a-1 descuraja.
Pentru a-i impresiona pe locuitori se instală în stil mare și se
puse să cîștige adepți pentru pretendentul angevin, dînd mese
și primind cu generozitate pe toți cei care declarau că sînt
partizani ai cauzei sale. însă, în timp ce ase-dia cetatea, își dădu
seama curînd că era înconjurat, dacă nu chiar asediat, de o
forță florentină la nord și de fostul său camarad de arme, Sir
John Hawkwood, la sud. In această conjunctură, scopul
campaniei sale se*prăbuși cind ajunse la el confirmarea faptului
că ducele de Anjou era mort.

Baronul de Coucy se trezi izolat în centrul Italiei, cu nici o șansă

de scăpare și nici un motiv de a rezista. Problema lui era mai
degrabă de a se salva. Ca să se cramponeze de Arezzo de
dragul cauzei angevine pentru a asculta de voința ducelui de
Anjou ar fi fost corect, însă ar fi însemnat pierzania. Niște
mesaje de la cîțiva din adepții lui Anjou îi cerură să intre în
regatul Neapolelui și să fie guvernatorul lor, însă Coucy nu era
tipul prostesc de cavaler-erou care să meargă spre dezastru
fără să se

gîndească sau să-l accepte cu curaj dar fără minte cînd

dezastrul survenea. El avea intenția să folosească capturarea
lui Arezzo pentru a se salva fără a pierde prestigiul pentru
cauza angevină și să-și recupereze costul campaniei în același
timp.

Siena, care refuzase să se alăture ligii floretine, a fost salvatorul

lui. El oferi Arezzo spre vînzare Sienei pentru 20 000 de florini,
știind că rivalitatea va sili Florența să ofere un preț mai bun
inclusiv un permis de liberă trecere prin Toscana. Florența nu
dobîndise prea mare sprijin pentru ligă din cauză că celelalte
state se temeau că ea o va folosi pentru extinderea ei. Bernabo,
avînd interes într-o alianță cu Franța, sfătuise să se recîștige
Arezzo mai curînd cu bani decît cu forța și avertiză Florența că
regele Franței și unchii lui ar putea face represalii mari
asupra negustorilor și bancherilor florentini în cazul în care
Coucy ar fi atacat.
Și Florența știa cînd să folosească discreția în locul curajului.
Prin baronul de Coucy, perspectiva de a do-bindi Arezzo
apăruse din nou. Se făcură propuneri pentru predarea lui
Carraciolo, guvernatorul orașului, inclusiv se oferiră bani
pentru plata salariilor restante ale sol-daților lui. Avînd
perspectiva plății pe care o crezuseră pierdută, oamenii lui
Carraciolo făcură cunoscut șefului lor că erau gata să
abandoneze o rezistență inutilă. în consecință, el a fost de
acord să se predea cu condiția ca Florența să-i dea o
recompensă pentru daunele suferite în timpul apărării orașului.
în perioada cavalerismului nici o luptă nu era fără bani.

Deoarece Florența se pregătise să folosească armele împotriva

lui Enguerrand de Coucy, contrar promisiunii ei de a rămîne
neutră, ea era îngrijorată că Franța ar putea trece la represalii.
Pentru a le preveni, Sjgnoria trimise lui Caroî al VI-lea o
istorisire voluminoasă despre faptele rele ale lui Coucy : jaful și
nedreptățile, cererile de tribut, negocierea cu rebelii
(Pietramala) pe teritoriul fl®rentin. Cu mîhnire, scrisoarea arăta
cum, după ce manifestase intenții pașnice, Coucy acționase cu
ostilitate ca un dușman, cum „noi, chiar dacă sîntem
neobișnuiți cu vorbe înșelătoare, i-am ghicit planurile" și ne-a
întristat că „un bărbat atît de nobil și distins, în special de
sînge galic, a cărui virtute firească este mărinimia, și-a
permis să inventeze minciuni și să pună capcane" ; cum, în
credința că nu ar putea reprezenta de fapt pe regele Franței

printr-o astfel de purtare „am pregătit o armată să răspundem

cu forță la forță“ ; cum, în sfîrșit „scriem aceasta cu mare
durere și amărăciune pentru ca să știți că acțiunile noastre sînt
justificate*.

Punînd acestea la dosar, republica ajunge la un aranjament

amabil cu baronul prin două tratate separate, bine întocmite, din
5 noiembrie. în primul, Enguerrand de Coucy, dornic să
recunoască și să recompenseze afecțiunea, devoțiunea și
respectul arătat întotdeauna, de republica Florența față de casa
regală a Franței, cedează pentru totdeauna Arezzo, zidurile,
fortăreața, casele, mobilierul, locuitorii, drepturile și privilegiile
sale Florenței. Nu s-a făcut nici o mențiune de considerație,
pentru ca tratatul să pară un act pur politic al lui Coucy în
interesul angevin, împotriva lui Durazzo. El puse condiția ca
Pietramala să fie repuși în proprietățile lor, Florența să
rămînă neutră față de Neapole, trimișii și mesagerii francezi
spre Neapole să aibă liberă trecere cu dreptul de a
cumpăra provizii iar el și oamenii lui să aibă aceleași condiții
la întoarcerea în Franța.

Suma asupra căreia s-a căzut de acord în al doilea tratat era

dublă față de cea cerută Sienei. Avînd în vedere marile cheltuieli
pe care le-a avut baronul de Coucy cînd a luat orașul Arezzo și
avînd în vedere că traversase teritoriul florentin „fără să aducă
daune" (Florența era flexibilă în aceste chestiuni) și intenționa
să plece în același fel, republica era de acord să-i plătească 40
000 florini, din care trei pătrimi urmau să fie plătiți imediat
înaintea cedării orașului și restul de 10 000, fie la Bologna, Pisa
sau Florența, după dorința lui, la două săptămîni de la
evacuarea orașului Arezzo. Dispunînd generos de averea
cetățenilor, francezii puteau lua cu ei orice puteau duce în ziua
plecării.

Pentru felul în care a păstrat aparențele și și-a atins scopurile

dorite, înțelegerea a fost o capodoperă diplomatică. Păgubașii
au fost Durazzo, care a fost silit să accepte un fapt împlinit,
Pietramala care, așteptîndu-se să preia iar puterea, erau furioși,
și poporul din Arezzo pe care nimeni nu-1 despăgubi. Ca
răzbunare, în ziua plecării, Pietramala prinse într-o ambuscadă
un grup de francezi care strîngeau diverse lucruri și-i atraseră
pe alții „în casele lor oferindu-le hrană și apoi îi uciseră".
Baronul de Coucy ceru imediat ca Florența să-i pedepsească pe
vinovați pentru a dovedi că astfel de ostilități „vă sînt foarte
neplă-
cute și că prietenia dintre noi rămîne fermă“. Florența își
exprimă regretul și, în loc să acționeze, oferi o denunțare
artistică a acelor „detestabili Pietramala. Se spune că numele
lor de familie, Tarlati, deriva dintr-un cuvînt în-semnînd „lemn
putred mîncat de carii“, în timp ce numele Pietramala, derivînd
din pietra care înseamnă piatră, li se potrivea de asemeni,
„deoarece sînt tari și de neclintit în crimele lor“. Cu aceste
observații colorate se termină duelul dintre Florența și
Enguerrand de Coucy.

Se îndepliniră obligațiile reciproce. Florența plăti 30 000 de

florini pe 15 și 17 noiembrie, Carraciolo se predă pe 18, Coucy
evacuă Arezzo pe 20 noiembrie. Evitînd populația ostilă pe care
ar fi întîlnit-o, mergînd pe drumul pe care venise, el traversă
munții și se.întoarse de-a lungul pantei de est spre Bologna,
postind unități de ariergardă pe drum pentru a semnala apariția
întoarcerii vreunui cuceritor. La Bologna, el primi de Crăciun
ultima plată, complet. Intră din nou în Avignon în ianuarie 1385,
adăugind traversarea Aîpilor în mijlocul iernii unei reputații
fără pată.

Darul lui Enguerrand de Coucy, neobișnuit pentru timpul lui, era

recunoașterea realităților, dacă privim felul în care a condus el o
forță expediționară în comparație cu conducerea lui Anjou.
Urmărirea cuceririi Neapolelui, deși judecată aspru de critici
după ce evenimentele s-au produs, nu era neapărat menită
catastrofei. Ducele de Anjou avea aceeași șansă ca și
adversarul lui și un motiv mai bun. Ce l-a învins a fost
întîrzierea, conducerea slabă și pierderea timpului și resurselor
pe ceremonii care-i arătau regalitatea înainte să posede
aceasta. Dacă ar fi condus o înaintare rapidă și spartană cu
toate energiile și resursele aplicate la obiectiv, poate rezultatul
ar fi fost altul. Insă „dacă“ cere o atitudine modernă în Evul
Mediu.

Daunele sociale n-au constat în eșec și în acțiunea care a fost

costisitoare. Costul războiului era otrava secolului al XIV-lea.
Fondurile date de coroană și de ducele de Anjou însuși, fără să
mai amintim suma furată de Pierre de Craon, fuseseră stoarse
de la poporul Franței pentru o cauză care, în nici un caz nu îi
putea fi de folos în prezent sau în viitor. Acest fapt n-a rămas
neobservat, nici n-a liniștit poporul. Auzind de moartea ducelui
de Anjou, un croitor din Orleans, numit Guillaume de Jupponier,

cînd „era doborît de alcool“ izoucni într-o tiradă în care s-a auzit
vocea clasei sale, care se auzea atît de rar. „Pentru ce s-a dus
acolo, acest duce de Anjou, acolo unde s-a dus ? A jefuit și a
furat și a dus bani în Italia spre a cuceri o altă țară. E mort și
blestemat, și regele Ludovic cel Sfînt de asemenea, ca și alții.
Murdărie, ăsta-i un rege ! Nu avem alt rege decît pe Dumnezeu.
Credeți că tot ce au este do-bîndit pe căi cinstite ? îmi pun biruri
și iar biruri și îi doare că nu pot lua tot ce avem. De ce să ia de
la mine ce cîștig cu acul ? Aș vrea mai curînd să moară regele
și toți regii decît fiul meu să se înțepe la degetul cel mic“.

Cuvintele croitorului exprimau „ce alții nu îndrăzneau să

spună“. După ce a fost arestat și închis, el a fost iertat de
guvernatorul Orieans-ului.

Văduva ducelui de Anjou, născută Marie de Bretania, o fiică a

sfîntului însă nemilosului Carol de Blois, și a soției sale
nesupuse, urmări coroana Neapolelui în numele fiului ei,
Ludovic al II-lea, nu aceeași stăruință energică cu care
urmăriseră părinții ei ducatul de Bretania, și fără rezultate mai
bune. într-o competiție cu Carol de Durazzo și fiul lui, care a
durat toată viața, Ludovic al II-lea n-a avut mai mult succes
decît tatăl său. în timp ce Neapole trecu sub dominația
Aragonului și apoi a Bourbonilor spanioli, angevinii au
perseverat cu pretenția lor timp de două secole, cu toată
perseverența nedescurajată a regalității în urmărirea unei
coroane care nu putea fi atinsă.

Celălalt scop francez în Italia — de a impune pe Clement prin

forță — deși nu a fost încercat niciodată de ducele de Anjou, nu
era abandonat. Mai curînd deveni o și mai mare obsesie. între
timp, nebunia îi întunecă mintea Papei Urban în timpul unei
certe fatale cu Carol de Durazzo și fu alungat din Neapole.
Folosind mercenari, făcu un mare tărăboi în toată Italia prin
dispute neîncetate, fiind asediat și asediind, captiv și salvat,
împrăștiind anateme și excomunicări, tîrînd după el pe cei șase
cardinali prizonieri pe care-i acuzase că ar fi vrut să-l
excomunice. Cînd unul din caii lor se ologi, Urban porunci
ca nefericitul cardinal să fie omorît și corpul lui lăsat neîngropat
la marginea drumului. După aceea execută patru din cei cinci
rămași. Nu se poate spune că el cinsti Biserica de la Roma.

Pierre de Craon se întoarse în Franța după moartea lui Anjou,

dispunînd de o avere considerabilă. în timp ce noii lui camarazi,
rămășițe ale armatei ducelui de Anjou cerșiră

în drumul lor pe jos din Italia, el apăru la curte cu o suită

magnifică, provocînd indignare. ,,Ha ! Trădător ipocrit" strigă
ducele de Berry, văzîndu-1 intrînd în consiliu — „ticălos și
neloial, meriți să fii omorît ! Tu ești cel care ai provocat moartea
fratelui meu. Prindeți-1 și să se facă dreptate !“ Nimeni n-a
îndrăznit să îndeplinească porunca, de frica legăturii lui Craon
cu ducele de Burgundia. Craon continuă să rămînă o prezență
decorativă la curtea lui Carol al VI-lea și să scape pentru multă
vreme de un proces implacabil intentat de ducesa de Anjou și
fiul ei, deși în cele din urmă i se porunci să plătească 100 000
franci. Culmea ironiei, după ce a scăpat nevătămat din Italia,
Coucy căzu de pe cal la Avignon și se răni serios la un
picior. Probabil că era o fractură multiplă, destul de gravă căci a
trebuit să stea la pat timp de patru luni. Ca vicerege al lui Anjou,
el își luă răspunderea pentru zdrențăroșii veterani care se
întorceau de la Bari, împărțind fonduri și mediind certuri. La
sosirea văduvei ducelui de Anjou pentru a anunța pretențiile
fiului ei la Provența, el o vizită de mai multe ori (probabil că într-
o litieră), o sfătui în chestiunea lui Pierre de Craon și ,,o consolă
cit putu mai bine“. în timpul acestor vizite se prea poate să se
fi întîlnit și să fi discutat cu autorul unuia din cele mai
mari comentarii ale secolului al XlV-lea.
Honore Bonet, stareț benedictin din Salon în Provența, avea o
oarecare funcție la curtea ducelui de Anjou și trăia la Avignon
prin anii 1382—86, în timp ce își scria observațiile asupra
genului de acțiuni în care Coucy era principalul personaj.
„Arborele bătăliilor" era o analiză a legilor și obiceiurilor
războiului și inevitabil, a efectelor lui morale și sociale. Scopul
scrierii cărții sale, spunea Bonet, era să găsească un răspuns la
„marile tulburări și la fărădelegile fioroase" ale timpului.
Concluzia lui era sinceră. Pusă în forma unei întrebări — „Dacă
poate fi această lume prin firea ei fără conflicte și în pace ?“
— răspunsul lui era : „Nu, nici intr-un caz nu poate fi altfel".

„La începutul cărții mele fac un copac al plîngerii", scria el, pe

care se pot vedea trei lucruri : suferința care n-a mai fost
vreodată „a schismei", marea disensiune dintre prinți și regii
creștini ; și „marea mîhnire și discordie" între comunități. Bonet
a analizat multe chestiuni practice și morale — dacă un om,
fiind prins în timp ce are un permis de liberă trecere, cel care i-a
garantat trecerea este obligat să-l răscumpere cu banii săi ;
dacă un bărbat

ar trebui să prefere moartea în locul fugii de la locul bătăliei ;

care erau drepturile de plată ale cavalerilor, inclusiv cazul cînd
erau bolnavi sau cînd nu luptau ; care erau regulile spolierii. în
fiecare comentariu ideea sa dominantă era că războiul nu
trebuie să dăuneze celor care nu fac război, în timp ce fiecare
exemplu din timpul său arată contrariul. ,,îl doare inima să vadă
și să audă ce mizerie aduce muncitorilor săraci... datorită
cărora, sub Dumnezeu, Papa și toți regii și seniorii din lume au
carnea și băutura și îmbrăcămintea. “ Ca răspuns la această
întrebare dacă este admisibil să iei prizonieri ,,pe negustorii, pe
truditorii pămîntului și pe păstorii“ dușmanului, răspunsul era
nu.“ Toți fermierii și plugarii cu boii lor cînd își fac meseria" și
orice asin, catîr sau cal înhămat la un plug trebuie să aibă
imunitate „datorită muncii pe care o fac". Motivul era
fundamental : siguranța muncitorului și a animalelor sale este
în avantajul tuturor deoarece el lucrează pentru toți.
Bonet a reflectat dezamăgirea sporită față de „marea mîhnire și
discordie" provocată de violarea zilnică a acestui principiu.
Călugări ca el și poeți ca Deschamps deplîn-geau deschis etica
războaielor, nu pentru că ei ar fi fost mai sensibili decît alți
oameni ci deoarece erau logici și obișnuiți să pună ideile în
scris. Fără nici o iluzie despre cavalerism, Bonet scrise că unii
cavaleri erau îndrăzneți din dorința de glorie, alții de frică, alții
din „lăcomia de a cîștiga bogății și fără nici un alt motiv". Cînd
apăru în 1387 lucrarea sa „Arborele bătăliilor", dedicată lui
Carol al VI-lea, el nu avu de suferit de pe urma adevărurilor
ei. Dimpotrivă, fu invitat la curte și i se dădură alocații
și posturi. Ca și alți profeți, soarta lui a fost să fie cinstit și apoi
— tratat cu indiferență.

Capitolul 20
1

în 1388, Giovanni de Mussi din Piacenza afirma că o gospodărie de

nouă persoane cu doi cai avea nevoie de 300 de florini |n> an. în
1415 un bogat cetățean italian, cheltui 574 florini pentru nuntă. Un
meșteșugar bine plătit cam în același timp cîștiga wptoximativ 18
florini pe an.
O a doua cucerire normandă
In timp ce Enguerrand de Coucy era încă la Avignon, datorită
talentelor sale diplomatice a fost însărcinat cu delicata misiune
de a-1 informa pe Papa Clement despre alianța maritală a
regelui Franței cu o casă de pe partea cealaltă a schismei.
Mireasa în perspectivă era Elizabeta de Bavaria — sau Isabeau,
după cum a devenit cunoscută prin echivalentul francez al
numelui ei — o membră a dinastiei Wittelsbach și nepoată a iui
Bernabo Visconti. Bavaria, ca și toate statele germane, îi
dădeau ascultare lui Urban, spre dezamăgirea amară a lui
Carol al V-lea. Totuși, o căsătorie cu o germană era
importantă pentru a da regelui greutate împotriva Angliei, în
special de cînd Richard al Il-lea negocia căsătoria sa cu Ana
de Boemia, fiica defunctului împărat.

Bavaria era cel mai puternic și înfloritor stat german și

Wittelsbach cea mai bogată din cele trei familii — celelalte fiind
Hapsburg și Luxemburg — care în diferite perioade a ocupat
tronul imperial. O alianță cu Wittelsbach era atît de dorită încît
Bernabo Visconti își căsători nu mai puțin de patru din copiii lui
cu descendenți ai acestei case. Taddea, al doilea din acești
copii, aducînd o zestre de 100.000 de ducați de aur, se căsători
cu ducele Ștefan al III-lea al Bavariei care, deși a domnit
împreună cu doi frați, poseda peste măsură toate calitățile unui
autocrat. Nepăsător, cheltuitor, lăudăros, afemeiat, nepotolit în
lipsa vreunui turnir sau război, el se potrivea bine cu fiica
lui Visconti și, cînd ea muri după 12 ani de căsătorie, sora ei

Maddalena, cu o altă zestre de 100 000 de ducați îi luă locul.

Isabeau, produsul primei căsătorii era în 1385 o nemțoaică
drăguță, plinuță, în vîrstă de 15 ani, menită să aibă o soartă
sinistră.
Problema căsătoriei cu Carol al VI-lea a fost abordată pentru
prima dată cînd unchiul ei, ducele Frederick. veni să ia parte la
plăcerile cavalerilor francezi, la asediul Bour-bourgului. Află
astfel că, o condiție pentru viitoarea mireasă de a se logodi cu
regele Franței era să fie examinată în pielea goală de către
doamnele de la curte spre a determina dacă este bine făcută
pentru a avea copii. Transmisă irascibilului ei frate, propunerea
a fost respinsă cu indignare. Și ce se întîmplă dacă-i trimisă
înapoi ? întrebă ducele Ștefan și dădu la o parte coroana oferită.
Totuși, alianța a fost urmărită cu tact de către unchiul lui, Albert
de Bavaria, domnitorul Hainault-ului-Olanda și de către ducele
de Burgundia cu ocazia celebrei nunți duble a fiilor și fiicelor
lor. A fost obținut consimțămîntul lui Ștefan, căzîndu-se de
acord ca Isabeau să fie trimisă în Franța sub pretextul unui
pelerinaj, deși Ștefan îl avertiză pe fratele lui care urma s-o
însoțească, că dacă o va aduce înapoi „Nu vei avea un dușman
mai mare decît pe mine“.

Zvonurile despre căsătoria plănuită provocară cea mai

senzațională lovitură a timpului cînd ajunseră la Milano —
înlăturarea lui Bernabo de către nepotul lui, așa-zis liniștit și
retras, Gian Galeazzo. Politica matrimonială a lui Bernabo care
lezase îr> ultimul timp suveranitatea lui Gian Gaîeazzo datorită
faptului că Bernabo avea obiceiul să dea ca zestre teritorii ale
familiei Visconti sau veniturile de pe ele, la care nepotul avea
aceleași drepturi — fără să-l consulte. Perspectiva ca nepoata
lui Bernabo să ajungă pe tronul Franței și o altă perspectivă ca
fiica lui Bernabo, Lucia, să ajungă pe tronul Neapolelui
amenința să suprime sprijinul francez dat lui Gian Gaîeazzo.
Lucia reapăru cînd ducesa de Anjou, care nu încetase o
clipă să-și sîcîie rudele franceze să mai încerce o dată în
privința Neapolelui, a reușit să obțină o promisiune de probă „în
favoarea" încercării și, în consecință, trimise după Lucia pentru
a încheia căsătoria prin procură cu fiul ei. Acest concurs de
împrejurări îl împinse pe Gian Gaîeazzo la acțiune.
In mai 1385 el trimise un mesaj unchiului său spunînd că este
pe punctul de a face un pelerinaj la Madona del

Monte lîngă Lago Maggiore și că ar fi bucuros să-l întîl-nească

în afara Milanului. Propunerea lui părea destul de firească
deoarece Gian Galeazzo, deși „cu o minte subtilă și cu maniere
înțelepte“, era foarte credincios, purtînd mătănii și fiind însoțit
de călugări oriunde se ducea, în-grijindu-se de penitență și
pelerinaje. în afară de asta el se mai baza și pe astrologi spre a-i
alege momentele propice pentru hotărîrile lui și odată, refuză să
discute o problemă diplomatică într-un anumit moment
deoarece, după cum scrise corespondentului său „Respect
astrologia în toate afacerile mele“. Aceste gusturi și frica
aparentă de unchiul lui, manifestată prin dublarea gărzii sale și
prin ordinul ca toată mîncarea să-i fie gustată, îl făcu pe
Bernabo să-l disprețuiască. Cînd un curtean, bănuitor la
mesajul lui Gian Galeazzo, îl avertiză asupra unui eventual
complot, Bernabo l-a luat peste picior. „N-ai minte. îți spun că-1
cunosc pe nepotul meu“. La 76 ani, după o carieră de tiran,
avea prea multă încredere în sine și era nepăsător. Planul lui
Gian Galeazzo a depins tocmai de acest fapt.

Bernabo se duse la întîlnire în afara porților cu doi din fiii lui,

însă fără altă protecție. Gian Galeazzo, însoțit de o gardă
personală numeroasă descăleca, îl îmbrățișa pe unchiul lui și, în
timp ce-1 ținea strîns, strigă o poruncă în germană la care unul
din generalii săi, condotierul Jacopo del Herme, îi tăie lui
Bernabo cureaua de care era prinsă spada, în timp ce un altul,
strigînd „Ești prizonier“, îi smulse bastonul funcției și îl luă în
pază. Forțele lui Gian Galeazzo galopară imediat prin Milano și
ocupară punctele cele mai puternice. Datorită guvernării
rezonabile a orașului Pavia, populația a fost dispusă să-l
primească cu bucurie ca pe un eliberator și-l salută cu aclamații
„Viva il conte !“ urmate de primul lor gînd la înlăturarea tiranului
: „Jos cu birurile !“ Pentru a-și ușura trecerea, Gian Galeazzo
permise mulțimii să jefuiască palatul lui Bernabo și să ardă
registrele cu biruri. El reduse birurile ca una din primele sale
măsuri și-și completă suma din mormanul de aur al lui Bernabo.
Legitimitatea sau aparența legitimității a fost împăcată prin
convocarea unui Mare Consiliu care să-l însărcineze pe
Galeazzo cu guvernarea oficială și prin trimiterea unei copii
legale cu crimele lui Bernabo tuturor statelor și conducătorilor.

Statul milanez, avea acum un singur conducător, care avea să-

și extindă puterea și mai mult odată cu trecerea

timpului. Fiii lui Bernabo au fost neutralizați, unul prin

închisoare pe viață, altul datorită propriei sale nimicnicii și,
printr-o pensie viageră, cel de al treilea, mezinul. Orașele
Lombardiei se supuseră fără să se opună iar tiranul fu închis în
fortăreața de la Trezzo, unde muri în decembrie al aceluiași an,
probabil otrăvit din ordinul uzurpatorului. Bernabo a fost
înmormîntat la Milano cu onoruri, deși fără bastonul funcției
sale, iar statuia sa ecvestră, făcută deja la comanda lui, a fost
ridicată după cum plănuise. .

Căderea modernului Tarquinius 1 a surprins lumea, ecourile ei

ajungînd pînă în Povestirile din Canterbury unde este povestită
în „povestea călugărului“ cum „Nepotul de frate chiar făcutu-l-a
în temniță să moară“. Fără să fie cea mai neînsemnată dintre
consecințe faptul avea să sădească în inima superficială însă
implacabilă a lui Isa-beau de Bavaria o dorință neînduplecată de
răzbunare împotriva lui Gian Galeazzo, care a detronat, dacă
nu chiar ucis, pe bunicul pe care fără îndoială nu^“
cunoscuse niciodată. Deoarece uzurpatorul avea să devină una
din figurile majore ale Europei iar ea regină a Franței, rezultatele
erau grave și cu importante consecințe.

La “7 ani, Carol al VI-lea era un tînăr înflăcărat, nestatornic care

călărise de 9 ori în competițiile turnirelor date în onoarea dublei
nunți a familiei de Burgundia. Pofta sa războinică fusese
încurajată de unchii săi de dragul războiului purtat în propriile
lor interese. Din punct de vedere fizic „natura părea să fi fost
darnică“ cu el. De o înălțime peste medie, robust, cu părul
blond purtat grațios pînă la umeri, neglijent și excesiv de
generos, dînd oricui și tuturor, indiferent de ce se găsea în
vistierie, îi lipsea statornicia și seriozitatea. Se spune că pe cînd
avea “3 ani, în timpul unei vînători, fusese prins un cerb
care purta o zgardă de aur cu inscripția : „Caesar hoc mihi do-
navit 1“ în caractere vechi. Spunîndu-i-se că cerbul trebuie să fi
fost în pădure de pe vremea lui lulius Cezar „sau un alt
împărat;“, băiatul rege fu atît de încîntat încît porunci ca toată
argintăria și celelalte obiecte regale să fie gravate cu un cerb
purtînd o zgardă în formă de co-

roană. Nu mai puțin înflăcărat în amor, conform călugărului de

la St. Denis, el era victima „apetitului carnal“'. Instabilitatea
tremura sub aparența sănătății. Regina Ioana, mama lui, a
suferit în 1373 o criză de nebunie. Moștenirea lui era o rețea de
căsătorii între rude, iar toate surorile lui, afară de una, muriseră
înaintea majoratului.

Diferitele mătuși și unchi insistară, la somptuoasa dublă nuntă

a fiului și fiicei ducelui de Burgundia, de la Cambrai în aprilie
1385, asupra farmecului lui Isabeau și asupra deliciilor
căsătoriei. Ca prinț cu pretenții, Filip intenționa ca ceremonia să
le întreacă pe toate celelalte. El împrumută bijuteriile coranei de
la Carol al Vl-lea, aduse alte tapiserii și cai speciali de turnir de
la Paris, comandă livrele special făcute pentru această ocazie
din catifea roșie și verde (cele mai scumpe culori), confecționa
pentru toate doamnele rochii din lame de aur și aduse 1000
de lăncii pentru turnir. Au fost obținute în duplicat dispensele
papei pentru înrudire, una de la fiecare papă
deoarece căsătoriile avură loc în timpul schismei. Au fost
împărțite daruri în tot cursul festivităților care durară cinci zile,
iar costul lor a fost dublu decît cel al hainelor. Costul total a fost
de 112 000 de livre, egal cu un sfert din venitul statului flamand-
burgund într-o vreme de profunde nemulțumiri și nevoi sociale.

Isabeau ajunse în Franța în iulie, după ce a fost inițiată timp de

patru săptămîni la curtea rudelor sale Wittelsbach din Hainault,
în îmbrăcămintea, eticheta și cochetăria franceză. Întîlnirea cu
Carol avu loc la Amiens unde se mutase curtea franceză
datorită noului război cu Flan-dra. în febra emoției regele sosi
pe 13 iulie, în aceeași zi în care baronul de Coucy sosi de la
Avignon „în grabă mare cu vești de la Papă", deși nu se spune
ce vești. Nedormit și agitat, Carol tot întreba „Cînd o voi vedea
?" și, cînd o văzu, se îndrăgosti imediat, uitîndu-se la fetița
germană cu admirație și ardoare. întrebat dacă va deveni regina
Franței, el răspunse cu putere „Pe legea mea, da !“

Isabeau nu înțelegea nimic din ce se spunea deoarece lecțiile ei

de franceză păreau că n-au învățat-o nimic, cu excepția cîtorva
cuvinte vorbite cu un pronunțat accent german. Totuși, purtările
ei erau atrăgătoare și nerăbdarea lui Carol a fost atît de mare
încît nunta sa făcu în grabă pe 17 iulie, o mulțime de glume
făcîndu-se pe seama tinerei perechi înfocate. „Și dacă, spunea
Froissart, și-au petrecut noaptea cu mare plăcere, este ușor de
cre-

zut“. Nici o căsătorie atît de nerăbdător dorită n-avea să

sfîrșească atît de trist, în nebunie, desfrîu și ură.

După Venus, urmă Marte. Chiar înainte ca armistițiul cu Anglia

să expire în octombrie, scoțienii trimiseră soli să ceară ca o
forță franceză să li se alăture" ca să facă în Anglia o gaură atît
de mare, ca niciodată să nu-și revină". Mîndria Franței întîmpină
cu bucurie ocazia de a se arăta nu numai destul de puternică să
respingă atacul dar și dispusă să ia ofensiva. Era momentul să
li se arate englezilor că nu pot fi mereu agresori ci „trebuie să
se obișnuiască să fie atacați" — în propria lor țară, după cum
sugeră Enguerrand de Coucy lui Carol al V-lea. Filip cel Viteaz,
persoana care guverna efectiv, aranjă ca amiralul Vienne, ..un
cavaler valoros și cu pasiunea gloriei", să ducă o
forță expedifionară în Scoția și să pregătească terenul pentru a-i
urma o forță mai mare care va fi condusă de Clisson, Sancerre
și baronul de Coucy. Apoi, împreună cu scoțienii, ei vor
„pătrunde cu îndrăzneală" dincolo de graniță.
Comandînd 80 de cavaleri și o forță totală de 1500 de oameni
plătiți în avans pentru șase luni, Jean de Vienne traversă
Canalul la începutul lui 1385, aducînd un „dar" de 50.000 de
franci de aur regelui Scoției și 50 de armuri complete, inclusiv
lănci și scuturi, pentru nobilii lui. Trimișii scoțieni cerură într-
adevăr francezilor să aducă echipament pentru a înarma 1000
de scoțieni, fapt care ar fi fost o avertizare, însă realitățile din
Scoția se dovediră a fi o surpriză neplăcută. Castelele erau
goale și întunecoase, cu condiții primitive într-un climat
îngrozitor. Colibele umede din piatră ale căpeteniilor de clanuri
erau și mai rele, neavînd ferestre sau hornuri, pline de fum
de turbă și miros de bălegar. Locatarii lor erau angajați
în vendete fără sfîrșit, grupuri organizate furau vite,
neveste, trădau și omorau. N-aveau fier ca să-și potcovească
caii, nici piele pentru șei sau hamuri, care înainte se
importau gata-făcute din Flandra.

Obișnuiți cu „săli cu tapiserii, castele bune și paturi moi",

francezii se întrebau „De ce am venit încoace ?" ,N-am știut
pînă acum ce înseamnă sărăcia". Nici gazdele nu erau mai
mulțumite de oaspeții lor. Reproșau cavalerilor francezi că le
plăcea luxul și-i întîmpinară cu răceală, în loc de a merge la
luptă deschisă cu flamurile fluturînd, scoțienii își retraseră
forțele cînd aflară că înainta o armată engleză numeroasă.

Abătută din drum datorită unei noi revolte în Flan-

dra, armata franceză de întărire nu mai veni. în timpul lîncezirii

forțate, înflăcărarea războinică a amiralului de Vienne, frustată
fiind, se transformă în iubire ; se lăsă prins într-o dragoste
vinovată cu o verișoară a regelui scoțian, ceea ce înfurie pe
gazde, „astfel încît amiralul era în pericol de moarte“. Dacă
ultima ceartă a fost din cauza acestui fapt sau pentru că
scoțienii insistară ca francezii să-și plătească șederea, cert este
că amiralul angajă rapid niște corăbii și plecă.

între timp, grupul din Gând, condus de succesorul lui Arțevelde,

Francis Ackerman, cucerise Damme, portul Bruges-ului, la gura
rîului Scheldt, unde trebuiau lansate întăririle franceze pentru
Scoția. Atacul a fost inițiat de englezi, care sufereau din cauza
obișnuitelor zvonuri privind o invazie franceză. O armată
franceză, aducîndu-1 pe rege direct din patul nupțial, se
îndreptă spre nord pentru a asedia Damme și, deși armata
suferea cumplit din cauza căldurii, arcașilor englezi, și a unei
epidemii de ciumă ea recuceri orașul după un asediu de șase
săptămîni.

Pedeapsa a fost sălbatică, mai ales din partea burgun-zilor care

incendiară și distruseră tot pînă la porțile Gândului. Mulți
prizonieri luați pentru răscumpărare fură omo-rîți spre a servi
de exemplu. Unul din ei îi avertiză pe călăi în fața butucului :
„regele poate omorî oameni cu inima puternică" dâr, deși el
extermină pe toți flamanzii, „osemintele lor se vor ridica din nou
să lupte împotriva lui.“ Aluzia îl viza pe ducele de Burgundia,
avînd în vedere că suferința propriilor săi supuși nu era în
interesul lui. Se încheie în decembrie 6 înțelegere de pace fără
alte penalizări sau amenzi la Tournai și se făcură după aceea
eforturi pentru a restabili comerțul Flandrei. însă răul făcut în
timpul acelor zeci de ani de certuri nu a putut fi înlăturat ; marea
epocă a prosperității flamande trecuse.

Stimulată probabil de toate nunțile din jur, căsătoria lui Coucy

în vîrstă de 46 de ani cu o fată cam cu 30 de ani mai mică ca el
avu loc în februarie 1386. Mireasa era Isabelle, fiica ducelui de
Lorena, „o foarte frumoasă domnișoară dintr-o familie nobilă a
casei de Blois". Ea fusese avută în vedere ca mireasă pentru
rege în timpul cît Ștefan de Bavaria se arătase recalcitrant și era
descrisă a fi

„de vîrsta regelui sau foarte apropiată ca vîrstă“, ceea ce

însemna că avea 16—18 ani. Carol aproape că fusese
„de acord“ cu această partidă, pînă ce se reînnoi
propunerea bavareză.

Se știe puțin despre a doua Isabelle de Coucy cu excepția

faptului că, după căsătorie, Enguerrand întreprinsese un vast
program de renovări ale castelului din care se poate deduce
(deși nu e obligatoriu) că a făcut-o pentru a mulțumi pe o tînără
și frumoasă mireasă.

După căsătorie, se adăugă castelului o nouă aripă în partea de

nord-vest aproape tot atît de grandioasă ca și faimosul donjon,
împreună cu multe îmbunătățiri casnice2. Noua aripă cuprindea
o mare sală de banchete de 15 pe 60 m. numită Salle de Preux
sau Sala celor nouă celebrități, eroii istoriei cei mai admirați în
Evul Mediu. Ei erau trei antici — Hector, Alexandru cel Mare și
Iulius Cezar ; trei evrei biblici — Joshua, regele David și Iuda
Macabeul ; trei creștini — regele Arthur, Charlemagne și
cruciatul Godfrey de Bouillon. •

O altă sală de 12 pe 24 m. era destinată celebrităților feminine :

Hippolyta, Semiramida, Pentesilea și alte regine legendare.
Fiecare sală avea un cămin imens la fiecare capăt, un tavan
înalt boltit și ferestre largi arcuite care lăsau să pătrundă fîșii
groase de lumină, altfel decît îngustele crăpături din celelalte
ziduri. De pe o estradă ridicată în Salle de Preux, marile
personaje cu doamnele lor, separate de mulțime, puteau urmări
dansuri și spectacole. In spatele estradei stătea rîndul celor
două celebrități în basorelief, „sculptate atît de frumos“, scria
un admirator „că dacă n-aș fi văzut cu ochii mei n-aș fi crezut
niciodată că de fapt sculpta în piatră atît de perfect frunze,
fructe, și alte forme delicate“.

Printre alte adăugiri mai era și un cămin pentru bou-doir-ul

doamnei, prins acum într-un unghi între noua și vechea aripă ;
un teren interior de tenis cu un tavan de lemn sculptat ; un nou
grajd în curtea inferioară ; parapetele lungeau terasele ; un
spațiu cu două arcade sub terasă pentru a se ține lemn de foc ;
o rigplă cu latrine „Pentru a face loc restauratorilor, Bonniface
și Guedon să

stea întinși“ ; un rezervor de apă de 3 pe 6 m și adînc de 5 m

care alimenta cu apă bucătăriile prin patru mari conducte de
piatră. Au fost instalate noi tavane de lemn în donjon,
acoperișurile reparate în tot castelul, curățate acro-tarele și
rigolele și au fost reparate ferestrele din camera de sus „pe care
maimuța doamnei de Coucy le stricase“. Au fost angajați
meșteșugari de diverse meserii — un rotar ca să micșoreze
trăsura adusă din Lorena de noua doamnă Coucy, trăsură care
era prea lungă pentru porți și a trebuit micșorată cu 30,5 cm ;
sculptori în lemn pentru a lambrisa tavanele din camera
notarului și capela și camera de toaletă a baronului de Coucy și
pentru a mări masa de banchete pentru noua sală ; lăcătuși
pentru a înlocui vechile chei, lacăte, bolțuri și balamale,
îndeosebi pentru a face un nou lacăt la caseta din capela
seniorului ; instalatori pentru a repara chiuvetele din bucătărie
și țevile de evacuare ; pictori de la Paris pentru a decora pereții
și ,,a matlasa din nou glugile alb cu roșu ale uniformei
lui Coucy“. O mare parte din pămîntul nearendat, cum apare în
registre, era ocupat cu via, în care trebuiau investiți mulți bani
la sădirea, cultivarea și recoltarea ei și care aducea un venit
considerabil seniorului. Alte cheltuieli se făceau cu salariile
administratorilor, perceptorilor, daniilor pentru capelanii celor
două capele, pentru conservarea peștelui, completarea
șeptelului, tăierea lemnelor, cositul și strînsul finului, pentru
hainele și echipamentul seniorului și ale suitei sale. Călătoriile
lui Enguerrand de Coucy la Soissons și în alte locuri îl arătau în
general însoțit de circa 80 de cavaleri călare, scutieri și servitori
și un astronom, Maître Guillaume de Verdun, pentru a-i îndeplini
„anumite nevoi“.

A doua căsătorie ca și prima nu a fost prea prolifică, lucru care

s-ar putea datora fie relațiilor maritale ale baronului de Coucy,
sau, pur și simplu absențelor lui îndelungate. Nu se născu nici
un fiu care să ducă mai departe dinastia și să mențină marea
bgronie ci numai o fiică. Numită Isabelle după mama ei, ea se
căsători ân cele din urmă cu al doilea fiu al ducelui de
Burgundia. La o dată necunoscută, probabil cîțiva ani mai tîrziu,
se născu în sfîrșit mult doritul fiu al lui Enguerrand — în afara
căsătoriei. Numit Perceval și cunoscut sub numele de Bastardul
din Coucy, el se căsători abia în 1419, ceea ce sugerează că
a fost fructul unei legături tîrzii. identitatea mamei nu
se cunoaște. Poate să fi fost o rivală a soției lui Coucy sau o

înlocuitoare a ei în timpul misiunii sale în sud ca locotenent

general al Guiennei. în mod evident, această femeie a fost de
oarecare importanță în viața baronului, sau el se mîndrea pur și
simplu că are un fiu sau poate ambele, deoarece personal
recunoscu paternitatea și-l înzestră pe Perceval cu senioria
Aubermont, feudă a domeniului La Fere. De atunci încolo
Bastardul se putea numi Seigneur de Coucy și Seigneur
d’Aubermont.

în anul căsătoriilor, 1385—88, baronul de Coucy participă, la

Dijon, la căsătoria rudei sale hapsburgice și recentul său
dușman, ducele Albert al III-lea cu o fiică a lui Filip cel Viteaz.
Acesta a fost anul victoriei istorice de la Sempach cînd sulițașii
elvețieni îi înfrînseră pe Hapsburgi și s-ar putea ca prezența lui
Enguerrand de Coucy la Dijon pentru căsătorie să fi avut vreo
legătură cu dorința Haps-burgiîor de a căpăta sprijinul lui. în
orice caz, cearta cu familia mamei sale se pare că se terminase.
„Totdeauna sfîrșeau prin a se înțelege“, scria descoperitorul
documentului.

Eșecul din Scoția nu i-a descurajat pe.francezi de a face planuri

de ofensivă. Dimpotrivă, planul era acum extins la o invazie
completă a Angliei, o adevărată infiltrare, probabil ca o a doua
cucerire normandă. Exista o grupare numeroasă care credea că
numai o victorie militară a francezilor ar putea sfîrși războiul
asigurînd supremația Papei Clement. în afară de aceasta, se știa
că Anglia era în mare discordie și că nobilimea nu mai era unită
pentru a sprijini pe rege, ci profund dezbinată. Ducele de
Burgundia a fost inițial promotorul planului de invazie, însă
cînd s-a luat hotărîrea, în aprilie 1386, consiliul regal îl votă în
unanimitate. Mulți erau cei care-1 slujiseră pe Carol al V-lea,
însă simțul lui de stăpînire a „artei posibilului" dispăruse. Din
„mormanul de ruine" de după Poitiers, Carol învățase disciplina
ajustării ambițiilor la posibilități ; domnia fiului său avea să se
dezvețe de ea cît mai repede cu putință. O folie de grandeur, sau
doar acele „fantezii ale omnipotenței" care definesc
megalomania, cuprinse Franța pe măsură ce un secol nebun se
apropia de sîîrșit. „Sînteți cel mai mare rege în viață cu cel mai
mare număr de supuși" îi spunea ducele de Burgundia
nepotului său „și m-am gîndit de multe ori de ce nu trecem
odată în Anglia să zdrobim marea trufie a acestor englezi și să
facem ca

această acțiune să fie veșnic pomenită". Cînd, la puțin timp

după Paști, duce'e de Lancaster părăsi Anglia cu o mare forță
de 200 de corăbii pentru a cuceri tronul Castiliei, Franței i se
oferi ocazia. Știrile despre mișcările fiecăruia se aflau prin
pescarii francezi și englezi care, ignorînd ostilitățile, își veneau
reciproc în ajutor pe mare și făceau schimb de pește prins,
lăsînd comunicația prin Canal deschisă.

Flota de invazie franceză trebuia să fie cea mai mare ,.de cînd
Dumnezeu făcuse lumea". Armata inițială pe care Clisson și
Coucy trebuia s-o conducă în Scoția urma să fie forța de
invazie, umflată pînă la proporții înfricoșătoare. Cronicarii scriu
că erau 40.000 de cavaleri și scutieri, 50.000 de cai, 60.000 de
pedestrași, cifre care erau menite să fie mai mult impresionante
decît reale. Pregătirile pentru compania din Scoția erau în curs
înaintea întreruperii flamande și au fost reluate cu și mai mare
elan. Ca totdeauna, banii erau pe primul plan. Se pusese deja
o taxă pe vînzări de 5% plus 25% la băuturi în tot regatul pentru
campania din Scoția, strîngîndu-se astfel 202 000 de livre.
Această taxă fu reînnoită deoarece niciodată nu aducea destui
bani.

Se cumpărară sau închiriară corăbii din toate părțile Europei,

din Prusia pînă în Castilia, în timp ce șantierele navale franceze
lucrau zi și noapte. Cele 600 de corăbii strînse cu un an înainte
au fost mai mult decît dublate și priveliștea pe care o ofereau la
gura rîului Scheldt era „cea mai măreață din cîte fuseseră
văzute vreodată“. Buo-naccorso Pitti, nelipsitul florentin, văzu 1
200 de corăbii din care erau vase de luptă cu un „castel“ pentru
arcași. Nobilii francezi, bazîndu-se pe recuperarea
cheltuielilor din jaf și răscumpărări în Anglia, nu precupețiră
nimic pentru splendoarea prorelor aurite, a catargelor
argintate și velelor dungate cu material aurit și mătase. Amiralul
de Vienne comandă un artist flamand, Pierre de Lis, pentru a-i
vopsi în roșu vasul amiral, împodobit cu blazonul său. Corabia
neagră a lui Filip de Burgundia era decorată cu blazoanele
tuturor posesiunilor sale și avea drapele de mătase cu deviza sa
îndrăzneață : „II me tarde“, însem-nînd aproximativ „Nu aștept“,
repetată cu aur pe pînza principală. Corabia lui de Coucy „una
din cele mai somptuoase din flotă... foarte mare și bogat
ornată“, avu o soartă nefericită pe Sena unde era ancorată, fiind
prinsă cu încă alte două corăbii într-un raid îndrăzneț în susul
fluviu-

lui întreprins de către un amiral portughez care acționa ca aliat

al ducelui de Lancaster.

Baronul de Coucy nu era imun la aroganța timpului. Pecetea sa,

pusă pe o chitanță din octombrie 1386 pentru plățile legate de
flota de invazie, poartă blazonul său împreună cu leopardul
regal al Angliei. Evident că se simțea îndreptățit să emită
revendicări în Anglia, probabil datorită fiicei sale, Filipa,
verișoară primară a regelui Angliei. Contingentul lui Coucy din
armata de invazie număra 5 cavaleri, 64 de scutieri și 30 de
arcași.

Golfurile și estuarele largi ale rîului Scheldt asigurau un imens

adăpost pentru armada, cu comunicații pe uscat și pe mare ca
și pe canalele interioare spre Bruges. Zi de zi veneau provizii —
2.000 de butoaie cu biscuiți, cherestea pentru confecționarea
căruțelor uriașe, rlșnițe portabile pentru a măcina grîuî, ghiulele
de fier și piatră de la Reims, frînghii, luminări, felinare, saltele și
rogojini, urinare, vase de bărbierit, căzi de spălat rufe, pasarele
pentru cai, lopeți, cazmale și ciocane. Slujbașii scriau tot
timpul comenzi, agenți de cumpărare scotociră Normandia și Pi-
cardia, Olanda și Zeelanda ajungînd pînă în Germania și Spania
pentru provizii — pentru grîu ca să facă 2 000 de tone de
biscuiți, carne sărată de porc și slănină, macrouri afumate,
somn, țipari și heringi uscați, mazăre și fasole uscată, ceapă,
sare, 1000 de butoaie (sau patru milioane de litri) de vin francez
și 857 de butoaie de vin din Grecia, Portugalia, Lepanto și Țările
Române. Ducele de Burgundia comandă 101 vite, 447 de oi, 224
de șunci, 500 de găini grase, claponi, gîște, ghimber, piper,
șofran, scorțișoară și cuișoare, 900 kg de migdale, 200 de zahăr,
400 de orez, 300 de orz, 94 de butoaie cu ulei de măsline, 400 de
calupuri de brînză de Brie și 144 de Chauny. Au fost
adunate spade, lănci, halebarde, armuri, coifuri „cu vizoare
moderne“, scuturi, drapele, panașe, 200 000 de săgeți, 1000
de livre de praf de pușcă, 138 de ghiulele de piatră, 500
de berbeci pentru corăbii, catapulte și aruncătoare de
flăcări. Armurierii ciocăneau și lustruiau, brodeurii lucrau la
drapele, brutarii coceau biscuiți, proviziile erau numărate
la livrare, împachetate, depozitate, și încărcate în cale. Radele
erau pline cu vase de transport, vase comerciale spaniole,
șlepuri, galere și galioane.

Dintre toate pregătirile, cea mai uimitoare a fost orașul

demontabil de lemn pentru a adăposti invadatorii la debarcare.
O tabără imensă cu un loc pentru fiecare căpi-

tan și compania sa, era virtualmente un Calais artificial ce

trebuia trecut peste Canal. Dimensiunile sale simbolizau
fantezia omnipotentei. Trebuia să aibă o circumferință de 14.4
km. și o suprafață de 1000 pogoane înconjurată de un zid de
lemn înalt de 6 m., întărit cu turnuri la intervale c!e 25—55 m.
Casele, barăcile, grajdurile și piețele unde companiile veneau să
se aprovizioneze trebuiau așezate de-a lungul unor străzi și
piețe aranjate în prealabil. William Cuceritorul adusese în Anglia
cu 300 ani în urmă un fort demontabil în ajutorul debarcării sale
și de atunci de multe ori se folosiseră astfel de dispozitive, însă
nici unul atît de îndrăzneț ca dimensiune și concepție nu fusese
încercat în trecut. Fabricat în Normandia prin munca a 50'00 de
tăietori de lemne și tîmplari, supravegheat de o echipă de
arhitecți, urma să fie împachetat și îmbarcat pe bucățele,
proiectate în așa fel incit asamblarea să se bacă la destinație,
de necrezut, în trei ore. în scopuri militare secolul al XîV-lea, ca
și secolul al XX-lea, stăpînea o tehnologie mai sofisticată decît
capacitatea mintală și morală care îndruma folosirea ei.

La Scheldt portul era plin de nobili, funcționari, meșteșugari și

servitori de toate rangurile, care toți trebuiau adăpostiți și
plătiți. Strălucirea absentului conte de Savoia era înlocuită de
cea a fiului său, Amadeus al VII-lea, numit Contele Roșu, care
știa să înveselească pe toată lumea. fie el de origine umilă,
mijlocie sau înaltă și nu alunga pe nimeni de la masa lui fără să-
i dea de mîncare. Eusta-che Deschamps era și el prezent,
scriind cu încredere :

A ta va fi tara. Angliei :

Unde a fost odată o cucerire normandă, Inima vitează va pleca

din nou în război..

Toți seniorii de vază ai Franței erau prezenți, cu excepția ducelui

de Berry a cărui întîrziere provoca neliniște.

Sporea nerăbdarea de a se îmbarca. Nobilii stăteau la Bruges

„pentru a se simți "nai bine“ și călăreau la Sluys, unde stătea
regele, o dată la cîteva zilg pentru a afla dacă se hotărîse ziua
plecării. Răspunsul era totdeauna mîine sau săptămîna viitoare
sau cînd se ridică ceața sau cînd vine ducele de Berry. Masa de
oameni îngrămădită pe acea suprafață devenea neliniștită și
dezordonată. Mulți, inclusiv cavalerii mai săraci și scutierii, nu
primeau plata și costul vieții creștea deoarece populația locală
ridicase prețurile.

Cavalerii se plîngeau că de-abia se putea cumpăra cu patru

franci ceea ce înainte se cumpăra cu 1 franc. Flamanzii erau
morocănoși și certăreți „deoarece oamenii de rînd le purtau
pică francezilor în sinea lor pentru bătălia de la Roosebeke“. își
spuneau unul altuia, „De ce dracu nu trece regele Franței în
Anglia ? Nu sîntem destul de săraci ?“, deși admiteau că
„francezii nu ne fac mai săraci“.

Toate scuzele pentru amînare se rezumau la una — așteptarea

ducelui de Berry. Faptul că nu sosea era un semn că spiritul
invaziei nu era de fapt unanim, că existau dubii și se luptau în
spatele scenei interese contrare, că grupul care dorea pacea,
reprezentat de Berry, se opunea grupului pentru război.

Ducele de Berry era prea absorbit de achiziționări și de artă ca

să aibă interes pentru război. El trăia pentru averi, nu pentru
glo-rie. Avea două reședințe la Paris, Hotel de Nesle și o alta
lingă Temple, și-și construi sau cumpără în total 17 castele 1n
ducatele sale Berry și Auvergne. Le umplu cu ceasuri, monede,
emailuri, mozaicuri, cărți anlu-minate, instrumente muzicale,
tapiserii, statui, tripticuri pictate cu scene strălucitoare pe fond
auriu înrămate cu pietre scumpe, vase și linguri de aur, cruci cu
pietre scumpe și casete pentru relicve, relicve și curiozități.
Poseda unul din dinții lui Charlemagne, o bucată din mantia
Sfîntului Ilie, cupa lui Hristos de la Cina cea de taină, picături
din laptele Fecioarei, o bună parte din părul și dinții ei încit
putea să și dăruiască, părnînt din diverse locuri biblice, dinții
unui cetaceu arctic, spini de la un porc spinos, un dinte molar al
unui uriaș și destule veșminte cu franjuri de aur ca să îmbrace
toți canonicii a trei catedrale. Agenții îl țineau la curent cu toate
curiozitățile și cînd cineva îi spuse că lingă Lyon au fost
dezgropate în 1378 „oasele unui uriaș“, el autoriză imediat
cumpărarea. Tinea lebede și urși vii. o menajerie cu maimuțe și
dro-maderi și pomi fructiferi rari în grădină. Obișnuia să mă-
nînce căpșuni cu bețișoare montate în aur și argint și citea la
lumina luminărilor puse în șase sfeșnice de fildeș sculptat.

Ca majoritatea seniorilor bogați, avea o bibliotecă cu lucrări

clasice și moderne ; comandă traduceri din latină, cumpără
romane de la librarii din Paris și-și legă cărțile în legături
prețioase, unele în catifea roșie cu încuietori de aur. El comandă
unor iluminatori faimoși cel puțin 20 de cărți ale orelor, printre
care două capodopere : Grandes

Heures și Très Riches Heures. Plăcerea lui era să i se ilustreze

scenele și portretele favorite, inclusiv pe al său. Cărțile de
rugăciuni erau ornamentate cu orașe și castele cu multe turnuri
delicate, așezări rurale, cavaleri și doamne în grădină, la
vînătoare și în sala de banchete, îmbrăcați în veșminte foarte
elegante. Chiar și ducele apare, îmbrăcat de obicei în albastrul
pur al cerului, culoare atît de prețioasă încît două oale cu
pigmentul acestei culori erau trecute într-un inventar al
„comorilor" ducelui de Berry.

Ducele introduse în bisericile lui recent inventatele orgi cu

pedală și cumpără o jachetă nouă cu patru livre
pentru cornetistul său, care cînta atît de frumos, încît să
poată executa un solo înaintea lui Carol al V-lea. I se
măcina praf de aur și perle ca laxativ și, în perioadele de
repaus cînd i se luase sînge pentru a-i ușura efectele lăcomiei
și a unei tendințe apoplectice, juca zaruri, jocul lui preferat, într-
o partidă își riscă mătăniile de coral pentru 40 de franci. însoțit
de lebedele, urșii și tapiseriile sale se muta dintr-un castel în
altul, ducînd lucrări de artă pe jumătate terminate într-un loc
pentru a fi terminate de alții în alt loc, luînd parte la procesiuni
și pelerinaje locale, vizi-tînd mănăstiri, luînd parte la culesul viei
toamna și trimi-țîndu-i ducesei odată în iunie mazăre nouă,
cireșe și 78 de pere coapte. Ținea cîini, căutînd mereu alții,
indiferent de cîți avea, și cînd auzea de o varietate neobișnuită a
unui ogar în Scoția, obținu un permis de liberă trecere de
la Richard al II-lea pentru patru curieri călare care să facă dus-
întors călătoria spre a-i aduce o pereche. Fondurile pentru a-și
satisface gusturile erau stoarse de la populația din Auvergne și
din Languedoc, unde a fost guvernator, prin cele mai grele
biruri din Franța timpului său, semă-nînd ura și mizeria care au
dus la revolta din Montpellier și rechemarea lui. Cel mai mult a
profitat de pe urma pedepsirii răscoalei Tuchinilor din 1383,
cînd era din nou guvernator în locul lui Anjou. El nu dădu
condamnări la moarte pentru conducătorii ei ci vîndu iertări și
impuse asupra comunelor o amendă enormă de 800 000 franci
de aur, de patru ori mai mare decît putuse strînge Langue-docuî
pentru răscumpărarea lui loan al II-lea. Urma să fie plătită printr-
un bir fără precedent de 24 de franci de fum. Nepotolit și
neschimbat, ducele de Berry avea să continue să cheltuiască
timp de 30 de ani pînă ce-și va ruina toate

.106

domeniile pentru a-și acoperi cheltuielile, și muri insolvabil în

1416 la vîrsta de 76 de ani.

Pe vremea cînd era așteptat la Scheldt, avea 46 de ani, era

vanituos, iubitor de plăceri, încăpățînat, o pradă pentru paraziți,
mediocru ca inteligență și spirit, salvat de la vulgaritate numai
prin dragostea sa față de frumos. Poale că această pasiune de o
viață era o reacție față de trăsăturile sale urîte și grosolane pe
care le accentua în mod pervers ; fața cu nas turtit apare pe
vase, peceți, camee, tapiserii, panelele altarelor, vitralii, cărțile
orelor. Conform unui vers popular, ducele dorea să se
înconjoare „numai de nasuri turtite la curtea sa“. Ducele de
Berry nu apăru la Scheldt pînă la 14 octombrie. Zilele se scurtau
și deveneau mai reci, canalul mai agitat. între timp, la mijlocul
lui septembrie, dezastrul lovi orașul de lemn. încărcat pe
72 vase, el era în drum de la Rouen spre Scheldt, cînd convoiul
a fost atacat de o escadră engleză în largul portului Calais și trei
dintre vasele franceze au fost capturate împreună cu șeful
tîmplarilor care răspundea de construcție. Prea mari ca să poată
intra în portul Calais, două dintre vase au fost remorcate spre
Anglia și secțiunile orașului expuse la Londra spre groaza și
bucuria englezilor. Pentru franœzi pierderea a fost o prevestire.

Călugărul de la St. Denis, niciodată în dificultate cînd era vorba

de semne rele, relată despre stoluri de corbi purtînd cărbuni
aprinși pe care îi puneau pe șuri acoperite cu stuf, precum și
despre una din acele teribile furtuni, care apar în mod regulat în
toate momentele întunecate ale cronicii sale și care în acest
caz, scoase din rădăcini cei mai înalți copaci și distruse o
biserică printr-un trăsnet. în ziua cînd ducele de Berry sosi în
sfîrșit, ele>mentele naturale „probabil mîniate de întîrziere"
aruncară marea într-un vacarm și ridicară valuri „ca munții de
înalte" care scuturară corăbiile, fiind urmate de asemenea ploi
încît părea că Dumnezeu a trimis un nou potop. Multe provizii
care încă nu erau încărcate au fost distruse.

Trecură trei săptămîni fără nici o acțiune. în noiembrie căpitanii

a 15 vase de invazie prezentară o listă cu motivele pentru care
îmbarcarea la acea dată nu mai era posibilă. „Marea este cu
adevărat blestemată ; nopțile sînt prea lungi ; prea întunecate,
prea reci, prea ploioase, prea cu valuri mari ; avem nevoie de
lună plină ; avem nevoie de vînt ; pămînturile Angliei sînt prea
periculoase, por-

turile sînt nesigure ; avem prea multe corăbii vechi, prea multe
corăbii mici, ne temem că vasele mici pot fi scufundate de
marile corăbii..,“ Toate acestea fac aluzie la justificarea unei
decizii deja luate.

Imensa acțiune cu toate investițiile în corăbii, arme, oameni,

bani și provizii a fost revocată, cel puțin pe timpul iernii. Marea
armată se dezintegră și plecă, proviziile perisabile au fost
vîndute flamanzilor la sub-preț, rămășițele orașului demontabil
date de rege ducelui de Burgundia, care le folosi la construcții
în propriul său domeniu. Dincolo de Canal, englezii jubilau.

Că ducele de Berry ,,n-avea nici o intenție să plece în Anglia“ și

nu dorea ca expediția să se urnească din loc era cunoscut în
acel timp. De ambele părți spori dorința pentru o pace
negociată, deși în fiecare țară exista și grupul pro-războinic.
Îndeosebi negustorii doreau să se termine acest „război inutil“,
și mulți care recunoscură că el nu ducea nicăieri cereau pacea
ca un pas spre terminarea schismei și unirea a doi mari regi
creștini împotriva turcilor. Indiferent dacă Berry s-a gîndit sau
nu în acest sens, era desigur îngrijorat de banii absorbiți de
război și fusese în legătură cu ducele de Lancaster, care ar fi
dorit ca țara lui să facă pace cu Franța pentru a fi liber să-
și urmărească ambițiile sale în Castilia. Sub pretextul
unor discuții pentru pace, ducele de Berry și ducele de
Lancaster se întîlniseră pe la începutul anului, întîlnire din
care ambii ieșiră mulțumiți și, un an mai tîrziu, Berry, ca văduv,
negocia căsătoria cu fiica lui Lancaster, deși aceasta nu s-a
finalizat.

Filip cel Viteaz, chiar cu riscul de a lăsa regatul pe seama

fratelui său ar fi avut posibilitatea să plece fără el dacă voința
lui s-ar fi potrivit cu motto-ul care flutura pe catargul său. însă
se temea că, dacă pleca, ar fi fost posibil să izbucnească o nouă
răscoală în Fîandra. Drapelele proclamînd „Nu aștept“ au fost
date jos dar el așteptă totuși. în același timp și consiliul regal își
arătă îndoiala în privința succesorului. Mult înainte de semnele
rele cu corbii incendiatori și furtunile care smulg copacii, un
raport de la Avignon amintea „marea discuție dacă regele va
invada sau nu Anglia".

Adevăratul fapt determinant a fost probabil reținerea , pe care o

avea în fața apei. Traversarea Canalului era un lucru nesigur,
oricum cu atît mai rău cînd erai obligat să navighezi împotriva
„teribilului vînt de vest“ al acelui

anotimp. înainte de toate, se contura un țărm ostil de cealaltă

parte. în fața acestei primejdii, invadatori potențiali, după ce au
făcut pregătiri tot atît de grandioase ca cele din 1386, s-au
întors — ca Napoleon sau Hitler. în tot timpul războiului din
secolul al XlV-îea, englezii aveau capete de pod aliate în
Flandra, Normandia sau Bretania sau chiar propriile lor porturi
la Calais și Bordeaux. Lip-sindu-i acest avantaj, Franța nu
întreprinse niciodată mai mult decît raiduri de pedepsire fără a
încerca să cucerească teren. Nici o invazie, în ambele direcții, a
vreunui cap, de pod ostil, care să reușească, nu s-a întreprins
între 1066 și 1944.
Dacă teama era un motiv, ea nu a fost recunoscută. Invazia era
considerată numai amînată pînă în anul următor, cînd urma să
se întreprindă o versiune mai mică sub comanda conetabilului
și a baronului de Coucy. în martie 1387, Carol al Vl-lea făcu o
vizită ceremonială la Coucy-le-Château, în parte pentru a
discuta despre planuri, după cum arată documentul rămas și
care se referă la proviziile pentru „o armată" cu care baronul de
Coucy urma să plece în Anglia. Fără îndoială că și vizita regelui
urmărea interesul coroanei pentru domeniul Coucy. De
data aceasta nici un poet al curții n-a consemnat
evenimentul, însă o infracțiune măruntă comisă în cursul vizitei
a dat la iveală una din scrisorile regale de iertare care
sînt ferestre spre viața săracilor.

Un oarecare Baudet Lefevre, „un om sărac cu mulți copii", luă

de la castel două tăvi de cositor folosite pentru a-i servi regelui
masa, le ascunse sub tunică și se duse la un han din oraș unde
a fost văzut de un sergent al „dragului și iubitului nostru văr,
baronul de Coucy", care-1 întrebă „Ce faci aici ?“ Baudet
răspunse „Mă încălzesc". în timp ce vorbea, sergentul văzu
tăvile și-1 arestă. Fu dus la închisoare la castel, unde se-
constată că mai luase și o tavă de argint aurită gravată cu
însemnele regelui. „Ar fi murit în închisoare, însă deoarece
am fost implorați cu umilință să-i dăm iertarea și să-l gra-țiem
deoarece numitul Baudet a dus totdeauna o viață cinstită, fără
să vorbească ce nu trebuie și fără să fi comis vreo altă faptă rea
ne bucură să-i acordăm grația și îndurarea noastră", și să
achităm, eliberăm și să-l iertăm pe petiționar, acum și în viitor
prin „grația și autoritatea noastră regală" de toate jignirile,
amenzile, pedeapsa civilă și penală pe care le-ar fi îndurat și a-i
restitui lui și

bunei lui soții toate bunurile și să facem cunoscute acestea

tuturor funcționarilor juridici din regiune și locțiitorilor sau
succesorilor lor acum și în viitor".
Că toate acestea erau cerute în numele regelui pentru furtul a
trei tăvi — și cuvîntul furt nu este folosit în document —
sugerează, dincolo de o simplă prolixitate, grija de a-1 arăta pe
rege ca ocrotitor al celor săraci.

în mai, la două luni după vizita regelui, Enguerrand de Coucy

luă parte la o întîlnire a Consiliului regal cu amiralul de Vienne,
Guy de la Tremoille reprezentînd Burgundia, Jean le Mercier,
ministrul regelui și alții pentru a conferi despre noua invazie a
Angliei. Conform călugărului de la St. Denis, plecarea
„rușinoasă“ a regelui și nobililor de la Scheldt a lăsat o
impresie dureroasă asupra tuturor francezilor, astfel că s-a
simțit nevoia să se șteargă impresia dîndu-se o lovitură
puternică Angliei și „să se comită acolo toate excesele unui
dușman asupra altui dușman". Planul de cucerire se
transformase evident in ceva mai aproape de un fel de raid.

Expediția urma să fie împărțită în două : o parte comandată de

conetabil care să plece din Bretania și cealaltă, comandată de
amiral, Enguerrand de Coucy și contele Waleran de St. Pol, care
să plece din Harfleur, în Normandia. Obiectivul lor era Dover.
Trebuiau să ia 6000 de soldați, 2000 de arbaletieri, 6000 de „alți
războinici", destulă hrană pentru trei luni, inclusiv fîn și ovăz
pentru cai și armuri în stare bună. Intențiile erau desigur
reale, deoarece în iunie la Soissons pe Aisne un vas al lui
de Coucy a fost încărcat cu alimente, vase, ustensile de
bucătărie, lenjerie de pat, arme și corturi care trebuiau livrate la
Rouen. Seniorii de Coucy, de Vienne și alții erau la Harfleur în
timpul acesta. Raidurile pe coasta de la Calais, conduse de
focosul Sir Harry Percy, numit „repezitul", nu reușiră să
împiedice pregătirile deoarece Percy atacă spre nord, în direcția
greșită. Se fixă ziua plecării, toate proviziile fură încărcate, toți
oamenii primiră salariile pentru 15 zile și „călătoria era atît de
înaintată încît s-a crezut că nimic nu poate s-o zădărnicească".
Uneltind cît se poate de bine pentru a interveni, englezii își
găsiră omul de data aceasta în conspiratorul cronic, Jean de
Montfort, duce de Bretania. Pentru a determina unde era
Montfort într-un anumit moment, avînd în vedere că el
încerca să-și mențină echilibrul între Anglia și Franța, îți trebuia

măiestria unui vrăjitor. Deoarece în fiecare țară se formară

grupuri politice opuse, problema sa deveni mai complicată și
sforile mai încurcate. Nu-i de mirare că, după cum se spunea, el
era un suveran căruia îi dădeau ușor lacrimile.

Unul din sentimentele sale constante era ura pentru

concetățeanul și supusul lui, Olivier de Clisson, conetabil al
Franței. Sentimentul, care era reciproc, nu-1 împiedică pe
Montfort să facă un tratat cu Clisson în 1381 prin care „luînd în
considerație perfecta dragoste și afinitate pe care o avem
pentru dragul și iubitul nostru văr și vasal, Messire Olivier,
Seigneur de Clisson, conetabil al Franței... promitem să fim un
stăpîn bun, sincer și binevoitor pentru numitul senior și să-i
păzim onoarea și condiția persoanei sale“. Olivier promise
loialitate reciprocă ca vasal. Dragostea și afinitatea lui Jean de
Montfort se transformă în furie clocotitoare cînd Olivier de
Clisson aranjă o căsătorie între fiica sa și Jean de Penthievre,
fiul defunctului rival al lui Montfort, Charles de Blois, și
acum moștenitor al ducatului, în acea vreme Jean de
Montfort neavînd fii.

Prin diverse presiuni și oferte, Anglia insistă asupra ducelui de

Bretania de a întreprinde o acțiune pentru a împiedica invazia
franceză. In același timp, el era implicat și cu ducii de
Burgundia și de Berry. Ca văr al ducesei de Burgundia, el era
legat de soțul.ei prin spiritul de castă care însoțea automat
înrudirea prin căsătorie. In mai 1387 el încheie un tratat
personal cu ducele de Berry. Un interes comun împărtășit cu
ambii frați era ostilitatea împotriva conetabilului.

După cum prevăzuse baronul de Coucy, funcția de conetabil

făcea dușmani, între care veneau în mod firesc în primul rînd
unchii regelui. Orice ocupant al funcției era o figură a cărei
putere avea posibilitatea de a amenința puterea lor, și
personalitatea lui Clisson stimula antagonismul încă și mai mult
din cauza averii lui. El avea un venit de 24 000 de franci pe an
de pe urma funcției de conetabil, achiziționînd feude,
construindu-și un palat la Paris și împrumutînd tuturor bani :
regelui, ducesei de Anjou, ducelui de Berry, lui Bureau de la
Riviere și 7500 de florini papei în 1384. Cînd datornicii întîrziau
cu restituirea, ca de obicei, el își putea îngădui să
prelungească împrumutul și să aibă un profit mai mare din
gajuri și dobîndă.

în iunie 1387, războinicul chior a fost prins de Montfort într-o

lovitură tot atît de senzațională și foarte asemănătoare cu atacul
asupra lui Bernabo, deși nu atît de perfectă. Montfort convocă
un parlament la Vannes la care erau obligați să ia parte toți
nobilii bretoni. în timpul discuțiilor, el îl trată pe Olivier de
Clisson cu cea mai mare amabilitate și după aceea îl chemă la
masă și-l invită cu anturajul lui să-i viziteze noul castel Hermine
de lîngă Vannes. Afabil, Montfort conduse pe oaspeții săi prin
toată clădirea, vizitară pivnițele pentru a gusta vinurile și
ajungînd la intrarea donjonului spuse : „Messire Olivier, nu
cunosc pe partea aceasta a mării pe nici unul care să știe mai
multe despre fortificații ca voi ; de aceea vă rog să urcați scara
și să vă dați părerea asupra construcției turnului și, dacă există
greșeli, voi porunci să fie îndreptate conform sfatului vostru“.

„Cu dragă inimă, Monseigneur“ răspunse Clisson, „vă voi

urma".

„Nu, domnule, mergeți singur" răspunse ducele, spu-nînd că, în

timp ce conetabilul va inspecta, el se întreține cu baronul de
Laval, cumnatul lui Clisson. Deși Olivier de Clisson n-avea nici
un motiv să se încreadă în gazda lui el se bază pe faptul că era
musafir. Urcă deci scara și, în momentul cînd intră în sala de la
primul etaj, un corp de soldați l-au prins și l-au închis, punîndu-i
trei lanțuri grele în timp ce în tot castelul alți oameni închideau
ușile și porțile cu zgomot.

La acest sunet, „sîngele lui Laval îi îngheță în vine“ și se uită la

duce care „se înverzi ca o frunză“. „Pentru Dumnezeu,
monseigneur“, strigă Laval, „ce faceți ? Să nu-i faceți rău
cumnatului meu, conetabilul !“

„Urcă-te pe cal și pleacă de aici“ îi răspunse Montfort, „Știu eu

ce trebuie să fac“. Laval refuză să plece fără conetabil. în acel
moment altcineva din grupul lui Clisson, Jean de Beaumanoir,
veni în grabă. Montfort, care-1 ura și pe acesta, își scoase
pumnalul și repezindu-se la el ca apucat, strigă „Beaumanoir,
vrei să fii ca stăpî-nul tău ?“ Beaumanoir spuse că ar fi o
onoare pentru el. „Vrei să fii ca el ?“ strigă ducele furios și cînd
Beaumanoir răspunse că da, Montfort strigă „Ei bine, atunci
îți voi scoate un ochi !“ Cu o mînă tremurătoare ținu pumnalul
în fața ochilor lui, însă nu putu să-l împlînte. „Pleacă ! Pleacă !“
strigă răgușit. „Nu vei avea o soartă nici mai bună nici mai rea
ca el“ și porunci oamenilor lui

B--l Urască pe Beaumanoir într-o celulă a închisorii unde-1

puseră, de asemenea. în lanțuri.

Laval rămase alături de duce toată noaptea. încercînd prin

rugăminți să-l convingă să nu fie omorît Clisson. I ,)e trei ori
Jean de Montfort porunci să i se taie capul au să-l lege într-un
sac și să-l înece și de două ori gărzile îi scoaseră conetabilului
lanțurile pentru a executa "i dinul. De fiecare dată Laval, în
genunchi, reuși în ultimul moment să-l convingă pe ducele
cuprins de fră-i.iintări, amințindu-i cum el și Clisson fuseseră
crescuți împreună, cum luptase Clisson la Auray pentru • auza
lui, cum dacă-1 omora, după ce l-a invitat la masă si la castelul
lui ca musafir, „nici un prinț nu va fi mai dezonorat ca voi...
detestat și urît de toată lumea". Dacă l-ar ține pe Olivier de
Clisson numai pentru răscumpărare, ar putea cîștiga sume mari
și orașe și castele, pentru care chiar Laval se punea chezaș.

La această propunere, Jean de Montfort în sfîrșit re-acționă. N-

avea nevoie de nici o garanție, nici de garant, ei de 100.000 de
franci bani gheață, și să predea locțiito-I ilor lui două orașe și
trei castele, inclusiv Josselin, casa Iui Clisson, pentru ca să fie-
eliberat conetabilul. Olivii : de Clisson nu avu de ales, trebui să
semneze condițiile și să rămînă încarcerat in timp ce
Beaumanoir a fost trimis să strîngă banii. „Și dacă aș spune că
asemenea lucruri s-au petrecut și n-aș spune deschis totul", a
scris li -oissart, „ar fi o cronică dar nu o istorie".

intrucît îngrijorarea față de dispariția conetabilului : a răspîndit

cu repeziciune, s-a crezut în mare parte că lu.-ise omorît și s-a
presupus imediat că întreaga expediții' în Anglia era „pierdută și
distrusă". La Harfleur, Coucy, Vienne și St. Pol crezură de
cuviință să nu eonii mie expediția fără Olivier de Clisson, chiar
după ce .-a aflat că el era în viață. Fapta teribilă a ducelui
stăruia iu toate mințile și insulta la adresa regelui,
reprezentată «e capturarea conetabilului, devenise prioritară
față de o o act de război împotriva Angliei. Expediția cu
toate vasele, proviziile și războinicii ei a fost abandonată
ca mainte și cu o atît de mare ușurință încît se pune întrebarea
dacă nu cumva întreruperea fusese binevenită. Dacă lovitura
era menită să împiedice invazia, a fost un ■i.'ecs total, dar nu și
pentru Jean de Montfort căruia îi lipsea voința de granit a lui
Gian Galeazzo.

Ca și schisma din sinul Bisericii, ca și brigandajul ca-

valerilor, ca și comportamentul lumesc al călugărilor, actul lui

Montfort distrugea principii fundamentale. A stîr-nit
consternare. Cavalerii și scutierii își spuneau unul altuia
îngrijorați „Nimeni nu mai trebuie să se încreadă în vreun prinț
de cînd ducele i-a înșelat pe acești nobili". Ce va spune regele
francez ? Desigur niciodată nu a existat un caz atît de rușinos în
Bretania sau în altă parte. Dacă un cavaler sărac ar fi făcut o
astfel de faptă, ar fi fost dezonorat pentru totdeauna. în cine să
se încreadă un om dacă nu în seniorul lui ? Și acest senior ar
trebui să-l susțină și să-i facă dreptate !“ La eliberarea sa,
Clisson, cu nbmai doi paji, galopă direct spre Paris cu o astfel
de furie ca să capete satisfacție, încît se spune că a făcut 150 de
km. într-o zi și a ajuns în capitală după 48 de ore. Regele,
simțind că onoarea lui este legată de cea a conetabilului său,
era nerăbdător să ia măsuri, însă unchii lui, care încă îl tutelau,
nu erau chiar atît de nerăbdători. Ei păreau să fie indiferenți față
de pierderile lui Clisson, spunîndu-i că ar fi trebuit să fi fost mai
prevăzător cînd a acceptat invitația ducelui de Bretania, în
special în ajunul îmbarcării spre Anglia, și potoliră toate
propunerile de acțiune războinică împotriva ducelui. Din
această cauză, apăru în guvern o disensiune între unchii regelui
pe de o parte, și conetabilul — sprijinit de Coucy, Vienne,
Riviere, Mercier și fratele mai mic al regelui — pe de altă parte.
Seniorul de Coucy susținea că regele trebuie să ia cunoștință și
să-i ceară lui Jean de Montfort să restituie ce a luat. Unchii, deja
geloși pe influența lui Olivier de Clisson asupra regelui și pe
relațiile sale strînse cu baronul de Coucy și contele de Riviere,
nu doriră nici o acțiune majoră care să-i sporească prestigiul. în
mijlocul crizei apăru o nouă criză.

Un tînăr exhibiționist turbulent, ducele de Guelders, îi trimise

prin soli lui Carol al VI-lea o surprinzătoare și insolentă
provocare, anunțînd că este aliatul lui Richard al II-lea și de
aceea un dușman pregătit să „vă sfideze pe voi care vă numiți
regele Franței". Scrisoarea lui era adresată pur și simplu lui
Carol de Valois. Acest gest de fanfaronadă al unui mărunt prinț
german, conducătorul unui teritoriu îngust între Meuse și Rin,
uimi curtea deși avea o explicație. Ducele de Guelders
acceptase de curînd plata pentru a se declara vasalul regelui
Angliei și provocarea sa adusă regelui, fără îndoială inspirată
de englezi, e*ra menită să producă necazuri.

Carol era încîntat de ocazia cavalerească. Il umplu pe sol cu

daruri și așteptă cu nerăbdare să răspîndească gloria numelui
său într-o luptă personală, „văzînd noi și îndepărtate țări“.
Trebuind să facă față la două provocări deodată, cea a Bretaniei
în vest și a lui Guelders la est, Consiliul dezbătu multă vreme
calea ce o avea de urmat. Unii s^gîndiseră să considere gestul
lui Guelders ca pură „fanfaronadă" și să-l ignore, însă din nou
baronul de Coucy se referi la demnitatea nu atît a coroanei cît a
nobililor. El susținu cu tărie în Consiliu că dacă regele suportă
ca astfel de insulte să treacă nerăzbunate, țările străine i-
ar desconsidera pe nobilii francezi deoarece ei sînt
sfetnicii regelui și au jurat să-i păzească onoarea. Probabil că s-
a gîndit că Franța trebuia să facă ceva după ce a abandonat de
două ori atacul împotriva Angliei. Faptul că el însuși părea să
sufere din cauza acestei provocări i-a impresionat pe ascultători
și ei au fost de acord că „el înțelege pe germani mai bine ca
oricare altul din cauza disputelor lui cu ducii de Austria".

De data aceasta Coucy era aliatul lui Filip cel Viteaz, care
sprijinea puternic o campanie împotriva lui Guelders în propriul
său interes. Intre Flandra și Guelders se întindea ducatul
Brabant în ale cărui afaceri Filip, cu gîndul la expansiune, era
profund implicat.

încurajînd entuziasmul regelui, el angajă Franța în războiul cu

Guelders, însă consiliul insistă să se clarifice întîi chestiunea cu
Bretania deoarece, spuseră ei, dacă regele și nobilii lui ar merge
să se lupte cu Guelders, Montfort ar putea deschide calea
englezilor.

Contele de Riviere și amiralul de Vienne, trimiși să trateze cu

Jean de Montfort, întîmpinară un refuz ursuz do a se supune.
Ducele a spus numai că nu-i părea rău di' nimic din ceea ce a
făcut conetabilului, decît de un singur lucru : că l-a lăsat să
plece viu. Nici nu acceptă el s;i ceară scuze pentru că a capturat
un musafir, „deoarece un bărbat trebuie să-și surprindă
inamicul unde, poate". Urmară mai multe luni de tărăgănări și
frămîn-tări în toate grupările în timp ce Enguerrand de
Coucy insista în Consiliu la fiecare întîrziere. Anul se
termină fără să aducă vreo schimbare, dar luînd cu el pe
fostul provocator de necazuri, vipera zbîrcită, Carol de Navarra,

După o ultimă încercare de otrăvire, de data aceasta a ducilor

de Burgundia și de Berry, Carol de Navarra muri în împrejurări
îngrozitoare. Bolnav și îmbătrînit înainte-
de vreme, la 56 de ani, era chinuit de friguri și frisoane și, la
recomandarea doctorilor, dormea învelit peste noapte în pînză
îmbibată în rachiu pentru a-i încălzi trupul și a-1 face să
transpire. Pentru ca pînza să stea pe loc, feșele fură cusute ca
un fel de giulgiu și se aprinseră intr-o noapte de la luminarea
valetului, cînd acesta se aplecase să taie o ață. Carol de Navarra
urla de durere pe cînd feșele îmbibate cu rachiu ardeau în jurul
corpului lui ; mai trăi două săptămîni fără ca doctorii să
poată să-i aline groznicele dureri.

în anul următor consiliul hotărî să-l trimită la Montfort pe Coucy,

ca fost cumnat, pentru a-1 îndupleca. Se ! considera că nimeni
altcineva nu i-ar fi mai agreabil lui Jean de Montfort, nici „cu o
greutate mai mare“ ; cu el se vor mai duce contele de Rivière și
Jean de Vienne, constituind o misiune de „trei seniori foarte
inteligenți“. Anunțat că sosesc, Montfort înțelese din prezența
baronului de Coucy ce greutate avea problema. îl salută
cu afecțiune, îi propuse să meargă la vînătoare, îl conduse pînă
în camera lui, „sporovăind și discutînd despre multe chestiuni
indiferente cum fac seniorii care nu s-au văzut de multă vreme“.
Cînd se ajunse la problema în cauză, nici chiar faimoasa putere
de convingere a lui Coucy, nici „cuvintele frumoase și blinde“
nu-1 mișcară. Stătu la o fereastră și se uită afară în liniște, timp
îndelungat, apoi se întoarse și spuse : „Cum se poate hrăni o
iubire dacă nu mai este nimic decît ură ?“, și repetă că-i părea
rău numai că-1 lăsase pe Olivier de Clisson în viață.

Au fost necesare două vizite și argumentele cele mai rezonabile

și mai elocvente ale lui Enguerrand de Coucy și aluziile cele mai
pline de tact asupra poziției slabe a lui Jean de Montfort —
deoarece avea puțin sprijin de la supușii săi — pentru a
îndeplini acest obiectiv. După ce l-a convins pe Montfort să dea
înapoi lui Clissoi) castelele, a fost trimis din nou să obțină
restituirea tuturor banilor și, cel mai greu din toate, să-l
împingă, să-l lingușească și să-l traga pe duce la Paris pentru
judecată. Dorind cu disperare să-l evite pe Clisson, Montfort
prezentă o mie de scuze, însă cu ajutorul ducelui de Burgundia,
dornic acum să se ajungă la o înțelegere, el a fost
convins. Pentru ca să nu-i fie teamă că va fi asasinat, Coucy îl
convinse să meargă pînă la Blois unde îl vor întîmpina unchii
regelui. Cu liberă trecere de la rege, păzit de propria sa oaste de
“200 de oameni, Jean de Montfort se aven-

(ură în susul Loarei într-o flotilă de șase vase și, în iunie 1383
ajunse în cele din urmă la porțile Luvrului. Restituirea averii lui
Olivier de Clisson și iertarea din partea regelui erau deja
pecetluite cu obișnuita formulă de reconciliere în care ducele și
conetabilul jurau să fie „bun și loial“ suveran și respectiv vasal
și, uitîndu-se unul la celălalt, băură din aceeași cupă în semn de
„dragoste și pace“.

în semn de apreciere, Coucy primi de la rege o Biblie franceză

și de la istorie, prin Froissart, un tribut memorabil. „Și am
cunoscut patru seniori care erau cei mai amuzanți din toți pe
care i-am cunoscut, ei erau ducele de Brabant, Contele de Foix,
contele de Savoia și, în special, seniorul de Coucy, pentru că el
era cel mai curtenitor și mai convingător senior din toată
creștinătatea... cu cele mai bune obiceiuri. Aceasta a fost faima
pe care a avut-o printre toți seniorii 'și doamnele din
Franța, Anglia, Germania și Lombardia și în toate locurile
unde era cunoscut, deoarece în vremea sa călătorise mult
și văzuse o mare parte din lume, și mai avea o
înclinație firească spre politețe“.

Cu aceste talente, Coucy l-a îngenunchiat pe cel mai turbulent

vasal, după Carol de Navarra.
1

Tarquinius Superbus (sec. VI î.e.n.) ultimul dintre cei șapte regi

legendari ai Romei, înlăturat de la putere de o răscoală populară
condusă de Lucius Iunius Brutus, care a proclamat republica.
2
Printr-un noroc, registrele domestice de la Coucy-le-Château pentru
anii 1386—87 rămaseră neatinse destulă vreme pentru ca un anticar
local, Lucien Broche, să publice un raport asupra lor în 1905—1909.
Originalele au dispărut în timpul primului război' mondial, cînd
Picardia a suferit mari distrugeri.
Capitolul 21
Iluzia se destramă

Dublul eșec al invaziei franceze în Anglia și, în ta* băra engleză,

eșecurile succesive ale raidurilor ducilor de Buckingham și de
Norwick dădură la iveală falsitatea pretențiilor cavalerești. La
aceasta s-a adăugat și jignirea adusă cavalerilor austrieci, care
au fost măcelăriți în 1385 de către elvețieni, oameni de rînd, la
Sempach într-o bătălie care a inversat verdictul de
la Roosebeke.

Austriecii, așteptîndu-se să repete masacrul francez al

„ticăloșilor" din clasa nerăzboinică, descălecaseră ca să lupte
pe jos cum făcuseră francezii în Flandra. însă elvețienii erau
flexibili și rapizi în mișcări, tocmai opusul liniei strînse care a
provocat înfrîngerea flamanzilor. Cînd soarta se întoarse
împotriva austriecilor, rezervele lor călare fugiră de pe cîmpul
de bătaie fără să se angajeze în luptă, așa cum făcuse
batalionul ducelui de Orleans la Poitiers. Din cei 900 de oameni
ai avangărzii, zăceau pe cîmpul de bătaie la sfîrșitul luptei
aproape 700 de cadavre, inclusiv cel al ducelui Leopold.

Ce le lipsea cavalerilor de la sfîrșitul secolului al XlV-lea era

inovația. Neîndepărtîndu-se de la forma tradițională ei puneau
puțin sau de loc preț pe tactica de luptă. Cînd toți cei din
nobilime erau luptători prin funcție, profesionalismul nu era mai
mare ci mai mic. Cavalerismul nu-și dădea seama că era în
declin, sau dacă-și dădea seama se ținea și mai pătimaș de
forma exterioară și de riturile strălucitoare pentru a se convinge
că ficțiunea era încă realitate. Observatorii din afară, totuși, de-

veneau din ce în ce mai critici cu cît ficțiunea devenea din ce în

ce mai neplauzibilă. Trecuseră deja 50 de ani de la începutul
războiului cu Anglia și 50 de ani de război distrugător nu puteau
să nu diminueze prestigiul unei clase de războinici care nu
putea nici cîștiga, nici face pace, ci doar să aducă necazuri și
mizerie poporului. Deschamps își bătu joc în mod. deschis de
aventura din Scoția într-o lungă baladă cu refrenul „Acum nu
ești pe Grand Pont din Paris" :

Tu, care ești gătit ca un mire

Tu, care vorbești atît de frumos cînd ești în Franța Despre

faptele pe care le vei face,

Te duci să cucerești ce-ai pierdut :

Ce-i aceea ? Faima care atît de mult timp A cinstit țara ta.

Dacă încerci să o recucerești în bătălie Arată-ți vitejia, nu

hainele fanteziste... Nu ești acum pe Grand Pont din Paris

Nici Mezieres, scriindu-și al său Songe du vieil Pelerin în 1388,

nu-și reținu disprețul, cum nici Honore lionet nu și-a reținut
reproșurile. Deoarece cavalerii au cîștigat o victorie „prin mîna
lui Dumnezeu la Roosebeke împotriva unei mulțimi de
scărmănători și țesători, sînt vanitoși și se cred egalii
strămoșilor lor, regele Arthur Charlemagne și Godefrey de
Bouillon. Din toate regulile războiului scrise de asirieni, evrei,
romani, greci și toți creștinii, acești cavaleri francezi nu dețin
nici o zecime, deși ei cred că nu sînt cavaleri în lume mai
curajoși ca ei".

Hainele la modă ale nobililor, gustul lor pentru lux, dormitoarele

separate unde se închideau pînă la prînz, paturile moi, băile
parfumate și tot confortul din timpul campaniei erau citate ca
mărturie a vieții dulci pe care o duceau cavalerii. După cum
Jean Gerson, cancelar al Universității, remarca sarcastic cîțiva
ani mai tîrziu, romanii din antichitate „nu-și purtau cu ei trei sau
patru cai de povară și care pline cu haine, bijuterii, covoare,
încălțări, pantaloni și corturi duble. Ei nu purtau cu ei sobe de
fier au alamă pentru a-și coace plăcintele".
Mai mult decît paturile moi și înfumurarea, eșecul moral al
cavalerismului provoca o vie consternare. în locul trubadurilor
glorificînd cavalerul ideal și dragostea ideală în epopei
romantice, moraliștii depiîngeau acum în satire

și alegorii, ca și în tratate didactice, ceea ce a devenit cavalerul

— jefuitor și agresor mai curînd decît apărător al dreptății. în a
doua jumătate a secolului nu se mai compuneau chansons de
gestes și, în același timp, dispăruseră acele fabliaux desfrinate.
Cauza nu trebuie să fi fost atît, de mult decăderea idealului cît o
decădere misterioasă a spiritului literar. Viciile, nebuniile și
ciudatele dezordini ale timpului cereau moralizare, deși, în chip
ironic, glorificarea cavalerismului de către Froissart în propria
sa ima-, gine este cea care durează.

în Italia, plîngerile aveau altă sursă : cavalerismul era separat de

nobilime. „Cu cîțiva ani în urmă“, se lamenta Franco Sacchetti
la sfirșitul secolului, „brutarii, torcătorii, cămătarii, zarafii și
excrocii deveneau cavaleri. De ce are nevoie un funcționar
oficial să fie cavaler cînd e trimis să conducă un oarecare
orășel de provincie ?... Cum ai decăzut, nefericită demnitate !
Din lunga listă de obligații cavaleriști, pe care din ele o
îndeplinesc acești cavaleri ai noștri ? Aș vrea să vorbesc
despre aceste lucruri pentru ca cititorul să vadă că a murit
cavalerismul“.

Dacă tonul lui Sacchetti era nemulțumit, el era împărtășit de

mase largi. Cu regatele Franței și Angliei conduse de minori și
pradă dezbinării, cu noul împărat Venceslav care se dovedi a fi
un bețiv și o brută, cu Biserica împărțită între doi papi, fiecare
cît se poate de departe de sfințenie, nici o strălucire a clasei
conducătoare nu putea acoperi mînjirea ei. Baronul de Coucy
avea dreptate în ce privește pierderea prestigiului, chiar dacă
remediul său urma să înrăutățească lucrurile.

Campania împotriva Guelders-ului din septembrie-oc-tombrie

1388, dovedi că haosul era o boală militară mult înainte ca să fi
fost creat cuvîntul. Se făcură mobilizări pentru expediție la o
scară care depășea toate proporțiile față de o cauză atît de
măruntă sau eventualele cîș-tiguri. Datorită relațiilor sale din
Bar și Lorena, care erau în drum, și cunoașterii terenului,
Enguerrand de Coucy a fost desemnat să recruteze pe seniorii
din regiune și să organizeze campania. Ruta preferată era prin
Brabant, însă orașele și nobilii acestui ducat atraseră atenția că
nu vor admite niciodată trecerea unei armate franceze,
deoarece ar aduce mai multe daune moșiilor lor, „decît dacă. ar
fi dușmanul în țară“.

Se luă o hotărîre de forță majoră, și anume aceea de a. merge

direct prin pădurea întunecată și amenințătoare din

120

Ardeni pe unde, după cum remarcă Froissart cu îngrozită

inexactitate, „nu trecuse niciodată vreun călător".
Pentru aceasta era nevoie de a trimite cercetași care să
găsească drumul, urmați de o forță de 2500 oameni pentru a
face un drum, o sarcină aproape la fel de dificilă ca și orașul de-
montabil. Costul a fost acoperit de o taxă triplă pe sare i vînzări
pentru un scop greu de acceptat ca „apărare a regatului“. Poate
că din această cauză i se ceruse baronului de Coucy să
recruteze în numele său, ca și cum mai cu-idnd ar fi fost vorba
de o altă expediție împotriva Haps-burgilor, decît în numele
regelui.

Condusă de Enguerrand de Coucy, o avangardă de 1000 de

lăncieri începu marșul, urmată de rege și de corpul principal cu
„12000“ de căruțe pentru bagaje, neținînd seama și de
animalele de povară. în timp ce era pe drum, Coucy a fost
detașat pe neașteptate într-o misiune la Avignon pentru un scop
neînregistrat dar probabil în legătură cu planul care continua
să-i obsedeze pe francezi de a cuceri Roma pentru Clement. El
se întoarse — „spre marea bucurie a întregii armate“ — într-o
lună, ceea ce, considerînd că parcursese aproape 800 km numai
dus, a însemnat o călătorie deosebit de rapidă.
La Guelders au fost puține bătălii și nici o glorie. Campania se
transformă în negocieri, corturile erau ude din cauza ploilor de
vară, proviziile se stricară din cauza umezelii, alimente erau
puține în ciuda unei țări bogate. întoarcerea, după ce onoarea
fusese satisfăcută printr-o scuză negociată a ducelui de
Guelders, a fost îngrozitoare, sub 0 ploaie necontenită.
Drumurile erau noroioase, caii se împiedicau de bușteni și
pietre alunecoase, oamenii se înecau în rîurile umflate de ploi
iar carele cu pradă au fost luate de apă. Cavalerii, scutierii și
marii seniori se întoarseră fără mîndrie sau vreun avantaj, mulți
dintre ei bolnavi și epuizați, și condamnîndu-1 pe ducele de
Burgundia, pentru ale cărui ambiții în Brabant îl făceau, în mod
corect, răspunzător. Seniorului de Coucy pare să nu i se fi adus
vreo vină, cum nu i se adusese niciodată, nici cu ocazia revoltei
din Paris. De la începutul domniei, guvernarea unchilor dusese
țara la ruină din cauza cheltuielilor făcute pentru niște proiecte
grandioase care sfîrșiră cu nimic. Odată cu Guelders-ul,
încrederea în ei luă sfîrșit. Faptul ' ă se știa că se guvernează
prost reiese din semnele rele și incidentele puse în scris de
către un cronicar scrupulos . um era călugărul de la St. Denis.
în timp ce se aduna ar-

mata pentru Guelders, relatează el, un sihastru făcu tot drumul

din Provența pentru a spune regelui și unchilor lui că un înger îl
trimisese să-i avertizeze că trebuie să se poarte mai blînd cu
supușii lor și să le ușureze povara birurilor și subsidiilor. Nobilii
de la curte își bătură joc de sihastru pentru sărăcia lui și
rămaseră surzi la sfatul lui și, deși tînărul rege îl trată cu
blîndețe și se arătă dispus să-l asculte, unchii regelui îl
trimiseră înapoi și triplară birurile.

Satira lui Deschamps deveni mai caustică după campania din

Guelders la care participase personal și se îmbolnăvise, ca și
ceilalți, de un „curent intestinal“. Militarii nu-și găsesc cel mai
bun prieten în persoana unui corespondent de război care
suferă de dizenterie. De-a lungul mai multor balade, tema lui
Deschamps nu este decît o comparație nefavorabilă cu cavalerii
din trecut. Ei căpătaseră îndrăzneală printr-o îndelungată
ucenicie și antrenament, călărind distanțe mari, antrenîndu-se
în lupta corp la corp și la aruncarea pietrelor, urcarea pe scări
pe fortărețe și lupta cu spada și scutul. Acum tinerii își bat joc
de antrenament și-i numesc pe cei care vor să-i instruiască
niște lași. Ei își petrec tinerețea cu mîncatul și băutura,
cheltuind și împrumutînd bani, „lustruindu-se ca fildeșul... toți
niște paladini". Ei dorm pînă tîrziu în așternuturi albe, cer vin
cînd se trezesc, mănîncă prepelițe și claponi grași, își piaptănă
părul, nu știu nimic despre administrarea moșiilor, și nu au altă
grijă decît strîngerea banilor. Sînt aroganți, necredincioși, slăbiți
din cauza lăcomiei și desfrîului și nepotriviți pentru meseria
armelor, „cea mai grea din lume".

Condamnîndu-i pe de o parte pentru moliciune și indolență,

Deschamps pe de altă parte îi critică aspru pentru nepăsare,
imprudență și judecată proastă. în lucrarea sa Lay de Vaillance,
ei nu ascultă de ordine, nu pun sentinele de noapte sau
cercetași, nu acoperă pe cei din prima linie, lasă ca proviziile și
căruțele să fie capturate. „Cînd lipsea pîinea într-o zi sau ploua
dimineața, ei strigau «Armata va muri de foame»" și „cînd lăsau
ca proviziile să se strice pe pămînt, ei voiau să se întoarcă".
Pornesc iarna, atacă nepăsători în anotimp nepotrivit,
niciodată nu ascultă sfatul celor mai în vîrstă pînă nu-i
amenință pericolul, se plîng cu voce tare cînd au necazuri și se
lasă înfrînți. „Din cauza nepăsărilor nebunești, asemenea
armate trebuie disprețuite".

Deschamps critică, însă nu este un susținător al schimbărilor

fundamentale sau al infuziei de sînge proaspăt în nobilime. El
simpatizează burghezia, deplînge nedreptatea I; (ă de țăran și'
scrie balade proslăvindu-i pe Robin și Mar-mi. de la țară pentru
dragostea lor pentru Franța, însă denunță pe țăranii care vor să
devină scutieri și să se îndepărteze de la munca cîmpului.
„Astfel de potlogari trebuie aduși în- fața justiției și făcuți să
rămînă în clasa lor“.
Toată societatea este înfățișată coruptă în lucrarea lui Mezieres
Visul bătrînului pelerin. Ca și lucrarea lui Lan-i;land Viziunea
plugarului Piers, este un ghid alegoric al necazurilor epocii și,
în plus, o rugăminte pentru „reformarea întregii lumi, întregului
creștinism și îndeosebi a n gatului Franței“. Pelerinul Dorință
Arzătoare și sora lui, Huna Speranță, călătoresc prin lume
pentru a vedea dacă omenirea este pregătită pentru întoarcerea
Reginei Adevărului cu slujitoarele ei Pacea, îndurarea și
Dreptatea, absente de multă vreme de pe pămînt. Mesajul lui
Mezieres era urgent, conștiința relelor fapte, profundă,
pronosticul său cît se poate de sumbru.

Parcă drept răspuns, Carol al VI-lea îi înlătură pe unchii săi cînd

împlini 20 de ani și-și asumă completa su-veianitate îndată ce s-
a întors de la Guelders în “388. Cardinalul de Laon, cu rangul de
prelat, propuse moțiunea la o adunare a Consiliului. Cîteva zile
mai tîrziu, el se îmbolnăvi și muri, „scăpînd de furia și ura
unchilor regelui" bănuiți că l-au otrăvit.

Mai tîrziu, Olivier de Clisson s-a lăudat în fața unui trimis englez
că el a fost acela care l-a făcut pe Carol al VMea „rege și stăpîn
al regatului său și scoase guvernarea din mîinile unchilor lui".
în afară de dușmănia personală a lui Clisson, în acel timp Coucy
și alții din consiliu erau nerăbdători să ridice de pe coroană și
de pe umerii lor povara nepopularității ducilor. Totuși, persoana
cea mai interesată era fratele mai mic al regelui, mai deștept,
mai dinamic și moștenitor prezumtiv, Ludovic, duce de
Touraine, care va deveni mai cunoscut în curînd sub titlul
de ducele de Orleans.

începînd cu “389, Ludovic de Orléans îl înlocui pe ducele di'

Burgundia în Consiliul regal și, pentru tot restul vieții sale
scurte și pline de evenimente, deja pe jumătate trăită, urma să
joace un rol major în afacerile franceze, legate îndeosebi de
Coucy. Un chipeș căutător de plăceri, slujitor „devotat al lui
Venus“ căruia îi plăcea compania „dan-

“23
satoarelor, lingușitorilor și oamenilor libertini“, el era de
asemenea bigot și obișnuia să se retragă timp de două sau trei
zile la mănăstirea Celestine al cărui sediu de la Paris (pe
actualul Quai des Célestines) fusese ctitorit de către tatăl său în
1363. Un ordin de penitență frecventat și de Philippe de
Mezieres, care fusese tutorele prinților regali, celestinii
respectau regulile extrem de severe de abstinență menite să
ușureze concentrarea asupra eternității și asupra dispariției
trupului. Ludovic era foarte influențat de Mezieres, pe care-1
numi executorul lui. Evident că a învățat mai mult de la el decît
fratele lui, deoarece se spunea că era singurul membru al
familiei regale care înțelegea latina diplomatică. Pe de o parte
era un învățat, pe de altă parte era un pasionat jucător de șah și
tenis, precum și de zaruri și cărți. Juca cu majordomul, cu
paharnicul și sculptorul său iar tenis juca cu nobilii și
pierdea sume de pînă la 2000 de franci aur.

Ludovic era la fel de rapace și dornic de putere ca și unchii săi,

pe care-i înlătură pentru a face loc ambiției sale. Vrajba, pe care
o începu atunci, avea să se termine 19 ani mai tîrziu prin
asasinarea sa de către vărul său, Jean, fiu și urmaș al ducelui
de Burgundia și avea să despartă Franța de Burgundia și să
deschidă calea englezilor. Spre sfîrșitul vieții sale el adoptă
Carnal, o glugă de cleric sau o mantie de cavaler cu o
semnificație ciudată ; în acel timp se spunea că reprezintă Ca-
mal sau Combien de mal, însemnînd cît de mult rău se face în
aceste zile. Vlăstar al ultimei generații a secolului, Ludovic, deși
se lăsa în voia plăcerilor, vedea lumea din care făcea parte în
culori sumbre. Un vers din acel timp îl descrie ca

Îngrijorat, chiar trist, deși frumos ;

El părea prea melancolic pentru unul

A cărui inimă era tare ca oțelul.

Baronul de Coucy, deși implicat în înlăturarea ducilor, menținu,

totuși, casa sa deschisă pentru Filip cel Viteaz și fiul acestuia,
Contele de Nevers, imediat după aceea. Relatările ducelui arată
că el și fiul lui au cinat și dormit la castel pe 8 decembrie, „pe
cheltuiala lui Monseigneur de Coucy“ și că, în timpul vizitei, el îi
dădu doamnei de Coucy un inel cu diamante și o broșă cu
safire și perle pentru fetița ei. Baronul de Coucy merita oricînd
să fie cultivat.

Consiliul reorganizat făcu un efort serios de a pune iip'i t

autocrației ducilor și a restabili sistemul adminis-ii ■ .div al lui
Carol al V-lea. Marmoseții — Riviere, Mercier u alții —
recăpătară autoritatea, birocrația protejaților unchilor a fost
înlăturată, fură numiți cinci împuterniciți P'utru a descoperi cele
mai mari abuzuri, a înlătura funcționarii corupți și a-i înlocui
prin „oameni buni". Ca un pas spre reconciliere cu burghezia
Parisului, se înființează *ln nou funcția de șef al poliției
Parisului, și unele vechi luucții și privilegii municipale,'deși nu
toate. Se luară, mui cel puțin au fost formulate măsuri de a
îmbunătăți

■ analizarea și a limita numărul cerșetorilor de meserie, . '.'

căror cîrje, legături pe ochi, răni purulente și cioturi

■ i-au înlăturate în fiecare noapte într-un cartier, cunoscut •

Im cauza transformărilor ce aveau loc acolo drept
Curtea Miracolelor.

A fost recunoscută, într-o serie de ordonanțe care tra-t.iu

reformele financiare și juridice, problema centrală a I'ii lanțării
guvernului. Anularea scutirii de impozite a Universității a fost
una din măsurile încercate de Riviere ni Mercier fără bune
rezultate, deoarece le aduse puternica dușmănie a Universității
alături de cea a ducilor.

In același timp, în Anglia, avea loc o dramă fatală pe i lr<? a

pregătit-o regele împotriva unchilor și împotriva (iilor adversari.
Figura centrală era soțul Filipei de < juicy, Robert de Vere, al
nouălea duce de Oxford, cel nui apropiat sfetnic și prieten al
regelui Richard. Adus la curte încă pe vremea cînd era un băiat,
în virtutea căsă-ioriei sale cu Filipa, Oxford căpătă o influentă
domi-n.'intă asupra lui Richard, care era cu cinci ani mai mic

i fi el și fără tată. El „îl conducea pe rege cum îi plăcea" și ,

ducă spunea că negru este alb, Richard nu-1
contrazicea... Totul se făcea prin el și nimic nu se făcea fără
el".

La 21 de ani, subțirel, cu păr blond, față palidă, cu o piele care

se înroșea ușor, regele era „aspru și gîngăvit iu vorbire" ;
îmbrăcat splendid, potrivnic războiului, re-

ii zit cu servitorii lui, arogant și capricios. Mîndria sa

de I'lantagenet, combinată cu influența lui Oxford,
formaseră mi suveran inconsecvent și voluntar care punea
biruri

■ xorbitante pentru a-și plăti luxul. înainte de căderea sa, i n

o termină domnia Plantageneților, el inventă
batista, înregistrată în registrele casei sale ca „mici bucăți
(de

pînză) pentru a fi date regelui ca să le ducă în mină și să-și

șteargă nasul".

Guvernarea prin favoriți înclină spre exercitarea arbitrară a

puterii, care in orice caz era tendința firească a lui Richard. El îl
făcuse pe Oxford cavaler al Ordinului Jartierei și, la 21 de ani,
membru al Consiliului Privat, copleșindu-1 cu daruri —
pămînturi, castele, epitropii, seniorii, venituri — și o funcție
ereditară de șerif care aparținea familiei soției lui Buckingham.
Acesta nu era un lucru înțelept, dar dacă autocrații ar acționa
totdeauna înțelept ei n-ar furniza istoriei lecții
moralizatoare. Buckingham cel nemilos, acum duce de
Rochester, nu avea nevoie de o altă provocare pentru a-și urî
nepotul, pe care-1 disprețuia pentru reținerea sa de a
continua războiul. Atrăgînd pe dușmanii lui Oxford, ducele
de Gloucester deveni focarul grupării de opoziție care dorea să
ia puterea din mîna favoritului regelui.

Lupta ajunse la culme cînd Richard, cu ocazia unei rebeliuni în

Irlanda, creă pentru Oxford titlul fără precedent de marchiz de
Dublin și, în consecință, duce de Irlanda, fiind superior celorlalți
duci. I se dădură puteri regale pentru a înăbuși rebeliunea, însă
în loc să meargă în Irlanda, lucru care cel puțin ar fi dat nobililor
satisfacția de a-1 scoate din scenă, Oxford a fost cuprins
de dragoste pentru una din doamnele de onoare a soției
lui Richard. Pasiunea lui pentru această doamnă originară din
Boemia era atît de mare încît se hotărî să divorțeze de Filipa
pentru a se căsători cu ea, înfuriind astfel unchii regali ai Filipei,
ducii de Lancaster, Gloucester și York. în ciuda insultei aduse
familiei regale, Richard era prea hipnotizat de Oxford pentru a
nu-și da „con-simțămîntul în mod nepotrivit și cu păcat", luînd
chiar parte la repudierea propriei sale verișoare. Oxford trimise
la Roma o cerere de divorț, bazată pe o „falsă mărturie" ;
Richard îl imploră pe Papa Urban să-i dea răspuns favorabil iar
Papa nu simți nici o remușcare să fie de acord, de vreme ce
Filipa era de partea lui Clement.

Froissart spuse despre felul cum o trată Oxford pe soția sa că a

fost „principalul lucru care i-a luat onoarea". Chiar și mama lui
s-a alăturat condamnării generale, și arătă acest lucru luînd-o
pe Filipa să locuiască cu ea. Probabil mai curînd faptul că Filipa
avea sînge regesc și nepopularitatea lui Oxford decît indignarea
morală pro-vocară toată această dezaprobare. Deși căsătoria
era con-

iderată un sacrament, divorțul era frecvent și dacă știai rr sfori

să tragi, se obținea ușor. în Plugarul Piers se ; pune că toți
avocații „fac și desfac căsătorii pentru bani“, Iar predicatorii se
plîngeau că un bărbat poate să scape <<• soția lui dîndu-i
judecătorului un palton de blană. în Icurie, divorțul nu exista,
totuși, tribunalele Evului Mediu I rau pline de procese de divorț.
Indiferent de teorie, divorțul era un fapt de viață, un element
permanent în marele dezacord dintre teoria și practica
medievală.

Un grup de lorzi, cunoscuți datorită naturii acțiunii lor ca lorzi

apelanți, prezentară, în noiembrie 1387, un apel oficial împotriva
earl-ului de Oxford și a altor patru consilieri din grupul regelui.
Cînd ei numiră o comisie de guvernare condusă de Gloucester,
împuternicit cu atribute i Io regent, Richard și Oxford strînseră o
armată pentru a asigura suveranitatea regelui prin forța armelor.
Conf lic-tul ajunse la apogeu în așa-zisa „Bătălie de la podul
Rad-col.“; înfruntînd forțe superioare, Oxford scăpă intrînd în .a
ă călare, după ce-și aruncă o parte din armură, și dis-purînd
apoi la galop în întuneric. Luă o corabie care pleca m Mandra,
unde avusese grijă să-și depună o mare sumă • I* bani la
bancherii lombarzi din Bruges.

O lună mai tîrziu, în februarie 1388, într-o ședință cunoscută sub

numele de Parlamentul nemilos, i se aduseră lui Oxford și
cancelarului, Michael de la Pole, conte de Suffolk, care scăpase
de asemenea, învinuirea de trădare. Au fost învinuiți că au
conspirat să-l domine pe rege, să-i elimine consilierii potriviți,
să-l asasineze pe ducele de Gloucester, să sărăcească coroana
prin acordare de favoruri lor și rudelor lor, că nu au ținut seama
de Parlament i că au dat Calais înapoi regelui Franței în
schimbul ajutorului împotriva propriilor lor adversari.
Parlamentul il condamnă în contumacie pe Oxford și Suffolk la
spîn-iirătoare ca trădători. Alți trei care nu scăpaseră —
ministrul justiției, primarul Londrei și fostul tutore al
lui Hichard, Sir Simon Burley — au fost executați. Richard ta
mase umilit și înstrăinat de prietenul pe care nu avea it'i-l mai
vadă niciodată. înjosirea unui rege și lăsarea lui pe tron avea
pericolele ei. Richard avea să se răzbune.

împotriva opoziției vehemente a lui Enguerrand de Coucy,

Oxford a fost invitat în Franța în 1388, argumen-l.ndu-se că ar fi
avantajos să obțină informații de la el despre certurile din
Anglia. Poate că într-adevăr Oxford
făcuse propuneri pentru Calais. Deși baronul de Coucy ,.îl ura
din adîncul inimii“, el a fost obligat să fie de acor d, Oxford veni,
fu primit la curte și distrat cum se cuvine.- I însă Coucy nu avu
liniște pînă ce, cu sprijinul lui Clisson, Riviere și Mercier nu-1
făcu pe rege să-l expulzeze din Franța pe cel care îi dezonorase
fiica. S-a găsit o reședința lui Oxford în Brabant, unde în 1392 a
fost omorît la o vînă-' toare de mistreți la vîrsta de 30 de ani.
Regele Richard' porunci să i se aducă trupul în Anglia pentru a-
1 înmor-mînta și, în timpul unei ceremonii frumoase, chiar
dacă izolate, privi mîhnit la fața îmbălsămată și puse un inel I în
degetul marelui provocator de necazuri. Intre timp, divorțul fiind
anulat, Filipa rămase în mod legal contesă de Oxford.

Un favor acordat baronului de Coucy în acea vreme stă mărturie

cicatricelor lăsate de ciumă și război în ultimele decenii. In
noiembrie 1388 a fost numit Grand Bouteiller (mare majordom)
al Franței, echivalentul seneșalului șc* ■ I sau intendent
domestic al coroanei. în același timp i s-a acordat privilegiul de
a ține două tîrguri anuale de cît W 3 zile fiecare, fiind permisă
vînzarea tuturor mărfurile J scutite de taxe. Textul prin care a
acordat acest privileg i spune că orașul lui Enguerrand de
Coucy a suferit de tr ori ,,de pe urma focurilor răului, care s-au
abătut asupi numitului oraș din cauza lipsei lucrătorilor ce au
mur ' • în timpul marii ciume. Și de asemenea, din cauza
războai'. lor dinainte, locuitorii și comunitatea numitului oraș,
ca* telul și pământurile lui Coucy sărăciseră atit de mult,
se" zuse numărul oamenilor, caselor, moșiilor, arendelor ț
■ veniturilor și a tuturor celorlalte bunuri și averi îneît
nu-.B mitul oraș era în pericol de a rămîne pustiu și de nelocuit
I iar viile, cîmpurile și celelalte terenuri să înțelenească“. I

Intenția acordării acestui privilegiu, care a urmat unui ■ studiu

asupra baroniei redactat în timpul vizitei regelui L la Coucy cu
un an înainte era, evident, afit în interesul! regelui cît și al
seniorului de Coucy, pentru a restabili un I domeniu extrem de
important. în document baronia esteil descrisă ca o „cheie și o
graniță“ a regatului, cu frontiere« care ajung pînă la Flandra și
imperiu, iar castelul, cal „unul din cele mai notabile și mai
frumoase ale ținutului. ■ Lăsînd „numitul oraș și castel pustiite
și nelocuite ar fi , posibil să apară multe pericole, daune și
neplăceri irepa- I

i.iliile dacă aceasta s-ar întîmpla“. Faptul că acordarea «■estui

privilegiu urma imediat după transferul puterii (trupului dominat
de Maimoseți, Clis-.on și chiar Coucy, mi era o coincidență. De
la acea dată încolo, Coucy sluji ■i prim-președinte laic la
Chambre des Comntes, un post weiat cu funcția de boiiteiller
care, inițial, se ocupa de ■-miturile și conturile ’.'galo. Deși nu
pare să fi primit sa-lm■ iu pentru această funcție, el continuă să
primească o r locație anuală de la coroană Domeniul lui, mult
extins .1;itorită multiplelor aduci ții și cuprinzând acum 50
de orașe și sate, părea să fie destul de mare pentru a
depăși averile în declin ale proprietarilor funciari mai mici.

Picardia, regiunea sa de baștină, de atîtea ori aflată m drumul

invaziei, era „bătută și pedepsită“ scria MéziO-ii -s, și el originar
din Picardia, „și azi nu mai este înflorii" ire“. Din locurile ajunse
în mizerie, ultimii țărani fugiră ni a'le regiuni astfel că, „în
prezent“, conform unei plîn-yfori din “388, „nu pot fi găsiți
oameni pentru a lucra sau „tllliva pămîntul“. Semnele unui
secol de nenorocire — populație scăzută, comerț diminuat, sate
părăsite, abații ruinate — erau pretutindeni în Franța, ceea ce
era sufi-r 'nt pentru a crea un climat de pesimism. în
NormanCia, , *<Ce comune se reduceau la două sau trei vetre ;
în doceza Bayeux fuseseră abandonate mai multe orașe în-
jcpinC cu 1370), de asemeni mai multe parohii din Breta-ja.
Comerțul din Châlons, pe Marna, se redusese de la 0 000 de
bucăți de stofă pe an la 800. în regiunea Parisu-iiii, conform
unei ordonanțe din “388, „multe șosele im-țoitante și vechi
poduri, ulițe și drumuri“ fuseseră lăsate paragină, inundate
de curente de apă, năpădite Co iarbă, mărăcini ?i copaci iar
altele, devenite Ce netrecut, aban--i mate cu totul. Aceleași
exemple puteau fi găsite și în sud.
Schisma adusese și daune fizice pe lingă cele spirituale, ■a
atunci cînd unei abații boneCictine, incendiată deja de ilntiă ori
de către companii, i-au fost suprimate veniturile moșiilor din
Flandra și cheltui atîția bani pe avocați în diverse dispute încît
Papa a fost silit să-i reducă impozitul ■ li * la 200 Co livre la 40
pentru o perioadă Co 25 Co ani. Alte abații, jefuite Ce companii
sau depopulate Ce ciumă căzură pradă indisciplinei și
Cozordinei și, în unele cazuri, mi au mai fost folosite iar
pămînturile se înțeleniră. Ve-niturilo reduse și costurile ridicate
sărăciră pe mulți pro-i»i intari de pămînturi, ceea ce-i făcu să
pună noi biruri și im intenteze noi taxe pentru lucrătorii lor.
CînC această

“29

măsură grăbi fuga de pe moșii, nobilii încercară să o împiedice

prin confiscarea bunurilor și prin alte penalizări care sporiră
ostilitatea țăranilor.

Adunate laolaltă, faptele decăderii lasă o impresie foarte

puternică. în viața reală, fiecare epocă are perioadele sale
luminoase și întunecate. La sfîrșitul secolului, celebrul cavaler
spaniol, Don Pero Nino, într-o vizită in Franța, ne-a lăsat o
imagine a vieții nobilimii tot atît de încîntătoare și de bucolică în
realitate pe cît era deseori reprezentată în tapiserii și în cărțile
orelor. Castelul Seri-fontaine, pe care-1 vizită, era situat pe
malurile unui rîu din Normandia și era probabil la fel de bogat
,,ca și cum ar fi fost la Paris“. în jurul lui erau livezi și grădini
splendide și un iaz cu pește din care în fiecare zi, cînd erau
deschise conductele, puteai să prinzi destul pește pentru
a hrăni 300 de oameni. Gazda, mai în vîrstă și
bolnăvicioasă, însă plăcută, Reynaud de Trie, succesorul lui
Vienne ca amiral al Franței, avea 40 sau 50 de cîini de
vînătoare, 20 de cai de toate felurile pentru folosința lui
personală, păduri pline cu vînat, mare și mic, șoimi folosiți la
vînătoare pe lîngă rîu și ca soție ,, cea mai frumoasă doamnă pe
atunci din Franța“. Ea pare să se fi bucurat de privilegii
deosebite.

Această doamnă „avea propria sa locuință nobilă, separată de

cea a amiralului", deși era legată cu un podeț, și era servită de
“0 domnișoare nobile cu veșminte bogata care n-aveau altă
datorie decît să se distreze și s-o amuza I pe doamnă, deoarece
ea mai avea încă multe servitoare. Dimineața, ea și
domnișoarele mergeau într-un crîng, fiecare avînd o carte a
orelor și mătănii, și își spuneau ru-1 găciunile șezînd izolate una
de alta, fără să vorbească pînă ce nu terminau. Întorcîndu-se la
castel, culegînd violete și alte flori în drumul lor, ele ascultau
slujba de dimineață în capelă, după care mîncau ciocîrlii și
pui fripți din vase de argint, avînd ca băutură vin. După aceea,
ele călăreau pe șei frumoase împreună cu cavaleri și scutieri,
făceau în plimbarea lor cununi de flori și cîn-tau „poeme lirice
(lais), rondele, balade și cîntece de tot felul pe care francezii le
compun“, armonizîndu-și vocile „diferite și bine cultivate“.

La principala masă a zilei servită în sala castelului fiecare

cavaler stătea lîngă o doamnă și „orice bărbat care cu măsură
și curtoazie putea vorbi de arme și de dragostei era sigur... că
va fi ascultat și i se va răspunde după do-'

I ință". în timpul mesei copioase și după aceea, pentru dansul

cavalerilor cu doamnele cîntau menestreli, dansul dura o oră și
se termina cu un sărut. Se serveau condimente și vin după care
urma siesta, apoi societatea se ridica și mergea la vînătoare cu
șoimi pe rîu. Acolo „vedeai măiestrie sportivă, cîini înotînd, tobe
bătînd, nade l'luturînd și doamnele și domnii distrîndu-se cum
nu se poate descrie". Coborînd pe o pajiște, li se serveau
fripturi reci de potîrnichi și fructe și, în timp ce mîncau și
beau, făceau cununi din ierburi și se întorceau la castel cîntînd.

Seara luau cina, jucau popice sau dansau la lumina făcliilor

„pînă noaptea tîrziu", sau cîteodată stăpîna casei, plictisită
poate de atîtea plăceri, „pleca pe jos să caute distracții în sat".
După alte fructe și vin, societatea se ducea la culcare. Și în
timpul declinului Romei existaseră probabil locuri cu bogăție și
încîntare și zile senine unde niciodată nu pătrundea necazul.
Parisul era altă afacere. Deschamps descrie o petrecere
gălăgioasă, la o dată nespecificată, care începuse cu o masă la
reședința ducelui de Berry, Hotel de Nesle, și sfîrșise printr-un
joc de zaruri într-o tavernă. Musafirii erau Enguerrand de
Coucy și cei trei duci — de Berry, Burgundia și Bourbon
— precum și „mai mulți lombarzi cumsecade" și cavaleri
și scutieri al căror obicei de a bea și juca în locurile frecven-late
de oamenii de rînd i-a inspirat poetului un lung pamflet plicticos
împotriva jocurilor-de noroc.

Din nefericire, baronul de Coucy figurează și într-o lamentație

plină de duh asupra cheliei, în care Deschamps cere să se
introducă din nou la curte obiceiul de a-și acoperi capul pentru
a cruța complexele celor cheli, printre care se enumeră pe el și
încă 12 mari seniori, inclusiv baronul de Coucy. Dacă chelia
este singura trăsătură a fizicului său care ajunge la posteritate,
înseamnă că este o I listă păcăleală a istoriei, chiar dacă cei la
fel ca el erau de rang mare. Contele de St. Pol, baronul de
Hangest, Guillaume de Bordes, purtătorul Oriflammei la
Bourbourg și alți mari cavaleri și slujitori distinși ai fostului
rege se numărau printre „cheloși". Mai puțin norocoși erau așa-
zișii cheveux reboursés, adică cei cu puțin păr care trebuiau
să poarte la ei piepteni și oglinzi pentru a-și ține cele cîteva lire
peste locurile goale. Pare uimitor faptul că a purta capul
descoperit, îndeobște un semn de rușine, putea să devină
oricînd un capriciu — dacă nu era adoptat cu un fel de anti-șoc
de către filfizonii timpului în dorința lor, pe care

o deplîngea predicatorul John Bromyard, „de a inventa o nouă

sclivisire pentru ca oamenii să se poată minuna din nou cînd îi
vor privi".

Deschamps se ocupa de oameni așa cum erau, nu cum ar fi

trebuit să fie. Versurile sale sînt populate de codoși, vrăjitori,
călugări, critici, avocați, perceptori, prostituate, prelați, pungași,
proxeneți și o varietate de femei respingătoare, bătrîne și urîte.
Cu cit îmbătrînea, viziunea lui deveni mai acidă, poate datorită
diverselor sale suferințe, inclusiv durerile de dinți — „cele mai
crude suferințe"... El recomanda ca regim pentru păstrarea
sănătății să bei vin roșu cu apă, să te abții de la băuturi cu
mirodenii, varză, cărnuri tari, fructe, castane, unt și smîntînă și
sosuri cu ceapă și usturoi, să te îmbraci călduros iarna și ușor
vara, să faci mișcare și să nu dormi niciodată
pe burtă. *

Deși și-a exprimat întotdeauna indignarea față de nedreptatea

socială, Deschamps a privit cu un ochi critic specia umană
care, deși înzestrată cu rațiune, preferă nebunia. Păcatele epocii
pe care le condamna cel mai tare erau lipsa de pietate ce
provoca neascultare față de Dumnezeu, mîndria care generează
toate celelalte vicii, sodomia, păcatul „nefiresc", vrăjitoria și
dragostea de bani. Sub noua domnie, deși avea un post de
maître d’hotel la Ludovic de Orléans, el se simți înlocuit la curte
cu tinerii favoriți și ele'ganți, cu un curaj îndoielnic, obiceiuri
echivoce și credință nesigură. Critica sa adusă vieții de la
j curte este la fel ca aceea adusă guvernării celei mai 1 înalte
din orice perioadă ; era criticată ipocrizia, lingușirea, minciuna,
mituirea și înșelăciunea ; el arăta că acolo unde domnea
calomnia și cupiditatea, lipsea bunul I simț, adevărul nu
îndrăznea să apară și pentru supraviețuire trebuia să fii surd,
orb și mut.

După 50 de ani, scopul războiului se estompase și oamenii abia

își mai aminteau cauza lui. Deși ducele de Gloucester și .
mistreții" Angliei erau tot atît de războinici ca înainte, ei nu
reușiră să strîngă fondurile pentru o altă expediție. în Franța,
invazia nereușită a Angliei făcu ca dorința de agresiune să
dispară. Creștea sentimentul antirăzboinic, chiar dacă în cazul
lui Mezieres era în interesul întoarcerii ostilităților împotriva
necredincioșilor. „De 50 de ani toată creștinitatea este tulburată
de I ambiția voastră de a mai cîștiga puțin teren. Dacă
această chestiune este dreaptă sau nedreaptă nu se mai știe de
mult și toți credincioșii trebuie făcuti acum răspunzători pentru
vărsarea sîngelui atîtor creștini“. Adunarea creștinilor într-o
cruciadă nu era considerată de un om ca Mézieres drept război
ci. folosirea spadei întru slava lui I )umnezeu.

După șase luni de discuții se încheie, în iunie 1389, un armistițiu

de trei ani însă nu o înțelegere definitivă, cu prevederi
complicate pentru negocierea fiecărui transfer de teritoriu sau
suveranitate în cazul unei dispute. Fiind restabilite
comunicațiile, Coucy avu acum posibilitatea să trimită un
mesager Filipei în Anglia „datorită marii lui dorințe de a
cunoaște precis situația ei“. El a lost numit căpitan al Guiennei
pentru a supraveghea armistițiul în sud și a păzi și apăra țara de
la Dordogne pînă la mare, inclusiv Auvergne și Limousin.

Știrea despre pace a fost primită de către oamenii simpli cu

scepticism și cu o ciudată reînviere a profeției, atribuită odată
lui Coucy, despre rege și lopata sa. Cetățenii din Bois—Gribaut
din Limousin începură discuțiile cu privire la știrea despre
armistițiu adusă de un burghez din satul lor, la întoarcerea lui
de la Paris. Unii nu au fost impresionați, spunînd că în curînd se
va porni din nou împotriva Angliei. Un sărman cioban numit
Marțial le Vérit, despre care se spune că fusese ținut în
închisoare de către englezi în mare mizerie, și-a exprimat o
părere mai subversivă, pentru care a fost arestat mai lîrziu : „Să
nu credeți. Nu veți vedea pacea niciodată. Cit despre mine, n-o
cred deoarece regele a distrus și a jefuit Flandra cum a făcut și
cu Parisul. Și ce-i mai rău, eniorul de Coucy i-a adus o lopată și
i-a spus că acum după ce a distrus țara va trebui s-o
folosească“. Evident că zicala a lovit la țintă.

Baronul de Coucy apăru ca un simbol de alt gen într-o

provocare, adresată lui înainte ca armistițiul să fie semnat, de
Thomas Mowbray, duce de Nottingham și viitor duce bc Norfolk,
unul dintre lorzii apelanți pe care Richard îi lingușise numindu-1
duce-mareșal al Angliei pe viață. < 'oucy apărea acestui tînăr de
23 de ani drept chintesența cavalerismului; a-1 întîlni în luptă
însemna să înveți îndrăzneala și să cucerești onoarea. Cînd
pietatea și virtutea, presupusele izvoare ale comportării
cavalerești, erau evidente prin absența lor, mantia onoarei și
curajului era căutată cu mai mare înfrigurare. Ființele umane de
orice

vîrstă au nevoie să fie mulțumite de ele însele ; timpurile rele ale

istoriei vin atunci cînd nu o pot face.

Ca „bărbat de onoare, curaj, cavalerism și mare renume cum

este cunoscut m multe locuri onorabile“, Coucy a fost provocat
de Nottingham să fixeze o zi și un loc pentru un turnir in care se
vor înfrunta pe jos cu lancea, spada, pumnalul și securea. El
urma să trimită, pecetluit cu pecetea sa, „un permis de liberă
trecere bun și loial“ de la regele său și, dacă ar fi fost
ales Calais drept loc al turnirului, Nottingham ar fi trimis
la rîndul său un permis de liberă trecere de la regele lui. El a
propus ca lupta să aibă loc în fața „atîtor persoane pentru cîte
domnia voastră și cu mine sîntem gata să asigurăm permise de
liberă trecere și locuință“. Nu-i înregistrat nicăieri răspunsul său
sau că s-ar fi ținut un astfel de turnir. Acesta fie că nu l-a
interesat pe baronul de Coucy, fie că nu a dorit să se angajeze
în timp ce armistițiul era încă în vigoare.

Lipsit de glorie, Nottingham acceptă faimoasa provocare de la

St. Ingelbert în anul următor, cînd cutezătorul Boucicaut și doi
camarazi, supărați de lăudăroșenia englezilor după armistițiu,
se oferiră să lupte sub orice formă împotriva tuturor celor
dispuși timp de 40 de zile. A fost sfătuit să se abțină de a începe
din nou o ceartă atît de curînd după armistițiu „pentru mofturile
tinerilor cavaleri sălbatici“ iar prietenii îi sfătuiră pe cei trei că
ai fi peste puterile lor. Boucicaut nu era omul care să fie mînat
de prudență. Prima lui luptă a fost la Roosebeke cînd avea 16
ani, unde un uriaș flamand, bătîndu-și joc de tinerețea iui și de
înălțimea sa mică, îi spuse să se întoarcă în brațele mamei sale.
Scoțîndu-și pumnalul, Boucicaut îl împlîntă între coastele
omului cu vorbele „Copiii din țara ta joacă astfel de jocuri ?“ El
și camarazii lui au susținut lupta de la St. Ingelbert cu
mare curaj, iar Boucicaut avea să devină mareșal al Franței și
să ia parte la ultima aventură a lui Coucy.

Dorința arzătoare a lui Nottingham de a lupta urma să aibă un

sfîrșit mai întunecat. Zece ani mai tîrziu, pe cînd el era duce de
Norfolk, ea avea să-1 mîne către duelul istoric cu Bolingbroke
care a grăbit căderea lui Richard al II-lea. Exilat împreună cu
adversarul lui după duel, Nottingham avea să moară în exil
după un an.

Mutîndu-se din loc în loc, vizitînd, cercetând, între-liînd, Jean

Froissart veni la Paris în luna cînd s-a semnat armistițiul pentru
a vizita „le gentil Sire de Coucy... unul dintre seniorii și
ocrotitorii mei“. în cei douăzeci di' ani de la moartea ocrotitoarei
sale, regina Filipa a .\ngliei, Froissart avusese un oarecare
sprijin de la împăratul Venceslav și obținuse o rentă clericală
prin pai mnajul lui Guy de Châtillon, conte de Blois, fără nici o
altă îndatorire decît să-și continue istorisirea. Cînd Guy de Blois
dădu faliment, baronul de Coucy îl propuse I" Froissart pentru o
funcție de canonic la Lille, care încă nu se materializase. între
timp :

Bunul senior de Coucy

Deseori mi-a umplut pumnul

Cu (o pungă de) florini cu pecete roșie 11

în timp ce beneficiarul ocrotirii este la rîndul său r<'iteros cu

complimentele, cele ale lui Froissart pentru c>ucy par mai mult
decît pur convenționale ; ele se adaugă unui ins distinct.
„Gentil" era un cuvînt care se aplica îndeobște oricărui nobil
important și bine văzut, msemnînd nu mai mult decît că ea sau
el era de viță nobilă ; Coucy este însă și „subtil", „prudent" și
îndeosebi . imaginatif“, sau „fort imaginatif“, însemnînd
inteligent, prevăzător sau departe-văzător, iar
atotcuprinzătorul .sage“ sau „tres-sage“, care ar însemna
înțelept, cu bun-■aiuț, precaut, rațional, discret, judicios, rece,
sobru, cum-palat, bine crescut, statornic, virtuos sau probabil
una au toate din acestea. El este de asemeni descris
ca ..aomte", însemnînd elegant în purtări și veșminte, ama-b-i.
curtenitor, curajos — un compendiu al atributelor
cavalerismului.

Cartea întîi din Cronicile lui Froissart, în care se 0-cunoaște

imediat că proslăvește cavalerismul, apăruse i 1.370, fiind în
curînd foarte cerută. Cea mai veche lapie a manuscrisului Cărții
Întîi, păstrată în prezent de biblioteca Regală a Belgiei, poartă
blazonul baronului de i
loiicy. ■

' Originalul „Ma Sauvent le poing fouci / De beaux florins a reuige

escaille“ este neclar, însă s-ar putea referi la faptul că ......iedele cu
valoaie bună, neroase sau ciupite, erau deseori o ' ■ intr-o pungă
legată la gură și sigilată cu ceară colorată, în iii i'sl caz ..pecete
roșie“.

Copierea multiplă a manuscriselor nu mai era monopolul

călugărilor singuratici în chiliile lor, ci ocupația . scribilor
profesioniști care aveau propriile lor bresle. Li-cențiați la Paris
la Universitate, probabil pentru a asigura texte exacte, scribii
erau spaima autorilor în viață care se plîngeau cu amărăciune
de întîrzierile și erorile copiștilor. „Necazul și descurajarea" pe
care le suferă un scriitor, se văita Petrarca, erau de nedescris.

„Ignoranța, lenea și aroganța acestor indivizi“ era atît de mare

încît, atunci cînd un scriitor le dă lucrarea sa, el nu știe
niciodată ce schimbări va găsi în ea cînd o va căpăta înapoi.

Apariția unui public burghez în secolul al XlV-lea și sporirea

producției de hîrtie au creat un public cititor mai larg decît
nobilii care cunoscuseră literatura din recitări și din lectura cu
voce tare în castelele lor. Pătura neguțătorilor, obișnuită
datorită ocupației ei cu cititul și cu scrisul, era dispusă să
citească cărți de toate felurile : versuri, istorie, romanțuri,
călătorii, povestiri obscene, alegorii și lucrări religioase. A
poseda cărți devenise semnul unui om cultivat. Deoarece
magnații și noii îmbogățiți imitau manierele, idealurile și
îmbrăcămintea nobilimii, cronicile cavalerismului erau la mare
modă.

Care erau cărțile pe care le poseda Enguerrand al VH-lea în

afară de cronicile lui Froissart nu se știe, cu excepția celor
trecute în lista arhivelor regale date lui în dar de către rege. în
afară de Biblia franceză de la Facerea Lumii pînă la Psalmi, pe
care a primit-o pentru serviciile aduse cu ocazia supunerii
ducelui de Bretania, în 1390, el primi romanul Regele Peppin și
soția sa Bertha Picior-Mare și Gestes de Charlemagne, în
versuri, „bine înscrise pe trei coloane pe pagină, într-un
volum foarte mare“, care aparținuse reginei și pe care „regele o
luă de la ea și i-o dădu lui Monsieur de Coucy“.

Froissart sosi la Paris din sud unde-și vizitase un alt ocrotitor,

contele de Foix, și fusese primit de papă la Avignon. El luase
parte și la nunta ducelui de Berry cu o mireasă de 12 ani, nuntă
ce fusese o ocazie pentru comentarii nerușinate. Dornic să afle
astfel de vești din prima mînă, Coucy îl invită pe Froissart să-l
însoțească într-o călătorie la feuda sa din Mortagne. Călărind_
împreună, ei se informară reciproc, Coucy spunîndu-i
cronicarului ce știa despre discuțiile duse pentru armistițiu iar
Froissart fiind plin de vești despre gazda sa strălu-

citoare de la Foix. Contele de Foix, care avea tutela miresei

ducelui de Berry, se părea că avusese mari avantaje de pe urma
înflăcărării ducelui ; el a tărăgănat I ratativele de căsătorie pînă
ce ducele de Berry, în nerăbdarea sa, a fost de acord să
plătească 30 000 de franci pent ru a acoperi cheltuielile făcute
cu fata cît timp a fost pupila iui Foix.

Punînd neîncetat întrebări, Froissart a avut posibilitatea de a

scoate de la contele de Foix o viziune contemporană asupra
secolului al XIV-lea, văzută de pe poziția unui privilegiat. Istoria
propriei sale vieți, spuse Caston Phoebus, va fi mai căutată
decît oricare alta deoarece „în acești 50 de ani fuseseră mai
multe fapte de arme și mai multe minuni în lume decît în 300
ani“. Pentru el, efervescența timpurilor era incitantă ; nu
avea presimțiri rele. In mijlocul evenimentelor nu există per-
•pecttvă.

Nici o presimțire rea legată de cavalerism nu a jucat vreun rol în

sărbătorirea frenetică a conferirii titlului de c avaler lui Ludovic
al II-lea de Anjou în vîrstă de 12 ani și a fratelui său de 10 ani. în
cele 4 zile ale ceremoniei in care au avut loc festivități prea
seculare în abația regală de la St. Denis, Franța secolului al XlV-
lea a retrăit decadența Romei și într-adevăr, ridicarea băieților la
rang de cavaleri nu era prea departe de gestul împăratului care
l-a făcut consul pe calul său. Marea pompă a acestui eveniment
și alegerea lui St. Denis ca loc de ceremonie erau menite să
incite entuziasmul pentru recuperarea regatului Neapolelui de
către Angevini. Se Tăcuseră schimbări radicale în incinta abației
pentru a fi posibil să se organizeze turnire, dansuri și banchete.
Slujbele religioase făcură loc ciocăniturilor tîmplarilor și
unui .du-te-vino al muncitorilor cu materialele lor. După ritualul
scăldării și rugăciunilor, cei doi prințișori, îmbră-cați în mantii
îmblănite, căptușite cu mătase roșie, lungi pînă la podea, au
fost însoțiți la altar de scutieri ținînd de vîrf săbii scoase din
teacă cu pinteni de aur care atîr-nau de mîner. în entuziasmul
său pentru formele cavalerești, Carol al Vl-lea reînvie ritualuri
străvechi care nu se mai foloseau încă de pe vremea tatălui său
și fuseseră atît de uitate încît spectatorii „au considerat totul
ca foarte ciudat și extraordinar" și întrebară ce înseamnă aceste
rituri. Aceeași nostalgie a fost reînviată în turnirul de a doua zi,
cînd cavalerii în armuri lucitoare

erau conduși în arenă de doamne nobile „pentru a imita

galanteria celebrităților străvechi'1. Fiecare dintre'
doamne scoase la rîndul ei din sin o panglică de mătase
colorată pentru a-și desemna cavalerul. După turnirele din
fiecare zi, cei ce petreceau „transformară noaptea în zi"
cu dansuri, baluri mascate, mîncăruri, beții și, conform
indignatului călugăr de la St. Denis, „libertinaj și
adulter". Cavalerismul reprezentat de cei doi mici prinți pe
jumătate uitați, nu a înregistrat vreun progres notabil.

In cursul anului 1389 cheltuielile guvernului au continuat să se

ridice la sume tot atît de mari ca pe vremea guvernării unchilor
regelui, deși scopul lui era mai curînd civil decît militar. Culmea
a constituit-o intrarea ceremonioasă a lui Isabeau de Bavaria în
Paris pentru încoronarea ei ca regină, un eveniment de o
splendoare spectaculoasă și minunății fără seamăn oferite
distracției publice. Deși costul lui contrazicea bunele intenții
ale noului guvern, spectacolul era el însuși o fermă de
guvernare în același sens ca și circul roman. Ce înseamnă un
guvern decît un aranjament prin care cei mulți acceptă
autoritatea celor puțini ? Circurile și ceremoniile sînt menite să
încurajeze această acceptare ; ele fie că reușesc, fie că
îndeplinesc contrariul deoarece costă prea mult.

O parte din strălucirea reginei a fost eclipsată de Valentina

Visconti, noua soție a lui Ludovic' d Orleans care sosi chiar la
timp pentru eveniment. De la căsătoria ei prin procură cu
Ludovic în 1387, cei doi ani care trecuseră fuseseră ceruți de
tatăl ei, Gian Galeazzo, pentru a-i strînge o dotă fără precedent
de jumătate de milion de franci aur, plus Asti și alte teritorii în
Piemont. Valentina era singurul copil care-i rămăsese, la care
ținea atît de mult încît părăsi Pavia pentru a nu fi prezent
la plecarea ei, „și aceasta deoarece nu-și putea lua rămas • bun
de la ea fără să izbucnească în lacrimi V Ca fiică a soției sale
moarte, Isabelle de Franța — și astfel veri-șoară primară cu
Ludovic de Orleans — Valentina crescuse într-un cămin pe care
tatăl ei îl făcuse : „un adăpost al celebrităților, al celor mai mari
învățați și artiști pe care-i cinstea foarte mult“. Ea vorbea curent
latina, franceza, și germana și își aduse cu ea în Franța cărțile și
harpa. O mie trei sute de cavaleri o conduseră peste Alpi,
trusoul ei poate fi dedus de la o robă brodată cu 2500 perle și
stropită cu diamante ; viitorul său cămin
alături de Ludovic era pardosit cu piele de Aragon și cu draperii
de catifea roșiatică brodate cu trandafiri și arbalete. Registrele
gospodăriei arată că cearceafurile de mătase erau cadou de
Anul Nou și costaseră 400 de franci, însă tot luxul nu a reușit să
împiedice'ca triste-lea să copleșească această căsătorie.

In marea zi a intrării reginei, procesiunea a mers de-a lungul

străzii St. Denis, principalul bulevard care ducea la Châtelet și
la Grand Pont peste Sena. Era o zi a doamnelor, ducese și mari
doamne fiind purtate în litiere bogat ornamentate și însoțite de
ambele părți de nobili ■ niori. Coucy o însoțea pe fiica lui Marie
și pe soacra ei, ducesa de Bar, în timp ce soția lui mergea în-lr-o
litieră. Hainele și giuvaerurile doamnelor erau capodopere ale
artei croitorilor și bijutierilor, deoarece regele dorea ca aceasta
să depășească toate celelalte ceremonii. El poruncise să fie
consultate arhivele de la St. Denis asupra detaliilor
încoronărilor reginelor din trecut. Ducele de Burgundia,
totdeauna îmbrăcat splendid, nu avea nevoie de ajutor ; el purta
o jiletcă de ca-lifea brodată cu 40 de oi și 40 de lebede, fiecare
cu un clopoțel de perle în jurul gîtului.

De-a lungul bulevardului se înșirau 1200 de burghezi conduși

de șeful poliției, îmbrăcați în verde pe o part® a drumului și în
roșu aprins pe cealaltă parte. Se -.1 rînsese o asemenea
mulțime pentru a privi „încît aveai impresia că se adunase toată
omenirea acolo“. Pe case și la ferestre de-a lungul străzii St.
Denis erau atîrnate mătăsuri și tapiserii și strada însăși era
acoperită cu țe-Ituri fine, „atît de multe de parcă n-ar fi costat
nimic".

Intrînd în Paris prin Porte St. Denis, alaiul trecu pe •;ib un cer
paradisiac făcut din material întins peste poartă, plin de stele,
sub care copii îmbrăcați ca niște îngeri cîn-lau dulce. Lîngă
drum era o fîntînă din care țîșnea vin roșu • i alb, servit de fete
cîntînd melodios, în cupe de aur ; apoi exista o estradă în fața
bisericii St. Trinite, pe care se juca Pas Saladin, o dramă a celei
de-a treia cruciade ; .1 poi un alt firmament plin de stele „cu
figura lui Dumnezeu așezat maiestuos", apoi „o poartă a
paradisului“ din care au coborît doi îngeri cu o coroană de aur
și pietre scumpe pe care o puseră pe capul reginei cu un eintec
potrivit ; apoi un loc închis cu perdele în dreptul Simțului
Jacques, în care se cînta la orgă. La Châtelet n fost ridicat un
minunat simulacru de castel și de cîmp

139

cu pomi, ca scenă a unei piese dramatizînd „Patul Dreptății“.

Tema ei era credința populară favorită că regele era investit cu
atributele regalității pentru a menține dreptatea în favoarea celui
mic împotriva celui mare. In mijlocul unei agitații de păsări și
animale, 12 fete cu săbiile scoase apărau Cerbul alb împotriva
Leului și Vulturului.

Au i'ost văzute și admirate atîtea minunății încît se făcuse seară

pînă cînd procesiunea a trecut podul spre Notre Dame și spre
toiul paradei. Pe o sîrmă legată de turnul de la Notre Dame pînă
la cea mai înaltă clădire de pe Pont St. Michel stătea în echilibru
un acrobat cu două luminări aprinse în mîini. „Cîntînd, el merse
pe sîrmă de-a lungul întregii străzi pentru ca toți cei care-
1 vedeau să se minuneze de ce putea fi“. Cu luminările încă
arzînd, el a fost văzut de întreg Parisul și încă de la două mile
din afara lui. întoarcerea alaiului de la catedrală în timpul nopții
a fost luminată de 500 de făclii.

încoronarea și celelalte festivități au abundat în lame de aur,

hermină, catifele, mătăsuri, coroane, bijuterii și toată strălucirea
splendidă care îi orbește pe privitori. Se ținu un mare banchet în
aceeași sală în care-1 primise Carol al V-lea pe împărat, urmat
de un spectacol asemănător, (folosind probabil aceeași
recuzită,) arătînd căderea Troiei, cu castele și vapoare care se
mișcau pe roți. La masa înaltă cu regele și regina erau așezați
numai prelații și opt doamne, inclusiv doamna de Coucy și
ducesa de Bar. Regele purta coroana lui de aur și mantia de
purpură îmblănită cu hermină care, gîndindu-ne că era august,
dădea dreptate sfatului lui Deschamps de a se purta haine
ușoare în timpul verii. Era o asemenea înghesuială și căldură în
sală încît regina, care era însărcinată în șapte luni, după ce
trecu prin aceste cinci zile de ceremonii continue la mijlocul lui
august aproape că leșină, iar doamna de Coucy chiar leșină iar
una dintre mesele unde stăteau doamnele a fost răsturnată de
oamenii care se înghesuiau. Se sparseră geamurile pentru
a lăsa să intre aerul, însă regina și multe doamne se retraseră în
camerele lor.

Vremea caldă afectă și turnirurile ; caii ridicau atîta praf încît

cavalerii erau nemulțumiți ; însă baronul de Coucy „străluci“ ca
de obicei. Regele porunci să se arunce 200 butoaie cu apă
peste praf, „totuși și a doua zi mai era încă destul praf și chiar
prea mult“.

Patruzeci din burghezii de seamă ai Parisului îi dădură regelui și

reginei daruri în bijuterii și vase de aur iu speranța că vor
scădea birurile. Duse de doi oameni unbrăcați ca înțelepții
antichității, darurile erau închise mtr-o litieră acoperită cu o
mătase subțire prin care se putea vedea scînteierea bijuteriilor
și strălucirea aurului. Această prezentare plină de imaginație fu
mai puțin convingătoare decît se prevăzuse. Două luni mai
tîrziu, i-nd regele plecă într-o călătorie în sud pentru a-și
etala suveranitatea nou dobîndită în fața poporului și a căuta i-l
ușureze de asupriri, birurile au fost sporite la Paris îndată ce
plecă pentru a plăti cheltuielile intrării reginei și pentru noua
călătorie, care la rîndul ei se dovedi atît du somptuoasă încît
duse nu la reducerea birurilor ci la • porirea lor. Printr-o
manipulare a valutei pentru a spri-jliii acoperirea cheltuielilor, s-
a interzis la Paris circulația micilor monede de argint de 4 și 12
peni, care erau banii gheață obișnuiți, ai poporului, privîndu-i
astfel pe ■-.raci timp de două săptămîni de mijloace pentru a-
și cumpăra hrană de la piață. Cine poate spune dacă
două ■.îptămîni de foame și furie au cîntărit mai greu în balanță
decît viziunea miraculoasă a ocrobatului pe sîrmă lui și fîntînile
din care curgea vin ?
Capitolul 22
Asediul Barbariei

Baronul de Coucy împlini 50 de ani în 1390. El era acum, în

anturajul regal, seniorul principal în afară de fratele regelui și
unchiul matern, om de nădejde atît pentru misiuni politice cit și
pentru comandă militară. Avea poziții oficiale în calitate de
căpitan general al regiunilor Auvergne și Guienne și membru al
Consiliului regal, însă aventurile sale în al 50-lea an al vieții l-au
dus mult dincolo de aceste funcții.

Cînd, în septembrie 1389, Carol al Vl-lea porni cu fratele său

Ludovic și unchiul său ducele de Bourbon să se întîlnească cu
Papa la Avignon și să-și etaleze regalitatea în Languedoc,
Enguerrand de Coucy comandă escorta regală. Scopul
călătoriei a fost în primul rînd să găsească împreună cu Papa
Clement un mijloc de a recîș-tiga unicul control al papalității și,
în al doilea rînd, să îmbunătățească relațiile coroanei în
Languedoc, relații stricate de asupririle ducelui de Berry.
Delegațiile din sud îi spuseseră regelui, în genunchi și cu
lacrimi în ochi, despre „tirania zdrobitoare“ și „birurile
intolerable“ ale funcționarilor lui Berry. Dacă regele nu lua
măsuri, spuneau ei, cei 40 000 de oameni din Languedoc care
fugiseră deja în Aragon vor fi urmați de mulți alții.

Acum că era armistițiu cu Anglia, Carol a fost sfătuit de contele

de Riviere și de Mercier să facă această călătorie pentru a afla
cum erau conduși supușii lui și să se facă mai iubit de ei de
dragul fondurilor „de care avea mare nevoie“. La 22 de ani,
vîrsta la care tatăl lui era

■irja un domnitor matur, Carol al Vl-lea era un tînăr su-|ni ficial,

cheltuind ce nu avea într-o mare de larghețe. Eforturile vistieriei
de a stăvili scurgerea, scriind în drep-nil numelui primitorului
„A primit prea mult“ sau „Trebuie să dea înapoi“, erau
zadarnice.

Ducii de Burgundia și de Berry au fost foarte jigniți

■ ■lud regele îi informă că nu-1 vor însoți în călătorie ;

ei trebuiau să rămînă pe moșiile lor. Știind că porunca
era inițiată de Riviere și Mercier și că regele urmează să-
i „ancheteze“ pe cei care guvernează Languedoc, ei se

■ insultară reciproc și au fost de acord că trebuie să „di-■:i

muleze acest afront“, însă că va veni timpul „cînd cei I are l-
au sfătuit o vor plăti“. Atît timp cît vor rămîne uniți, își
spuseră unul altuia, alții „nu ne pot face nici un rău
deoarece noi sîntem personajele cele mai mari ale f ‘
ranței“. Astfel era limbajul acestor doi duci, scrie Frois-art
fără să roșească.

De la Lyon, regele și societatea sa își continuară călătoria spre

Avignon cu vasul pe Ron, o formă mai eonii irtabilă de călătorie
decît călare. în asemenea călătorii, suita regală obișnuia să
umple mai multe nave, printre care una cu o cameră care
conținea două cămine pentru rege și altele cu bucătării și
birouri și o cantitate de argintărie și bijuterii, pentru a le
amaneta spre a obține banii gheață eventual necesari. Călătoria
lui Carol în jos pe Ronul tumultuos trebuie să fi avut multe
opriri pentru a-1 face cunoscut în orașele din drum, deoarece
călătoria a durat nouă zile. Primirile organizate nu se deosebeau
prea mult atunci față de cele din zilele noastre. O mie de
copii îmbrăcați în culorile regale au fost plasați pe platforme de
lemn pentru a flutura stegulețe și „să aclame în onoarea regelui
în timp ce va trece pe lîngă ei“.

Pe 30 octombrie, îmbrăcat în purpură și hermină, Carol își făcu

intrarea în palatul papal unde a fost întîmpi-nat de Clement și de
26 de cardinali și poftit la un splendid banchet cu întreaga sa
companie. El îi dădu în dar papei un veșmînt de catifea albastră,
brodat cu perle în-I.r-un desen cu îngeri, crini și stele. Cu punga
goală sau nu, „el dorea să se vorbească de el chiar și în țări
străine pentru splendoarea pe care o etala“.

Fără o situație sigură în afara sprijinului francez, papalitatea lui

Clement ar fi dispărut ca fumul și schisma dezastruoasă s-ar fi
sfîrșit dacă francezii ar fi dorit-o. Insă ei n-au dorit-o. Dacă este
rar printre indivizi ca ei

să-și recunoască greșelile și să elimine pierderile, această

recunoaștere este de-a dreptul necunoscută printre
state. Statele funcționează numai in termenii pe care cei care
au controlul lor consideră c-ar fi putere sau ambiție perso-
i nală, și ambele poartă ochelari de cal. A-l impune pe Clement
în Italia printr-o politică de putere sau forța arme- j lor n-a fost
niciodată posibil. Urban de la Roma, nebun sau nu, și după
aceea urmașul său, era cel care avea sprijinul popular ca
adevăratul papă. Ignorînd evidența și di- I ferența dintre țel și
mijloace, francezii urmăriră scopul lor cu o insistență oarbă
care atinge aproape frivolitatea. j în timpul întrevederilor cu
Clement, Carol al Vl-lea ] și sfetnicii săi propuseră să-i deschidă
drumul spre Roma și să-l sprijine pentru a cîștiga controlul
asupra Italiei, instalîndu-1 pe Ludovic de Orléans la nord într-o
reîn- I viere a regatului tulbure al Adriei, și pe Ludovic al II-
lea de Anjou în regatul de asemenea neatins al Neapolelui și
Siciliei, în sud. în acest scop, lui Ludovic al II-lea, adus I la
Avignon de neobosita-i mamă, i se făcu o încoronare I măreață
ca rege al Neapolelui și Siciliei (incluzînd Ierusalimul). Baronul
de Coucy, ales din nou pentru rafinamen- I tul și strălucirea sa
cu aceste ocazii, execută călare cere- 1 monia servirii micului
rege, împreună cu contele de Ge- 1 neva, fratele papei Clement.

De-abia se terminaseră aceste aranjamente cînd se J primi

știrea că papa roman, Urban cel Groaznic, murise de trei
săptămîni și că locul lui a fost luat în grabă și în secret, de un
cardinal napolitan, Piero Romacelli, sub numele de Bonifaciu al
IX-lea. Roma, nu mai puțin ca Avig-nonul, nu era dispusă să
renunțe la pretenția ei în favoarea unei soluții negociate.
Neavînd nici o șansă de a profita de moartea lui Urban, francezii
și Clement căzură de acord să urmărească problema înlăturării
lui Bonifaciu. Carol al Vl-lea promise că la întoarecerea sa în
Franța el nu ,,se va ocupa de altceva, pînă ce nu va restabili
unitatea Bisericii“.

Activități mai ușuratice îl angajară pe rege în timp ce se hotărau

aceste chestiuni. El și fratele său Ludovic, împreună cu tînărul
Amadeus de Savoia, fiul defunctului conte Verde, „fiind tineri și
frivoli“ își petrecură toate nopțile în cîntece și dansuri cu
doamnele din Avignon, care-1 lăudară călduros pe rege pentru
cadourile oferite. Fratele papei acționă ca maestru de chefuri.
Distracția cea mai memorabilă a fost un concurs literar pe un
su-

încet de dragoste curteană, și anume dacă cea mai mare Mii

i.-.fa^ctiie o aduce fidelitatea sau nestatornicia. înclus în-ir-un
grup de poezii numit Cent Ballades, ideea simpo-Itii cinului se
născuse între patru tineri cavaleri înflăcărați, inclusiv Boucicaut
și contele de Eu, văr al regelui, care i’iii.eseră împreună în
timpul unei recente incursiuni în Țara Mintă. în timp ce erau
închiși temporar la Damasc, cei patru își trecură timpul cu o
dezbatere în versuri, și cînd u' întoarseră prin Veneția, tocmai la
timp ca să se. alăture rnicietății din Avignon, provocară pe
nobilii lor prieteni și prinți să dea răspunsuri.

Ludovic de Orleans compuse o baladă ca și Guy de

TnmoiLle,Jean de Bucy, un adept de-al mi Coucy și un alt bastard
de-al lui numit Aubert. El fusese fostul scutier al lui Enguerrand
și văr primar, un fiu al fratelui talanii lui, legitimizat mai tîrziu de
Carol al VI-lea după moartea lui Enguerrand. Nu se știe nimic de
el afară de laptul că Deschamps îl descrie ca fiind unul din
„persecutorii" lui, într-un grup căruia îi place mult prea
mult vinul. Deși prietenii și adepții lui Enguerrand intrară
în concurs, el nu intră, lucru prea puțin important
pentru personalitatea sa.
înainte de inventarea tiparului literatura era gustată, ca muzica
de cameră, în grupuri. Ascultătorii celor Cent llallades putură
auzi astfel pledoaria pentru fidelitate făcută în numele unui
cavaler mai în vîrstă reprezentîndu-1 pe Hutin de Vermeilles, un
ins real, cunoscut pentru loialitate în dragoste și respect pentru
femei. Argumentul lui Hutin este cel tradițional, că dragostea
credincioasă depășește „delectarea trupului" deoarece îl face
pe iubit mai bun, mai curtenitor față de toate femeile și
sporește curajul războinicului în dorința de a bucura inima
iubitei cale. Dragostea îl face mai îndrăzneț în asedii,
raiduri, ambuscade, în avangardă sau apărare, în pelerinajele
la Ierusalim sau cruciadele împotriva turcilor. Pe de altă parte.,
argumentele pentru infidelitate au fost pledate în numele unei
femei numită la Guignarde, accentuînd bucuriile promiscuității
și pericolele relațiilor serioase. „Toți iubiții“ sînt apoi chemați să
judece disputa.

Deși majoritatea versificatorilor nobili se declară penI ru Hutin

și ioialitate, unii- sînt ambigui. Ducele de Berry, < are tocmai se
căsătorise cu mireasa lui de 12 ani, se felicită că „a scăpat de
dragoste“ și recomandă să se vorbească despre- fidelitate și să
se practice infidelitatea.

Același ton este adoptat și de Bastardul din Coucy, care respiră

devoțiune pasionată și dragoste veșnică în fiecare din stanțele
sale, însă le termină pe toate cu refrenul

Aussi dist on, mais il n’en sera riens.

/ Așa se spune, dar nu se ajunge la nimic /

Balada lui este cea mai cinică din toate. Dintre celelalte, unele
sînt candide, unele satirice, unele ambivalențe, cîteva serioase,
însă nici una nu exprimă ceva simțit profund, cum ar fi exprimat
dacă subiectul ar fi fost cavalerismul. Dragostea curteană este
doar un joc obișnuit, nu un ideal bine motivat de care să se
agațe oamenii cu disperare și pentru care, ca și cavalerii care
au primit provocarea de la St. Ingelbert, să-și riște viața.
Plecînd mai departe în Languedoc, Carol al Vl-lea și curtea sa
trecură cu alai mare prin Nîmes, Montpellier, Narbonne pînă la
Toulouse, pe străzi bogat împodobite „încît era o minune să-i
vezi“. Il întîmpinară oameni din toate grupurile și clasele, fiecare
în veșminte potrivite, și se puseră mese la care poporul putea
mînca și bea. Cămara regelui a fost aprovizionată de supușii lui
; în-tr-un oraș el primi o turmă de oi și 12 boi grași, precum și 12
cai de vînătoare cu clopoței de argint. între timp, miniștrii lui se
interesară despre condițiile de trai, porunciră reforme și
desființară cele mai mari biruri.

Intervenția regală puse în scenă cel mai grandios gest al ei la

Beziers, cînd l-a pedepsit pe principalul funcționar al ducelui de
Berry, nepopularul Bétizac. Investigațiile secrete ale miniștrilor
regelui dezvăluiră multe „acte atroce și asemenea extorcări încît
toată țara striga împotriva lui“. , Cînd a fost arestat și interogat,
Betizac insistă că toți ț-J nii, cam trei milioane de franci,
fuseseră plătiți co ' ducelui de Berry și contabilizați. Cînd fu
arestat, d; mentele lui confirmară spusele sale. Comportarea lui
h părea să fie pasibilă de pedeapsă cu moartea deoarece, după
cum arătau unii anchetatori, „Ce putea face el dacă sumele au
fost cheltuite cu extravaganță... deoarece acest duce de Berry
este cel mai lacom om în viață“. Alții nu erau de acord, spunînd
că Betizac sărăcise atît de rău poporul „încît sîngele din aceste
sărmane ființe strigă împotriva lui“. Ar fi trebuit să protesteze
împotriva ducelui

-•■iu, dacă n-ar fi reușit să-l înfrâneze, trebuia să-l informeze pe

rege și Consiliul regal.

Știrea despre arestarea lui Betizac aduse un torent de plîngeri

care arătau cît era de urît de popor și, în același li mp, aduse
scrisori trufașe de la Berry, care confirmau că lot ce făcuse
Betizac, fusese făcut la poruncile lui. Deși regele dori ■ ca
guvernatorul să fie condamnat la moarte, Consiliul nu găsi
motive juridice pentru aceasta, de vreme iv superiorul lui,
ducele de Berry, fusese numit de coroană.
Problema a fost rezolvată cu viclenie. Betizac a fost informat în
particular că va fi în mod sigur condamnat la moarte și că
singura lui speranță era să se declare erelic. Dacă făcea
aceasta, el va fi transferat Bisericii și trimis la Avignon pentru
judecată, unde nimeni nu va îndrăzni \ă-l condamne, datorită
dependenței papei de ducele de berry, cel mai puternic și mai
zelos dintre sprijinitorii lui. Crezînd ce i s-a spus, „deoarece cei
cărora le este viața in pericol au mintea cam rătăcită", Betizac
făcu așa cum fusese sfătuit. El recunoscu vina sa constînd din
greșeli de credință, în fața episcopului din Beziers, care,
conform pr^<^^icilor bisericești cu ereticii care au mărturisit, îl
predă imediat forțelor civile pentru execuție. Tîrît la rug în
piața publică, legat cu frînghie și cu lanțuri de gît și burdușit
cu nuiele, Betizac a fost ars și oasele lui spînzurate, spre
Bucuria populației. Lui Berry i se luă funcția de locotenent
al Languedocului, fiind înlocuit de o echipă de
reformatori regali. Poporul din provincie îl aclamă pe tînărul
rege pentru dreptatea sa și votă un ajutor de 300 000 de franci.

La Toulouse, regele se întîlni cu ambasadori de la Genova care-i

aduceau o propunere pentru „o acțiune mare și nobilă"
împotriva regatului berber din Tunisia. Ei îi miau pe cavalerii
francezi să conducă o campanie de ,, "Minare a piraților barbari
care, cu sprijinul neoficial attanului lor, hărțuiau comerțul
genovez, făceau 'M jrsiuni de jaf în Sicilia și în insulele
meditaraneene ;l-i vindeau pe creștinii capturați în piețele lor ca
sclavi. Presupunînd că Franța, de cînd cu armistițiul cu
Anglia, terminase cu neliniștea, genovezii credeau că
„neavînd nimic, de făcut, cavalerii ei ar fi bucuroși să se
alăture acestei acțiuni războinice". Obiectivul propus era
Mahdia 1,

baza principală a piraților și cel mai bun post pe coasta Tunisiei.

Cu acest important punct de sprijin în mîinile creștinilor, îi
spuseră ambasadorii lui Carol, puterea regilor berberi ar fi
zdrobită și ar putea fi distruși sau convertiți. Genova se oferi să
pună la dispoziție flota necesară, proviziile, arcașii și
pedestrașii în schimbul forței de luptă franceze — numai
cavaleri și scutieri, fără servitori — conduși de un prinț al
familiei regale pentru a asigura o angajare autentică.

Oferindu-i pe necredincioși drept dușmani, propunerea a fost

îmbrăcată în toată aureola unei cruciade și înecată în lingușeli.
Pentru faptele ei istorice împotriva păgînilor, spuseră
ambasadorii, numele Franței era temut pînă în India, destul
pentru a opri pe turci și sarazini. 2 Păgînii, avertizară ei, domină
Asia și Africa, ei intraseră în Europa, amenință Constantinopol,
înspăimîntă Ungaria, ocupă Granada. însă sprijinită de Genova,
o campanie franceză ar fi scurtă și gloria de lungă durată. „Un
lucru bun pentru suveranitatea voastră“, îi spuseră ei lui Carol,
„deoarece voi sînteți cel mai mare rege între creștini și
aveți atîta renume".

Proiectul era conceput de acel „foarte subtil bărbat" Antoniotto

Adorno, doge de Genova, a cărui asuprire crease o grupare de
opoziție printre supușii lui. El spera să-și îndulcească
amenințarea, sprijinind inițiativele comerciale ale republicii,
cîștigînd în același timp un aliat puternic în caz de nevoie.
Cavalerii francezi eiau încîn-tați de perspectivă, miniștrii însă
erau precauți. Neavîrd o pace permanentă cu Anglia, ei nu au
fost de acord cu trimiterea forței franceze în afara țării, iar
chestiunea conducerii ar fi iscat gelozii. Trebuind să aștepte
pînă la noi consultări, genovezii au trebuit să meargă acasă fără
să B primească un răspuns.

în timp ce era la Toulouse baronul de Coucy se alătură ■ suitei

regelui la o vînătoare, din care aproape că a rezultat 1 portretul
lui atît de necesar spre a fi lăsat istoriei. Vînătorii I se rătăciră
într-o pădure la căderea nopții. Intrînd din ce ■ în ce mai adine
în păienjenișul întunecos, ei nu și-au găsit drumul pînă ce
regele se jură că, dacă scapă de acest I pericol, va dărui
contravaloarea calului său capelei Notre I Dame de Bonne
Esperance, de la mănăstirea Carmes din
Toulouse. Ca răspuns, lumina străpunse cerul, se văzu o ■
'arare și în ziua următoare regele își îndeplini
jurămîntul, comemorat mai tîrziu printr-o frescă în
mănăstire, coiiținînd singura reprezentare contemporană
cunoscută a lui Enguerrand de Coucy. Din nefericire, chipul nu
se vede. Iu copiile care au supraviețuit demolării mănăstirii
în 1118, el este zărit între șapte nobili din suita regelui, fiecare
identificat prin blazon. Aceștia sînt Ludovic de Orleans, ducele
de Bourbon, Henri de Navarra, Olivier de Clisson, Filip de Eu,
Henri de Bar și, în sfîrșit, Enguerrand ilc Coucy, singurul a cărui
față este întoarsă ca și cum ii ar bate joc de posteritate în mod
deliberat.

Puțin după aceea, a plecat probabil în Spania ca să aranjeze cu

regele și regina de Aragon căsătoria fiicei lor Yolande, de 8 ani,
cu Ludovic al II-lea de Anjou. Relatarea lui Froissart despre
această misiune, care era menită n;i cîștige un aliat jn obținerea
coroanei Neapolelui de că-lie angevini, este o încîlceală fără
ieșire despre ce ar fi Tost posibil sau nu să se întîmple. El
afirmă că baronul de (loucy însoți pe Anjou la o căsătorie
adevărată care de fapt nu avu loc decît în 1400 și plasează
scena în mijlocul multor altor discrepanțe de timp și loc. Totuși,
s-a încheiat intr-adevăr un contract de căsătorie în 1390 și
baronul de Coucy ar fi fost desigur cel ales pentru a negocia.
De la moartea soțului ei, ducesa de Anjou i-a căutat cu
insistență influența pentru a o ajuta în cauza sa, mai mult încă,
Coucy era înrudit prin căsătorie și bine cunoscut de regina
Aragonului, care fusese Yolande de Bar, sora ginerelui lui. El
fusese reprezentantul la căsătoria anterioară a tînărului Ludovic
cu fiica lui Bernabo Visconti, care a fost anulată cînd Bernabo
căzu de la putere. în versiunea lui Froissart, ducesa de Anjou îl
rugă pe seniorul de Coucy să-l însoțească pe fiul ei în Spania și
„el a fost de acord cu bucurie" să întreprindă călătoria. Ludovic,
în vîrstă de 12 ani, își luă rămas bun de la papă și de la mama
lui în hohote de plîns, deoarece „inimile lor li se frînge'au din
cauza despărțirii și nu era sigur cînd se vor mai vedea din nou".
Coucy împreună cu suita lui plecară călare la Barcelona / 400
km sau mai mult de la Avignon, sau 300 de la Toulouse / și la
sosirea lor, regina Aragonului a fost „cît se poate de mulțumită
să-1 vadă pe baronul de Coucy" și-i mulțumi tînărului de Anjou
că l-a adus, spunind că „toate vor fi mai bune din această
cauză".

Toate sînt destul de firești deși probabil că nu s-au în-tîmplat ;

negura vremii s-a așternut peste fapte.

Dacă într-adevăr Coucy s-a dus în Spania, el ar fi văzut o țară

aflată într-o situație explozivă. în Peninsula de sub Pirinei
ajunseseră acum ecourile revoltelor care trecuseră prin Europa
cu 10 ani înainte. îndelungatele războaie civile dintre Pedro cel
Crud și fratele sau vitreg Enrique tîrîseră după ele valul
inevitabil de jafuri, asupriri și biruri. Antagonismele sociale și-
au găsit refularea în pr’goana împotriva evreilor care, în istorie,
devin cu regularitate un microcosmos a relelor mari ale lumii.
în Spania, rolul lor a fost mai proeminent și s-au bucurat de o
mai mare prosperitate decît în altă parte. Pedro cel Crud îi
întrebuințase pe scară largă ca sfetnici și agenți, în afară de
faptul că avea o amantă evreică. Preferința lui îi oferi lui Enrique
un temei pentru acuzațiile sale, pînă ce Enrique ieși victorios.
Apoi și el folosi serviciile financiare ale evreilor.

Ura poporului era ațîțată de instigatori care sporeau teama că

influența evreilor creștea și cereau anularea datoriilor față de
ucigașii lui Hristos. Avînd un motiv religios, teama economică
se poate transforma în furie. Un arhidiacon fanatic, Ferran
Martinez, predică o versiune a soluției finale a lui Hitler. în 1391
începu uciderea, luarea averii și convertirea forțată a evreilor, și
acest gust pentru violență se transformă curînd în insurecție
împotriva clerului și clasei avute, cuiminînd cu patru zile de
teroare la Barcelona. Ocrotirea evreilor a fost denunțată de
populație ca trădare față de creștinism. Treptat, conducătorii își
redobîndiră pozițiile, însă agresiunea împotriva evreilor fusese
prea evidentă și dăunătoare din punct de vedere fizic ca să fie
reparată. Ei au devenit vulnerabili, iar Spania va permite
expulzarea finală după o sută de ani.

Coucy apare din nou la Toulouse la 5 ianuarie 1390 și la 28

ianuarie la Avignon, unde participă la audierile în favoarea
canonizării unui sfînt francez. Candidatul era Pierre de
Luxembourg, de viță nobilă, un tînăr de înaltă sfințenie și de
familie mare, decedat de curînd, la vîrsta de 17 ani, a cărui
numire era menită să ridice poziția papei de la Avignon.
Legitimitatea lui Clement nu putea fi pusă la îndoială dacă
Dumnezeu ar fi primit în anturajul său pe un sfînt. Numele lui
Pierre a fost propus sub cele

mji înalte auspicii, prima dată de către ducesa de Anjou In 1335,

apoi de către noul cancelar al Universității din l'aris, Pierre
d'Ailly, în numele regelui.

Fiul castului și piosului conte Guy de St. Pol, care murise de

ciumă ca ostatic în Anglia, și al lui Jeanne de Luxembourg din
aceeași familie cu defunctul împărat < arol al IV-lea, Pierre
rămăsese orfan la trei ani și renunțase cam devreme la cele
trupești printr-un jurămînt • In castitate permanentă făcut la
șase ani. Se spunea că-i impusese același jurămînt și sorei lui
de 12 ani și că-i reproșase fratelui său că a rîs, pe motivul că în
evanghelie vrie că Iisus a plîns dar nu a rîs. La opt ani era deja
un ascet, exagerat de înalt, cu pieptul scobit, care fusese trimis
să studieze la Paris, unde practica postul și auto-flapi darea și
ceru să intre în austerul ordin al celestinilor, la modă în vremea
aceea. Deoarece tutorii nu i-au permis, i I vizita frecvent ordinul
pentru a se hrăni numai cu pîine vi apă și a dormi pe pămîntul
gol, complet îmbrăcat, păs-Irrndu-și brîul și pantofii pentru a fi
gata, fără să piardă limp, pentru rugăciunile de la miezul nopții.

Pietatea sa remarcabilă combinată cu originea nobilă îi aduse

numirea în funcție de canonic la 9 ani, ca arhidia-ron cîțiva ani
mai tîrziu, ca episcop de Metz la 15 ani și cardinal la 16 ani.
Roba roșie nu-i descurajă austeritatea i rugăciunile singuratice.
Viața lui „nu a fost altceva decît umilință“ și „fugi totdeauna de
vanitate și prisosurile lumii". El petrecea cea mai mare parte a
zilei și nopții în rugăciuni solitare sau punîndu-și pe hîrtie
păcatele în-Ir-un carnet la lumina luminării și spovedindu-se de
două ori pe zi capelanului său. Nerăbdarea lui, ca și
limbuția llcaterinei din Siena, era cîteodată prea mult pentru
capelan ,care din cînd în cînd se făcea că doarme cînd auzea ca
Pierre bate la ușă în mijlocul nopții.

Cardinalul-copil dobîndi facultatea de a vindeca în mod

miraculos : se spunea că a salvat-o pe ducesa de Bourbon de
durerile facerii, care durau de două săptămîni, vindecase rănile
lui Guy de Tremoille, căpătate în timpul unui I urnir, înviase pe
un intendent al ducelui de Bourbon care fusese lovit de trăsnet
și, în afara acestui cerc destul de limitat, redase sănătatea unui
lucrător sărac care fusese torturat de briganzi. Cînd muri în
1387 din cauza epuizării și a rigorilor pe care și le impusese, a
fost înmormîntat conform dorinței sale în cimitirul săracilor din
Avignon, unde mormîntul îi deveni loc de pelerinaj zilnic al săra-

cilor și bolnavilor, făcînd „mari minuni". Regi și nobili, inclusiv

baronul de Coucy, trimiseră daruri bogate și lămpi 1 de argint
iar Froissart, care niciodată nu scăpa nimic, veni I să observe
mulțimile la mo^^îi^t.

Pentru a avea probe de necontestat pentru canonizare, j

audierile asupra meritelor lui Pierre durară șase luni și j se luă
mărturie de la 72 de martori despre 285 de aspecte diferite. Ca
al optulea martor în prima săptămână, Coucy depuse mărturie
spunînd cum, cînd Pierre s-a dus să ia în primire episcopatul,
ceruse soldații fratelui său, contele Waleran de Pol pentru a-i
îndepărta pe clericii urbaniști care dețineau proprietatea
episcopală. Cînd Waleran ceru să fie plătit din veniturile
episcopatului, Pierre spuse că mai curînd ar muri decît să
încheie vreo înțelegere pe baza pămînturilor Bisericii, după care
se iscă o astfel de discordie între frați încît chiar Coucy trebui
să ia în păstrare proprietatea Bisericii pînă ce s-ar fi ajuns la o
înțelegere. El adăugă că-1 cunoaște pe Pierre din copilărie, cînd
se minuna de pietatea sa, și că n-a văzut vreodată în Avignon
un tînăr atît de virtuos.

Toți martorii nu au fost de ajuns. Fie că lipsa de sfințenie a lui

Clement a dat înapoi în fața unei chestiuni de sfințenie sau că el
a ezitat din alte motive, cert este că el lăsă procesul în
suspensie iar reputația sa ca antipapă făcu ca acesta să nu fie
reluat decît peste 140 ani. Pierre de Luxembourg a fost în cele
din urmă beatificat, însă nu canonizat, în 1527.

în compania regelui și a curții, Coucy se întoarse la Paris prin

Dijon, unde ducele de Burgundia era gata să „se prefacă" —
cum făcea în toate — într-o manieră măreață pentru a intra din
nou în grație. Se scrisese o întreagă carte despre festivitățile,
veșmintele, banchetele, ! turnirele, darurile și cheltuielile pentru
această ocazie, însă în mijlocul nenorocirilor din secolul al XlV-
lea aceste ex- I travaganțe reapar atît de regulat încît uimirea
dispare,

Menite să etaleze un statut politic, aceste festivități ( trebuie să

fi constituit un stimulent economic. Pentru vi- 1 zita regelui în
Burgundia primiseră comenzi pentru mărfuri și servicii croitori,
brodeuri, bijutieri, armurieri și toate meseriile. Numai ducele
comandă 320 de lănci noi, pentru a le da concurenților. Toate
orașele din Burgundia care urmau să fie vizitate de rege în
drumul lui primiră

funduri pentru a curăța și împodobi și chiar pentru a repara

străzile și piețele. Chiar Dijon, cu pădurea lui de turnuri și
clopotnițe și hornuri prevăzute cu grilaje de l icr pentru a nu
lăsa berzele să-și facă cuib, ulițele sale strimte și întortochiate
și tavernele rău famate, trebui să înceapă curățenia, îndepărtînd
murdăria lăsată de animale. I rintre arcadele sale întunecate de
lemn hoinăreau în voie. ciini, pisici, porci și oi, porcii în mod
special lăsînd miros și murdărie. Mîncători lacomi, gălăgioși și
„nesociabili“, ci erau subiectul permanentelor plîngeri pentru că
mușcau și, intr-un caz, au mîncat un copil, motiv pentru care
animalul vinovat a fost executat prin spînzurare. Regulamentele
care interziceau ținerea porcilor în oraș și aruncarea murdăriei
lor în rîu nu prea aveau efect.

Deoarece nu exista o sală suficient de mare ca să încapă toți

oaspeții a fost comandat un cort gigantic, confecționat din 30
100 de coți de material, pentru a acoperi curtea palatului. După
eveniment, materialul a fost tăiat și vîndut pe bucăți. Cantitatea
de țesături folosită pentru draperiile din satin albastru care au
fost atîrnate în toate camerele ducale, pentru 300 de rochii de
mătase și damasc destinate doamnelor participante și pentru
tot atîtea jiletci din catifea pestriță și satin pentru cavaleri,
trebuie să fi golit Flandra. Cîte croitorese au fost angajate
pentru a broda draperiile, cu deviza ducelui „II me tarde“
împletită cu inițialele soției sale pe un fundal cu turturele
azurii agățate într-o pădure de portocali și lămîi ? Cîți tîmplari și
muncitori au găsit de lucru la răzuitul pereților, la tăiatul
copacilor, nmelatul terenului și construcția tribunelor acoperite
pentru trei zile de turnire în luna februarie ? Cînd numai gazda
avea treizeci de cai de luptă pentru festivități, este de presupus
că numărul total ar fi necesitat o armată de rîndași și grăjdari.
Spre oraș se îmbulziră jongleri, actori de miracole, acrobați și
dresori pentru a distra poporul în timp ce nobilii participau
la lurnire.

Enguerrand de Coucy, chiar și la 50 de ani, a fost un cîștigător,

sau poate chiar cîștigătorul turnirului, primind o cataramă de
perle cu safire de la ducesă ca recompensă, în schimbul de
daruri pentru rămas bun (și se ținea cont cu scrupulozitate de
cit costa fiecare dar) ducele de Burgundia îl depăși pe rege,
dîndu-i un cadou mai scump decît cel pe care regele il dădu
ducesei. Ceremoniile se terminară cu cîntece și dansuri ale
doamnelor și domni-

șoarelor „din dragoste pentru rege, pentru ducele de Touraine

(Orléans), ducele de Bourbon și baronul de Coucy".
Curînd după întoarcerea lui Carol la Paris, promisiunea lui de a
nu se gîndi la nimic decît la reunificarea Bisericii a fost lăsată
de o parte în favoarea acțiunii atrăgătoare a Genovei împotriva
regatului Barbariei. Era o aventură gata pregătită, fără a
necesita manevre politice serioase ca cele cerute de cauza
papală. Cruciada, chiar dacă avea puțin de a face cu crucea,
dădea prestigiu par-ticipanților, fără a mai aminti Privilegium
cruciș care permitea un moratoriu asupra datoriilor lor și
imunitate față de justiție. In timp ce „focul curajului înflăcăra
toate inimile" se observară unele precauții. Consiliul limită
numărul cavalerilor care puteau părăsi țara la 1 500 și nici unul
nu avea dreptul de a pleca fără aprobarea regelui. Toți care se
înrolau trebuiau să-și cumpere echipamentul cu banii lor și nu
aveau voie să ia oameni în afara domeniului lor.

Ludovic de Orleans, intenționînd să devină el, în locul unchiului

său, ducele de Burgundia, cel mai important bărbat din regat,
dorea comanda și îi copleși cu daruri pe nobilii influenți în
speranța s-o obțină. Unchiul lui exercita destulă influență
pentru ca el să n-o capete, pe motivul tinereții și lipsei sale de
experiență, punînd astfel și mai multe paie pe foc. Ducele de
Burgundia avea prea multe interese de rezolvat acasă ca să
vrea să părăsească țara ; Berry nu era în grații și nici nU era un
războinic. Ducele de Bourbon, nerăbdător să-și găsească gloria
pe urmele lui Ludovic cel Sfînt care murise pe țărmurile Tunisiei
în ultima lui cruciadă, a fost deci ales, avîn-du-1 pe baronul de
Coucy ca adjunct la comandă.

Printr-un gest de mare prinț, Coucy ctitori o biserică și o

mănăstire înainte de plecare. Deoarece viața religioasă era
recunoscută ca superioară celei seculare, întemeierea unei
instituții religioase era o cale în plus de a se bucura de
binecuvîntarea Bisericii. în afară de aceasta, după cum spusese
ducele de Burgundia cînd întemeiase o mănăstire carthusiană 3
la Champmol în 1385, W,pentru izbăvirea sufletului nimic nu e
mai potrivit decît rugăciunile călugărilor pioși‘S '
Baronul de Coucy alese ordinul celestinilor, a căror au

■î-citate extremă ii tăcuseră, paradoxal, favoriții unei nobi-limi

subjugată patimilor lumești. Era această preferință inii--adevăr
un paradox, sau era o neliniște spirituală și o nevoie de
pocăință într-o viață atît de deosebită față de principiile pe care
le mărturisea ? Dualitatea vieții sub credința creștină se
manifesta în graba cu care Ludovic de Orleans se îndepărta de
bogății și de plăceri, ca și de intrigile politice pentru a merge la
privegherile dure și i cei dintr-o mănăstire celestină. Prin
împărtășirea austeri taților monacale scăpa de dezgustul față de
sine. Chiar ,.i contele de Foix, un materialist încăpățînat care
cunoș-ica mînia, vanitatea și alte păcate își compuse propria
sa carte de rugăciuni în care recunoștea marea suferință c are
vine de la a crede că „Dumnezeu nu mai există și ca binele și
răul provin din firea lucrurilor fără ca Dumnezeu să intervină.
După aceea vine moartea, moartea trupului și a sufletului“.

Oricîtă mîngîiere ar putea da credința creștină ea este

contrabalansată de neliniștea pe care o naște. în această
neliniște, spre sfîrșitul vieții sale, Chaucer în „envoy“-ul ■au la
povestirea parohului era îndemnat să-și „revoce“ operele vieții
sale — Povestirile din Canterbury, Troilus :; Cressida, Cartea
Ducesei și toate poemele care nu erau pioase — și să-l roage pe
Hristos să-l ierte că a scris aceste „deșertăciuni lumești...
pentru ca să fiu unul din cei care ni Ziua Judecății vor fi
izbăviți“. Creștinismul deținea intr-adevăr o putere tragică dacă,
pentru a se izbăvi, un om își renega propria sa creație.

Fondatorul din secolul al Xlîî-lea al ordinului celestinilor își

alesese de tînăr o viață de schimnic într-o peșteră pentru a se
devota lui Dumnezeu în timp ce ajunsese la completa renunțare
de sine și la tot ce însemna viață. ICI petrecuse “6 ore pe zi în
rugăciuni, purtînd o cămașă din păr, hrănindu-se cu foi de varză
și apă în timpul a ■■ase „posturi mari“ într-un an, fiecare de 40
de zile. Atră-îtnd discipoli și devenind celebru, el ajunse să fie
ales ca Papa Celestin al V-lea ; apoi cu pocăință amarnică
și mtr-un gest unic pentru papalitate, renunță la
pontificat pentru a se întoarce la chinuirea de sine și căutarea
lui Dumnezeu. Ordinul care-i poartă numele, fiind din ce în ce
mai mult în grațiile papilor și regilor, a fost scutit de laxe
bisericești și autorizat să dea timp de 200 de ani indulgențe
persoanelor care într-adevăr se căiau și vizitau mănăstirile sale
în zilele de sărbătoare.

Nu există mărturii că Enguerrand de Coucy ar fi avut obiceiul să

viziteze ordinul și nici una care să sugereze că era un om cu
spiritul tulburat. După toate probabilitățile, alegerea sa nu
reflecta vreo neliniște împovărătoare ci faptul că, cu cit
austeritatea practicată de călugării celestini era mai mare, cu
atît era mai mare siguranța izbăvirii ocrotitorilor lor.

Hrisovul său, datat 26 aprilie 1390, se deschide cu siguranța de

sine caracteristică familiei Coucy : „Ținînd cont că pelerinajul și
bunurile lumești ale acestei vieți trecătoare sînt date celor care
pot și știu cum să le folosească și să le sporească spre a păstra
avuție pentru Dum -nezeu care ne-a împrumutat aceste bunuri"
și în scopul rugăciunilor permanente pentru el, soția lui actuală,
strămoșii și urmașii lui și toți cavalerii și doamnele
acestui ordin al coroanei, el hotărăște și ctitorește o
mănăstire pentru 12 călugări ai ordinului celestin pe
proprietatea sa, la Villeneuve, pe malurile rîului Aisne, dincolo
de Soissons.

El acordă mănăstirii 400 de livre venit anual, venit asigurat

ordinului menționat printr-o mare varietate de garanții legale. Și
ori de cîte ori venitul este mai mic de 400 de livre, el specifică
cum poate fi obținută suma așa încît călugării „să posede în
tihnă acele venituri fără frică de ipotecare din partea noastră
sau a urmașilor noștri". In orice dispută viitoare, călugării să
aibă „sfatul, sprijinul și ajutor din partea noastră și a juriștilor, a
sfetnicilor și servitorilor noștri, ca și cum ar fi disputa
noastră". Celestinii aveau evident un avocat isteț care lucrase
la această donație, sau Enguerrand de Coucy își dăduse
mare silință în această încercare permanentă a donatorilor de a
depăși viitorul.

Ctitoria mănăstirii îl preocupă încă mulți ani. Cînd clădirile încă

nu fuseseră terminate după un anumit timp, el mai adăugă 200
de livre venit anual pentru a o termina. Și mai tîrziu dărui
celestinilor un mare conac la Soissons care aparținea confreriei
arcașilor pentru ca și călugării să aibă un loc de adăpost în timp
de război și să-și poată continua viața monastică ; aceasta,
judecind după un alt dar, devenise și mai confortabilă. Informat
că nu mai aveau călugării vin — predecesorii lor trăiseră și fără
el — Enguerrand aranjă să li se cumpere o vie destul de mare
pentru a le asigura o cantitate anuală suficientă.

din cauză că nu semnase hirsovul pentru această danie inuintea

morții sale, via urma să devină una din liume-i oasele
revendicări ale mănăstirii, într-o dispută aprigă împotriva
urmașilor.

Cei mai nobili din regat se adunară pentru o acțiune împotriva

berberilor, alăturîndu-li-se cavaleri din Hainnult și Flandra,
precum și un grup englez de la Calais condus de fiul nelegitim
al lui Lancaster, John Beaufort, I luce de Somerset,
întemeietorul dinastiei Tudorilor. Clis-■ion, conetabilul, rămase
ca să păzească țara și să nu-i lase adversarului, ducele de
Burgundia, mină liberă. Altfel crupul cuprindea, în afară de
Bourbon și Coucy, toate numele mari : amiralul de Vienne ;
contele de Eu, a cărui liiimă se datora rangului familiei ; Jean
d'Harcourt al VII-lea ; Philippe de Bar, fratele ginerelui baronului
de Coucy ; Geoffrey Boucicaut, fratele și mai celebrului .lean ;
Yvain, fiu neligitim al contelui de Foix, și un gascon notabil pe
nume Soudic de la Trau, „unul din cavalerii curajoși ai lumii“.

Regele îl finanță pe ducele de Bourbon cu “2 000 de franci și

împărți mai mult de 20 000 între ceilalți seniori. I tucele
împrumută alți 20 000 de la Ludovic de Orleans, garantați de
veniturile de pe moșiile sale. Enguerrand de ( !oucy, căruia
tocmai i se plătiseră 6 000 de franci de către coroană pentru a-și
acoperi cheltuielile făcute la Avignon . i Languedoc și
împrumutase încă “0 000 de la Ludovic Ie Orleans, era „mai bine
sprijinit decît oricare altul“, în ilară de Bourbon. El și contele de
Eu mai aduseră cu ei mcă 200 de cavaleri. Papa Clement dădu o
indulgență ge- . nerală care era generoasă, ținînd seama că
fusese părăsită propria sa cauză, și poate prea generos chiar de
vreme ce fusese vorba să fie acordată numai unei cruciade
pentru recucerirea Ierusalimului. Intr-adevăr, cu excepția Ieruri
limului, conform cinstitului Bonet, războiul, „n-ar treimi făcut
împotriva păgînilor“ deoarece Dumnezeu a făcut lumea pentru
toți și „nu putem și nu ar trebui să con-*Irîngem sau să silim pe
păgîni să primească botezul sau credința sfîntă“. .

Grupul francez se întîlni cu vasele de transport geno-veze la

Marsilia, de unde plecară spre Genova pentru a lua provizii,
arcași și pedestrași, precum și pe cavalerii Btrăini. Numărul
cavalerilor și scutierilor se ridica la

1 400—1 500 și forța totală era probabil de 5 000, fără a ține

seama probabil de cei 1 000 de marinari pentru cele 40 de
galere și 20 de corăbii de marfă. Ducele de
Bourbon, baronul de Coucy, contele de Eu și curajosul
Soudic debarcară pe uscat pentru a fi primiți de dogele
Genovei care le dădu în dar siropuri, condimente, prune de
Damasc și „alte licori bune pentru boli". Aceasta n-a
însemnat că nu au fost prea puține provizii. Bourbon
trebuia să mai livreze 200 de butoaie cu vin, 200 de bucăți
de slănină și

2 000 de găini pentru bolnavi și răniți. Din cauza spațiului

restrîns, mulți cai nu au putut fi transportați ; pentru a
economisi întreținerea lor, aceștia trebuiră să fie vîn-duți la
mai puțin de jumătate din valoarea lor. în ultimul moment, s-
a iscat o mare încurcătură în ceea ce
privește binecuvîntarea ce trebuia dată flotei, deoarece
Genova și Franța recunoscuseră papi diferiți. Din cauza
 războiului, aliații trebuiră să facă o punte peste schismă.
Pînă la urmă doi preoți oficiară, reprezentînd ambii papi.

Fiind depășite aceste greutăți, impunătoarea armată care se

pregătea să plece la 1 iulie 1390 a fost un spectacol fascinant și,
mult după aceea, un subiect favorit al acelora care ilustrau
cărțile. Nu mai e nevoie să-l numim pe inluminatorul care a scris
: „Ce minunat lucru este să vezi această flotă sau flamurile ce
poartă blazoanele di-feriților seniori scînteind în sgare și
fluturînd în vînt, și să auzi, cînd muzicanții suflă în goarne și
trompete, sunetele acelor voci care se duc și răsună peste
mare“.

Avură parte de ghinion aproape imediat, cînd o furtună furioasă

pe Elba împrăștie flota și provocă o întîr-ziere de nouă zile pînă
ce flota se strînse din nou la punctul de întîlnire în Malta. în
ultima săptămînă a lui iulie flota porni spre Mahdia, situată pe
curbura de jos a coastei de nord a Africii, la 160 km sud-est de
Tunis. Orașul înconjurat de ziduri se afla în centru și era punctul
cel mai înalt al unei peninsule înguste, lungă de 1,6 km, portul
ei, bine fortificat fiind apărat de un lanț și de tunuri înzestrate cu
dispozitive de aruncat pietre.

Invadatorii hotărîră să trimită pe mal un grup de debarcare sub

conducerea lui Enguerrand de Coucy, care să constituie
avangarda și să distragă atenția inamicului în timp ce grupul
principal trebuia să debarce a doua zi. Cu tînărul și iritabilul
conte de Eu ca adjunct, grupul lui Coucy format din 600—800
de soldați, sprijiniți de arcașii genovezi, porni în ambarcațiuni
cu vîsle. în timp ce

■ islașii își cufundară vîslele în marea liniștită, apele, luînd pa.

te la jalnica eroare mult înainte ca ea să fie comisă, , pareau să
fie înaintate să-i poarte pe acești creștini pe pirmurile
păgînilor". Bărcile de debarcare duceau de obicei pînă la 20 de
cai, ai căror călăreți urcau în șa cît mai i au încă la bord și aooi
cu coiful De cap și lancea în mină, debarcau prin niște uși largi
de la pupă, șarjau spre inamic și, dacă erau urmăriți, veneau
călare înapoi la bordul vasului lor care era dus de vîslași înapoi
în larg.

Baronul de Coucy a fost primul pe țărm și-și conduse grupul în

formație de luptă pentru a întîmpina atacul. Nimeni nu veni.
Avertizați de invazie și crezînd că forța lui era inferioară celei a
creștinilor, sultanul berber \bou-T-Abbas hotărîse să-i lase să
debarce fără să riște • bătălie. După aceea, evitînd o bătălie
decisivă, el i-ar fi Insat pe invadatori să-și uzeze forțele în fața
zidurilor de piatră în soarele de august, în timp ce ei i-ar fi
hărțuit prin atacuri rapide pînă ce epuizarea, căldura, lipsa
proviziilor și imposibilitatea de a aduce întăriri i-ar fi în-frînt. A
fost aceeași strategie pe care Carol al V-lea a lolosit-o împotriva
englezilor și care de atunci a slujit de multe ori la o bună
apărare.

încrezători în victoria asupra păgînilor disprețuiți, cru-țiații își

stabiliră tabăra cu corturi viu colorate în fața zidurilor orașului,
în centru fiind pavilionul ducelui de Bourbon ce arbora flamura
cu crini, iar arbaletierii genovezi pe flancuri. Ei puteau să facă o
blocadă pe mare și pe uscat a orașului Mahdia, însă orașul
depozitase ceva provizii și avea acces la apă dulce prin canale
subterane. în formă de triunghi, orașul avea o mare populație și
o garnizoană de 6 000 de oameni, probabil în locuințe
subterane. Știind că dacă ar fi căzut Mahdia, creștinii ar
trece nestingheriți la cucerirea Tunisiei, sultanul întărise
apărarea Mahdiei în toate punctele și ceruse ajutorul regilor din
vecinătate pentru a strînge o armată în interiorul țării.

Timp de trei zile, nici o mișcare nu întrerupse pregă-l ii ile de

asediu ale invadatorilor pînă ce, în a treia seară, berberii ieșiră
din fortăreață scoțînd strigăte înfricoșă-riaie. Datorită unui
sistem de alarmă organizat de sentinelele din jurul taberei
creștine ei au fost respinși, lăsînd in urmă 300 de morți. Orașul
își reluă rezistența sa tăcută în timp ce creștinii, pentru a-i
împiedica pe călăreți sa revină, ridicară o barieră înaltă de 1,20
m din stîlpi.
legată cu frînghii, cu vîsle și lănci încrucișate servind drept
camuflaj pentru arcașii și sentinelele postate una la 35 m.

De la distanță, sunetul de tobe și trîmbițe anunță apropierea

armatei de eliberare a sarazinilor, care se ridica la 40 000 de
oameni. Făcîndu-și tabăra în spatele orașului, ei nu se
aventurară într-o ofensivă majoră ci se rezumară la cîteva
raiduri pe cai iuți, aruncîndu-se asupra creștinilor cînd soarele
era mai puternic, silindu-i să lupte în armurile lor grele.
Europenii fură „aproape fripți“ înăuntrul oțelului lor, spre
deosebire de berberi care purtau platoșe din material matlasat
sau din piele. Dacă erau urmăriți se împrăștiau rapid, numai
pentru a se regrupa din nou și a urmări inamicul care,
împovărat de armuri, suferi mari pierderi. în următoarele șase
săp-tămîni încăierările continuară aproape în fiecare zi,
și, cîteodată în timpul nopții.

Corăbiile gfenoveze aprovizionară tabăra creștină pe mare cu

provizii din Sicilia și Calabria, însă livrările erau neregulate,
provocînd perioade de lipsuri. Vinul greu importat de genovezi
provoca letargie. Căldura și setea, rănile, febra și bolile din
cauza .apei proaste — aceleași condiții, cu excepția ciumei, ca
în timpul cruciadei Sfîn-tului Ludovic — se abătură asupra
asediatorilor. Norii de insecte ca și inaccesibilitatea orașului îi
deprima pe asediatori. încercară să raționalizeze proviziile și să
se încurajeze reciproc. Baronul de Coucy îndeosebi, conform
loialului Froissart, „se îngriji de bunăstarea cavalerilor și
scutierilor mai săraci, în timp ce ducele do Bourbon era
nepăsător și stătea cu picioarele unul peste altul în fața
pavilionului său, cerîndu-le la toți să i se adreseze printr-o a
treia persoană cu multe ploconeli, nepăsîndu-i dacă acei
cavaleri mai mărunți erau în încurcătură. Baronul de Coucy,
dimpotrivă, îi ajută. Era amabil cu toți și se purta mai curtenitor
decît ducele de Bourbon, care niciodată nu vorbea cu cavalerii
și scutierii străini în maniera agreabilă a baronului de Coucy“.
Neaducînd cu ei berbeci pentru a străpunge zidurile, asediatorii
începură construcția unui imens turn de asalt pe roți. Avea trei
etaje, pentru a depăși zidurile Mahdiei și o suprafață de “2 m.
între timp apărătorii, suferind din cauza blocadei, trimiseră soli
pentru negocieri. Conduși în fața lui Bourbon și a lui Coucy,
care ascultară atenți traducerea făcută de genovezi, solii
întrebară de

“60

I o au venit cavalerii francezi și englezi să facă război cu ■ ei

care nu le făcuseră nici un rău. Spuseră că îi necăji-cm numai
pe genovezi, ceea ce era firesc între vecini, i'i ntru că așa fusese
obiceiul ca „să luăm unul de la ali ui tot ce se poate“.

Răspunsul necesita o mare grijă, spre a servi un i ■iremplu bun

pentru un război drept. Bourbon și i '<>ucy se consultară cu 12
din seniorii de seamă și, pre-4upunînd evident că necredincioșii
nu știau acest lucru, i împunseră că au venit să facă război cu
sarazinii deoarece erau pagini „fără un crez al lcr“, ceea ce îi
făcea illrăr-odată dușmani, și de asemenea ca să-și răzbune «ii
ămoșii „pentru că l-au răstignit și omorît pe fiul Domnului,
numit risus Hristos“.

„La acest răspuns, sarazinii nu făcură decît să rîdă, »pumnd că

evreii l-au răstignit pe risus Hristos și nu ei“. I )iscuțiile se
terminară aie»

In continuare un berber și un creștin, întîlnindu-se în ulara

zidurilor, începură o dispută — probabil nu în mod ttp^>utau
deoarece berberii căutau o cale ae a face prizonieri — în
legătură cu religiile lor. Berberul propuse ca Ji sputa să fie
rezolvată prin înfruntarea a 10 luptători de ambele părți.
Răspunzînd pe loc, se prezentară zece rruciați, inclusiv Guy și
Guillaume de Tremoille, Geoffrey Boucicaut și doi cavaleri
englezi, în timp ce tabăra fremăta de emoție în așteptarea
evenimentului. Numai baronul fui Coucy nu era de acord.
„Țineți-vă gura, voi care niciodată nu țineți seama <le
consecințe" spuse el. „Nu văd nici un avantaj în această luptă."
Presuprmmd că sarazinii nu trimit cavaleri ci numai simpli paji,
ce onoare sau avantaj s-ar cîștiga dacă ar fi învinși ?
Presupunind că provocarea este o capcană lii-nnru a captura
cavaleri creștini ca prizonieri, din care pină acum nu au luat nici
unul ? O astfel de luptă n-ar putea cuceri Mahdia, oricare ar fi
rezultatul. Mai mult mcă, o înfruntare, mai ales cu un inamic cu
care iui ești familiarizat, n-ar trebui acceptată niciodată fără M
deliberare, nici fără autorizarea Consiliului superior și fără a se
cunoaște identitatea completă a adversarului cu nume și
prenume, rang și blazon. Coucy îi admonestă pe luptători
pentru indisciplină, și pentru că nu s-au supus i ■ omenzii
superioare care ar trebui să fie precumpănitoare m armată. Prin
această concepție, el îi depășea pe com-patrioții lui.

Deși sfatul lui cîștigă mulți adepți, alții îi sprijiniră pe contele de

Eu și pe Philippe de Bar, care insistară ca provocarea fiind
acceptară, nu se mai puteau retrage și că lupta trebuia să
urmeze. Conduși de Geoffrey Bouci caut care în „mîndria lui
nereținută“ se oferi să lupte cu 20 de oameni împotriva a 40,
luptătorii porniră călare în armura lor la timpul și locul fixat. O
mulțime de cama razi îi însoțiră, numărul lor mărindu-se pînă în
momentul cînd toți cei apți au fost prezenți la locul luptei
lăsînd tabăra păzită numai de bolnavi, sub conducerea
lui Coucy. Văzînd un număr atît de mare, berberii preferară să
nu apară.

Cu intenția de a preveni încăierarea, fără îndoială la sfatul lui de

Coucy, ducele de Bourbon se grăbește pe mă garul lui,
trezindu-se înconjurat de mai multe mii di războinici ațîțați.
Temîndu-se că nu va fi ascultat dacă ordonă retragerea, el
decise să se lase în voia soartei. în cepînd cu un atac asupra
taberei dușmane, bătălia s< desfășoară cu furie sălbatică.
Creștinii pricinuiesc răni dar nu pot distruge armata sarazină
mult superioară și, sufocîndu-se în armuri, au la rîndu-le multe
pierderi. Sini i scăldați în sudoare, gîfîind cu gura căscată și cu
nările dilatate, devorați de sete. Răniții își dau sufletul în bra țele
camarazilor lor, cei epuizați cad la pămînt nemișcați Aproape de
înserare, chiar și contele de Eu le spuse să si retragă pe motivul
că, dacă sarazinii vor ataca tabăra „acolo nu-i nimeni decît
baronul de Coucy cu cîțiva oa meni bolnavi ; ar putea fi toți
pierduți“ și tabăra ocupata

Relatările diferă foarte mult în ceea ce privește răni ții : după

biograful lui Bourbon, doi cavaleri și patrii scutieri ; după
Froissart nu mai puțin de 60, multora din tre ei dîndu-le numele.
Oricare ar fi numărul, ei au fosl pierduți într-o luptă fără sens.

Frustarea se amesteca cu mizeriile fizice ale unul asediu care

dura de două luni fără rezultat. Se auzini voci care cereau
ridicarea asediului. Cîrtitorii spuneau că prin mici încăierări nu
se va putea cuceri niciodată orașul. Pentru fiecare dușman
omorît, 10 îi luau locul deoarece sarazinii erau în țara lor. Se
apropia iarna cu nopți lungi și reci și se ivi bănuiala că
genovezii, „lan sînt oameni grosolani și trădători", ar putea
dezerta, ple-cînd peste noapte cu corăbiile lor. îngrijorați din
cauza lungii perioade fără comerț, genovezii intr-adevăr
deve niră neliniștiți. Ei spuseră că se așteptaseră ca francezii

'-I ia Mahdia în două săptămîni însă, după cum mergeau lun

urile, ei nu vor cuceri vreodată orașul, necum Tunisia, ni(i anul
acesta sau anul viitor. în mijlocul acestor 'lidoieli și nemulțumiri
se convocă un consiliu de război, wire a fost de acord să se
facă un ultim efort pentru a lua ■ilabdia cu asalt.

Ziua a marcat un măcel. Rezistenta armatei sarazini-lur condusă

de fiii sultanului era intensă. Garnizoana Wlif^iei, luptînd „cu
certitudinea unei recompense glo-I mase pe lumea cealaltă“
aruncă de pe ziduri o ploaie de ageti, pietre și ulei încins care
reușiră să distrugă marele innn de asalt al cruciaților. Soldații
care se urcară pe •âri pînă pe marginea zidurilor au fost
rostogoliți înapoi. în ciuda celor mai puternice asalturi care
aproape ■i ocupară una din cele trei porți ale orașului,
Mahdia mi putu fi ocupată. Armata de luptă berberă a fost
respinsă, însă, ca adesea în Franța, orașul cu ziduri rezistă.

Ulterior, ambele părți au fost dispuse să termine os-iililățile.

Berberii asediați, suportînd invazia și blocada, mi aveau nici un
avantaj să prelungească războiul pe pă-inintul lor. Cu armele și
tacticile lor mai ușoare ei nu puma u să se aștepte la o victorie
decisivă pe cîmpul de luptă. Instigatorii genovezi ai acțiunii erau
mai mult de-• i gata pentru retragere. în timp ce negociau
condițiile . n berberii, invadatorii ridicară tabăra. Drapelele
strălucitoare au fost date jos, corturile împăturite, retrage-i ca
spre corăbii se făcu la nouă săptămîni după debarcare.
„Deoarece ai fost primul care ai debarcat, bunule \ cre“ îi spuse
ducele de Bourbon baronului de Coucy, „eu \ rcau să fiu ultimul
care se îmbarcă1 — o alegere mai puii n exigentă.

Tratatul încheiat de genovezi asigură niște condiții pe •ine

francezii le declarară onorabile, permițîndu-le să plece cu capul
în sus, chiar dacă fără victorie. într-ade-Vir, în timpul ultimului
consiliu convocat pentru discu-imea condițiilor ei se convinseră
pe ei înșiși că făcuseră oii lucru bun. Ca să menții un asediu
timp de două luni Împotriva regilor sarazini și a unui oraș
puternic, spuse Soudic de la Trau, era un lucru „tot atît de
onorabil ca ji cum aș fi fost în trei bătălii“. Alți vorbitori îi
adoptară 1 iicuroși ideea și toți, inclusiv baronul de Coucy, au
fost de >ii-ord să accepte condițiile.

O altă acțiune, a patra de la eșecul din Scoția, se terminase în

zadar nu din lipsă de voință sau curaj sau

capacitate de luptă, ci din cauza preluării impetuoase a unei

sarcini nepractice din punct de vedere militar. Cavalerii
cunoșteau tăria zidurilor împotriva oamenilor, problemele
asediului pentru asediatori, riscurile aprovizionării peste mare,
tot așa de bine ca interiorul coifului lor. Ei ar fi avut posibilitatea
să cunoască condițiile din Africa de nord din debandada celor
două cruciade ale lui Ludovic cel Sfînt, indiferent de timpul care
se scursese; 120 de ani în urmă era ca ieri în ceea ce privește
schimbările ce se așteptau. Neglijența militară avea o
scuzi! totuși. într-o perioadă cu comunicații proaste, informațiile
anticipate lipseau de obicei. Putea foarte bine să nu se
bănuiască fortificația puternică a orașului
Mahdia. Necunoașterea dușmanului era o stare a timpului,
disprețul pentru acest dușman, o stare a mentalității sale.

Froissart susținea că i-au spus cavalerii după aceea „Dacă

baronul de Coucy ar fi fost comandant, rezultatul ar fi fost
altul“. Aceasta-i improbabil. Cu toate că lipsa unui
comandament unic a influențat rezultatul, ceea ce în principal a
dăunat în asediul Barbariei a fost lipsa unui interes vital. Cînd
acesta a existat, cînd interesele au fosl importante, cum a fost
redresarea Franței sub Carol al Vl-lea, s-a impus o strategie
compatibilă cu obiectivul propus, iar nesocotința și lipsa de
prevedere au fost înlăturate. Pentru francezi campania tunisiană
a fost doar o aventură cavalerească cu un pretext religios. Ceea
ce îi îmboldea pe cavaleri la război era dorința de a face fapte de
vitejie, sporită de z.elul religios, nicidecum atingerea unui scop
politic prin forța armelor. Ei se preocupau de acțiune nu de
scop și din această cauză scopul era atît de rar atins.

în Franța, unde nu se primise nici o știre despre soarta

expediției, se țineau slujbe pentru a pogorî mila Domnului
asupra cruciaților care luptau pentru credință. Carol al Vl-lea a
vizitat Coucy-le-Château în septembrie poate pentru a o liniști
pe tînăra doamnă de Coucy sau poate pentru a inspecta din nou
o proprietate rîvnită de coroană și care putea rămîne curînd fără
stăpîn. Bucuria a fost mare cînd au venit vești despre
întoarcerea cruciaților la Genova, la mijlocul lunii octombrie.
Unii dintre cei bolnavi au murit acolo, alții și-au revenit lent
după suferințele îndurate. După traversarea Alpilor în
timpul iernii, au mai trecut șase luni pînă ce ducele de Bourbon

vi baronul de Coucy au ajuns la Paris, urmați la inter-v ale de

timp de însoțitorii lor.
Intervalele și distanțele au ascuns adevărul. Cu toate s-au
întors fără pradă, răscumpărări sau prizonieri ei .ui fost
aclamați, ca și cum ar fi fost victorioși (după cum au fost
aclamați și inamicii lor în palatele musulmane). Nu existau
corespondenți străini în Tunisia, care să raporteze despre
campanie și nici ziare în Franța care să publice dezamăgirile
acestei acțiuni. Pierderile în morți ■ i dispăruți care s-au ridicat
Ia 274 de cavaleri și scutieri -nu cam 20% din forța
expediționară n-au produs o impresie negativă ; aceste pierderi
erau obișnuite. Pînă la urmă, Franța a fost admirată pentru
această acțiune și de Genova deoarece prezența francezilor ca
aliați ai Genevei în această luptă i-a alarmat îndeajuns pe
berberi i u să-i determine să-și reducă actele piraterești.

Nerăbdător să asculte despre toate cele ce s-au petrecut, regele

Carol a ascultat relatările ducelui de Bourbon și baronului de
Coucy și a multor altora. Cîtu^i de puțin descurajat de
povestirile lor, el a declarat că de îndată ce se va putea încheia
pace cu Anglia, el va pleca bucuros sub binecuvîntarea Bisericii
cu o armată regală pentru a înălța credința creștină și a-i nimici
pe păgîni“. IVintre participanți amintirile dureroase și acțiunile
zadarnice s-au șters și cînd, după cîțiva ani, a fost propovăduită
o nouă cruciadă împotriva turcilor, atitudinea lor față de inamic
a rămas neschimbată și entuziasmul ne-lulburat.

Capitolul 23
1

Numită „Africa“ sau ,.AufțriaQi-‘ de europenii din acea vreme și

cîteodată confundată de ei cu C'artUma, anticul Tunis.
2

Sarazin era un termen folosit fără discriminare pentru toți

musulmanii, fie ei berberi, arabi, mauri sau turci,
3
Carthusian, un călugăr sau o călugăriță dintr-un ordin foarte strict din
o mănăstire aflată la Chartreuse în Franța, ctitorită în 1084 de către
Sf. Bruno (Nota trad.).
Intr-un codru întunecos
Nedescurajați de rezultatul echivoc din Berberia regele Franței
și Consiliul s-au îndreptat fără răgaz spre o aventură
formidabilă : terminarea schismei prin forța armelor. Planul unui
marș spri Roma pentru a-1 înlătura pe papa Bonifaciu și a-1
instala pe papa Clement a fost numit Voie de Fait sau Calea
For ței ; o cale opusă Căii Abdicării, adică a abdicării volun tare,
mutuale, a papilor după cum susținea Universitatea Marșul prin
Italia și luarea Romei prin forță era o întreprindere tot atît de
nerealistă ca și invazia Angliei, dovedită atît de recent ca fiind
peste puterile Franței însă politicienii nu au arătat nici o ezitare.
Consiliul regal a luai hotărîrea la sfîrșitul lui noiembrie, la cîteva
zile după în toarcerea baronului de Coucy și ducelui de
Bourbon din Tunisia.

Planul a fost prezentat regelui ca un preludiu al cruciadei.

Miniștrii i-au spus că el nu ar putea porni cu conștiința curată
sub semnul crucii împotriva turcilor pînă ce nu era reunificată
Biserica. „Nu ne putem imagina nimic mai frumos, nici mai
rezonabil pentru noi decît să mergeți la Roma și să nimiciți cu
forța armelor pe acest antipapă Bonifaciu. Nimic nu vi s-ar
potrivi mai bine Putem nădăjdui că acest antipapă și cardinalii
lui, cînd vor înțelege că veniți împotriva lor cu o armată
puternică se vor supune milei voastre". După această mare iz-
bîndă, perspectiva strălucitoare de a înainta pînă la Ierusalim
era la îndemînă.

Cînd ar putea porni ? întrebă regele înflăcărat. El fusese crescut

sub influenta arzătoare a lui Mezibres care umpluse curtea
regală cu propaganda lui despre cruciadă ea mijloc de salvare a
societății și ca salvare a Franței.

Sfetnicii lui Carol i-au spus că poate începe imediat campania și

planul s-a pus de îndată în mișcare. Trebuia inclusă toată casa
regală, chiar și ducele de Bretania a fost invitat deoarece „nu
credeau că este prudent să fie lăsat acasă“. El a prezis în mod
supărător că acțiunea proiectată „se va termina în vorbe“.

S-a căzut de acord asupra unei forțe armate imense de 12 000

de lăncieri, cu plecarea de la punctul de adunare din Lyon după
patru luni, deci în martie 1391. Recele și fratele său trebuiau să
conducă 4 000 de lăncieri, ducii de Burgundia, Berry și
conetabilul cîte 2 000 fiecare, ducele de Bourbon și baronul de
Coucy cîte 1 000 ; toți trebuiau să primească plata anticipat pe
trei luni. II irurile necesare pentru organizarea unei asemenea
armate și întreținerea ei par să fi fost tratate cu ușurință
; finanțarea aventurii a fost tot atît de nerealistă ca și Calea
Forței însăși. Cînd s-a întrunit Consiliul pentru a aui criza
birurile, semnul de rău augur apărut sub forma unei furtuni
îngrozitoare, i-a făcut pe membrii Consiliului să ezite. A fost
oare un semn al lui Dumnezeu împotriva impunerii unor noi dări
asupra unui popor deja ■lupraimpovărat ?

Vocea Universității s-a pronunat împotriva Voie de I'uit mai

explicit decît tunetele și fulgerele. Intr-o predică uimitoare de 12
ore ținută în fața regelui și a Curții la 6 ianuarie 1391, Jean
Gerson, un tînăr învățat avînd deja faimă de predicator și-a
exprimat opoziția. Avînd '7 de ani și doi ani pînă la doctoratul lui
în teologie, Ger-nn era protejatul rectorului, Pierre d'Ailly, căruia
avea •4Î-i urmeze în curînd la vîrsta de 31 de ani. O dată cu in-
lmsificarea schismei, el avea să devină apărătorul cel mai tiu
portant al supremației unui Conciliu bisericesc asupra pipiei și
cel mai remarcabil teolog francez al epocii sale.

Gerson era un om care nu putea fi supus clasificării i

generalizării. Mistic în credință, el era rațional în practic ă Ca
iubitor al căii de mijloc, el nu avea încredere în I pscesele altor
mistici și vizionări ; ca om al Bisericii, era di; conformist cît și
non-conformist. Umanist în idei, el ■■ a opus cu brutalitate
primilor umaniști francezi în mac a dezbatere despre Roman de
la Rose. Deși nu-i plăceau
167

vizionarii, îndeosebi femei, el avea să devină în ultimul său an

de viață unul din cei doi teologi dispuși să garanteze
autenticitatea vocilor Ioanei d'Arc. Aceasta nu din cauză că ar fi
fost un liberal în sensul modern al noțiunii, ci pentru că a
înțeles intensitatea credinței ei religioase. El a fost un
compendiu și o oglindă a ideilor și influențelor intelectuale ale
epocii sale.

în vremurile mai vechi, ar fi fost un călugăr, dar în ultima sută

de ani, universitatea preluase de la mănăstire activitatea
principală de a transmite cunoștințele trecu tului și de a le
continua în prezent. Intrînd la Universitatea din Paris la vîrsta de
14 ani, Gerson a constatat apoi că teologia și filozofia erau
petrificate în silogismele aride ale scolasticii. în marea epocă a
lui Aquino, scolastica preluase sarcina de a răspunde la toate
întrebările despre credință prin rațiune și logică însă rațiunea s-
a dovedit incapabilă de a da explicații asupra lui Dumnezeu și a
universului și efortul s-a diminuat lăsînd numai carapacea tare a
unei argumentări prin logică practicata, după cum spunea
Petraraca cu dezgust, de „copiii cu cap de mistreț“. Cînd
aceștia începeau să „scuipe silogisme“, sfatul lui Petrarca era
să o iei la sănătoasa. Gerson, ca șl alții din timpul său atît de
frămîntat, jinduia după ceva mai plin de sens pentru suflet și a
găsit alternativa în credința mistică și în comuniunea directă cu
Dumnezeu,

El a crezut că societatea poate fi regenerată numai printr-o

reînnoire și aprofundare a credinței în care „curiozitatea
zadarnică“ nu avea loc. „Cunoașterea lui Dumnezeu este mai
bine dobîndită printr-un sentiment di căință decît prin cercetare
intelectuală“. El a adoptat ace« eași concepție și despre
supranatural, afirmînd existenta demonilor și fiind în dezacord
cu acei care nu credeau In ei din lipsă de credință și din cauza
„infestării cu rațiune“. Totuși Gerson nu a putut ține rațiunea să
nu intervină. El a luat în derîdere superstițiile magice și ale
an trologilor și a recomandat examinarea atentă a viziunilor
înainte de a li se da crezare.

Nu a fost de acord cu Biblia în limba natală, totuși, ca poet,

profesor și orator, a scris multe din predicile f tratatele sale în
franceză pentru a putea transmite sem nificațiile lor oamenilor
simpli și tinerilor. Educatori medievali pierdeau în genere mult
timp compunînd prt dici pentru copii. Gerson era interesat
îndeosebi în edu carea copiilor gi, în mod neobișnuit, îi
considera persotB»

distincte de adulți. într-un tratat pentru școli bisericești el a

arătat că este nevoie să se țină o lampă aprinsă in dormitorul
copiilor mai mici pentru a le servi ca simbol al credinței și a
le.da lumină, cînd se sculau noaptea pentru „nevoile firești". El
a avertizat că reformarea Bisericii trebuia să înceapă cu
educația corectă a copiilor și că reforma colegiilor să înceapă
cu reformarea școlilor elementare.

A recomandat confesorilor să insufle copiilor un sim-țămînt al

păcatului în ceea ce privește obiceiurile lor sexuale pentru ca ei
să recunoască nevoia de căință. Masturbarea, chiar fără
ejaculare „era un păcat care îi răpea copilului virginitatea mai
mult chiar decît faptul că la aceeași vîrstă s-ar culca cu o
femeie". Absența sentimen-li dor de culpabilitate, a păcatului la
copii era o situație ce trebuia schimbată. Ei nu trebuiau să audă
discuții triviale sau să li se îngăduie să se sărute sau să se
mîngîie sau să doarmă în același pat cu copiii de alt sex și
nici măcar cu adulții de același sex. Gerson a avut șase surori,
toate nemăritate și fecioare. Probabil că o puternică influență
familială și-a pus amprenta asupra personalității sale.

Problema sexuală a fost un factor care l-a determinat pe Gerson

să respingă violent romanul lui Jean de Meung, Roman de la
Rose.

Preamărirea dragostei carnale de către Meung, înclinațiile lui

anticlericale, scepticismul său de liber cugetător, toate erau
erezii pentru Gerson. Cînd Christine de l'isan l-a atacat pe Jean
de Meung în 1399 în Epistola către Dumnezeul iubirii, Gerson a
sprijinit-o cu toată pasiunea incendiatorului de cărți. El a
denunțat Roman de la Rose ca dăunător și imoral. Romanul
degrada femeile și făcea viciul atrăgător. Dacă ar fi avut
singurul exemplar existent, spunea el, și ar valora 1 000 de
livre, .el nu ar ezita să-l dea pradă flăcărilor. „în foc
oameni buni, în foc“.

Admiratorii lui Meung au sărit în apărarea lui în scrisori

deschise către Christine și Gerson. Apărătorii, Jean tic
Montreuil, Gontier și Pierre Col erau clerici și Jnvățați a l'lați în
slujba secretariatului coroanei. împreună cu profesorii ce aveau
aceeași părere, ei au fost printre acei care . ales altă cale decît
a lui Gerson ca reacție la răspunsurile prăfuite ale scolasticii.
Cu credința lor în rațiunea umană și admiterea instinctelor
firești, ei recunoșteau

spiritul laic. în acest sens erau umaniști deși nu erau preocupați

de cercetările clasice ale mișcării umaniste din Florența. Ceea
ce admirau la Meung era gîndirea lui liberă și atacul îndrăzneț
împotriva formulelor șablon. Printre anumiți oameni învățați și
luminați susținea Jean de Montreuil, Roman de la Rose era atît
de important încît mai curînd se puteau lipsi de cămăși decît de
această carte. ,,Cu cît studiez mai mult seriozitatea misterelor
și misterul seriozității acestei profunde și celebre opere cu atît
sînt mai uimit de dezacordul dumneavoastră “.

Deși înflăcărată, această exprimare nu era neobișnuită. Pierre

Col a fost mai curajos apărînd senzualitatea care îl ofensa atît
de mult pe Gerson. El afirma despre cînte-cul lui Solomon că el
proslăvea dragostea pentru fiica faraonului, nu pentru Biserică,
că vulva femeii reprezentată de trandafir era considerată sacră
după evanghelia Sf. Luca, și că însăși Gerson se va îndrăgosti
într-o zi cum li s-a întîmplat multor teologi.

Discuția s-a extins. Christine a răspuns cu Le Dit de la Rose și

Gerson cu magistralul eseu Tractatus contra romantium de
Rosa în care figuri alegorice își exprimă plîngerile împotriva lui
Jean de Meung în fața „curții sfinte a creștinității“ și el este
condamnat ca atare. Deși Gerson a avut ultimul cuvînt, el nu a
izbutit să distrugă interesul față de această carte. A continuat
să fie citită pînă în secolul al XVI-lea, supraviețuind chiar unei
încercări pioase de a-i „moraliza" imaginile în care trandafirul a
fost transformat într-o alegorie pentru Iisus.

în timp ce Gerson rămînea în cadrul instituției bisericești,

căutarea credinței îi atrăgea pe alții în afara ei, spre mișcări care
se depărtau de religia instituțională. Oamenii căutau în
comunitatea laică un înlocuitor al ritualurilor cuprinse de rutină
și corupție. Credința era cu atît mai necesară acum cînd se
părea că drumul a fost pierdut într-o pădure întunecoasă unde
totul era confuzie și spaimă.

Daunele aduse de schismă s-au adîncit. Ambii papi erau

absorbiți de manifestări extravagante de dragul prestigiului și
de căutarea sumelor de bani, din ce în ce mai mari, pentru a
face față acestor extravaganțe. Papa Bonifaciu de la Roma lua
dobîndă și vindea prebendele, cîteodată revînzînd același post
unor persoane care ofe-

I i'au mai mult. Vindea dreptul de a deține 10—12 prebende m

același timp. Clement al VII-lea obținea împrumuturi și subsidii
„voluntare" și multiplica birurile ecleziastice pînă ce episcopii
în 1392 au refuzat să mai plătească și au afișat protestul lor pe
ușile palatului papal de la Avignon. Depinzînd de Franța, trecea
taxele bisericești în numele coroanei, și, în multiplele dispute
care au iscat din această cauză el a luat partea coroanei
împotriva clerului. Nu avea nici o măsură a nevoilor sale ; a
trebuit să împrumute de la cămătari și să amaneteze od oarele
sacre. La moartea sa, se spune că însăși tiara papală era
amanetată.

în interiorul imperiului schisma nu a avut un efect -

(■f^Eiir£^1:or prea mare deoarece condițiile erau deja atît do
haotice încît nu puteau deveni mai rele. Carol al IV-lea i-;i luase
precauția ca fiul lui cel mai mare, Venceslav să fie încoronat ca
rege al Boemiei și să fie numit împărat. ( ) dată cu titlul obținut
înainte de vreme, nu au sosit insă și înțelegerea și unitatea.
Aceasta nu era de mirare deoarece Carol a împărțit guvernarea
teritoriilor imperiale între cei doi frați ai lui Venceslav, un unchi
și un văr. Deseori interesele lor nu coincideau ; casele rivale de
Wittelsbach și Hapsburg erau ostile, cele 20 și ceva
de principate erau nesupuse, orașele care se luptau pentru .i-și
menține privilegiile au format ligi împotriva nobililor. Nu se
puteau strînge birurile pentru exercitarea guvernării centrale din
cauza anarhiei și autoritatea împăratului era prea superficială
pentru a controla situația.

Venceslav al IV-lea avea 18 ani cînd s-a urcat pe tron in 1378, la

puțin timp după ce și-a însoțit tatăl în vizita memorabilă la Paris.

Deși inițiat în ale guvernării de către tatăl său, bine i-ducat și

cunoscînd latina, franceza, germana și ceha îi lipsea tăria de a fi
stăpîn pe situație. In ciuda eforturilor ale de a stabili un
echilibru de forțe, permanentele războaie între grupuri și clase
sociale, dintre orașe și prinți, ntre mica și marea nobilime, între
germani și cehi, ligi împotriva altor ligi, au creat o rețea de
disensiuni care au fîșiat suveranitatea și l-au distrus pe
suveran.

O figură tragică, ruinată, Venceslav apare în cronici ‘.I un fel de

Caliban, jumătate măscărici, jumătate vicios o imagine
compusă din jumătăți de adevăruri și le-y.endă reflectînd
animozitățile dintre diversele grupuri d< inamici ai lui. Deoarece
domnia lui a fost cauza revol-

tei husite împotriva Bisericii și a ridicării naționalismului ceh

ostil față de germani, Venceslav a suferit postum atît din partea
cronicarilor clerici cît și a celor germani. Avantajul nejustificat
al cuvîntului scris triumfă pînă la sfîrșit. Insă chiar dacă se
exagerează, poveștile despre Venceslav sînt prea multe de
același gen pentru a nu conține un sîmbure de adevăr.
Descris de către partizanii lui ca un bărbat frumos și manierat el
apare, în genere, mai mult ca un „mistreț sălbatec" care umblă
noaptea într-o companie ticăloasă, intră în casele orășenilor
pentru a le silui nevestele, care și-a închis propria nevastă într-o
casă de toleranță și a prăjit un bucătar pentru că îi servise o
mîncare arsă. După aceste versiuni, el a fost procreat de către
un cîr-paci, s-a născut diform (provocînd moartea mamei la
nașterea sa), a murdărit apa de botez și a pătat altarul din cauza
transpirației abundente cînd a fost încoronat la vîrsta de doi ani
— toate semnele, deși probabil ex post facto, ale unei domnii
nelegiuite. Era fericit numai cînd vîna, petrecînd luni întregi în
pădure vînînd animale de vizuină și neglijînd domnia, preferind
tovărășia pădurarilor și însoțitorilor de vînătoare pe care îi
înnobila, spre mînia baronilor. Eforturile sale inițiale de a
menține dreptatea și a impune ordinea s-au soldat cu un eșec ;
și-a făcut numai dușmani prin favorizarea unei fracțiuni
în dauna alteia, iar erorile sale de judecată i-au dat un sim-
țămînt de incompetență. Incapabil să urmeze o
politică constantă a fugit de probleme și și-a găsit refugiul
în vînătoare și băutură. Deși era ceva obișnuit în
Germania pentru un bărbat din orice rang al societății să bea
pînă cădea sub masă, Venceslav a devenit un alcoolic
inveterat. El deveni din ce în ce mai irascibil, furios și indolent.
Ca suveran stătea la Praga și își neglija restul imperiului. Era
cuprins adesea de accese de sălbăticie cînd se credea că „și-a
pierdut controlul rațiunii". Ca și cum ar fi fost oglinda stăpînului
său, se spune că unul din cîinii de vînătoare care îl urma peste
tot a atacat.și a omorît-o pe prima lui nevastă, Ioana de Bavaria
— deși conform altor izvoare, ea a murit de ciumă lăsînd în
urmă un bărbat disperat, prea îndurerat sau eventual prea beat
ca să asiste la înmormîntare. Evident nu atît de respingător pe
cît a fost descris mai tîrziu, el s-a căsătorit cu altă
prințesă bavareză, despre care se spune că era foarte frumoasă
și că ținea foarte mult la ea. Nu la fel de mult îl îndrăgea

Și Biserica, ai căror preoți i-a pus la stîlpul infamiei împreună cu

concubinele lor. în timpul domniei lui a avut ioc faimosul
progrom din 1389 cînd un preot, care conducea o procesiune
prin cartierul evreilor din Praga, a fost lovit de o piatră aruncată
de către un copil de evreu, pe orășeni să măcelărească 3 000 de
oameni din comunitatea evreiască. Cînd supraviețuitorii au
cerut dreptatea de la rege, Venceslav a declarat că evreii și-
au meritat pedeapsa și i-a amendat pe supraviețuitori, nu
pe făptași.

Conflictul său, rămas celebru, a fost cu Biserică și s-a terminat

prin canonizarea victimei sale. Cauza rezida în lupta obișnuită a
autorității laice împotriva celei ecleziastice. Dușmănia a atins
punctul culminant în 1393 cînd arhiepiscopul de Praga a
poruncit vicarului său general, loan din Pomuk să confirme
alegerea unui abate ales de călugări împotriva candidatului
preferat de rege. Venceslav furios îl aruncă pe arhiepiscop, pe
vicarul general și încă doi prelați în închisoare, apoi, după
eliberarea arhiepiscopului, i-a torturat pe ceilalți ca să le smulgă
o mărturisire despre niște planuri clericale ostile. înnebunit de
tăcerea lor, se spune că a apucat o torță în mînă ca să i-o pună
victimei pe picioare. înfricoșat de ceea ce a făcut, el s-a oferit
apoi să le dăruiască viața în schimbul făgăduielii sub jurămînt
că nu vor povesti despre torturarea lor. Cînd loan din Pomuk s-a
dovedit a fi prea slăbit pentru a semna jurămîntul, Venceslav,
într-un acces de furie, spre a distruge orice mărturie, a
poruncit ca loan să fie legat de mîini și de picioare și aruncat
de pe un pod în Moidau. loan din Pomuk a fost ulterior
canonizat ca martir și făcut sfîntul patron al tuturor podurilor.

Necazurile regelui au continuat în 1390. Era beat mai tot timpul

însă nu într-atît să nu-și mărească posesiunile Boemiei în dauna
marilor nobili. In consecință, a reușit să-i unească împotriva lui
timp de ajuns de îndelungat pentru a le da posibilitatea să-l dea
jos din tronul împărătesc în 1400, deși a rămas în continuare
regele Boemiei.

Dificultățile lui Venceslav nu au fost numai personale sau

temperamentale. Ele au fost o sinteză a secolului său. Și el s-a
rătăcit în pădurea întunecoasă a timpului său. Ca și loan al II-lea
al Franței, s-a născut pentru o domnie prea grea pentru el într-o
epocă cînd prea multe mergeau anapoda. Ca și domnia,
Biserica din țara sa nu

a reușit în misiunea ei și a dat naștere la cea mai puternică

mișcare pentru reformă din Europa. Luîndu-și doctrina de la
Wyclif și luîndu-și numele de la Jan Hus care a fost ars pe rug
ca eretic în 1415, răscoala husită a deschis calea către
Reformare, 160 de ani mai tîrziu. Ea a grăbit și sfîrșitul lui
Venceslav care a murit din cauza unei apoplexii în 1419.

în Franța atmosfera febrilă s-a arătat în 1389 cînd o controversă

nepătimașă asupra concepției imaculate a Fecioarei a făcut să
fie acuzați călugării dominicani, ca evreii în timpul ciumei, că au
otrăvit rîurile poate chiar și fîntînile. S-a întîmplat că un
dominican, Jean de Mont-son, a răspîndit opinia că Fecioara a
fost concepută în păcatul originar. El a fost condamnat de
Universitatea din Paris care susținea părerea contrară,
franciscană, a concepției imaculate. Cînd Montson a apelat la
papa Clement, d'Ailly și Gerson au plecat la Avignon să
ceară aprobarea oficială a părerii lor. Clement era în
dilemă. Concepția lui Montson era aceea a ortodoxiei
anterioare aprobată de Toma d'Aquino. Dacă Clement ar fi
denunțat propria lui ortodoxie, ar fi fost atacat de rivalul lui de
la Roma. Dacă o susținea el ar fi contrazis Universitatea și ar fi
stîrnit mînia populară în Franța. în toiul acestei situații,
dominicanii erau amenințați. Temîndu-se pentru viața lui,
Montson a mers la Roma, lăsîndu-1 pe Clement să se declare
pentru concepția imaculată.

în timp ce devoțiunea pentru Fecioară mai putea stîrni încă

astfel de sentimente la sfîrșitul secolului, necredința și lipsa de
respect erau ceva obișnuit dacă plângerile clericilor și ale
predicatorilor reflectă adevărul. Ocupația normală a clericilor
era critica la adresa laicilor însă acum volumul acestei critici
creștea. Mulți oameni „nu cred în nimic mai înalt decît
acoperișul casei lor“ se lamenta viitorul sfînt Bernardino de
Siena. Colegul său, călugărul Walsingham a povestit că
anumiți baroni din Anglia cred „că nu există Dumnezeu și
neagă sfînta împărtășanie a altarului și învierea după moarte și
consideră că așa cum moare un animal de povară, astfel este și
sfîrșitul omului". La mărturiile de pierdere a credinței se mai
poate adăuga succesiunea de testamente și donații făcute
altarelor, capelelor, mănăstirilor, sihaș-trilor și sumele pentru
rugăciuni și pelerinaje prin intermediari. Unii dintre cei care au
trăit în necredință în timpul vieții își încercau norocul cînd se
apropia sfîrșitul.

Folosirea prea frecventă a excomunicării pentru ne-piodicarea

împărtășaniei sau nerespectarea zilelor de post, atît de deplînsă
de Gerson și de alți reformatori era n mărturie a scăderii
credinței religioase. Bisericile erau coaie și poporul participa în
mică măsură scria Nicolas de Clamanges în voluminosul lui
tratat De Ruina et Re-l'ttratione Ecclesiae (Ruina și Reforma
Bisericii). După el, I merii veneau rar la biserică în afara zilelor
de sărbă-loare și atunci numai ca să vadă fețele vopsite și
rochiile decoltate ale doamnelor și spectacolul coafurilor
lor, „imense turnuri cu coarne ornate cu perle“. Oamenii țineau
posturile în ajun de sărbătoare fără să se roage, eu cîntece și
dansuri lascive în timp ce preoții jucau zaruri și priveau la cele
ce se petreceau. Gerson deplîngea aceeași indiferență : oamenii
plecau din biserică în mijlocul slujbelor pentru a trage o dușcă
și cînd „aud clopotele anuntînd binecuvîntarea, ei aleargă
înapoi în biserică ca niște tauri". Jocul de cărți, scria el,
înjurăturile și blasfemia se practică în timpul celor mai sfinte
sărbători și s-au desenat imagini obscene în biserică, corupînd
pe tineri. Pelerinajele erau prilejuri pentru desfrîu, adulter și
plăceri profane. în unele cazuri lipsa de respect e ra un
subprodus al unei religii care făcea atît de mult parte din viața
zilnică încît era tratată cu o prea mare familiaritate. Corul
reprobării de la sfîrșitul secolului indica însă un element
crescînd de dezgust. „Oamenii dormeau cu nepăsare și
închideau ochii în fața scandalului“ se plîngea călugărul de la
Sf. Denis. „Era pierdere de timp să discuți despre căile de
reformare a Bisericii".

Totuși indiferența, ca vidul din natură, nu este o stare naturală a

treburilor umane. în acel timp s-a ridicat o mișcare cucernică în
micile tîrguri ale nordului Olandei, intre mlaștinile dezolante și
luncile de la gurile Rinului — ca și cum numai un colț îndepărtat
al Europei învrăjbite a putut găsi proaspetei pietăți un loc să
răsară. Deoarece membrii ei trăiau în comun, au ajuns
cunoscuți de către vecinii lor ca Frații Vieții Comune, deși ei își
spuneau simplu „credincioșii". Scopul lor era de a găsi o
uniune directă cu Dumnezeu și, prin predici și fapte bune să
creeze o societate laică preacucernică. Ei nu au fost extremiști
ca vechii Frați ai Spiritului Liber ci, după cum spuneau ei,
„oameni credincioși care încearcă să trăiască în lume“,
înțelegînd că lumea laică era deosebită de cea monahală.

Gerard Groote, fondatorul mișcării, era fiul unui co-î inerciant

prosper de stofe din Deventer, Olanda. Născut în același an ca
și Coucy, el și-a petrecut o tinerele des- I frînată ca student la
drept și teologie la Universitatea]] din Paris, unde s-a inițiat în
magie și medicină și a făcut dragoste cu femei „în fiecare codru
verde și pe fiecare munte“. Considerînd disputele învățaților
„nefolositoare* și pline de discordie“, părăsi Universitatea și
după o ca-|l rieră ca pastor în Utrecht și Köln s-a convertit
dîndu-și | proprietatea din Deventer în scopuri de binefacere și
con-tinuînd să predice evanghelia izvorîtă dintr-un
„sîmbure interior de devoțiune" mai curînd decît din botez și
împărtășanie.

Zelul, talentul său retoric și o personalitate impresionantă au

atras mulțimi de ascultători, care cîteodată nu mai încăpeau în
biserici. Veneau să asculte oameni de la mari depărtări. Purtînd
o veche pelerină cenușie și haine peticite, tîrînd după el un
butoiaș cu cărți cu ajutorul că- I rora respingea criticile după o
predică, Groote îndemna la dragoste pentru aproapele tău și
pentru Dumnezeu, înlăturarea viciului și respectarea poruncilor
lui Hristos. De-plîngînd corupția și prezicînd apropiata cădere a
Bisericii, el predica preoților în latină iar laicilor în limba
maternă. Un discipol îi nota cuvintele și altul mergea înainte
pen- 1 tru a afișa o viitoare predică pe ușile bisericilor din
orașul următor. Se strîngeau grupuri de entuziaști pentru a-
i adopta principiile și se uneau treptat pentru a le
practica, locuind împreună însă în case segregate după sex.

Asocierea era voluntară fără să fie nevoie să depui ju-rămîntul

care era esențial la ordinele obișnuite, obligînd pe membrii la o
viață despărțită de lume. în baza regulilor din Devotia Moderna
a lui Groote, membrii trebuiau să trăiască în sărăcie și curățenie
însă, în loc să cerșească precum călugării, trebuiau să-și cîștige
existența cu învățatul copiilor și cu două bțupații care nu erau
supuse bres- 1 lelor, copierea manuscriselor și gătitul. Groote
credea că munca „era minunat de necesară pentru omenire
pentru a purifica mintea omului", deși nu cea din comerț.
„Munca fizică este sfîntă, însă afacerile sînt periculoase".
Cînd muri de ö boală în 1384, numărul caselor cu adepții lui din
Olanda și Renania trecea de o sută, cele cu femei fiind de trei
ori mai multe decît cele cu bărbați.

Accentul pus de comunități pe devoțiunea individuală și chiar

existența lor fără vreun jurămînt sau o regulă

oficială erau în ele însele o critică adusă ordinelor autorizate.

Religia voluntară care se îndruma singură a fost mai
periculoasă pentru Biserică decît orice număr de necredincioși.
înainte de a muri, lui Groote i se interzisese să mai predice de
către episcopul din Utrecht. Cînd alți oameni ai Bisericii
încercară după aceea să suprime mișcarea, adepții ei își apărară
cu vigoare și cu succes principiile. La Conciliul din Constanța
din 1415 Gerson, deși lui .personal nu-i plăceau aceste doctrine,
îi apără pe adepții lui Groote împotriva învinuirilor de erezie.
Comunitățile lor supraviețuiră deoarece exista un climat de
simpatie în favoarea lor, și nu numai printre laici. La doi ani
după moartea lui Groote, Frații își întemeiară prima lor
mănăstire oficială împreună cu Ordinul augustinilor, deși
tot fără jurămînt. Cu toate că a rămas mică și limitată, mișcarea
avea să ofere în curînd, prin Imitarea lui Hristos de Thomas a
Kempis, cartea religioasă cea mai citită în catolicism după
Biblie.

în 1380, în micul oraș Kempen la sud de Deventer, se născu un

băiat de țăran al unei mame evident învățate care ținea o școală
pentru copiii cei mai mici ai orașului. La 12 ani, Thomas din
Kempen — sau a Kempis cum a fost numit ulterior — intră într-o
școală a mișcării Viața in comun la Deventer, trăi și studie
împreună cu discipolii ei și apoi intră într-o mănăstire augustină
asociată unde rămase pentru restul celor 91 de ani ai săi. Iubind
cărțile și colțurile liniștite, el compilă spusele și predicile
lui Groote și ale discipolilor acestuia într-o rapsodie lungă pe
tema lumii ca amăgire și a împărăției lui Dumnezeu care există
în tine însuți ; că viața spirituală interioară este pregătirea
pentru viața veșnică. Ceea ce repeta la nesfîrșit, prin neîncetate
variante și admonestări, era că viața simțurilor nu are nici o
valoare, că bogățiile, plăcerile și puterile lumii — pe care
oamenii le doresc cel mai mult și rar le obțin — nu le sînt bune
la nimic oricum și că ele sînt numai un obstacol în calea vieții
veșnice ; că drumul spre izbăvire constă în renunțarea
la dorințele pămîntești și în lupta continuă împotriva păcatului
pentru a face loc dragostei pentru Dumnezeu ; că omul se naște
„cu o înclinație spre rău“ pe care trebuie șă o înfrîngă pentru a
fi izbăvit ; că binele este în ce faci iar nu în ce știi — „Mai curînd
m-aș căi decît să știu cum să-l definesc “ ; că numai cei săraci
cu duhul au pace — „este mai sigur să fii supus decît să ai
puterea", că a dori

ceva înseamnă „să fii imediat neliniștR“ ; că omul nu este decit

un pelerin prin viață, lumea este un exil, ești acasă numai cu
Dumnezeu.

Nimic din toate acestea nu erau noi sau deosebite. Imitarea lui
Hristos era ceea ce se spunea, o imitare a mesajului lui Hristos,
o consolare pentru cei umili care formează majoritatea omenirii,
o asigurare a promisiunii că răsplata va veni după aceea. Mult
timp după ce a apărut cartea lui Thomas se cunoștea atît de
puțin despre autorul ei încît se presupuse de către unii că Jean
Gerson era Bacon ascuns în spatele acestui obscur
Shakespeare nordic.

în 1391 apelul lui Gerson împotriva căii prin forță reținu atenția
curții de la cei mici pînă la cei mari. Amintîn-du-și cum îi pîndise
temnița pe predecesorii lui, el își urmări argumentul cu un
oarecare risc dar, fiind născut în Burgundia, el obținuse ca
ducele să-i fie protector, ceea ce probabil a făcut ca predica să
poată fi ținută. El îndemnă coroana să abandoneze Voie de Fait
cu „bătăliile ei îndoielnice șî cu vărsare de sînge“, recomandînd
mai curînd recurgerea la rugăciune și procesiuni de
căință. Printr-o dojană discretă el deplînse că Universitatea
păstra tăcerea asupra subiectului unui Conciliu al
Bisericii, „deoarece nu am nici o îndoială că dacă ați fi fost
mai bine informați despre ce dorea să vă spună fiica
voastră foarte umilă șî devotată, Universitatea din Paris,
despre această chestiune, ați fi ascultat-o cu bunăvoință și
mult bine ar fi ieșit din aceasta“. -

El sugeră cu îndrăzneală că bunăstarea papalității depindea de

cea a comunității creștine, ca un întreg, șî că ar fi „de
netoleaa““ dacă Sfîntul Scaun, instituit pentru binele Bisericii,
ar deveni instrumentul gravei sale dău-nări. El aminti de
Ludovic cel Sfînt, Charlemagne, Roland și Olivier șî de
Maccabeî pentru a-1 determina pe Caroi al VI-lea să șteargă
pata schismei, o sarcină pe care Gerson nu ezită s-o declare
mai importantă decît o cruciadă împotriva Islamului. „Ce-î mai
măreț decît unitatea creș-tinîtății ? Cine poate deține mai bine
această unitate decît cel mai creștin rege ?“

O intervenție mai realistă decît cea a lui Gerson blocă pentru

moment Voie de Fait. Franța nu putea merge să facă război în
Italia fără alianța sau cel puțin fără neutralitatea binevoitoare a
Florenței și Milanului, o perspec-

livă vădit împiedicată de faptul că acestea erau în război una cu

alta. Fiecare avea apărători rivali în Franța. Milano era
reprezentată de Valentina Visconti, soția lui Ludovic de Orléans.
Ludovic viza să obțină regatul promis ti Adriei, care încă
aștepta să fie desprins din Statele papale în schimbul ajutorului
francez. Visul depindea de accesul la bogăția Milanului și de
participarea socrului lui Ludovic în Voie de Fait. Interesele lui
Gian Galeazzo erau duplicitare. El era de acord ca regatul Adriei
să fie in mîini prietenești — adică în mina francezilor — în timp
ce se temea să lase ca Franța să devină o putere în Italia. El
dorea o alianță împotriva Florenței însă nu dorea să opteze
deschis pentru Clement sau să se angajeze în Voie de Fait.
Cîrmuind printre aceste primejdii, el trebui să zădărnicească
planurile ligii florentine împotriva lui și să dejoace
aranjamentele diverșilor fii și rude ale lui Bernabo care îi doreau
distrugerea.

Se răspîndise vestea la Neapole că regele Franței și antipapa

Clement vor veni la Roma cu o mare armată pentru a reunifica
Biserica. Clement era atît de sigur de acest program incit
comandase altare portabile, șei de călărie, samare, pături și tot
echipamentul necesar unei deplasări majore. Foarte alarmat,
papa Bonifaciu îi rugă pe englezi să-i oprească pe francezi.
Aceasta s-a făcut nu printr-o amenințare de război ci printr-o
ofertă de pace. În februarie 1391 veniră în Franța ambasadori
englezi aducînd o ofertă de negociere a unui tratat definitiv.
Baronul de Coucy și contele de Riviere ati fost delegați să
trateze cu englezii, să cineze cu ei și „să le țină companie". Ca o
probă a intențiilor lor serioase, ambasadorii spuseră că unchii
regelui Richard, Lancaster și războinicul Gloucester, vor
reprezenta Anglia la discuții. Franța nu avea cum să refuze
ocazia ce i se oferea, chiar dacă aceasta însemna să amine Voie
de Fait care, bineînțeles, era scopul Angliei. Discuțiile au fost
fixate pentru sfîrșitul lui iunie și marșul spre Roma rămase în
suspensie.

Cînd iunie veni, englezii, atingîndu-și scopul inițial, ezitară să

facă pace. La rugămintea lor, discuțiile au fost amïnate pentru
încă nouă luni, pînă în martie viitor. Adevărul era că părerile
sfetnicilor englezi erau foarte împărțite. Regele Richard și cei
doi unchi ai săi mai în vîrstă, Lancaster și York, doreau pacea în
timp ce neîndurătorul Thomas de Gloucester se opunea cu
neînduple-care. In generația de după perioada cînd tatăl lui
luptase

cu Franța fără prea mult elan, simțul camaraderiei cava-, lerești

scăzuse. Gloucester, fiul cel mai mic, era neclintit în
convingerea sa că francezii erau perfizi și înșelători și că, prin
legi viclene și vorbire ambiguă, ademeniseră pe englezi să nu
mai recunoască cuceririle confirmate în tratatul de la Brétigny.
El refuză să facă pace pînă ce nu i se vor da înapoi „toate
cetățile, orașele, pămînturile și senioriile" pe care le luaseră
prin prefăcătorie, nemai-amintind și de cei 1 400 000 de franci
datorați pentru răscumpărarea regelui loan.

Adevăratul motiv pentru atitudinea lui era mai profund. Ducele

de Gloucester și baronii din gruparea lui se opuneau păcii
deoarece credeau că războiul era ocupația lor. în spatele lor se
aflau cavalerii mai săraci, scutierii și arcașii Angliei care, nefiind
interesați dacă au sau nu dreptate, aveau „chef de război
deoarece acesta fusese mijlocul lor de existență".

în acest moment vechiul aliat al Angliei, ducele de Bretania,

dornic de ceartă ca întotdeauna, reîncepu deodată disputa lui
cu Franța. Descotorosindu-se de loialitatea de vasal, deveni din
ce în ce mai agresiv și mai încrezut, bătînd monedă cu propria
sa imagine și asu-mîndu-și și alte drepturi de suveranitate
independentă. Francezii erau nerăbdători să-l aducă la
supunere înaintea datei discuțiilor cu englezii, știind că altfel
flancul lor neacoperit îi va pune într-o poziție dezavantajoasă.
Coucy, una din puținele persoane acceptate de irascibilul
duce, îi aranjă o întîlnire cu regele și cu Consiliul la
Tours. Montfort veni pe Loara urmat de o suită de 1500 de
cavaleri și scutieri, într-un convoi de cinci corăbii înarmate cu
tunuri ; timp de trei luni, din octombrie pînă în decembrie 1391
se tergiversă încercarea. Cînd alunecos, cînd intransigent,
Montfort nu a fost convins să accepte condițiile. Ca ultimă
soluție se propuse ca fiica regelui, Jeanne, de-abia în vîrstă de
un an, să se căsătorească cu fiul lui Montfort, ca unic mijloc de
a anexa Bretania. Aceeași soluție eșuase nu de mult cu Carol de
Navarra. Fără prea multă amabilitate, după ce încheie ce
pusese la cale, Montfort plecă acasă „pă.strîndu-și întreaga
ură".

în timp ce era la Tours, Coucy a fost prins într-o afacere care

avea să constituie o ironie amară, chiar dacă postumă, pentru
el. S-a întîmplat ca singurul fiu și moștenitor al contelui Guy de
Blois să moară, lăsînd o moșie enormă fără moștenitori
dinastici. Dorința de acaparare

fără limite a lui Ludovic de Orleans se îndreptă imediat spre

această proprietate, care se întindea între domeniile lui din
Touraine și Orléans. El, regele și Coucy plecară călare împreună
din Tours-ul învecinat să-l viziteze pe tatăl care își pierduse fiul
și care era totodată falit. Contele Guy fusese ostatecul din
Anglia care, ca să-și răscumpere libertatea, își tranferase
proprietatea din Soissons lui Coucy prin regele Eduard.
Cheltuind fără măsură, își risipise marea avere ; mîncînd și bînd
prea mult ajunsese, atît el cît și nevasta lui, să fie „atît de grași"
încît el nu mai putea urca în șa și trebuia dus la vînătoare în
litieră. Supus unor accese de mînie, odată omorîse cu
pumnalul pe un cavaler, cum pare să fi fost obiceiul în secolul
al XlV-lea. Acum era bătrîn, bolnav și fără copii, înconjurat de
roiuri de moștenitori prezumtivi certăreți. Baronul de Coucy
avea mare influență asupra contelui Guy, în afara faptului că
mai avea un drept asupra proprietății lui derivînd din banii pe
care-i mai avea de încasat din tranzacția de la Soissons. Ca ,,un
grand traitteur“ (un negociator aesăvîrșit), el a fost ales de
ambele părți pentru a evalua moșia și a aranja vînzarea ei lui
Ludovic de Orleans. Vînzarea unei proprietăți dinastice pe bani
era considerată o rușine. Dacă Coucy ezită să acționeze
în această problemă — și nu avem nici o mărturie că a ezitat —
el a fost generos, aproape prea generos recompensat de
Ludovic pentru serviciile sale. Cînd reuși să reducă prețul cerut
de Blois, de 200 000 de franci pentru pămînturile sale din
Hainault, cu 50% sau 25%, Ludovic îi plăti lui diferența. In
același timp, Ludovic îi achită lui Coucy datoria de 10 000 de
florini împrumutată pentru campania din Tunisia „drept
considerație pentru vărul nostru care ne-a făcut multe și mari
servicii". Pentru întreaga moșie Blois, Ludovic plăti 400 000 de
franci din zestrea soției sale, devenind astfel proprietar teritorial
la nivelul unchilor lui.

Lui Froissart, care fusese în serviciul lui Guy de Blois înaintea

vremurilor cînd era cu punga goală, îi scăpă aprecierea aspră și
cam surprinzătoare că „Baronul de Coucy a avut o mare vină în
toată povestea aceasta". Poate se referea la faptul că nu trebuia
Coucy să facă bani dintr-o tranzacție pe care Froissart o
considera josnică. Cel care venerează o castă are cîteodată
idealuri mai înalte decît membrii săi. Ca ultimă ironie, și
domeniul lui Coucy după

moartea lui avea să aibă soarta proprietății din Blois și să cadă

în mîinile lui Orleans.

Rar acasă, dacă era vreodată, baronul de Coucy își reluă

îndatoririle ca Locotenent general în Auvergne și Guienne în
ianuarie 1392 și veni în nord din nou în martie pentru a-1 însoți
pe rege la marile negocieri de la Amiens. Ca semn bun, chiar
înainte de negocieri, lui Carol și Isabeau li se născu un fiu, cel
de al cincilea copil, dintre care cei doi mai mari erau deja morți.
Parisul sărbători evenimentul cu mare emoție în sunet de
clopote și cu focuri arzînd în piețe publice. Oamenii umplură
bisericile să mulțumească lui Dumnezeu pentru Delfin și după
aceea au cîntat și au dansat pe străzi unde mese încărcate cu
vin și mîncare fuseseră puse de către nobilele doamne și
burghezii bo-gați. Cel care le dădu prilej de bucurie avea să
moară la vîrsta de 9 ani, după cum aveau să moară încă patru fii
; supraviețui numai o progenitură plăpîndă care deveni Delfinul
neputincios, încoronat în cele din urmă sub numele de Carol al
VII-lea de către Ioana d'Arc.

Au fost luate măsuri excepționale să nu se iște certuri intre

francezi și englezi care să întrerupă discuțiile. Consiliul porunci
supușilor francezi să se abțină,- amenin-țîndu-i cu pedeapsa cu
moartea, de la toate insultele și observațiile provocatoare, sau
de la provocări și chiar discuții despre luptă. Nimeni n-avea voie
să iasă noaptea fără o făclie ; orice valet sau paj care provoca o
ceartă într-o tavernă era condamnat la moarte. Patru
companii de cîte 1 000 de sentinele urmau să stea de strajă zi
și noapte pentru a împiedica adunările mari care
puteau produce tulburări. Dacă suna clopotul de incendiu, ei
nu trebuiau să se miște de la posturile lor ci să lase companiile
de pompieri să răspundă la alarmă. Englezii urmau să fie primiți
cu „mari onoruri“, tratați cu cea mai mare curtoazie și ospătați
pe gratis. Hangiii nu trebuiau să le ceară bani ci să dea conturile
lor vistieriei regale pentru a fi plătiți.

Aceste precauții exprimau dorința francezilor, mai puțin de a

face pace per se, cît pentru o înțelegere care le-ar deschide
drumul spre Voie de Fait și spre cruciadă. De partea engleză,
ducii de Lancaster și York arătau același sentiment, însă
absența lui Gloucester lăsa un gol care nu prevestea nimic bun.
Ca recunoaștere a influenței baronului de Coucy, ducii englezi
aduseseră cu ei pe fiica lui, Filipa, fără îndoială sperînd ca
aceasta să cîștige

s|Hijinul lui pentru condițiile lor. Filipa își exprimase dorința

arzătoare să-și vadă tatăl pe care de-abia il cunoștea și baronul
de Coucy era foarte bucuros s-o întîl-nească. Fiica lui „călători
în bună stare, însă ca o văduvă care a avut puține bucurii în
timpul căsătoriei ei".
In prezența lui Carol, așezat pe tron, discuțiile se deschiseră de
Paști cu cea mai mare ceremonie și grandoare, <a și cum
acestea aveau să sprijine marea povară a rezultatului
tratativelor. Lancaster îngenunchie de trei ori în timp ce se
apropia de tron în ritualul omagiului și a fost întîmpinat de rege
cu cuvinte afectuoase și de către ducii de Burgundia și Berry cu
sărutul păcii. Strălucirea ducelui de Burgundia n-a fost
niciodată mai minunată. Purta catifea negră, brodată pe mîneca
stingă cu 22 de trandafiri făcuți din safire și rubine înconjurate
cu perle. în altă zi era îmbrăcat într-o robă de catifea purpurie
brodată pe fiecare parte cu un urs de argint a cărui zgardă, bot
și lesă sclipeau de pietre scumpe. Marii seniori francezi,
inclusiv baronul de Coucy, dădură cîte un banchet pentru
englezi în serile următoare, la care se schimbară galanterii
cavalerești și se reînnoiră vechi cunoștințe.

Toate precauțiile, mesele gratuite și luxul înconjurător nu au

fost de ajuns pentru a obține pace. Discuțiile durară două
săptămîni, însă ambele părți știură că era de prisos. Cererea
englezilor ca francezii să-plătească mai mult de un milion de
franci din răscumpărarea lui loan a fost contracarată de cererea
francezilor ca englezii să plătească despăgubiri de trei milioane
pentru daune de război pe pămîntul lor. Ei merseră atît de
departe incit după ce ceruseră înapoi Calais, se mulțumeau și
cu raderea orașului și a zidurilor sale de pe suprafața pămîntu-
lui, pentru a face locul inutilizabil. Englezii refuzară, con-
siderînd că atît timp cit dețineau Calais „purtau cheia spre
Franța la cingătoare". Și suveranitatea Aquitaniei a fost
dezbătută, ca întotdeauna. Chiar cînd francezii se oferiră în
șfîrșit să plătească ce mai datorau din răscumpărarea lui loan și
să garanteze o posesiune pașnică, dacă nu suveranitatea
Aquitaniei, în schimbul distrugerii orașului Calais, englezii se
abținură. Nu erau siguri dacă doreau pacea. Cînd Carol le
prezentă cauza cruciadei ei spuseră, ca de atîtea ori mai înainte,
că nu aveau puteri depline să încheie un tratat definitiv ci că vor
raporta regelui lor. încă una din nenumăratele tratative de pacr
eșuă. încă o dată a fost prelungit armistițiul pentru încă un an.
Ce greu se termina un război.

Fie din supărare, fie din cauze naturale, regele Carol se

îmbolnăvi în timpul tratativelor, avînd febră mare și stări de
delir. Dus de la Amiens în mediul liniștit al palatului episcopal
de la Beauvais unde a fost îngrijit atent, își reveni curînd și prin
luna iunie reluă vînătoarea și celelalte distracții ale sale. Ciudata
și neașteptata boală nu a fost considerată un semn rău
prevestitor, deși ar fi putut fi.

Capitolul 24

Dans macabru

Istoria n-a demonstrat niciodată mai crud vulnerabilitatea unei

națiuni față de persoana șefului ei de stat decît în nenorocirea
abătută asupra Franței în-cepînd cu 1392.

împrejurările care au dus la criză au apărut în timpul unei lupte

pentru putere, concentrîndu-se asupra figurii lui Clisson,
conetabilul. Ca principal susținător al partidului ministerial, el
era obiectul dușmăniei politice a unchilor, precum și a urii
neîmpăcate a ducelui de Bretania. Deoarece, atît timp cît
menținea funcția militară de control, profitînd de imensele ei
avantaje financiare și răminea în asociație cu Marmoset și
fratele regelui, unchii se vedeau îndepărtați de la putere.
Ducelui de Bretania îi era frică de el ca rival în afacerile bretone
și îl ura cu atît mai aprig deoarece nu reușise să-l omoare cînd
avusese ocazia. în dorința lor comună de a-1 distruge pe Olivier
de Clisson, interesele ducelui de Bretania coincideau cu cele
ale unchilor regelui, și ei mențineau o legătură tainică unul cu
altul.

Omul de legătură era un protejat al ducelui, înrudit atît cu

ducesa de Burgundia cît și cu ducele de Bretania, același
sinistru Pierre de Craon, care delapidase fondurile ducelui de
Anjou în campania din Neapole. De atunci își bătuse joc de un
ordin al curții de a o despăgubi pe văduva ducelui de Anjou și
asasinase un cavaler din Laon, folosindu-și însă influența
pentru a obține iertarea. Aceste infracțiuni nu-1 împiedicaseră
să

găsească bunăvoința în cercul regal al căutătorilor de plăceri. El

avea, evident, farmecul ticăloșilor. Totuși, îl înfurie pe Ludovic
de Orleans, informînd-o pe soția lui — aparent dintr-un
irezistibil acces de răutate — despre o pasiune extraconjugală
care-i fusese mărturisită de Ludovic. Acesta chiar îl luase pe
Craon să-l însoțească într-o vizită la frumoasa, prea virtuoasa
doamnă, care refuză o ofertă de 1 000 de coroane de aur pentru
favorurile ei. Descoperind trădarea lui Craon, Ludovic, furios, îi
povesti regelui, care-1 exilă pe turbulent. Craon pretinse
că fusese înlăturat deoarece încercase să-l facă pe Ludovic să
renunțe la practici oculte și la însoțirea cu vrăjitori.

Cuprins de ură, el se refugiase la ducele de Bretania care era

vărul lui. Ducele găsi în Craon pe agentul pentru o altă
încercare de a-1 distruge pe Clisson. Deoarece Clisson era
căsătorit cu o nepoată a ducesei de Anjou, automat împărtășea
ura de moarte a acestei familii pentru Craon. Pe această bază,
Craon bănuia deja, și ducele îl convinse cu ușurință, că în
spatele exilării sale se ascundea mina lui Clisson — ceea ce
poate că era adevărat. Clisson descoperise, se spune,
corespondența secretă între Craon și duci. In orice caz, Craon
„respira acum numai pentru răzbunare".

In noaptea de 13 iunie 1392, întorcîndu-se în secret la Paris,

Craon aștepta într-o ambuscadă la intersecția unei străzi, pe
unde trecea Clisson în drumul lui spre hôtel-ul său. Craon era
însoțit de un grup de 40 de adepți în armuri, destui pentru a-și
copleși adversarul. Cînd un nobil avea într-adevăr intenția să
omoare un alt nobil, codul cavaleresc în mod surprinzător nu-1
inhiba.

Decît să-și provoace dușmanul la luptă deschisă, Craon preferă

să lovească în întuneric. Judecind după isprăvile sale era un om
fără simț moral, dar nu era singurul. Și Jean de Montfort violase
onoarea, loialitatea și orice alt principiu al cavalerismului cînd îl
răpise pe Clisson. Nici Clisson nu era Roland. în timpul vieții
acestor oameni, sub efectul nefast al ciumei, brigandajului și
schismei, codurile normale de conduită se dezintegrară.

însoțit de opt servitori cu făclii dar neînarmați pentru luptă,

Olivier de Clisson se întorcea călare de la o petrecere dată de
rege la St. Pol. Discuta cu scutierii lui despre o masă pe care
voia s-o dea în zilele următoare pentru Coucy, Orleans și Vienne
cînd, deodată, lumina făcliilor căzu pe un grup compact de
oameni călare și pe

licărirea slabă a coifurilor și platoșelor. Atacatorii șarjară,

stingînd torțele lui Clisson și strigind „A mort ! A mort
/“ Oamenii lui Craon nu știau pe cine atacă deoarece se ținuse
secret identitatea victimei. Fură îngroziți cînd îl auziră pe șeful
lor strigînd în entuziasmul lui, în timp ce. cu spada scoasă, îi
îndemna să înainteze : „Clisson, trebuie să mori !“

Clisson strigă spre atacatorul său necunoscut „Cine ești ?“

„Sînt Pierre de Craon, dușmanul tău >“ răspunse sincer Craon

deoarece vedea deja în fața ochilor un cadavru și răsturnarea
guvernului. Oamenii lui, uluiți să descopere că erau angajați în
asasinarea conetabilului Franței, ezitară să mai atace „deoarece
trădarea nu-i niciodată curajoasă". înarmat numai cu un
pumnal, Clisson se apără cu disperare pînă ce, atins de mai
multe lovituri, a fost dat jos de pe cal. Căzu pe pragul ușii unui
brutar, deschi-zînd ușa în cădere prin greutatea corpului, tocmai
cînd brutarul, auzind larma, apăru la timp ca să-l tragă în casă.
Crezînd că l-au omorît, Craon și grupul lui se grăbiră să plece.
Supraviețuitorii dintre scutierii lui Clisson îl găsiră în prăvălie,
crestat de tăieturi de spadă, scăldat în sînge și aparent fără
viață. Cînd regele, sculat din somn și anunțat despre
îngrozitoarea veste ajunse la brutărie, Clisson își recăpătase
cunoștința.
„Cum îți merge conetabile ?“ întrebă Carol, uluit la vederea lui.

„Slab, sire“.

„Cine ți-a făcut asta ?“ Cînd Clisson numi asasinul, Carol jură
că „nici o faptă nu va fi vreodată mai ispășită ca aceasta, nici
mai aspru pedepsită". Chemă chirurgi, care, examinînd trupul
puternic al conetabilului, supraviețuitor în atîtea lupte,
promiseră că-1 vor vindeca. Dus la reședința lui, Clisson fu
„foarte înviorat" de vizita lui Coucy care, în calitate de frate de
arme fusese primul anunțat, după rege.

Poruncile pentru capturarea lui Craon nu au putut fi îndeplinite

deoarece porțile Parisului, neavînd zăvoare de la răscoală, nu
puteau fi închise. Aflînd că, în mod surprinzător, Olivier de
Clisson trăia, Craon fugi din oraș, galopă pînă la Chartres și de
acolo în Bretania. „Este diabolic" îi spuse ducelui cînd îi explică
eșecul. „Cred că toți diavolii din iad, în slujba cărora e
conetabilul, l-au

păzit și l-au scos din mîinile mele deoarece avea mai mult de 60
de lovituri de spadă și pumnal și, sincer, am crezut că este
mort“.

Regele Carol, simțindu-se el însuși atacat în persoana celui mai

important apărător al statului, urmări pe asasin cu mînie
nestăpînită. Doi dintre scutierii lui Craon și un paj au fost
decapitați cînd au fost prinși, precum și ! administratorul
reședinței sale pe motivul că nu a anun- j țat reîntoarcerea sa la
Paris. Unui canonic din Chartres I care-i dăduse adăpost i se
luară veniturile și a fost condamnat la închisoare numai cu pîine
și apă. Proprietățile și veniturile lui Craon fură confiscate în
avantajul vistieriei regale ; se porunci ca reședințele și castelele
sale să fie distruse. Starea de spirit ațîțată a regelui se
transmise locțiitorilor lui, ca orice mînie regească. Se spune că
amiralul de Vienne, însărcinat cu inventarierea averii lui Craon,
le-a aruncat pe drumuri pe soția și fiica lui, fără bunuri sau bani,
numai cu ce aveau pe ele — după ce a violat-o pe fiică potrivit
unui raport — și se înfruptă din bogatul mobilier și lucruri de
valoare din reședința lor. Probabil că trădarea lui Craon justifica
această indecență, deși purtarea lui a fost aspru condamnată
de nobili. Urmară ciudate excese după tentativa de asasinare a
conetabilului, ca și cum fapta lui Craon ar fi dat drumul la o
contagiune a răului.

Se trecu de la asasinat la război cînd ducele de Bretania,

poruncindu-i-se să predea acuzatul, negă că știe ceva de el și
refuză să se intereseze în vreun fel. Sfidat astfel, regele ceru
război împotriva ducelui. De-abia înzdrăvenit după boala de la
Amiens, Carol apărea deseori distrat și incoerent în vorbire.
Doctorii îl sfătuiră să nu ia parte la o campanie însă încurajat de
fratele lui, el insistă. Ducii de Burgundia și de Berry, care
depindeau de ducele de Bretania ca aliat al lor în lupta politică,
făcură toate încercările să împiedice ostilitățile. Ardoarea
spiritului de partizanat din familie se adăuga conflictului din
cauza ducesei de Burgundia, care era nepoata lui Montfort și de
aceea își alese tabăra, urîndu-1 pe Clisson cu toată
intensitatea. Desigur că în spatele azilului dat lui Craon se
găsea influența burgundă. Se spune că ducele de Berry, pe de
altă parte, știa dinainte despre atacul lui Craon.

Cînd s-a aflat că testamentul lui Clisson, dictat după atac, lăsa o
avere de 1 700 000 de franci, nems' socotind

pămînturile, furia geloasă a unchilor cînd se văzură depășiți în

recompensele avariției nu cunoscu margini. O astfel de avere —
mai mare decît cea a regelui, spuneau ii — nu putea proveni din
surse cipstite. Publicul era gata s-o creadă deoarece și Riviere
și Mercier strînseseră averi din servicii guvernamentale și erau
antipatizați în general fiind aroganți și venali. Toate aceste
certuri și ranchiune clocoteau în spatele nestatornicului rege
cînd acesta ceru război.

Consiliul aprobă campania ; unchii, neconsultați în legătură cu

hotărîrea, însă știuți că vor merge cu regele, îi urîră și mai mult
pe miniștri. ,,Ei nu visau la nimic altceva decît cum să-i
distrugă". Regele, însoțit de ducele de Bourbon și baronul de
Coucy, părăsi Parisul pe 1 iulie, mergînd spre vest în etape lente
întrucît cavalerii și suitele lor trebuiau să li se alăture. Sănătatea
șubredă a lui Carol necesita opriri prelungite, și se mai întîrzie
și din cauză că erau așteptați unchii. Sperînd să înlăture
războiul, ei își iroseau timpul și tărăgănau, făcîndu-1 pe
Carol să-și piardă răbdarea. Abia mîncînd sau bînd, el ținea
consiliu în fiecare zi, insistînd asupra insultei care i se
adusese prin conetabil, enervat la fiecare contrazicere,
refuzînd absolut să fie abătut de la dorința lui de a-1 pedepsi
pe ducele de Bretania. Neînțelegerile, sosind odată cu ducii de
Burgundia și de Berry, se răspîndiră printre cavaleri care se
certau dacă era drept sau nu să întreprindă această acțiune. Ca
răspuns la o altă cerere de predare a lui Craon, ducele de
Montfort răspunse din nou că nu știe nimic de el. Carol, deși
fusese găsit de către medicii lui „cu febră și într-o stare care nu-
i permitea să călătorească", nu mai voi să aștepte.

în căldura de la mijlocul lui august începu marșul de la Le Mans,

la frontiera cu Bretania. Pe un drum nisipos sub un soare
arzător, regele, îmbrăcat într-o jachetă de catifea neagră și o
pălărie de catifea roșie ornamentată cu perle, călărea separat de
ceilalți pentru a evita praful. Doi paji călăreau în spatele lui, unul
ducîndu-i coiful, altul lancea. în față călăreau cei doi unchi într-
un grup și Ludovic de Orleans cu baronul de Coucy și ducele
de Bourbon în altul. în timp ce armata trecu prin pădurea de
la Mans, ■ de după un copac apăru un bărbat desculț și
în zdrențe care apucă frîul regelui, strigînd cu o voce
prevestitoare de osîndă „Nu călări mai departe, nobile rege
! întoarce-te ! Ești trădat !“ Carol se sperie. Garda luă mîna

omului de pe frîu, insa deoarece nu părea decil un biet nebun

nu fu arestat, nici chiar după ce el urmă grupul timp de jumătate
de oră strigînd că regele este trădat.

Ieșind din pădure, călăreții ajunseră la prînz intr-un cîmp

deschis. Oamenii și caii sufereau sub razele soarelui. Unul din
paji, dormitînd în șa, scăpă lancea regelui, care lovi coiful de
oțel purtat de camaradul lui cu un zgomot puternic. Regele se
cutremură, apoi, deodată, scoțînd spada, dădu pinteni calului și
șarjă strigînd „înainte împotriva trădătorilor ! Ei vor să mă
predea dușmanului !“ Rotindu-și spada și șarjînd el lovi pe toți
care erau în jurul lui.

„Dumnezeule, strigă ducele de Burgundia, regele și-a ieșit din

minți ! Să-l țină cineva !il Niciunul nu îndrăzni s-o facă. Parînd
loviturile, dar incapabili să-l lovească pe rege, ei se învîrtiră
îngroziți în timp ce Carol se năpusti ba la unul, ba la altul pînă
ce rămase sleit de puteri, gîfîind și scăldat în sudori. Atunci
șambelanul lui, Guillaume de Martel, pe care-1 iubea, îl cuprinse
pe la spate în timp ce ceilalți îi luară spada și, ridicîndu-1 de pe
cal, îl așezară încet pe pămînt. Rămase nemișcat și mut, uitîn-
du-se țintă cu ochii deschiși și nerecunoscînd pe nimeni. Unul
sau mai mulți cavaleri (numărul diferă în diversele versiuni) pe
care-i omorîse în nebunia lui zăceau lingă el în praf.

Curajos ca totdeauna, Filip de Burgundia luă condu cerea.

„Trebuie să ne întoarcem la Mans“, hotărî el. Cu aceasta se
sfîrșește marșul împotriva ducelui de Bretania. Culcat intr-un
car cu boi care tocmai trecea, regele Franței a fost dus înapoi în
timp ce grupul înspăimîntat, unii chiar gîndindu-se cu furie la
viitor, călărea alături. Aproape nedînd nici un semn de viață,
doar inima îi mai bătea, Carol rămase în comă timp de patru zile.
Se credea că este pe patul de moarte. Doctorii săi nu dădeau
nici o speranță și ceilalți doctori care au fost chemați — ai
du celui de Burgundia, de Orleans, de Bourbon —, s-au
de clarat de acord după consult că știința lor era neputincioasă.

„ După ce s-a răspîndit vestea despre nebunia regelui pe buzele

tuturor erau zvonuri despre vrăjitorie și otră vire, și emoția
poporului era atît de mare incit camera bolnavului trebui să fie
deschisă pentru public. Cameia se umplu cu lacrimile și vaietele
oamenilor care luau part ■ la moartea regelui și „toți bunii
francezi plînseră ca pen-
Iru singurul lor fecior, deoarece sănătatea Franței era legată de
cea a regelui". Preoți suspinînd spuneau rugăciuni, episcopii
conduceau procesiuni în picioarele goale cărînd figuri de ceară
ale regelui în mărime naturală la biserici, poporul aducea în dar
relicve care erau cunoscute pentru i fectele lor tămăduitoare și
se prosternau în fața lui Hris-los și a sfinților pentru a cere
vindecarea.

Puțini credeau că boala avea cauze naturale. Unii o vedeau ca

mînie divină pentru că regele nu ridicase armele să sfîrșească
schisma ; alții, ca o avertizare a lui Dumnezeu împotriva acestei
intenții ; alții, în fine, ca pedeapsă divină pentru birurile grele.
Majoritatea credeau gă era vorba de vrăjitorie, cu atît mai mult
cu cît marea secetă din acea vară secase iazurile și rîurile astfel
că vitele muriră de sete, transportul pe apă încetă și negustorii
spuneau că avuseseră cele mai mari pierderi din ultimii 20 de
ani.

Intr-un moment morbid se ridica la suprafață credința in

conspirație. Circulau zvonuri împotriva ducilor. De ce nu a fost
arestată și interogată „fantoma din pădure ?“ Fusese pusă
acolo de ducele de Bretania sau de unchi pentru a-1 determina
pe rege să se întoarcă ? Excesul de mlnie al regelui din cauza
întîrzierii ducilor i-a adus nebunia ? Pentru a liniști bănuielile
publice, ducele de Burgundia făcu o anchetă oficială la care
doctorii regelui depuseră mărturie asupra bolii anterioare a lui
Carol.

Seniorul de Coucy își chemă și el doctorul personal, cel mai

venerat și mai învățat din Franța. Acesta era Guil-laumme de
Harsigny, născut în Laon, în vîrstă de 92 de ani, aceeași vîrstă
ca și secolul. După ce-și luă titlul la Universitatea din Paris, el
călătorise mult pentru a-și lărgi cunoștințele, studiase cu
profesori arabi la Cairo și italieni la Salerno și în cele din urmă
se întoarse încărcat cu un mare renume în Picardia natală.
Nimic din bolile oamenilor nu-i era necunoscut. Sub îngrijirea
lui sau printr-un proces natural care a coincis cu aceasta febra
regelui scăzu și începu să își recapete rațiunea cînd și cînd,
intervale în care bietul tînăr, neavînd încă 25 de ani, recunoștea
cu groază ce-1 lovise. în răstimp de o lună, revenirea fizică a lui
Carol progresă destul de mult pentru ca Harsigny să-l ducă la
castelui Creil, în susul rîului Oise, unde se putea bucura de „cel
mai bun aer din regiunea Parisului". Curtea era foarte
bucuroasă și avu numai cuvinte de laudă pentru cunoștințele
doctorului lui Coucy.

In primele patru zile cînd se aștepta ca regele să moară, unchii

avură șansa să se răzbune pe Marmoseți. „A venit ceasul"
spuse Berry „cînd le voi plăti cu vîrf și îndesat". Chiar în ziua
declanșării delirului regelui, cineva care pricepu repede
întoarcerea roții norocului îi avertiză pe Marmoseți să plece. In
ziua următoare, în timp ce mai erau la Le Mans, ducii de Berry și
de Burgundia, luînd tonducerea în calitate de rudele cele mai în
vîrstă ale regelui (deși de fapt Ludovic era mai aproape de
coroană), înlăturară tot Consiliul, demobilizară armata și
preluară frîiele guvernării. Întorcîndu-se la Paris după două săp-
tămîni, ei convocară un consiliu servil care încredință în toată
regula conducerea lui Filip cel Viteaz pe motivul că Ludovic de
Orleans era prea tînăr și-i înlăturară pe Marmoseți printr-un
proces juridic. Riviere și Mercier, care nu abandonaseră puterea
la timp, au fost arestați și închiși iar pămînturile lor, casele,
mobilierul și averea lor confiscate. Un coleg mai prevăzător,
Jean de Montagu, despre care se spunea că este fiul natural al
lui Carol al V-lea, plecă cu averea sa la Avignon în momentul
cînd auzi de delirul regelui.

Ușurința cu care a fost răsturnat guvernul este surprinzătoare.

Numai eclipsa regelui și rănile lui Clisson au făcut-o posibilă.
Fără autoritatea regală ca să-i sprijine, Riviere și Mereier n-
aveau o poziție independentă; nu a fost numit nici un regent
pentru Delfinul în vîrstă de șase ani ; lui Ludovic îi lipsea
siguranța și hotărîrea de a acționa, deși el ar fi putut prelua
puterea dacă Coucy, Bourbon și restul consiliului ar fi fost
pregătiți să impună ducilor aceasta. S-a văzut clar că nu erau
pregătiți. Ei nu puteau fi siguri de sprijin militar deoarece
nobilii importanți erau lipsiți de coeziune. Din cauza
incertitudinii asupra stării regelui nimeni nu știa din ce parte se
va ridica puterea. înainte de toate conetabilul era hors de
combat.

Cu un instinct sigur, Coucy pare să-și fi făcut repede alegerea,

deoarece la 25 august el acceptă o misiune împreună cu
șambelanul ducelui de Burgundia, Guy de Tre-moille, să
informeze pe ducele de Bretania că războiul împotriva lui fusese
revocat. în soarta lui Riviere și Mercier, el jucă un rol mai
întunecat. Deși slujise alături de Riviere în multe misiuni
comune în ultimii 15 ani, baronul de Coucy făcu parte din
grupul trimis să-l prindă pe fostul lui partener în castelul
acestuia, unde se ascun-

tuse înaintea ordinului de arestare. Se spune că Riviere a

deschis el însuși ușa. Zece ani mai tîrziu, după ce soțul ei și
Coucy muriseră, văduva contelui de Rivière pretinse că acel
care îi luase lăzi cu vase de argint și aur și țapinarii din castel,
fusese Coucy deși nu i se aduse vreodată o asemenea învinuire
în timpul vieții.

Totuși, de pe urma lui Mereier, Coucy beneficie în mod deschis.

în scopul coruperii lui, ducii îi dădură principalul castel al lui
Mereier de la Nouvions-le-Comte în dioceza Laon, cu toate
arendele și veniturile lui. înzestrarea de către un conducător a
unui nobil cu averea confiscată de la un alt nobil era un mijloc
obișnuit de a obține sprijin. Dacă baronul de Coucy a avut sau
nu remuș-rări cînd a acceptat, nu știm, dar dacă ar fi refuzat ar
fi lost considerat un adversar deschis al ducilor.

în închisoare, Riviere și Mereier așteptau zilnic tortura și

execuția, soarta obișnuită a celor care pierdeau puterea. Riviere
rămase stoic, însă se spune că Mereier ir fi plîns atît de mult
îneît aproape că-și pierdu vederea. In fiecare zi veneau oameni
în Place de Grève, așteptîn-du-se să asiste la executarea
prizonierilor. „Prudent, rece și prevăzător", ducele de
Burgundia nu pronunță ultima pedeapsă. El preferă să fie
circumspect atît timp cît mai ora o șansă ca regele să-și
recapete suveranitatea. Cînd Carol își mai reveni, ceru
eliberarea foștilor lui consilieri și opinia publică, din dragoste și
milă pentru rege, se întoarse în favoarea lor. Acum își
aduseseră aminte că Riviere a fost totdeauna „blînd, curtenitor,
cuviincios și răbdător cu oamenii săraci". După 18 luni de
închisoare ambii au fost în sfîrșit eliberați și exilați de la curte,
deși averea le-a fost restituită, prooabil și achiziția temporară a
baronului de Coucy.

înlăturarea lui Olivier de Clisson avea să fie triumful ducelui de

Burgundia. Precipitînd evenimentul, Clisson veni în calitate de
conetabil să întrebe ce măsuri trebuiau luate pentru guvernarea
regatului. Filip se uită la ci răuvoitor. „Clisson, Clisson" spuse
printre dinți „nu trebuie să te ocupi de asta ; regatul va fi
guvernat fără oficiile tale". Apoi, neputînd ascunde adevăratul
motiv al mîniei sale, el întrebă „de unde dracu" strînsese Olivier
de Clisson o avere atît de mare, mai mare decît a lui și a ducelui
de Berry luate împreună. „Piei din ochii mei" izbucni el „că, de
n-ar fi în joc onoarea mea, ți-aș scoate și celălalt odhi !“ Clisson
se duse acasă gînditor. în acea

noapte, la adăpostul întunericului, el și doi servitori părăsi

hôtel-ul lui prin poarta din spate și se duse la castelul lui de la
Montehlery, chiar în sudul Parisului, unde se putea apăra.

Furios din cauza acestei fugi, ducele de Burgundia îl ■alese din

nou pe Coucy ca agent împotriva propriului lui frate de arme.
Împreună cu Guy de Tremoille, el a fost numit să comande o
forță de 300 lăncieri incluzînd multi foști camarazi ai
conetabilului, cărora li se ordonă să plece pe cinci drumuri
separate și să nu se întoarcă fără Clisson, viu sau mort.
Aceasta nu pare să fi fost una din mișcările inteligente ale
ducelui de Burgundia. Bineînțeles, Clisson a fost avertizat de
către prietenii săi, și fugi în fortăreața lui de la Josselin în
Bretania, unde pe terenul lui putea respinge atacul. Dar fuga lui
îi dădu posibilitatea ducelui de Burgundia să-l folosească în
chip de țap ispășitor. El a fost judecat în contumacie,
condamnat drept „trădător ipocrit și ticălos", înlăturat din
funcția de conetabil, exilat și amendat cu 100 000 de mărci.
Ludovic de Orleans refuză să ratifice procedura, însă în timpul
acestei răsturnări de situație el nu îndrăzni niciodată să-i
provoace deschis pe unchii săi.

încă o dată i se oferi spada conetabilului lui Coucy, pe care

ducele de Burgundia era dornic să-l aibă în tabăra lui. Dacă
postul nu-i surîsese în ultimele zile ale lui Carol al V-lea, acum
avea și mai puțină atracție și nici nu voia să profite de căderea
prietenului său. El „refuză net“ să-l accepte, „chiar dacă va fi
silit să părăsească Franța". Riscul implicat nu se materializă.
Văzînd că este neînduplecat, unchii dădură postul tînărului
conte de Eu, pentru ca să devină destul de bogat, după cum se
spunea, ca să se căsătorească cu fiica ducelui de Berry.

Sub îngrijirea doctorului baronului de Coucy, regele părea

însănătoșit pe la sfîrșitul lui septembrie. însoțit de Coucy el
făcu un pelerinaj de mulțumire la Notre Dame de Liesse, o
bisericuță de lîngă Laon, aniversînd miracolul celor trei cruciați
din Picardia care în timp ce erau prizonierii sarazinilor,
convertiră pe fiica sultanului la creștinism și îi dădură o statuie
a Fecioarei, după care au fost imediat duși pe calea aerului,
împreună cu prințesa, în țara lor de baștină. Carol se întoarse
pe la Coucy-le-Château unde, pe 4 octombrie, el cină împreună
cu ducele de Burgundia și, însoțit din nou de Coucy, se rugă
la St. Denis în drumul lui spre Paris. Sub noul regim, Coucy

rămase un membru de frunte al Consiliului, împărțindu-și timpul

între participarea la ședințele lui și funcțiile sale ca Lieutenant-
General de Auvergne. Spre mîh-nirea curții, înțeleptul și bătrînul
Harsigny, refuzînd toate rugămințile și ofertele de bogății ca să
rămînă, insistă/ să se întoarcă la liniștea căminului lui de la
Laon. I se dădură 2 000 de coroane de aur și privilegiul de a
folosi patru cai din grajdurile regale, gratuit, oricînd ar fi dorit să
viziteze curtea. El n-o făcu niciodată. La cîteva luni după aceea
muri, lăsînd o efigie istorică.

Mormîntul lui Harsigny a fost primul de acest fel în cultul morții,

care era o moștenire a secolului al XIV-lea. Imaginea sa de
marmură nu-1 arată în floarea vîrstei, la 33 de ani cum era
obiceiul în speranța reînvierii, cînd se aștepta ca cei aleși să se
scoale la aceeași vîrstă ca Iisus Hristos. Mai curînd, ca urmare a
instrucțiunilor lui, efigia e'ste imaginea vizibilă a cadavrului din
sicriu. Corpul culcat e'ste arătat exact cum era la moarte, gol,
extrem de slab ca cei foarte bătrîni, cu pielea sbîrcită întinsă pe
oase, cu mîinile încrucișate pe organele genitale, fără nici o
pînză sau alt acoperămînt, o mărturisire crudă a nimicniciei
vieții muritoare.

înainte de a-și părăsi pacientul regal, Harsigny recomandă ca

regele să nu fie împovărat cu răspunderile statului. „Vi-1 dau
înapoi sănătos" spusese „însă fiți atenți să nu-1 supărați sau
să-l iritați". „Mintea lui nu-i încă zdravănă ; puțin cîte puțin se va
reface. Dați-i cît mai puțin de făcut ; plăcerea și uitarea îi vor
face mai bine ca orice altceva". Acest sfat le convenea de
minune ducilor. Suveran numai cu numele, Carol se întoarse la
Paris pentru a flirta cu doamnele în grădinile de la Sf. Pol și a se
bucura de distracțiile și festivitățile organizate în fiecare seară
de către soția și fratele lui. în urma nebuniei, frivolitatea abundă
iar unchii nu interveniră, „deoarece atît timp cît regina și ducele
de Orleans dansau, ei nu erau periculoși și nici măcar
supărători".

Furnizorii și cămătarii curții prosperară, în fiecare oră se

prezentau piese cu mistere și magicieni ; vrăjitorii și impostorii
găsiră credulitate nelimitată, moda ajunse la extrem, mai ales în
coafuri. Tinerii își făceau cîrlionți și își aranjau barba în două
smocuri, în timp ce sofisticatele rotocoale împletite de pe
urechile doamnelor deveniră atît de fanteziste și enorme încît
doamnele trebuiau să iasă pe
ușă într-o parte. Regina Isabeau și cumnata ei Valentina se luau
la întrecere în ceea ce privește noutățile și opulența ; rochiile
erau încărcate cu bijuterii, franjuri și embleme fanteziste. în
taverne poporul murmufa împotriva extravaganței și
stricăciunii. Ei îl iubeau pe tînărul încoronat care, pentru
afabilitatea, mîna lui spartă si a conversației libere cu toate
rangurile, era numit Charles le bien-aimé (Carol cel iubit), însă
deplîngeau „străinii“ din Bavaria și Italia și-i condamnau pe
unchi pentru faptul că permiteau risipa, nepotrivită cu regele
Franței.

Puși în fruntea curții, niște băieți care încă nu atinseseră anii

adolescenței, Carol și Ludovic n-aveau nici unul grija tatălui lor
pentru demnitatea coroanei ; n-avea nici disciplină, nici simțul
etichetei. Lipsiți de responsabilități majore, ei le înlocuiau cu
joaca, și joaca adulților necesită noi excese pentru a fi
amuzantă.

în noaptea cînd acestea se terminară în groază, Coucy nu era de

față, fiind în Savoia, unde își folosea talentele de negociator
pentru a aplana o înspăimîntătoare ceartă de familie care
despărțise casa conducătoare și toate familiile nobile înrudite și
crease o criză de ostilitate ce amenința să oprească marșul spre
Roma. Cearta, implicînd familiile ducale, drepturile de moștenire
și bineînțeles averea, decurgea din faptul că Amadeus al VII-lea,
Contele Roșu care murise de curînd la vîrsta de 31 de ani, lăsă
tutela fiului mamei lui, o soră a ducelui de Bourbon, în loc s-o
lase nevestei lui, fiica ducelui de Berry. Avea să dureze trei luni
pînă cînd Coucy și Guy de Tremoille să reușească să negocieze
un tratat care sfîrși scandalul și lăsă contesele rivale în
„armonie pașnică cu supușii lor“.

în marțea dinaintea zilei de întimpinarea Domnului (28 ianuarie

1939), la patru zile după ce Coucy părăsise Parisul, regina dădu
un bal mascat pentru a sărbători căsătoria unei doamne de
onoare favorite care, de două ori văduvă, se mărita acum pentru
a treia oară. După anumite tradiții recăsătorirea unei femei era
considerată prilej de batjocură și se sărbătorea deseori printr-
un tărăboi în jurul proaspeților căsătoriți, cu tot felul de libertăți,
deghizări, dezordini și o muzică puternică și discordantă
cu sunet de țimbale în fața camerei nupțiale. Deși aceasta
era un obicei „contrar oricărei decențe“, spune călugărul
sever de la St. Denis, regele Carol se lăsă convins de către
prieteni desfrînați să se alăture unui astfel de tămbălău.

Șase tineri, inclusiv regele și Yvain, fiul din flori al con-

tdui de Foix, se deghizară ca „sălbaticii din pădure" în bucăți de

pînză cusute pe corpul lor și unse cu rășină sau smoală pentru
a ține un costum de cînepă ferfenițit, „astfel că apărură mîțoși și
păroși din cap pînă în călcîie“. Măștile le acopereau complet
fețele. Dîndu-și seama de riscul de a umbla în sălile pline cu
făclii, ei interziseră luturor celor care purtau făclii să intre în
timpul dansului. în mod limpede a fost implicat și un element al
ruletei rusești, tentația morții care a constituit în atîtea
rînduri un factor de stîrnire a tineretului decadent din
familiile mari. Unele comportamente variază puțin de-a lungul
secolelor. în mod clar, de asemenea, a existat un element
de cruzime în a da unui om aproape nebun un rol de actor.

Autorul afacerii, „cel mai crud și mai insolent om“, era un

anume Huguest de Guisay, favorizat în cercul regelui pentru
planurile sale scandaloase. Era un om „cu o viață ticăloasă“
care „corupea și însoțea tinerii la desfrîu“ și care-i ura și
disprețuia pe oamenii de rînd. El îi numea clini, și, cu lovituri de
spadă și bici îi plăcea să-i silească să imite lătratul. Dacă nu-i
plăcea un servitor, îl silea să se culce pe pămînt și, stînd în
spatele lui, îl lovea cu pintenii, strigînd „Latră, cîine !“ ca
răspuns la strigătele de durere ale acestuia.

în dansul lor, al sălbaticilor, cei mascați făcură tumbe în fața

veselilor comeseni, imitînd urletele lupilor și făcînd gesturi
obscene în timp ce oaspeții încercau să descopere identitatea
lor. Carol o tachina și gesticula în fața ducesei de Berry în vîrstă
de 15 ani cînd Ludovic de Orleans și Filip de Bar, sosind de la
alte distracții, intrară în sală însoțiți de făclii, în ciuda
interdicției. Fie că voiau să descopere cine erau dansatorii, sau
căutînd primejdia dinadins — relatările despre acest episod
diferă — Ludovic ridică o făclie peste monștrii care făceau
giumbușlucuri. Căzu o scînteie, o flacără tremură pe un picior,
întîi un dansator luă foc, apoi un altul. Regina, singură care știa
că regele Carol era printre ei, țipă și leșină. Ducesa de Berry,
care-1 recunoscuse pe rege, aruncă fusta ei peste el pentru a-1
ocroti de scîntei, salvîndu-i astfel viața. Camera se umplu de
plîn-setele și strigătele de groază și de țipetele chinuite ale
oamenilor care ardeau. Musafirii care încercară să
înăbușe flăcările și să rupă costumele de pe victime, suferiră
arsuri grave. în afara regelui, numai baronul de Nantouillet
care se aruncă într-un recipient pentru răcit vinul, plin cu
apă, scăpă. Contele de Joigny a murit ars pe loc, Yvain de Foix

și Aimery Poitiers muriră după două zile în suferințe mari.,

Huguet de Guisay mai trăi trei zile în chinuri, blestemînd și
insultînd pe ceilalți dansatori, atît pe cei morți cît și pe cei vii,
pînă în ultimul său ceas. Cînd sicriul lui a fost dus pe străzi,
oamenii de rînd îl întîmpinară cu strigăte de „Latră, cîine !“

Această poveste sinistră, venind atît de curînd după nebunia

regelui, a fost ca un semn de exclamație la succesiunea funestă
a evenimentelor care au tulburat secolul. Salvarea ca prin
urechile acului a lui Carol aruncă Parisul într-o ,mare agitație" și
cetățenii au fost cuprinși de mînie la frivolitatea îngrozitoare
care puse viața și onoarea regelui în pericol. Dacă ar fi murit,
spuneau ei, poporul ar fi masacrat pe unchi și toată curtea ;
„nici unul n-ar fi scăpat de moarte, nici un cavaler nu s-ar mai fi
găsit în Paris". Alarmați din cauza acestor sentimente
periculoase, care aminteau de rebeliunea maillotinilor cu 10 ani
înainte, unchii îl convinseră pe rege să călăuzească o
procesiune de penitență spre Notre Dame, pentru a liniști
poporul. în spatele lui Carol călare, unchii și fratele său îl urmau
desculți ca penitenții. Agent involuntar al tragediei, lui Ludovic
de Orleans în special i se reproșau obiceiurile desfrî-nate. Ca
ispășire, .el construi o capelă pentru celestini cu minunate
vitralii și cu bogate ornamente pentru altar și o zestre pentru
rugăciuni veșnice. El plăti cu veniturile primite de la rege din
averea confiscată a lui Craon, lăsînd deschisă întrebarea al cui
suflet a fost izbăvit.

Fatalul bal mascat a fost numit Bal des Ardents — Balul celor
care ard — însă la fel de bine ar fi putut să fie numit Danse
Macabre, după un nou gen de piesă-proce-siune pe tema morții
care devenise modernă în ultima vreme. De origine și înțeles
incerte, cuvîntul macabru apăru pentru prima dată în scris într-
un poem din 1376 al cancelarului ducelui de Anjou, Jean le
Fevre, conținînd rîndul „Je fis de Macabré le danse“ (dansez
dansul macabru). Poate că a derivat dintr-un mai vechi Danse
Macha-breus însemnînd „al Maccabe-ilor“, sau din
asemănarea cu un cuvînt ebraic ce-i denumea pe gropari și a
faptului că evreii lucrau ca gropari în Franța medievală.
Dansul însuși se dezvoltă probabil sub influența revenirii
ciumei, ca o demonstrație de stradă pentru a ilustra predicile
despre supunerea tuturor în fața Morții egalizatoare. în pic-

Iuri murale ilustrînd dansul la Biserica Inocenților din l’aris,

procesiunea este formată din 15 perechi de figuri, clerici și laici,
de la papă și împărat pînă la călugăr și țăran, sihastru și copil.
„înaintați, vedeți-vă în noi, spun ci în versurile însoțitoare,
morți, goi, putrezi și duhnind. Așa veți fi... să trăiești fără a te
gîndi la aceasta riști să Iii damnat... Putere, onoare, bogății nu
sînt nimic ; în ceasul mor^ii'numai faptele bune contează...
Fiecare ar trebui să se gîndească cel puțin o dată pe zi la
sfîrșitul lui neplăcut“, ca să-i amintească să facă fapte bune și
să meargă la slujbă dacă vrea să se îndrepte și să scape
de „îngrozitoarea suferință a iadului fără de sfîrșit despre care
nu se poate rosti“.

Fiecare figură spune partea sa : conetabilul știe că moartea ia

pe cei mai curajoși, chiar pe Charlemagne ; cavalerul, o dată
iubit de doamne, știe că nu le va mai face să danseze ; burtosul
arată că „cei mai grași putrezesc întîi“ ; astrologul, că nu-1 pot
salva cunoștințele lui ; țăranul, care și-a trăit toate zilele cu griji
și muncă și deseori și-a dorit moartea, acum cînd i-a sunat
ceasul ar dori mai degrabă să sape la vie „chiar și pe ploaie și
vînt“. Morala este repetată la tot pasul ; aici ești tu, și tu, și
tu. Figura cadaverică care conduce procesiunea nu este
Moartea ci Mortul. „Ești tu“, spune inscripția de sub picturile
murale ale dansului de la La Chaise-Dieu din Auvergne.

Cultul morții avea să atingă punctul culminant în secolul al XV-

lea, însă sursa lui a fost secolul al XIV-lea. Cînd era posibil să te
întîlnești cu moartea în fiecare zi la orice colț, te-ai fi așteptat să
devină banală ; în loc de aceasta, ea exercita o fascinație
vampirică. Se punea accentul pe viermi și putrezire și pe
detaliile fizice înfiorătoare. Unde înainte ideea dominantă a
morții era călătoria spirituală a sufletului, acum părea mai
însemnată putrezirea corpului. Efigiile din primele secole erau
senine, cu mîinile alăturate pentru rugăciune și cu ochii
deschiși, anticipînd viața veșnică. Acum, urmînd exemplul lui
Harsigny, marii prelați porunceau să fie arătați ca niște cadavre,
cu detalii realiste. Pentru a îndeplini aceasta, se făceau din
ceară măști mortuare și mulaje ale părților corpului, promovînd
în mod incidental portretizarea și noua recunoaștere a
trăsăturilor individului. Mesajul efigiilor a fost acela al dansului
macabru. Peste cadavrul costeliv, neacoperit al cardinalului
Jean de La Grange

care avea să moară la Avignon în 1402, incripția îi întreabă pe

cei care privesc „Așa, mizerabile, ce motiv ai să te mîn-drești ?“

Cultul lugubrului din deceniile viitoare a făcut ca cimitirul

Inocenților din Paris, cu Danse Macabre pictat pe pereții lui, să
devină locul preferat de înmormîntare și locul de întîlnxre cel
mai popular din Paris. Cripte zidite în cele 48 de arcade ale
mănăstirii au fost donate de către burghezi bogați și nobili —
printre ei Boucicaut și Berry — pentru rămășițele lor
pământești. Deoarece 20 de parohi aveau dreptul de
înmormîntare la Inocenți, morții mai vechi trebuiră dezgropați
continuu și pietrele lor de mormânt vîndute pentru a face loc
celor noi. Craniile și oasele îngrămădite sub arcadele mănăstirii
erau atracția curioșilor și o dovadă sumbră a celei din urmă
egalizări. în mănăstire și în jurul ei își găsiră loc tot felul de
prăvălli ; prostituate își căutau clienții acolo, alchimiștii își
găsiră o piață, persoanele galante își dădeau întîlniri, cîinii
vagabondau. Parizienii veneau să viziteze criptele, să se uite
la înmormîntări și dezgropări, să privească la picturile murale și
să citească versurile. Ascultau predici care durau o zi și se
înfiorau cînd Mortul sunînd din corn intra din Rue St. Denis,
conducînd procesiunea lui de dansatori înfiorători.

Arta se ocupa de cele lugrube. Cununa de spini, rareori pictată

mai înainte, deveni un instrument real al durerii care aducea
sînge în picturile din a doua jumătate a secolului. Fecioara
primise șapte suferințe, de la fuga în Egipt pînă la Pietà —
trupul neînsuflețit al fiului său stînd culcat pe genunchii ei.
Slaus Slutei', sculptor al ducelui de Burgundia făcu în 1390
prima Pietà cunoscută în Franța pentru mănăstirea Champmol
la Dijon. In același timp, triste apar și fețele zîmbitoare ale așa-
numitelor Madone Frumoase, cu veșmintele lor delicate și cu
pruncii fericiți. Pictura seculară este veselă și încîntătoare ;
moartea nu tulbură niciodată acele picnicuri lirice sub
turnuri fermecate.

Moartea Neagră se întoarse pentru a patra oară în 1388—90.

Recidivele anterioare afectaseră mai ales copiii care nu aveau
imunitate însă, a patra oară o nouă generație de adulți căzu
victimă acestei molipsiri rapide. în acel timp, populația Europei
scăzuse la 40% și 50% din cît fusese la începutul secolului și
avea să scadă și mai mult pe la mijlocul secolului al XV-lea.
Oamenii din acea perioadă rareori amintesc de această
surprinzătoare dimi-

nuare a lumii lor deși, evident, o observară în comerțul redus, în

terenurile cultivate mai restrînse, în abații și biserici
abandonatte sau incapabile de a ține slujbe din lipsă de
venituri, în cartiere urbane distruse de război și
lăsate nereparate după 60 de ani.

Pe de altă parte s-ar putea ca fiind mai puțini, mîn-cau mai bine
și în mod proporțional circulau și mai mulți bani. Apar
totdeauna condiții contradictorii. Există mărturii că afacerile
creșteau deși comerțul scăzuse. Un negustor italian care muri
în 1410 lăsă 100 000 de documente de corespondență cu agenți
din Italia, Franța, Spania, Anglia și Tunisia. Clasa negustorilor
avea mai mulți bani la îndemînă decît înainte și cheltuiala lor
încurajă artele, confortul și progresul tehnologic. Secolul al XIV-
lea n-a fost arid. Atelierele de tapiserii din Arras, Bruxelles și
celebrul Nicolas Bataille din Paris produceau minuni
care răpeau vitraliilor primul loc în arta decorativă.
Hărțile marinarilor ajunseră să fie mai eficiente, făcînd ca
monștri marini să dispară din colțul de jos în favoarea unor linii
de coastă exacte și accesoriilor de navigație. Banii burghezilor
au pus la dispoziție scriitorilor și poeților un nou public și au
încurajat literatura prin cumpărarea de cărți. Mai multe mii de
scribi erau angajați să copieze pentru a acoperi necesarul celor
25 de librari și staționarii din Paris. Stilul flamboyant din
arhitectură, cu multitudinea sa de mici turnulețe, nișe acoperite
și contraforturi dantelate, exprima nu numai o exuberanță
tehnică ci o negare, chiar o sfidare, a declinului. Cum să împaci
cu pesimismul catedrala din Milano, acel munte fantastic de
filigran în piatră începută în ultimul sfert al secolului ?

Efectele psihologice sînt mai limpezi decît cele fizice. Nu s-a

scris niciodată atît de mult despre miseria vieții umane, iar,
sentimentul cifrelor care scădeau, chiar dacă nu este menționat,
a promovat pesimismul privitor la soarta oamenilor. „Ce va
cădea asupra noastră, Dumnezeu știe““ scria John Gower în
Anglia în 1393.

Pentru oamenii de afaceri, nu mai puțin decît pentru poeți,

nesiguranța timpului dădea puțină încredere în viitor. Scrisorile
lui Francesco Datini, negustor din Prati, îl arată trăind cu
spaima zilnică de război, ciumă, foamete și revolte, necrezînd
nici în stabilitatea guvernului, nici în cinstea colegilor săi :
„Pămîntul și marea sînt pline de hoți“ scria el unui partener „și
marea majoritate a oamenilor sînt predispuși la rău“.

Gerson credea că trăiește într-o perioadă de senilitate a lumii

cînd societatea, ca și un bătrîn delirant, suferă de fantezii și
iluzii. El, ca și alții, simțea că venise timpul pentru venirea
Antihristului și pentru sfîrșitul lumii — pentru a fi urmată de una
mai bună. în dorința populară, Apocalipsul ar aduce din nou un
mare împărat — un al doilea Charlemagne, un al treilea
Frederick, un Mesia Imperial — care, însoțit de un papă angelic,
ar reforma Biserica, ar reînnoi societatea și ar salva
creștinismul. Oameni ai Bisericii și moraliști aflați într-o
dispoziție apocaliptică subliniau mai mult ca oricînd vanitatea
lucrurilor lumești, deși fără să reducă în mod vizibil
dorința vreunuia pentru posesiuni și mîndria de a le avea.

Clerul era dator să adopte o concepție pesimistă despre soarta

omului pentru a dovedi nevoia izbăvirii. în nici un caz nu era
ceva nou pentru secolul al XIV-lea. Cum cardinalul de Ailly
credea că a sosit timpul Antihristului, așa crezuse și Toma
d'Aquino cu o sută de ani înainte. Dacă erau dezamăgiți
credincioșii din cauza corupției Bisericii, aceasta se întîmplase
nu mai puțin și în anul 1040, cînd un călugăr de la Cluny scria :
„Deoarece oricînd religia a eșuat printre pontifi... ce putem
crede decît că întreaga rasă umană, rădăcină și ramură, cu
bunăștiință alunecă din nou în prăpastia haosului primitiv ?“
Deși într-o perioadă de declin, dictonul favorit al lui Mézieres
era „Lucrurile acestei lumi trecătoare merg din rău în mai rău“ ;
el este egalat de afirmațiile lui Roger Bacon din 1271, la apogeul
unei perioade de avînt, „Mai multe păcate domnesc în aceste
zile decît în orice altă perioadă... dreptatea piere, întreaga pace
este sfărîmată“.
Sentimentele nu erau noi, însă în secolul al XlV-lea ele erau mai
pătrunzătoare și mai defăimătoare pentru specia umană.
„Timpurile trecute aveau virtute și dreptate, însă azi domnește
numai viciul“ spune lamentația lui Deschamps. Cum poți avea
încredere în permisele de liberă trecere ? întreabă Christine de
Pisan, comentînd eșecurile cavalerismului, „văzînd puținul
adevăr și fidelitate care se găsește în lume în aceste zile“. în
altă parte, ea scrie : „Toate bunele obiceiuri decad și virtuțile nu
mai sînt prețuite". Jeluirea ei avea o oarecare justificare,
deoarece chiar Universitatea se apucase să vîndă diplome în
teologie candidaților care nu vroiau să înceapă studiile ei
îndelungate și dificile sau care se temeau că nu vor reuși
la examen. Alte universități primiră autorizația să acorde

diplome, ohiar și orașele care nu aveau universități, dînd

naștere zicalei sarcastice „De ce nu o diplomă de la o cocină de
porci ?“ Condamnarea pentru decadență a epocii i 'ia la modă,
însă decadența era considerată reală și sentimentul unui declin
moral față de zilele mai bune din trecut era insistent. Poeții
scriau chiar pentru cercurile pe care le condamnau și ei trebuie
să fi atins vreo coardă sensibilă. Deschamps — care niciodată
nu se lăsa de critică — a fost numit șambelanul lui Ludovic de
Orleans în 1312.

Toate straturile sociale împărtășeau vina. Cutremurat profund

de răscoala țăranilor, Gower a scris un cîntec de jale despre
corupția timpului numit Vox Clamantis, în care dezvăluie o
„dezgustătoare multitudine de vicii“ printre săraci și bogați.
Autorul necunoscut al unei alte acuzații intitulată „Viciile
diverselor straturi ale societății“ le găsi la toți o vină : Biserica
este scufundată în schismă și simonie, clerul și călugării sînt în
întuneric, regii, nobilii și cavalerii sînt supuși corupției și
puterii, negustorii, cămătăriei și fraudei, legea este supusă
mituirii, comunele sînt scufundate în ignoranță și sînt asuprite
de tîlhari și ucigași.
Omenirea era purtată de unul din refluxurile istoriei ; la mijlocul
secolului, Moartea Neagră ridicase problema ostilității lui
Dumnezeu față de om și, de atunci, evenimentele aduseră
puțină consolare. Contemporanilor, mi-seria timpului le reflecta
păcatul și, într-adevăr, păcatul sub forma lăcomiei și a
neomeniei era preponderent. Pe pantele coborîtoare ale Evului
Mediu, omul pierduse încrederea în capacitatea sa de a clădi o
societate sănătoasă.

Dorința de pace și de a pune capăt schismei era proclamată pe

scară largă. Un notar din Cahors spuse că în toți cei 36 de ani ai
vieții nu cunoscuse dioceza lui un an fără război. Observatori
atenți, conștienți de daunele sociale, cereau pace ca singura
speranță de reformă, de reunificare a Bisericii și de rezistență
împotriva turcilor care ajunseseră la Dunăre. în Visul unui bătrîn
pelerin, scris în 1389 pentru a-i convinge pe Carol al Vl-lea și
Richard al II-lea să facă pace, Mezieres înfățișază portretul
patetic și dramatic al unei bătrîne în zdrențe, cu părul alb,
despletit, sprijinindu-se într-un toiag și ducînd o cărticică roasă
de șoareci. Ea era numită Devoțiunea, însă acum se
numește Disperarea deoarece locuitorii regatului ei sînt sclavi
la

Mahomed, creștinismul este primejduit, frontierele estice ale

creștinismului amenințate de dușmanii credinței.

„Veniat Pax !“ strigătul din faimoasa predică a lui Gerson cu 15

ani în urmă, răsuna deja în inimile oamenilor. Puțini puteau
spune pentru ce se ducea războiul. îp Anglia, Gower nu-1 mai
considera un război drept ci unul prelungit de „lorzii lacomi“
pentru cîștig. „Să se termine!“ — striga el — „pentru ca lumea
să trăiască în liniște“. Dacă Deschamps este un bun reporter,
țăranii francezi pot fi auziți, discutînd despre război în timp ce
recoltează. „A durat destul“ spune Robin, „nu cunosc pe nimeni
care să nu se teamă de el. Desigur că întreaga poveste nu
valorează doi bani“.

„Totuși“ răspunde Henry Cocoșatul, cu tristă înțelepciune :

„Toți vor trebui să apuce scutul

Deoarece nu vom avea pace pînă ce nu ne vor da

înapoi Calais“.

Acesta este refrenul fiecărei strofe și acesta era punctul

fierbinte. Oricît ar fi fost de nerăbdători să termine starea de
război, conducătorii Franței nu erau dispuși să încheie o pace
permanentă care să lase poarta deschisă a Calais-ului în mîinile
englezilor.

Pentru ducele de Burgundia, pacea era o necesitate presantă

pentru a restabili comerțul între Flandra și Anglia. Numai cu
aprobarea lui a fost posibil ca un om sfînt, numit Robert
Ermitul, să apară la curte, protejat de șambelanul regelui,
Guillaume Martel, pentru a aduce știrea că cerul poruncea să fie
pace. Cînd se întorcea din Palestina, spuse Ermitul, o voce îi
vorbise în mijlocul unei înfiorătoare furtuni pe mare, spunîndu-i
că va supraviețui pericolului, și că atunci cînd va atinge uscatul
va trebui să meargă la rege să-i spună să facă pace cu Anglia și
să-l avertizeze că toți cei care vor fi împotrivă, vor plăti
scump. Pacea avea atît adversarii cît și apărătorii ei.

Cel mai important apărător — și cea mai însemnată schimbare

de situație — era regele Angliei. Tot atît de autocrat ca și tatăl
lui, fără a fi însă un soldat, Richard al II-lea dorea terminarea
războiului pentru a reduce puterea baronilor și a promova o
monarhie absolută. Dorința lui coincidea cu cea a ducelui de
Lancaster care, instalîn-204

du-și fiicele ca regine a Castiliei și a Portugaliei, dorea pace cu

Franța pentru a le proteja interesele. „Lasă-1 pe li ■ atele meu
Gloucester să facă război cu Sultanul Baiazid care amenință
creștinitatea la frontierele Ungariei“ spuse el ; aceasta era sfera
propice pentru cei nerăbdători să lupte.
Prin eforturile conjugate ale lui Lancaster și Burgundia,
discuțiile au fost reluate în mai 1393 la Leulinghen, un sat
distrus de război pe malurile, rîului Somme lingă Abbeville. Din
lipsă de case, delegații — ducii de Burgundia și Berry pentru
Franța, Lancaster, Gloucester și arhiepiscopul de York pentru
Anglia — și suitele lor locuiră în corturi, cel al lui Filip de
Burgundia fiind firește punctul central. Era făcut din pînză
pictată, în forma unui castel cu turnulețe și ziduri crenelate
avînd un portic la intrare între două turnuri de lemn. Salonul
principal despărțea mai multe apartamente între care se aflau
mici alei.

Teoretic, regele Carol era cazat la o abație benedictină din

apropiere, cu o frumoasă grădină îngrădită de ziduri, pe
malurile minunatului fluviu. Cu gîndul la aventura cruciadei,
regele Franței, ca și regele Angliei, erau gata să încheie o luptă
începută înainte ca unul din ei să se fi născut. Tratativele erau
ținute într-o capelă cu acoperiș de stuf și cu pereții acoperiți de
tapiserii care înfățișau vechi lupte, pentru a ascunde picturile
murale distruse din spatele lor. Cînd ducele de Lancaster spuse
că delegații nu ar trebui să se uite la scene de război
cînd tratează pacea, tapiseriile au fost repede înlocuite cu
scene din ultimele zile ale lui Hristos. Ca unchi mai în
vîrstă, Berry și Lancaster stăteau pe scaune înalte, ducii
de Burgundia și de Gloucester lîngă ei, iar conții,
prelații, cavalerii, avocații, învățații și funcționarii erau
înșirați de-a lungul pereților. Printre delegați umbla un
oaspete regesc, Leon al V-lea de Lusignan, numit rege a
Armeniei deși, de fapt tot ceea ce rămăsese din regatul lui
era Cipru. Turcii luîndu-i-1 și pe acesta, el era o voce înflăcărată
în favoarea cruciadei, plictisindu-i atît pe ducii francezi cît și pe
cei englezi.

Schisma deveni un subiect de discuție atunci cînd Papa

Clement trimise pe nobilul cardinal spaniol Pedro de Luna, bine
burdușit cu aur și daruri splendide, pentru a-i convinge pe
englezi de legitimitatea papalității de la Avignon. Supărat,
Lancaster îi spuse : „Voi, cardinalii din Avignon,

sînteți cei care i-ați dat naștere (schismei) ; voi cei care o
susțineți, care o sporiți în fiecare zi. Vai vouă !“ Ducele
de Burgundia nu comentă subiectul. El se oferi să
ignore schisma pentru a conduce discuțiile spre un tratat,
lăsînd Universității sarcina să găsească mijloacele de
reunificare a Bisericii.

Cînd se ajunse la cererea Franței de a distruge orașul Calais și

la cererea englezilor de îndeplinire a tuturor condițiilor tratatului
de la Bretigny, părțile erau mai departe una de alta ca niciodată.
Calais era „ultimul oraș pe care-1 vom ceda vreodată “ spuseră
englezii în timp ce francezii insistară că teritoriile care
refuzaseră în mod hotărît de a acorda jurămîntul lor Angliei nu
puteau fi transferate cu sila. în acest impas, fiecare parte
abandonă discret urmărirea cererii ei majore și se ocupă de
subiectele mai mici.

Neînduplecat și bănuitor, ducele de Gloucester se opuse

fiecărei propuneri. El se plînse că francezii foloseau un limbaj
ambiguu, plin de „cuvinte subtile cu dublu înțeles“ pe care le
întorceau și le suceau în propriul lor avantaj — cuvinte pe care
englezii nu le foloseau „deoarece vorbirea și intențiile lor sînt
clare“. Funcționa deja stereotipul francezului subtil și al
englezului direct. La insistența lui Gloucester, englezii cerură ca
toate propunei’ile să fie trecute în scris pentru ca ei să poată să
analizeze atent toate frazele pe care le-ar găsi obscure sau
susceptibile de interpretări. Apoi ei vor trimite pe funcționarii
lor să afle cum le-au înțeles francezii și după aceea să ceară fie
amendarea, fie înlăturarea lor, prin aceasta lungind procedura.

Dificultatea de a încheia pacea avea și o cauză reală. Deși lorzii

englezi vorbeau franceza, limba era învățată, nu era limba lor
maternă, iar ei nu se simțeau siguri pe ea. Un nobil atît de mare
cum era primul duce de Lancaster, care scrise Livre des
sainctes medicines, spunea despre lucrarea sa „Dacă franceza
mea nu este corectă, trebuie să fiu scuzat deoarece sînt englez
și nu-s prea versat în franceză“. Ducele de Gloucester invocă
problema limbii ca scuză pentru tărăgăneala lui și întîrzierea de
a încheia înțelegerile, însă neîncrederea în francezi era reală.
De cînd Carol al V-lea mînuise clauzele tratatului de la Bretigny,
englezii au abordat — și s-au împotrivit — înțelegerilor cu teama
de a fi trași pe sfoară.

Pentru a-1 influența pe Gloucester prin misiunea sa divină și

prin elocință, Robert Ermitul a fost chemat la

206

conferință de către ducele de Burgundia. Preacuviosul sihastru

îl rugă pe duce în cuvinte pătimașe : „Din dragoste pentru
Dumnezeu, nu te mai opune păcii“. în timp ce războiul dintre
englezi și francezi îi dezbina pe creștini, Baiazid și turcii lui
avansau. Datoria creștinilor, implora el, era să se unească
împotriva păgînilor.

„Ha, Robert“ răspunse Gloucester, „nu vreau să împiedic o

pace, însă voi francezii folosiți cuvinte atît de colorate pe care
nu le înțelegem încît, cînd vreți, le faceți să însemne război sau
pace după placul vostru... totdeauna prefăcîndu-vă pînă ce v-ați
atins scopul“. Cu toate acestea, ducele de Gloucester trebui să
renunțe la intransigența lui din respect pentru dorința nepotului
său regal, pe care-1 disprețuia. Lipsită de un acord asupra
orașului Calais, pacea permanentă era încă evazivă însă se
făcuse oarecare progres prin faptul că era prelungit armistițiul
cu încă 4 ani, în timpul cărora diversele teritorii disputate
urmau să revină uneia din părți, netezind calea pentru o
înțelegere finală.

în iunie, în timp ce se discutau ultimele clauze, nebunia îl

cuprinse din nou pe regele Franței. Ca și boala de la Amiens
care a indicat primul atac, al doilea atac coincise cu discuțiile
de pace. Poate nerăbdarea față de niște tratative de lungă
durată a fost factorul perturbator. De data aceasta nebunia a
fost mai gravă decît prima dată și dură o perioadă mai
îndelungată, de 8 luni. Pentru restul vieții lui, care avea să se
termine de-abia în 1422, la 30 de ani după primul atac, Carol va
fi cuprins de nebunie cu intermitențe, cu reveniri destul de dese
ca să împiedice o guvernare stabilă și să exacerbeze lupta
pentru putere în jurul tronului său pe jumătate vacant. în acești
30 de ani, înfruntarea între fracțiunile Orléans și Burgundia
și dintre urmașii lor avea să-i aducă înapoi pe englezi iar Franța
să devină la fel de ruinată și neajutorată ca după lupta de la
Poitiers.

în timpul crizei din 1393 mintea regelui „a fost acoperită cu

asemenea umbre“ încît nu-și putea aminti cine și ce era. El nu
știa că este rege, că era căsătorit, că avea copii sau că numele
lui era Carol. El manifesta două aversiuni : față de crinul
înlănțuit cu numele lui sau cu inițialele din însemnele lui
heraldice, pe care încerca să le șteargă cu furie ori de cîte ori le
vedea, și față de soția lui de care fugea cu groază. Dacă se
apropia de el, obișnuia

să strige „Cine este femeia asta a cărei vedere mă tulbură? I

Aflafi ce vrea și scăpați-mă de dorințele ei ca să nu mă 4 mai
urmărească". Cînd văzu blazonul Bavariei, dansă în ; fata lui,
făcînd gesturi grosolane. Nu-și recunoaștea copiii deși îl
recunoștea pe fratele lui, unchii, sfetnicii și servi- 1 torii lui și-și
amintea de numele celor morți de mult. Nu- I mai soția neglijată
a fratelui său, trista Valentina, de care întreba mereu numind-o
„iubita lui soră“, reușea să-l liniștească. Această preferință
dădu firește naștere la zvonuri, răspîndite de fracțiunea
burgundă, cum că Valentina îl vrăjise cu o otravă deosebită.
Mizînd pe crimele lui Vis-conți și reputația italienilor pentru
otrăviri, intriganții o învinuiră pe Valentina că țintea un loc mai
înalt, tatăl ei spunîndu-i să devină regina Franței.

Nebunia era obișnuită în Evul Mediu în toate variantele ei.

William de Hainault-Bavaria, un nepot al reginei Filipa a Angliei,
„înalt, tînăr, puternic, brunet și vioi“, fusese un maniac furios
trebuind să fie închis într-un castel de-a lungul a 30 de ani,
majoritatea timpului cu ambele picioare și mîini legate. Cei care
sufereau de boli mai ușoare nu erau închiși ci umblau printre
vecinii lor precum cei sluți, cei cu spasme și alte infirmități și se
alăturau pelerinajelor la Rocamadour în căutarea vindecării.
Nebunia era considerată deoseori vindecabilă și înțeleasă ca
un fenomen firesc, provocat de un stress mental sau emoțional.
Se prescria odihnă și somn, precum și sîngerări, băi, unsori,
loțiuni făcute din metal, voie bună. Mai era văzută și ca o boală
dată de Dumnezeu sau de Diavol, care trebuia tratată prin
exorcism sau prin raderea părului de pe capul victimei în formă
de cruce, sau prin legarea acesteia de catapeteasmă în biserică
pentru ca starea ei să se îmbunătățească prin ascultarea
slujbei.

Nici un doctor sau tratament nu-i ajută lui Carol al Vl-lea în

timpul ultimelor sale crize. I se permise unui șarlatan șleampăt
cu ochi răi și pseudo-mistic, numit Ar-naut Guilhem, să-l trateze
pe Carol, căci acesta pretinse eă posedă o carte dată de
Dumnezeu lui Adam cu ajutorul căreia omul putea învinge toate
bolile care erau rezultatul păcatului originar. Un prototip de
Rasputin, care cîștigase încrederea reginei și curtenilor, el
insistă că boala regelui era provocată de vrăjitorie însă,
nereușind să cheme forțe superioare, a fost în cele din urmă dat
afară. Au fost în-eercați alți vraci și remedii, de tot felul, dar fără
rezultat. Chiar doctori de la Universitate se prezentară, pentru
a 208

descoperi și pedepsi „vrăjitorii“. Odată, doi călugări au-gustini,

după ce nu obținuseră nici un rezultat de la incantațiile magice
și de la un lichid făcut din perle pisate propuseră să facă niște
incizii în capul regelui. Cînd acest lucru n-a fost permis,
călugării acuzară de vrăjitorie pe bărbierul regelui și pe portarul
ducelui d’Orieans și, cînd aceștia au fost achitați,. îl acuzară
imediat pe Orleans însuși. In consecință călugării, aduși în fața
judecății și torturați, mărturisiră că erau niște mincinoși,
vrăjitori și idolatrii în slujba Diavolului și, luîndu-li-se statutul
clerical, au fost predați oficialităților seculare și executați.

Obsesia vrăjitoriei în cazul lui Carol reflecta o sporire a

credinței în cele oculte și demonice. Vremurile tulburi
alimentează credința în conspirația răului care, în secolul al XIV-
lea, era considerată ca lucrătura persoanelor sau grupurilor
care aveau acces la ajutorul diavolesc. De aici și spectrul tot
mai frecvent al vrăjitorului. Prin anii 1390 vrăjitoria fusese
recunoscută oficial de Inchiziție ca echivalent al ereziei.
Biserica se afla în defensivă, sfîșiată de schismă, lovită în
autoritate și doctrină de mișcări agresive de disidență, asaltată
de cereri de reformă. Ca și omul obișnuit, ea se simțea
înconjurată de forțe răuvoitoare, dintre care vracii și vrăjitoarele
erau considerați ca agenți purtători ai voinței diavolești. în acest
timp, în 1398, teologii de la Universitatea din Paris ținură
conclavul solemn care a declarat că magia neagră infectează
societatea cu o vigoare reînnoită.
Bietul rege nebun a fost o victimă a acestor credințe, „în
numele lui Iisus Hristos“ striga el, plîngînd din cauza suferinței
lui, „dacă este vreunul din voi complice cu acest rău de care
sufăr, îl rog să nu mă mai chinuie ci să mă lase să mor !“ După
această izbucnire jalnică, guvernul, în speranța că va potoli
mînia cerului, votă o ordonanță care prevedea pedepse severe
pentru blasfematori și care permitea confesorilor să aibă grijă
de prizonierii condamnați la moarte. în plus, Porte de l’Enfer
(Poarta Iadului) a fost rebotezată Porte St. Michel.

în ultimii ani crizele regelui se declanșau și treceau în mod

neprevăzut. Intr-un an, 1399, el suferi 6 atacuri, unul mai grav
decît altul, pînă ce se ghemui într-un colț crezînd că este făcut
din sticlă sau fugi pe coridoare urlînd ca un lup. în intervalele
sale de sănătate, Carol dorea să-și reia funcția de rege, deși
aceasta trebuia să se reducă mai ales la aspectele ceremoniale.
Se spune că în acele vremuri re-

luase legăturile sale conjugale cu Isabeau care dădu naștere la

încă patru copii între 1395 și 1401 — fără ca aceștia să fie o
dovadă a paternității lui.

Frivolă și senzuală, încă o străină cu un pronunțat accent

german, umilită de aversiunea nebună a soțului ei, Isabeau îl
abandonă pe Carol valeților lui și unei fete pe care o aduse ea
însăși ca să-i țină locul, o fiică a unui geambaș, numită Odette
de Champdivers, care-i semăna și era poreclită de public ,,mica
regină". Regina se lăsa pradă plăcerilor frenetice și adulterului
combinat cu intriga politică și cu pasiunea nestăvilită pentru
bani. Nesigură în Franța, ea se dedică strîngerii unei averi
personale și îmbogățirii familiei sale bavareze. Ea obținu de la
Carol, lucid sau nu, pe numele ei sau al copiilor ei, cesiuni
de terenuri, venituri, reședințe și conturi separate. Strînse cu-
fere cu bani și bijuterii pe care le ascunse în diverse pivnițe.
Domnia ei la curte deveni tot mai extravangantă și agitată',
rochiile doamnelor mai decoltate, amorurile mai scandaloase,
festivitățile mai excesive. Regina înființă o Curte a Dragostei la
care ambele sexe jucau rolul apărătorilor și judecătorilor
discutînd, după cum spunea un contemporan disprețuitor, „în
acest tribunal ridicol, cele mai ridicole probleme".

Viața la curte poate genera plictiseală și dezgust chiar unei

regine. Cu nostalgia bucolicului, cu 400 de ani înainte de Maria
Antoaneta, Isabeau clădi un Hotel des Bergères (Casa
păstorilor) pe proprietatea ei de la St. Ouen, cu grădini și cîmpii,
șură, grajd, stînă de oi și hulubărie, unde se juca de-a țăranca și
îngrijea găinile și vitele. Se spunea că regele, odată cu trecerea
timpului, era neglijat cu de-săvîrșire, trăind murdar și chiar
flămînd în apartamente unde geamurile de hîrtie erau rupte și
porumbeii intrau și-și lăsau găinațul. In timpul unei perioade de
luciditate, el îl arestă pe șambelanul și amantul reginei, porunci
să fie pus în lanțuri, interogat sub tortură și după aceea
înecat în Sena, în secret.

în lupta politică, Isabeau se alătură acelora care aveau puterea.

Cînd Ludovic de Orléans a fost numit regent, ea se alie cu el
împotriva ducelui de Burgundia și se presupunea că devenise
amanta lui. Cînd a fost asasinat de fiul și urmașul ducelui de
Burgundia, loan Temerarul, ea trecu în tabăra și patul ucigașului
lui Ludovic. în vidul creat

de un rege viu dar neajutoi’at, Franța se poticni și regina,

lipsindu-i orice capacitate de a face față situației, deveni unealta
forțelor neîndurătoare — Burgundia și Anglia — care umplură
vidul. Suferind presiuni la Paris, separată .geografic și politic de
Delfin, incapabilă de a-și cîștiga sprijin în favoarea ei, ea a fost
de acord în cele din urmă cu tratatul infam care-1 numea pe
regele Angliei moștenitorul tronului Franței în locul propriului ei
fiu. La sfîrșit, obeză și depravată, ea îi supraviețui 15 ani soțului
ei și, în cele din urmă, avea să găsească un biograf prea plin
de imaginație în marchizul de Sade.

Uitîndu-se înapoi din perspectiva celor 200 de ani tre-cuți,

ducele de Sully, ministrul cel mai important al lui Henric al IV-
lea, caracteriză domnia lui Carol al Vl-lea ca „bogată în
evenimente sinistre... mormîntul legilor bune și bunelor
moravuri din Franța"...

Capitolul 25
Ocazia pierdută
n timp ce discuțiile pentru pace se țineau la Leulin-

ghen în mai-iunie 1393, baronul de Coucy discuta cu

Papa Clement la Avignon, unde se dusese după ce

JL aplanase disputa savoiardă. Misiunea lui marca începutul

unei încercări majore care urma să determine în următorii doi
ani instalarea lui Clement la Roma și a francezilor în Statele
Papale, transformate într-un regat al Adriei. Ambele eforturi
necesitară sprijinul lui Gian Galeazzo Visconti, a cărui grijă în
această încercare nu era atît de mult soarta papalității cît, mai
curînd, expansiunea Mila-nului. Deși evlavios din fire, el nu pare
să fi avut sentimente puternice pentru vreunul din papi, nici
pentru schismă cu excepția folosirii ei în propriul său
interes. Obiectivul lui era să frîngă puterea Florenței și
Bolognei, atrăgînd Franța în Italia într-o alianță cu Milano.

Introvertit, inteligent, bogat și melancolic, Gian Galeazzo era

maestrul așa-zisei realpolitick în Italia. Se extinsese pînă în
nord, absorbind Verona, Padua, Mantua și Ferrara și intenționa
să se extindă în sud în Toscana și Statele Papale. Poate țintea
să facă un regat al Lombar-diei, poate chiar o Italie unită sau
poate juca acest joc de dragul puterii. în politica schismei el
urma o cale întortocheată, între supușii milanezi care erau loiali
papei de la Roma, dar și ca partener al Franței, ceea ce însemna
opțiunea pentru Clement. Cum intenționa să navigheze
prin aceste strîmtori nu era clar. Totuși, el a fost acela care
reînviase ideea că Franța trebuie să urmărească din nou cu-

cerirea regatului Adriei, beneficiar fiind ginerele său, Ludovic de

Orleans. Acest plan — care era acum obiectul misiunii lui
Enguerrand de Coucy — fusese discutat cu înflăcărare și
delicatețe de către ambasadorul la Paris al lui Visconti, Niccolo
Spinelli, unul din cei mai capabili di-plomați din vremea aceea,
în vîrstă de 70 de ani. Statele Papale, spunea Spinelli, nu
cîștigaseră altceva decît ură pentru Sfîntul Scaun. în cei 1 000
de ani de cînd fuseseră date papalității, în numele lor fuseseră
duse cele mai violente războaie și „totuși preoții nici nu le
stăpînesc în pace, nici nu le vor putea stăpîni vreodată“. Ar fi
mai bine ca ei să renunțe complet la stăpînirea seculară, „ca
o povară nu numai pentru ei ci pentru toți creștinii, în special
pentru italieni “.

Francezii n-aveau nevoie să fie convinși pentru a-și asuma

sarcina, însă ei doreau ca regatul să fie dat oficial lui Ludovic ca
feud papal înainte ca ei să încerce o cucerire fizică. Totuși, papa
voia să aibă Statele Papale în mîna lui înainte de a le ceda.
Enguerrand de Coucy, în calitate de suprem avocat și francezul
care cunoștea cel mai bine labirintul politicii italiene, a fost
însărcinat să-l convingă pe Clement să facă cedarea înainte de
cucerire. în misiune el era însoțit de episcopul de Noyon, un
membru al Consiliului regal, cunoscut pentru talentele sale
oratorice, și de secretarul regelui, Jean de Sains, care avea
sarcina să noteze ce se discuta. In „discursuri
elocvente“, Coucy și episcopul spuseră papei că, lipsindu-le o
minune, numai intervenția Franței putea să pună capăt schismei
; Clement singur nu putea face nimic. Dîndu-i lui
Ludovic regatul Adriei, papa va recîștiga un venit anual
continuu din patrimonii care nu fuseseră niciodată sub
controlul papal de la plecarea la Avignon. Solii spuseră că
regele .Franței recomanda pe fratele lui ca persoana cea mai
potrivită ca să întreprindă cucerirea, deoarece „el este tînăr și
poate munci din greu“ și va avea ajutorul de la ducele
de Milano.

Clement se opuse, pe motiv că el nu dorea să fie cunoscut ca

„lichidator al moștenirii papale“. Aceasta nu-1 deranjase cu 10
ani înainte cînd dăduse bula de înfeudare ducelui de Anjou, însă
acum nu mai era atît de sigur de posibilitățile francezilor. Au
fost chemați trei cardinali pentru sfat, inclusiv Jean de la
Grange, cardinal de Amiens, cel care-1 înfricoșase o dată pe
Carol al VI-lea cu presupusele relații intime cu un demon.
Clement voia niște răs-

punsuri dificile : cîți bani, cîți oameni vor da francezii pentru

campanie și cit timp vor sta ei în Italia. Dorea să i se
făgăduiască 2 000 de soldați conduși de căpitani și de nobili
vestiți și 600 000 de franci pe an timp de trei ani pentru
întreținerea lor. Solii, încurcați, nu puteau da un răspuns ;
instrucțiunile lor, cuprinzînd nu mai puțin de 17 „puncte“, nu
conțineau nimic despre chestiunile militare. Cardinalul de la
Grange sugeră discret că ducele de Orleans și-ar putea începe
campania, acordîndu-i-se feudele pe care le va cuceri în
înaintarea lui. Deși au stat șase săptămîni, Enguerrand de
Coucy și episcopul nu reușiră să obțină mai mult decît
promisiunea lui Clement să-și trimită solii la Paris pentru
continuarea discuțiilor.

In Franța, faptul că nu se încheiase pace și că regele înnebunise

din nou — intensificînd lupta între ducele de Burgundia și
Orléans — slăbi dorința pentru Calea Forței. Francezii nu erau
pregătiți să plece în Italia pînă ce nu se înțelegeau cu Anglia.
Intr-adevăr, cînd englezii aflară de planurile franceze ei trimiseră
un avertisment că vor încălca armistițiul dacă Franța va ridica
armele împotriva papei de la Roma. Neavînd încredere în grupul
războinic al lui Gloucester, francezii trimiseră crainici prin regat
pentru a porunci întărirea apărării și repararea zidurilor
stricate. Ca urmare a unei noi încercări de a-i antrena pe arcași,
a fost emisă o ordonanță care interzicea jocurile.
Tenisul, adoptat de oamenii de rînd care-i imitau pe nobili, și
soûles, o formă de hochei de cîmp practicat de burghezi
și rareori jucat fără oase rupte, precum și zarurile și jocul de
cărți au fost interzise în speranța că se va încuraja tragerea cu
arcul și cu arbaleta. Era același efort făcut de Carol al V-lea în
1368 și el arată că guvernanții erau con-știenți de slăbirea
pregătirii de luptă a arcașilor francezi.
Nu le lipsea măiestria ; necazul era că tactica francez!» nu
permitea arcașilor să ocupe un loc esențial. Nu se adopta o
acțiune combinată a arcașilor și cavalerilor ; erau închiriate
companii de arbaletieri și de-abia erau folosite. Motivul era un
amestec de dispreț pentru omul de rînd și teama că în luptă
cavaleria și-ar pierde locul predominant. Prin 1393, teama de
revolte făcu ca noua ordonanță să aibă o viață scurtă. După o
perioadă în care devenise foarte populară practicarea tragerii cu
arcul și arbaleta, nobilii insistară ca interzicerea jocurilor să fie
ridicată, temîndu-se ca nu cumva poporul de rînd să obțină o
armă prea eficientă împotriva nobilimii. Ei au fost prinși în acea
ironie

214

obișnuită a oamenilor, cînd un interes îl anulează pe celălalt.

Se făceau presiuni contrarii asupra lui Voie de Fait. Florentinii

trimiseră o misfune impunătoare de 16 soli la Paris pentru a
pleda împotriva alianței franceze cu Gian Galeazzo. Ei găsiră un
aliat în ducele de Burgundia, care, din cauza supușilor săi
flamanzi, nu fusese niciodată un partizan prea înfocat al lui
Clement și, desigur, nu era dispus să-l ajute să ajungă la Roma,
dacă aceasta însemna ca Ludovic să fie rege al Adriei precum și
regent. La rîn-dul lui ducele găsi o aliată — deși o disprețuia —
în regina Isabeau, care ar fi luat masa și cu Diavolul numai să-i
facă rău lui Gian Galeazzo.

Public, cea mai puternică influență împotriva acestei Voie de

Fait era cea a Universității, punctul de sprijin al instituției
clerului intelectual. Clericii de la Universitate nu se împăcaseră
niciodată cu Babilonul de la Avignon. Consecințele sale —
simonie, corupție și materialism sporit, pierderea prestigiului,
sporirea protestelor și mișcărilor de nemulțumire printre lollarzi
și mistici, naționalismul stimulat de încercarea franceză de a
domina papalitatea și exacerbat de statele rivale care luaseră
partea unui sau altui papă — aduseră Biserica în situația de a
nu mai fi stimată. Din punct de vedere istoric, ruperea vechii
unități a credinței și creșterea naționalismului, au fost
favorizate, dar nu provocate de schismă. în cursul istoriei
caracterul universal nu este lesne perceput, oamenii văd ceea
ce le este imediat la îndemînă, și ceea ce văzură la sfîrșitul
secolului al XlV-lea au fost daunele aduse societății de schismă
și necesitatea disperată de a reunifica Biserica.

Facultatea de teologie apăra acum deschis calea încetării

schismei, în ciuda edictului ce interzicea discuțiile despre acest
subiect. Gerson, în susținerea orală a tezei sale „Jurisdicția
spirituală" pentru a obține titlul de doctor în teologie.în 1392,
furniză baza doctrinală pentru abdicarea ambilor papi. „Dacă
nu-i avantajos pentru binele comun să fie menținută autoritatea,
ar trebui să se renunțe la ea“ susținea el și afirma cu
îndrăzneală că a menține autoritatea într-un astfel’de caz era
păcat de moarte. Apoi, oricine care nu ajuta în mod activ la a se
pune capăt schismei era vinovat din punct de vedere moral că o
prelungea. Aceasta se referea evident la clericii care erau
dispuși să trăiască cu doi papi din cauza numărului sporit de
venituri

pe care le obțineau de pe urma acestei situații. Afirmația publică

a lui Gerson făcută la Paris era un semnal al presiunii tot mai
sporite, accentuată de prezența cancelarului de Ailly la
președinție. Mai dovedea și ocrotirea ducelui de Burgundia fără
care Gerson n-ar fi izbutit niciodată să îndrăznească să se
exprime atît de direct.

Contrar acestora, dorința de a merge în Italia a fost brusc ațîțată

de o nouă ofertă făcută lui Ludovic de Orleans. El a fost rugat
să accepte suveranitatea Genovei, unde treburile interne
atinseseră acel punct dureros cînd străinii sînt chemați în țară.
Dacă planul a fost inspirat de Gian Galeazzo care dorea ca
Genova să fie port pentru statul Milano nu se știe, însă el l-a
favorizat net crezînd că, sub suveranitatea ginereului său,
Genova va fi la dispoziția lui. Pentru Ludovic era un noroc
extraordinar, un punct de sprijin mai ușor de atins sub soare
decît pretenția față de Neapole a vărului său Anjou, pretenție
încă nerealizată, și un pas important în drumul spre Adria.

Primul său pas a fost să-l trimită din nou pe baronul de Coucy
la Avignon împreună cu reprezentantul lui personal, Jean de
Trie, cei doi însoțindu-i pe episcopul de Noyon și pe secretarul
regelui care fuseseră și înainte. Ei urmau să ceară din nou
înfeudarea Adriei, amînînd cucerirea ei și marșul spre Roma cu
încă trei sau patru ani. Întîrzierea avea ca scop să-i dea timp lui
Ludovic să reușească în Genova. Din nou cardinalii se tocmiră
strîns — pentru bani, trupe, pentru angajamente semnate de
Carol și de fratele lui și alte condiții care închideau virtual Calea
Forței. Poate că, în cele din urmă, Clement a recunoscut că el
făcea imposibil numai ceea ce nu fusese niciodată fezabil. După
multe amînări și scuze care-1 ținură pe Coucy și pe colegii lui la
Avignon timp de trei luni, ei reușiră să obțină ca documentul de
înfeudare a Adriei să fie confirmat ca bulă numai după ce regele
Franței și fratele său aveau să aprobe condițiile. Solii părăsiră
Avignonul la 3 septembrie 1394. Două săptămîni mai tîrziu
efortul lor se dovedi zadarnic cînd auziră vestea uluitoare că
murise Clement.

Schisma care-1 ridicase pe Clement la rangul de papă a fost

călăul lui, prin mîna Universității din Paris. Din ianuarie, cînd
regele își recăpătase rațiunea, Universitatea insistase să i se
acorde o audiență pentru a prezenta părerile ei. Pînă atunci,
ducele de Berry, partizanul cel mai înfocat al lui Clement, oprise
o astfel de întrevedere, răspun-zînd la apelurile Universității cu
reproșuri violente și ame-

216

nințări de a „condamna la moarte și a-i arunca în fluviu" pe

principalii promotori ai acestei afaceri. Aceste sentimente
puternice erau inspirate de „daruri bogate" primite de la
Clement care, aflînd despre intențiile Universității, îl trimise pe
cardinalul de Luna la Paris pentru a încerca o persuasiune
financiară, pe care Berry o înțelegea cel mai bine. Ducele de
Burgundia trebuie să-i fi dat fratelui său la un moment dat un
argument convingător pentru a dovedi contrariul deoarece,
printr-o răsturnare surprinzătoare a situației, Berry răspunse
deodată petiționarilor : „Dacă găsiți un remediu care să fie
acceptabil pentru Consiliu, îl vom accepta imediat".

încetarea schismei, enunțată de Gerson, era deja soluția

Universității. Ca s-o facă cît mai public, facultatea organiză un
referendum popular cu o urnă plasată în mănăstirea St.
Mathurin, în care oamenii urmau să-și depună voturile pentru o
soluție. Din 10 000 de voturi numărate de 54 de profesori ai
diverselor facultăți rezultară trei soluții, neincluzînd Calea
Forței. De obicei, referendumurile nu confirmă un rezultat
nedorit. Cele trei căi propuse acum erau în primul rînd
abdicarea reciprocă, în al doilea rînd, dacă ambii papi continuau
să rămînă neînduplecați, un grup ales să arbitreze ; în al treilea
rînd, un Conciliu general al Bisericii. Cea din urmă propunere
era considerată cea mai puțin dezirabilă deoarece se credea că
un Conciliu general se va împărți în mod sigur între fracțiunile
existente din care schisma va ieși mai vie ca niciodată.

Destinat să domine deceniile de le începutul secolului următor,

recurgerea la un Conciliu era deja o umbră veche. Firește că
ambii papi îl detestau, deoarece le lua din autoritate. Teoria
supremației sinodale spunea că autoritatea supremă în sînul
Bisericii consta în Conciliul general, din care papa își lua
puterea. „Niște perverși", tuna și fulgera rivalul lui Clement,
Bonifaciu al IX-lea, „avînd credință în arma cărnii împotriva lui
Dumnezeu, cer un conciliu. O impietate blestemată !“

Cu toate acestea, odată cu pierderea speranței în abdicare,

teologii de ambele părți discutau din ce în ce mai mult despre
un conciliujși dezbăteau problemele lui. Cine-1 va convoca ?
Care-i era legitimitatea dacă era convocat de conducători laici ?
Avea autoritate asupra persoanei papei? Dacă ar fi convocat de
un pontif în prezentul impas, ar fi acceptate deciziile lui de
celălalt ? Cum ar putea fi convinși vreodată ambii papi și
ambele ierarhii să acționeze

concertat ? La 30 iunie 1394, în timpul unei audiențe la regele

Franței subiectul interzis a fost expus fără milă.

Pregătită de Filip de Burgundia ca să prezinte constatările

Universității din referendum, audiența a fost ținută într-o
atmosferă de mare solemnitate. Regele era pe tron, cu ducii
regali și principalii prelați și miniștri de față. Argumentul pentru
încetarea schismei, sub forma unei scrisori de 23 de pagini
către rege, a fost citit de rectorul Universității, Nicolas de
Clamanges, un prieten al lui Gerson și D’Ailly, Unul din
umaniștii Universității, el era considerat cel mai bun stilist în
latină din Franța și un orator fără pereche cu „elocvența sa
ciceroniană“.

Polemica clericală în Evul Mediu nu era rece. Intr-o tiradă de

invective adresate ambilor papi, Clamanges descrise cu patimă
și hiperbole suferința Bisericii și nevoia urgentă și imediată de
vindecare. El afirmă că oricare din papii care refuza să accepte
una din cele trei căi ar trebui tratat ca un schismatic înveterat și,
în consecință, un eretic; un jefuitor iar nu un păstor al turmei
sale, „un lup devorator", iar nu un cioban, care ar trebui alungat
din sînul creștinătății. Dacă din cauza încrederii prea mari în
ei, papii vcr amîna din nou remediul propus, „se vor căi
prea tîrziu că au neglijat reforma... răul va fi incurabil...
Lumea, atît de mult timp nefericită, este acum pe o pantă
periculoasă ce duce spre Rău“.

„Credeți", strigă el cu vocea eternă a protestului, „că poporul va

suporta veșnic proasta voastră guvernare? Cine credeți că
poate suporta, printre atîtea alte abuzuri, numirile voastre
mercenare, vînzarea multiplă a prebendelor ridicarea oamenilor
necinstiți sau fără virtute în cele mai înalte poziții ?“ în fiecare zi
sînt numiți prelați ce „nu știu nimic de sfințenie, nimic de
cinste“. Expusă extorcărilor lor, „calitatea de preot a devenit o
mizerie care profanează adevărata chemare... prin vînzarea de
relicve și cruci și potire și punînd la mezat riturile mistice ale
împărtășaniei“. Unele biserici nu mai țin slujbe deloc.
Dacă părinții timpurii ai Bisericii s-ar întoarce pe pămînt „n-
ar găsi urmă a pietății lor, nici o rămășiță a credinței lor, nici o
umbră a Bisericii pe care o cunoscuseră“. Vorbi
despre creștinism ca obiect de batjocură printre păgîni, care
speră că „Biserica noastră, atît de învrăjbită se va distruge
cu propriile ei mîini“. El arătă numărul crescut al ereticilor, a
căror otravă „progresează ca o cangrenă în fiecare zi“. El
prezise că vor veni timpuri și mai rele deoarece certu-

r ile interne din cadrul credinței catolice aduceau disensiuni și

lipsă de respect. Expuse toate argumentele împotriva unui
Conciliu general și le respinse pe fiecare în parte, citind din
Vechiul Testament, psalmi, profeți și Cartea lui Iov — „A fost
vreodată", tună el, „va fi vreodată o mai urgentă nevoie de un
Conciliu decît în acest moment, cînd întreaga Biserică este
zguduită în disciplina, în morala, legile și instituțiile ei, în
tradițiile și practicile ei cele mai vechi, atît spirituale cît și
lumești, în acest moment cînd este amenințată de o ruină
îngrozitoare și ireparabilă ?“ Întorcîndu-se spre rege, el nu ezită
să se refere la tragedia personală a lui Carol, spunînd că, dacă
Dumnezeu ar răspunde la rugăciuni pentru a-1 însănătoși pe
rege, el ar trebui să se trezească în interesul poporului lui și al
Sfintei Biserici, pentru a eradica „această oribilă schismă"
și miseria pe care o aduce cu sine. în numele Universității, el îl
imploră pe Carol să ia conducerea imediat pentru a găsi un
remediu dacă nu dorea să-și piardă titlul de Cel Mai Creștin
Rege.

Necunoscînd latina, limba cuvîntării, Carol asculta politicos fără

să înțeleagă un cuvînt. După aceea se porunci să se facă o
traducere pentru Consiliul regal, ai cărui membri laici nu
cunoșteau nici ei latina. Cererea pătimașă a lui Clamanges a
fost ignorată. Guvernelor nu le place să se confrunte cu remedii
^radicale ; este mai ușor să lași să predomine politica, și
politica în care era implicată curtea în acel moment era dată de
încercarea, făcută de Ludovic și respinsă de ducele de
Burgundia, de a-1 întrona pe Ludovic în Italia. Regele porunci
Universității — sau i se porunci în numele lui — să se abțină de
la alte agitații. Drept răspuns au fost suspendate cursurile, ceva
care semăna cu o grevă a facultății, o metodă folosită cu
succes împotriva unei impuneri de taxe din 1392, deși cu
prețul plecării mai multor studenți străini din Paris.

Universitatea mai făcu să circule scrisoarea lui Clamanges în

toată Europa, pînă și la Sfîntul Scaun din Avignon unde a fost
prezentată papei în plină adunare cu cardinalii. După ce citi
cîteva rînduri, ochii lui Clement se umplură de mînie și exclamă
: „Această scrisoare defăimează Sfîntul Scaun. Este ticăloasă,
veninoasă". Denun-țînd-o ca o calomnie care „nu merită să fie
citită în public sau în particular", el părăsi camera furios și nu
vru să vorbească sau să asculte pe nimeni. Cardinalii citiră
scrisoarea și, după ce se sfătuiră între ei, ajunseră la concluzia
că

amînarea era într-adevăr periculoasă și că papa ar fi trebuit să

accepte propunerea Universității. Chemați de Clement, cînd
acesta auzi despre consfătuirea lor, ei îl sfătuiră că, dacă voia
binele Bisericii, el trebuie să aleagă una din cele trei căi.
Indignarea lui a fost atît de mare auzind această „lașitate
trădătoare“ incit după trei zile, pe 16 septembrie, muri de un
atac de cord sau de o congestie cerebrală sau, conform
contemporanilor săi, „de profundă amărăciune“. Astfel sfîrși
Robert de Geneva, consemnat în iele din urmă în istoria
Bisericii ca antipapă.

Știrea morții sale ajunse la Paris după șase zile, la 22

septembrie. Iată în sfîrșit momentul de a reunifica Biserica fără
eforturi, fără folosirea forței sau a unui Conciliu General — dacă
se putea împiedica alegerea unui urmaș a lui Clement. „Nu va
mai fi niciodată o asemenea ocazie“ scrise Universitatea
cardinalilor ; „este ca și cum Duhul Sfînt ar fi stat la ușă și ar fi
bătut“. Consiliul regal trimise imediat un mesaj în numele
regelui cardinalilor de la Avignon, îndemnîndu-i „în interesul
întregii creștinătăți“ să-și amîne conclavul pînă ce vor primi o
scrisoare „specială și solemnă“ de la regele Franței,
scrisoare care trebuia să sosească.

Conduși de mareșalul Boucicaut, solii regelui galopează spre

Avignon, parcurgînd cei 620 de km într-un timp record de patru
zile. Cînd sosiră, conclavul era deja în ședință. Cardinalii doreau
unificarea, dar nu în detrimentul lor. Ei fuseseră convinși de
afabilul spaniol, cardinalul de Luna, un fost profesor de drept
canonic, că poziția lor depindea de dreptul lor de alegere care
nu trebuie îngrădit. Ghicind conținutul scrisorii regelui, ei
hotărîră să nu o deschidă pînă la alegere. Dar decît să fie
învinuiți ca au menținut schisma, au hotărît mai bine să cadă de
acord și să semneze un jurămînt scris prin care se angajau
ca oricare va fi ales dintre ei să-și dea demisia dacă majoritatea
cardinalilor i-o cereau. Jurămîntul îi lega să acționeze activ
pentru unificarea Bisericii „fără vreo fraudă, înșelăciune sau
mașinație“ și să analizeze cu sinceritate, fără scuze' sau
întîrziere, orice posibil mijloc către acest țel, „chiar pînă acolo
încît să renunțe la papalitate, dacă-i necesar“. Optsprezece din
21 de cardinali semnară, printre care și cel mai înflăcărat
exponent al unificării, cardinalul Pedro de Luna din Aragon.

In timpul conclavului, cînd a fost propus numele unui cardinal

pentru alegere, acesta mărturisi cu o sinceritate

220

dezarmantă „Sînt slab și poate nu voi abdica. Nu mă expuneți la

tentație".

„Eu, pe de altă parte“, spuse cardinalul de Luna, „voi abdica tot

atît de ușor cum îmi scot pălăria". Toți ochii se întoarseră spre
colegul lor, atunci în vîrstă de vreo 60 de ani, care era cardinal
încă de pe vremea alegerii furtunoase de la Roma care
precipitase schisma. Un bărbat învățat și inteligent, de origine
nobilă, diplomat subtil, auster în viața particulară, un om abil, ei
era un adversar rigid al Conciliului deși un apărător înfocat al
unificării. A fost ales succesorul lui Clement la 29 septembrie,
luînd numele de Benedict al XlII-lea.

A doua misiune franceză auzi vestea în drumul ei spre Avignon.

La sosirea lor, noul papă îi asigură de intenția lui de a folosi
orice mijloc pentru a pune capăt schismei și repetă afirmația că
va abdica dacă va fi sfătuit s-o facă tot atît de ușor ca și cum și-
ar scoate pălăria, pe care o ridică de pe cap în semn de exemplu
elocvent. Asigurările lui, ca răspuns dat regelui, se ridicară ca o
scară în ceruri. El acceptase alegerea numai ca să sfîrșească
„blestemata schismă"; mai curînd și-ar petrece restul vieții jn
„deșert sau sihăstrie" decît s-o prelungească ; dacă regele va
trimite persoane bine informate cu propuneri precise, le
va accepta fără ezitare și „le va executa fără întîrziere" ; el era
„dispus, hotărît și decis" să acționeze pentru unificare și va
accepta sfatul regelui și cel al unchilor lui „pentru ca ei mai
curînd decît alt prinț să aibă veșnica glorie care va fi
recompensa unui efort atît de meritoriu".

Poate că de Luna fusese sincer însă, odată ce s-a văzut pe

tronul papal, datoria de a abdica a fost repede înlocuită de
sentimentul drepturilor pe care funcțiile atît de înalte le aduc cu
sine. Schisma, ca și războiul, era o capcană din care nu se
ieșea ușor.

în tot acest timp, Enguerrand de Coucy fusese în nordul Italiei,

conducînd în numele lui Ludovic de Orléans o campanie
financiară, politică și militară pentru suveranitatea Genovei.
Ocazia se ivise din anarhia cronică a orașului ; Grimaldi, Doria,
Spinola și alte familii nobile, fiind exilate *și lipsindu-le
coeziunea, doreau un suveran care să le repună în drepturi și să
scape orașul de conducerea burgheză. Puterea trecea de la un
grup burghez la altul, fiecare din ele instalînd cîte un doge pînă
ce acesta era

dat jos și exilat de adversari. Nu mai puțin de cinci dogi

deținură funcția în 1393, netezind calea întoarcerii lui Adorno în
1394, dogele campaniei din Tunisia. Dogii, partidele și nobilii
exilați exercitau diversele lor influențe în echilibrul fluctuant al
puterii dintre Florența și Milano.

Ca locotenent și procuror general „în părțile transalpine“ pentru

ducele de Orleans, Enguerrand de Coucy se stabili la Asti, care
aparținea lui Ludovic ca parte din zestrea Valentinei. El
comanda cam 400 de lăncieri și 230 de arcași recrutați dintre cei
mai buni din Franța și an-gajă un număr aproape egal de
mercenari gasconi și italieni. Insă fără o armată superioară ca
număr nu se putea aștepta să supună teritoriile genoveze numai
prin cucerire militară, în cazul în care conducătorii locali erau
dispuși să le apere. Ca în Normandia cu mulți ani în
urmă, strategia lui a fost de a lua castele și orașe prin
negociere, sprijinit de demonstrații de forță și atacuri numai
cînd era necesar.

Nobilii, care făcuseră propunerea inițială, veniră să-i ofere

castelele lor însă, fiind „prudent și subtil“ și avînd experiență cu
lombarzii și genovezii, Enguerrand nu se încrezu prea mult în
promisiunile lor și avu grijă să nu se lase pe mîna lor, mergînd
pînă acolo încît ținu conferințe în cîmp deschis mai curînd decît
în interiorul castelelor. Colaborarea cu genovezii în Tunisia
trebuie să-i fi lăsat o impresie neplăcută.

Călăuzit de Gian Galeazzo care aranjă contacte și împrumută

bani și soldați, baronul de Coucy își făcu drum prin labirintul
italian, recrutînd și plătind companii mercenare, negociind
condițiile și prețul pentru predarea castelelor și teritoriilor
„tratînd cu Pisa și Lucea pentru ca acestea să nu intervină,
trimițînd soli în alte părți ale Italiei ca să adune adeziuni pentru
viitorul regat al Adriei. Munca cu hîrtiile a fost substanțială și
prin supraviețuirea acestora în arhive se poate vedea cum
funcționa o campanie politico-militară în secolul al XlV-
lea. Recrutarea se făcea încetul cu încetul : Guedon de Fois-sac
vine cu 2 cavaleri, 19 scutieri și 10 arcași, Aime de Miribel cu 26
de soldați, Hcnnequin Wautre cu 16 arcași. Șase companii
italiene cuprind de la 10 pînă la 350 de „cavaleri “. Bonnerel de
Grimaut (probabil Grimajdi) primește 100 de florini de aur
pentru „a arăta căile și mijloacele“ prin care se poate aduce la
îndeplinire acțiunea din Savoia. Jerome de Balart, doctor în
drept, și Luquin

222

Mourre, scutier, primesc cîte 100 de florini de aur pentru sfaturi

în același proiect.

Teritoriul Savonei care se revoltase împotriva dogelui este

partea dificilă a înaintării, necesitînd negocieri delicate. Cînd
mercenari gasconi sînt pe punctul de a supune unul din orașele
sale vasale „focului și sîngelui“, ca răzbunare că li s-au omorît
trei cai, ei trebuie să fie despăgubiți rapid cu 96 de scuzi, un
preț nu prea mare pentru a evita ostilitățile, care ar face și mai
scump prețul cuceririi. Apropierea de Savona se face prin
negocieri cu seniorii din împrejurimi, pentru a se obține
permisiunea de a trece prin văile pe care ei le stăpînesc. în
sfîrșit, Savona, ca și orașele și castelele sale oferă liberă
trecere prin „tratate secrete" și plata a 6 990 de florini de aur.

Fiecare castel a cărui loialitate trebuie obținută urmează să

arboreze steagul lui Orleans și fiecare senior primește o
rambursare în rate lunare din suma stabilită „pînă cîntj ducele
de Orleans va fi stăpînul Genovei". Patruzeci de membri din
familia Spinola primesc în comun 1 400 de florini pe lună pentru
loialitate, și pentru acordul de a încartirui forțele lui Coucy în
orașele și fortărețele lor. înregistrarea fiecărei tranzacții printr-o
caligrafie precisă și arhitecturală a timpului arată limpede că,
atunci cînd era în floare cavalerismul, unul din interesele sale
de căpătîi erau banii.

Notarii care întocmiră aceste acorduri și ambasadorii care le-au

confirmat au trebuit să fie plătiți, precum și curierii spre, și de la
Paris. Erau înregistrate și soldele și sumele plătite în avans
soldaților, căpitanilor companiilor, ca și cei 20 de florini pentru
Antonio de Cove, tunar, pentru că a adus o grosse bombarde de
la un oarecare senior pentru asediul unui castel ; 18 florini
pentru un sol trimis de Enguerrand de Coucy la Pavia pentru a
împrumuta 400 de florini de la Gian Galeazzo ; un pocal și un
vas de argint pentru secretarul lui Galeazzo.

Nu în mod surprinzător, Enguerrand rămînea permanent fără

bani lichizi, însă rețeaua de bănci și credite a timpului îl
creditau. împrumută 12 000 de florini de la un anume
Boroumeus de Boroumeis, negustor din Milano, pentru a fi dați
înapoi de Orleans fraților Jacques și Franchequin Jouen, băcani
din Paris. Altă dată baronul de Coucy amanetă bijuterii și
argintărie pentru a-și plăti soldații pînă cînd au fost aduse 40
000 de livre de către șambelanul lui Orleans, de la Paris. în
noiembrie,

după primirea puterilor plenipotențiare de la regele Franței și de

la ducele de Orleans, baronul de Coucy încheie un tratat cu
Savona continînd o mulțime de drepturi, garanții și obligații
aproape tot atît de complexe ca Tratatul de la Brétigny. Cu
tratatul asupra lui, se mută la Pavia pentru a aranja condițiile
definitive ale participării lui Gian Galeazzo în prezenta acțiune și
în viitoarea Voie de Fait.

Trecuseră 21 ani de cînd Enguerrand și Gian Galeazzo luptaseră

în tabere opuse în bătălia de la Montichiari. S-au gîndit la
vechile timpuri și și-au amintit unul altuia cum de-abia
scăpaseră cu viața ? Sau erau relațiile lor pur formale ? Au
comparat ei însemnările despre respectivele lor ctitorii
monastice, cele ale lui Coucy pentru Celestini la Soissons, cele
ale lui Gian Galeazzo pentru Carthusieni la Pavia, și a spus oare
prințul italian, cum mai spusese în alte dăți, că intenționa să
construiască una „care să nu aibă seamăn în lume“ ? El nu trăi
să-și vadă trufia satisfăcută în faimoasa Certosa din Pavia.

Fără îndoială că i-a arătat lui Coucy arhiva cu documente de

stat și bineînțeles biblioteca, a cărei colecție fusese începută
pentru tatăl lui de către Petrarca. Ea conținea exemplarul
poetului a operei lui Virgiliu precum și operele lui și ale lui
Boccaccio și Commedia lui Dante. Extinsă continuu de
achizițiile lui Gian Galeazzo ce numărau mai mult de 900 de
volume, ea rivaliza cu biblioteca lui Carol al V-lea de la Luvru și
era deschisă bibliofililor și învățaților pe care seniorul din Pavia
îi plăcea să-i atragă la curtea sa. Gloria ei erau manuscrisele an-
luminate pe care le comandase. Indiferent de text, fie
că aparținea lui Pliniu sau Horațiu, ele ilustrau lumea
contemporană ; plante și animale, procedee medicale,
alaiuri nupțiale, vase, castele, bătălii, banchete și, nu în cele din
urmă, Orele lui Visconti, și trei portrete ale lui Gian Galeazzo.
Artistul, Giovanni dei Grassi, înconjurat de oalele lui cu vopsea
și foițe de aur, lucra la Ore în anul vizitei lui Coucy.

Fără îndoială, Enguerrand de Coucy a văzut catedrala din

Milano aflată în construcție, ale cărei fundații le pusese gazda
lui în 1386 ca pioasă recunoștință pentru înlăturarea
nelegiuitului Bernabo. Deși Gian Galeazzo dădea subsidii lunare
de 500 de florini, construirea ei era rezultatul voinței poporului,
fiind realjzată cu un impuls atîț de viguros incit coloanele navei
erau deja terminata

224

Forța de muncă și fondurile proveneau de la toate clasele.

Breasla armurierilor veni în grup să care molozul în coșuri. Ca
să nu fie mai prejos, urmară postăvarii, apoi colegiul notarilor,
funcționarii guvernamentali și alții, în-tr-un flux continuu de
muncă voluntară. Cartierele orașului se luau la întrecere în a
oferi contribuții. Cînd Porta Orientale dădu un măgar în valoare
de 50 de lire și o zi de muncă la excavație, Porta Vercellina dădu
un vițel în valoare de- 150 de lire. în registrele donațiilor apare
întreaga societate : sînt consemnate trei lire, patru soldi de la
„Raffalda, prostituata" și 160 de lire de la secretarul Valentinei
dei Visconti, ducesa de Orleans.

Baronul de Coucy încheie două tratate cu ducele de Milano,

unul prevăzînd o forță unită pentru a cuceri Genova, celălalt
făcînd referire la Voie de Fait, în al doilea tratat Visconti se
angajă să furnizeze un anumit număr de lăncieri dacă regele
Franței venea personal în Italia, și un număr mai limitat dacă
Orleans ar fi fost conducătorul sau, ceea ce era puțin probabil,
ducele de Burgundia. Motivul pentru care a fost menționat
ducele de Burgundia rămîne ascuns în enigmatica diplomație a
lui Gian Galeazzo. El era un conducător care totdeauna juca pe
două fronturi cînd era vorba de atingerea scopului lui și
era gata să abandoneze pe unul pentru celălalt dacă găsea
că este necesar. în nevoia lui de a găsi un aliat
împotriva Florenței și Bolognei, el vedea că Franța, cu un rege
nesigur și cu lupta dintre unchi și nepot pentru
stăpînirea arenei politice, reprezenta o propunere schimbătoare
iar Voie de Fait, de la moartea lui Clement, o perspectivă slabă.
în timp ce negocia cu Coucy, el își îmbunătățea deja relațiile cu
stăpînul lui formal, împăratul Venceslav care, ca și el, avea
nevoie de sprijin împotriva dușmanilor interni. Pentru a
confirma titlul lui imperial, Venceslav ar fi trebuit să-și asume
acel risc al împăraților, călătoria la Roma pentru încoronarea sa
oficială de către papă. Bogăția lui Visconti ar fi avut cum să o
facă posibilă. în schimbul a 100 000 de florini, în 1395 Venceslav
vîndu lui Gian Galeazzo titlul de duce ereditar de Milano
cu drept de suveranitate peste 25 de orașe. Ca primul titlu de
acest fel din Italia, el marcă trecerea de la epoca sta-telor-orașe
la cea a despoților. Aceasta nu l-a ajutat pe Venceslav care a
fost învinuit de adversarii lui de înstrăinarea ilegală a unei părți
din teritoriul imperial și, în

cele din urmă, a fost detronat înainte de a-și consolida poziția

pentru a întreprinde călătoria în Italia.

în timp ce Coucy continua campania împotriva Genevei, o altă

înțelegere a fost făcută în spatele lui. O coaliție dintre Florența,
Burgundia și regina Isabeau îl obligă pe dogele Adorno, ca
mijloc de a fi ținut în funcție, să ofere suveranitatea Genovei lui
Carol al Vl-lea, înlătu-rîndu-i efectiv pe Orleans și Visconti. Pe
punctul de a fi cuprins din nou de nebunie în 1395, Carol putea
fi manipulat. în „martie cel plin de suferință" al acelui an, fiind
informat că regele a cumpărat interesele lui Ludovic in Genova
cu 300 000 de franci, Coucy se văzu acționînd pentru un alt
stăpîn. Conform instrucțiunilor coroanei, el negocia acum un
armistițiu cu dogele Adorno care-1 încălcă imediat organizînd
asediul Savonei pentru a o re-cîștiga. în cursul apărării, Coucy a
fost imobilizat timp de patru zile în iulie de un „picior rănit",
care putea să fie o rană proaspătă sau efectul rănii mai vechi
căpătate cu 10 ani în urmă. El poate fi găsit numai din cînd
în cînd în documente, ca o pată de cer printre norii călători.

Asediul Savonei a fost ridicat prin august, suveranitatea

Genovei confirmată pentru regele Franței iar campania lui
Coucy luă sfîrșit. Mai este menționat ultima dată cu o suită de
120 de călăreți, părăsind Asti la 13 octombrie și ajungînd la
Torino în aceeași seară în drumul lui spre o nouă traversare a
Alpilor. La întoarcerea sa în Franța, Ludovic îl întîmpină cu un
dar — sau o plată — de 10 000 de franci „pentru a-1 ajuta să
treacă peste tot ceea ce suferise în Italia". De fapt, Enguerrand
de Coucy câștigase, pentru coroana Franței, dacă nu pentru
Ludovic de Orleans, mult jinduitul cap de pod din Italia.
Stăpînirea franceză în Genova a fost instituită oficial în anul
următor. Răsturnată de o răscoală populară în 1409, ea
rămase o revendicare pe care urmașii lui Carol și ai lui
Ludovic, Carol al VIII-lea, Ludovic al XlI-lea și Francisc I o
mai făceau încă în secolul al XVI-lea.

în timp ce Coucy era angajat împotriva Genovei, curtea și

Universitatea se uniră într-un efort comun pentru a-1 răsturna
pe Benedict al XHI-lea. Deși îl cunoșteau bine, francezii erau
jigniți că fusese ales un spaniol și el, deși de origine nobilă, nu
era înrudit cu Valois, Bourbonii și conții de Savoia, lucru care-1
făcuse pe Clement, din punc-

226

tul de vedere al francezilor, „unul de al nostru". Terminarea

schismei deveni cu atît mai imperativă cu cit se auzea mai tare
chemarea pentru cruciadă. In drum spre Franța erau
ambasadorii unguri ; patriarhii din Ierusalim și Alexandria
sosiseră deja cu știri de groază.

Așa cum umilul arhiepiscop de Bari se transformă peste noapte

în violentul Urban al Vl-lea, tot astfel se transformă și vicleanul
și diplomatul Pedro de Luna într-un Benedict al XIII-lea cinstit și
inflexibil. O cerere din adîncul inimii adresată de Universitate de
a nu amîna „cu o zi, cu o oră, cu o secundă" intenția sa de
a abdica îl lăsă pe Benedict impasibil deși retorica, al
cărei autor era din nou Clamanges, ar fi străpuns și o conștiință
de granit. Universitatea scria că, retrăgîndu-se, ar obține „cinste
veșnică, renume nepieritor, laudă universală și glorie
nemuritoare". Dacă amînă cu o zi, va urma a doua, apoi a treia.
Spiritul lui va slăbi, vor veni lingușitori și căutători de posturi cu
vorbe dulci și daruri ; sub marca prieteniei „ei vă vor otrăvi
mintea cu teama de consecințe rele și vă vor răci zelul pentru
această nobilă și dificilă acțiune". Dulceața onorurilor și puterii
îl va cuprinde „Dacă sînteți gata azi, de ce să așteptați
pînă mîine? Dacă nu sînteți gata azi, veți fi și mai puțin
mîine". Pacea și sănătatea Bisericii sînt în mîinile lui. Dacă
rivalul său ar fi refuzat să abdice cînd ar fi abdicat Benedict, el
ar fi fost condamnat drept „cel mai pervers schismatic" și ar fi
dovedit tuturor catolicilor necesitatea înlăturării lui.

Abdicarea unilaterală nu-i surîdea lui Benedict, nici nu era

convins că efectul ei moral l-ar putea înlătura și pe rivalul său.
Cînd cancelarul d’Ailly și înflăcăratul lui coleg Gilles
Deschamps veniră la Avignon ca ambasadori ai regelui pentru
a-1 îndemna din nou, ei constatară că ușuratica promisiune a
fostului De Luna de a scoate pălăria fusese înlocuită cu o
încăpățînare spaniolă, cultivată „în țara catinlor".

La Paris sporiră presiunile. în februarie 1395 se convocă în

numele regelui o conferință cu 109 prelați și clerici învățați
pentru a hotărî cum să se pună capăt schismei. După o
deliberare de două săptămîni, la care participară arhiepiscopi,
episcopi, abați și doctori în teologie, se votă cu 87 la 22 pentru
Calea Cedării și renunțarea la Calea Forței. Nu în întregime o
chestiune de convingere, votul reflecta ascensiunea ducelui de
Bursundia. Prelații

și teologii, ale căror posturi depindeau de protecția unuia sau

altuia dintre duci, urmăreau cu atentie cursul evenimentelor. în
consecință, odată cu venirea la putere a ducelui de Burgundia
sau a celui de Orleans — de obicei, Burgundia cînd regele era
nebun și Orleans cînd era sănătos — atitudinile lor oscilau,
împiedicînd o politică coerentă.

Majoritatea participanților la conferință renunțară acum la Voie

de Fait, fiind declarată „prea periculoasă", implicîndu-1 pe
regele Franței în războaie împotriva tuturor acelor care ascultau
de „Intrusul" de la Roma. Chiar dacă Bonifaciu ar fi înfrînt,
spuseră prelațîi, națiunile Angliei, Italiei, Germaniei și Ungariei
tot nu l-ar accepta pe Benedict al XIII-lea și „schisma ar fi mai
puternică decît este acum". Singura speranță ar fi ca Benedict
să pună abdicarea lui; în mîinile regelui Franței, care ar
solicita atunci suveranilor din cealaltă tabără să obțină
abdicarea lui Bonifaciu. în ciuda lipsurilor evidente ale acestei
proceduri, era limpede că regele dorea o decizie pentru sfîr-
șirea schismei. Fără un papă francez ca beneficiar al ei, Calea
Forței își pierduse atracția.

Adria și cucerirea Statelor Papale dispărură odată cu Voie de

Fait, și cu ea și orice perspectivă pentru Benedict de a-1
înlătura pe rivalul său cu forța armelor franceze. Pentru a-1
convinge de aceasta, coroana trimise cea mai impunătoare
misiune diplomatică trimisă vreodată la Avignon, constînd din
toți cei trei duci — de Burgundia, Berry și Orleans — sprijiniți
de 10 delegați ai Universității. Deși îndulcit de daruri splendide,
constînd din vinuri de Burgundia și tapiserii flamande, mesajul
constituia o revendicare conștientă a voinței regelui față de
Biserică. Această voință dădu peste un adversar neîntrecut în
artificiile evaziunii.
Subiectul a fost dezbătut prin discursuri elegante într-o serie de
audiențe, fiecare deschizîndu-se cu un text corespunzător, cu
obișnuitele „înflorituri retorice" și multe citate canonice și
istorice de ambele părți. Ca fost profesor la Montpellier,
Benedict nu putea fi umilit de figurile academice din Paris. Deși
continua să dea asigurări că are toată bunăvoința să lupte pînă
la moarte pentru unificare, el refuză să fie constrîns să abdice
fără o garanție bilaterală. Aici era slăbiciunea izbitoare a cererii
franceze, și poate că el a bănuit că francezii doreau să-l
înlăture mai ales pentru că doreau să instaleze în locul lui un
papă francez — și poate că avea drentate. Se suci și dejucă pla-

223

nurile vînătorilor lui. Cînd cerură să vadă textul jurământului

semnat de cardinali în conclav, el refuză mai întîi, apoi se oferi
să le spună despre ce era vorba în secret, apoi, cînd a fost
presat în continuare' se oferi, să-l citească cu voce tare fără să-l
înmîneze. Cînd și acest lucru a fost respins, el pretinse un fel de
privilegiu executiv pe motivul că hotărîrile conclavului nu
puteau fi comunicate oricui.

Silit să se supună, el propune o întîlnire a ambilor papi și a

ambelor serii de cardinali. Oaspeții spun că aceasta este
imposibil din cauza încăpățînării „Intrusului" și că ei vor ca
Benedict să abdice în mod voluntar. El cere propunerea în scris.
Gilles Deschamps răspunde că nu este necesar deoarece ea
constă numai dintr-un singur cuvînt cu patru silabe „abdicare".
Papa cere timp de gîndire. în timpul pauzei ducele de Burgundia
îi invită pe cardinali să-și spună părerea „cu mîna pe inimă, ca
persoane particulare și nu ca membri ai colegiului sfînt“. Toți
cei 19 cardinali sînt de acord cu abdicarea, singurul care
se opune fiind cardinalul Pampeluna, tot un spaniol.
Cînd cardinalii își spun părerea în scris, Benedict le interzice
să semneze documentul. La o audiență din care îi exclude
pe delegații Universității, el îi informează pe duci că dacă îl vor
sprijini, el le va lăsa lor cucerirea și stăpînirea Statelor Papale.
Aceștia rămîn muți la această propunere.

Discuțiile durau deja de două luni, oaspeții venind în fiecare zi

de dincolo de rîu, de la Villeneuve, unde sînt cazați. Ei
descoperă într-o dimineață că în timpul nopții cineva a ars
faimosul pod dînd foc la bărcile legate de pari. Temîndu-se
imediat de „trădare“ și atac, pun mîna pe arme dar, gîndindu-se
încă o dată, îl suspectează pe papă. Dacă spaniolul rîde cumva
pe celălalt mal, el o face în secret. Jurînd că n-are nimic de a
face cu focul, trimite lucrători să repare podul și să facă un
ponton provizoriu din bărci legate una de alta, puțin potrivit
pentru trufașii duci ca să călărească peste el. Singura
alternativă este să se traverseze cu barca, care este înceată și
nesigură pe apele tumultuoase. După ce se sfătuiesc cu
cardinalii, oaspeții, dezgustați, hotărăsc să facă un ultim apel pe
care Benedict, afirmînd încă o dată devotamentul lui
pentru unificare, îl respinge. învinși, francezii pleacă după
trei luni de încercări zadarnice. Schisma rămîne nerezolvată.

Fără nici o asigurare că abdicarea lui va pune capăt schismei,

Benedict nu poate să poarte toată vina. în mod

surprinzător el cîștigă un apărător în persoana lui Nicolas de

Clamanges, care prezisese atît de furios urgia dacă papii amînă
măcar cu o zi abdicarea. într-o hotărîre care provoacă o furtună
la Universitate, el acceptă acum funcția de secretar al lui
Benedict și avea să scrie mai tîrziu despre el că, „deși i se
aduseră grave acuzații, el a fost mai mare și demn de laudă
decît oricare altul“. A acționat Nicolas din convingere sau
fusese cumpărat ? Deoarece nu cunoaștem motivele lui, să le
considerăm sincere.

înfuriată de rezultatul eforturilor ei, cu atît mai mult cu cît

cuvintele inițiale ale lui Benedict hrăniseră mari speranțe,
Universitatea propuse două măsuri radicale : ea îl sfătui pe rege
să rețină beneficiile ecleziastice care-i reveneau lui Benedict din
Franța, măsură însemnînd practic ruperea de Avignon ; și îi mai
sfătui pe cardinali că, dacă Benedict continuă să refuze să
abdice, să fie înlăturat de un Conciliu general. Coroana nu era
încă pregătită să refuze supunerea, deși avea să ajungă la acest
stadiu trei ani mai tîrziu. Aveau să treacă 14 ani înainte ca
Europa să atingă acea unitate vremelnică necesară unui
conciliu general, care n-a reușit însă nici atunci.

Universitatea își continua campania. Trimitea scrisori

guvernanților și altor universități, îndemîndu-i să insiste asupra
abdicării ambilor papi. Doctorii în teologie călătoreau în orașe și
provincii ca să predice împotriva relelor schismei. în timp ce
denunțau corupția Bisericii, ei răspîndeau — cu rezultate la care
nu se așteptau — cererea pentru reformă. Coroana franceză
trimise soli regelui Angliei și prinților germani cerînd calea
abdicării reciproce, și primi de la toți asentimentul lor serios
însă cu puține rezultate practice. Benedict al XllI-lea se
opunea la toate presiunile. Timp de aproape 30 de ani, în
ciuda retragerii Franței de sub tutela sa, asediului
Avignonului, a faptului că l-au părăsit cardinalii, iar două
concilii i-au cerut abdicarea precum și rivalităților a încă trei
papi, el nu voi să abdice. Retrăgîndu-se într-o fortăreață
spaniolă, muri în 1422 la vîrsta de 94 de ani, menținîndu-și încă
pretenția.

Pe neașteptate, războiul, dacă nu schisma, dădea speranțe că în

sfîrșit se va termnia. în martie 1395, Richard al II-lea propuse o
căsătorie între el și Isabelle, fiica regelui Franței. El avea 29 de
ani, ea șase. Ca mijloc de a

230

ocoli controverse fără ieșire pentru a obține pacea pc alte căi,

aceasta a fost o încercare îndrăzneață, chiar dacă mobilul ei nu
era numai pacea.

Richard al II-lea n-avea nici un folos din ceea ce numea el acest

„război de neîndurat“, nici nu împărtășea animozitatea pentru
Franța care sălășluia în orice englez. Dimpotrivă el admira
Franța, dorea să-i cunoască regele și dorea pacea pentru a se
întări împotriva adversarilor săi interni. El domnise pe baze
constituționale timp de șapte ani, de cînd fusese tratat atît de
brutal de lorzii ape-lanți, însă firea sa autocrată, stîrnită de acea
umilire, dorea monarhia absolută și subjugarea inamicilor săi.
Regalitatea, care poate sau corupe sau îmbunătăți
lucrurile, pare să fi avut un efect în general unilateral în
secolul al XIV-lea : numai Carol al V-lea cîștigase
înțelepciune din răspunderile puterii. Richard era cu toane,
nelegiuit, tiranic, emotiv și agresiv. Cînd în 1394 muri soția lui
Ana de Boemia, sora lui Venceslav, el își manifestă
durerea poruncind ca reședința sa de la Shen să fie distrusă,
deoarece ea murise acolo. La înmormîntarea ei, crezînd că a
fost insultat prin comportarea contelui de Arundel, unul din
lorzii apelanți, regele luă o bîtă și-l lovi.

Ana fusese o femeie de vîrsta lui cu o fire blîndă care inspira,

nu ca nefericitul ei frate, cele mai bune comentarii în cronici.
Moartea ei poate să fi slăbit niște influențe care-1 mai țineau pe
Richard în frîu, în afară de faptul că l-a lăsat fără un moștenitor
direct. Pentru a-și asigura moștenirea era recomandabil să se
recăsătorească, însă alegerea unei fetițe de 6 ani care era în
mod legal cruțată de consumarea căsătoriei pînă la vîrsta de 12
ani, sugerează că nu moștenitorul era obiectivul numărul unu al
lui Richard. El voia împăcarea cu Franța pentru a struni
„mistreții" Angliei și, cît se poate de concret, ca să obțină
sprijinul Franței, dacă va fi cazul, împotriva lor. Solii lui au fost
instruiți să obțină asigurări de la regele francez și de la unchii și
fratele lui „că-1 vor ajuta și sprijini pe Richard cu toată puterea
lor împotriva oricăruia din supușii lui“.

Aceasta nu prea era o rugăminte obișnuită adresață de un rege

altui rege, îndeosebi cînd cei doi fuseseră nu de mult, sau erau
încă, dușmani. Pe Richard îl despărțeau numai doi ani de
instituirea monarhiei absolute, asasinarea lui Gloucester,
executarea lui Arundel, mazilirea lui Norfolk și Henry Lancaster,
și de seria de provocări care,
după încă doi ani, aveau să-l coste pierderea coroanei, și la
sfîrșit și a vieții. Istoricii moderni au sugerat că fusese cuprins
de o boală mentală în ultimii lui ani, însă aceasta este o
concepție modernă asupra defectelor comune guvernanților din
secolul al XIV-lea : incapacitatea de a-și stăpîni impulsurile.

Richard a fost rege într-o perioadă de sporire a tensiu nii,

înăbușită dar nu ușurată de la răscoala țăranilor încoace. Bande
nelegiuite de cavaleri și arcași încă răspîn-deau dezordine,
birurile grele constituiau o permanentă nemulțumire, mișcarea
lollardă, în ciuda eforturilor de a o anihila, apărea peste tot.
Amenințarea sa socială, și nu mai puțin religioasă, unise
coroana și Biserica împotriva ei; trecuseră zilele alianței lui
John de Gaunt cu Wyclif, deși .apăruseră lollarzi în poziții înalte.
în timpul Parlamentului din 1394—95, mișcarea ieși brusc la
suprafață cu o afirmație publică incendiară, conținînd 12
„concluzii și adevăruri pentru reformarea sfintei Biserici în
Anglia“.

Sprijinită de mai mulți membri ai Camerei Comunelor, inclusiv

de veșnic turbulentul Sir Richard Stury și un alt cavaler, care
erau amîndoi membri ai Consiliului Privat, a fost prezentată
parlamentului o cerere de legiferare a 12 reforme, scrisă în
engleză. A fost afișată în același timp pe ușile Abației St. Paul și
Westminster. Cele 12 concluzii erau o oglindă a fostei Biserici
medievale văzută de cei nemulțumiți, de cei care voiau să
creadă și aveau credință, dar se simțeau împiedicați de rugina
materialismului și idolatriei. Erau concluziile la care ajunsese,
pe rînd, Wyclif, începînd cu două din cele mai amenințătoare
pentru Biserică și preoțime : secularizarea averilor și negarea
„presupusului miracol“ al Transubstanțierii. Alte ritualuri
denunțate erau legămintele de castitate care la preoți încurajau
viciul, iar la femei, care „prin firea lor erau slabe și imperfecte“,
duceau la multe păcate oribile : sfințirea sau exorcismul
obiectelor fizice, care nu era altceva decît „înșelăciune“,
înrudită cu necromania ; pelerinajul la icoane surde de lemn sau
piatră, care erau o formă de idolatrie. Concluzia a zecea era
nouă — o negare virtuală a dreptului de a ucide. Ea afirma că
uciderea în luptă sau în urma judecății pentru orice cauză
lumească era contrară în mod flagrant Noului Testament.

Episcopii au fost atît de alarmați de cele 12 concluzii încît îl

chemară pe Richard din Irlanda, unde se afla atunci, pentru a
decreta noi măsuri de suprimare a mișcă-232

rii lollarde. Regele, și el furios din cauza acestei erezii, amenință

să-l ucidă pe Sir Richard Stury „prin moartea cea mai crîncenă“
dacă își va încălca vreodată jurămîntul de a se lepăda de ce-i
fusese impus. Cu toate acestea, cele 10 concluzii erau dincolo
de puterea suveranului de a ucide. Mișcarea lollardă găsise deja
ecou în suita boemiană a reginei Anne și, prin ea, stabili o
legătură cu ideile lui Wyclif și Jan Hus.

Propunerea de căsătorie a lui Richard, prezentată înainte ca

ducii francezi să plece la Avignon, nu a fost întîm-pinată cu
bunăvoință de toată lumea. Filip de Mezieres era sprijinitorul ei
înflăcărat în interesul cruciadei, după cum era și ducele de
Burgundia, în interesul comerțului. Insă ostilitatea unei jumătăți
de veac nu era ușor de înlăturat. Ducii de Berry și Orleans se
opuneau și, cînd propunerea a fost dezbătută în Consiliul
francez, mai mulți membri au obiectat pe motiv că o căsătorie
fără pace nu era normală. Enguerrand de Coucy, dacă n-ar fi
fost în Italia, ar fi avut poate aceeași atitudine. Un incident
din același an îl arată bătînd în retragere — probabil din cauza
relațiilor sale speciale — pentru a menține legăturile formale
între dușmani, chiar în timpul armistițiului. Rugat de Froissart,
care se pregătea să viziteze Anglia, să-i dea niște scrisori de
recomandare pentru Richard și unchii lui, Coucy refuză
„deoarece era francez" să-i scrie regelui, deși îi dădu lui
Froissart o scrisoare către fiica sa, Filipa. Dacă o scrisoare
către regele Angliei nu era potrivită din punct de vedere politic,
căsătoria cu regele Angliei trebuie să fi apărut într-adevăr
radicală.
în consiliu, Amaud de Corbie, cancelarul, recomandă să fie
acceptată pe motivul că legătura matrimonială l-ar întări pe
regele englez împotriva grupării războinice din țara sa.
Interesele păcii predominau. în iulie, 1200 de gentilomi francezi
escortară o misiune diplomatică engleză, condusă de ducele-
mareșal Nottingham, pînă la masa consiliului din Paris. Se
ajunsese la un acord pentru zestrea Isabellei de 800 000 de
franci, însă fără pămînturi, și la un armistițiu pe 28 de ani.
Pentru prima oară, un armistițiu era destul de lung pentru a
reprezenta o autentică renegare a voinței beligerante — cel
puțin din partea negociatorilor. Aceasta era dificultatea.

Dacă francezii, pe al căror pămînt se ducea războiul, erau sătui,

prea mulți englezi, personificați de ducele de Gloucester, nu
erau încă. Ei erau înveninați de sentimen-

tul de a fi fost frustrați de cîștigurile confirmate de tratatul de la

Bretigny. Ardeau de dorința de a li se da satisfacție și vedeau în
căsătorie o amînare pentru totdeauna. Cavaleri și răzeși fără
căpătîi erau încă atrași de război ca mijloc de trai și de pradă.
Oamenii de rînd, suferind din cauza comerțului scăzut și a
birurilor grele, poate ar fi dorit pace, însă nu le plăcea o
căsătorie franceză. Se temeau ca Richard să nu dea prea mult
francezilor ; existau murmure în legătură cu Calais și multă
dezamăgire, dacă nu chiar bănuieli, din cauza alegerii unei
regine-copil și a nesiguranței de a avea un moștenitor.

Din cauza influenței și popularității lui Gloucester printre

londonezi, Richard nu îndrăzni să încheie alianța fără concursul
lui și cel al grupării sale. Trecu mai mult de un an pentru a-1
obține. Francezii îl trimiseră pe Robert Ermitul pentru a adăuga
greutatea poruncii cerului de a face pace și a imprima în mintea
englezilor amenințarea turcilor, pe care Ermitul o cunoștea din
călătoriile lui în Siria. Un vizionar, chiar dacă acesta călătorea
cu șapte cai pe cheltuiala regelui francez, nu era cea mai bună
alegere ca să-l influențeze pe Gloucester. Cînd, în
culmea perorației sale, Ermitul avertiză : „Cu siguranță,
oricine este sau va fi împotriva păcii va plăti scump pentru
aceasta, mort sau viu“, Gloucester îl întrebă scurt ,,De unde
știi asta ?“ Robert răspunse „din inspirația divină“, ceea ce nu-
1 impresionă pe duce. El rămase „cu inima de piatră împotriva
păcii" și prin cuvintele lui „îi condamnă și dis-prețui profund pe
francezi".

Îngrijorat, Richard îi spuse contelui Waleran de St. Pol, care-1

însoțise pe Ermit, că Gloucester încearcă să influențeze poporul
împotriva păcii, probabil chiar să „ridice poporul împotriva mea,
ceea ce este un mare pericol". St. Pol, încăpățînatul frate al
cucernicului Pierre de Luxemburg, îl sfătui pe rege să-l cîștige
pe unchi cu vorbe frumoase și daruri bogate pînă ce se va
încheia căsătoria și pacea. Apoi ar putea „urma alte sfaturi",
deoarece atunci va fi destul de puternic pentru „a suprima pe
toți rebelii, deoarece regele francez, dacă va fi nevoie, vă va
ajuta ; de asta să fiți sigur". Lubrifiantul politicii era atunci
același ca mai înainte și același va fi și după aceea. Richard îi
promise lui Gloucester “00 000 de lire și un ducat pentru fiul lui
cu un venit de 2 000 de lire pe an (pe care mai ttîrziu nu reuși
să-l păstreze) și, folosindu-1 pe ducele de Lancaster, prin
diverse persuasiuni și presiuni, își asigură o încuviințare
rezervată.

234

în martie 1396 a fost sărbătorită la Paris căsătoria prin procură

și ratificarea armistițiului cu Nottingham ca reprezentant al
regelui. Nottingham avu acum ocazia să inii lnească persoana
pe care o stima forte mult în timpul distracțiilor și nu în luptă,
deoarece baronul de Coucy a ost unul din cei care-i găzdui pe
ambasadorii englezi în timpul șederii lor de trei săptămîni în
capitală. După încheierea contractului de căsătorie de către
baronii Angliei, Richard însuși se duse la Calais în august, unde
în timpul unor conferințe cu ducele de Burgundia se arătă
prietenul Franței. El a fost de acord să sprijine Calea Abdicării
și să-l convingă pe papa de la Roma să abdice și, mai
realist, era de acord să cedeze punctele de sprijin engleze
din Bretania. Se întoarse acasă să facă cunoscute
concetățenilor lui articolele tratatului de pace, deoarece spuse
el „nu poate încheia o pace fermă fără consimțămîntul general
al poporului Angliei“.

Se întoarse în octombrie pentru întîlnirea cu regele Franței,

ținută, cu toată splendoarea de rigoare, într-un cîmp de
pavilioane strălucitoare la frontiera Calaisului. între două șiruri
de 400 de cavaleri francezi și 400 de cavaleri englezi, cu săbiile
în mînă, cei doi regi se îndreptară unul spre altul, fiecare însoțit
de unchii celuilalt. Cînd s-au în-tîlnit și s-au îmbrățișat, toți cei
800 de cavaleri îngenun-chiară, mulți plîngînd de emoție.
Urmară întîlniri, banchete și veselie. Mireasa de șapte ani,
scăldată în catifea purpurie și smaralde, îi fu dată lui Richard și
căsătorită oficial cu el la Calais în noiembrie de către
arhiepiscopul de Canterbury. Enguerrand de Coucy nu luă parte
la ce-temonie, nici n-o întîlni pe fiica lui Filipa, care era în grupul
englez, deoarece plecase deja cu cei mai importanți cavaleri și
nobili din regat în ultima cruciadă din Evul 'Mediu, care nu avu
nici un rezultat.

Regii făcuseră pace, însă toate subiectele de discuție —■

frontierele și teritoriile disputate, omagiile și revendicările,
Guienne și Calais — rămaseră nerezolvate, iar ran-'chiuna lui
Gloucester neclintită. Francezii constatară că toate onorurile,
distracțiile și darurile în aur și argint cu care-1 copleșiseră
pentru a-i înmuia împotrivirea au fost zadarnice. El luă darurile
și rămase rece, ferm și ascuns in răspunsuri. „Ne pierdem
vremea cu acest Gloucester“, spuse ducele de Burgundia
consiliului său, „deoarece atîta timp cît trăiește nu va fi pace
între Franța și Anglia. Va

găsi totdeauna noi invenții și ocazii pentru a stîrni ura și cearta

între regate“.

Gloucester, care muri după un an, nu mai apucă să le găsească.

Ducele de Burgundia însuși, prin cearta fratricidă cu ducele de
Orleans dusă de fiul lui, a fost tot atît de răspunzător ca oricare
altul. Iar războiul fără sfîrșit săpase o prăpastie prea adîncă ca
să fie ușor trecută. în Anglia, Richard și Lancaster erau singurii
sprijinitori autentici ai unei politici pro-franceze, și amîndoi
muriră la trei ani după căsătoria franceză. Animozitatea față de
Franța dăinui. La nici 20 de ani după împăcare, Henric al V-lea
avea să strige adepților lui „încă o dată a apărut ruptura !“

Capitolul 26
Nicopole
Timp de 50 de ani europenii' ascultaseră, cu mai multă sau mai
puțină atenție, zarva îndepărtată a pătrunderii turcilor în Răsărit
și strigătele de suferință marcînd înaintarea lor
neînduplecată. Turcii otomani fură ultimii, și aveau să fie valul
cel mai durabil de nomazi războinici care, în timpul secolelor al
Xl-lea și al XlII-lea, au părăsit stepele asiatice pentru a năvăli în
Asia Mică, cum năvăliseră goții și hunii asupra Romei. Inițial,
otomanii se stabiliseră pe malurile Mării Negre în Anatolia, ca
vasali ai turcilor selgiucizi și păzitori ai frontierei selgiucidă.
Cînd Imperiul selgiucid a fost cotropit de invaziile mongole ale
lui Ginghis Han și urmașilor lui, bandele războinice bine
instruite ale șefului frontierei, Osman (de unde și numele de
otoman) au declarat în 1300 independența față de conducerea
selgiucidă și s-au ridicat pe ruinele predecesorilor lor. în 25 de
ani, cu toată energia brutală a unui popor aflat în drumul lui
spre ascensiune, ei cuceriră cetăți-cheie și mari porțiuni din
Anatolia și puseră stăpînire pe malurile îngustelor strîmtori care
separă Europa de Asia.

Dincolo de strîmtori, pe partea europeană, era

Constantinopolul, capitala a ceea ce mai rămăsese din Imperiul
Bizantin. Această relicvă răsăriteană a vechiului Imperiu Roman
se dezintegra acum complet, la 800 de ani după ce Roma
căzuse pradă barbarilor. împinsă înapoi înspre Europa, ea era o
rămășiță a fostei măreții, supremația sa navală și comercială
fiind pierdută în favoarea

genovezilor și venețisnilor, iar structura sa slăbită de aceleași

procese ca în Apus — prestările feudale necorespunzătoare
înlocuite de o economie monetară, Moartea Neagră, lacunele
economice, disensiunile religioase, revoltele lucrătorilor,
popoarele care se războiau. Sîrbii și bulgarii, care își întemeiară
propriile lor regate, atacară Imperiul la apus și diversele puteri
mici îl hărțuiau în Marea Egee. Provinciile sale erau
dezorganizate, forța militară depindea de mercenari,
suveranitatea lui era sfîșiată de dușmănii feroce în jurul
tronului. Aceste dușmănii deschiseră breșa pe unde intrară în
Europa turcii otomani.

Dușmăniile începură cu pretențiile lui loan Cantacu-zino, care în

calitate de prim-ministru avea titlul de „Mare> Domestic“ și
slujea ca regent pentru loan al V-lea Paleologul, moștenitorul-
copil al tronului. în 1341 Can-tacuzino se declară împărat
asociat — în realitate rival — sub numele de loan al-VI-lea. Prin
ani întregi de război civil, el își menținu puterea, cumpărînd
serviciile forțelor otomane viteze și disciplinate. Cînd, la
invitația lui Can-tacuzino, sultanul Orhan trecu Helespontul în
1345, aceasta a fost, după presimțirea rea a lui Gibbon, „ultima
și fatala lovitură" primită de vechiul Imperiu Roman în
prelungita sa decădere.

Murad I, succesorul lui Orhan, obținu un cap de pod în partea

europeană prin capturarea în 1353 a orașului Gallipoli, cheia
Helespontului. Exact după 100 de ani, turcii aveau să
cucerească Constantinopolul, însă Canta-cuzino, ca și alți mari
actori ai istoriei, nu avea o viziune asupra consecințelor
inerente ale actelor sale. Mai degrabă, pentru a cimenta
colaborarea cu noii aliați, își dădu fiica în căsătorie lui Orhan, în
cadrul unei ceremonii musulmane, trecînd peste abisul dintre
creștini și păgîni fără scrupule — și fără să-i fie afectată
credința lui. La cîțiva ani după aceea, cînd a fost silit să
abdice, fostul „Mare Domestic" deveni călugăr și se retrase
să scrie în tihna sa de sihastru o istorie a timpurilor pe care atît
de mult le-a încurcat.

Discordia incurabilă de la Constantinopol furniză turcilor

mijloacele de a exploata poarta de la Gallipoli. La abdicarea lui
Cantacuzino, fostul pupil, Ioan Paleologul, recîștigă tronul (ceea
ce explică de ce Ioan al Vl-lea a fost urmat de Ioan al V-lea) și se
aruncă într-o nesănătoasă luptă "le familie în care fii și nepoți,
unchi și nepot

nu fost timp de 35 de ani detronați, închiși, torturați și iniocuiți

unul cu altul din diverse combinații, cu implicarea lui Murad I.

în timp ce îi sprijineau pe Paleologi spre propria lor distrugere,

turcii, ca o mînă care se deschide de la încheietură la Gallipoli,
se extinseră peste stăpînirile bizantină și bulgară. în 1365 Murad
își mută capitala la , 'vdrianopole 195 km în interiorul Europei. In
1371 el înfrînse o ligă a sîrbilor și bulgarilor pe fluviul Marița în
Bulgaria. De atunci loan al V-lea stăpînea o parte a imperiului
său iar boierii bulgari teritoriile lor ca Vasali ai sultanului. în
1389 o nouă ligă formată din sîrbi, munteni și vecinii lor din
nord, moldovenii, încercară să-i oprească pe turci, dar au fost
învinși de Murad în bătălia decisivă de la Cossovo sau Cîmpia
Mierlei, mor-mintul independenței sîrbilor. Țarul sîrb și elita
nobilimii lui au fost omorîți iar fiul său silit să accepte supunere
față de sultan. Murad a fost și el omorît după bătălie de un sîrb
muribund, care, prefăcîndu-se că are să-i spună sultanului un
secret, îi împlîntă un pumnal în burtă cînd Murad se aplecă să-l
asculte. Totuși, Murad își lăsă moștenitorul, Baiazid, cu cea mai
mare putere din zonă. în cei 35 de ani de cînd trecuseră
Bosforul, turcii cuceriseră Balcanii de răsărit pînă la Dunăre și
erau acum la frontierele Ungariei.

Lipsa de unitate a dușmanilor lor a fost factorul major care a

favorizat înaintarea turcilor. O moștenire de amarnică
neîncredere a separat Constantinopolul de Apus de cînd
cruciații latini pătrunseseră în teritoriile din Răsărit. Vechea
schismă a creștinismului, între romano-catolici și greco-
ortodocși, lăsă o dispută implacabilă asupra chestiunilor
minore de ritual — cu cît erau mai puțin importante, cu atît era
mai mare ranchiuna — și făcu din popoarele balcanice niște
adversari. Bulgaria, Țara Românească și majoritatea sîrbilor
aparțineau bisericii ortodoxe, spre deosebire de Ungaria care
aparținea celei romano-catolice și i se reproșau eforturile de a
impune clerul catolic și de a obține dominația politică asupra
vecinilor ei. Mircea, voievodul Țării Româneșți, a luptat
împotriva turcilor la Cossovo, însă, din cauza vechilor
animozități, nu era prea nerăbdător să facă o cauză comună cu
Ungaria împotriva dușmanului comun. Același lucru era
valabil și pentru sîrbi, care, în orice caz erau împiedicați s-
o facă odată ce acceptaseră pe sultan ca stăpînul lcr.

Aceasta fusese politica lui Murad : să neutralizeze conducătorii

din Balcani, lăsîndu-i la putere cu obligația de a le fi turcilor
vasali. Deoarece regatelor lor le lipsea unitatea, fiind nu mai
mult decît niște federații de conducători semiautonomi, fiecare
putea fi cucerit individual. Unul cîte unul, conducătorii bulgari,
bosnieni, sîrbi și munteni au început să plătească tribut pentru
a evita năvălirile continue ale turcilor. în regiunile cucerite,
Murad împărți teritoriul adepților lui sub formă de feude, înră-
dăcinîndu-i în Europa. Jumătate din armata turcă de la Cossovo
deținea deja pămîntul de pe partea cealaltă a Bosforului.

Baiazid nu pierdu deloc din elanul strămoșilor lui. Ales sultan

pe cîmpul de luptă de la Cossovo, începu prin ștrangularea
fratelui său cu o coardă de arc, o precauție obișnuită a turcilor,
și se ocupă imediat de problema slăbirii tronului bizantin
ajutîndu-1 pe loan al VII-lea să-l răstoarne pe bunicul său. Cînd
Ioan a fost la rîndul lui răsturnat de unchiul său, Manuel al II-lea,
Baiazid asedie și institui blocada Constantinopolului timp de 7
ani. între timp, el își extinse stăpînirea în Bulgaria, invadă
Macedonia și Attica și pustii Bosnia și Croația — luînd mai mulți
prizonieri, se spune, decît numărul locuitorilor care rămăseseră.
Era îndrăzneț, întreprinzător, totdeauna călare, „tot atît de avid
de sîngele dușmanilor ca de cel al soldaților lui“. Avangarda sa
de ghazi, uneltele lui Allah, lupta cu și mai mult zel fiind vorba
de un război sfînt împotriva necredincioșilor creștini.
Potrivit definiției turcești, un ghazi era „sabia lui Dumnezeu
care purifică pămîntul de murdăria politeismului“, prin
care înțelegeau Sfînta Treime creștină.
în 1393, după ocuparea orașului Tîrnovo, capitala regatului
bulgar de răsărit, Baiazid captură Nicopole, cea mai puternică
fortăreață bulgară pe Dunăre. Situată pe o înălțime deasupra
orașului, fortăreața Nicopole, pe malul fluviului, domina ceea ce
era pe atunci un vad al Dunării, protejat de o fortăreață valahă
pe malul celălalt. Doi afluenți ai Dunării se vărsau în fluviu la
baza castelului, care domina astfel comunicațiile Dunării. în
acest loc strategic avea să aibă loc lupta între europeni și
otomani.

Cînd țarul bulgar, loan Sișman, deși era vasal, refuză să-i mai
sprijine pe turci cu trupe și provizii, Baiazid îl închise la
Nicopole. Devenind nerăbdător din cauza sistemului de
vasalitate, sultanul porunci ca prizonierul să fie

ștrangulat, făcu din regatul lui un sangeac turcesc sau

provincie și se îndreptă spre Vidin, capitala regatului bulgar de
apus. Cînd Sigismund, regele Ungariei, trimise soli să întrebe
cu ce drept abrogase sultanul suveranitatea kulgară, Baiazid îi
răspunse fără să scoată un cuvînt, arătînd pur și simplu spre
arme și spre trofeele de război atîrnate pe pereți. în spatele lui
construi un turn imens pentru a întări Gallipoli și un port
permanent pentru galerele sale. Ridică moschei impunătoare la
Adrianopole și construi caravanseraiuri de-a lungul drumului pe
care înainta. în timp ce oamenii lui înarmați înaintau în Europa,
el își continuă campania și continuă să-și extindă stăpînirea în
Anatolia. Pentru „energia înflăcărată a sufletului lui“ și pentru
viteza marșurilor sale a fost supranumit Ilderim, însemnînd
Fulgerul.

După capturarea fortăreței Nicopole, se înmulțiră apelurile

regelui Sigismund pentru ajutor adresate Apusului. Țara lui
rezista turcilor și el își mai amintea de teroarea ravagiilor făcute
de mongoli, care în secolul trecut măturaseră cîrnpia Dunării.
Deși Ungaria era „regină peste țările vecine", rezistența pe care
o putea opune noilor invadatori era slăbită de necontenitele
certuri cu Polonia și Lituania la nord, de ostilitatea vecinilor ei
de la sud și sciziunile din cadrul clasei conducătoare și printre
oamenii de rînd. Țara era o amestecătură formată dintr-un
suveran străin, nobili unguri, țărani băștinași care trăiau de pe
urma unei agriculturi neinfluențate de Apus, și o clasă a
negustorilor formată din imigranți germani care dezvoltaseră
orașele și rămaseră străini în obiceiuri, cum rămaseră cei din
Boemia și Polonia.

în timpul unui secol de conducere a dinastiei angevine, coroana

ungară era strîns legată de curtea franceză și a continuat să fie
și sub dinastia Luxemburg care începuse cu Sigismund. El
deveni rege în 1387 prin căsătoria cu fiica ultimului rege
angevin, Ludovic cel Mare, care murise fără să lase un
moștenitor masculin. Fiul defunctului împărat Carol al IV-lea și
frate vitreg mai mic al lui Venceslav, Sigismund era un om de
stat mai puțin serios ca tatăl lui, dar mai capabil și mai
inteligent decît Venceslav. Ca și Venceslav, era bine educat și
vorbea curent patru limbi. înalt, puternic și neobișnuit de fru-

mos, cu păr șaten deschis purtat lung și cîrlionțat, era inteligent

și animat de intenții bune în calitatea lui de conducător dar
iubitor de plăceri, cheltuitor și imoral, avînd un palmares de
aventuri amoroase scandaloase. Istoria îl cunoaște mai mult la
bătrînețe, ca împărat, însă în acea vreme avea numai 28 de ani
și de-abia își menținea echilibrul în împrejurări precare.

Urmînd în mod neașteptat la coroana ungară la vîrsta de 19 ani,

el trebui să îndure comparația cu un predecesor dinamic și
puternic, dușmănia nobililor rebeli, o soacră dominatoare și un
rival la tron în persoana acelui moștenitor angevin, lacom după
tron, Carol de Durazzo. în timpul anilor de intrigi și asasinate,
Carol de Durazzo și regina-mamă, Elisabeta a Ungariei, reușiră
să se distrugă unul pe altul, iar nobilii rebeli erau mai mult sau
mai puțin ținuți în frîu, în ciuda unor sentimente deosebit
de intense, care l-au făcut pe unul din ei să-i strige
lui Sigismund „Nu mă voi pleca ție niciodată, porc boe-mian !“
Preocupat de aceste provocări din primii opt ani ai domniei,
Sigismund nu avu posibilitatea de a mobiliza o rezistență
eficientă împotriva turcilor, care profitară de situație pentru a-i
pustii frontierele.

Curajos, deși fără tact, impulsiv și crud cînd era furios,

Sigismund supraviețuise. Ca toți cei din familia Luxemburg el
avea caracteristici distincte. Arătîndu-i-se o relicvă despre care
se spunea că este un os al Sfintei Elisabeta, el o întoarse,
remareînd, că ar putea tot atît de bine să fie osul unui cîrpaci
mort. Participînd la ședințele parlamentului din Paris pentru a
vedea cum funcționează tribunalele, el auzi verdictul dat
împotriva unui pîrît plebeu, un anume Seignet, pe motiv că nu
era cavaler ca reclamantul. Spre surprinderea suitei sale și a
avocaților, judecătorilor și publicului prezent, Sigismund se
ridică, anunță cu voce tare dreptul său de a face cavaleri, îl
chemă pe Seignet la el, îi spune să îngenuncheze și-l făcu
cavaler pe loc. Scoțîndu-și unul din pintenii de aur și
cingătoarea de care atîrna un pumnal în loc de spadă, îi porunci
unuia din oamenii lui să pună aceste însemne pe noul cavaler
mut de uimire, și „astfel regele susținu cauza numitului
Seignet“.

Deși nu uita de înaintarea turcilor, Apusul, neavînd

prea mare atașament față de Constantinopol, dăduse putină

atenție pericolului pînă ce acesta nu ajunse în Un-■Șîria. Este
adevărat că în ultimii 40 de ani fiecare papă ceruse organizarea
unei cruciade împotriva paginilor care ■J' apropiau, unii cu
fervoare adevărată, însă fervoarea era mai mult pentru
înviorarea credinței decît dintr-o* apreciere realistă1 a
pericolului. Acele acțiuni întreprinse-împotriva turcilor au fost
de mică anvergură și erau mol ivate de interese deosebite.
Interesul papilor era de a Uțintegra Biserica răsăriteană în cea
latină ; interesele enețienilor și ale genovezilor erau să-și
păstreze centrele comerciale din Marea Neagră și din estul Mării
Meili Ierane ; interesul familiei Lusignan din Cipru era să-
și profltjeze regatul împotriva năvălirii turcești. Gestul cel mai
apropiat de ideea unui efort comun a fost Liga latină organizată
de Papa Clement al Vl-lea în 1344, chiar înainte ca turcii să intre
în Europa. Cu forțele combinate-;io papalității, Veneției,
Ciprului, și Ospitalierilor din Uhodos, Clement sperase, printr-
un succes inițial împotriva turcilor, să convingă
Constantinopolul să intre în alianță cu Liga latină și să se
unească cu Biserica romană. Victorioasă la început, flota latină
cuceri Smirna și distruse 100 de vase turcești, însă forțele
terestre ale cruciadei, paralizate de boală, disensiuni și o
conducere nehotărâtă, nu înaintară deloc și campania se sfîrși
în condiții negociate.

Se mai făcu o încercare prin anii 1360 la îndemnul lui Pierre de

Lusignan din Cipru, al cărui interes era imediat. După ce făcu
ocolul curților din Europa timp de t cei ani încercînd să ridice
forțele pentru o cruciadă, el a li ist în stare să întreprindă o
expediție, pornind din Cipru hi 1365, expediție care cuceri cu
mare triumf orașul Alexandria din Egipt ca prim pas în drumul
spre Ierusalim. I torimd să pună la adăpost imensa lor pradă,
adepții lui incitară să plece cu ea, lăsîndu-1 pe Lusignan fără
suficiente torțe pentru a profita de victorie, sau măcar pentru a
puma s-o mențină. Alexandria trebui cedată.

In același timp, Amedee de Savoia a cărui mătușă.. Ana de

Savoia, era împărăteasa-mamă la Constantinopol, mnduse o
campanie remarcabilă care avea intenția să se a lăture lui
Lusignan. El reuși să cucerească Gallipoli însă

și aceasta era o cucerire trecătoare. Companiile libere conduse

de Du Guesclin, care trebuiau să vină în același timp pe uscat
dinspre vest, împotriva turcilor, nu sosiră niciodată. Lui
Amedee, ca și lui Lusignan, îi lipseau forțele să meargă mai
departe și, în cîteva luni, Murad recuceri Gallipoli.

în 1369 chiar Constantinopolul ceru ajutor. îptr-un efort disperat

de a obține ajutorul Apusului, împăratul Ioan al V-lea plecă la
Roma să abjure schisma dintre bisericile greacă și latină și să
se ofere primul ca să fie convertit. Singurul lucru pe care l-a
reușit însă a fost să stîrnească furia clerului și a laicilor săi,
care i-a respins aranjamentele. Europa apuseană, preocupată
de reînceperea războiului anglo-francez, nu era interesată
de soarta Europei răsăritene.

Singura persoană despre care se spune că a încercat mereu să

inițieze o reacție proporțională cu amenințarea era Philippe de
Mezieres, deși, și în cazul lui, dușmanul nu conta : marele său
obiectiv era cruciada de dragul cruciadei. Pentru el era un
imperativ moral, piatra filozofală care ar vindeca suferințele
societății și ar transforma relele ei în aur : certurile și ostilitățile
vor înceta, tiranii vor cădea sau se vor pocăi, creștinismul îi va
converti pe turci, tătari, evrei și sarazini și va aduce pacea și
unitatea lumii. Deși era un exalte, Mézieres cunoștea Levantul
și pe turci în mod direct ; înțelegînd gravitatea problemei, el o
luă în serios.

Cînd era un tînăr cleric, atras de ardoarea pentru Țara Sfîntă, el

plecase cu cruciada Ligii latine la Smirna ; mai tîrziu, în calitate
de cancelar al lui Lusignan în Cipru, trăi mulți ani în preajma
problemelor turcești și, cînd se întoarse la curtea Franței după
moartea lui Lusignan, își făcuse un scop al vieții din a recîștiga
Răsăritul pentru creștinism. El recunoștea că aceasta nu
însemna aventură necugetată ci un război serios pentru a
înfrunta un dușman organizat și disciplinat, pe care-1 cunoștea
de la Smirna ca fiind bine instruit, curajos și neîndurător.
El concepea forța necesară ca o armată națională care să
cuprindă burghezi și oameni de rînd, slujind ca soldați,
și cavaleri care să-i conducă, toți animați de zel, nu de lă-

comie. Ca Templierii și Ospitalierii de demult, ei vor trebui să se

dedice ascultării ordinelor dreptății și disciplinei militare și, în
cursul măreței lor întreprinderi, vor reînvia adevăratele idealuri
ale cavalerismului. în acest scop el întemeie un Ordin al
Pasiunii pentru Iisus Hristos. După cum se vede după nume,
interesul lui era moral nu militar.
Propaganda insistentă a lui Mezieres — care a inclus minunatul
spectacol teatral al primei cruciade prezentat în timpul vizitei
împăratului la Paris — avusese fără îndoială efectul său asupra
lui Carol al Vl-lea, și probabil că și asupra altora. în 1389
Boucicaut a făcut un raport asupra turcilor la întoarcerea lui din
Țara Sfîntă unde se dusese să-l răscumpere pe Contele de Eu în
călătoria care a dat naștere la Cent Ballades. Relatările sale
despre tot ce văzuse în Orient, despre vizita lui la Sigismund
în Ungaria și primirea lui la Gallipoli de către sultanul Murad,
care-1 tratase cu noblețe dîndu-i daruri magnifice și un permis
de liberă trecere, au întărit dorința tînărului rege pentru „o
aventură glorioasă". în anii 1390, veștile din Orient deveniră mai
urgente. Cînd discuțiile din 1393 nu duseră la încheierea unui
tratat de pace cu Anglia, Carol îl îndemnă totuși pe Lancaster să
se gîndească la o expediție comună împotriva turcilor, pentru „a
apăra credința și a veni în ajutorul Ungariei și a împăratului
de la Constantinopol". însă atîta timp cît pacea cu Anglia era
incertă, nimic nu se putea face și nu se întîmplă nimic pînă ce
nu ar fi avut un interes ducele de Burgundia.

Ducele de Burgundia era încă principalul factor al

evenimentelor. înainte de a deține puterea datorită nebuniei
regelui, el căutase o cruciadă, cu opțiuni împărțite între Prusia
— care n-ar fi servit la nimic decît să le dea o ocupație
războinicilor — și Ungaria. în 1391 îl trimise pe Guy de Tremoille
la Veneția și în Ungaria pentru a cerceta situația și, convins de
suficienta măreție a cauzei, plănui o cruciadă, condusă inițial de
el, Ludovic de Orléans și ducele de Lancaster. Pînă la urmă nici
unul

din cei trei nu participară. Dacă apărarea împotriva turcilor era

considerată ca un interes vital pentru Europa este îndoielnic.
Interesul personal al ducelui de Burgundia de a patrona
cruciada era să-i aducă mai multă măreție lui și casei lui și,
întrucît era prințul autoproslăvirii, rezultatul a fost că tema
dominantă deveni etalarea opulenței ; pe locul doi urmau
planurile, logistica, informațiile despre dușman.
Ca totdeauna, prima problemă erau finanțele. în 1394 ducele
ceru un ajutor de 200 000 de livre de la Flandra, deși țara era
sărăcită din cauza anilor de război civil. Prin-tr-o tocmeală
energică, flamanzii redusPră suma la 130 000, destul pentru a
începe pregătirile mai ales în veșminte luxoase și apoi în arme.
în ianuarie 1395 ducele trimise un al doilea frate de Tremoille,
Guillaume, pentru a-1 informa pe Sigismund că o cerere oficială
de ajutor către regele Franței ar fi primită favorabil.

Patru impunători cavaleri unguri și un episcop sosiră la Paris în

august. Ei spuseră curții că sultanul Baiazid strîngea o armată
de 40 000 de oameni pentru a supune Ungaria aceleiași soarte
ca Bulgaria, Țara Românească și Serbia și că, dacă Franța nu
trimitea ajutor, regele Ungariei va ajunge în curînd la dezastrul
final. Ei povestiră cum îi țineau turcii pe creștini în temnițe, le
duceau copiii pentru a fi convertiți la religia musulmană, violau
fete, nu cruțau pe nimeni și nimic de la profanare. Regele
lor purtase mai multe lupte, cu rezultat nefericit, cu acest
dușman înfricoșător și puternic. Oricît de dureroasă ar
fi această recunoaștere, „soarta creștinilor ne obligă să
o spunem". Regele Sigismund imploră ajutor „în
numele rudeniei și a dragostei pentru Dumnezeu". .

Căsătoria engleză fiind aranjată, regele Carol putea răspunde

că, „în calitate de șef al regilor creștini", lui îi revenea misiunea
să împiedice să fie călcat creștinismul în picioare de sultan și
să pedepsească nerușinarea acestuia. Entuziasmul a fost
general. Contele de Eu, acum conetabil al Franței și Boucicaut,
acum mareșal, proclamară că datoria tuturor bărbaților de curaj
este să înceapă bătălia împotriva „necredincioșilor", un cuvînt
în

general folosit pentru musulmani, ca și pentru țărani și lucrători

cu ziua, arătînd disprețul. încărcați cu daruri și asigurări de
ajutor, trimișii unguri se întoarseră răspîndind zvonul cruciadei
franceze în drumul lor prin Germania și Austria și aranjînd
provizii pentru trecerea ei.
%

La întoarcerea sa din Italia, la două luni după vizita ungurilor,

Enguerrand de Coucy găsi curtea în mare fierbere din cauza
cruciadei și nu pierdu nici o clipă ca să i se alăture. După
obiceiul celor de felul său, el nu stătea niciodată acasă dacă i se
oferea o ocazie. Ducii de Burgundia, Orleans și Lancaster
renunțaseră toți la această acțiune datorită negocierilor cu
Anglia care necesitau prezența lor — sau pentru că ezitau să se
îndepărteze de tron. însă casa de Burgundia rămase prezentă
prin persoana fiului celui mai mare al ducelui, Jean de
Nevers, de 24 de ani care nu era încă cavaler și pe care tatăl lui
l-a propus să ia comanda. Predestinatul Cain (după cum îl
numește Michelet) pentru vărul său Ludovic d’Orleans, Abel,
contele de Nevers dădea încă puține semne ale caracterului
hotărît care avea să apară după moartea tatălui său. Ca duce, el
avea să fie cunoscut- sub numele de Jean Sans Peur (Ioan fără
de Frică) însemnînd, pa-re-se, că nu se temea să facă rău.
Căsătorit la 14 ani în timpul faimoasei duble căsătorii, el era
deja tatăl a 2 copii. Mic de statură, cu un cap mare, trăsături
dure, stîn-gaci în maniere și îmbrăcat fără eleganță, el era în
totul, in afara ambiției, opusul impozantului și
fermecătorului său văr, Ludovic. „Natura“ scria Michelet, „părea
să-l fi croit special pentru a-1 urî pe ducele de Orleans“.

Deși sîngele regesc și poziția lui Nevers dădeau éclat cauzei,

tatăl lui recunoștea nevoia unei conduceri mai responsabile, pe
care desigur că nu o aștepta nici de la conetabilul de Eu, nici de
la mareșalul Boucicaut care, ambii, aveau sub 35 de ani. El se
adresă baronului de Coucy ca om de stat mai în vîrstă și cel mai
experimentat războinic — de la căderea în dizgrație a lui Clisson
— din regat.

De cînd plecase pentru prima dată împotriva englezilor cînd

avea 15 ani, și înăbușise Jacqueria la 18 ani, gama experienței
lui Coucy s-a îmbogățit extraordinar : lupte, diplomație,
guvernare, relații sociale și politice. Ca ginere al lui Eduard al
III-lea, prestînd jurămînt dublu față de doi regi care erau pe
picior de război, poziția sa fusese unică. El fusese în război în
calitate de căpitan sau ca unul din înalții comandanți în 11
campanii — în Piemont, Lombardia, Elveția, Normandia,
Languedoc, Toscana, nordul Franței, Flandra, Guelders, Tunisia,
Genova; el comandase mercenari și luptase ca aliat sau
adversar al contelui de Savoia, Grigore al Xl-lea, Hawkwood,
Visconti, al Hapsburgilor, elvețienilor, navarezilor, gasconi-lor,
englezilor, berberilor, republicii Florența și nobililor din Genova.
Ca diplomat, negociase cu Papa Clement al VH-lea, ducele de
Bretania, contele de Flandra, regina Aragonului, cu englezii la
tratativele de pace și cu rebelii din Paris. Avusese o soție
cheltuitoare și cu temperament, cu 8 ani mai în vîrstă decît el și
o a doua cu vreo 30 de ani mai tînără. Slujise ca sfetnic și
reprezentant a doi duci regali, Anjou și Orléans, ca locotenent-
general al Picar-diei și mai tîrziu al Guiennei, ca membru al
Consiliului regal, ca Grand Bouteiller al Franței și fusese de
două ori preferat pentru funcția de conetabil. Cunoscuse și
tratase cu orice fel de caracter, de la ultra-ticălosul Carol
de Navarra pînă la ultra-evlaviosul Pierre de Luxemburg.

Nu în mod surprinzător, ducele și ducesa de Burgundia

trimiseră după el și îi spuseră : „Domnule, știm bine că dintre
toți ceilalți cavaleri ai Franței, sînteți cel mai priceput în toate
lucrurile, de aceea vă rugăm fierbinte să fiți însoțitorul fiului
nostru în această expediție și sfetnicul său priceput“.

„Domnule și dumneavoastră doamnă“, răspunde Coucy, „vreau

să merg mai întîi din devoțiune pentru a apăra credința lui Iisus
Hristos ; în al doilea rînd pentru că-mi faceți marea onoare de a-
mi da în grijă pe Monseigneur Jean, fiul vostru. Mă voi achita de
această însărcinare din toate puterile mele sub toate
aspectele“, însă, adăugă el, ar prefera să fie scutit de această
însărci-

nare și să fie dată mai curînd contelui de Eu sau contelui'

■Jacques de la Marche, amîndoi rude de sînge cu Nevers (ca un
d'Artois, contele de Eu, avea sînge de Valois, acesta fiind
principalul motiv că era conetabil în timp ce Jacques de la
Marche, cel mai tînăr dintre cruciați „fără barbă și mustață", era
un Bourbon).

„Baron de Coucy" răspunse ducele, „voi ați văzut mult mai mult
decît aceștia doi și știți mai bine cum se comandă o armată în
țări străine decît vărul nostru contele de Eu sau decît Jacques
de la Marche ; din această cauză vă însărcinăm pe voi și vă
rugăm să îndepliniți dorința noastră". Coucy se înclină, spunînd
„Dorința voastră este poruncă pentru mine", declarîndu-se de
acord să accepte dacă va avea sprijinul lui Guy și Guillaume
de Tremoille și cel al amiralului de Vienne. Se vede bine că nici
el n-avea prea mare încredere în cei mai tineri.

Deoarece problema comandei urma să fie crucială pentru

rezultatul cruciadei, efortul ducelui de Burgundia de a numi un
„sfetnic principal" este semnificativ chiar dacă relatarea lui
Froissart asupra întrevederii este adevărată sau nu. A scrie
istoria în termenii vorbirii directe era o licență pe care și-o
îngăduiau cronicarii. Astfel făcuse și Tucidide. Dacă acceptăm
discursul lui Pericle către ate-nieni, nu trebuie să-l respingem
pe cel al ducelui de Burgundia către Coucy. A fos pus la
îndoială pe motivul că numele lui Coucy nu apare ca „sfetnic
principal" — sau deloc — pe lista finală a celor mai importanți
sfetnici ai lui Nevers, care consta din cei doi Tremoille și
Oddard de Chasseron, toți de la curtea ducelui de Burgundia,
împreună cu Philippe de Bar și amiralul de Vienne.
Coucy, contele de Eu, Boucicaut, De la Marche și Henri de
Bar erau pe altă listă, pe care Nevers o putea consulta
„cînd găsea el de cuviință". Ca aranjament pentru
cîrmuirea unei companii militare, aceasta avea lipsuri. Ar putea
reflecta o oarecare neînțelegere între Nevers și tatăl lui ;
ea reflectă, în primul rînd, lipsa unui concept de comandă unică.

Nemaiavînd de lucru din cauza păcii cu Anglia cavalerii

îmbrățișară ideea cu promptitudine „pentru a scăpa de
lîncezeală și a fi folosiți la cavalerie". Se spune că apre-

ximativ 2 000 de cavaleri și scutieri s-au alăturat, sprijiniți de 6

000 de arcași și pedestrași aleși dintre cei mai buni voluntari și
din companiile mercenare. După cum bătuse recordul de
opulență la dubla nuntă, ducele de Burgundia hotărî ca acum
echipamentul pentru debutul fiului său în război trebuia să fie
cît se poate de strălucitor. Compania personală a lui Nevers de
200 de oameni primi uniforme noi de culoare „verde viu“, cu 24
de căruțe cu corturi și pavilioane verzi de satin, cu patru imense
steaguri pictate cu emblema cruciadei — figura Fecioarei
înconjurată de crinii Franței și însemnele heraldice ale ducelui
de Burgundia și contelui de Nevers. Flamurile pentru lăncii și
corturi, tunicile pentru trompeți, păturile de catifea pentru șei și
costumele heraldice pentru 12 trompe-tiști erau toate brodate
cu aceleași embleme din aur și argint, multe încrustate cu pietre
scumpe și fildeș. Ustensilele de bucătărie au fost confecționate
special pentru campanie precum și vasele de cositor formate
din 40 de duzini de boluri și 30 duzini de farfurii. înainte de
plecare trebui plătită leafa pe patru luni înainte. Costul
tuturor acestora depăși mult suma luată din Flandra. Se
puseră noi biruri pe toate domeniile ducelui de Burgundia,
inciu-zînd ajutorul tradițional pentru ridicarea la rangul de
cavaler a celui mai mare fiu și pentru călătorii peste mări. Plata,
în locul participării la cruciadă era cerută chiar de la oameni
bătrîni, femei și copii. Pentru celelalte nevoi pentru drum,
ducele negocie împrumuturi de la municipalități, fermieri,
lombarzi și alți bancheri.

O splendoare competitivă domina pregătirile. Cheltuielile

baronului de Coucy fură acoperite în parte de Ludovic de
Orleans, care îi plăti restul de 6 000 de livre datorate pentru
campania din Genova ca sumă globală, plus 2 000 ginerelui lui,
Henri de Bar și cheltuielile pentru 17 cavaleri și scutieri din casa
lui Ludovic care trebuiau să urmeze steagul lui Coucy.
Primii dintre aliați erau cavalerii Ospitalieri din Rhodos, care, de
la decăderea Constantinopoluîui și Ciprului, dețineau poziția
creștină dominantă în Levant ; în al doilea rînd, venețienii, care
furnizau o flotă ; și pe uscat.

prinți germani din Renania, Bavaria, Saxonia și alte părți din

imperiu, care fuseseră recrutați de unguri și se alătu-i ară
corpurilor franceze în timpul drumului. Aventurieri din Navarra
și Spania, Boemia și Polonia, unde crainicii I rancezi
proclamaseră cruciada, veniră și ei în mod individual. Statele
italiene erau prea angajate în obișnuitele ostili lăți interne
pentru a trimite contingente iar presupusa prezență engleză de
care se făcuse atîta caz este pur imaginară. Nu există nici o
dovadă despre finanțele necesare pentru a trimite o forță
engleză în străinătate, nici despre permisiunea regelui necesară
acestor forțe pentru părăsirea țării. Nici Henry de Bolingbroke,
nici alt „fiu al ducelui de Lancaster“ n-ar fi putut conduce un
contingent englez, deoarece ei și majoritatea marilor nobili
englezi erau pre-zenți la căsătoria lui Richard, la cinci luni după
plecarea cruciadei. Sporadicele mențiuni despre participanții
englezi pot fi explicate prin prezența Ospitalierilor de
„limbă" engleză care se alăturară fraților lor din Rhodos.
întrebarea care rămîne nu este dacă englezii erau prezenți, ci,
de ■ce lipseau ? Poate se datora faptului că vrajba dintre
regele llichard și ducele de Gloucester deveni mai vehementă,
fiecare dorind să-și aibă partizanii la îndemînă ; sau poate
că animozitatea lăsată de îndelungatul război lăsase
urme adînci în vechea frăție a cavalerismului, iar englezii nu mai
aveau nici un chef de cruciadă sub conducere franceză.

Entuziasmul nu a fost universal. Socrul lui Nevers, Albert, duce

de Bavaria ș'l conte de Hainault, nu a fost impresionat de
necesitatea de a alunga turcii sau de a apăra credința. Cînd fiul
lui, William de Ostrevant, cu o suită de mulți tineri cavaleri și
scutieri, își exprimă dorința puternică de a merge, ducele Albert
îi spuse scurt că scopul lui era „vanitatea" și întrebă motivul pe
care-1 avea „de a ridica armele împotriva unui popor și a unei
țări care niciodată nu ne-a făcut nici un rău". El spuse că
William va fi mai de folos dacă și-ar utiliza forțele pentru
recuperarea proprietății familiei ținută ilegal de seniorul
vecin din Frisia. Dîndu-i-se o ocupație războinică, William a fost
fericit să-i dea ascultare. Frontiera răsăriteană a Europei era
departe și, din cauza proastelor comunicații ale

timpului, turcii nu erau pentru majoritatea europenilor decît un

nume.

Schisma papală nu a incomodat cruciada. Bonifaciu, Papa de la

Roma, de care ascultau Ungaria, Veneția și germanii, susținuse
cu sîrguință cruciada încă din 1394. El dorea prestigiul după
cum fostul lui rival, Clement, dorise prestigiul patronării unui
sfînt. Papa Benedict din Avignon îi patrona pe francezi. La
rugămintea ducelui de Burgundia, el dădu iertarea obișnuită
tuturor cruciați-lor și le dădu permisiunea specială de a se
adăposti la „schismatici" (creștini greci) și necredincioși.

Plecarea din Dijon pe 30 aprilie 1396 a fost un spectacol superb

care nu se putea să nu umple de mîndrie inimile privitorilor. La
îndeplinirea visului său, Mezieres totuși nu se bucura. Umilința
pelerinilor, scria el, nu se potrivea procesiunii. „Ei merg ca niște
regi, precedați de menestreli și crainici în purpură și veșminte
bogate, făcînd mari espețe cu mîncăruri extravagante",
cheltuind într-o lună mai mult decît ar trebui pentru trei luni. Se
va întîmpla ca și în alte expediții, minate din cauza cheltuielilor
și indisciplinei, motivate de dragostea cavalerilor „pentru
una din marile doamne ale lumii — Vanitatea".

Cruciații trecură prin Strasbourg spre Bavaria pînă la Dunărea

superioară și de acolo, folosind fluviul ca să-i transporte,
trebuiau să se întîlnească cu regele Ungariei la Buda
(Budapesta). Armatele unite urmau să pornească de acolo
împotriva turcilor. Obiectivele, deși vagi, nu erau modeste. După
alungarea turcilor din Balcani, cruciații plănuiau să vină în
ajutorul Constantinopolului, să treacă Hellespontul, să
mărșăluiască prin Turcia și Siria pentru a elibera Palestina și
Sfîntul Mormînt și după aceea să se întoarcă triumfători pe
mare. Se făcuseră aranjamente pentru ca flota venețiană și
galerele împăratului Manuel să blocheze turcii din Marea
Marmara iar veneție-nii să meargă din Marea Neagră în sus pe
Dunăre pentru a-i întîlni pe cruciați în iulie, în Țara Românească.
La fel de grandios ca proiectata invazie a Angliei și marșul
asupra Romei, programul n-a fost afectat de eșecurile din
trecut. Nici asediul Mahdiei, implicînd mulți din aceiași
conducă-252

lori, n-a schimbat disprețul lor pentru păgîni, dușmanii lor.

Cavalerii mai credeau că nimic nu putea rezista curajului lor.

La 28 martie au fost decretate niște reguli de disciplină de către

un consiliu de război ; un nobil care ar fi provocat lulburări
urma să-și piardă calul și harnașamentul ; unui paj care scotea
cuțitul într-o ceartă i se tăia mina ; oricine lucea jafuri i se tăia o
ureche. Chestiunea mai importantă de supunere față de ordine
— care se încercase a fi rezolvată prin ordonanțe militare încă
de pe vremea lui loan ol III-lea și eșuase — a fost lăsată
neatinsă. Consiliul din I ‘ martie adăugă o prevedere finală care
avea să fie hotă-I doare la Nicopole : „(în luptă) contele și
compania sa pretind avant garde“. Conștiința de sine a
cavalerismului cerea ca vitejia să fie dovedită în prima linie.
Victoria avi a nevoie de mai mult.

Coucy nu călători cu corpul principal deoarece era de-lușat într-

o misiune la ducele de Milano. Supărat de ieșirea (Icnovei de
sub influența sa, Gian Galeazzo făcea manevre pentru a
împiedica transferul de suveranitate regelui Franței. Enguerrand
de Coucy a fost trimis să-l avertizeze că intervenția lui ar fi
privită ca un act ostil. în spatele certei era mai mult decît
Genova. Gian Galeazzo se întor-rcse împotriva Franței, cu
amărăciune dacă nu fățiș, deoarece iubita lui fiică, Valentina,
era subiectul unei cumpănii calomnioase fiind învinuită de a-1 fi
vrăjit sau otrăvit pe rege. Zvonurile rele erau opera reginei
îsabeau, care voia s-o înlăture pe Valentina, probabil din
gelozie față de influența ei asupra regelui, sau pentru a-și
ușura aventura ei cu Orléans, sau ca parte a mașinațiilor sale
perei anente cu Florența împotriva Milanului, sau cîte ceva din
toate. Șoptite în taverne și piețe, în rîndul unui public gata să
creadă lucruri rele despre străina italiancă, zvonurile devenira
atît de violente îneît se strînseră mulțimi in fața reședinței
Valentinei strigînd amenințări. Ludovic (I c Orleans nu făcu nici
un efort să-și apere soția, ci mai <tirînd se alătură obiectivului
lui îsabeau de a o îndepărta |iu Valentina din Paris, pe motivul
că ar fi astfel în sigu-

ranță. De atunci ea a fost lăsată să trăiască în exil la reședința ei

de la țară de la Asnieres, pe Sena, unde muri după 12 ani.

îndepărtarea Valentinei avu loc în aprilie, luna cînd începu

cruciada, și nu a fost primită ușor de tatăl ei care o adora. El
amenință că va trimite cavaleri pentru a apăra onoarea fiicei lui,
însă contemporanii lui au crezut că a făcut mai mult de atît.
Pentru a se răzbuna pe Franța, se «pune că l-a anunțat pe
Baiazid despre planul campaniei cruciaților și că-1 ținu la curent
cu înaintarea ei. învinuirea adusă lui Gian Galeazzo a fost
probabil produsul animozității franceze și a căutării unei
persoane pe care să se dea vina după îngrozitorul deznodămînt,
însă s-ar putea foarte bine să fi fost adevărat. Un Visconti nu se
dădea înapoi de la răzbunare cu atît mai mult omul care l-a
trimis cu sînge rece pe unchiul său la închisoare și la moarte.

Nu-i imposibil ca, din neatenție, Coucy să fi relatat despre

planul campaniei gazdei lui din Pavia. Gian Galeazzo era un
prinț ciudat, taciturn, secretos care-și ascundea sentimentele
paterne. Totuși, în ceea ce privește Genova, intervenția lui
Coucy avu succes ; suveranitatea a fost transferată la timp
regelui Franței în noiembrie anul viitor. Coucy, însoțit de Henri
de Bar și de suita lor, părăsi Milano în mai plecînd spre Veneția,
unde pe 17 mai rechiziționară un vas de la Senatul Venețian
pentru a traversa Adriatica. El se îmbarcă la 30 mai pentru Senj
(Segna), un mic port de pe coasta croată. Nu mai există dovezi
despre drumul lui mai departe, însă alegerea portului Senj ar
arăta că el și grupul lui călătoriră spre Buda pe drumul cel mai
drept, o călătorie de cca 480 km printr-un ținut pustiu, cu
drumuri accidentate și periculoase.

El ajunse la punctul de întîlnire înainte de Nevers, care nu se

grăbea. Oprindu-se de-a lungul Dunării superioare pentru
recepțiile și festivitățile oferite de prinții germani, Nevers și
însoțitorii lui strălucitori, înveșmîntați în haine verzi cu fir de
aur, nu ajunseră nici măcar la Viena pînă pe 24 iunie, cu o lună
după avangarda condusă de Eu și Bou-

cicaut. O flotă de 70 vase cu încărcătură de vin, făină, fîn i alte

provizii a fost trimisă de la Viena în josul Dunării in timp ce
Nevers se bucura în continuare de festivitățile oferite de
Leopold al IV-lea, ducele de Austria, soțul surorii .•■ale. După ce
împrumută de la cumnatul lui o sumă imensă de 100 000 de
ducați, împrumut care luă timp pînă ce a fost aranjat, Nevers
sosi în sfîrșit la Buda prin iulie.

Sigismund îi întîmpină pe aliații lui cu o bucurie ames-lecată cu

neîncredere. Deși nobilii unguri îmbrățișară cauza crucii cu
entuziasm, loialitatea lor față de Sigismund nu era deplină iar el
prevedea greutăți în problema unui marș combinat și a unei
strategii coordonate cu aliații lui. Francezii nu erau dispuși să
primească sfaturi, iar obiceiurile de jaf și brigandaj, devenite o
rutină în ultimii 50 de ani de război, apărură deja în drumul lor
prin Germania.

Strategia trebuia coordonată și cu înflăcăratul cruciat Philibert

de Naillac, Mare Maestru al Ospitalierilor, și cu reprezentanții
flotei venețiene. Cele 44 de corăbii din Veneția, purtindu-i pe
Ospitalierii din Rhodos, veniră prin Marea Egee în Marea
Marmara și unii din ei trecură mai departe în Marea Neagră și în
sus pe Dunăre fără a în-limpina vreo acțiune ostilă. Inferiori pe
mare, turcii nu-i provocară, și nici ei nu-i blocară pe turci în
Asia, ceea ce .sugerează că Baiazid și o mare parte a armatei
sale erau deja pe partea europeană.
Imediat apărură conflicte în Consiliul de război la Buda.
Sigismund recomandă să se aștepte ca turcii să preia ofensiva
și apoi să sg dea bătălia cînd ar fi ajuns la frontierele I ale, unde
el exercita control, ocolindu-se astfel dificultățile unui marș
lung și nesiguranța de pe teritoriul schismaticilor. Un
contingent maghiar participase la o campanie împotriva turcilor
în Țara Românească cu un an înainte, iar ca rezultat Baiazid
trimisese crainici să-i declare război si să anunțe intenția lui de
a fi în Ungaria înainte de sfîr-șilul lui mai. Sultanul se lăudase că
după ce-1 va alunga pe Sigismund din Ungaria, el va înainta
spre Italia unde ’.și va împlînta steagurile pe colinele Romei și-
și va hrăni calul cu ovăz în altarul catedralei Sf. Petru.

Acum, la sfîrșitul lui iulie, Baiazid încă nu apăruse.

Grupe de recunoaștere trimise de Sigismund pînă la Hellespont

nu dădeau de urma „Marelui turc“, făcîndu-i pe francezi să
declare că-i un laș și nu îndrăznește să-i înfrunte. Sigismund îi
asigură că Sultanul va veni și ar fi mai bine să-l lase pe el să
întreprindă un marș lung decît să-l întreprindă ei. însă cu
reputația lui îndoielnică, Sigismund nu avea nici autoritatea, nici
forța de caracter și nici prestigiul de a-și impune recomandarea.
Francezii au insistat că-i vor alunga pe turci din Europa, de ori
unde îi vor găsi, și se lăudară că „dacă cerul ar cădea, ei l-
ar sprijini pe vîrfurile lănciilor lor.“

Ales ca purtător de cuvînt pentru aliați (tinzînd să confirme

poziția sa de „sfetnic principal") baronul de Coucy respinse o
strategie defensivă. „Chiar dacă lăudăroșeniile sultanului ar fi
minciuni, spuse el, aceasta nu trebuie să ne rețină de la a face
fapte de arme și a-i urmări pe dușmani, deoarece acesta este
scopul pentru care am venit“. El spuse că cruciații sînt hotărîți
să-i pună pe fugă pe dușmani. Vorbele lui au fost susținute de
toți francezii și alia-ții prezenți la consiliu, deși ele stîrniră o
gelozie fatală din partea contelui de Eu, care credea că, în
calitate de conetabil, el ar fi trebuit să fie purtătorul de cuvînt.
Sigismund a fost silit să se supună ; el nu mai putea da înapoi
în acest punct. Marșul continuă în josul malului stîng al Dunării.
O parte din armata ungară o luă spre nord pentru a se alătura
forțelor Țării Românești și Transilvaniei. Corpul principal al
aliaților urmă fluviul lat, lin și mohorît, unde singurele semne de
viață erau oferite de fîlfîirea păsărilor de apă și, din cînd în cînd,
cîte o barcă de pescari, ieșind din malurile pline de stufăriș.
Restul ungurilor sub conducerea lui Sigismund constituia
ariergarda. Se spune că indisciplina și desfrînarea
francezilor crescu tot mai mult cu cît merseră mai departe. La
cină se serveau cele mai fine vinuri și cele mai bogate mîncă-
ruri transportate în bărci. Cavalerii și scutierii își făcuseră de
lucru cu prostituatele pe care le aduseseră cu ei și exemplul lor
îi încurajă pe ceilalți să asalteze femeile din ținuturile pe unde
treceau. Aroganța și frivolitatea francezilor iritară pe aliații lor,
provocînd permanente

conflicte. Jaful și maltratarea locuitorilor deveniră de ne-stăpînit

odată cu intrarea lor în țările schismatice, îndepărtând și mai
mult popoarele deja ostile ungurilor. îngroziți de această
comportare, clericii însoțitori se rugau în zadar să se păstreze
disciplina și amenințau cu mînia lui Dumnezeu. „Ar fi putut tot
atît de bine să vorbească unui măgar surd", scria călugărul de
la St. Denis.

Povestea „relelor, jafurilor, desfrîului și lucrurilor necinstite"

făcute de francezi, relatată din zvonuri, este lungă și amănunțită
și s-a amplificat de-a lungul secolelor. Călugărul de la St. Denis,
bazîndu-și relatarea despre cruciadă pe ce-i spusese un
supraviețuitor, este plin de dezaprobare la adresa francezilor. El
îi tratează pe crucia-ții francezi cu dispreț și reproș total,
denunțîndu-i pentru imoralitate și blasfemie, pentru jocul cu
zaruri „părintele înșelăciunii și minciunilor“, avertizînd în
repetate rînduri că rezultatul va fi crunt pentru a le pedepsi
ticăloșia. Pre-luînd de la el povestea, istoricii de mai tîrziu
vorbesc despre o bacanală continuă, despre cavaleri care-și
petreceau zile întregi cu femei desfrînate, despre soldați înecați
în vin. Este greu pentru noi să cunoaștem adevărul,
deoarece trebuie amintit că și relatările contemporanilor erau
scrise ex post facto, cînd reacția firească era să se pună
tragedia cruciadei pe seama imoralității cruciaților. Dacă ar
fi fost victorioși, ar fi fost ei oare învinuiți de tot atîtea ticăloșii
? .

La Orșova, unde Dunărea se îngustează printr-un defileu numit

Porțile de Fier, expediția traversă pe malul drept. Traversarea pe
pontoane și în bărci dură opt zile, nu pentru că armata ar fi
numărat 100 000 de oameni cum s-a sugerat cîteodată. Pentru
un astfel de număr ar fi fost necesară o lună ca să traverseze.
Cronicarii măreau de obicei cifrele cu cît evenimentul se
termina mai groaznic. Ca și Moartea Neagră, bătălia de la
Nicopole avea să arunce o umbră atît de întunecată încît unele
relatări menționează că numărul combatanților s-a ridicat pînă
la 400 000, fiecare cronicar spunînd că numărul dușmanilor era
de două ori cît cel al soldaților din tabăra lui. Numărul cel
mai apropiat de realitate este dat de germanul Schiltberger, un
participant, nu un cronicar. Servitorul — sau „aler-

gätorul“, cum se autonumește — unui nobil bavarez, el avea 16

ani cînd a fost capturat de turci la Nicopole și scrise, sau, mai
probabil, dictă din memorie povestea lui cînd ajunse în sfîrșit
acasă după 30 de ani de scalvie la turci. El relatează că întreaga
armată a creștinilor era compusă din 16 000 de oameni. Istoricii
germani din secolul al XIX-]ea ajunseră prin diverse procese
sofisticate la cifra de cca 7 500—9 000 de creștini, și cam la 12
000— 20.000 de turci. Ei observă în treacăt imposibilitatea de
a hrăni oamenii și caii cu sutele, darmite cu miile. După cum
arată cineva care a studiat recent problema, după 500 de ani, pe
același cîmp de bătălie, în războiul ruso-turc din 1877 forțele
inamice erau de 8 000 de turci împotriva a cca 10 000 de ruși.

Vidin, capitala Bulgariei de vest ținută sub suzeranitatea turcă,

a fost prima cucerire a cruciaților. Prințul local, neavînd prea
multe motive să lupte pentru un cuceritor străin împotriva unei
forțe invadatoare copleșitoare, se predă imediat, privîndu-i pe
francezi de o bătălie. Deși singura vărsare de sînge a fost
măcelărirea ofițerilor turci din garnizoană, cîmpul de la Vidin îi
sluji totuși lui Nevers să învestească 300 de însoțitori cu rangul
de cavaler, încrederea lor creștea cu cît înaintau ; garnizoanele
turcești erau suficiente ca să-i țină pe bulgari subjugați, însă nu
erau suficiente să pună la încercare marea armată creștină.

Următorul obiectiv, 12 km mai încolo, era Rahova, o fortăreață

puternică, ocrotită de un șanț cu apă și un dublu inel de ziduri.
Hotărîți să înfăptuiască fapte de arme, francezii se grăbiră,
printr-un marș în timpul nopții, să ajungă acolo înaintea aliaților
lor și sosiră în zori, tocmai cînd apărătorii turci ieșiră să
distrugă podul de peste șanț. într-o luptă violentă 500 de
combatanți, inclusiv Coucy, Eu, Boucicaut, De la Marche și
Philippe de Bar cuceriră podul, însă din cauza unei rezistențe
puternice nu au reușit să înainteze pînă ce Sigismund nu
trimise întăriri. Decît să lase altora cinstea de a lupta, Boucicaut
ar fi respins ajutorul, însă indiferent de părerea lui, armatele se
uniră și ajunseră la ziduri la căderea nopții. în dimi-

neața următoare, înainte ca lupta să poată reîncepe, locuitorii

bulgari tratară cu Sigismund predarea orașului, cu condiția ca
viețile și bunurile lor să fie cruțate. Violînd acest acord, francezii
supuseră orașul la jaf și masacru, pretinzînd mai tîrziu că
fortăreața fusese luată cu asalt deoarece soldații lor se urcaseră
deja pe ziduri. Au fost luați 1 000 de prizonieri pentru
răscumpărare, atît turci cit și bulgari, și orașul incendiat.
Ungurii considerară această acțiune ca o insultă adusă regelui
lor; francezii îi învinuiră pe unguri că au încercat să le fure
gloria ; presimțirile lui Sigismund se confirmau.

Lăsînd o garnizoană să păzească Rahova, armata împărțită se

îndreptă spre Nicapole, atacînd și cucerind unul sau două
forturi și așezări în drumul ei, însă trecînd pe lingă o catedrală,
de unde scăpară emisari care duseră sultanului vești despre
armata creștină.
Unde era Baiazid ? Chestiunea a fost dezbătută interminabil.
Era încă în Asia sau se găsea deja în marș ? El avea să ajungă
la Nicopole cu o forță masivă după trei săptămîni de la luarea
Rahovei, un timp prea scurt, chiar pentru viteza lui recunoscută,
ca să fi strîns și trecut o armată peste strîmtoare. Flota aliată,
care ar fi avut posibilitatea de a împiedica trecerea lui, nu se
angajă în nici o acțiune navală. S-ar putea ca Baiazid să fi fost
deja pe malul european la asediul Constantinopolului, unde
află de planul de campanie al cruciaților — dacă nu fusese
deja informat de Gian Galeazzo, interceptînd
corespondența dintre Sigismund și împăratul Manuel.
întrerupînd asediul, el merse cu armata pe care o avea,
strîngînd și garnizoanele în drumul lui.

Ca punct cheie de pe Dunărea inferioară și de comunicații cu

interiorul, Nicopole era esențial pentru cruciați, care își făcuseră
din el obiectivul lor strategic. Ei ajunseră în apropierea
fortăreței, aflată pe stînca de calcar, la 12 septembrie. Un drum
ducea de-a lungul spațiului îngust între malul fluviului și baza
stîncii. în interior stînca era împărțită în două înălțimi care
dominau orașul și coborau abrupt pînă în cîmpie. Ca și castelul
Coucy, era un loc creat de natură pentru dominare. Numita
fortăreață era de fapt formată din două îngrădiri sau orașe
înconjurate

de ziduri și fortificații, cel mai mare pe vîrf și cel mai mic,

dedesubt, fiecare .avînd clădiri civile, militare și religioase, cel
mai mare avînd și un bazar sau o stradă cu prăvălii. Francezii
recunoscură ușor un obiectiv tot atît de formidabil ca și Mahdia,
chiar fără să știe că era bine dotat cu arme și provizii și
comandat de un guvernator hotărît, Dogan bei. Convins că
sultanul trebuie să vină în apărarea unei baze militare atît de
importante, guvernatorul era pregătit să lupte pentru a cîștiga
timp și, dacă era necesar, să reziste pînă la sfîrșțt.

Francezii n-aduseseră catapulte sau alte arme de asediu, cum

nu luaseră nici împotriva berberilor. Fondurile fuseseră investite
în mătase și catifea și în broderii cu aur, spațiul de transport
fusese ocupat cu vinuri și provizii pentru festine. De ce să care
o mașinărie grea 1 600 km de-a curmezișul Europei pentru a o
folosi împotriva unui dușman demn de dispreț ? O ciudată
mentalitate, determinată de cultura epocii, dictă această
alegere.

Boucicaut relevă lipsa aimelor de asediu. N-are a face, scările

se confecționau ușor și, cînd erau folosite de oameni de curaj,
aveau mai multă valoare decît orice catapultă. Adept fanatic al
cavalerismului, la vîrsta de 12 ani Boucicaut fusese pajul
ducelui de Bourbon în campania din Normandia, la 16 ani
fusese făcut cavaler la Roose-beke, la 24, a fost cap de afiș timp
de 30 de zile la Ingelbert, isprava cea mai admirată a generației
sale. Doi ani mai tîrziu, în 1391, a fost făcut mareșal. Incapabil
de a-și găsi astîmpăr, merse de două ori să lupte cu cavalerii
teutoni în Prusia și, după aceea, în Orient pentru a-1
răscumpăra pe contele de Eu la Cairo și să viziteze Ierusalimul.
In onoarea unui episod din Tunisia, cînd se presupunea că
sarazinii au fost opriți să atace de pogorîrea din cer a două
femei frumoase înveșmîntate în alb, purtînd uri steag cu o cruce
roșie, el întemeie un Ordin al Doamnei Albe cu scopul de a-1
pune la dispoziția sexului slab oricînd era nevoie. El era un
simbol, nu un etalon, al cavalerismului, și ar fi putut foarte bine
să exprime (deși cuvintele sînt cele ale lui Jean de Beuil, un
cavaler din secolul următor), ceea ce i-a inspirat pe cei de felul
lui într-o epocă de lupte personale.

„Ce atrăgător este războiul ! Cînd știi că dreptatea este de

partea ta și sîngele ți-e gata pentru luptă, îți dau lacrimile în
ochi. Inima simte un dulce devotament și milă cînd îți vezi
prietenul expunîndu-și trupul pentru a îndeplini porunca
Creatorului. Lîngă el, te pregătești să trăiești sau să mori. Din
asta se naște un sentiment minunat pe care nici unul care nu l-a
simțit nu va ști vreodată să-l explice. Crezi că un bărbat care a
simțit aceasta se teme de moarte ? Niciodată, deoarece este atît
de liniștit, atît de incîntat încît nu se teme de nimic“.
Nici asaltul impetuos, nici gropile destul de adînei ca să intre
trei oameni în picioare unul peste altul nu au putut forța intrarea
în Nicopole. Lipsa mașinilor de asediu și pantele abrupte au
făcut imposibilă luarea locului cu asalt, necesitînd un asediu
prin blocadă. Cruciații înconjurară Nicopole din toate părțile,
păziră strict toate ieșirile și, împreună cu blocada aliaților pe
fluviu, ridicară tabără ca să lase garnizoana și locuitorii să
moară de loame. Trecură două săptămîni de disciplină slăbită,
cu mese, jocuri, desfrîu și strigăte de dispreț la adresa
dușmanului care nu se arăta. Aliații erau invitați la
mese splendide în corturile ornamentate cu picturi ; nobilii
făceau schimb de vizite, apărînd în fiecare zi în alte haine cu
mîneci lungi și inevitabilii pantofi ascuțiți. în ciuda ospitalității,
sarcasmul și glumele despre curajul aliaților lor adînei
animozitatea în cadrul armatei. Din cauza bețiilor și neglijenței,
nu se puseră străji. Băștinașii din regiune, învrăjbiți din cauza
prădăciunilor, nu furnizau nici o veste. Totuși, cercetașii care în
fiecare zi ajungeau mai departe, aduseră zvonuri despre
apropierea turcilor.

într-adevăr, sultanul cu cavaleria și infanteria trecuseră deja

prin Adrianopol și înainta în marș forțat peste Irecătoarea
Shipka spre Tîrnovo. Un grup de recunoaștere format din 500
de călăreți unguri trimis de Sigismund pulrunse pînă în
apropiere de Tîrnovo, la 110 km spre sud, și aduse vești că
„Marele Turc“ venea într-adevăr. Aceeași veste ajungînd și la
locuitorii asediați și disperați din Nicopole scoase strigăte de
bucurie și zgomot de trompete și tobe, pe care Boucicaut le
califică drept un vicleșug. Convins că turcii nu vor îndrăzni să
atace, el ame-

nință că va tăia urechile tuturor celor care ar împrăștia zvonul

sosirii lor, pe motiv că demoralizează tabăra.

Coucy era mai puțin dispus să aștepte în necunoaștere de

dragul mîndriei, și simți nevoia de acțiune pentru a stimula
tabăra. ,,Să vedem ce fel de oameni sînt dușmanii noștri“ spuse
el. Conform unei relatări a unui veteran făcute cronicarului
Jehan de Wavrin, 50 de ani mai tîrziu, Coucy a fost tot timpul
amabil cu aliații locali și „el îi ținea pe lingă el pe bunii săi
tovarăși din Țara Românească care cunoșteau bine obiceiurile
și stratagemele turcești“. Totdeauna un războinic practic, el era
unul din puținii care se interesa de firea și locul unde se afla
dușmanul. Cu Renaud de Roye și Jean de Saimpy, șambelanul
ducelui de Burgundia, și o companie de 500 de lăncieri și 500
de arcași călare, el plecă spre sud. Aflînd că printr-o trecătoare
se apropia un mare corp de armată turcesc, el trimise un grup
de 200 de călăreți ca să-i dea de lucru dușmanului și, printr-o
retragere simulată, să-l atragă în urmărire, pentru a da
posibilitate restului trupei, ascunsă în ambuscadă, să-i
surprindă pe la spate. Aceasta era o metodă tactică obișnuită
cînd terenul o favoriza și de această dată funcționă cu deplin
succes. Cînd turcii trecură în grabă, cruciații ieșiră din
ascunzătoarea dintre copaci, strigînd „Fecioara Maria să fie cu
baronul de Coucy !“ și se aruncară asupra lor din spate în timp
ce avangarda franceză, întorcîndu-se din fuga lor simulată,
atacă din față. Buimăciți, turcii nu izbutiră să se ralieze și a
fost un mare măcel. Nedîndu-le nici un răgaz, trupa lui
Coucy omorî cit putu de mulți apoi cruciații părăsiră cîmpul
de bătălie, „fericiți că au scăpat de acolo și că s-au întors
cum au venit":

Victoria lui Coucy trezi tabăra din ocupațiile ei frivole, însă cu

două rezultate nefericite : spori încrederea de sine a francezilor
și agravă invidia conetabilului, care văzu cum baronul ae Coucy
cîștigă admirația întregii companii și chiar a străinilor. Căutînd
discordie, el îl acuză că a periclitat armata din bravadă și că l-a
lipsit pe Nevers de conducere și glorie. Sigismund convocă un
consiliu de război. El propuse ca pedestrașii români să fie
trimiși înainte pentru a întîlni avangarda inamică, care de obicei

era o gloată de recruți grosolani pe care turcii îi trimi-i<au

înaintea armatei lor principale pentru jaf. în bătălie i i au trimiși
în mijlocul atacului inamic pentru a obosi adversarul.
Sigismund spuse că ei nu meritau să se lupte eu cavalerii. După
ce șocul luptei va fi amortizat de soldații obișnuiți, cavaleria
franceză, care forma linia fron-i ului cruciaților, va putea intra în
luptă cu forțe proaspete. Vor urma ungurii și aliații pentru a
sprijini atacul i pentru a-i împiedica pe spahii, cavalerii turci, să
se năpustească pe flancurile lor. Se presupune că
Sigismund trase concluzia că onoarea și gloria luptei nu se
arătau în primele lovituri ci în ultimele — în acele lovituri care
puneau capăt luptei și decideau victoria.

De Eu obiectă furios. Cavalerii francezi nu veniseră le atît de

departe pentru a fi precedați în luptă de o miliție di- țărani
amărîți, obișnuiți mai mult cu plugul decît cu spada. Obiceiul
cavalerilor nu era să meargă în urmă, ci să conducă și să-i
încurajeze pe ceilalți prin exemplul lor. „Ca mergem în spate
înseamnă să fim dezonorați și să ne disprețului tuturor". Mai
mult însă, în calitate de conetabil, el pretinse locul din frunte ;
oricine ar fi fost înaintea lui l-ar fi insultat de moarte — o aluzie
evidentă li Enguerrand de Coucy. Boucicaut îl sprijini cu
căldură ; Nevers, crezînd că săbiile și iataganele turcești nu
puteau rezista lăncilor și spadelor franceze, a fost lesne
convins împreună cu ceilalți tineri cu capete înfierbîntate din
suita lui. Sigismund plecă să'-și facă propriul său plan de luptă.

Aparent în cîteva ore — relatările sînt confuze — el trimise un

mesaj anunțînd că Baiazid era la o depărtare de 6 ore de marș
de Nicolope. Cruciații, despre care se spune că tocmai erau la
masă și amețiți de vin, se ridicară m dezordine, unii bătîndu-și
joc de știre, alții în panică ; unii înarmîndu-se în grabă. Toate
lipsurile și disensiunile campaniei ajunseră la un punct
culminant printr-o acțiune atroce. Probabil din lipsă de străjeri,
toți prizonierii din Rahova au fost masacrați, poate cu mai
puțină remuș-care deoarece erau schismatici și necredincioși.
Nici un cronicar nu menționează cine a dat ordinul, deși
călugărul de la St. Denis și alții au recunoscut că a fost -un
act de ..barbarie".
La ivirea zorilor, odată cu formarea rândurilor sub stea-

gurile conducătorilor, Sigismund, într-un ultim efort, trimise pe

marele său mareșal să raporteze că a fost văzută numai
avangarda turcească și să roage să nu se întreprindă o ofensivă
grabnică fără a se ști cît de mare și cît de aproape era forța
principală a sultanului. Fuseseră trimiși cercetași care urmau să
se întoarcă în două ore cu informațiile necesare pentru un plan
de bătălie. Cruciații pot rămîne liniștiți, spune mareșalul,
deoarece dacă așteptau nu era nici un pericol de a fi înconjurați.
„Domnilor, faceți cum spun eu, deoarece acesta este ordinul
regelui Ungariei și al consiliului lui“.

Contele de Nevers, convocînd în grabă consiliul lui, ceru

părerea lui Coucy și a lui Vienne, care recomandară să se
asculte de dorința regelui Ungariei care li se părea înțeleaptă.
„El are dreptul să ne spună ce vrea de la noi“ spuse Coucy. De
Eu izbucni : „Da, da, regele Ungariei dorește să aibă crema și
onoarea bătăliei". Acesta este motivul lui și nu altul. „Noi
sîntem avangarda. Ne-a acordat-o nouă și acum vrea să ne-o
retragă. Cei care vor, n-au decît să-l creadă. Eu nu vreau".
Apucîndu-și steagul, strigă „înainte, în numele lui Dumnezeu și
al Sfîntului Gheorghe, veți vedea azi ce viteaz cavaler sînt eu !“

Această cuvîntare a necugetatului conetabil, a treia opțiune

pentru acea funcție, fu considerată de Coucy drept o
„îngîmfare". El ceru părerea lui Vienne care, în calitate de
cavalerul cel mai în vîrstă, purta steagul suveran al cruciadei.
„Cînd nu se poate auzi adevărul și rațiunea" răspunse amiralul
„atunci îngîmfarea trebuie să domine". Dacă dorea conetabilul
să lupte, spuse el, armata trebuie să-l urmeze, însă ar fi mai
puternică dacă ar înainta unită cu forțele ungare și cu cele
aliate. Încăpățînat, De Eu refuză să aștepte. Cearta se
intensifică, tinerii cu capetele înfierbîntate îi învinuiră pe cei mai
în vîrstă că refuzau să lupte, nu atît din prudență, cît din frică.
Se luară în bătaie de joc unul pe altul pentru lipsa curajului lor.
Dacă Vienne și Coucy se supuseră, a fost din cauză că
prudența nu poate opune o rezistență puternică misticii
curajului.

De Eu dădu semnalul de înaintare, el fiind la comanda

avangardei. Nevers și Coucy comandau corpul principal. Cu
spatele la fortăreață și la oraș, cavalerii francezi pa

caii lor de luptă, cu armuri atît de strălucitoare „încît fiecare

bărbat părea un rege", înaintară împreună cu arcașii călare spre
inamicul care cobora de pe dealurile din față. Era aata de 25
septembrie. Ospitalierii, germanii și ceilalți aliați rămaseră cu
regele Ungariei, care nu mai era stăpîn pe situație.

Atacul francez doborî cu ușurință pe recruții neexperimentați

din prima linie turcească. Cu gustul fierbinte al succesului,
chiar împotriva unor adversari atît de inegali, cavalerii se
năpustiră împotriva rîndurilor infanteriei in-struite.'Ei căzură
sub o ploaie de săgeți ucigătoare și îp fața unor rînduri de suliți
ascuțite pe care turcii le plantaseră cu vîrfurile la înălțimea unei
burți de cal. Cum trecură francezii printre acestea nu se știe.
Din învălmășeala diverselor versiuni nu se poate avea o relatare
coerentă a mișcărilor *și evenimentelor de pe cîmpul de luptă ;
există doar un caleidoscop risipit. Există relatări despre cai
străpunși, călăreți doborîți, pari smulși, probabil de
trupele auxiliare franceze. Cavalerii continuară lupta cu spada
și securea și, prin ardoarea lor și greutatea cailor și armelor, par
să fi înfrînt infanteria turcă, care se întoarse să caute adăpost în
spatele cavaleriei. Coucy și Vienne recomandară o pauză pentru
a restabili ordinea în rînduri și a le da ungurilor timp să-i ajungă
din urmă, însă cei mai ti-, neri, „arzînd de dorința de a lupta" și
crezînd că întrezăriră deja victoria, insistară să lupte mai
departe. Neavînd nici o idee despre puterea numerică a
dușmanului, crezură că ceea ce înfruntaseră pînă atunci era
întreaga lui armată.

Se povestește despre o încăierare pe deal, despre spahii de pe

flancuri coborînd pentru învăluire, despre ungurii și
contingentele străine prinse într-o luptă încurcată în cîmpie,
despre fuga cailor rămași fără călăreți — datorită șirului de
sulițe, în timpul măcelului, pajii nu mai reușiră să țină caii în
frîu. La vederea galopului bezmetic al cailor, muntenii și
transilvănenii traseră imediat concluzia că ziua era pierdută și
se retraseră. Sigismund și Marele Maestru din Rhodos,
împreună cu germanii își raliară forțele împotriva învăluirii
turcești. Lupta se desfășura cu un „masacru nespus", cînd o
forță de 1 500 de călăreți sîrbi veni în ajutorul turcilor. Ca vasal
al sultanu-

lui, despotul sîrb Stefan Lazarevici ar fi avut posibilitatea să

aleagă o neutralitate pasivă ca și bulgarii pe al căror pă-mînt se
ducea lupta, însă el îi ura pe unguri mai mult decît pe turci și a
ales fidelitatea activă față de stăpînul lui musulman. Intervenția
lui a fost hotărîtoare. Forțele lui Sigismund erau copleșite.
Scoși de pe cîmpul de luptă de prietenii lor, regele și Marele
Maestru scăpară cu o barcă de pescari pe Dunăre și, sub ploaia
de săgeți a urmăritorilor reușiră să urce la bordul unui vas din
flota aliată.

Cruciații francezi, din care mai mult de jumătate rămaseră fără

cai, se luptau din greu în armurile lor grele să ajungă la platou,
unde se așteptau să găsească rămășițele armatei turcești. în loc
de aceasta, ei se găsiră în fața unui corp proaspăt de spahii,
ținut în rezervă de sultan. „Leul din ei se transformă într-un
iepure fricos" scrie călugărul de la St. Denis fără compasiune.
în sunete de, trompete și timpane, cu strigătul de luptă „Allah e
mare !“, turcii se năpustiră asupra lor. Francezii recunoscură
că acesta era sfîrșitul. Unii coborîră panta ; restul luptă
cu energia disperării ; „nici un mistreț furios sau un lup turbat
n-ar fi luptat mai fioros". Spada contelui de Eu lovea în dreapta
și în stînga tot atît de curajos cum, se lăudase că va face.
Boucicaut, plin de mîndria războinicului combinată cu rușinea
pentru greșelile care îi aduseseră pe tovarășii lui în această
situație fatală, luptă cu o îndrăzneală fără margini, lăsînd în jurul
lui o movilă de morți. Philippe de Bar și Odard de Chasseron au
fost uciși. Flamura cu Notre Dame ținută de mîinile amiralului de
Vienne flutură și căzu. Sîngerînd din cauza multor răni, el o
ridică din nou însă, în^timp ce încerca să-i împiedice pe cei mai
slabi de înger să fugă, cu flamura într-o mină și spada în alta, a
fost doborît și omorît. Figura destinsă a baronului de Coucy a
fost văzută rămînînd „neclintită sub loviturile buzduganelor
sarazinilor" și a armelor ce loveau în armura lui. Căci el era
„înalt și masiv și avea o mare forță, și dădea asemenea-lovituri
încît îi făcea bucățele".

Turcii îl înconjurară pe contele de Nevers. Garda lui,

prosternîndu-se într-o atitudine de supunere, ceru fără cuvinte
să i se cruțe viața. Război sfînt sau nu, păgînii

erau la fel de interesați în răscumpărări bogate ca oricare alții,

și-l cruțară pe conte. După ce s-a predat, ceilalți francezi
depuseră și ei armele. Bătălia de la Nicopole era pierdută,
prăpădul deplin. Au fost luați mii de prizonieri, tot
echipamentul, proviziile, flamurile și veșmintele aurite căzură în
mîinile învingătorilor. „De la bătălia la Ronces-valles cînd toți
cei 12 pairi ai Franței au fost omorîți, creștinătatea nu primise o
lovitură atît de mare“.

Deși Froissart nu avea de unde să știe, epitaful lui pus cruciadei

era corect din punct de vedere istoric. Vitejia francezilor fusese
extraordinară și daunele pe care le-au adus dușmanului
suficiente pentru a arăta că, dacă ar fi luptat uniți cu aliații lor,
rezultatul și istoria Europei ar fi fost altele. Așa cum a fost,
victoria turcilor, respingînd provocarea apusului și menținînd
Nicopole, îi plasă ferm în Europa, asigură căderea
Constantinopolului și astfel păstră Bulgaria sub dominația lor
timp de 500 ani. „Am pierdut bătălia din cauza trufiei și vanității
acestor francezi“, spuse Sigismund Marelui Maestru , „dacă mi-
ar fi urmat sfatul, aveam destui oameni ca să învingem
dușmanul“.

Înfrîngerea a avut urmări îngrozitoare. în timp ce Baiazid făcea

înconjurul cîmpului de luptă în speranța de a găsi trupul regelui
Ungariei — și găsind pe cel al lui Vienne, ținînd încă steagul în
mînă — a fost „cuprins de durere“ la vederea pierderilor lui,
care le depășeau pe cele ale creștinilor. El jură că nu va lăsa
nerăzbunat sîngele lor, și descoperirea masacrului prizonierilor
din Rahova ii spori furia. Porunci ca toți prizonierii să-i fie aduși
în dimineața următoare. Jacques de Helly, un cavaler francez
care fusese în serviciul lui Murad I, a fost recunoscut de
conducătorii turci și pus să-i numească pe marii nobili pentru
răscumpărare. Coucy, Bar, De Eu, Guy de Tremoille, Jacques de
la Marche și încă alții în afară de contele de Nevers au fost
astfel cruțați ; cei sub 20 de ani au fost luați pentru muncă
silnică la turci.

Restul, o cifră nesigură de mai multe mii, au fost puși să umble

goi în fața sultanului, legați unul de altul în grupuri de trei sau
patru, cu mîinile legate si cu frînghii în jurul gîtului. Baiazid se
uită la ei scurtă vreme și apoi făcu semn călăilor să înceapă
treaba. Decapitară pe cap-

tivi, grup după grup, în unele cazuri le tăiară beregata sat le

tăiară membrele pînă ce ucigașii și cadavrele fură scăl-dați în
sînge. Contele de Nevers, baronul de Coucy și ceilalți au fost
siliți să stea lîngă sultan și să asiste cum capetele camarazilor
lor căzură sub iatagane și cum sîngelt izbucnea din trupurile lor
fără cap. Boucicaut, amețit ș | rănit, a fost recunoscut în grup.
Nevers căzu în genunch: în fața sultanului și, printr-o
pantomimă cu mîinile îș: încolăci degetele unul cu altul arătînd
că se aveau E frații, putînd să ia și de la Boucicaut aceeași
răscumpărare : reuși să-l determine pe sultan să-l cruțe pe
Boucicaut. Masacrul continuă din zori pînă tîrziu după masă,
pînă ce Baiazid, sătul și el de această priveliște sau, după cum
spun unii, convins de miniștrii săi că se va ridica prea
multă furie împoriva lui din partea creștinătății, opri
execuția. Numărul celor uciși — în afară de cifrele mai
exagerate — este cuprins între 300 și 3 000.

Morții de pe cîmpul de luptă au fost mult mai mulți, și nici cei

care fugiră nu reușiră cu toții să scape. Unii scăpară de turci
însă se înecară în Dunăre, cînd corăbiile pe care se urcară în
hoarde nestăpînite se umplură prea mult și se scufundară. Apoi,
cei care erau la bord îi dădeau jos pe cei care încercau să se
urce. Un cavaler polonez traversă înot fluviul, însă majoritatea
celor care încercară acest lucru se înecară. Temîndu-se de
trădare 1 pe malul românesc, Sigismund navigă spre Marea
Neagră și Constantinopol, și în cele din urmă se îndreptă spre
casă pe mare. Acei dintre aliații săi care reușiră să treacă
Dunărea si încercară să se întoarcă pe uscat găsiră ținutul
pustiit de valahi. Ajunși în mizerie, pribegiră prin păduri, doar în
zdrențe, acoperindu-și corpul cu fîn și paie. Jefuiți, zdrențăroși
și înfometați, mulți pieriră pe drum ; cîțiva ajunseră acasă,
printre care și contele Rupert de Bavaria în haine de cerșetor,
care muri la cîteva zile după aceea i din cauza suferințelor
îndurate pe drum.

Luxul și imoralitatea, trufia și disensiunile, instruirea, disciplina

și tactica superioare ale turcilor toate au contribuit la acest
rezultat fatal. Totuși, ce-i înfrînse pe cru-ciați în primul rînd a
fost accentul pus de cavaleri pe actele individuale de curaj. Se
pune astfel întrebarea : de ce luptă oamenii ? Se pot duce
războaie pentru glorificarea sentimentelor omului despre sine
sau pentru un obiectiv concret de cucerire a puterii, teritoriului,
echilibrului politic. Războiul medieval nu era totdeauna
nepractic. «Carol al V-lea nu dădea doi bani pe glorie, numai să
fi putut să-i scoată pe englezi din Franța. în campaniile din Nor-
mandia, Arezzo și Genova, Coucy folosi mai întîi orice alt mijloc
— bani, diplomație și negocieri politice — și numai-în ultimul
rînd, armele, pentru a-și atinge obiectivul concret. Cu tot
renumele cavaleresc care-i atrase provocarea lui Nottingham, el
aparținea mai degrabă școlii lui Carol al V-lea decît celei a lui
Boucicaut, deși părea să aibă cîte ceva din ambele.

La cîțiva ani după moartea lui Carol al V-lea și al lui Du Guesclin

în 1380, pragmatismul lor nu fusese încă învățat. Avusese
succes dar fusese aberant. Concepția cavalerească își făcu din
nou loc și determină hotărîrile luate în timpul campaniei de la
Nicopole. De ce, într-o societate dominată de cultul
războinicului, manifestările extravagante erau mai importante
decît victoria ? De ce nu se învățase nimic din experiența de la
Mahdia ? Toate proiectele grandioase ale ultimului deceniu —
invazia Angliei, Guelders, Tunisia, Voie de Fait — erau fie
castele în vînt, fie exerciții de inutilitate. De ce, după cei 50 de
ani, nu atît de glorioși care trecuseră de la Crecy, atitudinea cru-
ciaților francezi era atît de cufundată în aroganță și su-
praestimarea forțelor proprii ? De ce nu izbuteau să-și
dea seama că adversarii lor nu luptau pentru aceleași valori și
se conduceau după alte reguli ? Se poate răspunde doar că o
idee dominantă este greu de schimbat și că, în ciuda a orice,
francezii încă se credeau de neînvins în război.

Cruciații din 1396 porniră cu obiectivul strategic de a-i alunga

pe turci din Europa, însă gîndurile lor erau la altceva. Tinerii din
generația lui Boucicaut, născuți după

Moartea Neagră și Poitiers și după momentul de glorie al

destinului francez, se Întoarseră pentru a căuta acele ciudate
miraje : onoarea și gloria. Ei voiau să fie numai în avangardă,
excluzînd acțiunile de recunoaștere, planul tactic și bunul simț,
și de aceea capetele lor aveau să se rostogolească în nisipul
scăldat în sînge de la picioarele sultanului.

Capitolul 27
1

„Trădarea“ și atacurile împotriva cruciaților salvați din dezastrul de la

Nicopole erau săvîrșite de forțele lui Vlad Uzurpatorul instalat de
turci ca domn al Țării Românești (Nota trad.).
Cernit să fie cerul!
Moartă, părăsită sau aflată în captivitate, marea armată creștină
nu mai exista. Drumul spre Ungaria era deschis, însă turcii
avuseseră prea mari pierderi pentru a merge mai departe.
Un atac de gută al lui Baiazid, care se presupune că l-a
împiedicat să înainteze, îl făcu pe Gibbon să afirme :
,,O dispoziție proastă care cuprinde o singură fibră a unui om
poate împiedica sau opri mizeria națiunilor“. In realitate, nu guta
ci limitele capacității militare au fost factorul determinant.
Sultanul se .întoarse în Asia, după ce, sub jurămînt că se va
întoarce, îl trimise mai întîi pe Jacques de Helly să ducă vestea
victoriei turcilor și să ceară răscumpărările de la regele Franței
și de la ducele de Burgundia.

Calvarul prizonierilor, mulți din ei răniți, în drumul lor de 560 de

km pînă la Gallipoli a fost cumplit. Fără haine, numai în cămăși,
în majoritatea cazurilor desculți, cu mîinile legate, bătuți și
brutalizați de escorta lor, ei îi urmează pe jos pe cei care i-au
capturat peste munți și apoi, pînă în cîmpie. Pentru nobilii care
se pomeniseră călare aproape de la naștere, rușinea acestei
călătorii era la fel de mare ca o suferință fizică. La Adrianopol,
Sultanul se opri pentru două săptămîni. Următoarea etapă
a însemnat parcurgerea marii cîmpii, întinzîndu-se nesfîr-șită la
orizont, spre Hellespont, Nu se vedea nici o tufă,

nici un adăpost sau om. Soarele ardea în timpul zilei, iar cînd
apunea, vînturile erau tăioase și nopțile de octombrie reci. în
mîini străine, fără îngrijire și prost hrăniți, copleșiți de înfrîngere
și temîndu-se de intențiile sultanului, prizonierii se aflau în
condițiile cele mai cumplite pe care le cunoscuseră vreodată.

Enguerrand de Coucy, cel mai în vîrstă dintre captivi, niciodată

pînă atunci prizonier sau învins — ceea ce era aproape unic
pentru timpul său — supraviețui numai printr-un miracol, nu un
miracol metaforic, ci unul de credință. îmbrăcat numai cu o
„mică jiletcă“, cu picioarele goale și cu rușinea de a avea capul
descoperit, el era pe punctul de a cădea din cauza frigului și a
epuizării; crezînd că este în pragul morții, el ceru ajutorul de
la Sfînta Fecioară din Chartres. Deși catedrala nu era
din provincia lui, Fecioara din Chartres era renumită pentru că
fusese văzută în carne și oase și se știa că făcuse minuni.

„Deodată, cînd nu se vedea nimeni pe drumul care se întindea

departe în acel ținut de cîmpie, apăru un bulgar care nu făcea
parte dintr-un popor care ne iubea“. Misteriosul străin purta o
mantie, o pălărie și o pelerină groasă pe care le dădu baronului
de Coucy, care se îmbrăcă cu ele și își reveni sufletește atît de
mult datorită acestui semn al grației divine încît găsi forțe noi
pentru a continua marșul.

Drept mulțumire, Coucy avea să lase 600 de florini de aur în

ultimul său testament catedralei Chartres, bani care au fost
plătiți în toată regula după moartea lui de către Geoffrey
Maupoivre, un doctor care însoțise cruciada, împărtăși
captivitatea, și a fost martor al miracolului slujind ca executor
testamentar al lui Coucy. El notă împrejurările în care s-a
petrecut minunea pentru adunarea canonicilor catedralei
Chartres, pentru ca ei să cunoască originea acestui dar
neașteptat.

La Gallipoli, nobilii captivi erau ținuți în camerele de sus ale

turnului iar ceilalți 300 de prizonieri — băiatul Schiltberger
printre ei —, care formau partea sultanului din pradă, erau ținuți
jos. Cel mai rău lucru era lipsa vinului, băutura zilnică a
europeanului. Cînd vasul care-1 ducea pe Sigismund de la
ConstantinOpol trecu prin Hellespont la mai puțin de 1 km de
țărm, turcii, incapabili

■ li- a-1 ataca pe mare, îi rînduiră pe prizonieri pe marginea >pi'i

și strigară în batjocură către rege să părăsească vasul ti să-i
elibereze pe camarazii săi. De la Constantinopol tiinismund
făcuse într-adevăr încercări să-și răscumpere ttiutii, deși ei îl
făcuseră să piardă războiul, însă mijloacele i>ule erau epuizate
și sultanul știa că se puteau obține mai mulți bani din Franța.

Din marginea cea mai îndepărtată a Europei, prizonieri au văzut

malurile fatale ale Troiei de cealaltă parte a 11 imtorii, unde se
dăduse cel mai faimos, cel mai pros-'• '.c, cel mai trist război al
mitologiei sau al istoriei, arhe-ii| ml dorinței de război a
oamenilor. Nimic josnic sau măI'. t, întristător, eroic sau absurd
nu a lipsit din cei 10 ani ■f<- nenorociri. Agamemnon își
sacrificase o fiică ca vîntul ,ii umfle pînzele, Casandra
avertizase orașul și nu a fost t i<zută. Elena regretă amarnic
fuga ei fatală ; Ahile, spre »■și astîmpăra furia pentru moartea
prietenului său îl tîrî , T I n țărînă, în urma carului său pe Hector,
pe care-1 uci-< ;.e. Cînd combatanții se oferiră să facă pace, zeii
șoptiră minciuni și făcură fel de fel de mașinațiuni pînă cînd
ceriu iile și luptele au izbucnit din nou. Troia căzu și flăcările I,
mistuiră și, plecînd din orașul pustiit, Agamemnon se iltice
acasă pentru a fi trădat și omorît. De atunci, de vreo S u00 ani,
cîte se schimbaseră ? Romanțul Troiei era faun itul Evului
Mediu ; Hector era una din cele nouă celt ibrități sculptate în
pereții castelului lui Coucy. S-a gîndit mme acest Odiseu al
noului război, la acel asediu antic și hi triumful van în timp ce se
uita peste strîmtoare ?

După două luni, la Gallipoli, prizonierii au fost trans-faiiuți la

Brusa, capitala otomană din Asia. La 65 km în mlerior și
înconjurată de o creastă de munți, Brusa înlă-itn a orice idee de
eliberare și îi îndepărtă și mai mult de rimă. Totul depindea de
răscumpărare. Așteptarea, pînă ir solii puteau ajunge în Franța
și apoi să se întoarcă din ■>u, a fost lungă și dispoziția
sultanului schimbătoare în m l răstimp. Prizonierii se temeau că
el poate porunci « fie omorîți în orice moment, la fel de ușor
cum îi omo-i iră ei pe prizonierii din Rahova.

In prima săptămînă a lui decembrie în Paris se răs-piidiră

încetul cu încetul niște zvonuri de necrezut. Că l'-ginii ar fi
distrus elita Franței și a Burgundiei părea
de neimaginat ; totuși îngrijorarea crescu. în lipsa unor știri
oficiale, colportorii au fost închiși în Chatelet și, daca se făceau
vinovați de minciună, erau condamnați la moarte prin înecare.
Regele, ducele de Burgundia, Ludovic de Orleans și ducele de
Bar trimiseră fiecare soli rapizi spre Veneția și Ungaria pentru a
afla vești despre cruciați, să-i găsească, să le dea scrisori și să
aducă răspunsuri Pe 16 decembrie, vase comerciale aduseră la
Veneția știrea despre dezastrul de la Nicopole și despre fuga lui
Sigismund, însă pînă la Crăciun, Parisul nu a avut încă
vești oficiale.

în ziua de Crăciun, Jacques de Helly, „încălțat cu cizmt cu

pinteni“, sosi în palatul St. Pol unde era adunată curtea pentru
ritualul solemn al zilei și, îngenunchind în fața regelui, confirmă
îngrozitorul adevăr despre înfrîngere. El povesti despre
campanie, despre lupta culminantă, despic „morțile glorioase“
și răzbunarea hidoasă a lui Baiazid. Curtea asculta consternată.
Regele și ducii îl întrebară pe Helly cu insistență. Scrisorile pe
care le adusese de la Nevers și de la ceilalți seniori erau primele
știri despre cine • era în viață și, prin omisiune, cine lipsea sau
era mori Rudele îngrozite se îmbulziră în jur pentru a afla
soarta unui fiu, unui soț sau prieten. Helly asigură asistența
cil sultanul o să ăccepte răscumpărările, deoarece „iubea aurul
și bogățiile“. Dacă poate fi crezut Froissart (ceea ce nu trebuie
totdeauna), seniorii prezenți se declarară „no rocoși să trăiască
într-o lume unde a avut loc o asemenea luptă și să afle despre
un rege păgîn atît de puternic cit Amurath-Bequin“ (una din
versiunile numelui acestui în depărtat potentat) care cu tot
neamul lui „va cîștiga onoan • din această mare aventură“. Ceea
ce este semnificativ nu constituie faptul că au fost sau nu intr-
adevăr exprimați asemenea sentimente, doar că ele erau
considerate di Froissart sentimentele potrivite pentru această
ocazie. Ln sfîrșitul audienței colportorii din Châtelet au fost
eliberați Nobilimea „era disperată“ conform spuselor
călugării lui de la St. Denis și „mîhnirea cotropise toate
inimile' Apărură veșminte negre în tot locul și Deschamps
scrim despre „funeralii de dimineața pînă seara“. Bisericile
erau pline de lacrimi și rugăciuni, de mîhnire cu atît mai mau cu
cit morții nu fuseseră înmormîntați creștinește și exist a teama
pentru viețile supraviețuitorilor. Doliul și bocetul.

raapîndiră în toată Burgundia, unde atîtea familii su-(. Tiseră

pierderi. Pe 9 ianuarie, o zi de slujbe solemne I "ntru morți în
capitală și în provincii, „era sfîșietor să auzi bătaia clopotelor în
toate bisericile din Paris". De-abia fusese- celebrată căsătoria
engleză și fusese îndepărtată in sfîrșit povara vechiului război
ca bucuria fu întreruptă, și cum Dumnezeu n-ar fi permis
omenirii să aibă un •■ii lej de bucurie.

Doamnele Franței plîngeau cu tristețe după soții și iui. ții lor,

îndeosebi — spune Froissart, totdeauna preocupat ■i'
ocrotitoarea lui — „la dame de Coucy“, care plînse .inamic zi și
noapte și nu putea fi consolată. Poate la șuii știa fraților ei,
ducele de Lorena și Ferry de Lorena care veniră s-o consoleze
și s-o sfătuiască, ea scrise la 31 decembrie dogelui Veneției,
rugîndu-1 să o ajute la aranjarea răs-I mpărării soțului ei. Doi
soli — Robert d’Esne, un cavaler flin Cambresis cu cinci
servitori și Jacques de Willay, cas-irlan la St. Gobin, una din
proprietățile lui Coucy — au ii )st trimiși separat, în mod expres
pentru a aranja elibe-i nea baronului de Coucy și a lui Henri de
Bar. Trimișii și . Iielluielile lor erau suportate de Ludovic de
Orleans mai i mrînd decît de către Doamna de Coucy. Cum
comunicațiile depindeau de viteza cu care se călătorea, nu
puteau să m aștepte la un răspuns timp de mai multe luni.

Problema aranjării răscumpărării era privită cu îngri-

i are, deoarece nu erau obișnuiți să negocieze cu un su-■ ran

din afara creștinătății de la care te așteptai numai In ce-i mai
rău. La sfatul lui Jacques de Helly, care povesti despre
extraordinara pasiune a sultanului pentru aril role de vînătoare,
se strînse un convoi cu daruri magnifice, special alese pentru a-
i fi pe plac, pentru a-i însoți |ir ambasadorii ducelui.
Doispreceze șoimi irlandezi dinii o specie rară și scumpă, din
care se spunea că Gian Liilcazzo îi trimitea sultanului în fiecare
an, i-au fost nferiți, fiecare șoim fiind însoțit de șoimarul lui a
cărui iimiuși erau brodate cu perle și pietre scumpe. Zece
cîini i|r vînătoare, zece cai frumoși, purtînd harnașamentele
cu blazonul casei de Burgundia și, conduși de rîndași îm-
liiiiicați în costumul alb-cu-roșu al ducelui, aveau să fie Uimiși
în Turcia, împreună cu șei cu o lucrătură bogată, »vînd înscrise
„litere sarazine și flori de peste mări", în-wlitori de șa cu
catarame în formă de trandafiri aurii,

postav fin purpuriu de Reims despre care se credea că era

necunoscut în Orient și, ca un compliment subtil
pentru Baiazid, tapiserii de Arras, înfățișînd istoria lui Alexandru
cel Mare din care el pretindea că se trage în linie directă. Toate
acestea au fost trimise cu șambelanul regelui, un diplomat
experimentat și trei nobili ambasadori, funcționari ai ducelui de
Burgundia, care plecară pe 20 ianuarie 1397 pentru a negocia
răscumpărarea. în grabn de a se ține de jurămîntul făcut
sultanului, Jacques do Helly plecase deja înainte cu scrisori
pentru prizonieri,

Deveni deodată importantă împăcarea cu Gian Galeazzo, din

cauza influenței sale la curtea otomană. Ambasadorii au fost
instruiți să călătorească prin Milano și să-i trans mită lui Gian
Galeazzo, a cărui primă soție fusese o prin ■ țesă a Franței,
acordarea de către rege a dreptului de » adăuga crini la
blazonul Visconti și să facă toate încercă rile pentru a obține
ajutorul lui. între timp, primul grup de soli trimiși la începutul lui
decembrie ajunsese la Vc neția, unde aflară despre înfrîngere și
încercau să-și facă drum pînă la prizonieri. Veneția, al cărui
interes de a-ji menține comerțul în Levant făcea legătura cu
lumea mn sulmană — și un combatant ceva mai puțin inimos în
cru ciadă — slujea ca centru pentru știri, aranjamente de
ca lătorie, bani peșini și credite.

în Burgundia și în Flandra mișunau din nou percep torii ducelui.

De-abia revenindu-și după finanțarea crucin dei, supușii lui au
fost din nou solicitați să salveze supra viețuitorii. Ajutorul
tradițional pentru răscumpărarea se niorului a fost cerut de la
fiecare oraș și comitat, plus n contribuție de la cler. Ducele
întîmpinat cu tocmeli și iv fuzuri trebuie să accepte mai puțin
decît ceruse. Sumci nu erau în bani peșin ci în plăți, provenind
din venitm i pe mai multe luni de zile și ani. Unele se mai
disputau încă după trei ani. Strigătul de „Bani ! Bani !“, scria
Dm champs răsună tot timpul vieții sale. Din cînd în cîml spune
el, țăranii, aduși la disperare, se revoltă și-i omoaiA pe
perceptori, apoi, mirați de succesul lor, își pierd curaj iu pentru
a fi din nou hăituiți de nobili cu spade și de avocai cu
documente, strigînd cu voci amenințătoare „Să, de l’af gent !
Să, de l’argent !“

La Brusa, Coucy nu o duse bine. Unele relatări spui că era

foarte mîhnit și melancolic și nimic nu-1 putea in 276

veseli, că spunea mereu că nu va mai vedea niciodată Franța,

că, după atîtea aventuri, aceasta urma să fie ultima. Aprecierea
lui era destul de realistă, bazată mai curînd pe starea fizică
datorată rănilor sau bolii în condiții grele decît pe faptul că
„deplîngea victoria Antihristului asupra creștinilor". La vîrsta de
56 ani nu era bătrîn, deși în general se consideră că în Evul
Mediu se îmbă-trînea mai devreme. De fapt, deși o mare parte a
populației murea de tînără, cei care depășeau 50 sau 60 de
ani nu erau bătrîni la trup sau minte, nici nu erau
considerați astfel. Diagramele cu speranța de viață pot reflecta
statistici, dar nu felul cum se vedeau oamenii pe ei
înșiși. Conform unui poem anonim de la mijlocul secolului
al XIV-lea, limita de vîrstă era 72 ani, constînd din 12
vîrste corespunzătoare lunilor anului. La 18, tînărul începe să t
remure ca martie la apropierea primăverii ; la 24, el
se îndrăgostește ca înfloritul april și în sufletul lui cîntă, odată
cu dragostea, noblețea și virtutea ; la 36, el este la solstîțiul de
vară, sîngele lui fiind tot atît de fierbinte ca soarele de iunie, la
42 a căpătat experiență ; la 48 trebuie să se gîndească să-și
culeagă roadele ; la 54, el este în septembrie al vieții, cînd
trebuie puse la păstrare bunurile ; vîrsta de 60 — octombrie a
vieții sale, este începutul vîrstei înaintate ; 66 este întunecat ca
noiembrie, cînd tot ce se vede se ofilește și moare și omul ar
trebui să se gîndească la moarte, deoarece moștenitorii lui îl
așteaptă să plece, dacă este sărac, și așteaptă cu mai multă
nerăbdare dacă este bogat ; 72 este decembrie, cînd viața este
tot atît de rnohorîtă ca iarna și nu-ți mai rămîne nimic de făcut
decît nă mori.

Baronul de Coucy a dus o viață extraordinar de activă, niciodată

în tihnă, niciodată odihnindu-se după o misiune înainte de a
întreprinde alta. El nu arătă nici un semn de iinbătrînire sau de
slăbire a puterilor cînd se angajă în cruciadă și nici cînd
conduse atacul strălucitor împotriva turcilor cu o zi înaintea
bătăliei — singura acțiune reușită • francezilor din timpul
campaniei. Apoi veni dezastrul intr-o bătălie începută împotriva
sfatului lui, înfrîngerea intr-o acțiune în care i se dăduse
conducerea, spectacolul îngrozitor al măcelăririi camarazilor și
servitorilor lui în fața ochilor săi, rușinea și greutățile unei
captivități nedemne, depărtarea de casă, incertitudinea salvării
și frica

de un om care luase prizonieri fără a se conduce după reguli.

Ca unul a cărui viață, fără a fi blîndă, fusese deosebit de
norocoasă, baronul de Coucy nu era obișnuit cu atîta
nenorocire. Probabil că recunoștea în bătălia de la Nicopole un
eșec profund al cavalerismului și simțea din rezultatul ei că va
muri.

Pe 16 februarie 1397, pregătindu-se de moarte, el întocmi la

Brusa ultimul său testament, sau mai precis un lung codicil la
un testament anterior. în acel timp probabil fusese deja scos din
închisoare și pus în niște condiții mai bune, sub libertate
provizorie, garantată de nobilul și bogatul Francesco Gattilusio,
seniorul genovez al insulei Mitylene (Lesbos) — „ruda“ lui
Coucy, după Froissart. Unul din seniorii independenți ai
insulelor din Marea Egee care formau așa numitul Arhipelag
Gattilussio era un om cu influență la curtea otomană care,
chiar fără o legătură de rudenie, ar fi putut să garanteze
pentru un baron francez binecunoscut la Genova. în umbra
turcilor care înaintau, puterile creștine ale Arhipelagului erau
afectate profund de înfrîngerea de la Nicopole. Lovitura dată
prestigiului, pe lîngă cea dată forțelor militare ale
creștinismului, subminase poziția lor și spectacolul celor mai
mari nobili creștini închiși și poate pe moarte în mîinile
necredincioșilor era tulburător pentru ei. Era și în interesul lor
să încerce o eliberare și relatările despre mizeria prizonierilor le
spori mila. Un negustor din Arhipelag, Nicholas din Aenos,
trimise în dar pește, pîine, zahăr și pînzeturi de la soția lui, în
afară de un împrumut în bani. Se putea spera că prin
bunăvoința lui Gattilussio, Coucy nu a fost adăpostit pe pietre
goale în ultimele sale zile.

„ Sănătos la minte însă bolnav la trup și considerând că nimic

nu este mai sigur decît moartea și nimic mai nesigur decît
ceasul cînd ea vine“, Coucy își întocmi lungul codicil în latină,
probabil cu mîna lui Geoffrey Mau-poivre care era licențiat în
litere ca și în medicină. în grija, precizia și natura acestor
instrucțiuni, exprimînd ceea ce era în mintea unui om care se
afla în ultimul lui ceas, nu există o oglindă mai iidelă a Evului
Mediu. „La început și mai presus de orice" el dă instrucțiuni să
fie înmor-mîntat în Franța în condițiile testamentului lui
anterior (care specificase înmormântarea corpului lui la Nogent
și

a inimii la fundația sa St. Trinité din Soissons). Chiar la .rirșitul

codicilului, ca și cum i s-ar fi amintit de dificul-l.âțile de
îmbălsămare și de transport ale corpului său în Franța, el
însărcinează pe executorii lui testamentari să-i ducă neapărat în
Franța oasele și inima. într-o perioadă i ind credința oficială era
că trupul este un leș și că tot ce conta era viața de apoi a
sufletului, grija extremă ară-lută pentru toate detaliile privind
rămășițele lui pămîn-loști este remarcabilă.
A doua ca importanță a fost St. Trinite, investiția lui rea mai
mare pentru izbăvire. El comandă pentru mănăstire „o cruce de
argint cîntărind 40 mărci pariziene (cca 0 5 kg), o cădeliniță de
argint, două sticluțe pentru apă și vin care urmau să fie folosite
în serviciul divin, un pocal de argint pentru preot să-și spele
mîinile, un frumos polii- de argint aurit cu o greutate și lucrătură
potrivită pen-l ru o astfel de mănăstire, patru perechi de
veșminte pent i u preot, diacon și paracliser, din care trei să fie
pentru folosința obișnuită și a patra pentru solemnitățile zilelor
importante de sărbătoare.

Tot spre izbăvirea sufletului lui urmează danii făcute la nu mai

puțin de 21 de biserici și capele, inclusiv Notre Dame de
Chartres, „care, după cum crede cu tărie, a făcut pentru noi o
mare minune". Celelalte danii variază de la 100 de florini pentru
capela lui Pierre de Luxemburg la Avignon, pînă la 1 000 de
florini pentru Notre Dame de Liesse unde îl însoțise baronul de
Coucy pe Carol al Vl-lea după prima lui criză de nebunie, plus
cîte 100 de florini pentru cinci capele din Soissons care să
înalțe rugăciuni pentru sufletul lui, și 6 000 executorilor lui tes-
lamentari pentru alte rugăciuni. Suma de 1 000 de florini ( ra
împărțită săracilor din Paris ; aceeași sumă săracilor de pe
domeniul lui și 800 dați pentru Hotel Dieu din Paris.

Contrar multor altor nobili care s-au îngrijit de restituiri pe patul

de moarte, Coucy nu avea pe conștiință nici unul căruia să-i fi
făcut vreun rău ci numai niște datorii do împlinit. Singurele
bunuri pe care le poseda atunci — o mantie și o tapiserie —
urmau să fie vîndute pentru a plăti pe servitori și pe Abraham,
„farmacist și negustor din Brusa" pentru medicamente.
Datoriile care se vor lace cu călătoria vor fi acoperite cu ajutorul
bijuteriilor pe care le depozitase la Veneția. Regele Franței este
ru-

gat să păstreze pămînturile lui din Franța, pentru ca veniturile

să fie strînse și folosite pentru toate moștenirile pe care le-a
indicat. Geoffrey Maupoivre și Jacques d'Amance, mareșalul de
Lorena (ducatul familiei soției sale) sînt numiți executori
testamentari, ajutați și sfătuiți de Contele de Eu, Boucicaut și
Guy de Tremoille. Aceștia trei împreună cu Guillaume de
Tremoille, Jacques de la Marche și șase alți cavaleri francezi au
fost martori și semnară documentul.

După două zile, pe 18 februarie 1397, Enguerrand al VH-lea,

baron de Coucy și conte de Soissons, muri la Brusa.

Un om dintr-o bucată într-o vreme frămîntată, el a fost, dintre

semenii săi, cel mai puțin compromis de brutalitate, venalitate
și nepăsare. Camarazii lui au fost bine descriși de biograful lui
Clisson drept „rafinați și barbari, generoși și sîngeroși, escroci
și galanți, deasupra nivelului omenirii obișnuite în ceea ce
privește curajul și dragostea de glorie, sub nivelul ei în ceea ce
privește ura, furia nebună, duplicitatea și cruzimea lor
sălbatică". Baronul era altfel în comparație cu majoritatea,
aparent fiind imun față de ‘ aceste nebunii furioase. El își văzu
de rolul său cu statornicie, acceptă orice responsabilitate
în afară de funcția de conetabil ; rămase ager în judecată, rece
și capabil de îndeplinirea lor. în această statornicie, agerime și
competență, și asigurîndu-și respectul și încrederea tuturor
asociaților, el avu multe din calitățile lui George Washington, în
afară de știința conducerii, care necesită o cauză pentru a o
pune în mișcare. Dacă au existat Miltoni tăcuți și fără glorie în
sate, probabil că au existat și Washingtoni nerealizați care s-au
născut la timpul nepotrivit. Secolul al XlV-lea a produs
conducători burghezi ca cei doi Van Arteveldes, Etienne
Marcel, Cola di Rienzi, însă puțini din clasa nobililor, în
parte pentru că se presupunea că frînele conducerii se aflau
în mîna regelui care, pînă în vremea lui Carol al V-lea,
îi conducea personal pe nobili în luptă. Cînd loan al II-lea era în
captivitate, nobilii din Franța de nord îl rugară pe Carol de
Navarra, pentru că era rege, să-i conducă împotriva Jacqueriei.
Nobilimea acționa coerent numai cînd era amenințată ca o
clasă. Altfel interesele lor baronialc erau prea sectare și
obișnuința de a fi independenți prea
puternică pentru a îngădui un conducător, chiar atunci' cînd
războiul împotriva englezilor a constituit treptat o cauză.

Căsătoria lui Coucy cu o englezoaică îl scoase de pe arenă timp

de 12 ani. După ce repudie Anglia, ca urmare a morți socrului
său, el începu să se întruchipeze ca o figură conducătoare în
campania din Normandia și ar fi avut posibilitatea să-i urmeze
lui Du Guesclin în calitate de conetabil dacă ar fi vrut, însă de
acest post nu era legată nici o concepție de conducere
națională ; nimeni nu cerea să fie condus. Momentul lui „ce ar fi
putut să fie“ a trecut odată cu moartea lui Carol al V-lea și,
sub conducerea unchilor, scopul național a fost risipit.
Enguerrand nu a fost un inovator și nici nu se ridică
deasupra timpului său ; el merse cu timpul, îl sluji mai bine
decît majoritatea și muri din cauza valorilor lui. Epoca
pierdu prin dispariția sa. „Acest Enguerrand al VH-lea, scria
biograful lui Boucicaut, a fost stimat ca seniorul cu cele mai
mari merite ale timpului său“.

Moartea lui Enguerrand de Coucy nu a fost cunoscută la Paris

decît după două luni. Robert d’Esne și, după el, Jacques de
Willay aflară de ea la Veneția în drumul lor spre est. Neștiind
încă nimic, pe 31 martie, Ludovic de Orléans, cu mare
solicitudine, trimise pe un funcționar de pe moșia lui Coucy în
Turcia cu haine, aflînd de condițiile sărăcăcioase ale
prizonierilor. în aprilie, Willay aduse înapoi inima îmbălsămată
și corpul (sau oasele ; a fost o controversă referitoare la
problema dacă într-adevăr trupul lui a fost înmormîntat în
Franța). Numai atunci doamna de Coucy anunță că soțul ei
este mort. Conform biografului lui Boucicaut, care firește tinde
să rapsodieze, ea plînse atît de mult această pierdere „încît se
credea că inima și viața o vor părăsi și niciodată n-a mai dorit
să se căsătorească, nici doliul să se despartă de inima ei“. O
înmormîntare de o grandoare impresionantă a fost oficiată de
episcopii de Noyon și Laon, trupul (sau alte rămășițe) fiind
înmormîntat în-tr-un mormînt impunător la Nogent iar inima la
St. Trinite, marcat de o placă reprezentînd o inimă gravată peste
blazonul lui Coucy. Deschamps scrise un cîntec

funebru ca pentru un eveniment național, deplîngînd „sfîrșitul și

moartea lui Enguerrand baronul... plîns de toate inimile nobile" :

O St. Lambert, Coucy, La Fève,

Marie, Oisy și St. Gobain,

Plîngeți pentru stapînul vostru, bunul senior Care l-a slujit atît
de bine pe suveranul lui Cu îndrăzneala mare în multe țări...

Care muri în Turcia pentru credința. _____

Să rugăm pe Dumnezeu să-l ierte,

Era strălucitor și frumos cînd era în viață, înțelept, puternic și

generos,

Un adevărat cavaler care muncea din greu

Și se odihnea puțin ; în casa lui

El a primit mulți cavaleri de dimineața pînă. seara, Care au venit

să-i țină companie.

Preux și îndrăzneț a fost el în Lombardia,

Cuceri Arezzo, cetate de renume, Făcu Pavia și Milano să

tremure.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să-l ierte.

Multe inimi sînt triste pentru el _

Că nimeni n-a rămas să-i poarte însemnele...

Strofele continuă însă din cauza unui metru dezordonat
combinat cu o înlănțuire rigidă de numai trei rime strecurate
prin 55 rînduri, farmecul acestei poezii franceze, ca și a
celorlalte din secolul al XIV-lea, este limitat.

în iunie 1397 se stabili în sfîrșit răscumpărarea pentru ceilalți

prizonieri, după negocieri prelungite duse de ambasadorii
ducelui la curtea sultanului. Suma a fost fixată la 20 000 de
ducați sau florini de aur, aproximativ valoarea egală în franci
francezi. Darurile bogate ale ducelui de Burgundia avură un
efect contrar se spune convingîndu-1 pe Baiazid că prinții care-
și puteau per mite astfel de lucruri rare și prețioase pot plăti
într-ade văr mult. Au fost mobilizate toate sursele rețelelor
bancare, în special sub direcția principalului furnizor și bancher
al ducelui de Burgundia, Dino Rapondi, născut în Toscana și cu
cartierul general la Paris și Bruges. Afa -cerile lui e>rau atît de
răspîndite încît se spunea că nu

mele lui este cunoscut oriunde se ailau negustori. Prin el,

regele și unchii lui achiziționau cărți prețioase,
mătăsuri, blanuri, tapiserii, cămăși și batiste din pînză fină,
chihlimbar, corn de inorog și alte curiozități. Rapondi
recomandă să se ia banii pentru răscumpărare de la negustorii
din Arhipelag, cărora să li se scrie amabil și să li se promită un
profit pe împrumuturi și pe creditul pe care l-ar putea obține.
Intre timp, Boucicaut și Guy de Tremoille, lăsați în libertate
provizorie pentru a căuta fonduri în Levant, ajunseseră la
Rhodos unde Tremoille, fiind slăbit, se îmbolnăvi și muri în
timpul Paștilor. Cavalerii din Rhodos, îngrijorați ca și negustorii
de prestigiul creștinilor, amanetară argintăria ordinului lor
pentru suma de 30 000 de Jucați, ca un avans la răscumpărare.
Regele Ciprului adăugă 15 000 și diverși, negustori și cetățeni
bogați ai Arhipelagului împrumutară sume de pînă la 30 000. Si-
psmund se oferise să plătească jumătate din răscumpărare
însă, fiind mereu în lipsă de bani, cel mai bun lucru pe care-1
făcu a fost să aloce 7 000 ațe ducați din veniturile datorate lui
de către Veneția. Mai mult de jumă-late din întreaga sumă a fost
subscrisă în numele ducelui de Burgundia de Gattilusio,
seniorul Mitylenei.

La plata sumei de 75 000 de ducați prizonierii au fost eliberați la

24 iunie cu promisiunea de a rămîne la Veneția pînă ce se va
plăti întreaga sumă. încă unul din grup nu-și recăpătă libertatea.
Printr-o soartă crudă, contele ilc Eu muri la 15 iunie, cu 9 zile
înainte de eliberare. Cuvintele de rămas bun adresate de
Baiazid celorlalți n-au fost curtenitoare. Adresîndu-se lui Jean
de Nevers, el îi spuse că nu vrea să-i ceară să se jure că nu va
ridica armele împotriva lui în viitor. „Mă vei găsi totdeauna
gata a te primesc pe tine și pe ai tăi pe cîmpul de luptă,...
deoarece sînt gata să fac fapte de arme și sînt totdeauna gata !
cuceresc tot mai mult din teritoriul creștinătății“. Sultanul ceru
apoi cruciaților care plecau să asiste la spec-i acolul vînătorii lui
organizate cu 7 000 de șoimari și 6 000 Jc vînători cu ogari cu
îmbrăcăminți de satin și leoparzi cu zgărzi cu diamante.

Slăbiți fizicește și fără resurse, cruciații nu se grăbiră Hă se

întoarcă în Franța sau chiar la Veneția. Să călătorească în
sărăcie era de neconceput pentru un prinț de burgundia. El și
însoțitorii lui se opriră la Mitylene, Rho-

dos și alte insule pentru a se odihni și a-și reveni și a

împrumuta bani de unde se putea. Doamna din Mitylene le dădu
tuturor cămăși noi, mantii și veșminte din damasc frn, „fiecărui
bărbat în conformitate cu rangul său“. Cavalerii din Rhodos îi
întreținură timp de o lună. La Veneția, unde nu ajunseră decît în
octombrie, tranzacțiile financiare care implicau toate părțile
legate de cruciadă erau încîlcite. Prin împrumuturi și garanții se
obținu destul pentru a acoperi răscumpărarea, însă nu destul
pentru a merge acasă în stil mare.

Plata datoriilor, care se ridicau la 100 000 de ducați, pe care le

făcură pentru cheltuieli de călătorie de la eliberarea lor, pentru
acoperirea costului călătoriei pînă în Franța cu pompa adecvată,
necesita aproape tot atîția bani cît pentru răscumpărare. Ducele
și ducesa de Burgundia nu doreau ca fiul lor să facă călătoria
prin Europa și să apară în Franța ca un fugar. Ducele folosi
orice resursă, pînă la reducerea plăților și pensiilor
funcționarilor pentru a-i oferi fiului său o suită magnifică și a
face rost de daruri pentru toți. Dino Rapondi veni la Veneția cu
un ordin de plată din vistieria ducelui de 15 000 de franci
și petrecu iarna aranjînd transferul de fonduri, din care
plata datoriilor către negustorii din Arhipelag era pe ultimul loc.
După trei ani încă i se datora seniorului din Mitylene întreaga
sumă pe care o împrumutase, iar o tranzacție tripartită între
Burgundia, Sigismund și Republica Veneția nu a fost lichidată
timp de 27 de ani. Aceste dificultăți nu inhibară stilul de viață al
ducelui. în 1399 el cumpără de la Dino Rapondi două cărți
anluminate pentru suma de 6 500 de franci și, în anul următor,
încă două pentru 9 000 și respectiv 7 500 de franci bucata.

O izbucnire a ciumei la Veneția îi făcu pe cruciați să se mute la

Treviso pe uscat, însă luă totuși viața încă unuia dintre ei —
Henri de Bar. Dacă epidemia a fost Moartea Neagră, ea a
încheiat cercul în familia lui Coucy, luînd-o întîi pe mama și
acum pe ginerele lui. A fost o moarte tristă, atît de aproape de
casă, lăsînd-o pe Mărie, care era moștenitoare principală, atît
fără tată cît și văduvă, ceea ce avea să aibă un efect trist asupra
domeniului lui Coucy, rîvnit de atîta vreme de către casa regală.

Cruciații, din care numai contele de Nevers, Boucicaut,

Guillaume de Tremoville și Jacques de la Marche mai ră-

Uflseră dintre conducători, împreună cu vreo șapte sau opt 'il||

seniori și cavaleri, intrară în Franța în februarie 1398. t.| nu fost
întîmpinați la porțile Dijonului cu aclamații și I »ç dădu
argintărie în dar, înmînată de municipalitate. Iii amintirea
captivității sale, Nevers eliberă „cu. mîna lui“ illu închisoare pe
toți cei pe care-i găsi acolo. Dijon ținu Slujbe solemne pentru
cruciații morți, însă imediat după «u ■ ea urmară numai serbări
și bucurie.

La Paris, regele îi dădu vărului său un dar bine gîn-illt de 20 000

de livre. Orașele din Burgundia și Flandra jU luau la întrecere
pentru onoarea de a-i întîmpina. La porunca tatălui lui, el făcu
un marș triumfal pentru a se mata poporului, cu ale cărui biruri
reușise să se răscumpere reîntoarcerea. Menestrelii mergeau
înaintea lui cînd Intra pe porți, serbări și parade îl salutau, iarăși
i se ilûelu argintărie vin și pește în dar. Gîndindu-ne la
toate himiliile văduvite din Burgundia ai căror fii nu se întoar-<-
iă primirile reprezentară probabil nu atît entuziasmul poporului
cît bucuria organizată în care secolul al XlV-lea excela.
Sărbătorirea era necesară pentru prestigiul ducelui și al
moștenitorului lui și orașele erau destul ilc bucuroase să
colaboreze în așteptarea favorurilor care însoțeau în general
asemenea ocazii fericite. Magistrații ilin Tournai așteptau
intrarea ceremonioasă a lui Nevers pentru a fi grațiați toți
delincvenții printr-o iertare genei ală, însă așteptările le-au fost
infirmate.

Cu pompă și menestreli a fost așadar înmormîntat cel mai mare

fiasco al cavalerilor. După Nicopole, nimic nu mai merse cum
trebuie în Franța pentru mulți ani. Valo-i ile dominante ale
cavalerismului nu se schimbară însă sistemul era în declin.
Froissart constată aceasta și în Anisia, unde un prieten din alte
vremuri îi spuse „Unde sînt marile acțiuni și oamenii viteji,
glorioasele lupte și cucerii i ? Unde sînt cavalerii din Anglia
care ar fi capabili de u face acum astfel de fapte ?... Timpurile s-
au înrăutățit... Acum numai ura și crima se cultivă aici“.

Sărbătorirea lui Nevers nu reuși să ascundă înfrângerea și

moraliștii găsiră în ea alte motive de pesimism. Mézières
compuse imediat un „Epistre lamentable et consolatoire“,
Deschamps o baladă „pentru căderea francezilor la Nicopole“,
Bonet o satiră alegorică în forma unei „Apariții a Maestrului
Jean de Meung“, care apărea în-lr-un vis pentru a-i reproșa
autorului că nu a protestat împotriva distrugerii Franței și
creștinătății. Deschamps

afirmă deschis că Nicopole a fost pierdut ,,din mîndrie șl

prostie“, deși dă vina și pe unguri „care au fugit“. Meziă-res are
de asemenea cuvinte aspre pentru „schismatici" care „din
marea ură pentru latini“, au preferat să fie su* pușii sultanului
mai curînd decît regelui Ungariei. Insă el vede înfrîngerea în
primul rînd ca o consecință a celor patru virtuți morale care le
lipseau cruciaților și care sînt necesare unei armate : ordinea,
disciplina, supunerea lu ordine și dreptatea. în absența lor,
Dumnezeu nu mal ocrotește o armată care, atunci, se
dezorientează ușor șl aceasta poate explica toate tulburările de
la Crecy șl Poitiers încoace. Chemarea lui Mezieres pentru o
nouă cruciadă nu avu nici un ecou. Epistre Lamentable a
fost ultima lui operă. Opt ani mai tîrziu criticile și mînia i-au fost
în sfîrșit liniștite de moartea sa. Ca orice Isaia, el deveni
plictisitor, însă năzuința lui spre bunătate în societate vorbi în
numele tuturor oamenilor tăcuți care năzuită la ea, însă nu
lăsară nimic scris.

Bonet, introducînd obișnuita lui critică la adresa cavalerilor

pentru viața lor ușoară și dragostea de claponi și rațe, cămăși
albe și vinuri fine, ajunge la ceva mai semnificativ. Cavalerii îi
lasă pe țărani la urmă pentru că îl consideră că „nu valorează
nimic" scrie el, deși săracii pot suporta privațiunile și hrana
proastă și, dacă sînt înarmați, ar lupta bine ca țăranii portughezi
care au luptat vitejește și au omorît pe mulți cavaleri la
Aljubarrota. (Se referă la o bătălie din “385, în același an și cu
același rezultat ca | bătălia de la Sempach). In timp ce Bonet și
alții condamnaseră deseori în trecut pe războinic pentru jefuirea
șl I cruzimea față de țărani, ei erau pregătiți acum să condamne
concepția fundamentală a cavalerismului că nu-1 mai cavalerul
pe cal are capacități militare. Cronicarul 1 celor „Quatre Valois“,
care scria cam în același timp, arată că soldatul obișnuit fusese
hotărîtor în anumite lupte „și, I de aceea, nu ar trebui
desconsiderați săracii". El cită o bătălie a regelui Ciprului
împotriva sarazinilor din “367, care a fost cîștigată prin acțiunea
marinarilor care răma-l seră să păzească vasele și, aceasta a
fost voința lui Hristos care nu a vrut să piară cavalerii creștini
de mina păgîni-lor și, mai mult încă, „a vrut să dea un exemplu
nobililor... deoarece Domnul nostru 'Iisus Hristos nu dorește
grandilocvență sau vanitate. El dorește ca victoria să fie
cîștigaia de oamenii de rînd pentru ca cei mari să nu se
înfumureze".

Totuși, vanitatea, indiferent de cît de mult o considerau . reștinii

din Evul Mediu un păcat, este forța motrice a omenirii, nu mai
ușor de eradicat decît instinctele sexuale. Atît timp cit lupta era
dorită ca izvor de onoare și glorie, mvalerul nu dorea s-o
împartă cu omul de rînd nici chiar de dragul victoriei.

Victoria turcilor nu a avut efecte imediate în Europa, deoarece

Baiazid a trebuit să se îndrepte spre răsărit împotriva ridicării
unui dușman fioros în Asia. Cuceririle I apide ale lui Tamerlan în
fruntea unei hoarde mongolI urce se comparau, conform
cuvintelor pompoase ale lui i dbbon ,,cu convulsiile primitive
ale naturii care agitau .I schimbau suprafața globului“. Trecînd
prin Anatolia, li'isînd în urmă orașe ruinate și piramide de
capete, Tamerlan se întîlni și învinse armata otomană la
Angora (Ankara) în “402 și-l captură pe sultan viu. Ținut într-
o cușcă cu bare de fier, Baiazid a fost tîrît de-a lungul drumului
cuceririlor mongole pînă ce muri de mizerie și ruine — ca și
cum istoria aranjase în mod deliberat o pedeapsă
asemănătoare.

Absorbită de propriile ei lupte intestine și schisme, Europa

pierdu ocazia de a îndepărta jugul otoman din Bairam. în afară
de o expediție curajoasă dar minoră condusă de Boucicaut —
ultima zvîcnire a cruciadelor — Constantinopolul nu mai putea
obține alt ajutor din par-lea Apusului ; Franța și Anglia erau
sfîșiate de conflictele lor interne. Fiul lui Baiazid îi ținu piept lui
Tamerlan, i Tupția mongolă se potoli, nepotul lui Baiazid înaintă
din nou în Europa și, în “453, strănepotul lui, Moharned al I 1-lea
cuceri Constantinopolul.

La Coucy, ambițiile rivale se învîrteau în jurul marii baronii cu

grandioasele ei castele, cele “50 de orașe și sate, cu faimoasele
păduri, „multele și frumoasele iazuri, mulți vasali buni... o mare
nobilime și venituri inestimabile“. Marie de Bar, fiica mai mare a
lui Enguerrand de Coucy șî Dame de Coucy, văduva lui, intrară
într-un conflict prelungit asupra moștenirii, Mărie cerînd totul
îar Dame de C^i^<cy cerînd jumătate. Necedînd nici una ele
trăiră în dușmănie, fiecare în alt castel al domeniului,
înconjurate de căpitanii și anturajul lor de rude, fiecare
deschîzînd procese. în același timp celestinii de la St. Trinité
des-

chiseră un proces împotriva văduvei pretinzînd că nu le-a dat ce

lăsase Coucy prin testament mănăstirii lor între timp, regina
Isabeau, interesată în primul rîntl de familia ei din partea tatălui,
încerca să înlesnească căsătoria tatălui ei, Stefan de Bavaria,
atunci la Paris ca ambasador al Imperiului, cu Dame de Coucy.
Aceasta dădea perspectiva ca domeniul strategic să treacă în
mîinl I străine, deoarece existau temeri că Mărie ar putea fi con-
strînsă să permită casei de Bavaria să cumpere proprieta- ( tea
sau să o ia pe alte căi. Pentru a împiedica acest plan, Ludovic
de Orleans o convinse pe Mărie („cu amenințări" conform unei
surse) să-i vîndă lui baronia, neținînd cont dr pretențiile văduvei
cum că baronia este indivizibilă. Dacă mobilul lui era, în primul
rînd, interesele Franței sau înălțarea lui față de ducele de
Burgundia, rămîne o chestiune deschisă. în orice ca, el
achiziționă una din cele mai mari proprietăți din nordul Franței,
care-i dădu posibilitatea să se introducă între teritoriile celor doi
unchi ai săi din Burgundia și Flandra. Pentru a confirma mobilul
patriotic, Mărie a fost convinsă să afirme în timpul vînzării,
încheiată la 15 noiembrie 1400, că ea „nu poate pune
san transfera (proprietatea) mai sigur pentru binele regatului
Franței decît în persoana monseniorului duce de Or -leans“.

Prețul de vînzare a fost de 400 000 de livre, din cari' Ludovic

plăti peșin numai 60 000. Mărie reținu uzufructul domeniului și
folosirea castelelor La Fere și Du Châtebt ca reședințe ale ei,
însă disputele juridice continuară după vînzare. Printr-un mijloc
sau altul, ea fu nevoită să-l ierte pe Ludovic de 200 000 de livre,
sau jumătate din preț, în timp ce restul de 140 000 rămase
neplătit. Nu mai puțin de 11 procese fură deschise de Mărie
împotriva lui Or leans în încercarea de a recupera suma, înainte
de a muri subit după o nuntă, în 1405, existînd „bănuiala unei
otifl vili“. Fiul ei, Robert de Bar, continuă litigiul atît ca
re clamant împotriva lui Orleans cît și ca pîrît al
doamnei.de Coucy, care pînă la urmă nu se căsători cu Stefan
de Ba varia și-și menținea încă drepturile ei de moștenire
prin tribunale. în 1468, după moartea lui Ludovic de
Orléans, Parlamentul acceptă pretenția văduvei, însă aceasta a
fosl anulată cîțiva ani mai tîrziu cînd fiica ei, Isabel, care wi

căsătorise cu fratele lui Jean de Nevers, muri fără moștenitori.

între timp Carol de Orleans, fiul lui Ludovic, ramase m
posesiunea domeniul și, cînd fiul lui Carol deveni rege sub numele de

Ludovic al XH-lea, baronia de Coucy trecu în proprietatea coroanei

unde era de mult nvmta.

— —- v umiepia spre uumnezeu ; orașele, odi-

Urgisitul secol se apropie de un sfîrșit potrivit caracterului lui.

în martie 1398 împăratul Venceslav și regele Franței se întîlniră
la Reims într-o nouă încercare de a pune capăt schismei, ei fiind
reprezentanții celor două părți adverse. Carol al Vl-lea fusese
convins că nu-și va reveni din boală pînă ce nu se va reuni
Biserica. Pentru a-1 răsturna pe Benedict, Universitatea din
Paris propuse ca Franța să se retragă din sfera lui, însă înainte
de a adopta această măsură radicală trebuia să se mai facă
încă o încercare de a obține abdicarea reciprocă a ambilor
papi. Se ceru consimțămîntul împăratului pentru a se
exercita presiuni asupra lui Bonifaciu și acesta era scopul
întîlnirii de la Reims. Din cauza neputinței celor doi suverani
majori, unul handicapat de alcool și celălalt din cauza nebuniei,
rezultatul n-a fost cel așteptat. O nouă criză începuse deja să
întunece mintea lui Carol și, în scurtele intervale cînd el era
lucid, Venceslav era beat. împăratul veni la negocieri într-o stare
de mahmureală pe care o menținu prin-tr-un consum continuu
în timp ce era vag de acord cu tot ce se propunea. Cînd Carol își
pierdu complet rațiunea, adunarea se
dispersă. *

Ambii papi au fost supuși persuasiunilor și amenințărilor cu

forța, însă fără rezultat. Franța recurse la retragerea de sub
jurisdicție și chiar la un asediu al palatului papal, Papa Benedict
fiind înăuntru, însă nici una din aceste măsuri nu reuși să-l
răstoarne iar prima aduse atî-tea necazuri încît trebuiră să
renunțe. Richard al II-lea, atent la prietenia cu Franța, a fost de
acord să ceară abdicarea lui Bonifaciu, ceea ce reuși numai să-i
atragă dușmănia violentă a englezilor, care deja erau
nemulțumiți de proasta guvernare a regelui. Cetățenii Londrei,
partizanii lui Gloucester, nu-1 mai numeau pe rege decît Richard
de Bordeaux (locul nașterii sale) și erau foarte porniți împotriva
lui, spunînd „Inima lui este atît de franceză încît

nu o poate ascunde, dar va veni o zi cînd va plăti pentru toate“.

Apoi se întîmplară în Anglia acele „mari și oribile“ evenimente

care, după cum spunea Froissart, nu se mai | văzuseră în toată
istoria pe care o consemnase Convins ca existau comploturi
îmootriva lui. Richard îl duse ne Glov-; cesier ia caiais unde a
fost strangulat cu un prosop, îl execută pe Arundel, îl exilă pe
Warwick și pe cei doi Percy și ațîță atît de mult teama și ura
supușilor lui că, în 1399, vărul lui, Henry de Bolingbroke, reuși
să-1 detroneze fără ca o spadă să se ridice în apărarea regelui
de drept. Silit în mod public să renunțe la coroană, Richard a
fost transferat din Turn într-o închisoare mai izolată, unde după
un an muri, fiind neglijat cu premeditare sau chiar mai rău.
Pilonul relațiilor pașnice cu Franța a fost îndepărtat.
Bolingbroke (acum Henric al IV-lea) vorbea cu îndrăzneală
despre abrogarea armistițiului, însă uzurparea generează
rebeliuni și el era prea preocupat să-și mențină tronul pentru a
căuta gîlceavă peste hotare.

în urma acestor evenimente, Froissart își pierdu cumpătul. Dacă

vînzarea proprietății lui Guy de Blois îi spulberase idealurile,
detronarea regelui Angliei îl șocă profund, nu din dragoste
pentru Richard al II-lca ci din cauză că actul submina întreaga
ordine care susținea lumea lui. Cei 60 și ceva de ani ăi vieții lui
— și ai lui Coucy —, care-i păruseră un spectacol plin de un
interes și o emoție fără de sfîrșit, se apropiau de sfîrșit.
El întrezărea deșertăciunea și nu mai putea continua ; istoria lui
se întrerupe odată cu sfîrșitul secolului.

Dacă cei 60 de ani părură plini de strălucire și aventură pentru

cîțiva din straturile înalte ale societății, pentru majoritatea ci au
fost o înșiruire de pericole capricioase ; o înșiruire a celor trei
rele galopante : jaful, crima și birurile ; a conflictelor crude și
tragice, destine ciudate, bani nestatornici, vrăjitorie, trădări,
revolte, asasinate, nebunie și decăderea prinților ; a dispariției
forței de muncă de pe cîmpuri, a terenurilor cultivate
transformate în pirloage ; și mereu reîntoarcerea umbrei negre a
ciumei, dueîndu-și mesajul ei de vină și păcat și ostilitatea lui
Dumnezeu.

Omenirea nu deveni mai bună în urma mesajului. Cunoașterea

ticăloșiei făcea comportarea mai rea. Violența nu mai cunoscu
limite. A fost un timp al greșelii, llegulile pieriră, instituțiile
eșuară în funcțiile lor. Cavalerismul nu te ocrotea ; Biserica, mai
mult laică decît spirituală, nu te îndrepta spre Dumnezeu ;
orașele, odinioară reprezentantele progresului și binelui public,
erau absorbite de dușmănii reciproce și despărțite de lupta de
clasă ; populația, istovită de Moartea Neagră, nu-și mai reveni.
Războiul dintre Franța și Anglia și brigandajul pe care-1
produsese au scos la iveală deșertăciunea pretențiilor militare
ale cavalerismului, falsitatea pretențiilor sale morale. Schisma
zgudui temeliile instituției centrale răspîndind o neliniște
profundă și persistentă. Oamenii simțeau că erau supuși unor
evenimente pe care nu le puteau stăpîni, duși încolo și încoace
precum niște epave pe mare, într-un univers fără rațiune și lipsit
de scop. Trăiau într-o epocă care suferea și lupta fără să
progreseze vizibil. Ei duceau dorul unui remediu, al
unei renașteri a credinței, stabilității și ordinii care nu veneau
niciodată.
Timpul nu stătea în loc. Pierderea încrederii în cei care garantau
ordinea deschise drumul cererilor de schimbare și miseria dădu
forță progresului. Cei asupriți nd mai suportară și se revoltară
deși, ca și burghezia care încercă să impună reforma, au fost
necorespunzători, nepregătiți și neechipați pentru această
sarcină. Marcel nu izbuti să impună o guvernare bună și
nici Bunul Parlament nu a fost în stare să facă acest
lucru. Jacqueria nu a putut să-i răstoarne pe nobili,
popolo minuto din Florența nu-și depășiră condiția, țăranii
englezi au fost trădați de regele lor ; toate revoltele
clasei muncitoare au fost înăbușite.

Totuși, ca întotdeauna, aveau Ioc schimbări. Wyclif și mișcarea

protestantă au fost urmările firești ale erorilor Bisericii.
Monarhia, guvernarea centralizată, statul național cîștigară
forță, fie în bine, fie în rău. Călătoriile pe mare, eliberate de
apariția busolei, se apropiau de descoperirile care aveau să
rupă hotarele Europei și să descopere Lumea Nouă. Literatura,
de la Dante la Chaucer, se exprima în limba națională, gata
pentru marele pas spre litera tipărită. în anul cînd muri
Enguerrand de

Coucy se năștea Johan Gutenberg, deși aceasta nu marca nici

o schimbare a situației. Relele și dezordinile secolului al XIV-lea
nu putea rămîne fără urmări. Timpurile aveau să se
înrăutățească în următorii 50 de ani și mai bine pînă ce, într-un
moment imperceptibil, printr-o chimie misterioasă, energiile se
împrospătară, ideile revărsară din vechea matcă a Evului Mediu
udînd noi tărîmuri și omenirea se regăsi pe alt drum.
Epilog
A

In următorii 50 de ani, forțele puse în mișcare în secolul al XlV-

lea se epuizară de la sine, unele într-o formă exagerată, ca
eșecurile umane la bătrînețe. După o revenire puternică în
ultimul an al secolului Interior, Moartea Neagră dispăru, însă
apărură din nou războiul și brigandajul, cultul pentru moarte
spori, lupta pentru a pune capăt schismei și pentru reformarea
abu-ü urilor Bisericii deveni și mai disperată. Populația ajunse
la minimum într-o societate deja slăbită atît fizic cit și moral.

In Franța, Jean de Nevers, care în 1404 îi urmase tatălui său ca

duce de Burgundia, deveni asasin, preci-pitînd o serie de rele.
în 1407 el angajă o bandă de huligani pentru a-1 asasina pe
rivalul său, Ludovic de Or-li ans, pe străzile Parisului. Pe cînd
Ludovic se întorcea Iu reședința sa după căderea întunericului,
a fost oprit de ucigași care-i tăiară mîna stingă ce ținea frîul, il
tra-«>ră jos de pe catîr, îl loviră cu spadele, topoarele și
cu ciomege de lemn pînă îl omorîră și îi lăsară trupul în rigolă în
timp ce garda lui călare, care niciodată nu pare fc-i fi fost de
vreun ajutor, o luă la fugă.

Ferit de pedeapsă prin puterea sa ducală, Ioan-fără frică își

susținu în mod public fapta printr-un purtător de cuvînt,
spunînd că a fost justificată uciderea tiranului, învinuindu-1 pe
Ludovic de viciu, corupție, vrăjitorie Sde o lungă listă de
ticăloșii publice și particulare, coarece Ludovic eea asociat în
ochii opimei ppuiice cu

extravaganța și desfrîul curții și cu nesfîrșitele ei cerci i de bani,

loan de Burgundia izbuti să apară ca apărătorul poporului
declarîndu-se împotriva ultimului bir pus du guvern. Locul lăsat
vacant de un rege nebun, ducele il umplu cu dorința poporului
de a avea un prieten și un ocrotitor regal.

In următorii 30 de ani, Franța a fost sfîșiată de urii de moarte și

de conflicte implacabila- între partizanii Burgunzilor și cei ai
familiei Orleans. în jurul adversa* rilor se formară grupuri
politice și regionale, apărură din nou companii de briganzi
plătite de ambele părți, lăsînd urma lor fumegîndă de jafuri și
masacre. Fiecare grup ridică Oriflamme împotriva celuilalt,
cîștigă și pierdu controlul regelui neajutorat și al capitalei, spori
birurile Structura administrativă se dezorganiză, se făceau
abu zuri în finanțe și justiție, se cumpărau și se vindeau funcții,
Parlamentul deveni o piață a corupției. Regatul, după cum
declara un manifest orleanist, era cufundat în crimă și păcat iar
Dumnezeu hulit peste tot, „chiar și dc oamenii Bisericii și de
copii“.

Clasa de mijloc se-ridică în aceeași încercare de a în -lătura

funcționarii corupți și de a stabili măsuri de bunii guvernare, ca
cele ale lui Etienne Marcel cu 50 de am mai înainte — însă fără
mai mult succes. Nerăbdători «fi obțină rezultate imediate, o
adunătură turbulentă de mu celari, cojocari și tăbăcari din Paris,
numiți Cabochieiu • după conducătorul lor Caboche, se
revoltară cu furie reeditînd revolta maillotinilor cu o brutalitate
sporii n Inevitabil, burghezii au reacționat împotriva lor și
den chiseră porțile grupului orleanist care înăbuși
răscoale reinstală funcționarii venali, anulară reformele și-i
pn secutară pe reformatori. Ioan de Burgundia, care, pn • caut,
stătuse la o parte în timpul violenței, fu declare rebel și, urmînd
modelul lui Carol de Navarra, intră 'n alianță cu englezii.

Henric al IV-lea din Anglia, după o continuă lupii• împotriva

revoltei galeze, adversarilor baroniali și împ triva unui fiu
nerăbdător să ia coroana, muri în 1413, m mat fiind de
susnumitul fiu care la 25 de ani era pregăti cu toată energia
fățarnică a unui desfrînat reformai, ■ înceapă o domnie de
virtuți severe și cu cuceriri eroii ■ Bazîndu-se pe anarhia din
Franța și pe aranjamenlri-sale cu ducele de Burgundia și,
sperînd ca prin succ militare, să-i unească pe englezi sub
conducerea casei i>

Lancaster, Henric al V-lea reluă războiul și învechita pretenție la

coroana Franței, care nu cîștigase nicidecum în validitate
trecînd la el printr-un uzurpator. Sub pretextul diverselor perfidii
franceze, el invadă Franța în 1415, în (îngust, luna favorită a
zeului Marte, anunțînd că a venit , in propria lui țară și în
propriul lui regat“. După asedierea și cucerirea orașului Harfleur
din Normandia el i' îndrăptă spre nord, spre Calais, pentru a se
întoarce acasă pentru iarnă. La aproape 48 km de ținta lui,
nu departe de cîmpul de luptă de la Crecy, se întîlni cu armata
franceză la Agincourt.

Bătălia de la Agincourt a inspirat cărți, studii și admiratori, însă

ea nu a fost decisivă în sensul celei de la i rccy care, ducînd la
cucerirea Calais-ului, transformă aventura semiserioasă a lui
Eduard al III-lea într-un l izboi de 100 de ani, nici în sensul celei
de la Poitiers, rare determină pierderea încrederii în nobil, în
calitate de ' avaler. Agincourt nu făcu decît să confirme aceste
două zultate, al doilea îndeosebi, deoarece nici măcar Nico-pole
nu fusese o demonstrație atît de- dureroasă că vite-iia în luptă
nu este egală cu competența în război. Bă-ialia a fost pierdută
din cauza incompetenței cavaleriei Lanceze și cîștigată mai mult
datorită acțiunii soldaților do rînd englezi decît a cavalerilor.

Deși ducele de Burgundia și vasalii lui s-au ținut deoparte,

armata franceză care se strînsese să-i înfrunte pe invadatori îi
întrecea în număr, cu trei sau patru la unu, li era la fel de
încrezătoare ca totdeauna. Conetabilul, i harles d'Albert, refuză
o ofertă de 6 000 de arbaletieri din miliția Parisului. Nu se
introdusese nici o modificare Ii tactică și singura inovație
tehnologică (cu excepția tunului care nu juca nici un rol în
luptă) era o platoșă mai grea. Menită să asigure o protecție mai
bună împotriva săgeților, ea a sporit oboseala și a redus
mobilitatea și libertatea brațului care mînuia spada. Teribilul - ir-
rme din gogoașa de fier era mai puțin teribil decît Biainte iar
gogoașa însăși era mortală cîteodată ; uneori, Livalerii mureau
de un atac de inimă înăuntrul ei. Pajii livbuiau să-i sprijine pe
stăpînii lor în timpul bătăliei, .d fel, dacă ar fi căzut, nu se mai
puteau scula.

Armatele se întîlniră într-un spațiu închis între două (j-inniur’i.

Plouase toată noaptea în timp ce așteptau să înceapă lupta și în
timp ce pajii și rîndașii francezi, plim-Mid caii încoace și încolo,
transformau pămîntul într-un

noroi numai bun ca să-i facă pe cavalerii îmbrăcați in oțel, să

alunece și să se împiedice. Francezii nu încercaseră să
găsească un loc de luptă unde trupele lor superioare
numericește ar fi avut cum să se desfășoare eficient. în
consecință au fost aliniați pentru luptă pe trei rînduri, unul în
spatele altuia, cu puțin loc de acțiune pa flancuri și siliți să se
înșiruie unul după altul în valea plină de noroi. Fără un
comandant capabil de a le impune un plan tactic, nobilii se luau
la întrecere pentru gloria unui loc în linia întîi, pînă cînd aceasta
a fost tot atît de îndesată ca linia flamandă de la Roosebeke.
Arcașii și arbaletierii erau puși în spate unde proiectilele nu
puteau dilua gloria luptei și unde erau de fapt inutili

Englezii, deși obosiți, flămînzi și descurajați de inferioritatea lor

numerică, avură două avantaje : un rege în persoană la
comandă și o disproporție de cca 1 000 do cavaleri și scutieri la
6 000 de arcași și cîteva mii de pedestrași. Arcașii lor au fost
plasați în rînduri strînse între pedestrași și în grupuri pe aripi.
Fără armură ei erau perfect mobili și, în afară de arcuri, mai
aveau și diverși securi, baltage, ciocane și, în unele cazuri,
spade mari, atîrnînd de cingătoare.

în aceste condiții, rezultatul a fost mai evident eu niciodată de la

începutul războiului. Fiind supraaglorm rați, cavalerii
descălecați din linia frontului francez de-abia își puteau mișca
armele grele și, fiind stînjeniți de noroi, intrară într-o dezordine
fără speranță care atunci cînd se mai amestecă și cu rîndul al
doilea re înainta și care era zăpăcit de cei care fugeau și de
caii fără călăreți, deveni haos. Profitînd de situație,
arcașii englezi își aruncară arcurile și se năpustiră cu
topoareii și alte arme, măcelărind în toate părțile. Mulți
francezi. împovărați de armurile lor grele, nu au avut cum
să apere, ceea ce explică miile de oameni uciși și luați pi
l zonieri față de pierderea totală a englezilor de 500, in cluzînd
cel puțin unul, mort de un atac de cord. Ace Un a fost Eduard,
duce de York, unul din nepoții lui Eduai al III-lea care era gras și
în vîrstă de 45 de ani ; a fu găsit mort pe cîmpul de luptă fără
nici o rană. Din pm tea francezilor au fost uciși trei duci, cinci
conți, 90 d baroni și mulți alții, printre care doi din famili
■ Coucy — nepotul său, Robert de Bar și cel de-al treil ginere al
său, Philip, conte de Nevers, care lupta neținlml cont de fratele
lui mai mare, ducele de Burgundia. Liulu

prizonierilor începea cu Carol de Orléans, noul^stapm1 la

Coucv, care avea să rămînă prizonier timp de 25 de ani. Eroul
cavalerismului, mareșalul Boucicaut, a fost de
ase-!m°neaCprins. ASincourt a tal ultima lui lupta ; d mur. G ani
mai tîrziu în Anglia.

După o pauză d° doi ani, Henric al V-l°a s° întoarse pentru

Cucerirea sistematică a teritoriului. Tehnica îmbunătățită prin
folosirea prafului de pușcă și a artileriei își dovedi eficiența —
zidurile orașelor nu mai aveau imunitate. Deoarece era spadei
se apropia de sfîrșit, cea a armelor de foc începu la timp pentru
a nu lăsa nici un gol in capacitatea de luptă a omului. în trei ani,
1417—1419, Henric puse stăpînire pe toată Normandia, în timp
ce francezii erau ocupați cu dușmăniile lor interne. Doi Delfini
muriră la interval de un an unul după altul, lăsîndu-1 pe Carol,
un nefericit băiat de 14 ani despre care mama lui spunea că este
nelegitim, moștenitor al tronului. Ca-bochienii se revoltară din
nou, într-un iureș de sălbăticie și asasinate. Ioan-fără-frică
institui control asupra regelui și a capitalei, în timp ce Delfinul
scăpă în josul Loarei. Henric al V-lea înaintă din nou într-o
Franță împărțită. In cursul asediului Rouen-ului, apărătorii,
pentru a economisi hrană, expulzară 12 000 de cetățeni pe care
englezii refuzară să-i lase să treacă prin liniile lor, astfel că
aceștia rămaseră între cele două tabere, iarna, mîncînd iarbă
și rădăcini sau murind de frig și de foame. Cînd, după căderea
Rouenului, a fost amenințat Parisul, fracțiunile franceze se
speriară și încercară să strîngă rîndurile împotriva dușmanului.

în 1419, după multe amînări cerute de către ducele de

Burgundia, a fost aranjată o întîlnire între el și Delfin, care urma
să aibă loc pe podul de la Montereau la cca 55 km la sud de
Paris. Părțile înaintară una spre alta cu suspiciune, se aruncară
vorbe grele ca și cum zeii Troiei ar fi șoptit din nou lucruri rele,
mîinile apucară spadele și, în timp ce Delfinul se retrase din
scenă, adepții lui se năpustiră asupra ducelui, îi înfipseră
armele în corp și „îl aruncară mort la pămînt“. Ludovic de
Orleans era răzbunat, dar cu un preț amarnic.

împăcarea nu mai avu loc. Jurînd răzbunare la rîndul lui, Philip

de Burgundia, noul duce intră în alianță deplină cu Henric al V-
lea, recunoscîndu-i chiar pretenția la coroana propriilor lui
strămoși. Ei încheiară Taratatul de la Troyes între regele Angliei
și fantoma încă vie a

regelui Franței. Prin condițiile tratatului care a fost semnat în

1420, regele neghiob și regina lui străină, care nu se simțise
niciodată franțuzoaică, îl dezmoșteniră po „așa-zisul Delfin“ și îl
acceptară pe Henric al V-lea ca succesor al tronului Franței și
soț al fiicei lor, Catherine. în timpul Vieții lui Carol al VI-lea,
Henric avu confirmarea posesiunii Normandiei și a celorlalte
cuceriri și avea să împartă guvernarea Franței cu ducele de
Burgundia.

Integritatea Franței ajunsese la limita ei inferioară, Dacă la

Poitiers fusese capturat un rege, la Troyes însăși regalitatea era
predată. Suprema Franță devenise un condominium anglo-
burgund. Nu numai campania rapidă de cinci ani a lui Henric al
V-lea contribuise la aceasta ; a fost opera celor o sută de ani de
acțiuni dezintegratoare combinată cu ascensiunea statului
burgund j. și a nebuniei îndelungate a regelui. însă în acest
stadiu de dezvoltare a naționalismului nu era o cucerire care să
dăinuie, indiferent de cît de bune erau metodele lui Henric al V-
lea. Dacă sentimentul de a fi francez era deja prea puternic ca
să se accepte transferul suverani-« tății în 1360, el era cu atît
mai puternic două generații mai tîrziu, după cum știau foarte
bine părțile Tratatului de la Troyes. Ei induseră o clauză care
interzicea tuturor de a-și manifesta dezaprobarea față de tratat,
făcînd din această dezaprobare un act de trădare.

Totuși, exista o Franță neocupată și o Franță liberă în josul

Loarei. Bietul Delfin, cu vigoarea care încă o mai avea, refuză să
accepte tratatul și se retrase cu consiliul lui la Bourges, în
Berry, unde întreținu slaba bătaie a inimii coroanei. După ce își
făcu o intrare regească în Paris, Henric al V-lea se întoarse
acasă lăsîndu-și fratele, pe ducele de Bedford, ca regent al său
în Franța. Istoriei, sau. oricărui deus ex machina care
aranjează destinele omului, îi place cîteodată gustul ironiei. La
mai puțin de doi ani după aceea, Carol al VI-lea și Henric al V-lea
muriră la o lună unul după altul, ginerele înainte, așa că nu
purtă niciodată coroana Franței. Pretenția trecu fiului său în
vîrstă de 9 luni și odată cu ea, prin Ecaterina de Franța,
blestemul familiei Valois. Henric al VI-lea avea să înnebunească
la maturitate ; Delfinul, ulterior Carol al VII-lea, fiind nelegitim,
avea să scape

Se spuse din nou „Pădurile au venit înapoi odată cu englezii“,

deoarece războiul și ciuma au golit pămîntu-

I He. In Picardia, trecătoarea permanentă a invadatorilor, mitele

au fost lăsate în ruină, cîmpurile necultivate, drumurile
neumblate dispărură în buruieni, pămînturile nepopulate
rămaseră pustii, nu se mai auzea nici un cîntat de cocoș. La
marginile lui Abbeville a fost găsită o țărancă muritoare de
foame, dare sărase trupurile celor doi copii ai ei pe care-i
omorîse. Distrugerea se răspîndi odată cu eforturile englezilor
de a se asigura de cucerirea Franței. Numai alianța cu
Burgundia și epuizarea unei țări prădate și călcate în picioare le
dădu posibilitatea să o ia în stăpînire. Nici o forță armată, scria
secretarul lui Carol de Orleans, n-a reușit să cucerească
castelul Coucy în timpul războaielor, însă prin „trădare internă“
el a fost predat dușmanului pentru un timp și minunatele
ferestre ale capelei „au fost în mare parte scoase de mîini
profane“.

Țăranii fugeau de la țară pentru a se ascunde în orașe, unde

sperau să găsească siguranța și unde își închipuiau că oamenii
o duc mai bine. Pe ulițele și în cocioabele orașelor ei găsiră
clasa muncitorilor necalificați care n-o duceau mai bine ca ei.
Epidemiile făceau mai multe victime în rîndul populației
supraaglomerate și subnutrite care, slăbită, deveni mai
vulnerabilă la tifos și lepră, precum și la ciumă. Comerțul și
manufacturile aflate în declin aduseră șomajul și ostilitatea față
de refugiați. Unii se întoarseră la țară pentru a încerca să-și
reconstruiască satele și să-și recultive cîmpurile, unii pentru
a trăi în păduri din vînat și pescuit.

Se înmulțiră în biserici statuile Sfîntului Roch și ale altor sfinți

invocați împotriva ciumei ; se răspîndi moda efigiilor goale,
scheletice. Acum, în secolul al XV-lea, cultul morților înflori în
modul cel mai morbid. Artiștii reprezentau putrezirea fizică în
cel mai macabru detaliu : viermii mișunau în orice cadavru,
șopîrle stăteau pe ochii celor morți. O moarte batjocoritoare,
făcînd semne vesele, conducea parada Dansului Macabru în
jurul ne-număraților pereți cu fresce. O. literatură a morții era
exprimată în tratate populare despre Ars Moriendi, Arta de a
muri, cu scene înfățișînd paturi de moarte, doctori și notari,
familii așteptînd, giulgiuri și sicrie, gropari ale căror hîrjețe scot
oasele celor morți mai de mult, în sfîrșit cadavrul gol așteptînd
jdecata lui Dumnezeu în timp ce

îngerii și diavolii negri haini se luptă pentru sufletul Iul

Punerea în scenă a pieselor și a misterelor ajunse In extremele

oribilului, ca și cum oamenii aveau nevoie d« mai multe excese
pentru a simți un fior de dezgust. SIluirea fecioarelor era jucată
cu surprinzător realism trupul lui Hristos era tăiat și tocat de
soldați, sau un copil era prăjit și mîncat de mama lui. într-o
versiune din secolul al XV-lea a scenei favorite Nero—
Agrippina, mama imploră milă însă împăratul, în timp ce
poruncește ca burta să-i fie tăiată, cere să vadă „locul
undo femeile primesc sămînța din care zămislesc copiii“.

Asociat cultului morții era și așteptatul sfîrșit al lumii,

Pesimismul din secolul al XIV-lea se transformă în secolul al XV-
lea în credința că omul devine mai rău, semn al apropierii
sfîrșitului. După cum se arată într-un tratat francez, semn al
acestui declin era dispariția milei din inimile oamenilor, arătînd
că sufletul omului îmbătrînen și că flacăra iubirii care obișnuia
să încălzească omenirea scădea și va dispare în curînd. Ciuma,
violența și ca- 1 tastrofele naturale erau alte semne.

Cu englezii în capitală, curajul scăzuse. Nu lipseau francezii

care erau gata să accepte unirea sub o singura coroană, ca
singura soluție pentru acest război continuu | și pentru ruina
economică. Totuși, în cazul majorității, rezistența față de tiranii
englezi, sau „blestemații“ cum erau numiți, era axiomatică însă
necoordonată și fără conducător. Delfinul era slab și fără voință,
prizonierul unor miniștri fără scrupule sau pasivi. Neanunțat,
curajul veni dintr-o sursă foarte puțin probabilă a societății —
o femeie din clasa de jos.

Fenomenul Ioanei d'Arc — vocile din partea lui Dum- 1 nezeu

care-i spuseră că trebuie să-i alunge pe englezi și I să-l
încoroneze pe Delfin ca rege, calitatea care i-a do- I minat pe cei
care altminteri ar fi disprețuit-o, forța care j a ridicat asediul
Orleans-ului și l-a dus pe Delfin la Reims — nu aparține nici
unei categorii. Poate că nu se explică « decît ca răspuns cerut
de o necesitate istorică imperioasă. 1 Momentul o cerea și ea a
apărut. Puterea ei proveni din j faptul că în ea se amestecau
pentru prima dată vechea I credință religioasă și noua forță a
patriotismului. Dum- | nezeu i-a vorbit prin vocile Sf. Ecaterina,
Sf. Mihai și

Sf. Margareta, însă ce i s-a poruncit nu a fost castitate sau

umilință și nici viața spiritului ci acțiune politică pentru a sa! va
țara de tiranii străini.

Zborul meteorului ei dură numai trei ani. Ea apăru în 1428, i-a

determinat pe Dunois, fiul nelegitim al lui Ludovic de Orléans și
pe alții din cercul Delfinului să atace Orleans, eliberă orașul în
1429 și, pe valul acestei victorii, îl conduse pe Carol la
ceremonia sacră a încoronării de la Reims, după două luni.
Prinsă de partizanii burgunzilor la Compiegne în mai 1430, a
fost vîndută englezilor, judecată ca eretică de către Biserica în
slujba englezilor și arsă pe rug la Rouen în mai 1431.
Condamnarea ei era esențială pentru englezi deoarece ea
pretindea că fusese împinsă de Dumnezeu și, dacă pretenția ei
nu ar fi fost respinsă, ar fi însemnat că Dumnezeu, judecătorul
faptelor omenești, și-a întors fața împotriva stăpînirii engleze a
Franței. Toată intensitatea și implacabilitatea inchizitorilor au
fost îndreptate împotriva ei pentru a dovedi nevaliditatea vocilor
auzite de ea. înainte de proces, nici Carol al VII-lea, care-i datora
coroana, nici vreun alt francez n-a încercat s-o răscumpere sau
s-o salveze, poate și din cauză că nobilii erau stînjeniți
că fuseseră conduși spre victorie de o fată de la țară.

Viața și moartea Ioanei d'Arc nu au dat naștere imediat unei

rezistențe naționale ; totuși, după aceea englezii au luptat
pentru o cauză pierdută, chiar dacă au fost sau nu conștienți de
aceasta. Burgunzii 6 știau. Instalarea lui Carol ca rege uns al
Franței, cu o armată reînsuflețită a schimbat situația, cu atît mai
mult cu cît englezii erau preocupați de sporirea fricțiunilor sub
un rege copil. Recunoscînd implicațiile, ducele de Burgundia se
alătură treptat francezilor, ajunse la o înțelegere cu Carol al VII-
lea și pecetlui o alianță prin pacea de la Arras din 1435. într-un
an, prin acțiunea unui nou conetabil energic, Parisul a fost
recucerit pentru rege, un semnal dat regatului spre reunificare.
Nimeni n-ar fi spus că scînteia aprinsă de Fecioara din Orleans
a ajuns o flacără deoarece importanța ei este mai bine
cunoscută de istorie decît de contemporani, însă în aer plutea o
speranță și o vigoare reînnoite. Războiul nu se sfîrși, de
fapt deveni și mai brutal cînd englezii, din încăpățînarea care-i

cuprinde pe cuceritori cînd cei cuceriți refuză să cadă, au

perseverat într-o încercare care devenise fără speranță după
părăsirea cauzei lor de către burgunzi.

In tot acest timp, efortul intelectual dominant al Europei a fost

angajat într-o activitate continuă și intensă pentru a pune capăt
schismei papale și a înfăptui reforma în cadrul Bisericii. Ambele
scopuri depindeau de stabilirea supremației unui Conciliu peste
papalitate. Atît timp cit ambii papi refuzau să abdice, era
imposibil să se termine schisma de comun acord, singura
alternativă fiind Conciliul. De asemenea era evident că nici un
papă și colegiu de cardinali nu va nesocoti interesele
legitime pentru a iniția reforma dinlăuntrul Bisericii ; de aceea
numai prin stabilirea autorității unui Conciliu se putea obține un
instrument al reformei. Teologii serioși se luptau cu aceste
probleme, într-un efort autentic de a face o schimbare și a găsi
o cale de limitare și constituționali-zare a puterii papale.
Subiectul a iscat cele mai puternice controverse filozofice și
religioase, nemaivorbind și de cele materiale, care au fost
dezbătute într-o succesiune de concilii pe o perioadă de 40 de
ani. Convocate nu din centrul Bisericii ci de la margini, de către
Universități, suverani și state, Conciliile se întîlniră la Pisa,
Constanța și Basle. .

La Pisa în 1409 subiectul reformei, susținut în mod elocvent de

d'Ailly și Gerson, a fost abandonat în timp ce toate energiile
erau angajate la înlăturarea papilor de la Avignon și Roma și
alegerea unui singur succesor. Acest ins muri imediat și a fost
înlocuit de un italian războinic, Baldassare Cossa, mai mult
condottiere decît cardinal, care luă numele de loan al XXIII-lea.
Deoarece ambii lui predecesori rivali încă se țineau de
scaunele lor, schisma era acum triplă. Datorită dificultăților
Franței, inițiativa trecu împăratului Sigismund care
convocă memorabilul Conciliu ce se ținu la Constanța pe
teritoriul imperial din 1414 pînă în 1418.

Cu urmări istorice pentru Biserică, la Constanța se discută un al

treilea subiect, suprimarea ereziei, înțele-gînd toate tendințele
disidente care apăruseră ca urmare a stării proaste din secolul
trecut. Vitalitatea religiei fusese preluată de disidenți, mistici și
reformatori și, în-

302

tr-un sens negativ, de practici de magie și vrăjitorie, deși

accentul pus pe vrăjitorie reflecta acuzațiile aduse de autorități
mai mult decît practicarea ei în realitate. Fiind amenințată,
Biserica reacționa prin persecuții violente. Denunțurile,
procesele și arderile pe rug se înmulțiră și, în ceea ce privește
torturile celor bănuiți de erezie, Inchiziția era la fel de sălbatică
și ingenioasă ca orice necredincios turc sau chinez. Vînătoarea
de vrăjitoare avea să atingă proporții epidemice în a doua
jumătate a secolului, marcate de faimosul tratat Malleus
Maleficarum din 1487, o enciclopedie pentru depistarea
demonologiei și a adepților ei.

Conciliul de la Constanța dezbătu erezia mai profundă a lui Jan

Hus, urmașul ideologic al lui Wyclif. Chemat să explice și să-și
apere doctrina la Constanța, el a fost condamnat și ars pe rug în
1415. Ar fi putut foarte bine să susțină, anticipîndu-1 pe
episcopul Latimer, că flăcările în care a murit au aprins torța
care nu se va stinge niciodată.

După o serie de lupte dramatice cu Ioan al XXIII-lea, Conciliul

reuși să-l înlăture pe papa sub învinuirea de piraterie, asasinat,
viol, sodomie și incest (din care, după cum remarcă Gibbon,
„cele mai scandaloase" învinuiri au fost trecute sub tăcere) și
să-l aleagă pe cardinalul Colonna din Roma sub numele de
Martin al V-lea. Fostul papă de la Roma fiind constrîns să abdice
și încăpățînatul Benedict din Avignon fiind efectiv izolat,
schisma a fost declarată încheiată, deși avea să reînvie
pentru scurt timp cînd a fost vorba de reformă. Lupta mai
mare pentru supremație între Conciliu și papalitate
continuă. Sub Martin al V-lea au fost recuperate Statele Papale
și -•veniturile lor, și cîștigul material, dacă nu cel spiritual, îi
dădu posibilitatea papalității succesorul lui
Martin, Eugenius al IV-lea, să reînnoiască disputa sinodală
la Conciliul de la Basle. Ca o luptă între uriași, Conciliul dură 18
ani.

Controversele doctrinale făceau ravagii, se formau grupuri, se

convocau concilii anexe, a fost ales un papă rival — nu mai
prejos decît suveranul — conte de Savoia care-și cumpără
propriul tron — sub numele de Felix al V-lea. Reforme și
restricții asupra papalității au fost votate de către o parte și
respinse de cealaltă în timp

ce statele și suveranii au fost din nou despărțiți de politica

puterii. Pînă la sfîrșit, reformatorii au fost învinși, Felix al V-lea
abdică și Conciliul de la Basle dizolvat în

1449. Papalitatea, din nou ferm italiană, recunoscu pe hîrtie

supremația sinodului însă, în fapt, își recîștigă în-tîietatea.
Triumful papalității, sărbătorit la jubileul din

1450, se dovedi o fantomă. Ea nu mai avea să fie niciodată

ce a fost înainte de schismă și de Concilii ; își pierduse
prestigiul în primele crize ale ei iar în cea de-a doua criză
pierdu atît influența cît și controlul asupra Bisericilor
naționale. Ca o expresie a „Libertăților galeze“, un

‘ sinod francez din 1438 adoptă reforma în mod independent și

restrînse dările papale impuse clerului francez. Mișcările și
ideile generate de lupta sinodală au dus inevitabil la secesiunea
protestantă.
Se înregistrară schimbări în altă sferă prin războaiele husite, o
mișcare inițiată de naționalismul ceh și de zelul religios pentru
a răzbuna moartea lui Hus. Membrii ei erau în majoritate
burghezi și țărani (cu un oarecare sprijin din partea nobilimii
cehe) și în lupta lor împotriva clasei războinicilor, burghezia și
nu adversarii ei a fost cea care a găsit o nouă tactică militară. Ei
adoptară dispozitivul unui „fort mobil", constînd dintr-un
c^reu sau cerc de căruțe legate cu lanțuri pentru apărarea
împotriva șarjelor cavaleriei. Golurile dintre căruțe erau apărate
de escadroane înarmate cu suliți, puști și îmblă-cie și, întrucît
succesul în apărare a dus la ofensivă, escadroanele șarjau prin
aceste goluri împotriva dușmanului. în 1420 ei înfrînseră forțele
conduse de Sigismund într-o „cruciadă" pentru a restabili
ortodoxia și, cîștigînd încredere, din cauza fricii pe care o
inspirau, întreprin-seră raiduri în Ungaria, Bavaria și Prusia pînă
la Marea Baltică, reliefîndu-se perspectiva dominației ereziei.
Trăgeau cu tunul din careul de căruțe și au fost prima armată
care folosi armele de foc de mînă. După aproape un deceniu o
treime din forțele husite aveau aceste arme.

Fiind totuși oameni, ei aveau conflicte ideologice între moderați

și radicali, care în cele din urmă le destrămară mișcarea din
interior. Totuși, la Conciliul din Basle, fură destul de puternici
pentru a sili pentru prima oară Bi-

serica să încheie un tratat de pace cu ereticii. Ca și elvețienii,

tot o armată formată în majoritate din clasa nenobiliară, ei
învățaseră să lupte efectiv deoarece nu iinteau la glorie și nici
nu erau legați de cal.

Prin anii , 14-20—1430, Henric Navigatorul, prinț al Portugaliei și

nepot al lui John de Gaunt, iniție călătorii anuale în Atlantic,
explorînd și reclamînd dreptul asupra Azorelor, Madeira și
Canare, și aventurîndu-se în josul coastei de vest a Africii pînă
ce, în 1433, a fost înconjurată marea protuberanță vestică și au
fost atinse coastele de aur și fildeș, deschizîndu-se astfel
porțile pentru noul comerț. Chiar dacă mobilul inițial al prințului
Henric a fost mărirea gloriei Ordinului lui Hristos, al cărui
general era, opera și avîntul ei au fost moderne. El își ocupă
locul pe puntea dintre medieval și modern, unde se înghesuiau
umaniștii și savanții.

Schimbările s-au produs neuniform și dezordonat. Populația

Europei scăzuse la nivelul ei minim prin 1440 și nu avea să
crească încă vreo 30 de ani. Rouen, care avea o populație de 15
000 de suflete înainte de Moartea Neagră, număra numai 6 000
pe la mijlocul secolului al XV-lea. Catedrala din Schleswig, care
făcu o comparație a veniturilor ei în 1457 cu cele din 1352,
constată că aren-dele și măsurile de orz, secară și grîu erau mai
puține cu o treime decît înainte. în multe locuri, școlile
elementare dispăruseră pentru ca să apară din nou de-abia în
timpurile moderne. în 1439 burghezii din Paris, care țineau
un jurnal în acei ani, relatau că iarba crescuse pe
străzile capitalei și că lupii atacau pe oameni în suburbiile sub-
• populate. în același an arhiepiscopul de Bordeaux se plîn-gea
că, din cauza ecorcheur-ilor, studenții nu mai puteau căuta perla
cunoașterii la Universități deoarece „mulți erau atacați pe drum,
erau închiși, li se luau cărțile și bunurile și, vai ! cîteodată erau
omorîți“. Prețul a 100 de ani de război, de ajutoare și subsidii,
biruri pe cap de locuitor și biruri indirecte, precum și
devalorizarea banilor a fost incalculabil. Totuși, convocarea
forțată a atîtor stări și parlamente pentru acordarea de fonduri
s-ar putea să fi întărit funcționarea organelor reprezentative,
chiar dacă povara financiară aducea mizerie și dușmănie de
clasă.

Puțini în timpul primului deceniu al domniei lui Caro! al VlI-lea

vedeau semne de progres. Din cauza războiului continuu civil și
străin, scria Thomas Basin, un cronicar normand al domniei,
„neglijenței și delăsării“ funcționarilor regelui, „lăcomiei și
trândăviei“ soldaților și lipsei disciplinei militare, domnea
paragina între Rouen și Paris, de ia Loara la Sena, peste
cîmpurile din Brie și Champagne și de la Sena pînă în Laon,
Amiens și Abbeville. „Și exista teama că semnele acestei
paragini vor dura multă vreme și vor rămîne vizibile dacă
Providența nu va veghea mai bine lucrurile acestei lumi“.

încet, improbabil, sarcinile guvernării făcură un rege din Carol

al VlI-lea, averea sporită aducînd oameni mai buni în slujba lui.
Marele financiar burghez, Jacques Coeur, stabiliza banii și
creditele iar artileria de asediu, îmbunătățită de tunari calificați
din afara rîndurilor cavalerilor, cu o eficacitate necunoscută în
secolul al XIV-lea, smulse castelele și orașele de sub stăpînirea
englezilor. Oraș după oraș își deschise porțile armatei regelui,
cu atît mai binevoitoare cu cît Carol al VlI-lea făcu în sfîrșit
reforma militară fundamentală care-1 înfrînse pe bunicul său
Carol al V-lea. în 1444—45 el reuși să constituie o armată
permanentă, încorporînd și în același timp elimi-nînd
companiile ilegale, cea mai mare pacoste a vremii. Conform noii
legi, au fost constituite 20 compagnies d’or-donance a cîte 100
de lăncieri fiecare, cu doi arcași, un scutier, un paj și un valet de
guerre pentru fiecare lăncier, în total 600 de oameni într-o
companie. Conduse de cei mai de nădejde căpitani mercenari
care-și recrutau propriii oameni, noile companii erau plătite și
aprovizionate de coroană cu ajutorul unei dări anuale regulate
și erau încartiruite în puncte strategice pe tot teritoriul
Franței. Prin eforturi neobosite, rămășițele ecorcheur-ilor au
fost lichidate. Printre semnele de schimbare de la mijlocul
secolului, nici unul n-a fost mai important ca această inovație a
armatei permanente. Ea era principiul ordinii acolo unde toate
în trecut — ciumă, război și schismă — fuseseră agenți ai
dezordinii.

însănătoșirea Franței a fost ajutată de slăbirea dorinței de

cucerire a Angliei. Henric al VI-lea, ca adult, dorea pace. Un rege
slab, nesigur, el a fost pionul intrigilor între

baroni și prelați. Iscusitul său unchi, ducele de Bedford, murise

fără să lase pe cineva cu o poziție proeminentă să conducă sau
să sfîrșească războiul. Prin 1450 francezii recuceriseră toată
Normandia ; orașele se predau imediat ce apărea artileria. Chiar
și Aquitania engleză se micșorase, pînă la ceva mai mult decît
împrejurimile Bordeaux-ului.

în 1453 la Castillon, singura bază engleză dincolo de Bordeaux,

se dădu ultima bătălie. Rolurile tradiționale au fost inversate, cu
vitejie nebunească de partea engleză și cu competență
burgheză de partea franceză. După ce Castillon se predă
francezilor, lordul John Talbot, conte de Shrewsbury, porni din
Bordeaux ca să-l recucerească. Conform lui Basin, de obicei el
„se avînta mai curînd din cutezanță decît urmînd o schemă de
atac deliberat“ și insistă, in ciuda unui sfat dat de un locotenent
cu experiență, să atace frontal în fruntea soldaților lui.
Francezii, sub comanda „unui oarecare Jean Bureau, cetățean
al Parisului, un om mic de statură dar îndrăzneț și știind ce
vrea, deosebit de îndemînatic și experimentat în folosirea
artileriei“, a apărat tabăra lor cu un tranșeu, un val de
pămînt întărit cu trunchiuri de copaci și cu „mașini de război“
— tunuri mici, serpentine, arbalete și diverse lansatoare
de proiectile. Talbot și cavalerii lui se năpustiră asupra acestor
dispozitive de apărare și au fost respinși cu pietre, plumb și
proiectile de diverse forme. Talbot a fost omorît iar armata lui
pusă pe fugă. Bordeaux căzu și el curînd după aceea. Din
imperiul englez de pe continent nu mai rămăsese decît Calais și
pretenția vană la coroana Franței.

Cel mai lung război se terminase, deși puțini încă își dădeau
seama. După atîtea armistiții și reînnoiri, cine putea realiza că
venise sfîrșitul ? Fără ceremonie sau acord de încetare a
ostilităților, tratat sau înțelegere, aventura și suferința a cinci
generații dispărură. După trecerea războiului se formară
identități naționale. Războiul de 100 de ani, ca și crizele Bisericii
din aceeași perioadă au rupt unitatea medievală. Frăția
cavalerilor se dezbină exact cum internaționalismul
universităților, sub influența războiului și schismei, nu putu
supraviețui. între Anglia și Franța războiul lăsă moștenirea unei
dușmănii reciproce, care avea să dureze pînă ce necesitatea
dictă o alianță în preajma lui 1914.
în același an cu luarea Castillonului, Henric al IV-lea avu o criză
de nebunie, precipitînd aceeași dispută pentru coroana Angliei
care a adus atîtea prejudicii Franței. Sol-dații și arcașii fără
slujbă care se întorceau în Anglia se puseră în slujba
fracțiunilor baroniale, adăugind violența și armele lor la
războaiele civile ale celor două roze care luară acum locul
războiului cu Franța. în același an nefast, 1453, căzu
Constantinopolul în fața armelor de asediere ale lui Mahomed al
II-lea. Turcii aduseseră cu ei 70 de piese de artilerie, în frunte cu
o superbombardă prinsă în cercuri de oțel, trasă de 60 de boi și
capabilă de a lansa ghiulele grele de 800 de livre. Căderea
Bizanțului a furnizat o dată convențională pentru încheierea
Evului Mediu, însă un eveniment mai plin de schimbări a
avut loc în același timp.

în 1453—54 a fost prezentat de către Gutenberg la Mainz primul

document tipărit cu litere mobile, urmat în 1456 de prima carte
tipărită, Biblia tradusă în latină (Vulgata). „Soarele gotic“, cum
avea să spună Victor Hugo cu adecvată grandilocvență, „apuse
în spatele uriașei tiparnițe din Mainz“. Noul mijloc de răspîndire
a cunoștințelor și a schimbului de idei se răspîndi cu rapiditate
nemedievală. în următorul deceniu apărură tiparnițe la
Roma, Milano, Florența și Neapole și la Paris, Lyon, Bruges
și Valencia prin anii 1470. Prima partitură muzicală a fost tipărită
în 1473. William Caxton își instală tiparnița la Westminster în
1476 și publică acea încă neîntrecută operă a prozei engleze,
Morte d’Arthur de Malory, în 1484.

Cu Tudorii pe tronul Angliei, se încheie în cele din urmă o

înțelegere oficială între Anglia și Franța prin Tratatul de la
Etaples din 1492, un an mai semnificativ din alte motive.
Energiile Europei, care cîndva își găsiseră refularea în cruciade,
aveau să și-o găsească acum în călătorii, descoperiri și așezări
în Lumea Nouă.

Descendența lui Coucy, după moartea lui Enguerrand al VII-lea,

atîrna de un singur fir, fiul lui Marie, Robert de Bar. Filipa muri
fără să lase urmași. Isabel, copilul din a doua căsătorie a lui
Coucy, muri în 1411, urmată la șase luni de singurul ei copil, o
fetiță. Perceval, fiul ne-

legitim al lui Coucy, lăsă un testament în 1437 lăsînd senioria sa

soțului fiicei lui Robert de Bar, din care se poate presupune că
singurul fiu al lui Enguerrand al VII-lea a murit fără urmași.
Totuși acest singur fir avea să ducă la un rege. Fiica lui Robert
de Bar, Jeanne, se căsători cu Louis de Luxemburg, conetabil al
Franței și la rîndul ei născu o fiică ; aceasta se căsători cu un
Bourbon din ramura descendentă din Ludovic cel Sfînt. Nepotul
din această căsătorie, Antoine de Bourbon, se căsători cu
Jeanne d’Albert, regina Navarrei, și fiul lor, cu panașul lui alb de
Navarra și cu faimoasa lui concesie — „Parisul merită o slujbă"
— ajunse pe tron ca Henric al IV-lea. Curajos, isteț, afemeiat,
rezonabil, el a fost cel mai popular rege al Franței și probabil
datorită cîtorva gene de la Enguerrand al VII-lea — un om
rațional.

Marea baronie din Coucy, după ce a fost unită cu domeniul

regal sub Ludovic al Xll-lea, fiul lui Carol de Orleans, rămase
proprietatea ramurii Orleans a casei regale, în timpul
minoratului lui Ludovic al XIV-lea — al cărui frate Philippe de
Orleans purta titlul de baron de Coucy — formidabilul castel,
construit inițial ca să-i uimească pe regi, deveni un focar al
Frondei, liga nobililor care se opuneau cardinalului Mazarin,
regentul. Pentru a distruge o bază a dușmanilor lui, în 1652
Mazarin aruncă în aer unele părți ale castelului, făcîndu-1
nelocuibil, deși mijloacele sale nu-i ajunseră ca să dărîme
donjonul titanic. Un cutremur din 1692 zgudui întreg castelul și
lăsă o crăpătură de sus pînă jos în donjon, însă el rămase
totuși în picioare, păzitor al sălilor goale de dedesubt. O suită
de ani mai tîrziu ultimul seniof al baroniei a fost ducele
de Orléans, supranumit Philippe Egalite, care, în calitate
de membru al Convenției Naționale, votă pentru moartea
lui Ludovic al XVI-lea și a fost el însuși victima ghilotinei un an
mai tîrziu. Proprietatea sa, inclusiv Coucy, trecu la stat.
între timp, mănăstirea celestină a lui Enguerrand la Villeneuve
de Soissons fusese prădată de hughenoți, restaurată și distrusă
din nou în bătăliile Frondei, și vîndută ca château particular
cînd ordinul celestin a fost suprimat în 1781. Jefuită în timpul
revoluției, ea trecu prin mai multe mîini pînă ce a fost
cumpărată de contele Olivier

de la Rochefoucauld în 1861. Aspirația lui Coucy pentru

permanență n-a avut mai mult succes decît de obicei.

Sub Napoleon al III-lea, comisia pentru monumente istorice

recomandă restaurarea castelului Coucy și, aceasta nefiind
posibil, lucrări urgente pentru prevenirea deteriorării
donjonului. Opțiunea pentru restaurare oscila între Coucy și
Pierrefonds, un castel mai recent și mai luxos construit pe la
sfîrșitul secolului al XlV-lea de Ludovic de Orleans. Deoarece
Coucy ar fi costat de trei ori pe atîta iar Pierrefonds era preferat
de împărăteasa Eugenia, ca fiind mai aproape de Paris, a fost
restaurat acesta din urmă. Cu regret, arhitectul Violiet-le-Duc,
restauratorul construcțiilor medievale, se îndepărtă de cea mai
impunătoare structură militară a Evului Mediu. „Pe lîngă
acest gigant, cele mai mari turnuri cunoscute sînt numai
niște fusuri" scria el. Tot ce izbuti să facă a fost să
încercuiască gigantul cu două cercuri de fier, să repare
acoperișul și să astupe crăpăturile mai mari, punînd un paznic
care să împiedice furturile de pietre căzute din castel.

Tăcut, pustiu, bîntuit de bufnițe, marele reper încă inspira

venerație. Veneau turiști să se uite, arheologi să studieze
structura lui, artiști să-i deseneze planurile și monumentele.
Viața continuă în satul de la poalele lui și de-a lungul drumului
care șerpuiește în jos pe colină și prin valea spre Soissons.
Donjonul a rămas neclintit în fața timpului, dezordinilor aduse
de om sau natură, dar nu în fața celor aduse de secolul al XX-
lea.

în 1917 Picardia, invadată încă o dată, a fost ocupată de armata

germană timp de 3 ani. Prințul Rupprecht de Bavaria,
comandantul celei de a șasea armate, îl îndemnă pe generalul
Ludendorff, șeful statului major, să facă în așa fel încît castelul
Coucy să fie cruțat, ca singura comoară arhitecturală fără
valoare militară curentă. El arătă că. nici o parte nu încercase
să-l folosească în scopuri militare iar distrugerea lui „ar
însemna numai o lovitură complet inutilă dată propriului nostru
prestigiu". Lui Ludendorff nu-i plăceau apelurile la cultură.
Atrăgîndu-i-se atenția în mod nesăbuit asupra castelului Coucy,
el hotărî să-l facă un exemplu al valorilor superioare. încărcat
la ordinul lui cu 28 de tone de exploziv colosul ridicat
de Enguerrand al IÎI-lea în epoca celor mai mari constructori de
la greci și romani încoace, a fost distrus pînă la sol.

Pereții exteriori, fundațiile, camerele și tunelurile subterane,

porțiuni din pereții interiori și tocuri de uși mai supraviețuiesc
peste suprafețe întregi acoperite de pietre. Deasupra unui prag
de sus crăpat, cavalerul fără armură încă se angajează într-o
luptă cu leul. Timp de 700 de ani, castelul a fost martorul
ciclurilor de încercări și eșecuri umane, ordine și dezordine,
măreție și declin. Ruinele lui rămîn pe vîrful co1inei din Picardia,
observatoare tăcute ale întoarcerii roții istoriei.

Dedic această traducere soției mele Ținuta Vianu

Postfață
Barbara W. Tuchman este o personalitate binecunoscută
cititorilor din țara noastră prin cele două lucrări de istorie
universală modernă „Tunurile din august“ (1976) și „Trufașa
citadelă“ (1977) (amîn-două publicate de Editura Politică) care i-
au cîștigat o notorietate internațională. După publicarea lor,
autoarea a dobîndit din nou premiul Pulitzer cu volumul
Stilwell și experiența americană în China..

Lucrarea de față, O oglindă îndepărtată. Urgisitul secol XIV

(prima ediție apărută în SUA în 1978) este consacrată societății
medievale din Europa occidentală în secolul al XIV-lea, secol
considerat de istorici drept „o epocă rea pentru umanitate“.

Perioada de care se ocupă Barbara Tuchman a fost bîntuită de

tot felul de „urgii“, războiul de o sută de ani, marea epidemie de
ciumă, puternice frămîntări sociale (Jacqueria în Franța, Ciompii
în Italia, răscoala lui Wat Tyler în Anglia) etc. care își lasă
amprenta asupra societății vest-europene aflate în plină criză.

Nobilii duceau între ei interminabile războaie și principala lor

victimă erau țăranii. Campaniile militare, cruciadele, turnirele
necesitau sume imense obținute printr-o fiscalitate excesivă. în
fața realității, mitul cu privire la rolul de ocrotitori ai cavalerilor
s-a volatilizat. Războiul de o sută de ani dintre Anglia și Franța
sau campaniile din Italia se întrețineau singure prin jaf.
Principalele acțiuni ale nobilimii, războiul dintre Anglia și
Franța, cam-

paniile din Italia, cruciadele din Tunisia și Imperiul Otoman,

toate soldate cu eșecuri, dovedeau că nobilimea nu ținea seama
de posibilități, iar conducătorii ei supraestimau capacitatea lor
de a controla evenimentele, ignorau realitatea.
în economia preindustrială a secolului al XIV-lea ceea ce apare
proeminent este coexistența rigidităților, inerțiilor și a mișcărilor
limitate dar puternice ale unei dezvoltări moderne. De o parte,
țăranii care duceau o viață autarhică, de cealaltă parte, o
economie de piață cu manufacturi și mari ateliere.

Deși interesul autoarei se îndreaptă cu precădere spre

evenimentele politice și militare, cum ar fi bătălia de la Poitiers
sau vizita împăratului Carol al IV-lea la Paris, nu sînt ignorate
nici frămîntările sociale, ciompii, mișcarea lui Filip van
Artevelde, răscoala maillotinilor care sînt prezentate sub
sugestivul titlu „Viermii pămîntului împotriva leilor".

în opinia Barbarei Tuchman conflictul central al Evului Mediu-

este acumularea bunurilor pămîntești de către Biserică și
pretenția acesteia de conducere spirituală, de atingere a
Divinității. Prăpastia devenea mai vizibilă, mai tulburătoare cînd
oamenii își dădeau seama de discrepanța între ceea ce
propovăduia Biserica și practicile ei : vînzarea slujbelor
bisericești, a indulgențelor de iertare a păcatelor, luxul și
imoralitatea clerului. Din cauza acestui dezacord între teorie și
practică apăreau mereu noi secte ce militau pentru revenirea la
o viață simplă, a întemeietorului creștinismului și a apostolilor
lui. în Olanda și în regiunile învecinate, sub influența lui Groote
Gerard luase ființă o asociație „Frăția vieții comune", ai
cărei membri se străduiau să ducă o viață simplă în
conformitate cu Vechiul Testament, iar în Anglia John
Wyclif respingea autoritatea papală.

Sub influența ideilor lui John Wyclif, Konrad Waldhausen, Jan

Milic și Matei din Janov, Jan Hus a făcut o critică aprofundată
Bisericii catolice. Citat în fața Conciliului bisericesc de la
Constanța (Elveția), a fost judecat, condamnat ca „eretic" și ars
pe rug în 1415. Structurile vechi și pline de faimă se năruie din
interior în timp ce fațada mai dăinuie uneori timp de secole.
Alianța Bisericii cu cei mai bogați, puternici, a fost fățișă în
decursul veacului și autoarea aduce numeroase exemple
grăitoare.

Marea epidemie de ciumă ocupă un loc deosebit în economia

cărții. „Moartea neagră“ a lovit îndeosebi, după cum subliniază
Barbara Tuchman, pe oamenii nevoiași, adîncind antagonismul
dintre bogați și săraci. Virulența deosebită a bolii,
necunoașterea agenților ei transmițători (șobolani și purici) a
exacerbat sentimentul de frică în masă, de insecuritate. Cînd a
apărut ciuma, evreii au fost învinuiți că ar otrăvi fîntînile și ar
răspîndi boala. Antagonismul mulțimii avea rădăcini adînci.
Refuzul evreului de a recunoaște în Hristos pe Mîntuitor
constituia o insultă permanentă față de Biserica nou întemeiată.
Inocen-țiu al IV-lea a anunțat în 1205 că evreii, ca ucigași ai
lui Hristos, sînt condamnați la sclavie perpetuă. Excluși
din bresle, de la arte și meserii, ei au fost împinși spre comerțul
mărunt și spre cămătrie. Deoarece creștinii își impuseseră
singuri interdicția de a face bani din bani, deși teoretic ei erau
opriți să aibă legături cu evreii, teoria s-a supus avantajului
material și atît nobilii, prelații cît și populația le dădeau acestora
bani să-i împrumute cu o dobîndă de 20% din care, evident,
trezoreria regală lua ceea ce considera că i se cuvine. Jean
Delumeau citind pe H. Ch. La, care scrie „Nu este exagerat a
afirma că Biserica a fost principalul dacă nu singura
responsabilă a actelor de violență împotriva evreilor în cursul
Evului Mediu", precizează „dar voi a'dăuga un corectiv esențial
: situația s-a agravat și mai mult în timpul Renașterii"
(Jean Delumeau Frica în Occident în secolele XIV—XVII,
O cetate asediată, București, 1986, vol. II, p. 137).

Perfect informată asupra acestui secol, cercetînd și verificînd

numeroase izvoare, Barbara Tuchman a reușit, cu marele ei
talent literar, să redea o imagine vie a unei societăți care se
zbătea într-un lanț complicat de crize și conflicte. Mai mult,
cultivînd amănuntul semnificativ sau de culoare, trecînd în
permanentă de la general la detaliu, de la detaliu la ansamblu,
autoarea ne oferă posibilitatea să cunoaștem un Ev Mediu
profund cu obiceiurile lui zilnice, credințele, comportamentele
și mentalitățile lui.

Ar fi fost de dorit ca aspectele pozitive ale epocii, realizările

tehnice și culturale să ocupe o pondere mai mare în structura
cărții. De asemenea i se poate reproșa autoarei o anumită
viziune „occidentalo-centristă", istoricul fiind înclinat să caute
în acest secol semnele unei unități sau comunități occidentale.
Termeni ca „lumea occiden-

tală“, „omul occidental" sin! mărturiile acestei viziuni care

păgubește cartea de mai bine de jumătate a continentului.

Cu toate acestea Barbara Tuchman evocă și anumite episoade

și personalități din Europa de est și de sud-est, inclusiv spațiul
românesc. Dacă pentru Europa occidentală secolul al XIV-lea a
fost un secol sumbru (epidemii, răscoale, războaie), pentru
istoria poporului român acest secol a fost marcat de
constituirea statelor feudale Țara Românească și Moldova, care
și-au cîștigat neatîrnarea în luptă cu regalitatea ungară, și de
consolidarea acestor state prin opera politică a celor dintîi
Basarabi și Mușatini, și de începutul luptei pentru apărarea
independenței, amenințată de expansiunea otomană, luptă în
cursul căreia domnul Țării Românești, Mircea cel Mare s-a
dovedit un remarcabil comandant militar, unind sub steagul
neatîr-nării pe toți românii — munteni, moldoveni,
transilvăneni și dobrogeni.

Sîntem convinși că această carte va provoca interesul și emoția

cititorilor. Barbara Tuchman consideră că noi, cei care trăim în
secolul al XX-lea, martori ai celor două războaie mondiale, avem
o înțelegere mai adîncă pentru predecesorii noștri din secolul al
XlV-lea confruntați cu războaie, epidemii etc. Pe bună dreptate,
cititorul își va pune întrebarea pe care ne-am pus-o și noi : „Ce
s-a schimbat în acești 600 de ani ?“ A devenit omenirea
mai înțeleaptă, a tras învățăminte din cele ce s-au depănat
în decursul veacurilor ?
Omul a pășit pe lună, dar omul torturează, omul ucide și
reprimă pe semenul său. în zilele noastre încordarea în relațiile
internaționale, confuzia și nesiguranța zilei de mîine în
numeroase țări sînt dominante. Au fost multiplicate și continuă
multiplicarea capacității de a ucide și distruge. Apariția
bombardierelor, a rachetelor teleghidate, a armelor chimice sînt
orori și mai groaznice decît ciuma. Costul pregătirilor militare
constituie „ciuma" vremurilor noastre. Vremurile s-au schimbat,
dar uneori, în unele părți ale globului omenirea comite greșeli și
mai grave decît cele din veacul al XlV-lea.

! Procesul istoric contemporan impune făurirea unei lumi mai

drepte, mai bune, fără arme nucleare, chimice sau în cosmos.
Lupta pentru pace este, pe drept cuvînt, cerința vitală a zilei de
astăzi, cerință în spiritul căreia militează constant România
socialistă alături de toate forțele progresiste și democratice, de
mișcarea mondială pentru pace.

AL. VIANU

Cuprins
Partea a doua
Tehnoredactor : FLORICA PASLARU
Format 16/54X84. Coli tipar 20

Bun do tipar 27 februarie 1088.

Apărut — martie 1988

Comanda nr. 427/70 386

Combinatul poligrafic „Casa Semteii* Piața Seînteii nr. 1,

București, Republica Socialistă România
„Eu sînt baronul de Coucy“ : Dinastia • Născut pentru nenorocire :
Secolul • Tinerețe și cava lerism • Război • „Acesta-i sfîrșitul
lumii" Moartea Neagră • Bătălia de la Poitiers • Franța decapitată :
Revolta burghezilor și Jacqueria • Ostatec în Anglia • Enguerrand
și Isabella • Fii ai fărădelegii ® Vălul de aur • Dublu jurămînt de
credință • Războiul lui En guerrand de Coucy • Dezordinea din
Anglia • împăratul la Păris • Schisma papală • Ascen

siunea lui Enguerrand de Coucy • Viermii pămintului împotriva teilor

® Ispita din Italia • O a doua cucerire normandă * Iluzia

se destramă • Asediul Barbariei • Intr-un codru întunecos • Dans

macabru • Ocazia cerul !

pierdută • Nicopole • Cernit să fie

Edita» Politică
Voi. 1-11 Lei 40

•V