Sunteți pe pagina 1din 48

NOTE DE CURS

Drept penal - partea generală

Conf univ. dr. Mihai Apetrei


Lector univ. dr. Cleopatra Drimer

Aceste note de curs se adresează studenţilor Facultăţii de Drept, anul II, şi urmăresc trasarea
unor repere în cunoaşterea instituţiilor fundamentale cu care operează dreptul penal, asigurarea
bazei teoretice pentru studiul părţii speciale a dreptului penal, dar şi cel al dreptului procesual
penal, execuţional penal, ş.a. Cunoaşterea aprofundată a acestor noţiuni va putea fi realizată prin
studiul individual bazat pe consultarea bibliografiei care va fi prezentată la finalul lucrării.

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ŞI ŞTIINŢA
DREPTULUI PENAL

Secţiunea I
Dreptul penal ca ramură de drept
§ 1. Consideraţii preliminare
Existenţa în societate a presupus, încă de la început, organizarea şi disciplina fără de care
convieţuirea ar fi fost de nerealizat. Astfel, instituirea unor reguli de conduită obligatorii care să
stabilească drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce a devenit imperios
necesară, iar respectarea acestora asigurată la nevoie de către forţa publică. Apărarea valorilor
sociale fundamentale ale societăţii împotriva faptelor periculoase a devenit după apariţia statului o
funcţie importantă a acestuia realizată prin aplicarea normelor de drept penal.
§ 2. Noţiunea dreptului penal
Dreptul penal reprezintă ramura sistemului de drept formată din ansamblul normelor
juridice care reglementează conduita persoanelor şi relaţiile dintre acestea în raport cu valorile
sociale fundamentale ocrotite de legea penală, prin interzicerea faptelor care pot vătăma sau pot
pune în pericol aceste valori, sub iminenţa aplicării unei sancţiuni penale celor ce le săvârşesc.
§ 3. Caracterele dreptului penal
¾ autonom – rezultă din faptul că:
- reglementează relaţii specifice, de apărare socială
- are un sistem propriu de reguli de conduită
- are sancţiuni specifice (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative)
¾ de drept public – creează raporturi juridice între stat, pe de o parte, şi membrii
societăţii, pe de altă parte;

1
¾ unitar – determinat de existenţa unor principii şi instituţii unitare cu privire la
infracţiune, răspundere penală, sancţiuni, aplicabile întregii legislaţii penale (Codul
penal, legi penale speciale, legi nepenale cu dispoziţii penale).
§ 4.Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl reprezintă relaţiile de apărare socială stabilite între membrii
societăţii obligaţi să respecte valorile sociale fundamentale prevăzute în art.1 din Codul penal,
respectiv: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului român, persoana cu
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept, practic însăşi
societatea în ansamblul ei.
De remarcat faptul că aceste relaţii de apărare socială se nasc din momentul intrării în
vigoare a legii penale, şi nu din momentul săvârşirii faptei interzise.
§ 5. Scopul dreptului penal
Apărarea împotriva faptelor cu grad de pericol social crescut, care ar putea prejudicia
valorile sociale fundamentale enumerate anterior, urmărindu-se astfel prevenirea săvârşirii
infracţiunilor reprezintă practic scopul dreptului penal.
§ 6. Necesitatea dreptului penal este determinată de:
- necesitatea apărării valorilor sociale;
- existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea imperioasă a combaterii lui;
- nevoia de reglementare juridică a acţiunii de apărare a valorilor sociale.
§ 7. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept – trebuie amintite legăturile
dreptului penal cu:
- dreptul constituţional
- dreptul procesual penal
- dreptul execuţional penal
- dreptul civil
- dreptul administrativ, ş.a.

Secţiunea a II-a
Ştiinţa dreptului penal

§ 1. Noţiunea ştiinţei dreptului penal


Ştiinţa dreptului penal reprezintă ansamblul teoriilor, concepţiilor şi principiilor stabilite în
domeniul dreptului penal. Ea explică şi fundamentează necesitatea existenţei dreptului penal,
elaborează teze ştiinţifice ţinând cont de normele juridice, practica judiciară şi doctrina din acest
domeniu.
§ 2. Evoluţia ştiinţei dreptului penal
Cele mai cunoscute şcoli şi curente apărute în domeniul ştiinţei dreptului penal au fost
reprezentate de:
¾ Şcoala clasică – promotor Cesare Beccaria, a fundamentat şi sistematizat
principiile fundamentale ale dreptului penal modern
¾ Şcoala pozitivistă – fondată de Enrico Ferri, Cesare Lombrozo, Rafaele Garofalo, a
propus pentru prima dată luarea, alături de pedepse, a unor măsuri de siguranţă
menite să combată starea de pericol a infractorului şi să prevină săvârşirea de
infracţiuni
¾ Şcoala apărării sociale – finalitatea dreptului o reprezintă apărarea socială realizată
prin prevenire şi represiune

2
¾ Şcoala neoclasică – susţine organizarea ştiinţifică a executării pedepsei privative de
libertate
În România ştiinţa dreptului penal s-a constituit abia după adoptarea Codului penal şi de
procedură penală de la 1864, intrate în vigoare în anul 1865. Prima lucrare de referinţă o constituie
Cursul de drept şi procedură penală publicat în anul 1912 de prof. Ion Tanoviceanu, urmat în
perioada interbelică de Tratatul de drept şi procedură penală, cu contribuţia remarcabilă a prof.
Vintilă Dongoroz, care a dezvoltat şi îmbogăţit doctrina expusă de predecesorul său.

Secţiunea a III-a
Principiile fundamentale ale dreptului penal

§ 1. Noţiunea de principii fundamentale


Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt regulile care ghidează întreaga
reglementare juridică penală, întreaga activitate de combatere a fenomenului infracţional prin
mijloace de drept penal.
§ 2. Conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului penal
¾ Principiul legalităţii – numai legea este cea care stabileşte faptele ce constituie
infracţiuni şi determină pedepsele şi măsurile ce se aplică celor ce le săvârşesc.
Art.73 alin.3 lit.h din Constituţia României consacră în textul său acest principiu:
„Parlamentul adoptă legi organice prin care se reglementează infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora”.
¾ Principiul umanismului - reglementarea penală trebuie să aibă în vedere, fără
excepţie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, atât faţă de cel ce a
devenit victimă ca urmare a săvârşirii infracţiunii, cât şi faţă de cel ce a săvârşit
infracţiunea.
¾ Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
– gradul de pericol social suficient de mare al faptei este cel care determină
incriminarea acţiunii sau inacţiunii respective şi impune aplicarea unei sancţiuni de
drept penal.
¾ Principiul egalităţii în faţa legii – art. 16 din Constituţie stipulează: „Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni
nu este mai presus de lege.” Deşi Codul penal nu consacră în mod expres acest
principiu, aplicarea sa este evidentă şi lipsa unor dispoziţii penale care să permită
tratarea discriminatorie a persoanelor implicate nu face decât să consacre indirect
acest principiu.
¾ Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală – reprezintă însuşi
scopul oricărei reglementări penale prin consacrarea acestui principiu urmărindu-se
protejarea valorilor sociale fundamentale. Remarcăm faptul că în aplicarea şi
respectarea acestui principiu se întâlnesc:
- necesitatea cunoaşterii normelor de drept penal
- respectarea de bună voie a acestor reguli de către membrii societăţii, prin conformare,
sau, în caz contrar, prin constrângere.

3
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Secţiunea I
Noţiunea şi specificul izvoarelor de drept penal

§ 1. Noţiunea de izvor de drept penal


Izvoarele formale ale dreptului penal sunt reprezentate de reglementările juridice care
stabilesc faptele care constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale şi sancţiunile ce urmează a
fi aplicate.
§ 2. Specificul izvoarelor de drept penal
Legea este principalul izvor de drept.
Norma juridică penală îşi află sediul în legi organice, adoptate deci de Parlamentul
României, legi care conţin incrimnările, pedepsele şi regimul executării acestora.
Normele juridice penale sunt cuprinse în:
- Codul penal – marea lor majoritate; se presupune că reglementarea cuprinsă într-un cod
de legi va avea o mai mare stabilitate în timp.
- Legi speciale sau legi nepenale cu dispoziţii penale – pentru domeniile caracterizate de
o evoluţie rapidă şi care, în consecinţă, necesită o adaptare rapidă a reglementărilor.
Nu pot constitui izvoare formale de drept penal:
- Hotărârile de Guvern şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
- Ordinele miniştrilor
- Actele normative emise de organele administraţiei publice locale

Secţiunea a II-a
Izvoarele formale ale dreptului penal

¾ Constituţia României
¾ Legea penală – numai printr-o lege organică se pot prevedea infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării lor.
Clasificarea legilor penale se face după:
- domeniul de aplicare:
- generală
- complinitoare
- specială
- nepenală cu dispoziţii penale
- durata activităţii lor:
- nedeterminată
- determinată (lege penală temporară)
- caracterul legii:
- ordinară
- extraordinară
¾ Tratate şi convenţii internaţionale
- izvoare indirecte
- izvoare directe

4
Secţiunea a III-a
Normele juridice de drept penal

§ 1. Noţiunea de normă juridică


Orice lege penală este alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice.
Specificitatea normelor juridice penale în ansamblul normelor juridice este dată de:
- descrierea în normele de drept penal a conduitei interzise prin lege
- sacţiunea, în cazul normelor juridice de drept penal, este în principal preventiv –
represivă şi doar în secundar reparatorie
- modul imperativ de aplicare a normelor juridice penale – ele devin obligatorii şi active
din momentul intrării în vigoare a legii, iar încălcarea lor atrage aplicarea sancţiunii din
oficiu, în marea majoritate a cazurilor
§ 2. Structura normelor juridice penale
Marea majoritate a normelor juridice prezintă o structură trihotomică – ipoteză, dispoziţie,
sancţiune, variantă adoptată de o serie de teoreticieni ai dreptului penal.
Unii autori optează însă pentru structura dihotomică a normei juridice penale, respectiv
dispoziţie şi sancţiune, opinie la care ne raliem.
§ 3. Clasificarea normelor juridice penale
¾ după sfera domeniului de aplicare
¾ după regula de conduită prescrisă
¾ după conţinutul lor
¾ după gradul de determinare a sancţiunii

Secţiunea a IV-a
Interpretarea legii penale

§ 1. Noţiunea de interpretare a legii penale


În doctrină au fost formulate diferite definiţii ale noţiunii de interpretare a legii penale, cea
care considerăm ca fiind cea mai adecvată este dată de prof. Bulai care prevede că aceasta constă în
operaţiunea logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor de drept
penal şi are ca scop descifrarea voinţei legiuitorului exprimată în aceste norme cu privire la cazul
concret.
§ 2. Necesitatea interpretării legii penale
Practica a dovedit că o bună interpretare a legii penale este fundamentul oricărei decizii
care urmăreşte o aplicare corectă a legii penale. Exprimarea uneori mai puţin clară, echivocă, a
legiutorului dar şi reglementarea mult prea generală în unele cazuri sunt cele care determină, o
dată în plus, necesitatea acută a interpretării legii penale.
§ 3. Formele interpretării
¾ autentică (legală)
¾ judiciară (cauzală)
¾ doctrinară (ştiinţifică)
§ 4. Metode de interpretare
¾ literală (gramaticală)
¾ logică (raţională) – utilizează raţionamentele:
- a fortiori
- per a contrario

5
- ad absurdum
- a pari
¾ istorică
¾ prin analogie
§ 5. Rezultatele interpretării
¾ declarativă
¾ restrictivă
¾ extensivă
§ 6. Limitele interpretării - interpretul trebuie să lămurească un text de lege, dar nu poate,
prin extindere, să creeze dispoziţii noi, acestea fiind atributul legiuitorului.

CAPITOLUL III
APLICAREA LEGII PENALE

Secţiunea I
Consideraţii generale privind aplicarea legii penale

§ 1. Noţiunea de aplicare a legii penale


Prin aplicarea legii penale se înţelege executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea
le prevede. Aceasta se poate realiza în două moduri:
- de bună voie, prin respectarea prescripţiunilor acesteia
- prin constrângere, în cazul săvârşirii faptei incriminate
§ 2. Elementele în raport cu care se analizează aplicarea legii penale
- timpul
- teritoriul sau spaţiul
- persoanele
- faptele

Secţiunea a II-a
Aplicarea legii penale în timp
§ 1. Noţiunea şi cadrul de reglementare al aplicării legii penale în timp
Prin aplicarea legii penale în timp se înţelege aplicarea prescripţiilor sancţionatoare ale
acesteia în raport cu momentul săvârşirii infracţiunii şi cu cel al tragerii la răspundere penală a
infractorului.
Cadrul de reglementare a acestui subiect se află situat în art. 10-16 din actualul Cod penal.
§ 2. Activitatea legii penale
Codul penal în vigoare stipulează în art. 10: „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”, consacrând astfel principiul activităţii legii penale.
Deci, legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii,
şi nici infracţiunilor săvârşite după ieşirea ei din vigoare.
§ 3. Durata şi limitele eficienţei legii penale
Intervalul de timp situat între momentul intrării în vigoare a legii şi cel al ieşirii din
vigoare a acesteia poartă denumirea de durată de aplicare a legii penale.

6
Procedura de adoptare şi de intrare în vigoare a legilor este reglementată în art. 74-78 din
Constituţia României şi ea prevede că, după adoptare de către Parlament legea se trimite spre
promulgare Preşedintelui României urmând ca apoi să fie publicată în Monitorul oficial şi să intre
în vigoare la 3 zile după publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare care poate fi:
- expresă – când legea nouă prevede că se abrogă legea anterioară
- tacită – când legea nouă reglementează aceeaşi materie ca şi legea anterioară şi chiar
dacă abrogarea vechilor prevederi nu se face în mod expres, ea este subînţeleasă
- totală – când legea este scoasă din vigoare în întregul ei
- parţială – când abrogarea se referă în mod expres doar la anumite reglementări cuprinse
în lege.
În situaţia unei legi temporare ieşirea din durată a legii se realizează la împlinirea
termenului până la care ea urma să opereze.
În cazul în care prevederile legii sunt atât de vechi încât nu-şi mai găseşte aplicare în mod
practic ne vom afla în situaţia ieşirii din vigoare a legii prin căderea în desuetudine a acesteia.
§ 4. Concursul de legi penale
Practica a demonstrat că situaţiile întâlnite în viaţa reală sunt uneori cu un grad de
complexitate ridicat şi necesită stabilirea unor reguli cu privire la reglementarea aplicabilă în cazul
concursului de legi penale, respectiv atunci când spre exemplu:
- o infracţiune începe să fie comisă sub o lege penală şi se epuizează sub o altă lege
penală - în acest caz se va aplica legea penală în vigoare la momentul epuizării
infracţiunii;
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât de o lege penală generală cât şi de o lege
penală specială, ambele în vigoare în acelaşi timp – în acest caz se va aplica legea
penală specială, deoarece legea specială derogă de la legea generală;
- aceeaşi faptă penală este reglementată atât în norme cuprinse în partea specială a
Codului penal, cât şi în norme penale cuprinse în legi cu caracter extrapenal – situaţie
în care se va aplica legea extrapenală pentru că aceasta particularizează condiţiile de
incriminare şi sancţionare a faptei respective.
§ 5. Extraactivitatea legii penale
De multe ori, când o lege penală intră în vigoare există , încă neepuizate, o serie de
raporturi juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare şi care urmează să primească soluţionare
ulterior acestui moment.
Sau, alteori, avem situaţii când deşi o lege penală a ieşit din vigoare continuă totuşi să
subziste unele raporturi juridice născute pe când legea era încă activă şi care nu şi-au găsit
rezolvare până la abrogarea ei.
Aceste cazuri au primit denumirea de situaţii tranzitorii.
Extraactivitatea legii a cărei aplicare se face este soluţia adoptată în astfel de situaţii şi ea se
poate realiza în 2 modalităţi:
- prin aplicarea legii vechi – caz în care vom spune că aceasta este ultraactivă, situaţie
caracteristică legilor penale temporare
- prin aplicarea legii noi – caz în care vom spune că aceasta devine retroactivă, derogând
astfel de la principiul neretroactivităţii legii penale; un caz special de retroactivitate a
legii penale îl reprezintă legea penală interpretativă care stabileşte înţelesul unor
reglementări cuprinse în legea veche, legea interpretată.
Legiuitorul român a urmărit, totuşi, relevarea principiului umanismului, o dată în plus faţă
de infractor, şi în acest scop a optat pentru aplicarea legii penale mai favorabile în cazul în care de

7
la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi
penale, acesta fiind un caz clasic de extraactivitate a legii penale.
§ 6. Aplicarea legii penale mai favorabile
Aplicarea legii penale mai favorabile este reglementată de art.15 alin.2 din Constituţia
României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, dar şi de
art.13, 14, 15 din Codul penal în vigoare unde sunt prevăzute două ipoteze:
¾ Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o
hotărâre definitivă, situaţie în care pentru determinarea legii penale mai favorabile
se vor avea în vedere:
- condiţiile de incriminare a faptei
- condiţiile de urmărire şi de judecată
- condiţiile de sancţionare a faptei
- alte condiţii hotărâtoare pentru aplicarea legii penale mai favorabile, cum ar fi: recidiva,
concursul de infracţiuni, circumstanţele atenuante şi agravante, etc.
¾ Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care a intervenit o
hotărâre definitivă, când întâlnim două situaţiii distincte:
- aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau
amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară – reglementată de art. 14
din actualul Cod penal care prevede că legea nouă este obligatorie în toate situaţiile
atunci când se înlocuieşte pedeapsa mai gravă pronunţată de instanţă în baza legii vechi
cu o pedeapsă de altă natură, mai atenuată, sau se reduce maximul special încât devine
inferior pedepsei aplicate de instanţă; de reţinut şi faptul că pedepsele complementare,
măsurile de siguranţă, precum şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzute de legea
nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
- aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară – reglementată de art.15 din
actualul Cod penal în sensul că dacă dacă sancţiunea aplicată este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de
persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie
menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi însă coborâtă sub
limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului
special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Criteriile avute în vedere de instanţă
pentru apllicarea facultativă a legii penale mai favorabile privesc: gravitatea infracţiunii
săvârşite, persoana condamnatului, conduita acestuia, precum şi timpul executat din
pedeapsă.

Secţiunea a III-a
Aplicarea legii penale în spaţiu

§ 1. Noţiunea şi cadrul de reglementare al aplicării legii penale în spaţiu


În timp ce legea penală română se aplică tuturor infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României, infracţiunile pot fi săvârşite în spaţii diferite, atât pe teritoriul României cât şi în afara
acestui teritoriu, de către cetăţeni români sau de căte cetăţeni străini împotriva statului sau a

8
cetăţenilor români. De asemenea, există cazuri când cetăţenii străini săvârşesc infracţiuni pe
teritoriul ţării noastre şi se refugiază pe teritoriul altor state, sau săvârşesc infracţiuni în străinătate
şi se refugiază pe teritoriul României.
În consecinţă, aplicarea legii penale în spaţiu îmbracă aspecte diferite, astfel:
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României –
se va avea în vedere principiul teritorialităţii legii penale
- când aplicarea legii penale se face în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului
României – se va avea în vedere fie principiul personalităţii legii penale, fie cel al
realităţii legii penale, fie al universalităţii legii penale
- aplicarea legii penale române tebuie făcută şi în raport cu formele care privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii, în cazul extrădării
§ 2. Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul ţării
Art. 3 din actualul Cod penal prevede principiul teritorialităţii sub formularea: „Legea
penală a României se aplică pentru toate infracţiunile săvârşite pe teritoriul României”.
În baza acestui principiu, orice persoană care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul ţării
noastre, indiferent de cetăţenia sa şi de locul unde îşi are domiciliul va fi trasă la răspundere
penală potrivit prevederilor legii penale române.
Pentru o aplicare corectă şi coerentă a acestui principiu trebuie explicată noţiunea de
„teritoriu”, în accepţiunea dată de legea penală, respectiv aşa cum este stipulată în art. 142 din
actualul Cod penal: ” Prin termenul teritoriu din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării”
se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia”.
Remarcăm faptul că infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării priveşte însă nu doar orice
infracţiune comisă pe teritoriul ţării, dar şi pe acelea săvârşite pe o navă sau aeronavă română,
conform art. 143 alin.1 din Codul penal în vigoare, astfel conferindu-se un înţeles mai amplu
noţiunii de teritoriu prezentată anterior. Acelaşi articol precizează în mod suplimentar, în alin.2, că
infracţiunea se va considera săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu a fost
desfăşurat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii,această prevedere fiind
cunoscută în doctrină şi ca principiul ubicuităţii.
Excepţiile de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii privesc patru
situaţii, când aplicabilă poate fi legea penală străină:
- imunitatea de jurisdicţie
- infracţiuni săvârşite în sediile misiunilor diplomatice
- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe
teritoriul României
- infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul
României.
§ 3. Aplicarea legii penale faptelor săvârşite în afara teritoriului ţării
Aşa cum am amintit anterior în ipoteza aplicării legii penale faptelor săvârşite în afara ţării
operează trei principii:
¾ principiul personalităţii legii penale, prevăzut în art. 4 din actualul Cod penal,
stipulează că legea penală va fi aplicată infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România;
¾ principiul realităţii legii penale, prevăzut în art. 5 din actualul Cod penal,
precizează că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
în condiţiile în care sunt îndreptate contra statului român sau contra vieţii,

9
integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român, dacă făptuitorul este cetăţean
străin sau apatrid care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre;
¾ principiul universalităţii legii penale, consacrat în art. 6 din actualul Cod penal
stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
României în condiţiile în care făptuitorul, cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul în
străinătate, săvârşeşte o faptă prevăzută ca infracţiune alta decât cele enumerate în
aliniatul precedent, faptă incriminată şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
(dublă incriminare) şi se află în România; în cazul infracţiunilor îndreptate
împotriva statului român sau a unui cetăţean român infractorul poate fi judecat şi
dacă s-a obţinut extrădarea lui.
Trebuie precizat însă faptul că dispoziţiile privitoare la realitatea şi universalitatea legii
penale sunt aplicabile dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională.

Secţiunea a IV-a
Extrădarea şi alte forme de cooperare internaţională pentru reprimarea
criminalităţii

§ 1. Formele de cooperare judiciară în materie penală


Reglementările existente, în principal Legea nr. 302/2004, prevăd ca forme de cooperare
judiciară internaţională în materie penală:
- extrădarea
- predarea în baza unui mandat european de arestare
- transferul de proceduri în materie penală
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor
- transferul persoanelor condamnate, etc
§ 2. Extrădarea, formă de coperare judiciară internaţională în materie penală
Extrădarea este un act bilateral, politic şi juridic, prin care statul pe teritoriul căruia se află
un infractor străin îl predă, la cerere, statului unde s-a săvârşit infracţiunea, ori statului ale cărui
interese au fost afectate prin săvârşirea faptei, sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la
răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul respectiv .
Din această definiţie a noţiunii rezultă caracteristicile extrădării, respectiv:
- act de cooperare judiciară internaţională
- act bilateral, realizat între două state (statul solicitat şi statul solicitant)
- conţinut politic (realizat pe baza voinţei liber exprimate ţn cadrul convenţiilor
internaţionale)
- pronunţat caracter juridic (reglementată prin norme de drept)
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată, conform art. 9 din actualul Cod penal:
- pe bază de convenţie internaţională
- pe bază de reciprocitate
- în lipsa acestora, în temeiul legii.
Clasificarea extrădării se poate face, după poziţia statului aflat în discuţie, în:
- pasivă – când statul acordă extrădarea
- activă – când statul cere extrădarea.
§ 3. Extrădarea pasivă
Pentru a se realiza extrădarea pasivă legislaţia în vigoare cere îndeplinirea unor condiţii
expres prevăzute cu privire la:
- persoana supusă extrădării

10
- faptele săvârşite
- pedeapsa prevăzută de lege sau pedeapsa aplicată de instanţa de judecată
- competenţa privind urmărirea, judecarea şi executarea pedepsei.
§ 4. Extrădarea activă
În situaţia extrădării active reglementările actuale prevăd că, extrădarea unei persoane
împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de executare a
pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată staului străin pe
teritoriul căruia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute
de legea privind cooperarea judiciară în materie penală.
§ 5. Alte dispoziţii privind extrădarea
În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se aplică extrădara simplificată, fără
verificarea condiţiilor speciale prevăzute de Legea nr. 320/2004, ori de câte ori sunt îndeplinite
condiţiile necesare extrădării voluntare.

CAPITOLUL IV
RAPORTUL JURIDIC PENAL

Secţiunea I
Noţiunea raportului juridic penal şi categoriile acestuia

§ 1. Noţiunea raportului juridic


În momentul intrării în vigoare a legii penale ia naştere un raport juridic penal între stat şi
membrii societăţii, raport în care:
- statul are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage
la răspundere penală pe cai care au săvârşit infracţiunea,
- iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a suporta sancţiunile
penale în măsura în care au încălcat prevederile normelor penale.
§ 2. Categoriile raporturilor juridice penale
În funcţie de modul în care se realizează respectarea dispoziţiilor normelor penale
distingem între:
- raporturi juridice penale de conformare sau cooperare – când respectarea se face de
bună voie de către majoritatea participanţilor;
- raporturi juridice penale de conflict sau de contradicţie – determinate de încălcarea
normei penale urmată de aplicarea unor sancţiuni penale celor vinovaţi.

Secţiunea a II-a
Raportul juridic penal de conformare
§ 1. Noţiunea raportului juridic penal de conformare
Raportul juridic penal de conformare reprezintă acel raport ce ia naştere din conformarea
faţă de normele juridice penale şi constă din dreptul statului de a pretinde respectarea valorilor
sociale ocrotite de lege şi obligaţia membrilor societăţii de a respecta conduita descrisă în
normele de incriminare.
§ 2. Subiectele raportului juridic penal de conformare
- statul, subiect determinat, principal
- persoana fizică sau juridică, nedeterminată în individualitatea sa, subiect adiacent

11
§ 3. Conţinutul şi obiectul raportului juridic penal de conformare
Conţinutul acestui raport juridic este format din:
- dreptul statului de a pretinde membrilor societăţii o conduită conformă cu cerinţele
normei penale
- obligaţia membrilor societăţii să se conformeze acestor cerinţe
Obiectul îl constituie însăşi conformarea destinatarilor normei penale.
§ 4. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare
Naşterea acestui raport se realizează în momentul intrării în vigoare a normei penale.
Modificarea lui se produce prin extinderea sau restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare poate avea loc prin:
- ieşirea din vigoare a normei penale
- pierderea calităţii cerută de lege de către destinatarul obligaţiilor prevăzute prin normă
- săvârşirea faptei interzise – ceea ce determină apariţia unui nou raport juridic penale,
raportul juridic penal de conflict

Secţiunea a III-a
Raportul juridic penal de conflict

§ 1. Noţiunea raportului juridic penal de conflict


Raportul juridic penal de conflict reprezintă raportul care se naşte între stat şi infractor, din
momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de
norma penală încălcată şi obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea.
§ 2. Subiectele raportului juridic penal de conflict
- statul – are dreptul de a trage la răspundere, prin organele sale specializate, pe cei care
au încălcat legea penală
- persoana fizică sau juridică care a săvârşit o infracţiune şi poate răspunde din punct de
vedere penal, în condiţiile legii
§ 3. Conţinutul şi obiectul raportului juridic penal de conflict
Conţinutul acestui raport este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, respectiv:
- dreptul statului de a stabili temeiurile răspunderii penale şi de a impune aplicarea
sancţiunii corespunzătoare
- obligaţia persoanei fizice sau juridice care a comis infracţiunea de a răspunde penal
pentru fapta săvârşită şi de a executa sancţiunea aplicată, dar şi dreptul de a pretinde
pedepsirea sa în limitele prevăzute de lege şi cu respectarea drepturilor procesuale
Obiectul îl constituie aplicarea şi executarea pedepsei principale, pedepsei accesorii şi a
celei complementare, precum şi a măsurilor educative.
§ 4. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict
În ceea ce priveşte momentul naşterii raportului juridic penal de conflict doctrina a
înregistrat opini diferite, respectiv:
- data săvârşirii infracţiunii
- data descoperirii infracţiunii
- data învinuirii infractorului
- data pronunţării hotărârii definitive de condamnare
Modificarea acestui raport se poate realiza în mai multe moduri:
- prin adoptarea unei legi mai favorabile după săvârşirea infracţiunii
- prin apariţia unei legi de graţiere care comută pedeapsa aplicată în una mai uşoară

12
- prin apariţia unei legi de graţiere a pedepsei principale, fără a afecta şi pedepsele
complementare.
Stingerea lui se realizează prin:
- executarea pedepsei
- înlăturarea executării sancţiunilor penale pritr4-un mod prevăzut de lege

Secţiunea a IV-a
Faptele juridice penale
§ 1. Noţiunea faptelor juridice penale
Faptele juridice penalesunt acele stări, situaţii, împrejurări, fapte, prevăzute de legea penală,
care dau naştere, modifică sau sting raportul juridic penal de conflict.
§ 2. Clasificarea faptelor juridice penale
După efectele pe care le produc asupra raportului juridic penal distingem între:
- fapte juridice constitutive – când determină naşterea raportului juridic penal
- fapte juridice modificatoare – când au ca efect modificarea regimului răspunderii penale
pe durata derulării raportului juridic penal
- fapte juridice extinctive – când au ca rezultat stingerea raportului juridic penal.

CAPITOLUL V
NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

Secţiunea I
Conceptul de infracţiune şi definiţia generală a infracţiunii
Există mai multe definiţii ale acestui termen dar consacrarea sa în art. 17 alin.1 din actualul
Cod penal se face prin prezentarea trăsăturilor esenţiale, respectiv: „Infracţiunea este fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”, şi se continuă cu
precizarea din alin2. „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Secţiunea a II-a
Pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii

§ 1. Noţiunea şi condiţiile pericolului social


Pentru ca o faptă pevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie să atragă răspunderea
penală a infractorului trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social.
Pericolul social reprezintă încălcarea normelor în vigoare avînd ca rezultat împiedicarea
desfăşurării normale a relaţiilor sociale. Gradul de pericol social al unei infracţiuni trebuie să fie
mai ridicat comparativ cu al celorlalte forme de ilicit juridic (civil, admimistrativ, disciplinar).
Gradul de pericol social cerut pentru existenţa infracţiunii trebuie raportat la împlinirea cumulativă
a următoarelor condiţii:
- să existe o acţiune sau inacţiune
- acţiunea sau inacţiunea să aducă atingere anumitor valori sociale (să pună în primejdie,
să vatăme sau să lezeze valorile sociale apărate de legea penală)
- pentru sancţionarea acţiunii sau inacţiunii să fie necesară aplicarea unei pedepse.

13
§ 2. Felurile pericolului social
În legislaţia penală şi în doctrină se distinge între:
- pericol social generic – stabilit de legiuitor în momentul incriminării faptei
- pericol social concret (specific) – apreciat de organele judiciare în urma săvârşirii
faptei; reprezintă unul din criteriile individualizării pedepsei.
§ 3. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni
Art. 181 din actualul Cod penal reglementează cazul în care o faptă are un grad de pericol
social redus, atingerea adusă în concret vreuneia din valorile sociale apărate de legea penală este
minimă şi, în consecinţă, nu constituie infracţiune.
Criteriile de stabilire în concret a gradului de pericol social sunt:
- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei
- scopul urmărit de făptuitor în comiterea faptei
- împrejurările în care a fost comisă fapta
- rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce
- persoana şi conduita făptuitorului.

Secţiunea a III-a
Vinovăţia, trăsătură esenţială a infracţiunii
§ 1. Vinovăţia şi factorii săi
Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să poată fi calificată ca infracţiune ea trebuie să
îndeplinească pe lângă cerinţa legată de gradul de pericol social şi pe cea legată de vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de
urmările faptei sale.
Ea presupune interacţiunea a doi factori:
- factorul intelectiv – priveşte reprezentarea la nivelul conştiinţei a faptei şi a rezultatului
socialmente periculos
- factorul volitiv – priveşte voinţa de a săvârşi fapta.
§ 2. Formele şi modalităţile vinovăţiei
Art. 19 alin.1 din actualul Cod penal prevede ca forme principale ale vinovăţiei intenţia şi
culpa, dar remarcăm existenţa la unele infracţiuni a unei forme mixte de vinovăţie, praeterintenţia.
Intenţia, ca formă a vinovăţiei, se poate prezenta, la rândul ei, în două modalităţi:
- intenţia directă – când infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, mai mult, urmăreşte
producerea rezultatului socialmente periculos (art.19 alin.1 pct.1 lit.a din actualul Cod
penal)
- intenţia indirectă – când infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui (art.19 alin.1 pct.1 lit.b din actualul Cod penal) .
Alte modalităţi ale intenţiei ca formă a vinovăţiei pe care doctrina le enumeră sunt:
- intenţia simplă – când infractorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului
- intenţia calificată – când prin producerea rezultatului se urmăreşte atingerea unui scop
prevăzut în norma de incriminare
- intenţia iniţială – când se prevede rezultatul de la început
- intenţia unică – atunci când se urmăreşte săvârşirea unei singure fapte sau obţinerea
unui singur rezultat
- intenţia complexă – când se decide săvârşirea mai multor fapte sau/şi obţineea mai
multor rezultate, etc.
Culpa, ca formă a vinovăţiei, comportă la rândul ei mai multe modalităţi:

14
- culpa cu prevedere sau uşurinţa – când infractorul prevede rezultatul socialmente
periculos al faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
(art.19 alin..1 pct.2 lit.a din actualul Cod penal)
- culpa simplă sau neglijenţa – când infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă (art.19 alin.1 pct.2 lit.b din actualul Cod penal)
Alte modalităţi ale culpei :
- imprudenţa – activitatea se desfăşoară fără ca făptuitorul să-i acorde atenţia necesară
- nepriceperea – lipsa cunoştinţelor cerute de corecta îndeplinire a unei activităţi
- nedibăcia – lipsa abilităţilor făptuitorului în acel caz
- culpa directă – vizează comportarea infractorului însuşi
- culpa indirectă – priveşte o acţiune săvârşită de o altă persoană.
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă mixtă de vinovăţie întâlnită în cazurile în
care prin săvârşirea faptei se produc două rezultate:
- un rezultat cu o gravitate mai redusă, urmărit sau acceptat de către făptuitor, deci
săvârşit cu intenţie
- şi un rezultat mai grav, imputabil făptuitorului ca fiind obţinut de acesta din culpă,
deoarece l-a prevăzut dar nu l-a acceptat sau nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l
prevadă.

Secţiunea a IV-a
Fapta prevăzută de legea penală, trăsătură esenţială a infracţiunii
Conceptul de faptă prevăzută de legea penală nu trebuie confundat cu cel de infracţiune.
Art.17 alin.1 din actualul Cod penal: „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” clarifică acest aspect. Deci, simpla cuprindere
într-un text de lege penală a caracteristicilor unei fapte nu o califică drept infracţiune. Este necesară
îndeplinirea şi a celorlalte cerinţe, a pericolului social şi a formei de vinovăţie prevăzută de norma
de reglementare cu care trebuie săvârşită fapta, lipsa oricăreia dintre aceste trăsături conduce la
înlăturarea caracterului penal al faptei.
În concluzie, orice infracţiune trebuie prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă
prevăzută de legea penală este şi infracţiune.

CAPITOLUL VI
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Secţiunea I
Noţiunea şi clasificarea conţinutului infracţiunii

§ 1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii


Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor obiective şi subiective, cerute de
norma de incriminare pentru ca un anumit tip de faptă să constituie infracţiune.
§ 2. Clasificarea condiţiilor din norma de incriminare
¾ după elementele la care se referă:
- condiţii cu privire la latura obiectivă şi la cea subiectivă a actului de conduită
- condiţii cu privire la obiectul şi subiecţii infracţiunii
- condiţii cu privire la timpul, locul şi modul de desfăşurare a infracţiunii

15
¾ după rolul şi importanţa incriminării:
- condiţii esenţiale
- condiţii accidentale
¾ după momentul săvârşirii faptei:
- condiţii preexistente
- condiţii concomitente
- condiţii subsecvente
¾ după cum privesc fapta sau persoana făptuitorului:
- condiţii reale
- condiţii personale
§ 3. Clasificarea conţinuturilor particulare din norma de incriminare
¾ după structura lor:
- conţinutul juridic
- conţinutul constitutiv
- conţinutul simplu
- conţinutul complex
¾ în raport cu variantele de incriminare:
- conţinutul de bază sau tipic
- conţinutul agravat
- conţinutul atenuat
¾ în raport cu criteriul formelor de săvârşire ale faptelor incriminate:
- conţinutul integral
- conţinutul trunchiat sau atipic

§ 4. Structura conţinutului generic al faptei de incriminare


Structura conţinutului generic al faptei incriminate cuprinde:
¾ condiţii preexistente - referitoare la:
- obiectul infracţiunii
- subiecţii infracţiunii
- locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
¾ conţinutul constitutiv al infracţiunii, care cuprinde cele două laturi:
- obiectivă
- subiectivă

Secţiunea a II-a
Condiţiile preexistente faptei incriminate

§ 1. Obiectul faptei incriminate


Obiectul infracţiunii este constituit din valoarea socială şi relaţiile sociale constituite în
jurul acestei valori care sunt puse în pericol sau prejudiciate efectiv prin săvârşirea infracţiunii.
Distingem între:
¾ obiectul juridic al infracţiunii – constituit din relaţiile sociale ocrotite de normele de
drept
- obiect juridic generic sau de grup
- obiect juridic special
- obiect juridic special simplu
- obiect juridic special complex

16
¾ obiectul material – bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra căreia este îndreptată
activitatea infracţională
§ 2. Subiecţii faptei incriminate
Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate într-un raport juridic penal de conflict fie ca
urmare a săvârşirii infracţiunii, fie a suportării consecinţelor determinate de comiterea acesteia,
respectiv:
- subiecţi activi – persoane fizice sau juridice care săvârşesc sau contribuie la comiterea
unei infracţiuni şi pot fi traşi la răspundere penală, potrivit legii
- subiecţi pasivi – persoane fizice sau juridice titulare ale valorilor socaile ocrotite de
legea penală, vătămate prin săvârşirea infracţiunii. Distingem între:
- subiect pasiv general – întotdeauna statul
- subiect pasiv special – persoana fizică sau juridică care afectată de rezultatele
socialmente periculoase ale infracţiunii
§ 3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
În general nu au relevanţă pentru calificarea faptei ca infracţiune. Există însă şi excepţii:
- când sunt elemente constitutive ale infracţiunii (în public, în timp de război, ş.a.)
- când sunt elemente circumstanţiale în conţinutul calificat sau agravat al unor infracţiuni
(tîlhăria comisă în timpul nopţii sau în public sau în timpul unei calamităţi – variante
agravate ale infracţiunii tip)

Secţiunea a III-a
Conţinutul constitutiv al infracţiunii

§ 1. Latura obiectivă
Activitatea fizică materială desfăşurată de subiectul activ, susceptibilă să producă o
schimbare în lumea înconjurătoare prin punerea în pericol sau lezarea efectivă a uneia valori
sociale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare acesteia constituie latura obiectivă a infracţiunii.
Structura laturii obiective a infracţiunii cuprinde trei componente:
¾ elementul material – reprezintă actul de conduită interzis sau impus prin norma de
reglementare şi se poate realiza, de regulă, printr-o acţiune sau o inacţiune
¾ urmarea imediată, numită şi urmare socialmente periculoasă – reprezintă rezultatul
propriu-zis al infracţiunii, imediat, schimbarea în lumea obiectivă produsă prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, schimbare care determină atingerea în
orice mod a vreuneia din valorile sociale ocrotite din punct de vedere penal. Acest
rezultat poate consta:
- fie într-o stare de pericol – când se creează o ameninţare pentru obiectul infracţiunii
- fie într-o vătămare efectivă – prin modificarea obiectului sau a poziţiei acestuia.
¾ legătura de cauzalitate – reprezintă legătura de la cauză la efect, respecziv între
elementul material şi urmarea socialmente periculoasă, legătură pretinsă de legea
penală pentru existenţa infracţiunii. Stabilirea legăturii de cauzalitate :
- este obligatorie – în cazul infracţiunilor de rezultat, cînd are loc o vătămare efectivă a
obiectului ocrotirii penale
- rezultă din săvârşirea faptei – în cazul infracţiunilor de pericol
§ 2. Latura subiectivă
Totalitatea condiţiilor cerute de lege, pentru calificarea ca infracţiune a faptei prevăzute de
legea penală, cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările
socialmente periculoase ale acesteia.

17
Conţinutul laturii subiective a infracţiunii cuprinde trei componente:
¾ elementul subiectiv (sau vinovăţia) este constituit din formele şi modalităţile
vinovăţiei şi reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de
urmările acesteia, exprimată în forma cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.
Vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii, se poate prezenta sub forma intenţiei,
culpei sau a praeterintenţiei.
¾ mobilul – reprezintă impulsul intern al făptuitorului din care ia naştere rezoluţia
infracţională, deci este legat de momentul iniţial al adoptării hotărârii. Lipsa
mobilului reprezintă un indiciu de anormalitate psihică şi determină cercetarea
responsabilităţii făptuitorului. Cunoaşterea mobilului serveşte la stabilirea
pericolului social concret şi individualizarea pedepsei, dar există şi situaţii când
mobilul este prevăzut în mod expres în norma de incriminare ca element al laturii
subiective sau apare ca element circumstanţial în conţinutul agravat al unor
infracţiuni.
¾ scopul – reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei şi presupune reprezentarea
clară a faptei de către făptuitor, deci este legat de momentul finalizării actului.
Cunoaşterea scopului are relevanţă, în general, doar în stabilirea pericolului social
concret şi individualizarea pedepsei. Uneori poate însă apare şi ca element
circumstanţial al variantei agravate a infracţiunii.

CAPITOLUL VII
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE

Secţiunea I
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

§ 1. Perioadele infracţiunii intenţionate


Activitatea infracţională prezintă, în derularea ei, două perioade:
¾ perioada internă – reprezintă un proces derulat la nivel psihic de iniţiere şi decizie
cu privire la hotărârea infracţională şi în acest sens distingem trei momente:
- naşterea ideii de a comite infracţiunea
- deliberarea
- luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea
¾ perioada externă – ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este delimitat de
momentul efectuării primului act material al săvârşirii infracţiunii şi respectiv de cel
al producerii rezultatului socialmente periculos, şi în această perioadă remarcăm trei
etape distincte:
- a actelor preparatorii sau de pregătire
- a actelor de executare propriu-zisă
- a urmărilor socialmente periculoase
§ 2. Noţiunea de faze ale infracţiunii intenţionate
Fazele de desfăşurare ale infracţiunii intenţionate reprezintă acele etape pe care le parcurge
activitatea infracţională din momentul primei manifestări exterioare şi până în momentul producerii
rezultatului, sau al epuizării activităţii infracţionale, dacă este cazul.

18
Secţiunea a II-a
Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite
§ 1. Noţiunea de forme ale faptei incriminate
Incriminările de fapt aflate pe o anumită treaptă de realizare a hotărârii infracţionale
constituie formele faptei incriminate. După momentul la care se realizează distingem între:
- acte pregătitoare
- tentativa
- infracţiune – fapt consumat
- infracţiune – fapt epuizat
§ 2. Actele pregătitoare (actele preparatorii)
Actele pregătitoare reprezintă actele care pregătesc condiţiile de trecere la executarea
acţiunii sau inacţiunii.
Remarcăm faptul că, fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracţionale, sunt
posibile numai la infracţiunile intenţionate.
Actele preparatorii ale infracţiunii intenţionate pot consta în:
- procurarea, licită sau ilicită a instrumentelor ce urmează a fi folosite la săvârşirea faptei
- confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau
dispozitivelor ce vor fi utilizate în comiterea faptei
- culegerea de informaţii, date cu privire la victimă şi respectiv la împrejurările în care va
fi săvârşită fapta
- luarea de măsuri de precauţie care să determine îngreunarea descoperirii faptei
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească activităţile desfăşurate pentru a fi calificate
drept acte pregătitoare:
- să fie efectuate neîndoielnic în vederea săvârşirii infracţiunii
- să fie săvârşite cu intenţie
- să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor în vederea comiterii
infracţiunii
- să nu aparţină elementului material al infracţiunii sau să constituie un început de
executare pentru acesta
După natura şi conţinutul lor distingem între:
- acte de pregătire materială
- acte de pregătire morală
În ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare doctrina a conturat
două sisteme:
¾ sistemul neincriminării actelor pregătitoare
¾ sistemul incriminării actelor pregătitoare care, la rândul lui, distinge între două teze:
- incriminarea limitată
- incriminarea nelimitată
§ 3. Tentativa
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care
a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
- existenţa intenţiei făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată
- punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea
- activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs din motive
independente de voinţa făptuitorului

19
Conţinutul tentativei este similar celui al infracţiunii distincţia principală intervenind la
nivelul urmării imediate, astfel:
- la forma tip a infracţiunii rezultatul socialmente periculos trebuie să constea într-o
vătămare efectivă a valorii sociale ocrotite
- la tentativa aceleiaşi infracţiuni rezultattul socialmente periculos va consta în crearea
unei stări de pericol cu privire la valoarea ocrotită în cazul în speţă.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă:
¾ în raport cu elementul material:
- infracţiuni omisive
- infracţiuni continue sau de obicei
- infracţiuni de execuţie promptă
¾ în raport cu elementul subiectiv:
- infracţiuni săvârşite din culpă
- infracţiuni praeterintenţionate
¾ alte infracţiuni, prin voinţa legiuitorului:
- infracţiuni cu consumare anticipată
- infracţiuni al căror început de executare este asimilat formei consumate
- infracţiuni de rezultat potenţial, deoarece acestea se consumă când apare posibilitatea
producerii rezultatului
În ceea ce priveşte modalităţile tentativei, aşa cum sunt prevăzute în actualul Cod penal în
art. 20, acestea sunt:
- tentativa întreruptă sau neterminată
- tentativa perfectă sau fără efect
- tentativa relativ improprie
- tentativa absolut împroprie
În privinţa incriminării tentativei în doctrină s-au exprimat două opinii:
- incriminarea nelimitată
- incriminarea limitată
Iar cu privire la sancţionarea tentativei s-au conturat, de asemenea, două teorii:
- teoria parificării pedepsei
- teoria diversificării pedepsei
§ 4. Infracţiunea - fapt consumat
Infracţiunea – fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport de
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Rezultatul socialmete periculos al acesteia se
produce o dată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective aşa cum este
prevăzut în norma de incriminare.
§ 5. Infracţiunea – fapt epuizat
Infracţiunea – fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii care, după momentul
consumării, datorită amplificării urmării sau a continuării activităţii infracţionale, se prelungeşte în
timp până la oprirea acţiunii sau inacţiunii.
Această formă atipică este întâlnită la:
- infracţiunile continue
- infracţiunile continuate
- infracţiunile de obicei
- infracţiunile progresive

20
Secţiunea a III-a
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, cauze de nepedepsire a
tentativei

§ 1. Desistarea, cauză generală de nepedepsire a tentativei


Renunţarea de bună voie a făptuitorului de a duce până la capăt activitatea infracţională
începută, deşi există posibilitatea continuării reale a acesteia, iar făptuitorul este conştient de
aceasta constituie desistarea, conform art. 22 alin.1 teza I din actualul Cod penal.
Pentru ca desistarea să-şi producă efectele în această calitate este necesar ca:
- desistarea să se producă după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare
- să existe o manifestare din care să rezulte voinţa făptuitorului de a renunţa la săvârşirea
infracţiunii
- renunţarea la continuarea activităţii infracţionale să se producă de bună voie renunţarea
la continuarea activităţii infracţionale să fie definitivă
§ 2. Împiedicarea producerii rezultatului, cauză generală de nepedepsire a tentativei
Făptuitorul care a împiedicat de bună voie producerea rezultatului socialmente periculos al
faptei sale este apărat de pedeapsă, conform art.22 alin.1 teza II din actualul Cod penal.
Pentru ca împiedicarea rezultatului să poată opera drept cauză de nepedepsire se cere:
- activitatea infracţională să fi fost realizată integral, dar să nu se fi produs urmarea
socialmente periculoasă aşa cum este prevăzută de lege
- făptuitorul să fi efectuat o intervenţie eficientă pentru a împiedica producerea
rezultatului, utilizând orice mijloace sau modalităţi disponibile şi urmărind prevenirea
efectelor socialmente periculoase
- manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost
voluntară
- împiedicarea producerii rezultatului să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
§ 3. Efectele desistării şi ale împiedicării producerii rezultatului
Art. 22 din actualul Cod penal prevede ca efect al desistării şi al împiedicării producerii
rezultatului nepedepsirea făptuitorului, dacă actele îndeplinite până în momentul desistăriisau
împiedicării nu constituie o altă infracţiune.

CAPITOLUL VIII
PARTICIPAŢIA

Secţiunea I
Consideraţii preliminare privind pluralitatea de infractori

§ 1. Noţiunea pluralităţii de infractori


Pluralitatea de infractori este întâlnită în cazul în care o infracţiune este săvârşită de două
sau mai multe persoane împreună.
§ 2. Formele pluralităţii de infractori
Doctrina penală distinge între:
¾ pluralitate naturală – întâlnită în cazul infracţiunilor care, prin natura lor, nu pot fi
săvârşite decât de două sau mai multe persoane împreună
¾ pluralitate constituită – întâlnită în cazul infracţiunilor care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:

21
- să existe o grupare de minim două persoane
- gruparea să aibă o organizare proprie stabilă
- gruparea să aibă ca program săvârşirea a una sau mai multe infracţiuni
¾ pluralitate ocazională sau participaţie penală – întâlnită în cazul în care la săvârşirea
infracţiunii participă un număr mai mare de persoane decât cele necesare prin natura
faptei

Secţiunea a II-a
Consideraţii generale privind participaţia penală

§ 1. Noţiunea participaţiei penale


Persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte penale se numesc participanţi şi pot
participa la ceasta în calitate de autori, instigatori sau complici.
§ 2. Condiţiile generale ale participaţiei penale
Pentru realizarea participaţiei penale trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
- să existe o pluralitate de infractori
- să existe o voinţă comună a participanţilor de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală
fapta să fi fost săvârşită de cel puţin unul din participanţi cu forma de vinovăţie cerută
de legea pentru existenţa infracţiunii.
§ 3. Felurile participaţiei penale
Din punctul de vedere al laturii subiective distingem între:
- participaţie penală proprie – când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie
- participaţie penală improprie – când forma de vinovăţie cu care acţionează participanţii
diferă
Din punctul de vedere al calităţii în care participanţiii contribuie la săvârşirea infracţiunii:
- participaţie penală simplă – sunt coautori
- participaţie penală complexă – unii au calitate de autori, alţii sunt complici sau
instigatori
Din punctul de vedere al contribuţiei participanţilor la săvârşirea infracţiunii:
- participaţie penală materială – contribuie la realizarea laturii materiale
- participaţie penală morală – contribuie la realizarea laturii subiective
După măsura în care se poate determina rolul fiecărui participant la săvârşirea faptei:
- participaţie penală determinabilă
- participaţie penală indeterminabilă

Secţiunea a III-a
Formele participaţiei penale

§ 1. Autoratul
Când o persoană săvârşeşte singur în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală atunci
are calitatea de autor.
Când autorul beneficiază în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de contribuţia adusă
sub forma instigării sau a complicităţii de către alte persoane atunci ne vom afla în cazul
autorarului ca formă a participaţiei penale.

22
§ 2. Coautoratul
Coautoratul este acea formă a participaţiei penale în care o faptă prevăzută de legea
penală este săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane toţi participanţii
acţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Există o serie de infracţiuni la care coautoratul nu este posibil:
- infracţiunile cu autor unic
- infracţiunile care se pot săvârşi numai în condiţiile în care nerespectarea obligaţiei
impuse de lege are un caracter personal
§ 3. Instigarea
Instigarea reprezintă forma participaţiei penale în care o persoană, numită instigator,
determină o altă persoană, numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în
condiţiile în care persoana instigată nu luase anterior hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de
legea penală iar activitatea de determinare a instigatorului este comisă cu intenţie şi este urmată
de executare.
Modalităţile instigării se clasifică după mai multe criterii:
¾ după numărul de persoane instigate
- instigare individuală – când persoanele cărora li se adresează sunt determinate
- instigare colectivă – se adresează unui număr nedeterminat de persoane
¾ după modul de determinare
- instigare mediată – când instigarea se realizează print-o altă persoană
- instigare imediată – când se realizează în mod direct, nemijlocit
¾ după coeziunea formei de vinovăţie a instigatului cu cea a instigatorului
- instigare proprie – când atât instigatorul cât şi instigatul acţionează cu intenţie
- instigare improprie – când instigatorul acţionează cu intenţie în timp ce instigatul
săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie
¾ după mijloacele de instigare
- instigare simplă – când mijloacele de deteminare sunt simple: îndemnuri, rugăminţi, etc.
- instigare calificată – când mijloacele de determinare se prezintă sub forma oferirii unor
daruri sau a unor sume de bani, a exercitării de presiuni, etc.
¾ după rezultatul obţinut
- instigare neizbutită sau cu efect negativ – când instigatorul nu reuşeşte în acţiunea sa de
a-l determina pe instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea penală
- instigare reuşită sau cu efect pozitiv – când instigatul acceptă instigarea şi trece la
săvârşirea faptei
- un caz particular este cel al instigării neurmată de executare în condiţiile în care deşi
iniţial instigatorul acceptă instigarea:
- se răzgândeşte şi nu mai trece la comiterea faptei
- comite o tentativă nepedepsibilă
- începe săvârşirea faptei dar desistă sau împiedică producerea rezultatului
În acest caz instigatul nu va fi pedepsit, dar instigatorul va răspunde penal în condiţiile
legii.
§ 4. Complicitatea
Complicitatea este forma participaţiei penale în care o persoană, numită complice, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală, sau promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza făptuitorul, neavând relevanţă în ce măsură îşi va duce la îndeplinire
ulterior promisiunea.

23
Formele complicităţii sunt clasificate după mai multe criterii, respectiv:
¾ după tipul actelor de sprijin realizate
- complicitate materială – procurarea de instrumente, înlăturarea unor obstacole, etc.
- complictate morală – susţinerea moralului făptuitorului prin promisiuni de tăinuire,
favorizare, etc.
¾ după momentul în care intervin actele de sprijin
- complicitate anterioară – actele de complicitate preced săvârşirea faptei
- complicitate concomitentă – actele de complicitate sunt efectuate în momentul comiterii
infracţiunii
¾ după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui
- complicitate prin acţiune – procură instrumente, adună informaţii, înlătură obstacole
- complicitate prin inacţiune – neexecutarea de către complice a unei obligaţii prevăzute
în atribuţiile sale în acest mod favorizând activitatea infracţională
¾ după modul de realizare a contribuţiei complicelui
- complicitate nemijlocită – există relaţie directă autor - complice
- complicitate mijlocită – sprijinul complicelui este acordat prin intermediul unui
mediator; acest tip se poate realiza în mai multe modalităţi:
- complicitate la instigare – complicele sprijină instigatorul să determine autorul să
săvârşească infracţiunea
- complicitate la complicitate – complicele are la rândul său un alt complice care âl
sprijină
- instigare la complicitate – complicele este instigat de către o terţă persoană să
acorde sprijinul său făptuitorului.

Secţiunea a IV-a
Participaţia penală improprie

§ 1. Consideraţii generale
Dacă în cazul participaţiei penale proprii toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, în situaţia participaţiei penale improprii
întâlnim forme diferite de vinovăţie, respectiv intenţie, culpă şi/sau lipsă de vinovăţie.
§ 2. Modalităţile participaţiei penale improprii
Art.31 din actualul Cod penal prevede ca modalităţi ale participaţiei penale improprii:
- modalitatea intenţie şi culpă - când autorul comite fapta din culpă iar instigatorul sau
complicele acţionează cu intenţie
- modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie - când autorul comite fapta fără vinovăţie în
timp ce instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie

Secţiunea a V-a
Pedeapsa în caz de participaţie

§ 1. Sisteme de sancţionare ale participanţilor la infracţiune


În legislaţia penală şi în doctrină s-au remarcat două sisteme de sancţionare:
- sistemul parificării pedepselor – când se consideră că toţi participanţii trebuie
sancţionaţi între aceleaşi limite de pedeapsă
- sistemul diversificării pedepselor – când sancţionarea celor ce participă în diferite
calitaăţi la săvârşirea infracţiunii trebuie făcută în funcţie de contribuţia fiecăruia

24
§ 2. Pedeapsa în cazul participaţiei penale proprii
Actualele reglementări penale adoptă pentru sancţionarea participanţilor în cazul
participaţiei penale proprii sistemul parificării, sancţionând astfel în mod unitar persoanele
implicate în comiterea infracţiunii.
§ 3. Pedeapsa în cazul participaţiei penale improprii
În acest caz pedepsa aplicată de legiuitor se raportează la sistemul diversificării pedepselor
în funcţie de poziţia subiectivă a participanţilor.
§ 4. Dispoziţii ale legii penale comune tuturor participanţilor la infracţiune
¾ Efectele circumstanţelor personale şi reale asupra pedepsei participanţilor
- circumstanţele personale îşi produc efectele doar asupra celor pe care îi caracterizează
şi pot fi subiective (forma de vinovăţie, mobilul şi scopul participantului) sau de
individualizare (antecedentele penale, particularităţile persoanei participante, etc.)
- circumstanţele reale se referă la faptă şi ţin de actul material al infracţiunii, respectiv
conţinutul atenuant sau agravant al faptei, mijloacele utilizate, împrejurările de loc şi
timp, ş.a., şi se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut.
¾ Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei instituie practic o clauză de
nepedepsire conform art.30 teza 1 din actualul Cod penal

CAPITOLUL IX
UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Secţiunea I
Consideraţii preliminare

§ 1. Noţiuni privind unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni


Situaţiile în care prezintă interes existenţa unităţii sau a pluralităţii de infracţiuni apar în
condiţiile în care există un complex de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi persoană. Există :
¾ unitate de infracţiune ori de câte ori un complex de date de fapt poate fi încadrat, în
ansamblul său, în conţinutul unei fapte determinate
¾ pluralitate de infracţiuni în cazurile în care, dintr-un complex de date de fapt, se
pot extrage condiţiunile necesare pentru existenţa mai multor infracţiuni
§ 2. Necesitatea distincţiei între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni –
este determinată de gradul de pericol social diferit pe care îl prezintă autorul, încadrarea faptei
comise de acesta în conţinutul unei singure infracţiuni sau în conţinuturile mai multor infracţiuni
având repercusiuni asupra calificării faptei, a răspunderii penale a infractorului, asupra
individualizării şi aplicării pedepsei, a curgerii termenului de prescripţie, ş.a.

Secţiunea a II-a
Unitatea de infracţiune şi felurile acesteia

§ 1. Noţiunea de unitate de infracţiune


Legea penală nu defineşte şi nu clasifică formele unităţii de infracţiune, dar ştiinţa dreptului
penal defineşte unitatea de infracţiune ca fiind situaţia în care făptuitorul realizează prin
activitatea sa conţinutul unei singure norme de incriminare.

25
§ 2. Formele unităţii de infracţiune
¾ unitate naturală de infracţiune – determinată de natura infracţiunii
¾ unitate legală de infracţiune – creată de legea penală
§ 3. Unitatea naturală de infracţiune şi formele sale
Există unitate naturală de infracţiune ori de câte ori activitatea unei persoane constituie
prin natura sa o activitate unică prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni, fără a
avea relevanţă numărul actelor din care este formată.
Formele unităţii de infracţiune sunt:
¾ infracţiunea simplă – formă a unităţii naturale de infracţiune care presupune o
singură rezoluţie infracţională, o singură acţiune sau inacţiune, o singură urmare
socialmente periculoasă;
¾ infracţiunea continuă – formă a unităţii naturale de infracţiune caracterizată de
posibilitatea prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul
material al laturii obiective, prin voinţa autorului, şi după momentul consumării
până la momentul epuizării când are loc practic încetarea activităţii infracţionale;
¾ infracţiunea deviată – formă a unităţii naturale de infracţiune în care autorul
intenţionează să săvârşească o infracţiune îndreptată împotriva unei anumite
persoane sau având în vedere un anumit obiect dar, prin devierea acţiunii
determinată de schimbarea poziţiei victimei, eroarea asupra identităţii acesteia sau
manipularea greşită a instrumentelor intervine schimbarea destinatarului activităţii
infracţionale, respectiv este prejudiciată o altă persoană sau este îndreptată acţiunea
împotriva unui alt obiect.
§ 4. Unitatea legală de infracţiune
Există unitate legală de infracţiune de fiecare dată când, deşi în aparenţă activitatea
desfăşurată de făptuitor întruneşte trăsăturile unei pluralităţi de conţinuturi de infracţiune dar, prin
voinţa leghiuitorului, este socotită ca reprezentând o infracţiune unică.
Formele unităţii legale de infracţiune sunt:
¾ infracţiunea continuată – formă a unităţii legale de infracţiune când o persoană
săvârşeşte, la intervale diferite de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni; remarcăm în cazul acestui tip de infracţiune existenţa a două momente
distincte respectiv momentul consumării infracţiunii, moment în care sunt întrunite
condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii continuate, şi momentul
epuizării infracţiunii, moment în care este săvârşită ultima acţiune sau inacţiune din
componenţa infracţiunii;
¾ infracţiunea complexă – formă a unităţii legale de infracţiune determinată de
existenţa în conţinutul infracţiunii ca element sau circumstanţă agravantă a unei
acţiuni sau inacţiuni care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea
penală;
¾ infracţiunea progresivă - formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată de
apariţia, după atingerea momentului de consumare a infracţiunii propriu-zise, a unor
amplificări ale rezultatului faptei apărute fără nici o intervenţie a făptuitorului şi
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave sau unei variante normative agravate ale
aceleiaşi infracţiuni; remarcăm existenţa a două modalităţi distincte, respectiv când
amplificarea rezultatului are loc prin natura faptei, fără intervenţia unor forţe
exterioare, sau când amplificarea rezultatului se produce ca rmare a apariţiei unor
împrejurări fortuite;

26
¾ infracţiunea de obicei - formă a unităţii legale de infracţiune care se săvârşeşte prin
repetarea actelor materiale incriminate de un număr de ori suficient de mare şi în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale pentru a fi considerată o activitate de obicei,
din obişnuiţă, sau care poate fi privită ca îndeletnicire; remarcăm şi în cazul acestei
infracţiuni existenţa unui moment de consumare, realizat când actele materiale s-au
succedat de un număr suficient de ori pentru a constitui element material al
infracţiunii de obicei, dar şi a unui moment de epuizare, determinat de săvârşirea
ultimului act.

Secţiunea a III-a
Pluralitatea de infracţiuni

§ 1. Noţiunea de pluralitate de infracţiuni


Prin pluralitate de infracţiuni legea penală defineşte situaţia în care o persoană a săvârşit
două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau a
săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru alte infracţiuni comise
anterior.
§ 2. Formele pluralităţii de infracţiuni
¾ pluralitate aparentă de infracţiuni – când o persoană săvârşeşte o faptă care prezintă
pericol social, este prevăzută de legea penală, şi care sub aspectul laturii obiective
pare că întruneşte conţinutul material al mai multor infracţiuni, dar în realitate ea
constituie o singură infracţiune (ex. infracţiunile complexe sau cele continuate)
¾ pluralitate reală de infracţiuni – când o persoană săvârşeşte, deodată sau succesiv,
mai multe infracţiuni; Codul penal distinge în această categorie existenţa a două
forme de bază, respectiv concursul de infracţiuni şi recidiva, dar literatura de
specialitate enumeră, din considerente didactice, şi o a treia formă, a pluralităţii
intermediare.
§ 3. Concursul de infracţiuni
Existenţa concursului de infracţiuni este determinată de săvârşirea, de către aceeaşi
persoană, a două sau mai multor infracţiuni mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă
pentru vreuna din ele şi numai dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecăţii.
Formele concursului de infracţiuni sunt:
¾ concursul real de infracţiuni – ori de câte ori două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceiaşi persoană, prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, înainte
de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
¾ concursul formal de infracţiuni – când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi
persoană, datorită împrejurărilor în care a fost comisă şi urmărilor pe care le-a
produs întruneşte elementele mai multor infracţiuni.
În ceea ce priveşte problema aplicării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni doctrina
distinge trei sisteme: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic
– acesta fiind, în principal, şi sistemul consacrat în Codul penal în vigoare. De asemeni trebuie
remarcat faptul că există pedepse distincte în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni de către o
persoană fizică sau de către o persoană juridică.
§ 4. Recidiva
Codul penal în vigoare reglementează existenţa stării de recidivă în mod diferit, funcţie de
persoana care îndeplineşte rolul de subiect activ al infracţiunii, respectiv dacă este o persoană
fizică sau o persoană juridică.

27
Astfel, în cazul persoanei fizice recidiva poate fi definită ca fiind forma pluralităţii de
infracţiuni care există când:
¾ după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau respectiv după condamnarea
la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni, înainte de executarea pedepsei,
în timpul executării sau în stare de evadare,
¾ sau, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni sau, în alte
cazuri după executarea a cel puţin 3 condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6
luni, după graţierea totală sau a restului restului de pedeapsă ori după împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei, ori respectiv a cel puţin 3
asemenea pedepse,
condamnatul săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an.
Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt marea recidivă post-condamnatorie sau
post-executorie, în cazul în care primul termen al recidivei este reprezentat de pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau cea a închisorii mai mare de 6 luni, precum şi mica recidivă post-condamnatorie şi
post-executorie, în cazul celor 3 pedepse mai mici de 6 luni.
Actualul Cod penal a reglementat în art. 39 pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana
fizică stabilind modul de contopire a pedepselor dar a lăsat la latitudinea instanţei de judecată
aprecierea gradului real de pericol social pe care îl prezintă infractorul recidivist şi respectiv
aplicarea unor sporuri speciale în anumite cazuri.
În ceea ce priveşte modalităţile recidivei în cazul persoanei juridice acestea sunt prevăzute
în art. 402 din actualul Cod penal astfel:
¾ recidiva post-condamnatorie – când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare persoana juridică săvârşeşte iar, cu intenţie, o infracţiune iar amenda
pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată;
¾ recidiva post-executorie – când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune, în
condiţiile în care amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau a fost
considerată ca executată
Pedeapsa în cazul recidivei persoanei juridice este reglementată în Codul penal în art. 402
în sensul în care, la recidiva post-condamnatorie, după stabilirea pedepsei în cazul infracţiunilor
săvârşite se va aplica pedeapsa cea mai mare care poate fi sporită până la maximul special prevăzut
de lege şi, dacă instanţa consideră necesar, se poate adăuga un spor variabil de pedeapsă care poate
ajunge chiar la jumătate din maximul special; în cazul recidivei post-executorii a persoanei juridice
se poate aplica pedeapsa amenzii sporită cu maximul special şi, dacă este cazul, un spor
suplimentar care poate ajunge la două treimi din acel maxim. Pedepsele complementare stabilite
pentru fiecare infracţiune vor fi aplicate alături de pedeapsa amenzii.
§ 5. Pluralitatea intermediară
Pluralitatea intermediară, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este întâlnită în cazul în care,
după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă; pedepasa aplicată va respecta regulile pentru
concursul de infracţiuni.

28
CAPITOLUL X
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Secţiunea I
Consideraţii preliminare privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

§ 1. Caracterul penal al faptei


Pentru ca o faptă să poată fi considerată cu caracter penal trebuie să prezinte trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii dar şi să întrunească, în mod cumulativ, toate condiţiile pentru a fi
încadrată într-o reglementare care stabileşte conţinutul faptelor prevăzute de legea penală.
Inexistenţa caracterului penal al faptei duce la inexistenţa infracţiunii, unicul temei al răspunderii
penale.
§ 2. Noţiunea şi clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Caracterul penal al faptei poate fi înlăturat:
¾ în mod nemijlocit – când se constată, în mod direct, inexistenţa uneia din trăsăturile
esenţiale ale oricărei infracţiuni;
¾ în mod mijlocit – ca urmare a unei stări, situaţii sau împrejurări, anume prevăzute de
legea penală, care determină lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate după:
¾ trăsătura esenţială asupra căreia fiecare cauză de înlăturare a caracterului penal al
faptei îşi răsfrânge în principal efectul - cauze care privesc pericolul social, cauze
care privesc vinovăţia, cauze care privesc prevederea faptei în legea penală;
¾ sfera de incidenţă – cauze generale şi cauze speciale;
¾ natura lor – cauze reale şi cauze personale.
§ 3. Constatarea existenţei cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Pentru a înlătura caracterul penal al faptei cauzele trebuie să fie constatate şi reţinute de
organul judiciar competent, activitate ce se poate realiza în orice fază a procesului penal.

Secţiunea a II-a
Legitima apărare
§ 1. Noţiunea şi fundamentul legitimei apărări
Potrivit art. 44 din actualul Cod penal legitima apărare reprezintă , în modalitatea sa
generală, acţiunea de apărare a unei persoane, acţiune determinată de nevoia acesteia de a înlătura
un atac material, direst, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes
obştesc, şi care pune grav în pericol persoana sau drepturile celui atac ori interesul obştesc, sau
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin
alte asemenea mijloace, într-o încăpere sau loc împrejmuit sau delimitat prin semne de marcare,
apărare care se realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Modalitatea specială a legitimei apărări a fost prevăzută de alin.21 al aceluiaşi articol unde
se precizează că „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit”.
În ceea ce priveşte fundamentul legitimei apărări acesta se bazează pe necesitatea de a
acorda victimei posibilitatea de a se apăra atunci când autorităţile competente nu pot interveni la

29
momentul şi locul agresiunii acest comportament fiind justificat în contextul circumstanţelor
speciale în care se desfăşoară şi neafectând ordinea de drept.
§ 2. Condiţiile legitimei apărări
În cazul modalităţii generale a legitimei apărări:
¾ condiţiile privind atacul - să existe un atac material, direct, imediat, injust şi care să
pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc;
¾ condiţiile privind apărarea – riposta să fie materializată într-o faptă prevăzută de
legea penală, necesară pentru respingerea atacului, îndreptată împotriva agresorului
şi desfăşurată în limitele proporţionalităţii atacului.
În cazul modalităţii speciale a legitimei apărări:
¾ condiţiile privind atacul – să existe o acţiune de pătrundere în locurile precizate în
textul de lege prin violenţă, viclenie sau alte asemenea mijloace, acţiune realizată de
către o persoană fizică responsabilă şi care să fie un act de voinţă al acesteia, de
asemeni acţiunea să fi început, să fie în curs de executare sau executată în întregime
şi să fie realizată fără nici un temei legal iar obiectul protejat de lege să fie orice
interes sau bunuri juridice personale fără a exista vreo limită;
¾ condiţiile privind apărarea – riposta să constituie o faptă prevăzută de legea penală,
necesară apărării, executată de orice persoană particulară sau de un reprezentant al
autorităţii, ea trebuie să respingă pătrunderea fără drept în locurile enumerate
executată prin mijlocele prevăzute de lege şi să apere doar bunurile sau valorile
aparţinând agresorului, nu şi pe acelea ale terţilor sau ale comunităţii; remarcăm de
asemeni că mijloacele necesare ripostei pot fi pregătite din timp sau pot fi
improvizate.
§ 3. Efectele legitimei apărări
¾ asupra laturii penale a cauzei – înlăturarea caracterului penal al faptei deoarece
lipseşte vinovăţia făptuitorului;
¾ asupra laturii civile a cauzei – în majoritatea cazurilor instanţa poate constata că are
loc înlăturarea caracterului de faptă ilicită civilă, ca temei al răspunderii civile.

Secţiunea a III-a
Starea de necesitate

§ 1. Noţiunea şi fundamentul stării de necesitate


Conform prevederilor art. 45 Cod penal constituie stare de necesitate săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală pentru salvarea unor valori sociale ocrotite de lege de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel.
Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul stării de necesitate este determinată de
vicierea factorului volitiv, respectiv de existenţa constrângerii voinţei celui care acţionează în
sensul salvării valorilor puse în pericol.
§ 2. Condiţiile stării de necesitate
¾ condiţiile privitoare la pericol – să existe un pericol imediat şi inevitabil de natură
să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun
important al acesteia sau un interes obştesc care pot fi salvate în condiţiile stării de
necesitate
¾ condiţiile privitoare la acţiunea de salvare – acţiunea de salvare trebuie să se
concretizeze într-o faptă prevăzută de legea penală, să fie necesară, să nu producă
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era

30
înlăturat şi, de asemenea, să nu fie îndeplinită de către o persoană sau pentru o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.
§ 3. Efectele stării de necesitate
¾ asupra laturii penale a cauzei – înlăturarea caracterului penal al faptei ca urmare a
lipsei vinovăţiei făptuitorului care a acţionat sub constrângere;
¾ asupra laturii civile a cauzei – nu există răspundere civilă în cazul în care fapta
săvârşită în stare de necesitate a fost efectuată pentru salvarea celui prejudiciat sau
vătămat; în celelate situaţii instanţa va decide de la caz la caz, în funcţie de
împrejurările în care a fost comisă fapta; remarcăm faptul că depăşirea limitelor
stării de necesitate şi producerea unor urmări vădit mai grave de către făptuitor duce
la tragerea la răspundere civilă a acestuia.

Secţiunea a IV-a
Constrângerea fizică şi constrângerea morală

§ 1. Noţiuni şi justificare teoretică


Constrângerea fizică sau forţa majoră există atunci când făptuitorul este supus unei
presiuni fizice căreia nu-i poate rezista, săvârşind sub influenţa acesteia o faptă prevăzută de legea
penală.
Constrângerea morală sau ameninţarea există atunci când făptuitorul este supus unei
presiuni psihice, irezistibile, determinându-l să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Justificarea acestor două modalităţi de constrângere îşi află fundamentarea în
imposibilitatea făptuitorului de a acţiona în mod liber, neconstrâns, în cazul forţei majore corpul
său fiind folosit ca un instrument de acţiune de către forţele constrângătoare, iar în cazul
ameninţării făptuitorul fiind obligat să efectueze anumite acte sau fapte sub imperiul unei
ameninţări cu un rău important.
§ 2. Condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii morale
¾ condiţiile constrângerii fizice – existenţa unei constrângeri asupra fizicului unei
persoane în situaţia în care acxeasta nu poate opune o rezistenţă eficace şi fapta
săvârşită sub presiunea forţei majore să fie prevăzută de legea peanlă.
¾ condiţiile constrângerii morale – existenţa unei ameninţări irezistibile asupra
psihicului unei persoane cu o stare de pericol grav pentru aceasta sau pentru o altă
persoană precum şi imposibilitatea înlăturării pericolului altfel decât prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală.
§ 3. Efectele constrângerii fizice şi ale constrângerii morale
¾ asupra laturii penale a cauzei – înlăturarea caracterului penal al faptei ca urmare a
lipsei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul, indiferent de tipul de constrângere
la care a fost supus;
¾ asupra laturii civile a cauzei – în principiu persoana care a acţionat sub una din cele
două forme de constrângere nu răspunde pentru urmările civile ale faptelor sale dar,
în cazul în care instanţa constată că a existat o culpă a făptuitorului se va aplica
principiul general al răspunderii pentru culpă.

31
Secţiunea a V-a
Cazul fortuit

§ 1. Noţiunea cazului fortuit şi cauzele împrejurărilor fortuite


Cazul fortuit există ori de câte ori acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un
rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea fiind datorată unei
împrejurări neaşteptate, adică acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
În ceea ce priveşte cauzele împrejurărilor fortuite acestea pot fi fenomene naturale,
imprudenţa victimei, anumite stări de boală ale făptuitorului, ş.a.
§ 2. Condiţiile cazului fortuit
¾ acţiunea sau inacţiunea unei persoane care intră în concurs cu o împrejurare
neprevăzută să fi produs un rezultat vătămător care să fie produs prin săvârşirea
astfel a unei fapte prevăzute de legea penală.
§ 3. Efectele cazului fortuit
¾ asupra laturii penale a cauzei – în majoritatea situaţiilor - înlăturarea caracterului
penal al faptei determinată de lipsa vinovăţiei făptuitorului
¾ asupra laturii civile a cauzei – când cazul fortuit nu se află în concurs cu alte cauze
care înlătură caractzerul penal al faptei efectul este de înlăturare a răspunderii civile;
în situaţii complexe instanţa trebuie să decidă în funcţie de împrejurările cazului.

Secţiunea a VI-a
Iresponsabilitatea

§ 1. Noţiunea şi justificarea teoretică a iresponsabilităţii


Iresponsabilitatea reprezintă starea de incapacitate psihică a unei persoane care o determină
pe aceasta ca, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, să
nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de urmările acestora, sau să-şi dirijeze
voinţa în mod conştient în raport cu aceste cauze
§ 2. Cauzele şi condiţiile iresponsabilităţii
¾ cauzele iresponsabilităţii pot fi, în principal, alienaţia mintală, dar şi alte cauze
(hipnoză, somnambulism, ş.a.)
¾ condiţiile iresponsabilităţii – existenţa unei stări de incapacitate psihică în
momentul săvârşirii faptei determinată de alienaţie mintală sau de alte cauze, iar
fapta săvârşită în această stare să fie prevăzută de legea penală.
§ 3. Efectele iresponsabilităţii
¾ asupra laturii penale a cauzei – fiind considerată o cauză personală subiectivă
iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei prin excluderea vinovăţiei
făptuitorului;
¾ asupra laturii civile a cauzei – în principiu este înlăturată răspunderea civilă atât a
făptuitorului, cât şi a celor ce aveau obligaţia supravegherii acestuia; excepţia o
reprezintă reţinerea unei culpe în sarcina acestora.

32
Secţiunea a VII-a
Beţia

§ 1. Noţiunea şi felurile beţiei


Beţia reprezintă starea psihofizică anormală în care se găseşte o persoană ca urmare a
efectelor produse asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale psihice de anumite substanţe
excitante sau narcotice consumate de acea persoană sau introduse în corpul său .
Felurile beţiei:
¾ după provenienţa sa – beţie determinată de alcool sau beţie determinată de
consumarea stupefiantelor
¾ după modul în care s-a ajuns în starea de beţie – beţie involuntară sau beţie
voluntară care, la rândul ei, poate fi ocazională sau cronică
¾ după gradul de intoxicare – completă sau incompletă
§ 2. Condiţiile beţiei accidentale complete
¾ făptuitorul să se fi aflat în momentul săvârşirii faptei în stare de beţie determinată de
alcool sau alte substanţe cu caracter ebriant, starea de beţie să fi fost accidentală,
completă, şi în aceste condiţiii să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
§ 3. Efectele stării de beţie
¾ în caz de beţie accidentală – starea de beţie accidentală, completă, constatată de
către organul judiciar competent, indiferent de substanţa cu caracter ebriant care a
determinat-o constituie circumstanţă personală care înlătură caracterul penal al
faptei şi, în anumite cazuri, poate înlătura şi răspunderea civilă a făptuitorului; dacă
starea de beţie accidentală este incompletă atunci va constitui doar o circumstanţă
atenuantă;
¾ în caz de beţie voluntară – starea de beţie voluntară, indiferent de gradul său,
complet sau incomplet, poate constitui o circumstanţă agravantă pentru situaţia în
care a fost preordinată sau o circumstanţă atenuantă, dacă se dovedeşte că a fost
ocazională, fără urmărirea unui scop infracţional.

Secţiunea a VIII-a
Minoritatea făptuitorului

§ 1. Noţiunea de minoritate a făptuitorului


Minoritatea făptuitorului este definită ca starea de incapacitate psihică a făptuitorului
determinată de vârsta sa şi respectiv de insuficienta dezvoltare psiho-fizică a acestuia, stare care îl
pune în imposibilitatea de a înţelege semnificaţia socială a faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod
conştient voinţa.
§ 2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei
¾ făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi să nu fi îndeplinit
condiţiile legale pentru a răspunde penal, respectiv să fi avut vârsta mai mică de 14
ani sau cuprinsă între 14 şi 16 ani dar să nu fi avut discernământ în momentul
săvârşirii faptei.
§ 3. Efectele stării de minoritate
¾ asupra laturii penale a cauzei – cauză personală de înlăturare a caracterului penal al
faptei numai pentru minorul făptuitor aflat în momentul săvârşirii faptei în situaţiile
prevăzute în acest sens de lege;

33
¾ asupra laturii civile a cauzei – minoritatea făptuitorului în momentul comiterii
faptei înlătură, în principiu, răspunderea civilă a acestuia, dar nu exclude
răspunderea civilă a celor care aveau obligaţia de îngrijire a acestora.

Secţiunea a IX-a
Eroarea în dreptul penal
§ 1. Noţiunea şi felurile erorii în dreptul penal
Eroarea constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către cel care săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, în momentul săvârşirii faptei, fie a unei stări, situaţii sau împrejurări,
esenţială pentru caracterizarea corectă a faptei, fie a unei dispoziţii legale.
Felurile erorii:
¾ după obiectul asupra căreia poartă – eroare de fapt sau eroare de drept
¾ după întinderea efectelor sale juridice – eroare principală sau eroare secundară
¾ după factorii determinanţi – eroare prin necunoaştere sau eroare prin amăgire
¾ după posibilităţile de evitare a acesteia – eroare de neînlăturat sau eroare vincibilă
§ 2. Eroarea de fapt
¾ Eroarea de fapt principală reprezintă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită în momentul
comiterii faptei de către făptuitor a unei stări, situaţii sau împrejurări esenţiale de care
depinde caracterul penal al faptei.
Condiţiile erorii de fapt principale:
¾ fapta să fie fie prevăzută de legea penală, făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul
săvârşirii faptei existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al acesteia şi eroarea să existe în tot timpul efectuării actelor de
executare a faptei.
Efectele erorii de fapt principale:
¾ asupra laturii penale a cauzei – în majoritatea situaţiilor constituie o cauză
personală care înlătură caracterul penal al faptei;
¾ asupra laturii civile a cauzei – înlătură răspunderea civilă a făptuitorului doar dacă
inducerea în eroare se datorează subiectului pasiv.
¾ Eroarea de fapt secundară reprezintă necunoaşterea de către făptuitor, în momentul
săvârşirii infracţiunii, a împrejurării care constituie o circumstanţă agravantă a acelei
infracţiuni.
Condiţiile erorii de fapt secundare:
¾ făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune şi să se fi aflat în eroare în timpul şi pe durata
comiterii faptei, iar eroarea să se refere la un element circumstanţial de agravare a
infracţiunii.
Efectele erorii de fapt secundare:
¾ înlăturarea aplicării agravantei făptuitorul urmând să răspundă pentru săvârşirea
infracţiunii în varianta tip a acesteia.
§ 3. Eroarea de drept
Eroarea de drept extrapenal – reprezintă forma erorii de drept al cărui obiect este format
dintr-o normă aparţinând altei ramuri de drept şi se prezintă ca o formă a erorii de fapt.
Eroarea de drept penal – reprezintă forma erorii de drept în care făptuitorul nu cunoaşte
sau cunoaşte greşit o normă cu caracter penal în momentul comiterii faptei.

34
Potrivit art. 51 alin. ultim din Codul penal în vigoare, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Per a contrario, necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legilor extrapenale înlătură caracterul penal al faptei.

CAPITOLUL XI
RĂSPUNDEREA PENALĂ

Secţiunea I
Răspunderea penală ca instituţie fundamentală

§ 1. Consideraţii generale privind răspunderea penală


Răspunderea penală, în sens larg, este definită ca fiind obligaţia unei persoane care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, dar şi dreptul care revine statului, prin instanţa de
judecată, de a aplica o pedeapsă.
În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege doar obligaţia unei persoane care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune penală.
§ 2. Principiile răspunderii penale
Principiile răspunderii penale sunt acele idei sau reguli diriguitoare care fixează cadrul
juridic al răspunderii penale cuprinse în normele penale care reglementează această instituţie. O
enumerare succintă a acestor principii cuprinde:
¾ infracţiunea – unic temei al răspunderii penale – art. 17 alin.2 Cod penal
¾ personalitatea răspunderii penale
¾ unicitatea răspunderii penale
¾ celeritatea răspunderii penale
¾ inevitabilitatea răspunderii penale
¾ individualizarea răspunderii penale
¾ prescriptibilitatea răspunderii penale
§ 3. Excepţii de la caracterul inevitabil al răspunderii penale
În ceea ce priveşte excepţiile de la caracterul inevitabil al răspunderii penale privesc
cauzele de înlocuire a răspunderii penale cu alte forme de răspundere juridică precum şi cauzele de
înlăturare a răspunderii penale.

Secţiunea a II-a
Înlocuirea răspunderii penale

§ 1. Consideraţii preliminare
Înlocuirea răspunderii penale reprezintă măsura prin care instanţa de judecată dispune, în
condiţiile legii, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în locul unei sancţiuni penale.
§ 2. Condiţiile înlocuirii răspunderii penale şi sancţiunile cu caracter administrativ
aplicabile
¾ condiţiile privind infracţiunea – raportate la pedeapsa stabilită de lege, fapta în
conţinutul ei concret şi prejudiciul adus;
¾ condiţiile privind persoana infractorului – raportate la atitudinea făptuitorului,
posibilităţile sale de îndreptare precum şi condamnări anterioare;
¾ înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni – art. 98 Cod penal
stabileşte condiţiile în care se poate realiza această înlocuire.

35
Secţiunea a III-a
Cauzele care înlătură răspunderea penală

§ 1. Consideraţii preliminare
Cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite situaţii, stări sau împrejurări,
posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul societăţii şi în baza condiţiilor prevăzute de lege,
determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
§ 2. Amnistia
Amnistia reprezintă actul de clemenţă acordat de către Parlamentul României prin lege
organică, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin care se înlătură
răspunderea penală, executarea pedepsei precum şi alte consecinţe ale condamnării, pentru
infracţiuni săvârşite până la apariţia legii de amnistie.
Clasificarea amnistiei se poate face după:
¾ întinderea efectelor – generală sau specială
¾ condiţiile de acordare – necondiţionată sau condiţionată
¾ momentul adoptării actului de amnistie – înainte de condamnare sau după
condamnare
Efectele amnistiei:
¾ amnistia intervenită înainte de condamnare atrage înlăturarea răspunderii penale
¾ amnistia intervanită după condamnarea definitivă înlătură răspunderea penală şi în
majoritatea cazurilor executarea pedepsei pronunţate precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării.
§ 3. Prescripţia răspunderii penale
Prescripţia răspunderii penale reprezintă stingerea dreptului statului de a trage la răspundere
penală pe cel care a săvârşit o infracţiune precum şi a obligaţiei celui vinovat de a suporta
consecinţele faptei comise după trecerea unui interval de timp, însoţită de anumite condiţii, de la
săvârşirea infracţiunii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute în art. 122 Cod penal şi sunt
variabile putând să se situeze pentru persoana fizică între 15 ani şi 3 ani iar pentru persoana
juridică între 10 ani şi 5 ani, în funcţie de natura şi durata pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare
categorie de infracţiune. Ele curg de la data săvârşirii infracţiunii sau, după caz, de la data epuizării
infracţiunii.
Art. 123 şi art. 124 Cod penal reglementează situaţiile de întrerupere a cursului prescripţiei
răspunderii penale şi respectiv instituie prescripţia specială potrivit căreia se înlătură răspunderea
penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege este depăşit cu
încă jumătate.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei penale aceasta operează pe timpul cât o
dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neânlăturat împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
§ 4. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
Plângerea prealabilă reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care aduce la
cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea infracţiunii de către făptuitor şi cere urmărirea şi
judecarea acelei infracţiuni; efectul depunerii plângerii prealabile constă, când este cazul, în
punerea în mişcare a acţiunii penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal.
Condiţiile în care tragerea la răspundere penală depinde de existenţa unei plângeri
prealabile sunt: să existe o infracţiune pentru care legea peanlă să prevadă în mod expres că
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, plângera prealabilă să fie făcută, în

36
majoritatea cazurilor, de persoana vătămată şi să aibă conţinutul prevăzut de lege şi, de asemeni, să
fie adresată şi introdusă la organul competent în termenul prevăzut de lege.
Lipsa plângerii prealabile sau nerespectarea condiţiilor de depunere a acesteia poate duce,
în cazurile expres prevăzute de lege, la înlăturarea răspunderii penale
Retragerea plângerii prealabile înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă
dacă este făcută în mod expres, total şi necondiţionat determină înlăturarea răspunderii penale.
§ 5. Împăcarea părţilor
Împăcarea părţilor reprezintă înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor de
a pune capăt conflictului născut între ei ca urmare a săvârşirii infracţiunii, înţelegere care în
anumite cazuri prevăzute de lege ănlătură răspunderea peanlă a infractorului şi consecinţele civile
ale faptei.
Pentru a produce efecte împăcarea părţilor trebuie ca legea să prevadă în mod expres, între
partea vătămată şi infractor să intervină împăcarea clar exprimată, totală, necondiţionată şi
definitivă şi să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

CAPITOLUL XII
PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI PENALE ŞI
INDIVIDUALIZAREA ACESTOR PEDEPSE

Secţiunea I
Consideraţii generale privind sancţiunile de drept penal
§ 1. Noţiunea şi caracterele sancţiunii de drept penal
Sancţiunile de drept penal reprezintă acele măsuri de constrângere represive şi preventive,
dar şi de reeducare, specifice dreptului penal, care se dispun de către instanţa de judecată împotriva
persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, scopul urmărit fiind de reatabilire a
ordinii de drept încălcate şi de prevenire a săvârşirii unor astfel de fapte.
Sancţiunile de drept penal sunt prevăzute de legea penală, sunt aflictive, se aplică numai ca
urmare a săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, sunt inevitabile şi indisponibile şi au ca scop
prevenirea săvârşirii unor noi asemenea fapte.
§ 2. Sistemul sancţiunilor de drept penal şi principiile acestor sancţiuni
Potrivit reglementărilor în vigoare sistemul sancţiunilor de drept penal cuprinde:
¾ pedepsele – reprezintă cele mai grave sancţiuni aplicabile infractorilor;
¾ măsurile educative – se aplică în exclusivitate minorilor infractori şi au
preponderent o funcţi educativă şi doar în subsidiar o funcţie represivă;
¾ măsurile de siguranţă – au caracter preventiv; sunt prevăzute de lege în scopul
înlăturării stării de pericol a făptuitorului şi, respectiv, al prevenirii comiterii de noi
fapte antisociale de către acesta.
Principiile sancţiunilor de drept penal sunt:
¾ legalitatea
¾ umanismul
¾ revocabilitatea
¾ individualizarea
¾ personalitatea

37
Secţiunea a II-a
Pedepsele

§ 1. Consideraţii generale privind pedepsele


Pedepasa este o sacţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi de
reeducare, este prevăzută de lege, şi se aplică de către instanţa de judecată infractorului în scopul
prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Ea are caracter legal, determinant, public, aflictiv, educativ
dar şi personal.
§ 2. Felurile pedepselor
Clasificarea pedepselor se poate face după mai multe criterii:
¾ după rolul şi importanţa lor – pedepse principale, complementare sau accesorii;
¾ după obiectivul asupra căruia poartă sancţiunea – pedepse privative de viaţă,
corporale, privative sau restrictive de libertate, morale sau pecuniare;
¾ după gradul de determinare a pedepselor – pedepse determinate sau nedeterminate
§ 3. Sistemul pedepselor
Sistemul pedepselor reprezintă cadrul general al pedepselor, respectiv enumerarea
categoriilor de pedepse, a felurilor şi limitelor generale ale acestora.
§ 4. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal român
Codul penal român reglementează în mod diferit pedepsele aplicabile persoanelor fizice de
cele aplicabile persoanelor juridice. Astfel:
Pedepsele aplicabile persoanelor fizice pot fi:
¾ pedepse principale – detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani sau
amenda
¾ pedepse complementare – interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani sau
degradarea militară
¾ pedepse accesorii – interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 Cod penal
Pedepsele aplicabile persoanelor juridice sunt:
¾ pedepse principale – amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei
¾ pedepse complementare – dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii
persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an, suspendarea uneia din
activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată
de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o
durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice pe o durată de la unu la 3 ani sau afişarea sau difuzarea hotărârii de
condamnare.

Secţiunea a III-a
Individualizarea pedepselor

§ 1. Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor


Individualizarea pedepsei reprezintă operaţia de adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu
gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii şi cu persoana infractorului astfel încât pedepasa să-
şi poată îndeplini cu maximă eficienţă funcţiile şi să-şi realizeze scopul.
Individualizarea pedepsei parcurge trei etape:
¾ etapa incriminării faptelor – respectiv a individualizării legale a pedepselor;

38
¾ etapa stabilirii răspunderii penale – reapectiv a individualizării judiciare a
pedepselor;
¾ etapa executării pedepsei – respectiv a individualizării administrative a pedepselor.
§ 2. Individualizarea judiciară a pedepselor
Individualizarea judiciară a pedepselor are la baza realizării sale o serie de criterii, reguli pe
care instanţa de judecată trebuie să le respecte cu ocazia stabilirii şi aplicării pedepsei. Asfel, se va
ţine cont de:
¾ dispoziţiile generale ale Codului penal
¾ limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal
¾ gradul de pericol social al faptei
¾ persoana infractorului
¾ împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală
§ 3. Circumstanţele atenuante şi agravante
Circumstanţele atenuante sau agravante sunt acele stări, situaţii, împrejurări sau calităţi
situate în afara conţinutului esenţial al infracţiunii dar care, întâmplător, însoţesc fapta sau privesc
situaţia personală a făptuitorului şi determină reducerea sau sporirea gradului de pericol social al
faptei ori periculozitatea infractorului. Ele se diferenţiază:
¾ după efectul pe care îl produc – circumstanţe atenuante sau circumstanţe agravante
¾ după modul de stabilire şi măsura în care se impun instanţelor- circumstanţe legale
sau circumstanţe judiciare
¾ potrivit obiectului la care se referă – circumstanţe reale sau circumstanţe personale
Circumstanţele atenuante legale generale prevăzute în Codul penal sunt: depăşirea
limitelor legitimei apărări, depăşirea limitelor stării de necesitate şi provocarea.
Circumstanţele atenuante judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei şi privesc: conduita
bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă de acesta pentru îndepărtarea
prejudiciilor aduse prin săvârşirea infracţiunii, atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii
dar şi orice alte împrejurări asemănătoare pe care instanţa le poate considera circumstanţe
atenuante.
Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei fie prin reducerea
pedepsei sub minimul special, fie prin schimbarea acesteia în una mai uşoară.
Circumstanţele agravante legale prevăzute în Codul penal sunt: săvârşirea faptei de trei sau
mai multe persoane împreună, săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, violenţe sau mijloace
care prezintă pericol public, asocierea în comiterea faptei a unui infractor major cu un minor,
săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală,ş.a., săvârşirea infracţiunii din motive josnice, în stare de beţie provocată în vederea
comiterii faptei sau de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.
Circumstanţele agravante judiciare sunt lăsate în mod deplin la aprecierea instanţei de
judecată care va considera pentru fiecare caz în parte, în concret, dacă există împrejurări legate
structural de faptă sau de persoana infractorului de natură să determine alicarea unei pedepse mai
severe.
Circumstanţele agravante au ca efect agravarea pedepsei în mod facultativ în sensul
creşterii acesteia până la maximul special sau, dacă este cazul cu aplicarea unui spor de pedeapsă,
dar fără a se putea realiza o substituire de pedeapsă, respectiv înlocuirea amenzii cu închisoarea sau
a închisorii cu detenţiunea pe viaţă.

39
CAPITOLUL XIII
APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR

Secţiunea I
Consideraţii preliminare privind aplicarea şi executarea pedepselor

§ 1. Consideraţii preliminarii privind aplicarea pedepselor


Aplicarea pedepselor reprezintă etapa în lupta antiinfracţională în care se identifică faptele
penale şi făptuitorii, se cercetează dacă acele fapte întrunesc conţinutul unor infracţiuni şi dacă
făptuitorii răspund penal urmând ca apoi să se treacă la aplicarea pedepselor potrivit prevederilor
legale.
§ 2. Consideraţii preliminarii privind executarea pedepselor
Combaterea fenomenului infracţional pentru a-şi realiza scopul trebuie să aibă în vedere şi
o a doua etapă, aceea a executării pedepselor. Astfel, pedeapsa aplicată de instanţa de judecată va
trebui executată potrivit naturii sale:
¾ pedeapsa amenzii – prin plata unei sume de bani;
¾ pedepsele privative de libertate – în regim de maximă siguranţă, închis, semideschis
sau deschis;
¾ pedepsele complementare – urmează a fi executate după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescripţia
executării pedepsei, excepţie făcând degradarea militară;
¾ pedepsele accesorii – executarea lor începe în momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
§ 3. Modalităţile aplicării şi executării pedepselor
Modalităţile aplicării şi executării pedepselor au fost reglementate după categoriile de
persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, respectiv persoane fizice sau persoane juridice.

Secţiunea a II-a
Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

§ 1. Aplicarea şi executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă


Pedeapsa detenţiunii pe viaţă reprezintă cea mai severă formă de sancţiune din legislaţia
noastră în vigoare şi se aplică în cazul săvârşirii infracţiunilor deosebit de grave. Aplicarea acestei
pedepse prezintă o serie de limitări, respectiv nu se aplică celui care la data pronunţării hotărârii de
condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani şi nici minorilor.
În ceea ce priveşte executarea ei aceasta se realizează în regimul de maximă siguranţă, iar
liberarea condiţionată se poate acorda după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie ţinându-se
cont de comportarea condamnatului.
§ 2. Aplicarea şi executarea pedepsei cu închisoarea
În general, pedeapsa închisorii este prevăzută singură sau alternativ cu pedepasa detenţiunii
pe viaţă sau amenda.
Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate, care constă în scoaterea celui
condamnat din mediul şi condiţiile în care a trăit, izolarea lui de societate şi supunerea lui la un
regim de viaţă sever.

40
Executarea pedepsei cu închisoarea se poate realiza în regimuri diferite de executare în
funcţie de perioada de condamnare la această sancţiune, natura şi modul săvârşirii infracţiunii,
precum şi persoana infractorului. Aceste regimuri enumerate succint sunt:
¾ regimul de maximă siguranţă – pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii
mai mare de 15 ani;
¾ regimul închis – pentru persoanele condamnate la pedepasa închisorii cuprinsă între
15 ani şi 5 ani
¾ regimul semideschis – pentru pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 ani şi un an
¾ regimul deschis – pentru persoanele condamnate la maxim un an de închisoare
În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana
condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat
inferior ca grad de severitate.
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii în regim de detenţie reprezintă punerea
în libertate a condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei cu
închisoarea la care a fost condamnat, cu condiţia ca el să nu mai săvârşească o nouă infracţiune
până la împlinirea duratei pedepsei. Această măsură are caracter general, individual, facultativ şi
revocator. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate se referă la fracţiunile de pedeapsă şi la
persoana condamnatului
§ 3. Alte moduri de executare a pedepsei cu închisoarea
Actualul Cod penal prevede, pe lângă executarea pedepsei închisorii în regim de detenţie, şi
alte moduri de individualizare a executării pedepsei care sunt lăsate la latitudinea instanţei de
judecată.
¾ executarea pedepsei într-o închisoare militară
¾ suspendarea condiţionată a executării pedepsei
¾ suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
¾ executarea pedepsei închisorii la locul de muncă
§ 4. Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda persoanei fizice
Amenda este o pedeapsă penală principală care poate fi prevăută alternativ cu pedeapsa
închisorii şi într-un număr limitat de cazuri singură, şi care constă într-o sumă de bani stabilită de
instanţa de judecată pe care infractorul este obligat să o plătească statului. Limitele pedepsei cu
amenda sunt stabilite în art. 63 Cod penal şi pot varia între 150 lei şi 30.0000 lei.
În cazul în care cel condamnat la plata unei amenzi nu execută această obligaţie, pe cale
obişnuită, datorită relei credinţe a condamnatului, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu
pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită şi ţinând cont de partea din
amendă care a fost achitată.

Secţiunea a III-a
Aplicarea şi executarea pedepselor complementare şi accesorii persoanei fizice

§ 1. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare


Codul penal în vigoare reglementează ca pedepse complementare interzicerea unor drepturi
şi degradarea militară.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi instanţa poate
decide interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
¾ dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
¾ dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

41
¾ dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o
activitate de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
¾ drepturile părinteşti;
¾ dreptul de a fi tutore sau curator.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea o
prevede mod expres şi facultativă când pedeapsa principală stabilită este închisoare de cel puţin 2
ani şi instanţa consattă că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a degradării militare aceasta constă în
pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă, se aplică în mod obligatoriu (pentru pedepse
cu nchisoarea mai mari de 10 ani sau detenţiune pe viaţă) sau facultativ (pentru pedepse cu
închisoarea cuprinse între 5ani şi 10 ani) doar condamnaţilor militari sau rezervişti în condiţiile
stabilite de lege şi se pune în executare.
§ 2. Aplicarea şi executarea pedepsei accesorii
Codul penal în vigoare reglementează ca pedeapsă accesorie interzicerea unor drepturi,
respectiv:
¾ dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
¾ dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
¾ dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o
activitate de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
¾ drepturile părinteşti;
¾ dreptul de a fi tutore sau curator.
Momentul punerii în executare a pedepsei accesorii coincide cu momentil în care hotărârea
de condamnare rămâne definitivă.

Secţiunea a IV-a
Pedepsele aplicabile persoanei juridice

§ 1. Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda


Pedeapsa amenzii reprezintă suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o
plătească iar limitele acesteia sunt reglementate în art.711 Cod penal. În cazul în care persoana
juridică nu poate achita integral suma prevăzută de plată instanţa poate eşalona plata pe o perioadă
de până la 2 ani.
§ 2. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
¾ dizolvarea persoanei juridice;
¾ suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an;
¾ suspendarea uneia din activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
¾ închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3
ani;
¾ interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la
3 ani;
¾ afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

42
Secţiunea a V-a
Calculul pedepsei închisorii în vederea executării acesteia
Durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua în care condamnatul începe să
execute hotărârea definitivă de condamnare, ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care
încetează se socotesc în durata executării.
În ceea ce priveşte computarea reţinerii şi a arestării preventive perioada reţinerii şi a
arestării preventive se scade din durata pedepsei cu închisoarea pronunţată.
Computarea privaţiunii de libertate executate în afara ţării se realizează după aceeaşi regulă.

CAPITOLUL XIV
SANCŢIUNILE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI

Secţiunea I
Răspunderea penală a minorilor

§ 1. Limitele răspunderii penale a minorilor


Art. 99 din actualul Cod penal reglementează limitele răspunderii penale a minorilor şi ia în
considerare existenţa a două categorii:
¾ minori care nu răspund penal – până la vârsta de 14 ani şi între 14 şi 16 ani dacă
fapta nu a fost comisă cu discernământ ;
¾ minori care răspund penal – cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi cei care, în
momentul săvârşirii faptei aveau vârdta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi au comis fapta
cu discernământ.
§ 2. Sistemul sancţionator al minorilor în legislaţia penală română
Actualul Cod penal reglementează sistemul mixt de sancţionare a minorilor infractori,
sistem alcătuit din:
¾ măsuri educative – mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de
reeducare, internarea într-un institut medical – educativ;
¾ pedepse – închisoarea sau amenda.
În stabilirea categoriei de sancţiuni aplicate minorului infractor instanţa de judecată trebuie
să ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, starea fizică şi dezvoltarea intelectuală
a minorului, comportarea acestuia dar şi condiţiile în care a evoluat, orice alte elemente de natură
să caracterizeze persoana minorului.

Secţiunea a II-a
Măsurile educative ce pot fi luate faţă de minorii infractori potrivit Codului
penal în vigoare

§ 1. Mustrarea – măsură educativă determinată de săvârşirea de către minor a unor fapte


foarte uşoare sau determinate de anumite împrejurări constă în dojenirea minorului, arătarea
pericolului social al faptei comise, atenţionarea şi sfătuirea minorului cu privire la comportarea sa
pe viitor.

43
§ 2. Libertatea supravegheată – se poate dispune pentru perioada de un an dacă fapta
săvârşită nu este prea gravă iar minorul la data la care are loc judecata nu a depăşit încă vârsta de
17 ani; supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, adoptatorului sau
tutorelui, dar şi în anumite împrejurări altei persoane de încredere sau instituţii competente în acest
sens.
§ 3. Internarea într-un centru de reeducare – dacă se consideră insuficientă aplicarea
celorlalte măsuri şi se poate adopta pentru o perioadă nedeterminată, dar care nu poate depăşi - în
cazuri excepţionale - durata de 2 ani după împlinirea vârstei de 18 ani; scopul acestei măsuri este
reeducarea minorului prin asigurarea învăţăturii necesare şi a unei pregătiri profesionale potrivit cu
aptitudinile sale.
§ 4. Internarea într-un institut medical – educativ – dacă starea fizică sau psihică a
minorului determină aplicarea unui tratament medical sau un regim special de educaţie, perioada de
aplicare a acestei măsuri având aceleaşi limite de timp cu ale măsurii precedente.

Secţiunea a III-a
Pedepsele ce pot fi aplicate minorilor infractori potrivit Codului penal în
vigoare

§ 1. Închisoarea – în cazul săvârşirii unor fapte cu grad de pericol social ridicat se


apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului infractor
şi acesta poate fi condamnat la pedeapsa închisorii.
Indiferent de incriminarea faptei pentru care legea prevede o pedeapsă distinctă în cazul
minorilor infractori se aplică, în general, o reducere a limitelor pedepsei la jumătate.
Pedeapsa închisorii aplicată infractorilor minori se diferenţiază de cea aplicată celor majori
nu numai în cuantum dar şi prin reglementarea executării acesteia.
§ 2. Amenda - dacă pedeapsa închisorii este considerată ca fiind prea severă faţă de
gravitatea faptei săvârşite şi, în acelaşi timp, aplicarea unei măsuri de natură educativă nu-şi poate
realiza eficienţa deoarece minorul are o vârstă apropiată de cea a majoratului.
§ 3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere sau sub control aplicate minorilor
¾ în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului termenul
de încercare se compune din durata pedepsei la care instanţa poate adăuga un
interval de timp cuprins între 6 luni şi 2 ani; în cazul amendei termenul de încercare
este de 6 luni.
¾ suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control – reglementată
în condiţiile în care instanţa de judecată dispune suspendarea condiţionată a
executării pedepsei închisorii de către minor dar consideră necesară, pe durata
termenului de încercare şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane sau instituţii abilitate în acest sens.

44
CAPITOLUL XV
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Secţiunea I
Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă

§ 1. Noţiunea şi scopul măsurilor de siguranţă


Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv pevăzute de lege şi
luate de instanţele de judecată, uneori provizoriu şi de procurori, faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală şi cu privire la care există temerea că şi în viitor vor comite
asemenea fapte datorită unor situaţii sau stări care au fost relevate prin săvârşirea faptei.
Scopul măsurilor de siguranţă este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi, în majoritatea cazurilor, pot fi luate chiar dacă
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
§ 2. Condiţiile generale de luare a măsurilor de siguranţă şi sistemul acestor măsuri
prevăzute de Codul penal în vigoare
Pentru dispunerea de către instanţa de judecată a unei măsuri de judecată trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
¾ săvârşirea unei fapte prevăzute de lega penală, indiferent dacă a atras sau nu
aplicarea unei pedepse pentru majoritatea cazurilor;
¾ să existe o stare de pericol din partea persoanei care a săvârşit infracţiunea sau altor
cauze;
¾ să existe temerea justificată, pentru viitor, că făptuitorul ar mai putea săvârşi
asemenea infracţiuni datorită stării de pericol pe care o prezintă.

Secţiunea a II-a
Luarea şi executarea măsurilor de siguranţă
§ 1. Obligarea la tratament medical – art.113 Cod penal prevede că în cazurile în care,
determinat de existenţa unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea
substanţe făptuitorul prezintă pericol social, să poată fi obligat să se prezinte în mod regulat la
tratament medica până la însănătoşirea sa.
§ 2. Internarea medicală – art. 114 Cod penal stipulează că făptuitorul bolnav mintal sau
toxicoman, aflat într-o stare de sănătate care prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat la
internare într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.
§ 3. Interzicerea unei funcţii sau unei profesii – când făptuitorul care a săvârşit
infracţiunea ca urmare a incapacităţii, nepregătirii sau a altor cauze care îl fac impropiu pentru
ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, poate
fi luată măsura interzicerii acestuia de a ocupa funcţia sau de a exercita profesia sau ocupaţia
respectivă.
§ 4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi – potrivit art.116 Cod penal în situaţia
în care persoana condamnată la pedeapsa închisorii de minim un an a mai fost condamnată pentru
alte infracţiuni, sau dacă pentru infracţiunea săvârşită condamnarea este mai mare de 5 ani iar
instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi
constituie un pericol grav pentru societate poate dispune luarea măsurii de interzicere de a se afla în
anumite localităţi în mod expres determinate prin hotărârea de condamnare.

45
Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi trebuie motivată atât de situaţia
personală a făptuitorului cât şi de legătura dintre acesta şi localitatea sau localităţile în care a
săvârşit infracţiuni.
§ 5. Expulzarea – conform prevederilor art. 117 Cod penal, cetăţeanului străin sau
apatridului care nu are domiciliul în România li se poate interzice rămânerea în ţara noastră, fiind
expulzaţi, dacă au săvârşit o infracţiune şi dacă rămânerea lor pe acest teritoriu ar putea reprezenta
o stare de pericol care nu poate fi înlăturată altfel.
§ 6. Confiscarea specială - art. 118 Cod penal enumeră în conţinutul său categoriile de
bunuri care pot fi supuse măsurii confiscării speciale:
¾ bunuri produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
¾ bunuri care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă au
aparţinut infractorului sau unei alte persoane iar aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor, cu unele excepţii;
¾ bunuri produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unor infracţiuni, dacă au
fost folosite la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului sau dacă, fiind ale
altei persoane, aceasta a cunoscut destinaţia lor;
¾ bunuri date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe
făptuitor;
¾ bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate şi nu servesc nici la despăgubirea acesteia;
¾ bunuri a căror deţinere este interzisă prin lege.
Reglementarea priveşte şi aspecte speciale referitoare la cuantumul confiscării speciale,
posibilitatea evaluării bunurilor care nu pot fi supuse confiscării speciale din diferite motive şi
confiscarea în schimbul acestora a altor bunuri sau a unor sume de bani până la concureţa valorii,
ş.a.
§ 7. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
În cazurile în care persoana este condamnată la pedeapsa închisorii de minim un an pentru
infracţiunea de loviri sau alte acte de violenţă săvârşite asupra membrilor familiei se poate dispune
împotriva acesteia luarea măsurii de interdicţie de a se întoarce în locuiţa familiei pe o perioadă cu
durata determinată, de până la 2 ani de zile, în condiţiile în care se constată că poate reprezenta un
pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Pentru dispunerea acestei măsuri este necesară
cererea părţii vătămate prin care solicită interzicerea întoarcerii făptuitorului în locuinţă.

CAPITOLUL XVI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI ŞI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ DECĂDERILE,
INTERDICŢIILE SAU INCAPACITĂŢILE REZULTATE DIN
CONDAMNARE

Secţiunea I
Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

§ 1. Consideraţii preliminarii
Există cazuri când, deşi a fost pronunţată o hotărâre de condamnare de către instanţa de
judecată, fie puterea de stat apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei, fie acesta a

46
reuşit să se sustragă o perioadă îndelungată de timp şi astfel dispare necesitatea executării pedepsei
deoarece nu mai prezintă relevanţă fapta, făptuitorul şi urmările sale.
§ 2. Graţierea
Graţierea reprezintă măsura de clemenţă care constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a
executării pedepsei aplicată de instanţă ori de comutare a acesteia în una mai uşoară.
Formele graţierii se clasifică:
¾ în raport cu persoanele beneficiare – individuală sau colectivă;
¾ după condiţiile de acordare – necondiţionată sau condiţionată
¾ după întinderea efectelor sale – totală, parţială sau comutară.
Efectele graţierii – înlătură executarea pedepsei principale, dar nu înlătură condamnarea şi
consecinţele condamnării, şi ca urmare o pedeapsă graţiată are aceleaşi efecte ca o pedeapsă
executată.
§ 3. Prescripţia executării pedepsei
Prescripţia executării pedepsei reprezintă o cauză de înlăturare a forţei executive a unei
hotărâri definitive de condamnare prin trecerea unui interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să
fie executată, instituindu-se o cauză de stingere a executării acestei sancţiuni penale.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt stipulate în mod expres şi diferenţiat în
funcţie de tipul şi mărimea pedepsei aplicate dar şi de persoana condamnatului care poate fi o
persoană fizică sau o persoană juridică.

Secţiunea a II-a
Cauzele care înlătură decăderile, interdicţiile, precum şi incapacităţile rezultate
din condamnare
Reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei condamnări ce constau din
decăderi, interdicţii şi incapacităţi încetează pentru viitor pentru fostul condamnat care, o perioadă
de timp, a dovedit prin întreaga sa comportare că s-a îndreptat şi că este posibilă reintegrarea
socială deplină a acestuia.
Codul penal în vigoare reglementează în art.133-139 reabilitarea cu efectele şi termenele
sale şi face distincţia între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Reabilitarea de drept se dobândeşte în mod automat, în baza legii, şi este reglementată în
mod diferit, după cum interesează o persoană fizică sau o persoană juridică. Astfel:
¾ reabilitarea de drept a persoanei fizice se poate obţine în cazul în care aceasta a fost
condamnată la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii mai mică de un an şi în
decurs de 3 ani nu a mai săvârşit nici o infracţiune;
¾ reabilitarea de drept a persoanei juridice se poate obţine dacă, în decurs de 3 ani de
la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară a fost
executată sau considerată ca executată aceasta nu a mai săvârşit nici o altă
infracţiune
Există şi cazuri speciale, cele întâlnite la suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei într-o unitate militară.
Reabilitarea judecătorească reprezintă de fapt forma obişnuită de reabilitare şi poate fi
obţinută numai prin intervenţia instanţelor judecătoreşti. În acest caz, pe lângă îndeplinirea
condiţiilor de reabilitare cerute de lege se cere şi constatarea judecătorească a acestora şi respectiv
pronunţarea reabilitării prin hotărâre judecătorească.
Condiţiile cerute de lege pentru acordarea reabilitării judecătoreşti privesc:

47
¾ condamnarea – pentru pedepse cu închisoarea mai mari de un an sau care nu se
încadrează în cazurile speciale de reabilitare de drept;
¾ termenul de reabilitare – cu intervale de timp curinse între 4 ani şi 7 ani la care se
adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate, în funcţie de mărimea condamnării
¾ conduita condamnatului – conduită bună, nu a săvârşit o nouă infracţiune în timpul
termenului de reabilitare, s-a achitat de obligaţiile rezultate din condamnare, ş.a.
Efectele reabilitării vizează încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor
care rezultă din condamnare, dar nu interesează şi obligaţia de reintegrare în funcţia deţinută
înaintea condamnării

Bibliografie selectivă:

¾ Constituţia României din 1991


¾ Codul penal al României – republicat (M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997) cu
modificările şi completările ulterioare
¾ Legea nr. 17/1990 din 07/08/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare,
al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României
publicată în M.Of. nr. 99 din 9 aprilie 1990
¾ Legea nr. 302/2004 din 28/06/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală publicată în M.Of.nr. 594 din 1 iulie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare
¾ Apetrei Mihai – Drept penal – partea generală, Editura Victor, 2006
¾ Bulai Costică, Bulai Bogdan – Manual de drept penal – partea generală, Editura
Universul Juridic, 2007
¾ Dobrinoiu Vasile, Brânză William – Drept penal – partea generală, Editura Lumina
Lex, 2003
¾ Mitrache Constantin, Mitrache Cristian – Drept penal român – partea generală,
Editura Universul Juridic, 2006
¾ Pascu Ilie – Drept penal –partea generală, Editura Hamangiu, 2007
¾ Pascu Ilie, Drăghici Vasile – Drept penal –partea generală, Editura Lumina Lex,
2004

48