 Prin noţiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor şi

îndatoririlor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor

minori.
 Ocrotirea părintească este exercitată până la momentul în care minorul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu, adică vârsta de 18 ani, cu excepţia cazului în care
minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie înainte de această
vârstă, capacitate care nu se mai poate pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ,
sau a încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulităţii absolute sau relative a căsătoriei.
 Finalitatea drepturilor conferite părinţilor vizează îndeplinirea tuturor îndatoririlor care
contribuie la asigurarea bunei creşteri şi educări a copiilor minori. Instituţia ocrotirii
părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei, de educare şi formare
pentru viaţă a copiilor minori. Prin ea se urmăreşte un scop social, superior, acela de
creştere şi educare a copilului minor în conformitate cu normele morale şi cu regulile de
convieţuire socială, dar şi un interes personal concret al minorului, părinţii având
obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi
pregătirea lui profesională potrivită cu aptitudinile sale. Cele două laturi ale acestei
noţiuni se întrepătrund şi se influenţează reciproc.
 Exista o serie de principii ale ocrotirii părinteşti menite să orienteze activitatea părinţilor
în raporturile cu copiii lor şi să lămurească rolul pe care aceştia îl au în formarea morală
şi intelectuală a copiilor aflaţi în îngrijirea lor, si anume:
1. exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul minorului.
2. exercitarea ocrotirii sub supravegherea şi controlul autorităţii tutelare, al
instanţelor judecătoreşti şi al Ministerului Public.
3. independenţa patrimonială între copil şi părinte, asimilarea copilului din
căsătorie cu copilul din căsătorie.
4. egalitatea părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.

 Instituţiile statului au un rol esenţial în supravegherea modului de exercitare a

drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. Autoritatea tutelară, ca organ al administraţiei
publice locale exercită potrivit legii, funcţia de control şi îndrumare permanentă a
modului în care se exercită ocrotirea părintească, precum şi de decizie în probleme
privind îngrijirea minorilor şi de sesizare a instanţelor judecătoreşti atunci când este
cazul. De asemenea, instanţele de judecată sunt obligate să decidă, la cerere sau din
oficiu, asupra măsurilor ce se impun pentru a asigura o protecţie eficientă a intereselor
copiilor minori, cum ar fi decăderea din drepturile părinteşti, încredinţarea minorului la
unul din părinţi în cazul divorţului, numirea unui tutore, etc. În privinţa Ministerului
Public, acesta îşi exercită atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete pe lângă
instanţele judecătoreşti şi care realizează ocrotirea minorilor prin apărarea intereselor şi
drepturilor acestora în cadrul procesului penal şi al procesului civil în care sunt implicaţi
adesea şi minori.
 Patrimoniile părinţilor şi ale copilului nu se contopesc, ele fiind două entităţi juridice
distincte, deoarece potrivit art. 106 din Codul familiei: „părintele nu are nici un drept
asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, in afară de dreptul la
moştenire şi întreţinere”
 O regulă importantă este şi asimilarea copilului din afara căsătoriei a cărui legătură de
rudenie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, precum şi a
copilului adoptat, cu copilul din căsătorie. Este vorba de aplicarea principiului
constituţional al egalităţii persoanelor.
 In cazul in care părinţii nu mai pot convieţui împreună şi recurg la divorţ, automat se
creaza o incertitudine în privinţa modului în care se va exercita ocrotirea părintească în
continuare. Instanţa care pronunţă hotărârea de divorţ este obligată să decidă şi asupra
încredinţării copiilor minori chiar dacă aceasta nu a fost cerută prin acţiunea de divorţ.
Soţii se pot învoi asupra încredinţării copiilor, însă învoiala lor nu va produce efecte
decât dacă ea a fost încuviinţată de instanţa de judecată. La încredinţarea copiilor unuia
sau altuia dintre soţi, instanţa va avea în vedere, în mod exclusiv, interesul minorilor,
astfel va cerceta posibilităţile materiale şi garanţiile morale ale unei bune creşteri şi
educări a copiilor minori, dispunând încredinţarea aceluia dintre soţi care oferă din
toate punctele de vedere cele mai optime condiţii. Posibilităţile materiale ale soţilor
reprezintă un criteriu pe care instanţele îl vor lua în considerare la încredinţarea
minorului, dar nu este un argument decisiv, dacă se dovedeşte de exemplu, că celălalt
părinte este mai ataşat de copil şi că manifestă o mai mare preocupare pentru îngrijirea
şi educarea minorului, sau că are o comportare morală mai adecvată, copilul poate fi
incredintat acelui parinte. De asemenea vor fi avute în vedere vârsta şi sexul copilului,
precum şi ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi.
 În anumite situaţii speciale în care nici unul dintre părinţi nu poate asigura creşterea şi
educarea corespunzătoare a copiilor, instanţa poate dispune şi încredinţarea copiilor
minori unor rude, altor persoane sau unor instituţii specializate de ocrotire a copilului,
având în vedere dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului. În cazul copilului minor încredinţat altor persoane sau unor
instituţii de ocrotire, părinţii au dreptul de a păstra legături personale cu copilul,
respectând condiţiile stabilite decătre autoritatea care a luat această măsură şi numai
dacă este în interesul minorului.
 Părintelui la care nu se află copilul, legea ii recunoaște dreptul de a păstra legături
personale cu copilul minor, lucru care se poate realiza prin: întâlniri personale cu copilul,
vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe o perioadă determinată,
purtarea unei corespondenţe prin orice fel de mijloc de comunicare, transmiterea de
informaţii copilului cu privire la părintele respectiv sau la alte persoane care au dreptul
la relaţii personale cu minorul etc. În cazul în care se nasc neînţelegeri între părinţi
asupra legăturilor personale cu copilul, fie că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul
exercită acest drept în mod abuziv, fie că celălalt părinte nu îi îngăduie să întreţină relaţii
 personale cu copilul, instanţa judecătorească va stabili modalităţile concrete de
exercitare a acestui drept şi perioadele în care copilul poate fi vizitat sau luat la
domiciliul părintelui căruia nu i s-a încredinţat,obligatorii pentru părintele la care se află
copilul.
 În situaţia schimbării esenţiale a împrejurărilor în care instanţa a hotărât asupra
încredinţării copilului, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul poate să ceară
instanţei de judecată reîncredinţarea copilului, fie lui, fie unui serviciu public specializat
sau altor persoane. De asemenea, el poate cere instanţei şi sancţionarea părintelui
căruia i-a fost încredinţat copilul, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor
care decurg din ocrotirea părintească. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către părintele
său, de către serviciul public specializat sau de o altă persoană căruia minorul i-a fost
încredinţat, nu poate avea loc decât cu respectarea drepturilor copilului.
 Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:
respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului
1. egalitatea şanselor şi nediscriminarea
2. responsabilizarea părinţilor
3. asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil
4. respectarea demnităţii copilului
5. ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, în funcţie de
gradul de maturitate al copilului
6. asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului
7. celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil
8. asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului
 Ocrotirea părintească trebuie să protejeze o serie de drepturi ale copilului minor aşa
cum sunt consacrate şi de Legea nr. 272/2004: un drept al copilului se refera la stabilirea
şi păstrarea identităţii sale. Pe lângă dreptul la nume şi la cetăţenie, copilul are dreptul
de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. Copilul are dreptul
de a-şi păstra relaţiile de familie, de a-şi cunoaşte rudele şi de a avea relaţii personale
cu acestea. De asemenea, copilul are dreptul la un mediu familial adecvat şi la
recunoaşterea identităţii sale etnice, având dreptul de a folosi limba părinţilor săi.
Copilul se bucură în acest sens şi de dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii
sale intime, private şi de familie. Exercitarea ocrotirii părinteşti trebuie să se facă în
limitele normelor legale, astfel încât să fie respectată libertatea de exprimare a copilului,
dreptul la respectarea personalităţii sale, a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de
religie. În legătură cu acest ultim aspect trebuie precizat că minorul de 16 ani are dreptul
de a-şi alege singur religia, iar până la această vârstă el este îndrumat de către părinţii
săi în alegerea unei religii fără a-l putea obliga la practicarea unui cult religios împotriva
voinţei sale. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu mai poate fi schimbată fără
consimţământul acestuia. Un alt drept important este dreptul copilului la educaţia care
să îi permită dezvoltarea aptitudinilor şi personalităţii sale. Părinţii au dreptul de a alege
felul educaţiei dar şi de a asigura frecventarea şcolii, de a-i asigura timp suficient pentru
odihnă şi vacanţă, inclusiv posibilitatea de a participa la activităţile culturale, artistice şi
sportive ale comunităţii locale. Copilul care a împlinit 14 ani poate schimba felul
învăţăturii şi pregătirii sale profesionale, cu încuviinţarea instanţei judecătoreşti. Așadar
datorită importanţei incontestabile a familiei pentru calitatea vieţii copilului, bunăstarea
lui va depinde de bunăstarea familiei sale.