1. Explicitaţi conceptele morală, etica, deontologia, etica profesională.

Morala este totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a relaţiona în societate, ansamblul
prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.

Etica este considerată ştiinţă a comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor

care guvernează problemele practice.

Deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se ghidează o

organizație, o instituție, profesie sau o parte a acestia, instanța de elaborare și aplicare a acestor
regulă fiind organizațiile profesionale.

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre etică şi studiază bazele
moralei profesionale, explică specificul realizării principiilor morale generale în sfera muncii,
descoperă funcţiile şi specificul subiectelor, principiilor şi categoriilor etice. Totodată, ctica
profesională studiază specificul activităţii morale a profesionistului şi relaţiile sale morale în
mediul profesional, pune bazele etichetei care constituie reguli de comunicare specifice, maniere
de comportare, norme de conduită în societate.

2. Evidenţiaţi principiile şi funcţiile eticii pedagogice.

Principiile eticii pedagogice
Totalitatea cerinţelor fundamentale de reglementare morală a activităţii şi a relaţiilor
dintre profesori şi elevi/studenţi constituie esenţa substanţială a principiilor eticii
pedagogice. Cercetătoarea Axenti I., evidențiează următoarele principii ale eticii
pedagogice: 1.principiul umanismului; 2.principiul democratismului; 3.principiul
optimismului; 4. principiul toleranţei; 5. principiul pozitiv al educaţiei.
Principiul umanismului presupune ca prioritate valorile umane - viaţa şi sănătatea
personalităţii omului, dezvoltarea lui liberă. El necesită respectarea următoarelor
condiţii:
- manifestarea respectului şi dragostei pentru personalitatea fiecărui elev/ student;
- protecţia drepturilor şi libertăţilor lor;
- acceptarea punctului de vedere al elevului, poziţia lui;
- protecţia onoarei şi demnităţii elevului/ studentului;
- acceptarea discipolilor aşa cum sunt, păstrînd chipul lor irepetabil;
- renunţarea la aplicarea violenţei fizice şi psihologice în cadrul dezvoltării
capacităţilor elevului/ studentului.
Principiul democratismului presupune respectarea următoarele reguli:
- recunoaşterea tuturor participanţilor la procesul educaţional, ca parteneri egali;
- stimularea şi susţinerea iniţiativei şi independenţei copiilor în gîndirea şi acţiunile
lor.
Principiul optimismului în procesul educaţional este tratat ca un ansamblu de
acţiuni care predispun la perceperea lumii înconjurătoare într-o ambianţă echitabilă,
veselă şi binevoitoare. Aceasta cu siguranţă va ajuta elevii să asimileze cunoştinţe despre
obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, prin prisma celui care instruieşte mai uşor,
cu mai multă plăcere, mai liber, mai încrezător în forţele proprii, fără a dispera în caz de
nereuşită. Atitudinea pozitivă faţă de valorile: bunătate, dreptate şi frumos inspiră la
sesizarea noului. Recunoaşterea acestor valori, deşi atractive, nu este posibilă în limita
unui cadru normal. Toate aceste valori, în corelaţie nu exista fără rău, nedreptate,
suferinţă, tot aşa cum nu există lumina fără umbra.
 Principiul toleranţei cere respectarea drepturilor fundamentale ale copilului,
conform cărora fiecărui membru al personalului didactic, al personalului tehnic din
instituţia de învăţămînt, fiecărui părinte în comunicarea cu copilul i se recomandă:
- să dea dovadă de răbdare şi respect pentru personalitatea educatului, a priori, a
recunoaşte dreptul copilului la greşeală;
- să renunţe la stereotipul de etichetare a copiilor, să nu evidenţieze unii copii în
contul umilirii demnităţii altora;
- să un supraaprecieze succesul obţinut şi să nu utilizeze critica distructivă la
constatarea gafelor.
Toleranţa, precum un medicament natural ca mijloc, contribuie la vindecarea rănilor
de viaţă, dă naştere şi dezvoltă aşa trăsături de personalitate copilului, care îi vor permite
în continuare să fie tratat ca o personalitate irepetabilă şi original.

Principiul pozitiv al educaţiei în concepţia lui VI. Pîslaru, presupune orientarea pozitivă a
tuturor acţiunilor de influenţă educativă, căci omul este esenţialmente o fiinţă pozitivă.
El este mereu îndemnat - de părinţi, familie, rude, prieteni, învăţători şi profesori, de
întreaga omenire - să devină mai bun, adică mai drept, mai frumos, cu mai mult adevăr,
să-şi grijească fiinţa, ca aceasta să devină tot mai liberă - libertatea fiind o stare a
sufletului şi nu una dată exclusiv de condiţia socială. E nevoie să fim mai buni, e bine să
ne ajutăm unii pe alţii să devenim mai buni, adică să realizăm mereu, oriunde şi cu
plinătate actul educaţiei, ca să nu permitem degradarea fiinţei umane, a vieţii sale şi a
societăţii în care omul se produce ca fiinţă umană. Acest principiu, în procesul
educaţional cere profesorului următoarele: dacă el a fost capabil să identifice în discipolul
său cel puţin o calitate bună, urmează să se bazeze pe ea, în educarea de mai departe a
acesteia. Ca rezultat, el va obţine posibilitatea de a pătrunde în sufletul copilului pentru
a-1 schimba în bine fără a folosi violenţa.
Regulile principiului pozitiv al educaţiei sunt simple:
1. identificarea stratului pozitiv, esenţial al elevului;
2. sprijinindu-se pe calităţile bune pedagogul să dezvolte trăsăturile de caracter care
îi lipsesc;
3. să cultive calităţile pozitive de comportare şi de conştientizare a faptelor pînă la
nivelul cînd acestea se transformă în deprinderi.
Pentru ca activitatea pedagogului să fie de succes şi eficientă el trebuie să ţină cont
de regulile acestui principiu şi cu precizie şi regularitate să le urmeze.

3. Explicaţi argumentele de natură instituţională și organizaţională pentru o etică în

spaţiul educativ.
Argumente de natură instituţională şi organizaţională. Ceretătoarea Ghiațău R,
evidențiază două tendinţe în reglarea relaţiei educator-elev: de a diminua rolul instituţiei
sau din contra, de a accentua dimensiunea organizatorică şi instituţională. Prima tendinţă
îşi găseşte motivaţia în faptul că a educa este un act personal, care trebuie să emeargă din
forurile interioare, dincolo de perimetre formale. Relaţiile educative primare, de
exemplu, cele de la maestru la discipol, de la părinte la copil nu au nevoie de
regulamente. Pe de altă parte, viaţa omului contemporan este structurată în jurul unor
instituţii fundamentale. Aceste instituţii au devenit o parte integrantă a existenţei,
exercitînd putere asupra noastră. Cu greu ne putem imagina şcoala ca ocolind tăvălugul
birocratic care a cuprins întreaga societate. Educaţia a ajuns să depindă foarte mult de
regulamente. Eficienţa ei este dată de organizate. Puţini sunt şi profesorii şi elevii care nu
au nevoie de artificialele reguli instituţionale. Regulile instituţionale ne feresc de haos şi
compromis, care intervin în spaţiul privat la tot locul.
 4. Analizați argumentele de natură interculturală pentru o etică în spaţiul educativ.
Argumente de natură interculturală. Societatea actuală creează din ce în ce mai
multe ocazii pentru întîlnirea culturilor. Globalizarea aduce cu sine noi probleme de
gestionat, în planul relaţiilor interumane. Este evident că modurile de gîndire şi acţiune,
patternurile culturale în care am fost crescuţi, socializaţi, nu sunt totdeauna potrivite
situaţiilor cu care ne confruntăm astăzi, inserţia într-un nou mediu cultural, profesional
devine o provocare dificilă. Una din atribuţiile şcolii contemporane este de a găsi
punctele de joncţiune între diversele culturi, de a crea lianturi între normele grupurilor.
Prezenţa în şcoli a numeroaselor etnii poate fi şi un obstacol, dar şi o resursă, atunci cînd
şcolile reuşesc să implementeze programe educative care să vizeze valorile comune.
Profesorii şi elevii „aduc” în procesul educativ conduite puternic marcate cultural,
influenţate de modelele de socializare, de valorile şi stereotipurile grupurilor în care au
trăit. Clasa de elevi este un mediu social specific, care include persoane de diferite etnii,
vîrste, religii şi condiţii socio-economice. Copii şi adulţi, bogaţi şi săraci, toţi au dreptul
la educaţie. Colectivele de profesori pot prezenta şi ele o diversitate culturală
remarcabilă; există situaţii în care în şcoală predau profesori din alte spaţii culturale, de
altă limbă.

5. Argumentaţi importanţa resurselor filozofice şi celor psihopedagogice în deciziile etice

din spaţiul educativ.

6. Explicitaţi într-o maniera operaţională valorile eticii educaţionale: libertatea,

autonomia, dreptatea.
Sensul cotidian al noţiunii „libertate” trimite la capacitatea de a lua decizii conform
propriei voinţe, în lipsa constrîngerilor. Pluralul, „libertăţi”, corelează cu noţiunea de
„drepturi ale omului”. „Libertatea ar fi deci, pentru moment, posibilitatea de a-şi atinge în
mod natural, organic, scopurile şi de a-şi perspectiva devenirea fără ca alte fiinţe, grupuri,
procese, elemente exterioare să devieze vădit sau să stopeze brutal această devenire”. Ca
forme ale libertăţii distingem „libertatea exterioară”, protejată juridic, garantată
constituţional, şi „libertatea interioară”, a conştiinţei, cîştigată prin efort personal şi
măsură a autonomiei noastre. Cîteva răspunsuri ne oferă Gabriel Albu: libertatea
individului presupune capacitatea de a „folosi sistemul instituţional pentru a creşte,
pentru a se dezvolta, de a putea să-1 perfecţioneze atunci cînd acesta nu-i mai poate
susţine creşterea”. Un rol deosebit în realizarea acestui obiectiv îl are educaţia, care
trebuie să contribuie la „o buna aşezare a tinerilor în sfera posibilului”. Acelaşi autor
adaugă: „în educaţie accentual să cadă pe încurajarea şi încrederea că lumea este mereu
deschisă, că ea este mereu rezultatul unui proiect, că este mereu o provocare pentru
spiritul omenesc, că avem şi că vom avea în faţă alternative la ceea ce există, că ele nu se
epuizează şi nu se pot epuiza niciodată, pe scurt, că lumea poate primi oricînd contribuţia
fiecăruia dintre noi” Ghiaţău R., identifică cîteva semne ale libertăţii în mediul
instituţional şcolar: posibilitatea de a crea un spaţiu deschis comunicării, de a formula
scopuri şi de a găsi sprijin pentru realizarea lor, lipsa obstacolelor pentru exprimarea
părerilor şi respectul deciziilor de către colegi, lipsa ingerinţelor externe în predare şi
evaluare, evitarea comportamentelor obediente în faţa grupurilor de influenţă, cultivarea
capacităţii de a menţine nealterate produsele cunoaşterii ştiinţific.
Autonomia este strîns legată de libertate. Autonomia poate fi definită drept capacitatea de
a elabora norme, reguli, de a acţiona în mod independent, pornind de la interiorizarea
ralorilor şi normelor colective. Jean Piaget consideră autonomia morală stadiul
dezvoltării morale plenare a persoanei, opunînd-o heteronomiei morale, ca stadiu inferior
bazat pe constrîngere. Moralitatea autentică se bazează pe autonomie. Persoanele
autonome acţionează pe baza unor motivaţii proprii, guvernate fiind de propria raţiune.
Ele recunosc existenţa limitelor, constrîngerilor, dar judecînd singure asupra acestor
limite, fiind reflexive faţă de ceea ce este în jurul lor. Propria determinare, specifică
autonomiei, nu trebuie să conducă la haos, anarhie. Adevărata autonomie nu înseamnă
impunerea voinţei într-un mod necontrolat, exagerat. Capacitatea de a elabora norme de
conduită trebuie să fie completată de respectarea normelor generale de convieţuire.
În domenii profesionale în care fundamentală este intervenţia asupra celuilalt, cum
ar fi medicina, educaţia, asistenţa socială, se diminuează autonomia în următoarele
situaţii:
1. constatarea dificultăţii personale de controlare a dorinţelor,emoţiilor şi acţiunilor;
2. realizarea unor greşeli de judecată, raţionament;
3. confruntarea cu dificultăţi în selectarea informaţiei relevante;
4. caracterul oscilant al intereselor personale, lipsa de stabilitate.
Putem analiza problema autonomiei în şcoală abordînd două teme: autonomia
educatorilor şi autonomia elevilor. Autonomia educatorilor este asociată libertăţii pe care
o pot exercita ei în şcoală. Autonomia profesională, în calitate de criteriu de definire a
profesionalismului, rezidă în posibilitatea, dar şi crearea condiţiilor pentru a lua decizii
în mod liber, neconstrîns, decizii care să fie respectate şi considerate credibile în baza
judecăţii profesionale. „Autonomia pedagogică dată profesorilor înseamnă că sistemul nu
intervine în actele profesorilor, presupunînd că ei sunt pe deplin competenţi în munca
lor”. O realitate a muncii în şcoală este şi controlul. Unele arii ale muncii educatorului
sunt supravegheate destul de strict.Cine exercită controlul în şcoală Un prim factor este
directorul, ca for major de luare a deciziilor instituţionale. Profesorii, la rîndul lor, sunt
agenţi ai controlului prin „pasarea”, „colportarea” informaţiilor între ei şi către liderul
formal. Părinţii, prin implicarea lor sporadică sau sistematică în perimetrul educaţiei
formale influenţează mersul lucrurilor în şcoală. In israel, de exemplu, părinţii por
condiţiona numirea sau concedierea directorilor şi profesorilor, pot iniţia greve, pot
limita libertatea de expresie a cadrelor didactice.
Valoare prin excelenţă altruistă, dreptatea înseamnă a acorda fiecăruia ceea ce i se
cuvine. Un principiu fundamental a fost formulat de Aristotel: „egalii trebuie sa fie trataţi
egal, iar inegalii inegal”. Traducerea sa în formă contemporană este „oamenii trebuie să
fie trataţi la fel, în afară de cazul cînd ei diferă în moduri care sunt relevante situaţiei în
care sunt implicaţi”. Conceptul dreptăţii nu este deloc vetust sau abstract pentru spaţiul
educativ, aşa cum ar părea. Şcoala a depăşit etapa în care era percepută ca loc în care
„profesorii dispun şi elevii se supun”, iar dreptatea nti mai înseamnă doar apanajul celui
puternic prin statut. De foarte multe ori, profesorii şi elevii din alte spaţii culturale, mai
ales spaţiul nord-american, ajung „să-şi caute dreptatea” prin tribunale, din cele mai
diverse cauze. Dreptatea, ca valoare socială, este o aspiraţie universală. A trata drept în
şcoală înseamnă a-i respecta pe educatori şi elevi aplicînd criterii raţionale, obiective.
Şcoala, ca orice instituţie socială, are propriul sistem de practici justiţiare. Repartizarea
pe clase şi şcoli în funcţie de merite, alocarea de recompense şi sancţiuni, acordarea unor
şanse repetate de obţinere a performanţelor dorite prin politica de restanţe şi măriri în
universităţi, ierarhizarea elevilor prin sistemul de acordare a notelor sunt tot atîtea
modalităţi de concretizare a dreptăţii ca principiu de politică şcolară. Numim cîteva teme
majore, care ar putea să fie subiect de comentarii în ceea ce
priveşte concretizarea dreptăţii în perimetrul şcolar:
1. modul de alocare a resurselor materiale şi financiare;
2. utilizarea unor criterii de judecată profesională statuate, transparente în ceea ce
priveşte aprecierea calităţii prestaţiilor didactice;
3. politicile de delegare a autorităţii in diverse situaţii şi întregul mecanism al
alegerii liderilor de opinie.
Ana Bulat şi colegii în proiectul de cod instituţional de etică universitară identifică
următoarele teme la capitolul „dreptate si echitate”: utilizarea nediscriminării şi egalităţii
de şanse ca principiu de etică universitară, eliminarea conflictelor de interese, prevenirea
 şi combaterea corupţiei. Le vom trata pe scurt, relevînd specificitatea pentru mediul
educativ. Discriminarea vizează eliminarea tratamentelor inegale, pe baza unor criterii
cum ar fi: genul, vîrsta, rasa, dizabilitatea, orientarea sexuală, naţionalitatea, etnia, religia,
categoria socială, starea materială si mediul de provenienţă.
Conflictul de interese desemnează un grup de situaţii în care luarea deciziei
profesionale este afectată de relaţia de favoritism între evaluatorul situaţiei şi persoana/
grupurile/ instituţiile implicate. Conflictul antrenează punerea obligaţiilor profesionale
în plan secund şi supradimensionarea intereselor personale. Constituie „conflicte de
interese” implicarea elevilor în activităţi din care cadrele didactice obţin foloase materiale
necuvenite, utilizarea neadecvată a informaţiilor pe care le avem despre elevi, exploata-
rea resurselor şcolii în folos privat. Unele condiţii din şcoală pot să faciliteaze apariţia
conflictelor de interese: desfăşurarea în mod frecvent a comisiilor metodice, inspecţiilor,
promovărilor; reînnoirea periodică a resurselor, echipamentelor.
Dintre modalităţile de rezolvare a conflictelor de interese amintim „auto-
denunţarea” (dezvăluirea apriorică a conflictului de către cel aflat în conflict unui
superior în grad) şi „separarea intereselor”, adică implicarea unei a treia persoane care să
ia decizia în locul persoanei în cauză.

7. Explicitaţi într-o maniera operaţională valorile eticii educaţionale: responsabilitatea,

grija şi generozitatea.
Responsabilitatea morală poate fi definită ca „acea autoritate a conştiinţei cu funcţia
de a ajuta subiectul în a înţelege sensul, importanţa şi urmările socio-morale ale faptelor
sale, în a-1 determina să-şi asume în cunoştinţă de cauză deciziile, rol-statusurile
profesionale şi cetăţeneşti, în asigurarea concordanţei deciziilor cu actele, în a răspunde
de calitatea acestora”. Corelat noţiunii de „responsabilitate” este cea de „răspundere”.
Sferele celor două concepte nu se identifică. Răspunderea vizează respectarea unor
norme deja prescrise, care alcătuiesc corpul obligaţiilor şi interdicţiilor. În raport cu
elaborarea acestor norme, subiectul este pasiv. Responsabilitatea are în vedere
comportamente nenormate şi deci neobligatorii, efectuate din libera iniţiativă a
subiectului. Răspunderea vizează deci obligatoriul, iar responsabilitatea - posibilul. În
sens strict, obligaţiile sunt responsabilităţi juridice, pentru care răspundem în fata legii.
Direct sau indirect, şcoala „dă socoteală” de performanţele atinse de elevi. Un nivel
bun al acestora se reflectă pe termen lung în posibilităţile de dezvoltare socială.
Responsabilitatea globală a şcolii este chiar activitatea ei fundamentală: educaţia,
progresul fiinţei umane. Pornind de la această accepţiune, putem deriva responsabilităţi
multiple pentru dezvoltarea tuturor palierelor personalităţii. Şcoala are de proiectat
finalităţi, conţinuturi, strategii care să satisfacă multe criterii de exigenţă. A educa este
cea mai dificilă misiune posibilă pe care o putem încredinţa cuiva. Reţeta infailibilă
pentru şlefuirea minţii şi mai ales a caracterului oamenilor încă nu s-a descoperit. S-au
conturat teorii, modele, dar toate sunt aproximative. De aici şi dificultatea stabilirii unor
responsabilităţi concrete, punctuale, ale educatorilor. Filosofii morali utilizează termenul
de „act supererogatoriu” pentru a defini acţiunile întreprinse de profesionişti dincolo de
datoriile curente. Astfel, în timp ce profesorii limitează activităţile obligatorii la aplicarea
cîtorva norme legale, părinţii extind teritoriul obligativităţii, la acţiuni pe care cadrele
didactice nu le recunosc ca atare. De multe ori, între cele două perimetre educative,
şcoala şi familia, are loc un schimb reciproc de „acuze” cu pasarea responsabilităţilor
4

Conceptul de „grijă” şi-a găsit în ultimii douăzeci de ani un loc binemeritat în sfera
eticii, alături de altele cum sunt „dreptate”, „responsabilitate”. Remarcăm două
caracteristici ale conceptului, pe parcursul evoluţiei sale: Dualitatea, respectiv calitatea de
a avea atît un sens negativ, desemnînd „greutăţile” pe care le „ducem”, preocupările,
neliniştile noastre, cît şi un sens pozitiv, referitor la un ansamblu de comportamente de
atenţie, îndrumare, solicitudine; Centralitatea conceptului pentru funta umană, care este
în acelaşi timp obiect al grijii şi purtătoare de grijă. Nel Noddings realizează o distincţie
între grija naturală şi grija etică. Grija naturală este înnăscută, se bazează pe legături de
sînge, fiind specifică relaţiilor familiale, pe cînd grija etică este o construcţie socială
fundamentată pe obligaţie şi asumarea responsebi-lităţii de către „purtătorul de grijă”.
Exista diferenţe importante între grija părintească şi grija educatorilor faţă de elevi. Prima
formă este caracterizată de spontaneitate, iraţionalitate şi ataşament, iar cealaltă este
raţională, intenţională şi mai detaşată afectiv. Grija este deci o atitudine complexă,
delimitată la diverse niveluri şi implicînd o relaţie specială între doi poli - purtătorul grijii
şi receptorul. Modelul este suficient de abstract, putînd fi aplicat în diverse perimetre
profesionale. Alături de grijă, generozitatea este un alt termen invocat pentru descrierea
unor relaţii educative autentice. „Generozitatea este sensul însuşi al profesiei didactice,
atunci cînd respinge corporatismele şi regăseşte relaţia autentică cu celălalt, mai tînăr,
care-1 aşteaptă” afirmă Etchegoyen. Mai mult, şcoala este de fapt un cerc virtuos al
generozităţilor care se alimentează unele din altele. Profesorul de vocaţie trebuie să uite
de lumea îngustă în care trăieşte, de administraţia zgîrcită şi de părinţii neres-
pectuoşi şi sa reinventeze permanent, din resursele sale sufleteşti, valoarea inestimabilă a
generozităţii. Generozitatea este o valoare cu puternice înrîuriri subiective, ce constă în a
oieri celuilalt alinare sufletească sau sprijin material în mod necondiţionat, fără a aştepta
o răsplată. Acţiunea educativă din şcoală este un ansamblu de intervenţii în scop pozitiv,
exercitate de adulţi asupra copiilor şi tinerilor. Această situare teoretică a educaţiei
formale ne-ar îndreptăţi s-o încadrăm în aşa-numita categorie a acţiunilor paternaliste.
Paternalismul are drept consecinţă restrîngerea autonomiei unor subiecţi în faţa altora
care pot să le poarte de grijă. Paternalismul include o intervenţie asupra celuilalt în
beneficiul său, dar fără obţinerea consimţămîntului din partea subiectului.
Concluzionăm aici prin afirmaţia lui Vasile Pavelcu „profesorul adevărat nu tinde
să se afirme, să domine, să-şi satisfacă complexele, să fie iubit şi nici nu are înclinaţia de
a se dilata, de a-şi da importanţă; nici acei care iubesc pe copii nu sunt ireproşabili,
fiindcă «există atîtea moduri de a iubi şi de „a iubi rău” pe un copil. Unii profesori se
iubesc prin copii; copiii devin pentru ei prilej de a obţine satisfacţii personale. Mai sunt
educatori care se proiectează în copii, iubind pe aceia care seamănă cu ceea ce au fost ei
înşişi sau care întrupează imaginea pe care ar fi dorit ei s-o personifice, şi atunci
modelează copiii după imaginea iluziilor lor pierdute” Deci citatul ilustrează ideea că a
stabili cadrele iubirii pedagogice nu este deloc simplu. Sub faţada iubirii, valoare profund
altruistă, se pot ascunde atitudini pervertite ale educatorilor şi părinţilor, doar de
satisfacere a sinelui.
8. Caracterizaţi „latura întunecată” a procesului de învăţământ: didactogenia.
9. În ce constau codurile etice și declarațiile asociaților profesionale.
10. Evidenţiaţi funcţiile şi tipologia codurilor de etică profesională.
11. Precizaţi etapele elaborării codurilor deontologice.
Studiile despre construcţia documentelor etice reliefează următoarele etape:
1. Organizarea scrierii codului
2. Aderarea la un model de construcţie şi construcţia propriu-zisă a codului
3. Implementarea codului
 4. Monitorizarea
5. Revizuirea codului

12. Analizați structura Codului de etică al cadrului didactic din Republica Moldova.
13. Evidenţiaţi criteriile deontologice în raport cu relația “profesor-elev”.
Deontologia profesorului studiază respectarea drepturilor elevilor şi îndeplinirea
obligaţiilor de către profesor în organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional în
şcoală şi în afara ei. Autorul introduce şi o observaţie de nuanţă, prin care limitează
domeniul deontologiei profesorului la dimensiunea relaţiei de autoritate cadru didactic
-elev. „Numai normele care privesc raportul de autoritate profesor - elev se instituie ca
parte a deontologiei profesorului.”,afirmă acelaşi autor. „Celelalte sunt îndatoriri
profesionale fără relevanţă în aria deon-tologiei, aparţinînd normativităţii etice generale a
profesiei de educator”.
14. Evidenţiaţi criteriile deontologice în raport cu relația “profesor-colegi”.
15. Analizați criteriile deontologice în raport cu relația “profesor-părinţi”.
16. Argumentaţi rolul educaţiei culturii interioare şi culturii exterioare în etica
pedagogică.
Morala pedagogică ca obiect de studiu al eticii pedagogice, în planul particularităţilor
structurale specifice, nu numai că dirijează, oglindeşte şi influenţează
comportamentul pedagogului, cultura lui interioară şi exterioară, atitudinea lui faţă de
profesie, caracterul relaţiilor lui cu elevii, colegii, părinţii, în acelaşi timp îndeplineşte şi
un sistem de funcţii sociale.