SISTEME ECONOMICE ALTERNATIVE. ECNOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ 4.1. Sisteme economice alternative
Sistemele economice au unele trăsături comune, care
permit structurarea lor în trei tipuri pure: economia de comandă, economia tradiţională şi economia de piaţă. Criteriile care delimitează sistemele economice alternative se referă la metoda prin care se coordonează deciziile economice (caracteristicile mecanismelor ce reglează economia) şi gradul de libertate al agenţilor economici. Economia de comandă a avut ca premise existenţa statelor totalitare, indiferent dacă acestea au fost sau nu socialiste, extinderea sau generalizarea proprietăţii publice şi principiul primordialităţii intereselor statului în raport cu interesele individului, al intereselor generale în raport cu interesele private. În cadrul acestui sistem, deciziile principale sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a organizării economice, sociale şi politice de tip centralizat, iar sinteza deciziilor macroeconomice devine planul unic centralizat. Planul unic se transformă în normă de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se face numai în funcţie de gradul în care se realizează indicatorii obligatorii ai planului. Sistemele economice tradiţionale sunt sistemele în care comportamentul economic al oamenilor se întemeiază, în special, pe tradiţie, datini şi obiceiuri; pe termen scurt există puţine schimbări referitoare la bunurile produse, iar tehnologiile utilizate se bazează pe modelele tradiţionale; producţia este alocată între indivizi conform vechilor obiceiuri, care se moştenesc de la o generaţie la alta; conceptul de proprietate privată adesea nu este bine definit, iar proprietatea, în mod frecvent, este comună; activităţile economice funcţionează într-un mediu social care nu se schimbă şi nu solicită oamenii să procedeze la alegeri raţionale. Astăzi, sistemul economic tradiţional se găseşte sub formă de rămăşiţe în ţările dezvoltate, mai ales în câteva comunităţi mici şi izolate. Economia de piaţă este acea economie în cadrul căreia alocarea resurselor este rezultatul a milioane de decizii independente luate în mod individual de producătorii şi consumatorii de bunuri şi servicii, toţi acţionând prin intermediul pieţelor. Milioane de consumatori decid ce produse şi servicii să cumpere şi în ce cantităţi. Există un mare număr de firme care produc bunurile şi serviciile necesare societăţii, iar pentru fabricarea acestora cumpără factorii de producţie necesari de la milioane de proprietari, care decid cui şi la ce preţuri vor vinde aceste utilităţi (servicii). Luate împreună, deciziile individuale determină alocarea resurselor din economie între utilizări alternative. Mediul economic al afacerilor este dinamic, se schimbă atât pe termen scurt cât şi pe termen lung; apar noi oportunităţi, noi alternative ale utilizării resurselor economiei, iar agenţii economici sunt determinaţi să opereze cu alegeri raţionale. Piaţa reuşeşte să aloce resursele, deci să facă ordine în economie, fără o direcţionare conştientă cu ajutorul unui organism central de coordonare a deciziilor economice. Acest lucru se realizează prin sistemul de preţuri, care este un mecanism de control social ce funcţionează în mod automat (mâna invizibilă a pieţei) şi coordonează deciziile individuale descentralizate. Sistemele economice mixte. Am pornit de la ideea existenţei unor tipuri pure de sisteme economice. În viaţa economică reală, însă, nu există sisteme pure; comportamentul economic este întotdeauna rezultatul unui amestec între un control central al deciziilor şi o descentralizare de piaţă, între aceste două comportamente şi o anumită influenţă a comportamentului tradiţional. Orice economie este în realitate o economie mixtă, în sensul că ea combină elemente din toate cele trei sisteme (tradiţional, de comandă şi de piaţă), pentru a determina comportamentul economic al oamenilor. Gradul de amestecare a celor trei tipuri de sisteme economice variază de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleiaşi ţări de la un sector la altul al economiei. De aceea, când facem afirmaţia că o economie este planificată în mod centralizat spunem doar că în cadrul mixului ponderea cea mai mare o are principiul de comandă al coordonării deciziilor, iar când spunem că o economie este de piaţă afirmăm că în cadrul mixului o pondere mare o are luarea descentralizată a deciziilor, ca răspuns la semnalele spontane ale pieţei. 4.2. Sistemul contemporan al economiei de piaţă
Spre deosebire de economia de comandă, economia de
piaţă este un sistem economic în cadrul căruia mecanismele naturale (spontane) ale pieţei sunt, fie predominante, fie singurele care tind să asigure echilibrul dintre cerere şi ofertă, cu excluderea sau limitarea drastică a intervenţiei administrative în economie, atât a statului, cât şi a monopolurilor. Caracteristicile de prim-ordin ale sistemului economiei de piaţă sunt: - existenţa unui sistem al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie; - economia poate funcţiona şi în cazul existenţei unei anumite fracţiuni a proprietăţii publice (sociale), proprietatea privată fiind însă în mod obligatoriu preponderentă; - deciziile de alocare a resurselor şi produselor sunt adoptate pe baza preţurilor generate de schimburile voluntare dintre producători şi consumatori, lucrători şi proprietari ai factorilor de producţie; - deciziile economice sunt descentralizate, adică sunt adoptate de indivizi şi grupuri, mai puţin de planificatori centrali; - inexistenţa unor acţiuni restrictive în domeniile producţiei, schimbului, repartiţiei, consumului, preţurilor şi circulaţiei monetare; - libertatea fiecărei entităţi, de la individ până la cel mai puternic grup, să cheltuiască, să economisească şi să intre în relaţii contractuale de piaţă cu alţi indivizi şi grupuri, în propriul interes, dar respectând regulile stabilite de societate; - intervenţia statului în economie nu se poate substitui forţelor pieţei, ci pentru a corecta şi evita consecinţele negative ale sistemului economic, a păstra concurenţa şi acţiunea pârghiilor pieţei; ea este o intervenţie indirectă şi globală şi se realizează prin politica monetară, fiscală, de dezvoltare economică, de protecţie socială ş.a. Sistemul contemporan al economiei de piaţă este un sistem structurat şi funcţional care se autoreproduce.
Elementele structurale ale sistemului funcţional al
economiei de piaţă sunt: 1. Existenţa agenţilor economici independenţi din punct de vedere juridic şi egali în faţa legii, care îşi exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor de care dispun (mărfuri, bani, forţă de muncă, titluri de proprietate, titluri de valoare ş.a.). Economia de piaţă este un sistem liberal, individualist, întemeiat pe proprietatea privată a întreprinzătorilor. În prezent, structura agenţilor economici este foarte diversificată. Indivizii ca agenţi economici originari au fost înlocuiţi pe scară largă de agenţii economici sub formă de grupuri sociale: firme, asociaţii de întreprinderi, organizaţii economice, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale. Agenţii din economiile de piaţă contemporane sunt ierarhizaţi, în funcţie de forţa lor economică şi de influenţă, straturile principale ale acestora fiind microagenţii şi mezoagenţii economici. Microagenţii (indivizi, familii, gospodării, diverse asociaţii şi firme mici), prin dimensiunile activităţii lor, nu pot influenţa raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţă; ei se manifestă ca unităţi elementare de consum şi de producţie. Mezoagenţii (grupuri industriale, trusturi, corporaţii, holdinguri ş.a.) sunt unităţi economice complexe sau organizaţii formate din mai multe unităţi economice elementare. Anumiţi mezoagenţi, deosebit de puternici din punct de vedere financiar, îşi consolidează poziţiile formând blocuri economice, cu o mare putere de influenţă în societate. În consecinţă, libertatea de acţiune a agenţilor economici individuali nu este absolută; ea se confruntă cu tendinţa de dominare şi impunere din partea mezoagenţilor economici. Pentru a contracara tendinţele agenţilor economici puternici, s-au constituit asociaţii şi organizaţii ale micilor producători şi ale consumatorilor, iar sindicatele profesionale s-au unit în federaţii şi confederaţii. 2. Autonomia şi libertatea agenţilor economici de a lua decizii şi de a se angaja în acţiuni economice legale, pe care le consideră oportune, asumându-şi atât avantajele cât şi riscurile. Există grade diferite de autonomie şi libertate ale agenţilor economici. Orizontul economic al întreprinzătorilor individuali se adaptează la orizontul de decizie al grupului (organizaţiei) din care fac parte. Deciziile economice ale indivizilor sunt transferate tot mai mult unităţilor microeconomice, iar deciziile acestora sunt transferate unităţilor mezoeconomice, care acţionează la nivel naţional şi internaţional. Pe acest teren au loc cuceriri şi cedări de poziţii ale agenţilor economici individuali şi de grup; între grupurile organizate ale agenţilor economici, sindicate, patronat şi stat, se manifestă contradicţii şi presiuni şi au loc negocieri, ceea ce face ca libertatea de acţiune şi decizie a fiecărui agent economic să nu fie absolută, ci limitată de puterea de influenţă a celorlalţi agenţi ai vieţii economice. 3. Calitatea agenţilor economici de a fi elemente autoreproductibile ale sistemului economic, în funcţie de rezultatele propriilor decizii şi acţiuni, dar şi de condiţiile conjuncturale impuse de piaţă. Piaţa mijloceşte corelaţia dintre cererea şi oferta individuală şi agregată, pentru fiecare bun şi serviciu, la un anumit nivel al preţului unitar, din care se deduce mărimea profitului (sau a pierderii). Continuitatea consumului reface, amplifică şi restructurează nevoia de consum, respectiv cererea de bunuri-marfă, iar profitul, în calitate de stimulent economic primordial determină agenţii economici să reia, să modernizeze şi restructureze activităţile economice, în funcţie de cerinţele pieţei. Reproductibilitatea cererii, determinată de continuitatea nevoii de consum a societăţii, articulată cu perenitatea interesului pentru profit, transformă agenţii economici în elemente autoreproductibile ale sistemului economiei de piaţă. 4. Relaţiile predominante dintre agenţii economici se manifestă ca tranzacţii bilaterale de piaţă, directe şi libere, relaţii de tip orizontal. Ele se derulează în cadrul unei multitudini de pieţe interdependente şi sunt întemeiate pe interesul particular şi pe criteriile raţionalităţii şi eficienţei în atragerea şi utilizarea factorilor de producţie.
5. Existenţa unui sistem generalizat de pieţe
interdependente: piaţa bunurilor de consum şi a bunurilor de capital, piaţa resurselor naturale (inclusiv piaţa terenurilor), piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa muncii. 6. În totalitatea lor, agenţii economici şi pieţele se găsesc în cadrul sistemului generalizat de concurenţă, mai mult sau mai puţin liberă, prin care se manifestă nu numai rivalitatea, ci şi cooperarea socială dintre operatorii vieţii economice. Totodată, concurenţa selectează şi ierarhizează agenţii economici în funcţie de performanţele acestora.
7. Formarea relativ liberă a preţurilor, pe toate pieţele
şi la toate bunurile economice, ca urmare a concurenţei generalizate, autonomiei şi libertăţii de acţiune a agenţilor economici. În expresia ei ideală, abstractă, economia de piaţă dispune de virtuţi deosebite: - asigură coerenţa necesară între opţiunile producătorilor şi consumatorilor, - orientează investiţiile către domeniile cele mai rentabile, - efectuează adaptările necesare din economie, realizează echilibrul economic. Condiţia minimă pentru funcţionarea economiei de piaţă este aceea ca toţi operatorii economici să se supună principiilor concurenţei şi să nu dispună de puteri care să modifice regulile acestui joc. 4.3. Mecanismul general al economiei de piaţă
Sistemul economiei de piaţă conţine în sine şi
mecanismele care îl reglează şi îi asigură autoreproducerea. Mecanismul general al economiei de piaţă desemnează modul specific de realizare a mişcării sistemului economiei de piaţă, conexiunile dintre toate componentele structurale ale acestuia; ansamblul mijloacelor, metodelor şi pârghiilor de susţinere a activităţilor economice pe principiile raţionalităţii şi eficienţei (cererea, oferta, preţul, creditul, dobânda, strategiile şi politicile economice şi financiare etc.), în condiţiile în care se modifică permanent atât resursele cât şi trebuinţele economice, deci se modifică structurile şi substructurile sistemului economiei de piaţă, precum şi corelaţiile dintre ele. Prin mecanismul economiei de piaţă ies la iveală: - gradul de libertate de care dispun agenţii economici (consacrat prin legislaţia economico-financiară), - pârghiile şi stimulii economici, - raportul dintre obiectiv şi subiectiv, spontan şi conştient, dintre libera iniţiativă a agenţilor economici obişnuiţi, cea a monopolurilor şi oligopolurilor şi orientarea strategică a economiei de către stat, folosindu-se preponderent pârghiile economico-financiare şi mijloacele indirecte de influenţare a economiei. Într-un sens mai restrâns, mecanismul general al economiei de piaţă se referă la procesele care reglează sistemul economic, atât în ansamblu cât şi secvenţial, adică mecanismul pieţei, bazat pe interdependenţa dintre variabilele cerere-ofertă-preţ, în contextul concurenţei generalizate. Toate procesele economice gravitează în jurul pieţei. Diviziunea socială a muncii accentuează specializarea producătorilor, separă producătorii de consumatori, separă producţia în raport cu consumaţia şi creează o puternică dependenţă funcţională între toţi agenţii vieţii economice şi între activităţile acestora. Piaţa pune în contact operatorii economici, le transmite informaţii şi imbolduri cu privire la bunurile create (oferta) şi cele solicitate (cererea), la modul în care îşi pot realiza interesele private. Piaţa devine instituţia centrală, factorul determinant în derularea procesului de creştere şi dezvoltare economică; ea reglează activitatea fiecărui agent economic şi economia socială în ansamblul său. Dacă sistemul economiei de piaţă nu ar produce externalităţi negative şi dacă în interiorul său nu ar exista centre de presiune şi putere economică, atunci preţurile s-ar forma în mod liber, prin evoluţia spontană a raportului dintre cerere şi ofertă; implicarea statului în economie ar fi exclusă, iar piaţa ar deveni unicul mecanism care asigură autoreglarea şi autoreproductibilitatea activităţilor economice. În realitate, monopolurile şi oligopolurile, corporaţiile naţionale şi transnaţionale, organizaţiile patronale şi cele sindicale se află ancorate în economie; ele se întrepătrund şi se influenţează reciproc, modificând mecanismul liber al pieţei, bazat pe concurenţa liberă şi oscilaţiile spontane ale cererii, ofertei şi preţurilor. Statul intervine în mecanismul reglator al economiei pentru a orienta activităţile economice, fără a constrânge administrativ agenţii economici, respectând regulile pieţei şi utilizând pârghii de influenţare a sistemului economic. De asemenea, statul contracarează monopolurile, arbitrează respectarea regulilor instituţionalizate ale concurenţei, încurajează şi protejează firmele mici şi mijlocii, stabileşte un sistem echitabil de impozite şi taxe, încurajează investiţiile şi asigură protecţia socială a păturilor economic defavorizate. Structura complicată a sistemului economiei de piaţă contemporane face ca şi mecanismul său general de reglare să se prezinte ca o interdependenţă între mecanismul liber (spontan) al pieţei (ca mecanism predominant), mecanismul grupurilor de putere economică şi de influenţare a pieţei şi mecanismul corector al statului democratic. În această optică, componentele mecanismului general al economiei de piaţă sunt: a) sistemul relaţiilor dintre agenţii economici, bazat pe tranzacţii bilaterale de piaţă, în interacţiune cu factorii de producţie utilizaţi şi rezultatele obţinute într-o economie de piaţă; b) mecanismul (lanţul) mişcării, al devenirii fiecăruia şi tuturor fenomenelor şi proceselor economice (mecanismul profitului, al rentei, al preţurilor, al producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice ş.a.); c) corelaţiile dintre toate componentele sistemului economic de piaţă; d) unele elemente suprastructurale sau aflate la interferenţa dintre economie şi celelalte subsisteme ale societăţii (politica economică, legislaţia economică, psihologia economică, cultura economică ş.a.); e) principiile şi formele de organizare ale economiei, la toate nivelurile de agregare ale acesteia, criteriile de eficienţă la toate nivelurile organizatorice ale economiei, pârghiile şi stimulii economici, mecanismul spontan al pieţei concurenţiale, mecanismele specifice pentru intensificarea, slăbirea sau stoparea unor fenomene sau procese economice, sistemul informaţional şi de adoptare a deciziilor, modalităţile prin care agenţii economici şi economia naţională se adaptează la schimbările care intervin atât pe plan intern cât şi internaţional. Fiind produsul unui îndelungat proces istoric, economia capitalistă dezvoltată încorporează în mecanismele sale de reglare trei tipuri de factori: - libertatea economică (mecanismul liber al pieţei); - constrângerea (reglementarea juridică, intervenţia statului în economie); - tradiţia (obişnuinţa, consimţământul sau consensul, ca un ansamblu de reguli economice liber acceptate, reprezentând tradiţia fiecărui popor). 4.4. Tipuri practice ale economiei de piaţă contemporane
Economiile de piaţă din ţările dezvoltate, deşi au
trăsături fundamentale comune, nu sunt omogene. În funcţie de rolul pe care îl joacă mecanismul spontan al pieţei libere în cadrul reglării sistemului economic, după gradul şi modul de intervenţie a statului în economie, natura politicilor economice guvernamentale şi suportul ideologic al acestora, se manifestă mai multe tipuri ale economiei de piaţă contemporane. Tipul anglo-saxon (SUA, Anglia, Canada) cuprinde economiile cele mai liberale şi cele mai puţin dirijate de stat. Supremaţia întreprinderilor private şi a liberei iniţiative private sunt considerate ca cele mai importante principii ale activităţilor economice. Economiile naţionale sunt flexibile şi accentuat concurenţiale, predominând marile companii private în toate sferele vieţii economice, precum şi în relaţiile economice externe. Numeroasele întreprinderi mici şi mijlocii, direct şi indirect, sunt legate de marile companii prin relaţii şi reţele funcţionale. Sectorul public are o pondere relativ redusă în raport cu ponderea sectorului privat. Intervenţia statului în economie, în principiu, se rezumă la politica fiscală, bugetară, monetară şi de credit, dar nu este exclusă, atunci când este nevoie, elaborarea unor programe guvernamentale de politică economică şi a unor prognoze pe termen lung şi mediu, la care managementul privat se racordează rapid, fără să fie nevoie de instrumente speciale care să le oblige la cooperare. Tipul vest-european (Italia, Franţa) spre deosebire de cel anglo-saxon cunoaşte un dirijism guvernamental ceva mai accentuat, în economie există un sector public important şi un sector mixt (privat şi de stat) dezvoltat, coexistă şi cooperează între ele întreprinderile mari şi cele mici protejate de stat, mecanismul economic este dual cuprinzând atât mecanismul pieţei concurenţiale libere cât şi mecanismul intervenţiei statului în economie. Guvernul îndeplineşte un rol strategic în asigurarea procesului de dezvoltare, participă ca agent economic al cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, utilizează creditul şi alte instrumente cum ar fi programarea economică şi prognoza, pentru a corecta eşecurile pieţei libere. Tipul economiei sociale de piaţă (Germania, Austria, Olanda) are în vedere "socialul" ca obiectiv final al activităţilor economice şi armonizarea cerinţelor pieţei libere cu interesele şi acţiunile tuturor categoriilor sociale. "Socialul" nu se poate realiza spontan impunând existenţa unui stat activ în economie, pentru a canaliza activităţile economice în vederea realizării socialului. În principiu, statul asigură buna funcţionare a pieţelor, elimină abuzurile din economie, asigură, în mod diferenţiat, protecţia socială a indivizilor, realizează un contract şi o cooperare continuă între sectorul public şi cel privat. Pârghiile utilizate de stat în cadrul intervenţiei sale în economie sunt, mai ales, emanaţia puterii legislative. Tipul nordic al economiei de piaţă (Suedia, Norvegia, Danemarca) se caracterizează prin preponderenţa sectorului privat (90-95% din volumul activităţilor economice) şi a iniţiativei private, dar şi prin cooperarea dintre sectorul privat şi cel public. Intervenţia statului în mecanismul reglator al economiei este, cu precădere, o intervenţie pe plan social. Statul îndeplineşte rolul de stat protector în relaţiile de repartiţie a bogăţiei şi în relaţiile cu patronatul şi sindicatele, pentru a limita concentrarea bogăţiei şi polarizarea accentuată a societăţii. Instrumentele specifice ale intervenţiei statului în economie sunt de natură fiscală, la care se adaugă promovarea serviciilor sociale, pe care statul le multiplică. Tipul paternalist al economiei de piaţă (Japonia) îmbină eficient elementele tradiţionale cu cele moderne; sectorul privat este predominant şi constă în mari companii (cu bază familială) şi întreprinderi mici, ambele grupate în jurul marilor bănci. Se manifestă un puternic spirit de firmă şi de grup; salariaţii avansează continuu şi beneficiază de gratuităţi şi servicii oferite de firme, iar elita meritocratică dispune de un puternic simţ al responsabilităţii faţă de colectivitate. Paternalismul (tutelarea, patronarea) se aplică în toate structurile economico-sociale, fiecare dintre ele considerându-se o familie ce se călăuzeşte după principiul solidarităţii, care implică disciplină, responsabilitate, participare liberă, coeziune şi respect faţă de vârstă, experienţă, patron, stat (administraţie). O puternică solidaritate se manifestă între stat şi agenţii economici privaţi, în privinţa protejării economiei naţionale şi a aprovizionării cu resurse a acesteia, a protejării monedei naţionale şi obţinerea excedentului balanţei de plăţi externe. Sectorul public este slab reprezentat în economie. Statul se implică în menţinerea echilibrului economic prin: a) promovarea liberei iniţiative şi a competenţei agenţilor economici privaţi, atât pe piaţa internă cât şi externă; b) concentrarea resurselor valutare, a cercetării ştiinţifice şi învăţământului, pe care le pune la dispoziţia firmelor; statul se preocupă ca instrucţia şi pregătirea profesională să fie de înaltă calitate, acordând o importanţă supremă tehnologiei şi informaţiei; c) ghidează activitatea întreprinzătorilor privaţi prin estimări şi investiţii, pârghii bancare şi financiare, planuri- program la nivel micro şi macroeconomic, îmbină conducerea locală cu cea centrală; d) se preocupă de evitarea şi combaterea poluării şi de asigurarea unui trai civilizat (nu opulent) pentru întreaga populaţie. Tipul economiei de piaţă dependentă de exterior şi orientată prioritar spre exterior (Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Thaylanda ş.a.) este caracteristic ţărilor mici, care, deşi dispun de resurse puţine, atât cantitativ cât şi ca varietate, au reuşit să depăşească subdezvoltarea economică prelucrând cu eficienţă înaltă resursele provenite din afară, iar pentru procurarea acestor resurse producţia este orientată prioritar spre exterior. Teoria economică recentă, folosind într-o mai mare măsură metoda generalizării şi sintetizării, a integrat tipurile contemporane ale economiei de piaţă în două modele fundamentale: - neoamerican (SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Coreea, Singapore, Taiwan ş.a.), - renan (Germania, Olanda, Suedia, Elveţia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Japonia, Austria ş.a.), ambele fiind emanaţia sistemului capitalist liberal. Modelul neoamerican are următoarele trăsături definitorii: a) sectorul public producător de bunuri necomerciale este neglijabil şi are tendinţa de a se diminua; b) piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după regulile pieţei; întreprinderile sunt un bun comercial ca oricare altul, iar profitul, preţurile bunurilor şi salariile depind într-o măsură determinantă de condiţiile aleatorii ale pieţei; c) piaţa financiară, cu deosebire bursa de valori, joacă cel mai important rol, decisiv, în raport cu alte forme de piaţă; d) implicarea directă a statului în economie este redusă, neglijabilă, iar baza politicii economice a guvernului o constituie stimularea ofertei şi încurajarea consumului, printr-un grad redus al fiscalităţii; e) mobilitatea socială este foarte rapidă, există o clasă mijlocie relativ redusă (circa 50% din populaţia S.U.A.) şi un sistem de învăţământ elitist, care funcţionează tot mai mult pe principiile pieţei; f) un grad redus al protecţiei sociale. Modelul renan, în raport cu cel neoamerican, se caracterizează prin: a) sistemul economic se sprijină pe piaţă, acesteia din urmă trebuind să i se asigure libertatea de funcţionare, în principal în domeniul preţurilor şi salariilor; mecanismele pieţei, singure, nu pot să determine echilibrele din societate devenind necesară intervenţia statului; b) majoritatea bunurilor din societate îmbracă forma de marfă, dar consumul unei părţi importante a acestora nu se realizează după regulile pieţei; c) firmele funcţionează pe principiul cogestiunii, care asociază în cadrul procesului decizional salariaţii, conducerea întreprinderii şi reprezentanţii acţionarilor; între partenerii la activităţile din cadrul economiei se practică dialogul social; mişcarea sindicală este deosebit de puternică şi are un rol important în mersul economiei; d) statul este apărătorul şi garantul liberei negocieri între partenerii sociali şi al gradului ridicat de protecţie socială, iar politica economică încurajează economisirea şi redistribuirea veniturilor, inclusiv pe plan interzonal; e) clasa mijlocie este numeroasă (circa 75% din populaţia Germaniei, 80% din cea a Elveţiei, 90% din cea a Japoniei) şi asigură o mai mare stabilitate socială; sistemul de învăţământ este mai egalitar; f) fiscalitatea directă este ridicată, atât pentru veniturile din muncă cât şi pentru veniturile din capital; g) valorile sociale egalitate şi echitate sunt corelate cu criteriile de eficienţă, iar pentru individ, comunitatea din care face parte are o însemnătate cardinală, deoarece îşi asumă responsabilitatea în soluţionarea problemelor acestuia. Cercetări japoneze, din deceniul trecut, identifică trei modele de referinţă ale economiei de piaţă: american, european (al Europei continentale) şi japonez ; ele se diferenţiază, în special, prin caracteristicile relaţiilor dintre guvern şi sectorul privat. În cadrul tuturor acestor modele întreprinzătorii din sectorul privat constituie cea mai importantă forţă motrice a dezvoltării, dar mecanismul pieţei libere nu poate funcţiona fără securitate naţională şi stabilitate internă, atenuarea decalajului excesiv între venituri şi asigurarea unei infrastructuri social-economice care în cea mai mare parte a sa, nu poate fi asigurată de sectorul privat.