4.

SISTEME ECONOMICE
ALTERNATIVE. ECNOMIA DE PIAŢĂ
CONTEMPORANĂ
 4.1. Sisteme economice alternative

Sistemele economice au unele trăsături comune, care

permit structurarea lor în trei tipuri pure: economia de
comandă, economia tradiţională şi economia de piaţă.
Criteriile care delimitează sistemele economice
alternative se referă la metoda prin care se coordonează
deciziile economice (caracteristicile mecanismelor ce
reglează economia) şi gradul de libertate al agenţilor
economici.
 Economia de comandă a avut ca premise existenţa
statelor totalitare, indiferent dacă acestea au fost sau nu
socialiste, extinderea sau generalizarea proprietăţii publice
şi principiul primordialităţii intereselor statului în raport cu
interesele individului, al intereselor generale în raport cu
interesele private. În cadrul acestui sistem, deciziile
principale sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a
organizării economice, sociale şi politice de tip centralizat,
iar sinteza deciziilor macroeconomice devine planul unic
centralizat. Planul unic se transformă în normă de conduită
pentru agenţii economici, a căror apreciere se face numai în
funcţie de gradul în care se realizează indicatorii obligatorii
ai planului.
 Sistemele economice tradiţionale sunt sistemele în care
comportamentul economic al oamenilor se întemeiază, în
special, pe tradiţie, datini şi obiceiuri; pe termen scurt există
puţine schimbări referitoare la bunurile produse, iar
tehnologiile utilizate se bazează pe modelele tradiţionale;
producţia este alocată între indivizi conform vechilor
obiceiuri, care se moştenesc de la o generaţie la alta;
conceptul de proprietate privată adesea nu este bine definit,
iar proprietatea, în mod frecvent, este comună; activităţile
economice funcţionează într-un mediu social care nu se
schimbă şi nu solicită oamenii să procedeze la alegeri
raţionale. Astăzi, sistemul economic tradiţional se găseşte
sub formă de rămăşiţe în ţările dezvoltate, mai ales în câteva
comunităţi mici şi izolate.
 Economia de piaţă este acea economie în cadrul căreia
alocarea resurselor este rezultatul a milioane de decizii
independente luate în mod individual de producătorii şi
consumatorii de bunuri şi servicii, toţi acţionând prin
intermediul pieţelor. Milioane de consumatori decid ce
produse şi servicii să cumpere şi în ce cantităţi. Există un
mare număr de firme care produc bunurile şi serviciile
necesare societăţii, iar pentru fabricarea acestora cumpără
factorii de producţie necesari de la milioane de proprietari,
care decid cui şi la ce preţuri vor vinde aceste utilităţi
(servicii).
 Luate împreună, deciziile individuale determină
alocarea resurselor din economie între utilizări alternative.
Mediul economic al afacerilor este dinamic, se schimbă atât
pe termen scurt cât şi pe termen lung; apar noi oportunităţi,
noi alternative ale utilizării resurselor economiei, iar agenţii
economici sunt determinaţi să opereze cu alegeri raţionale.
Piaţa reuşeşte să aloce resursele, deci să facă ordine în
economie, fără o direcţionare conştientă cu ajutorul unui
organism central de coordonare a deciziilor economice.
Acest lucru se realizează prin sistemul de preţuri, care este
un mecanism de control social ce funcţionează în mod
automat (mâna invizibilă a pieţei) şi coordonează deciziile
individuale descentralizate.
 Sistemele economice mixte. Am pornit de la ideea
existenţei unor tipuri pure de sisteme economice. În viaţa
economică reală, însă, nu există sisteme pure;
comportamentul economic este întotdeauna rezultatul unui
amestec între un control central al deciziilor şi o
descentralizare de piaţă, între aceste două comportamente şi
o anumită influenţă a comportamentului tradiţional. Orice
economie este în realitate o economie mixtă, în sensul că ea
combină elemente din toate cele trei sisteme (tradiţional, de
comandă şi de piaţă), pentru a determina comportamentul
economic al oamenilor.
 Gradul de amestecare a celor trei tipuri de sisteme
economice variază de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleiaşi
ţări de la un sector la altul al economiei. De aceea, când
facem afirmaţia că o economie este planificată în mod
centralizat spunem doar că în cadrul mixului ponderea cea
mai mare o are principiul de comandă al coordonării
deciziilor, iar când spunem că o economie este de piaţă
afirmăm că în cadrul mixului o pondere mare o are luarea
descentralizată a deciziilor, ca răspuns la semnalele
spontane ale pieţei.
 4.2. Sistemul contemporan al economiei de piaţă

Spre deosebire de economia de comandă, economia de

piaţă este un sistem economic în cadrul căruia
mecanismele naturale (spontane) ale pieţei sunt, fie
predominante, fie singurele care tind să asigure echilibrul
dintre cerere şi ofertă, cu excluderea sau limitarea drastică a
intervenţiei administrative în economie, atât a statului, cât şi
a monopolurilor.
 Caracteristicile de prim-ordin ale sistemului economiei
de piaţă sunt:
- existenţa unui sistem al proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie;
- economia poate funcţiona şi în cazul existenţei unei
anumite fracţiuni a proprietăţii publice (sociale),
proprietatea privată fiind însă în mod obligatoriu
preponderentă;
- deciziile de alocare a resurselor şi produselor sunt
adoptate pe baza preţurilor generate de schimburile
voluntare dintre producători şi consumatori, lucrători şi
proprietari ai factorilor de producţie;
 - deciziile economice sunt descentralizate, adică sunt
adoptate de indivizi şi grupuri, mai puţin de planificatori
centrali;
- inexistenţa unor acţiuni restrictive în domeniile
producţiei, schimbului, repartiţiei, consumului, preţurilor şi
circulaţiei monetare;
- libertatea fiecărei entităţi, de la individ până la cel
mai puternic grup, să cheltuiască, să economisească şi să
intre în relaţii contractuale de piaţă cu alţi indivizi şi
grupuri, în propriul interes, dar respectând regulile stabilite
de societate;
 - intervenţia statului în economie nu se poate substitui
forţelor pieţei, ci pentru a corecta şi evita consecinţele
negative ale sistemului economic, a păstra concurenţa şi
acţiunea pârghiilor pieţei; ea este o intervenţie indirectă şi
globală şi se realizează prin politica monetară, fiscală, de
dezvoltare economică, de protecţie socială ş.a.
 Sistemul contemporan al economiei de piaţă este un
sistem structurat şi funcţional care se autoreproduce.

Elementele structurale ale sistemului funcţional al

economiei de piaţă sunt:
1. Existenţa agenţilor economici independenţi din
punct de vedere juridic şi egali în faţa legii, care îşi
exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra
bunurilor de care dispun (mărfuri, bani, forţă de muncă,
titluri de proprietate, titluri de valoare ş.a.). Economia de
piaţă este un sistem liberal, individualist, întemeiat pe
proprietatea privată a întreprinzătorilor. În prezent, structura
agenţilor economici este foarte diversificată.
 Indivizii ca agenţi economici originari au fost înlocuiţi
pe scară largă de agenţii economici sub formă de grupuri
sociale: firme, asociaţii de întreprinderi, organizaţii
economice, organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale.
Agenţii din economiile de piaţă contemporane sunt
ierarhizaţi, în funcţie de forţa lor economică şi de influenţă,
straturile principale ale acestora fiind microagenţii şi
mezoagenţii economici.
 Microagenţii (indivizi, familii, gospodării, diverse
asociaţii şi firme mici), prin dimensiunile activităţii lor, nu
pot influenţa raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţă; ei
se manifestă ca unităţi elementare de consum şi de
producţie.
Mezoagenţii (grupuri industriale, trusturi, corporaţii,
holdinguri ş.a.) sunt unităţi economice complexe sau
organizaţii formate din mai multe unităţi economice
elementare.
 Anumiţi mezoagenţi, deosebit de puternici din punct de
vedere financiar, îşi consolidează poziţiile formând blocuri
economice, cu o mare putere de influenţă în societate. În
consecinţă, libertatea de acţiune a agenţilor economici
individuali nu este absolută; ea se confruntă cu tendinţa de
dominare şi impunere din partea mezoagenţilor economici.
Pentru a contracara tendinţele agenţilor economici
puternici, s-au constituit asociaţii şi organizaţii ale micilor
producători şi ale consumatorilor, iar sindicatele
profesionale s-au unit în federaţii şi confederaţii.
 2. Autonomia şi libertatea agenţilor economici de a
lua decizii şi de a se angaja în acţiuni economice legale, pe
care le consideră oportune, asumându-şi atât avantajele
cât şi riscurile. Există grade diferite de autonomie şi
libertate ale agenţilor economici. Orizontul economic al
întreprinzătorilor individuali se adaptează la orizontul de
decizie al grupului (organizaţiei) din care fac parte.
 Deciziile economice ale indivizilor sunt transferate tot
mai mult unităţilor microeconomice, iar deciziile acestora
sunt transferate unităţilor mezoeconomice, care acţionează
la nivel naţional şi internaţional. Pe acest teren au loc
cuceriri şi cedări de poziţii ale agenţilor economici
individuali şi de grup; între grupurile organizate ale
agenţilor economici, sindicate, patronat şi stat, se manifestă
contradicţii şi presiuni şi au loc negocieri, ceea ce face ca
libertatea de acţiune şi decizie a fiecărui agent economic să
nu fie absolută, ci limitată de puterea de influenţă a
celorlalţi agenţi ai vieţii economice.
 3. Calitatea agenţilor economici de a fi elemente
autoreproductibile ale sistemului economic, în funcţie de
rezultatele propriilor decizii şi acţiuni, dar şi de condiţiile
conjuncturale impuse de piaţă. Piaţa mijloceşte corelaţia
dintre cererea şi oferta individuală şi agregată, pentru
fiecare bun şi serviciu, la un anumit nivel al preţului unitar,
din care se deduce mărimea profitului (sau a pierderii).
 Continuitatea consumului reface, amplifică şi
restructurează nevoia de consum, respectiv cererea de
bunuri-marfă, iar profitul, în calitate de stimulent economic
primordial determină agenţii economici să reia, să
modernizeze şi restructureze activităţile economice, în
funcţie de cerinţele pieţei. Reproductibilitatea cererii,
determinată de continuitatea nevoii de consum a societăţii,
articulată cu perenitatea interesului pentru profit, transformă
agenţii economici în elemente autoreproductibile ale
sistemului economiei de piaţă.
 4. Relaţiile predominante dintre agenţii economici se
manifestă ca tranzacţii bilaterale de piaţă, directe şi libere,
relaţii de tip orizontal. Ele se derulează în cadrul unei
multitudini de pieţe interdependente şi sunt întemeiate pe
interesul particular şi pe criteriile raţionalităţii şi eficienţei
în atragerea şi utilizarea factorilor de producţie.

5. Existenţa unui sistem generalizat de pieţe

interdependente: piaţa bunurilor de consum şi a bunurilor
de capital, piaţa resurselor naturale (inclusiv piaţa
terenurilor), piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa muncii.
 6. În totalitatea lor, agenţii economici şi pieţele se
găsesc în cadrul sistemului generalizat de concurenţă, mai
mult sau mai puţin liberă, prin care se manifestă nu numai
rivalitatea, ci şi cooperarea socială dintre operatorii vieţii
economice. Totodată, concurenţa selectează şi ierarhizează
agenţii economici în funcţie de performanţele acestora.

7. Formarea relativ liberă a preţurilor, pe toate pieţele

şi la toate bunurile economice, ca urmare a concurenţei
generalizate, autonomiei şi libertăţii de acţiune a agenţilor
economici.
 În expresia ei ideală, abstractă, economia de piaţă
dispune de virtuţi deosebite:
- asigură coerenţa necesară între opţiunile
producătorilor şi consumatorilor,
- orientează investiţiile către domeniile cele mai
rentabile,
- efectuează adaptările necesare din economie,
realizează echilibrul economic.
Condiţia minimă pentru funcţionarea economiei de
piaţă este aceea ca toţi operatorii economici să se supună
principiilor concurenţei şi să nu dispună de puteri care să
modifice regulile acestui joc.
 4.3. Mecanismul general al economiei de piaţă

Sistemul economiei de piaţă conţine în sine şi

mecanismele care îl reglează şi îi asigură autoreproducerea.
 Mecanismul general al economiei de piaţă
desemnează modul specific de realizare a mişcării
sistemului economiei de piaţă, conexiunile dintre toate
componentele structurale ale acestuia; ansamblul
mijloacelor, metodelor şi pârghiilor de susţinere a
activităţilor economice pe principiile raţionalităţii şi
eficienţei (cererea, oferta, preţul, creditul, dobânda,
strategiile şi politicile economice şi financiare etc.), în
condiţiile în care se modifică permanent atât resursele cât şi
trebuinţele economice, deci se modifică structurile şi
substructurile sistemului economiei de piaţă, precum şi
corelaţiile dintre ele.
 Prin mecanismul economiei de piaţă ies la iveală:
- gradul de libertate de care dispun agenţii economici
(consacrat prin legislaţia economico-financiară),
- pârghiile şi stimulii economici,
- raportul dintre obiectiv şi subiectiv, spontan şi
conştient, dintre libera iniţiativă a agenţilor economici
obişnuiţi, cea a monopolurilor şi oligopolurilor şi orientarea
strategică a economiei de către stat, folosindu-se
preponderent pârghiile economico-financiare şi mijloacele
indirecte de influenţare a economiei.
 Într-un sens mai restrâns, mecanismul general al
economiei de piaţă se referă la procesele care reglează
sistemul economic, atât în ansamblu cât şi secvenţial, adică
mecanismul pieţei, bazat pe interdependenţa dintre
variabilele cerere-ofertă-preţ, în contextul concurenţei
generalizate. Toate procesele economice gravitează în jurul
pieţei.
Diviziunea socială a muncii accentuează specializarea
producătorilor, separă producătorii de consumatori, separă
producţia în raport cu consumaţia şi creează o puternică
dependenţă funcţională între toţi agenţii vieţii economice şi
între activităţile acestora.
 Piaţa pune în contact operatorii economici, le transmite
informaţii şi imbolduri cu privire la bunurile create (oferta)
şi cele solicitate (cererea), la modul în care îşi pot realiza
interesele private. Piaţa devine instituţia centrală, factorul
determinant în derularea procesului de creştere şi dezvoltare
economică; ea reglează activitatea fiecărui agent economic
şi economia socială în ansamblul său.
 Dacă sistemul economiei de piaţă nu ar produce
externalităţi negative şi dacă în interiorul său nu ar exista
centre de presiune şi putere economică, atunci preţurile s-ar
forma în mod liber, prin evoluţia spontană a raportului
dintre cerere şi ofertă; implicarea statului în economie ar fi
exclusă, iar piaţa ar deveni unicul mecanism care asigură
autoreglarea şi autoreproductibilitatea activităţilor
economice. În realitate, monopolurile şi oligopolurile,
corporaţiile naţionale şi transnaţionale, organizaţiile
patronale şi cele sindicale se află ancorate în economie; ele
se întrepătrund şi se influenţează reciproc, modificând
mecanismul liber al pieţei, bazat pe concurenţa liberă şi
oscilaţiile spontane ale cererii, ofertei şi preţurilor.
 Statul intervine în mecanismul reglator al economiei
pentru a orienta activităţile economice, fără a constrânge
administrativ agenţii economici, respectând regulile pieţei şi
utilizând pârghii de influenţare a sistemului economic. De
asemenea, statul contracarează monopolurile, arbitrează
respectarea regulilor instituţionalizate ale concurenţei,
încurajează şi protejează firmele mici şi mijlocii, stabileşte
un sistem echitabil de impozite şi taxe, încurajează
investiţiile şi asigură protecţia socială a păturilor economic
defavorizate.
 Structura complicată a sistemului economiei de piaţă
contemporane face ca şi mecanismul său general de reglare
să se prezinte ca o interdependenţă între mecanismul liber
(spontan) al pieţei (ca mecanism predominant), mecanismul
grupurilor de putere economică şi de influenţare a pieţei şi
mecanismul corector al statului democratic. În această
optică, componentele mecanismului general al economiei de
piaţă sunt:
a) sistemul relaţiilor dintre agenţii economici, bazat pe
tranzacţii bilaterale de piaţă, în interacţiune cu factorii de
producţie utilizaţi şi rezultatele obţinute într-o economie de
piaţă;
 b) mecanismul (lanţul) mişcării, al devenirii fiecăruia şi
tuturor fenomenelor şi proceselor economice (mecanismul
profitului, al rentei, al preţurilor, al producţiei, distribuţiei,
circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice ş.a.);
c) corelaţiile dintre toate componentele sistemului
economic de piaţă;
d) unele elemente suprastructurale sau aflate la
interferenţa dintre economie şi celelalte subsisteme ale
societăţii (politica economică, legislaţia economică,
psihologia economică, cultura economică ş.a.);
 e) principiile şi formele de organizare ale economiei, la
toate nivelurile de agregare ale acesteia, criteriile de
eficienţă la toate nivelurile organizatorice ale economiei,
pârghiile şi stimulii economici, mecanismul spontan al
pieţei concurenţiale, mecanismele specifice pentru
intensificarea, slăbirea sau stoparea unor fenomene sau
procese economice, sistemul informaţional şi de adoptare a
deciziilor, modalităţile prin care agenţii economici şi
economia naţională se adaptează la schimbările care
intervin atât pe plan intern cât şi internaţional.
 Fiind produsul unui îndelungat proces istoric, economia
capitalistă dezvoltată încorporează în mecanismele sale de
reglare trei tipuri de factori:
- libertatea economică (mecanismul liber al pieţei);
- constrângerea (reglementarea juridică, intervenţia
statului în economie);
- tradiţia (obişnuinţa, consimţământul sau consensul, ca
un ansamblu de reguli economice liber acceptate,
reprezentând tradiţia fiecărui popor).
4.4. Tipuri practice ale economiei de piaţă contemporane

Economiile de piaţă din ţările dezvoltate, deşi au

trăsături fundamentale comune, nu sunt omogene. În funcţie
de rolul pe care îl joacă mecanismul spontan al pieţei libere
în cadrul reglării sistemului economic, după gradul şi modul
de intervenţie a statului în economie, natura politicilor
economice guvernamentale şi suportul ideologic al acestora,
se manifestă mai multe tipuri ale economiei de piaţă
contemporane.
 Tipul anglo-saxon (SUA, Anglia, Canada) cuprinde
economiile cele mai liberale şi cele mai puţin dirijate de
stat. Supremaţia întreprinderilor private şi a liberei iniţiative
private sunt considerate ca cele mai importante principii ale
activităţilor economice. Economiile naţionale sunt flexibile
şi accentuat concurenţiale, predominând marile companii
private în toate sferele vieţii economice, precum şi în
relaţiile economice externe.
 Numeroasele întreprinderi mici şi mijlocii, direct şi
indirect, sunt legate de marile companii prin relaţii şi reţele
funcţionale. Sectorul public are o pondere relativ redusă în
raport cu ponderea sectorului privat. Intervenţia statului în
economie, în principiu, se rezumă la politica fiscală,
bugetară, monetară şi de credit, dar nu este exclusă, atunci
când este nevoie, elaborarea unor programe guvernamentale
de politică economică şi a unor prognoze pe termen lung şi
mediu, la care managementul privat se racordează rapid,
fără să fie nevoie de instrumente speciale care să le oblige la
cooperare.
 Tipul vest-european (Italia, Franţa) spre deosebire de
cel anglo-saxon cunoaşte un dirijism guvernamental ceva
mai accentuat, în economie există un sector public
important şi un sector mixt (privat şi de stat) dezvoltat,
coexistă şi cooperează între ele întreprinderile mari şi cele
mici protejate de stat, mecanismul economic este dual
cuprinzând atât mecanismul pieţei concurenţiale libere cât şi
mecanismul intervenţiei statului în economie. Guvernul
îndeplineşte un rol strategic în asigurarea procesului de
dezvoltare, participă ca agent economic al cererii şi ofertei
de bunuri şi servicii, utilizează creditul şi alte instrumente
cum ar fi programarea economică şi prognoza, pentru a
corecta eşecurile pieţei libere.
 Tipul economiei sociale de piaţă (Germania, Austria,
Olanda) are în vedere "socialul" ca obiectiv final al
activităţilor economice şi armonizarea cerinţelor pieţei
libere cu interesele şi acţiunile tuturor categoriilor sociale.
"Socialul" nu se poate realiza spontan impunând existenţa
unui stat activ în economie, pentru a canaliza activităţile
economice în vederea realizării socialului. În principiu,
statul asigură buna funcţionare a pieţelor, elimină abuzurile
din economie, asigură, în mod diferenţiat, protecţia socială a
indivizilor, realizează un contract şi o cooperare continuă
între sectorul public şi cel privat. Pârghiile utilizate de stat
în cadrul intervenţiei sale în economie sunt, mai ales,
emanaţia puterii legislative.
 Tipul nordic al economiei de piaţă (Suedia, Norvegia,
Danemarca) se caracterizează prin preponderenţa sectorului
privat (90-95% din volumul activităţilor economice) şi a
iniţiativei private, dar şi prin cooperarea dintre sectorul
privat şi cel public. Intervenţia statului în mecanismul
reglator al economiei este, cu precădere, o intervenţie pe
plan social. Statul îndeplineşte rolul de stat protector în
relaţiile de repartiţie a bogăţiei şi în relaţiile cu patronatul şi
sindicatele, pentru a limita concentrarea bogăţiei şi
polarizarea accentuată a societăţii. Instrumentele specifice
ale intervenţiei statului în economie sunt de natură fiscală,
la care se adaugă promovarea serviciilor sociale, pe care
statul le multiplică.
 Tipul paternalist al economiei de piaţă (Japonia)
îmbină eficient elementele tradiţionale cu cele moderne;
sectorul privat este predominant şi constă în mari companii
(cu bază familială) şi întreprinderi mici, ambele grupate în
jurul marilor bănci. Se manifestă un puternic spirit de firmă
şi de grup; salariaţii avansează continuu şi beneficiază de
gratuităţi şi servicii oferite de firme, iar elita meritocratică
dispune de un puternic simţ al responsabilităţii faţă de
colectivitate.
 Paternalismul (tutelarea, patronarea) se aplică în toate
structurile economico-sociale, fiecare dintre ele
considerându-se o familie ce se călăuzeşte după principiul
solidarităţii, care implică disciplină, responsabilitate,
participare liberă, coeziune şi respect faţă de vârstă,
experienţă, patron, stat (administraţie). O puternică
solidaritate se manifestă între stat şi agenţii economici
privaţi, în privinţa protejării economiei naţionale şi a
aprovizionării cu resurse a acesteia, a protejării monedei
naţionale şi obţinerea excedentului balanţei de plăţi externe.
 Sectorul public este slab reprezentat în economie.
Statul se implică în menţinerea echilibrului economic prin:
a) promovarea liberei iniţiative şi a competenţei
agenţilor economici privaţi, atât pe piaţa internă cât şi
externă;
b) concentrarea resurselor valutare, a cercetării
ştiinţifice şi învăţământului, pe care le pune la dispoziţia
firmelor; statul se preocupă ca instrucţia şi pregătirea
profesională să fie de înaltă calitate, acordând o importanţă
supremă tehnologiei şi informaţiei;
 c) ghidează activitatea întreprinzătorilor privaţi prin
estimări şi investiţii, pârghii bancare şi financiare, planuri-
program la nivel micro şi macroeconomic, îmbină
conducerea locală cu cea centrală;
d) se preocupă de evitarea şi combaterea poluării şi de
asigurarea unui trai civilizat (nu opulent) pentru întreaga
populaţie.
 Tipul economiei de piaţă dependentă de exterior şi
orientată prioritar spre exterior (Hong-Kong, Taiwan,
Coreea de Sud, Singapore, Thaylanda ş.a.) este caracteristic
ţărilor mici, care, deşi dispun de resurse puţine, atât
cantitativ cât şi ca varietate, au reuşit să depăşească
subdezvoltarea economică prelucrând cu eficienţă înaltă
resursele provenite din afară, iar pentru procurarea acestor
resurse producţia este orientată prioritar spre exterior.
 Teoria economică recentă, folosind într-o mai mare
măsură metoda generalizării şi sintetizării, a integrat tipurile
contemporane ale economiei de piaţă în două modele
fundamentale:
- neoamerican (SUA, Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelandă, Coreea, Singapore, Taiwan ş.a.),
- renan (Germania, Olanda, Suedia, Elveţia, Norvegia,
Finlanda, Danemarca, Japonia, Austria ş.a.),
ambele fiind emanaţia sistemului capitalist liberal.
 Modelul neoamerican are următoarele trăsături
definitorii:
a) sectorul public producător de bunuri necomerciale
este neglijabil şi are tendinţa de a se diminua;
b) piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de
la producător la consumator, majoritatea schimburilor
derulându-se după regulile pieţei; întreprinderile sunt un
bun comercial ca oricare altul, iar profitul, preţurile
bunurilor şi salariile depind într-o măsură determinantă de
condiţiile aleatorii ale pieţei;
c) piaţa financiară, cu deosebire bursa de valori, joacă
cel mai important rol, decisiv, în raport cu alte forme de
piaţă;
 d) implicarea directă a statului în economie este redusă,
neglijabilă, iar baza politicii economice a guvernului o
constituie stimularea ofertei şi încurajarea consumului,
printr-un grad redus al fiscalităţii;
e) mobilitatea socială este foarte rapidă, există o clasă
mijlocie relativ redusă (circa 50% din populaţia S.U.A.) şi
un sistem de învăţământ elitist, care funcţionează tot mai
mult pe principiile pieţei;
f) un grad redus al protecţiei sociale.
 Modelul renan, în raport cu cel neoamerican, se
caracterizează prin:
a) sistemul economic se sprijină pe piaţă, acesteia din
urmă trebuind să i se asigure libertatea de funcţionare, în
principal în domeniul preţurilor şi salariilor; mecanismele
pieţei, singure, nu pot să determine echilibrele din societate
devenind necesară intervenţia statului;
b) majoritatea bunurilor din societate îmbracă forma de
marfă, dar consumul unei părţi importante a acestora nu se
realizează după regulile pieţei;
 c) firmele funcţionează pe principiul cogestiunii, care
asociază în cadrul procesului decizional salariaţii,
conducerea întreprinderii şi reprezentanţii acţionarilor; între
partenerii la activităţile din cadrul economiei se practică
dialogul social; mişcarea sindicală este deosebit de
puternică şi are un rol important în mersul economiei;
d) statul este apărătorul şi garantul liberei negocieri
între partenerii sociali şi al gradului ridicat de protecţie
socială, iar politica economică încurajează economisirea şi
redistribuirea veniturilor, inclusiv pe plan interzonal;
 e) clasa mijlocie este numeroasă (circa 75% din
populaţia Germaniei, 80% din cea a Elveţiei, 90% din cea a
Japoniei) şi asigură o mai mare stabilitate socială; sistemul
de învăţământ este mai egalitar;
f) fiscalitatea directă este ridicată, atât pentru veniturile
din muncă cât şi pentru veniturile din capital;
g) valorile sociale egalitate şi echitate sunt corelate cu
criteriile de eficienţă, iar pentru individ, comunitatea din
care face parte are o însemnătate cardinală, deoarece îşi
asumă responsabilitatea în soluţionarea problemelor
acestuia.
 Cercetări japoneze, din deceniul trecut, identifică trei
modele de referinţă ale economiei de piaţă: american,
european (al Europei continentale) şi japonez ; ele se
diferenţiază, în special, prin caracteristicile relaţiilor dintre
guvern şi sectorul privat.
În cadrul tuturor acestor modele întreprinzătorii din
sectorul privat constituie cea mai importantă forţă motrice a
dezvoltării, dar mecanismul pieţei libere nu poate funcţiona
fără securitate naţională şi stabilitate internă, atenuarea
decalajului excesiv între venituri şi asigurarea unei
infrastructuri social-economice care în cea mai mare parte a
sa, nu poate fi asigurată de sectorul privat.