6.

UTILITATEA BUNURILOR
ECONOMICE – FUNDAMENTUL
ALEGERILOR RAŢIONALE ALE
CONSUMATORULUI
 Una din ipotezele pe baza căreia funcţionează
economiile de piaţă dezvoltate o constituie suveranitatea
consumatorului, posibilitatea acestuia de a alege din
numeroase variante de consum acea variantă care îi
maximizează gradul de satisfacere a trebuinţelor, în funcţie
de veniturile de care dispune.
În acest scop, de peste un secol şi jumătate, ştiinţa
ECONOMIEI foloseşte noţiunea de utilitate a bunurilor şi
se preocupă de măsurarea acesteia.
 6.1. Teoria clasică a utilităţii. Utilitatea cardinală

Utilitatea desemnează capacitatea reală sau

presupusă a unui bun sau a unei clase omogene de bunuri
de a satisface o trebuinţă umană, importanţa şi preţuirea
pe care consumatorul le acordă bunului, satisfacţia pe
care i-o creează acestuia folosirea unui bun.
 În istoria gândirii economice s-au manifestat două
concepţii fundamentale cu privire la utilitatea bunurilor
economice: concepţia clasică sau obiectivistă şi concepţia
neoclasică sau marginalistă.
Gândirea economică, nu numai clasică, ci şi
marxistă, a considerat că utilitatea provine exclusiv din
materialitatea mărfii, din proprietăţile corporale
intrinseci ale acesteia, cu ajutorul cărora se satisface o
trebuinţă a cumpărătorului sau neposesorului mărfii.
 Pentru a denumi utilitatea, teoria clasică a utilizat
termenul de valoare de întrebuinţare a mărfii.
Exemplare din acelaşi fel de marfă, identice din punct
de vedere cantitativ şi calitativ, au o utilitate identică,
indiferent de intensitatea pe care o au trebuinţele
consumatorilor.
Prin urmare, analiza a pornit de la bunul-obiect către
subiectul consumator, iar caracteristicile corporale ale
bunului au fost considerate că prevalează asupra reacţiilor
subiective ale consumatorului.
 Utlitatea fiecărui exemplar dintr-o anumită marfă
omogenă (x1, x2, … , xn) se numeşte utilitate individuală
(u1, u2, … , un), iar suma utilităţilor individuale ale tuturor
exemplarelor din aceeaşi marfă se numeşte utilitate totală
sau agregată (U), conform relaţiilor:
X = x1 + x2 + …. + xn (6.1.)
U = u1 + u2 + …. + un (6.2.)
În care: x1 = x2 = …. = xn
u1 = u2 = …. = un (6.3.)
U = ui.X (6.4.)
 Şcoala neoclasică, respectiv marginalistă, a cercetat
utilitatea bunurilor pornind pe un drum invers: de la
subiectul consumator către obiectul consumat. Utilitatea a
fost definită ca reacţia psihologică (subiectivă) a indivizilor
consumatori referitoare la bunurile pe care şi le procură de
pe piaţă.
În această optică utilitatea presupune:
a. stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunului şi
cel puţin o nevoie a cumpărătorului, indiferent dacă această
nevoie este reală sau imaginară, conformă sau neconformă
cu normele şi sistemul de valori dominante în societate, cu
tradiţiile sau obiceiurile societăţii;
 b. cumpărătorul conştientizează existenţa relaţiei dintre
caracteristicile bunului şi trebuinţele sale; el este convins că
bunul cumpărat îi aduce o satisfacţie, un serviciu sau o
plăcere, indiferent dacă această convingere este reală sau o
iluzie;

c. cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe

care i-o furnizează bunul; el dispune de abilităţile şi
cunoştinţele necesare pentru a folosi utilitatea potenţială a
oricărui bun şi de a o măsura.
 Rezultă că, în concepţia marginalistă utilitatea este
diferită pentru fiecare unitate de bunuri identice ale unei
mulţimi omogene de bunuri (X); ea reflectă importanţa şi
preţuirea pe care o persoană le acordă unei unităţi dintr-o
marfă oarecare, la un moment dat şi în condiţii determinate;
într-un alt moment şi în alte condiţii utilitatea este diferită.
Măsurarea utilităţii a preocupat şcoala marginalistă,
încă de la începuturile sale, distingându-se două etape:
- teoria cardinală sau cuantificarea utilităţii şi
- teoria ordinală a utilităţii, prin care se clasifică, se
ordonează preferinţele consumatorului.
 Fondatorii marginalismului (Walras, Jevons şi Menger),
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au considerat că
utilitatea este „măsurabilă”, cardinală.
Ipotezele pe care s-a bazat teoria utilităţii cardinale au
fost:
a. un consumator este capabil să măsoare utilitatea, să
exprime printr-un număr cantitatea de utilitate care decurge
din consumul unui volum determinat dintr-un bun şi să
stabilească o ierarhie semnificativă între anumite niveluri de
utilitate (de exemplu dacă utilitatea unei anumite cantităţi
qA din bunul A este 100 şi cea obţinută din qB este 10,
înseamnă că utilitatea lui qA este de zece ori mai mare decât
qB);
 b. acelaşi bun poate avea utilităţi diferite (în aceeaşi
cantitate) pentru două sau mai multe persoane sau pentru
aceeaşi persoană, în funcţie de momentul şi condiţiile în
care este folosit, aprecierea utilităţii având caracter strict
individual şi subiectiv;
 c. ipoteza descreşterii utilităţii marginale în mod
progresiv, pe măsură ce se consumă cantităţi în creştere din
acelaşi bun, respectiv, se menţine condiţia x1 = x2 = …. = xn
, dar u1  u2  ….  un şi anume u1  u2 ….  un adică
sporul de utilitate scade cu fiecare unitate suplimentară
consumată dintr-un bun.
În aceste condiţii, utilitatea totală (U) se prezintă ca o
funcţie crescătoare în raport cu cantitatea consumată dintr-
un bun oarecare (x), deşi creşterea utilităţii totale este din ce
în ce mai mică (se reduce progresiv);
U = U(x) (6.5.)
 Utilitatea marginală (Um) se defineşte ca fiind
suplimentul de utilitate (U) ce decurge din consumarea
unei doze (unităţi) suplimentare din bunul luat în
consideraţie (x) sau raportul dintre suplimentul de utilitate
(U) şi suplimentul de consum din acel bun (unde x = 1):
Um = U / x (6.6.)
 Consumând cantităţi în creştere dintr-un bun în
momentul în care nevoia este satisfăcută integral, utilitatea
totală nu mai creşte. În aceleaşi condiţii, utilitatea marginală
descreşte continuu până devine zero.
Punctul în care utilitatea totală devine maximă, iar
utilitatea marginală devine zero se numeşte punct de
saturaţie (xs), astfel că dacă un consumator ar continua să
cumpere cantităţi şi mai mari din acel bun, utilitatea totală
nu ar mai creşte, iar utilitatea marginală ar deveni negativă.
 Teoria utilităţii cardinale are câteva puncte slabe peste
care nu se poate trece cu uşurinţă:
a. pentru a măsura utilitatea şi a construi funcţia de
utilitate teoria cardinală a utilităţii a pornit de la ipoteza
constanţei utilităţii marginale a monedei, dar moneda pe
care o deţine cumpărătorul este un bun care are utilitate ca
oricare bun economic. Cum se va putea stabili utilitatea
marginală a monedei şi mai ales cum se va putea menţine
constanţa acesteia? Sunt întrebări la care teoria utilităţii
cardinale nu a putut să dea răspunsuri;
 b. bunurile sunt interdependente în cadrul consumului,
ceea ce înseamnă că şi utilităţile lor sunt interdepedente.
Teoria utilităţii cardinale a simplificat nejustificat o
asemenea problemă, construind funcţia de utilitate pentru
un singur bun determinat şi izolat de celelalte bunuri. În
condiţiile în care utilitatea unui bun depinde de utilitatea
altor bunuri, este imposibil pentru o persoană să elaboreze o
ierarhizare cardinală a utilităţii.
 Trebuie făcut apel la ideea de funcţie de utilitate
generalizată, de funcţie cu mai multe variabile (cu mai
multe categorii de bunuri), consumate în cantităţi diferite,
pentru a se obţine utilitatea totală dorită, utilităţile fiind
concurente şi, deci, bunurile devin substituibile. Este greu
de presupus că un consumator, oricât ar fi el de instruit şi de
elevat, ar putea să cunoască şi să măsoare toate nivelurile de
utilitate ale bunurilor consumate.

Acestea sunt două motive esenţiale care l-au determinat

pe V.Pareto, la începutul secolului XX, să considere că
măsurarea cardinală a utilităţii nu este indispensabilă pentru
a ordona opţiunile consumatorului, cuantificarea putând fi
înlocuită cu clasificarea.
 6.2. Utilitatea ordinală şi alegerile raţionale ale
consumatorului

Teoria utilităţii cardinale a fost înlocuită prin teoria

utilităţii ordinale, recurgându-se la curbele de indiferenţă
sau de izoutilitate.
6.2.1. Conceptul de utilitate ordinală. Rata marginală de
substituire între două bunuri. Curbele de indiferenţă

Consumatorul suveran efectuează alegeri raţionale

dintr-un număr finit de bunuri şi servicii existente pe piaţă
fără a mai măsura utilitatea tuturor unităţilor (dozelor) de
bunuri consumate.
 În cadrul teoriei utilităţii ordinale, ipotezele alegerilor
consumatorului sunt:
a. în funcţie de intensitatea trebuinţelor şi preferinţelor
sale, consumatorul trebuie să stabilească o relaţie de
succesiune a utilităţii bunurilor, să aşeze bunurile într-o
anumită ordine de preferinţă, să stabilească o anumită
ierarhie de consum a acestora, respectiv, dacă qA este de
preferat lui qB sau dacă qB este preferat lui qZ etc.;
 b. cantităţile consumate din fiecare bun (qx, qy, qz etc.)
sunt diferite şi au utilităţi individuale diferite şi
descrescătoare (se menţine ipoteza utilităţii marginale
descrescătoare); acestor cantităţi li se asociază câte un
indicator de satisfacţie sau de utilitate;

c. diferitele genuri de bunuri consumate simultan de o

persoană (x,y,z etc.) sunt considerate ca un număr finit de
bunuri; ele sunt concurente şi, deci, substituibile,
combinându-se în cantităţi diferite, pentru a se obţine
utilitatea agregată dorită. Funcţia de utilitate devine:
U = U(x,y,z etc.) (6.8.)
 Consumatorul utilizează simultan mai multe categorii
(genuri) de bunuri economice (x,y,z) care au doze şi utilităţi
diferite: el ierarhizează genurile de bunuri şi cantităţile
acestora în funcţie de intensitatea nevoilor şi dorinţelor sale
pentru a obţine o anumită utilitate agregată (satisfacţie
agregată).
 Opţiunile individului pentru combinarea cantităţilor
din diferite bunuri pe care doreşte să le procure
(determinate de gusturile, obişnuinţele şi preferinţele sale,
de statutul său social şi de situaţia familială, de mijloacele
de influenţare şi orientare a consumului: reclamă,
publicitate, imitaţie, modă, etc.), în vederea realizării
satisfacţiei (utilităţii) agregate dorită poartă numele de
program de consum.
 Individul elaborează un mare număr de programe de
consum echivalente (P1, P2, …, Pn), deci mai multe
combinaţii între bunurile ce-i sunt necesare, iar aceste
programe îi asigură acelaşi nivel de satisfacţie agregată
(utilitate agregată), încât să nu aibă preferinţe pentru un
anumit program; consumatorului îi este indiferent ce
program de consum se poate realiza, la un moment dat
deoarece:
U = U(P1) = U(P2) = ... = U(Pn) (6.9.)
 Pentru uşurinţă, pornim de la cea mai simplă alegere
raţională a consumatorului: combinarea a două bunuri (x şi
y), în proporţii diferite, pentru a produce aceeaşi utilitate
agregată:
U=U(x,y) (6.10.)
 Programele de consum echivalente (P1, P2, …, Pn) se
bazează pe faptul că utilităţile agregate identice (U(P1) ,
U(P2), …, U(Pn)) se asigură prin creşterea cantităţii dintr-un
bun (să presupunem x) şi reducerea cantităţii consumate din
celălalt bun (y); produsele (x şi y) sunt concurente şi
substituibile între ele.
 Cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei
unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi
nivel de satisfacţie, sau de utilitate agregată se numeşte
rată marginală de substituţie a bunurilor (Rms).
(6.10.)
y U x
Rms y / z  
x U y
 Combinaţiile dintre produsele care se substituie
între ele (x şi y) şi dau naştere la aceeaşi utilitate
agregată sunt foarte numeroase; ele se manifestă ca o
mulţime de puncte pe o curbă continuă ale cărei
extremităţi sunt date de:
a. punctul (M) unde se consumă cel mai puţin din
bunul x şi cel mai mult din bunul y (o unitate din bunul
x se combină cu toate unităţile disponibile din bunul y);
b. punctul (N) unde se consumă cel mai puţin din
bunul y şi cel mai mult din bunul x (o unitate din bunul
y se combină cu toate unităţile din bunul x).
 Între punctele M şi N, teoretic, există o infinitate de
programe de consum echivalente (P1, P2, …, Pn), când se
combină în proporţii diferite bunurile x şi y, obţinându-se
aceeaşi utilitate agregată.
O curbă de indiferenţă (de izoutilitate sau o
izophelimă) reprezintă curba ce reuneşte ansamblul de
combinaţii de bunuri care procură consumatorului
aceeaşi satisfacţie sau utilitate agregată. (fig.nr.6.2.).
Fig.nr.6.2. Curbele de indiferenţă
 Pe curba MN se pot imagina o infinitate de programe
de consum echivalente, atunci când produsul y scade cu o
diviziune sau subdiviziune iar produsul x creşte în mod
corespunzător, dar într-o altă proporţie, pentru a compensa
pierderea potenţială de utilitate agregată.
Indiferent în ce punct ne-am afla pe curba MN,
utilitatea agregată (U) este aceeaşi. Consumatorul îşi
imaginează, însă, şi alte alternative de consum cu nivele de
utilitate agregată diferite faţă de curba de indiferenţă luată
ca sistem de referinţă (MN). Nivelul de utilitate agregată
este cu atât mai mare cu cât deplasăm curba de izoutilitate
spre dreapta (M”N”) şi cu atât mai mic cu cât o deplasăm
mai la stânga (MN).
 6.2.2. Tipologia bunurilor şi funcţiilor de utilitate

În raport cu evoluţia ratei marginale de substituire între

bunuri (ca mărime pozitivă), preferinţele consumatorului şi
funcţiile de utilitate se tipologizează astfel:
a. indiferenţa faţă de un bun se manifestă atunci când
unul dintre cele două bunuri nu este dorit de consumator; el
este considerat un produs „neutru” (exemplu: tutunul pentru
nefumători, alcoolul pentru nebăutori, carnea pentru
vegetarieni etc.).;
 b. bunuri complementare sunt bunurile care se
consumă împreună, iar raportul de mărime dintre cantităţile
consumate rămâne neschimbat, caz în care curba de
indiferenţă nu reprezintă decât o singură combinaţie
semnificativă între cele două bunuri, astfel că o creştere a
cantităţii disponibile numai a unuia dintre cele două bunuri
nu este necesară, deoarece nu schimbă utilitatea totală a
consumatorului (exemple: roata şi anvelopa, şurubul şi
piuliţa, automobilul şi cele 4 roţi ale sale, automobilul şi
volanul etc.).
 Bunurile sunt strict complementare, atunci când nu se
pot consuma decât împreună, şi parţial complementare,
atunci când parţial se consumă împreună dar au şi alte
utilizări (exemple: zahărul şi ceaiul, dar zahărul poate fi
utilizat şi pentru prepararea dulceţurilor, a prăjiturilor, a
băuturilor licoroase etc.).
 c. bunuri substituibile, atunci când rata marginală de
substituire este descrescătoare, existând bunuri parţial
substituibile, când substituirea nu se poate face decât într-o
anumită proporţie, şi bunuri perfect substituibile, dacă
respectivul consumator are de ales între două bunuri care au
aceleaşi caracteristici, rata marginală de substituire
rămânând constantă;

d. preferinţe în care un produs este bun iar celălalt

este dăunător (rău), ca în cazul poluării prin zgomot, fum,
noxe etc. Pentru a consuma, de exemplu, bunurile care nu se
pot produce decât prin poluare, atunci trebuie să crească
consumul (şi cheltuielile) pentru bunurile utilizate în
depoluare.
6.3. Echilibrul consumatorului în teoria utilităţii ordinale

Harta sau graficul numeroaselor curbe de izoutilitate

imaginate de consumator lasă impresia că orice consumator
dispune de un număr infinit de programe de consum cu
utilităţi totale dintre cele mai diferite. În realitate, opţiunile
raţionale ale consumatorului sunt condiţionate în afara
utilităţii bunurilor, de cel puţin trei factori: mărimea şi
intensitatea nevoilor de consum (ca factor endogen),
resursele băneşti de care dispune şi nivelul preţurilor
bunurilor ce urmează a fi achiziţionate (ca factori exogeni).
 6.3.1. Determinarea poziţiei de echilibru

Considerând că nevoile de consum sunt date (ca

mărime, structură şi intensitate), opţiunile consumatorului
se află sub constrângerea bugetului său de venituri şi a
nivelului preţurilor unitare ale produselor pe care doreşte să
le consume. Consumatorul potenţial îşi face calculele din
care să rezulte maximum de utilitate totală de care ar putea
beneficia, prin cumpărarea de pe piaţă a unor cantităţi din
diferite mărfuri, în funcţie de nivelul preţurilor acestora şi
mărimea bugetului său.
 Relaţia ce redă acest deziderat este:

în care: B - bugetul consumatorului pentru procurarea

bunurilor x şi y;
X - cantitatea dorită din bunul x;
Y - cantitatea dorită din bunul y ;
px - preţul unitar al bunului x;
py - preţul unitar al bunului y.
 Dependenţa dintre cantitatea consumată dintr-un bun
(y) şi cantitatea consumată din celălalt bun (x), ţinând
seama de preţurile produselor şi mărimea bugetului
consumatorului, se exprimă cu ajutorul ecuaţiei dreptei
bugetului.
Aceasta se deduce din relaţia:
px B
y X
py py
 Punctele de intersecţie ale dreptei bugetului cu axele
Oy şi Ox, respectiv P şi R se determină cu uşurinţă:
B
y
a) dacă x = 0, atunci py și desemnează
intersectarea axei Oy de către dreapta bugetului, definind
punctul P, în care întregul venit (buget) ar fi consumat
pentru procurarea produsului y;
B
x 
b) dacă y = 0, atunci px , respectiv
intersectarea axei Ox de către dreapta bugetului în punctul
R, care reprezintă consumarea integrală a bugetului numai
pentru produsul x.
 Unind punctele P şi R se obţine dreapta bugetului, care
reprezintă o mulţime de variante privind cantităţile în care
se pot substitui bunurile x şi y, la preţurile date (px şi py)
pentru care consumatorul îşi permite să-şi cheltuiască
bugetul de consum. Orice punct de pe dreapta PR reprezintă
o cheltuială identică pentru consum, dar cu o repartizare
diferită a bugetului pentru procurarea produselor x şi y.
 y
B
P
py
px B
y   x
py py

B
px
0 x
R

Fig.nr.6.5. Dreapta bugetului şi domeniul (triunghiul)

alegerilor raţionale ale consumatorului
 Domeniul alegerilor raţionale ale consumatorului, sub
constrângerile bugetului său şi ale preţurilor bunurilor, se
limitează la triunghiul OPR, orice punct exterior acestui
triunghi fiind o cheltuială inaccesibilă cumpărătorului. În
consecinţă, la un buget dat (limitat), consumatorul doreşte
să obţină maximum de satisfacţie totală.
Pentru aceasta, el va compara succesiv dreapta
bugetului său cu diferite curbe de izoutilitate, până când
dreapta bugetului va deveni tangentă la una din curbe.
Punctul de tangenţă, pe care îl notăm cu E, este unic pentru
fiecare curbă de indiferenţă şi reprezintă maximum de
utilitate pentru consumatorul dat sau echilibrul
consumatorului.
 y

U4
yE E

U3

U2

U1
x
0 xE
R

Fig.nr.6.6. Echilibrul consumatorului

 Echilibrul sau optimul consumatorului desemnează
acea variantă de repartizare a bugetului acestuia pentru
procurarea acelor cantităţi de bunuri (xE şi yE) care îi
aduc cea mai mare satisfacţie (utilitate totală), ţinând
seama de preţurile acestora.