Sunteți pe pagina 1din 3

Politica bugetara defineste conceptia si actiunile statului privind veniturile bugetare, caile si

mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinatii, care sa serveasca


stabilitatii si dezvoltarii economice. Realizarea ei, in practica, presupune legi financiare, prin
care se stabileste ansamblul resurselor si cheltuielilor, se autorizeaza folosirea veniturilor numai
pentru obiectivele prevazute, au loc reglementari ale exercitiului financiar etc.

Politica bugetara se concretizeaza in bugetul de stat, care constituie mijlocul principal


prin care se formeaza veniturile publice si se efectueaza cheltuielile publice. Cu alte cuvinte,
politica bugetara este insasi politica veniturilor si a cheltuielilor bugetare.

Bugetul de stat se prezinta sub forma unei balante economice in care sunt prevazute si
autorizare veniturile (sau incasarile) si cheltuielile anuale ale statului. El este un document de
sinteza, un act autorizat prin vot de catre Parlament, ce reflecta marile categorii de resurse si
sarcini ale statului, constituind forma principala de manifestare a politicii sale financiare.

Veniturile bugetare cuprind incasarile din impozite pe profit si impozite pe salarii,


impozite asupra patrimoniului, pe venitul gospodariilor, pe avere, impozite asupra consumului –
taxa pe valoarea adaugata (TVA, taxa asupra cifrei de afaceri etc.), precum si resurse nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: dotarile de stat, cheltuielile de functionare a puterii publice,
investitii de capital – ce duc la marirea patrimoniului public -, cheltuieli destinate educatiei,
culturii, stiintei, sanatatii, protectiei sociale, cheltuielile militare etc.Bugetul de stat este o
previziune, deoarece continutul lui este reprezentat prin ceea ce se anticipeaza, in perioada
respectiva, atat la venituri, cat si la cheltuieli. Elaborarea lui presupune un anumit comportament
al puterii publice, inseamna alegerea din mai multe variante, tinandu-se seama de functia de
bunastare colectiva.

Executia bugetara, intr-o perioada sau alta, poate fi: a) echilibrata, atunci cand cheltuielile
sunt egale cu veniturile prevazute; b) excedentara, cand veniturile realizate in perioada respectiva
sunt mai mari decat cheltuielile si c) deficitara, in cazul in care cheltuielile depasesc veniturile
sau incasarile bugetare realizate.

In legatura cu executia bugetara, in general, se considera ca echilibrul bugetar corespunde


functionarii echilibrate a economiei nationale. In conceptie clasica, echilibrul bugetar era
considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de buna
gestiune economica. In aceasta optica, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar si
daunator, deoarece risca sa antreneze un impozit deghizat sub forma de inflatie sau sa duca la
marirea ulterioara a fiscalitatii (pentru a face fata platii datoriei).

Pornindu-se se la conceptia keynesista, s-a formulat opinia potrivit careia disciplina


bugetului echilibrat este o doctrina desueta; se considera ca politica financiara a unui guvern
trebuie sa fie judecata dupa rezultatele obtinute, dupa efectele pe care le are asupra economiei si
nu dupa echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. In aceasta viziune, deficitul bugetar ar
avea un efect de relansare asupra activitatii economice, deoarece trecerea de la starea de
echilibru la acea de dezechilibru este insotita de distribuirea de putere de cumparare suplimentara
care, la randu-I, antreneaza un consum suplimentar, ducand la marirea ritmului de dezvoltare. Se
afirma ca deficitele bugetare nu sunt “imorale”, de indata ce ele reprezinta instrumente de
politica prin care se poate promova prosperitatea.

De aceea, uneori, se spune ca echilibrul bugetar ar trebui sa se realizeze nu de la un an la


altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de afaceri, in cadrul careia surplusurile din anii de
prosperitate compenseaza deficitele din perioadele de scadere brusca. Nu trebuie, insa, desprinsa
concluzia ca deficitele bugetare ar fi binevenite oricand si ca ar trebui tolerata succesiunea lor la
nesfarsit; aceasta cu atat mai mult cu cat se ia in considerare si faptul ca perioada fiscala nu se
identifica cu durata ciclului de afaceri. In plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi
anulat de deficitul balantei de plati externe sau de cresterea preturilor, ori de catre ambele.

Statul poate sa actioneze asupra nivelului activitatii economice si fara sa dezechilibreze


bugetul, fiind, astfel preferata starea de echilibru bugetar. Se stie ca in vederea acoperirii
deficitului bugetar se recurge la imprumuturi sau la emisiune suplimentara de moneda, care
poate sa antreneze dupa sine fenomene inflationiste.

Incepand din anii ′ 60, se dezvolta conceptiile neoliberale, care critica deficitele bugetare
persistente. Departe de a regulariza activitatea economica, asa cum prevedeau conceptiile
keynesiene, ele au, de fapt, tendinta de a perturba mersul economiei, constituind surse de inflatie,
de indatorare publica, in toate tarile. Tot mai mult se subliniaza, astazi, consecintele deficitelor
bugetare chiar in tari capitaliste puternic dezvoltate. Restaurarea echilibrului bugetar a devenit,
astfel, un obiect comun al aproape totalitatii tarilor industrializate.

Bugetul de stat este o realitate in economia oricarei tari, avand la baza politici bugetare,
pe care le promoveaza un stat sau altul; el ocupa un loc de prim ordin in ansamblul mijloacelor
de care dispune puterea publica pentru a actiona asupra economiei.

Politica bugetara pozitiva reprezinta acea conceptie si acele masuri si actiuni ale statului
prin care incasarile si cheltuielile publice sunt orientate in directia cresterii economice, realizarii
unui nivel de ocupare ridicat, diminuarii inflatiei si altor factori de dezechilibru. Aceasta se mai
numeste si politica de relansare bugetara, ce se concretizeaza in efecte multiple ale cheltuielilor
publice si impozitelor, cunoscute cumulativ, sub denumirea de multiplicator asupra cererii
globale, productiei, venitului si consumului.

Se disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuiala publica; b) fiscal si c) bugetul


echilibrat.

Multiplicatorul de cheltuiala publica presupune ca prin marirea cheltuielilor publice sa


aiba loc stimularea activitatii economice, cresterea cererii globale, productiei si veniturilor, fara
ca volumul impozitelor sa se modifice. In acest caz, are loc crearea sau marirea deficitului
bugetar ce este finantat prin imprumuturi.

Multiplicatorul fiscal reflecta cresterea venitului si a productiei prin diminuarea


prelevarilor (impozitelor) efectuate de catre stat, presupunand nemodificat totalul cheltuielilor.
Cu alte cuvinte, perceperea de impozite mai reduse incurajeaza agentii economici in afaceri,
adica in extinderea activitatii prin investitii, stimuland, astfel ocuparea fortei de munca, cresterea
veniturilor si productiei.

Se considera, totusi, ca pentru depasirea starii de recesiune este mai eficace sa recurga la
marirea cheltuielilor publice decat la diminuarea impozitelor; aceasta deoarece, in timp ce
cheltuielile publice suplimentare se traduc direct printr-o marire a cererii, reducerea de impozite
antreneaza mai intai o marire a veniturilor disponibile care pot sa nu fie integral cheltuite (si sa
sporeasca cererea), intrucat o parte a acestora poate fi economisita.

Pana acum, am presupus ca, in cadrul politicii bugetare, statul poate sa recurga fie la
cheltuieli, fie la incasari fiscale. In realitate, insa, au loc modificari simultane, in proportii
diferite si in sensuri diferite, atat ale cheltuielilor, cat si ale incasarilor fiscale, astfel incat se
produce un efect global, ca suma a celor doua efecte analizate separat.
Multiplicatorul bugetului echilibrat isi exercita influenta asupra nivelului productiei prin
marirea in proportie egala si simultana atat a cheltuielilor, cat si a veniturilor statului. Cresterea
echilibrata a bugetului conduce la o crestere a nivelului activitatii, egala cu cresterea
bugetului.Influenta bugetului asupra activitatii economice este in stransa legatura cu masa
monetara, cu schimburile internationale.Evidentierea rolului bugetului de stat nu poate face
abstractie de faptul ca securitatea sociala a devenit unul din factorii principali de bunastare a
oamenilor, in asigurarea careia statul intervine in mod direct prin finantarea cheltuielilor sociale
sau prin preluarea asupra sa a unor functii care le amelioreaza bunastarea.

In legatura cu politica bugetara se afla si datoria publica. Aceasta inseamna imprumuturi


interne sau externe contractate de catre stat, atunci cand tara respectiva se confrunta cu dificultati
economice; depasirea acestora necesita investitii de capital, pe care statul le finanteaza recurgand
la imprumuturi, deoarece, in conditiile date, nu dispune de alt mijloc care sa permita evolutia
ascendenta a economiei. Intr-o acceptiune mai larga, datoria publica include deopotriva si datoria
la vedere, ce rezulta din depunerile de lichiditati in casieriile publice si care este exigibila in
orice moment de catre deponenti. Gradul de indatorare a unei tari se poate determina prin
raportarea datoriei publice la produsul national brut; rezulta, astfel, datoria publica pe unitatea de
PNB., care, in conditiile accentuarii cresterii economice se micsoreaza.

Structura datoriei publice impune disocierea in: datorie interna si datorie externa, ce
raspund diferitelor necesitati, si, respectiv, indatorare interna si indatorare externa. Puterea
publica acorda importanta datoriei interne, fiindca aceasta, de fapt, participa (prin emiterea de
obligatiuni, de bonuri ale Trezoreriei, bonuri sau titluri ce se emit la ghiseele deschise
subscrierilor etc.) la finantarea, in principiu, nonmonetara a deficitului bugetar. Indatorarea
externa, spre deosebire de cea interna, poate sa nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci sa fie
fructul deficitului comercial; ea are loc si in vederea intaririi rezervelor de schimb. Datoria
externa a statului se contracteaza direct de catre Trezorerie, dupa regulile privind imprumuturile.

In Romania, aflata in procesul de tranzitie la economia de piata, in baza reformei


fiscale, bugetul de stat constituie mijlocul prin care se formeaza principalul fond de resurse
banesti ale statului; el cuprinde bugetul administratiei centrale de stat si bugetele locale. Strategia
de reforma economico-sociala se reflecta si in politica bugetara, prin care se urmareste
consolidarea finantelor publice si stabilizarea economica. Veniturile bugetului de stat au drept
surse principale veniturile fiscale, reprezentate prin impozite directe si impozite indirecte. Cele
directe, in principal sunt: a) impozitele pe profit, ce se percep in cote progresive, in functie de
masa profitului, la toate intreprinderile private sau de stat, favorizandu-se intreprinderile mici si
mijlocii; b) impozitul pe salariile individuale, care a inlocuit impozitul pe fondul total de
retribuire, taxa pe valoarea adaugata, accize, taxe vamale si alte impozite indirecte (taxa de
timbru, majorari si penalizari etc.). Veniturile nefiscale provin, in principal, din: varsaminte de la
institutiile publice si alte venituri. Cheltuielile bugetului de stat, in principal, sunt: a) cheltuieli
pentru finantarea actiunilor social, culturale, cheltuieli pentru invatamant si cercetare, sanatate,
cultura si arta, pentru activitatea sportiva; b) cheltuieli pentru autoritati publice: organele
autoritatii legislative, ale autoritatii judecatoresti, ale autoritatii executive si pentru alt organe ale
autoritatii publice; c) cheltuieli pentru apararea nationala; d) cheltuieli pentru ordinea publica; e)
cheltuieli pentru finantarea unor obiective de investitii, ce decurg din politica de dezvoltare
economica a statului – centrale nucleare – electrice, deschideri de campuri miniere, irigatii,
combaterea eroziunii solului, combaterea poluarii mediului, cheltuieli privind constructiile de
locuinte, activitatea in domeniul drumurilor, infrastructurii cailor ferate, administrarii
aeroporturilor, cheltuieli pentru sustinerea unor programe de cercetare stiintifica fundamentala a
navigatiei etc.; f) asigurarea fondurilor de protectie sociala (pensii, alocatii, burse, ajutoare etc.).