Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

ECONOMIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989

Îndrumător:
Conf. Dr. Lucian Paul
Student:
Vicol Cristian-Lucian
Anul I ID, ECTS
INTRODUCERE

1 Decembrie a redevenit Zi Naţională a României după revoluţia din


decembrie 1989. A fost un moment istoric pentru România, moment de la care
întreaga societate româneasca a intrat într-un proces de reformă structurală, un
proces care a transformat radical România din toate punctele de vedere.
Transformarea economiei româneşti dintr-o economie de stat supra-
centralizată în economie de piaţă funcţională s-a dovedit a fi un proces mult mai
complicat şi mai complex decât s-a estimat iniţial. La începutul anilor '90 au
existat voci care spuneau că României îi vor trebui 20 de ani pentru a avea
economie de piaţă funcţională. Aceste idei au fost blamate la vremea respectivă,
dar iată că la 20 ani de la schimbarea regimului, încă se mai simt influentele
economiei centralizate.
România a pornit în tranziţie cu un handicap major şi a avut mari probleme
în a se desprinde de trecut, deşi populaţia, aproape în totalitate a fost de acord cu
schimbarea regimului. Cu toate acestea sloganul deja cunoscut al anilor '90 - NU
NE VINDEM ȚARA - a determinat întârzieri imposibil de recuperat în
domeniul privatizărilor. Astfel, economia a evoluat sinuos, cu momente de avânt
urmate de prăbuşiri, cu mari fluctuaţii ale producţiei şi cu inflaţie înaltă
persistentă.
Decizia adoptată în 1990 de a stabili cursul de schimb la 21 lei/dolar, în
condiţiile în care pe piaţa liberă era de circa 80 de lei/dolar a dus la prăbuşirea
exporturilor şi la creşterea exponenţială a importurilor. Din această cauză s-a
epuizat total rezerva valutară în mai puţin de şase luni. Astfel, între 1990 şi 1992, a
avut loc o primă recesiune de amploare, cu raţie de inflaţie de trei cifre (aşa cum a
existat în toate ţările în tranziţie).

2
PRIVATIZAREA

Marile privatizări au fost demarate abia la sfârşitul anilor '90.

Atunci a început să se adâncească şi decalajul de investiţii străine directe


dintre România şi celelalte ţări în tranziţie din regiune. În perioada 1993 - 2000
România a depăşit la acest capitol doar Bulgaria, Letonia şi Lituania, în timp ce
investiţiile atrase de Polonia, spre exemplu, au fost, în medie, de peste 10 ori mai
mari decât cele atrase de ţara noastră. De fapt, studiile realizate de economişti
relevă că economia Poloniei, similară din multe puncte de vedere cu cea a
României, a obţinut un avans de aproximativ şase ani faţă de ţara noastră.
Prin restructurarea profundă a regimului proprietăţii, privatizarea reprezintă
o coordonată fundamentală a tranziţiei la mecanismele pieţei. Demarată în 1992,
ca un transfer de proprietate al bunurilor statului în sectorul privat, privatizarea a
avut un ritm lent între anii 1992 şi 1996, dinamica fiind mai accentuată în 1997 şi
ulterior.
În profida dificultăţilor, privatizarea avut implicaţii sociale importante.
Drepturile de proprietate au început să-şi manifeste efectele în comportamentul
indivizilor, în cadrul unor pieţe emergente, în curs de instituţionalizare.
A avut loc restrângerea relativă a sectorului de stat, care din anul 1996 a
încetat să deţină poziţia predominanta. Pe ansamblu, în 1997 sectorul privat a
devenit predominant (58% din PIB).
În condiţiile unui mecanism de piaţă în curs de constituire, având destule
imperfecţiuni, privatizarea în România nu a fost mai lentă ca ritm, ci şi cu pierderi
pentru stat - este arhicunoscut exemplu flotei comerciale şi de pescuit – corupţia
fiind de asemenea larg prezentă – multe contracte de vânzare a activelor statului
fiind de asemenea contestate din punct de vedere al corectitudinii desfăşurării
proceselor, al tendinţei de a avantaja anumite grupuri de interese economice sau
politice.
În 2000 s-a reuşit prima privatizare semnificativă din industria grea
combinatul siderurgic SIDEX Galaţi. Prima privatizare din domeniul energiei a
fost vânzarea rafinăriei Petromidia către grupul Rompetrol, în 2001 şi abia în
2004 vânzarea Petrom către austriecii de la OMV. Ulterior, s-a trecut şi la
privatizarea unităţilor din sectorul energiei electrice şi a gazelor naturale, însă aici
procesul nu este încheiat.

3
INFLAŢIA

În perioada 1993-1996 s-a înregistrat o dinamică pozitivă a producţiei şi o


scădere a inflaţiei dar, concomitent, s-au acumulat tensiuni care s-au reflectat în
creşterea rapidă a datoriei externe şi dificultăţi mari în finanţarea deficitelor
externe. Liberalizarea preţurilor a fost demarată în 1990 şi finalizată în mare
măsură în 1998, însă liberalizarea graduală şi deprecierea leului, combinate cu
lipsa restructurării în economie, au dus la o inflaţie medie anuală care, în 1993 a
depăşit 250%. De fapt, în anii „90 o inflaţie de peste 100% nu era ceva neobişnuit.
Abia din 1998, când rata medie a inflaţiei a scăzut la 59,1%, acest indicator a
început să se reducă constant, ajungând la o singură cifră abia în 2005.
În 1997 rezervele băncii centrale au scăzut la 700 de milioane de dolari şi,
acest fapt a determinat autorităţile să ia măsuri drastice de redresare, însă cu
costuri uriaşe. Scăderea economiei a fost de 16% cumulat în perioada 1997 - 1999,
ceea ce a dus la reducerea accentuată a veniturilor şi a nivelului de trai al
populaţiei. Totuşi, aceste măsuri au ajutat banca centrală să îşi consolideze
rezervele valutare şi, astfel, să fie evitată intrarea în încetare de plăţi în 1999.
Deşi în 1997 deficitul bugetar a fost redus la 3,6% din PIB, politica
macroeconomică a fost lipsită de consistenţă. Politica guvernului de accelerare a
privatizării și de restructurare a industriei nu a putut fi imediat aplicată, din cauza
disputelor politice şi politicianiste, a barierelor birocraţiei şi a lipsei de experienţă
administrativă.
Un nou guvern a fost instalat în aprilie 1998, parlamentul acceptând
programul de guvernare al acestuia pentru 1998-2000. Acesta prevede acţiuni şi
măsuri privind redresarea cererii interne şi consolidarea stabilizării
macroeconomice, creşterea economică durabilă bazată pe export, întărirea
controlului inflaţiei şi a deficitului bugetar, politici fiscale şi de împrumut public
prudente, sporirea eficienţei alocării şi folosirii banilor publici.
În anul 1999 guvernul a continuat programul de stabilizare
macroeconomică, convenit anterior cu FMI având în esenţă aceleaşi obiective:
reducerea inflaţiei unui deficit bugetar sub 3% din PIB şi reducerea deficitului de
cont curent. Obiectivele stabilite au fost obţinute prin majorări de taxe şi impozite,
corelat cu reducerea subvenţiilor în industrie (în special în sectoarele extracţiei şi
energetic)
Întrucât aplicarea ajustărilor structurale a fost slabă, efectele
macrostabilizării s-au diluat în prima jumătate a anului 1999, deficitul balanţei
comerciale fiind de asemenea în scădere.
Starea economie în anul 2000 poate fi ilustrată prin câteva cifre deloc
încurajatoare. Rata inflaţiei a ajuns la 58,4%, în anul 1999, pentru ca în anul 2000
să fie estimată la 40-42%. În anul 2000 România se plasează pe locul 94 în lume
ca grad de liberalizare a economiei. Economia subterană era estimată la 40% din

4
PIB, investiţiile străine directe au atins în anul 1999, 4,3 miliarde de dolari,
printre cele mai reduse din Europa de Est.
Anul 2000 a consemnat începutul consolidării creşterii economice de durată
pe fondul reducerii inflaţiei. Astfel, creşterea PIB a fost de 2,1 şi a continuat cu
valori semnificative în următorii ani, fără a se mai înregistra revenirile pe creştere
negativă din anii '90. De la scăderi de aproape 13% în 1991, economia a crescut cu
peste 7% în '95, pentru a reveni pe pierderi de aproximativ şapte procente în
următorii ani.

5
BĂNCILE

După 1990, pe fundalul manifestării altor priorităţi, revenirea necesară la


funcţionalitatea Băncii Naţionale a României a demarat mai greu. S-ar putea
reproşa băncii că în 1990 n-a insistat pentru o stabilizare monetară rapidă, care să
fi oferit societăţii un etalon al activitaii economice.
Unul dintre cele mai clare semnale ale existenţei pieţei libere în România îl
reprezintă funcţionarea Băncii Naţionale a României la nivel de compatibilitate
europeană.
În toţi anii de după 1989, dar mai ales după 1996, Banca Naţională a
României a căutat să-şi îndeplinească cât mai profesional atribuţiile. În acest sens
măsurile monetariste, îndreptate spre menţinerea puterii de cumpărare a unităţii
monetare naţionale sau a descreşterii acesteia în limitele rezonabile, s-au arătat
eficiente.

La sfârşitul anilor '90 au avut loc marile falimente bancare.

În aceeaşi perioadă a început şi curăţirea sistemului bancar prin înfiinţarea, la


recomandarea Băncii Mondiale, a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor
Bancare cu scopul de a debarasa băncile de stat de creditele neperformante
acordate, de cele mai multe ori, preferenţial. În 1999, portofoliile bolnave de la
BANCOREX şi Banca Agricolă au fost tranferate la AVAB şi, ulterior, pentru a se
evita falimentul BANCOREX, autorităţile au decis fuziunea acesteia cu Banca
Comercială Română.
Iniţial, AVAB spera să recupereze până la 30% din creditele
neperformante, procentul însă a fost mult mai mic. În contul creditelor preluate de
AVAB au fost emise titluri de stat, astfel că acestea au fost transferate la datoria
publică. Din peste 13 miliarde de lei şi 591 milioane de dolari care s-au cheltuit în
1999 cu băncile falimentare, numai cu BANCOREX-ul statul a cheltuit aproape 10
miliarde de lei şi 591 de milioane de dolari pentru lichidare.
Şi alte bănci, însă de dimensiuni mai mici, au dat faliment la sfârşitul anilor
90: Credit Bank, Dacia Felix, Banca Albina, Bankcoop, Banca Română de Scont,
Banca Turco - Română, Banca de Investiţii şi Dezvoltare, însă, odată curăţat
sistemul de creditele neperformante, şi odată cu o nouă lege bancară, băncile au
devenit mult mai sigure. Privatizarea în sectorul bancar a început cu Bancpost şi a
continuat cu Banca Română pentru Dezvoltare şi apoi cu Banca Agricolă.
Acum, statul mai deţine doar două bănci: CecBank şi Eximbank, după ce în
2006 şi cea mai mare bancă din sistem a trecut în proprietatea Erste Bank. Odată
cu consolidarea sectorului bancar, întregul sistem financiar s-a dezvoltat - atât
piaţa de capital cât şi sectorul asigurărilor, leasing şi alte servicii financiare.

6
INVESTIŢII ŞI ACŢIUNI

Indicele BET a fost lansat de BVB în 1997.

Bursa de Valori Bucureşti s-a reînfiinţat în 1995 după aproape o jumătate


de secol de la desfiinţarea ei de către regimul comunist. Anul 1997 a fost marcat
de lansarea primului indice, BET, care a funcţionat ca un veritabil “barometru” al
activităţii pe piaţă. Luna aprilie a lui 1998 marchează introducerea celui de-al
doilea indice: BET-C care urmăreşte evoluţia preţului tuturor valorilor mobiliare
înscrise la cota BVB. La 1 noiembrie 2000, bursa lansează primul indice sectorial,
BET-FI - indicele societăţilor de investiţii financiare. SIF-urile au fost înfiinţate în
1997 prin transformarea celor 5 fonduri ale proprietăţi private.
Anul 2001 a însemnat listarea acţiunilor a două mari societăţi: Banca
Română pentru Dezvoltare Group Societe Generale (BRD) şi Societatea Naţională
a Petrolului Petrom (SNP). Intrarea celor două companii în ring a dus la creşteri
spectaculoase ale capitalizării şi volumului tranzacţiilor la Bursă. Capitalizarea
bursieră a depăşit în 2002 pragul de un miliard de dolari, reprezentând 3,34% din
PIB. În acelaşi an, BVB a înregistrat cea mai mare creştere dintre primele 57 de
burse de valori din lume. Capitalizarea totală a pieţei reglementate a urcat în 2006
cu aproape 40%, valoarea medie zilnică a tranzacţiilor pe piaţa reglementată a
depăşit pragul de 10 milioane euro. în plus pe fondul unei volatilităţi ridicate,
indicii BVB şi-au continuat şi în 2006 tendinţa ascendentă.
Tendinţa pozitivă înregistrată de titlurile listate pe BVB de la introducerea
indicilor este evidentă. Indicele BET a crescut cu 1040%, BETC cu 1157% iar
BET-FI cu 5488%. Indicele Bursei de la Bucureşti listat la Viena, ROTX a
câştigat în ultimii 3 ani 35%. Comparând şedinţa de tranzacţionare din 20
noiembrie 1995 cu 20 noiembrie 2007, observăm o creştere de 62 de mii de ori a
valorii tranzacţionate şi o majorare de 192 de ori a numărului de tranzacţii.
Investiţiile au devenit în 2005 pricipalii factori de susţinere a creşterii
economice.

7
COMERŢ

Anul 1990 a marcat un moment de ruptură în evoluţia comerţului exterior,


exportul scăzând cu 40% iar importurile au crescut cu 40%. Ulterior comerţul
exterior reflecta evoluţia economiei: după declinul care se exprima prin
înjumătăţirea acestuia în 1992, din 1993 se înregistrează o uşoară creştere, fără a
atinge în 1996 nivelul din 1988.
Reducerea considerabilă a volumului valoric al comerţului exterior după
anul 1989 a fost determinată, în principal de scăderea puternică a exportului, ca
urmare a crizei din economia naţională. Prăbuşirea CAER şi dispariţia treptată a
comerţului exterior pe clearing în ruble transferabile, deteriorarea unor legături
interioare (Iugoslavia, ţările arabe) au accentuat tendinţele negative după 1990. În
1994-1995, România s-a aliniat celorlalte ţării ex socialiste din Europa centrală în
comerţul exterior. În 1997 exporturile româneşti către Uniunea Europeană au
reprezentat 55% din totalul exportului, aceasta fiind pricipalul partener comercial
al României.
Dacă în anul 1988 România ocupa locul 38 în exportul mondial, în 1996 ea
ocupă locul 59.
O cauză importantă a scăderii schimburilor comerciale externe ale
României, rezidă în incapacitatea estului european de a reconstitui fluxuri pe baza
economiei de piaţă. Diferenţa de standard tehnic între Europa de Est şi cea de Vest
a făcut ca reorientarea structurii geografice a exportului să nu poată avea loc decât
pentru produse cu grad redus de prelucrare. Stoparea industrializării a bulversat în
lanţ sectorul industrial, care în loc de venituri este generator de plăți sociale pentru
subzistență.

8
AGRICULTURA

Care este cauza acestei stări de fapt? În primul rând, regresul grav cunoscut
de agricultura românească în ultimii 20 ani. Starea actuală a agriculturii româneşti
constituie un veritabil atentat la siguranţa naţională. Legea 18/1990 privind fondul
funciar precum şi toate normele legale ulterioare au conţinut două deficienţe
majore:
- au reglementat împroprietăririle confuz şi neunitar, iar din
acest motiv au apărut foarte multe procese, în special între
administraţiile locale şi persoanele îndreptăţite să-şi recupereze
terenurile preluate abuziv de regimul communist;
- deşi în urma împroprietăririi fondul funciar a cunoscut o
fărâmiţare accentuată, autorităţile nu au asigurat un cadru legal care
să stimuleze asocierea agricultorilor în ferme care ar fi asigurat
exploatare optimă a terenurilor.

Din aceste motive, procesul de reîmproprietărire nu s-a finalizat integral


nici după 20 ani de la Revoluţie, numeroşi cetăţeni fiind obligaţi încă să-şi
cheltuiască veniturile modeste pentru costisitoare procese de revendicare a unor
suprafeţe agricole doar pentru că anumite legi au fost incorect elaborate. Mai mult
decât atât, media exploataţiilor agricole din România este de 1,5 ha, deşi o
agricultură eficientă are nevoie de exploataţii agricole de cel puţin 50 ha. Iată de
ce în România se practică o agricultură de subzistenţă, de supravieţuire. Ţăranul
român nu are utilaje agricole performante, este umilit şi sărăcit şi se zbate doar să
asigure strictul necesar pentru familia sa. Şi, astfel, în ciuda potenţialului agricol
impresionant pe care îl are România, rezervele agricole necesare statului român nu
pot fi asigurate de producătorii autohoni.
În aceste condiţii, se apelează la importurile masive de produse agro-
alimentare care au dezechilibrat grav balanţa comercială naţională. Dacă în trecut
România era, alături de Franţa, cel mai important exportator european de cereale,
astăzi aproape 50% dintre produsele agro-alimentare din ţara noastră sunt
cumpărate din exterior iar mărfurile româneşti de profil au dispărut cu desăvârşire
de pe pieţele internaţionale.
Soluţia nocivă a importurilor masive de produse agricole creează două
impedimente majore economiei naţionale:
1. Sumele consistente care se îndreaptă către producătorii
agricoli externi reduc substanţial bugetul naţional afectând domenii
de importanţă strategică precum învăţământul, sănătatea sau
protecţia socială;
2. Politica de importuri promovată de guvernul român creează
o concurenţă neloială pentru producătorii autohtoni.

9
Continuând în aceeaşi direcţie nu doar agricultura, ci întreaga economie
naţională este condamnată la un regres permanent. Pentru a depăşi această criză
este nevoie de voinţă politică, de reglementări normative care să sprijine în mod
real agricultorii români şi de o strategie agricolă aplicată unitar la nivelul întregii
ţări.
Evoluţia comerţului exterior românesc din 1989 şi până în prezent
reprezintă un indicator elocvent pentru regresul înregistrat la nivelul întregii
economii. Asistăm, efectiv, la o înjumătăţire a exporturilor! Situaţia este încă mai
gravă în cazul în care analizăm sectoarele care asigurau, în mod tradiţional, baza
exportului românesc.

1999, anul relansării economiei româneşti .

Revenind la evoluţia de ansamblu a economiei în perioada post comunistă,


analiştii susţin că 1999 a fost anul relansării creşterii economice în România, deşi
s-a înregistrat un avans al PIB de doar 1,8%. De altfel, această decizie a dus,
practic, la triplarea exporturilor în perioada 1999-2004.

10
CONCLUZII

România, totuşi, spre bine.

În concluzie, deşi cu greutate şi mai mult presaţi de negocierile cu Fondul


Monetar Internaţional în anii '90 şi de cele cu Uniunea Europeană începând din
2000, guvernanţii au adoptat deciziile necesare pentru ca economia României să se
transforme într-una de piaţă, fapt certificat şi de aderarea la Uniunea Europeană,
începând cu 1 ianuarie 2007. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere accelerată în
majoritatea sectoarelor economiei, drept pentru care analiştii estimează o încetinire
a vitezei de creştere în anii următori. În opinia analistului Radu Crăciun, această
perioadă de pauză ar putea fi de 10 - 12 luni, iar creşterea economică optimă
pentru România este de 5 - 6% pe an pentru a fi sustenabilă pe termen lung.
Conform aprecierilor internaţionale, pentru România decalajele şi
dezechilibrele rămân încă o problemă subliniata în anii următori de Raporturile de
ţară ale UE în perspectiva aderării ţării la această entitate politică şi economică.
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 reprezintă obiectivul
mobilizator pentru toate forţele politice şi resursele naţionale care trebuie să
asigure – prin căile şi mijloacele proprii, dar şi a unui consistent sprijin extern –
locul pe care îl merită în marea familie a statelor Uniunii Europene.

11