Sunteți pe pagina 1din 5

Etica

De la virtuti la virtute si dupa virtute


În interiorul unor subculturi moderne, particulare există versiuni ale unor scheme tradiţionale de virtuţii.
Intervenţiile reprezentanţilor acestor subculturi, sunt mult prea uşor interpretate şi răstălmăcite în termenii
pluralismului care tinde să ne copleşească.Această interpretare greşită se perpetuează din Evul Mediu şi până în
zilele noastre.Tabla virtuţilor şi concepţia despre virtute a suferit, astfel modificări, a devenit altceva decât ceea
ce reprezenta cândva.

Problematica virtuţii este, una controversată. Dacă în antichitate virtutea reprezenta o marcă a omului cu
calităţi deosebite, fizice, intelectuale, morale, ea a fost ulterior redefinită, în diferitele epoci istorice, ce au
urmat. Astfel, virtutea va apărea fie ca un atribut al aparţinătorilor unor caste (atribut al cărui conţinut
este dat a priori, ca merit, prin descendentă, străin de calităţile dobândite), fie ca un deziderat
educaţional, ca ştiinţă, în sens religios sau laic (continutul schimbându-se după scopurile educaţionale),
fie ca un blazon ocupaţional (conţinutul reducându-se la abilităţi profesionale, la excelenţă), virtutea
având momente de glorie şi de decădere conceptuală.

Mai ales, în secolele de după renaştere, pâna la începutul contemporaneităţii, virtutea a fost coborâtă
din rangul de temă filosofică, fiind considerată fie prea aproximativă şi vagă, în raport cu nivelul de
specializare a cugetarii filosofice, fie desuetă, în raport cu dimensiunile moderne ale umanului.

Alsdair MacIntire a sesizat cu deosebită luciditate impasul virtuţii în preocupările filosofice contemporane
şi a repus în discuţie tema, operând o reductie de semnificaţii şi plasând-o în sfera de preocupări a eticii.
Autorul observă faptul că neglijarea virtuţii derivă dintr-o incapacitate contemporană "de a privi viaţa
umană ca pe un tot, ca pe o unitate al cărei caracter oferă virtuţilor un telos adecvat."

Două sunt obstacolele evidenţiate de MacIntyre ca fiind vinovate de aceasta incapacitate: "unul social
şi celălalt filosofic".

Obstacolul social constă, în viziunea autorului, în farâmiţarea vietii individului "într-o multime de
segmente", fiecare cu valorile si normele lui.

Obstacolul filosofic este apreciat ca fiind legat fie de caracterul "simplist", "atomistic" al cercetarilor
filosofiei analitice despre om, fie de "separarea omului de rolurile pe care le joaca"sau izolarea lui în "roluri
sau cvasiroluri individuale", în filosofia existentialista sau în sociologie.

Cu toate criticile si contestatiile de care a avut parte acest punct de vedere (vezi 10, p. 8-14), el a facut
deja cariera, astfel încât reluarea temei virtutii, chiar daca nu este una explicita, în afara autorului citat, este tot
mai des invocata de medii publice si stiintifice dintre cele mai diverse, în sfera eticii fiind de notorietate eticile
particulare si deontologiile, ca eforturi de a aduce în atentie ceea ce este recunoscut ca marele declin al
sfârsitului de mileniu: declinul moral.

Delimitări conceptuale
Virtute = Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic,
binele; integritate morală. (DEX) Virtute= capacitate de a realiza binele fără eforturi, uşor.(DEX)

Dictionarul de filosofie din 1978, unul dintre cele mai elaborate în domeniu, considera virtutea ca fiind
"categorie a eticii cu caracter apreciativ si normativ care desemneaza însusirile morale pozitive ale oamenilor,
atitudinea lor consecventa în respectarea idealurilor etice, a principiilor si normelor morale".
Alsdair MacIntyre considera, generalizator si difuz, ca "o virtute este o calitate umana dobândita". Ulterior,
autorul face precizarea ca virtutea nu poate fi gândita decât în raport cu viata umana ca totalitate, si numai cu
luarea în considerare a unui sens moral.
Cele două concepte, de unitate narativă a vieţii umane şi cel al unei practici cu bunuri inerente sie însăşi din
acele zone în care viaţa umană e precumpănitor trăită, oferă fundalul unei expuneri tradiţionale a
virtuţilor.Dacă înlăturăm aceste două concepte, ce mai pot deveni virtuţile?
La sfârşitul sec.XVII-lea apare o nouă posibilitate de a înţelege virtuţile separate de contextul lor tradiţional
în gândire şi practică şi anume, ca nişte dispoziţii legate de individ. Virtuţile –sau una dintre ele- puteau să fie
înţelese ori ca expresii ale pasiunilor naturale ale individului , ori ca dispoziţii necesare de a frâna şi a limita
efectele distructive ale unora dintre acestea .
În secolele XVII şi XVIII, moralitatea a ajuns să fie considerată în general ca oferind o soluţie la problemele
pe care le pune egoismul uman, iar conţinutul său a fost privit ca fiind în mare parte identic cu altruismul. În
această perioadă natura umană ajunsese să fie extrem de egoistă şi numai când concepem omenirea ca periculos
de egoistă prin însăşi natura ei,altruismul devine o necesitate socială şi in acelaşi timp o imposibilitate aparentă
sau, atunci când apare , ca ceva inexplicabil. În concepţia aristotelică, tradiţionalistă nu se pun asemenea
probleme, deoarece binele meu ca om este unul şi acelaşi cu binele celorlalţi de care sunt legat în cadrul
comunităţii umane.Nu există un mod în care eu să tind către un bine necesarmente opus celui în care celălalt
tinde către binele său, deoarece binele nu-mi aparţine în special mie sau celuilalt- bunurile nu sunt o proprietate
privată.De aceea Aristotel defineşte prietenia (formă fundamentală de relaţie umană) în termeni de bunuri
comune.Pentru lumea antică şi medievală, egoistul este totdeauna cineva care a făcut o ggreşeală fundamentală
cu privire la unde se află binele său şi care astfel s-a exclus pe sine din relaţiile umane.
Dar pentru mulţi gânditori ai secolelor XVII şi XVIII, ideea unui bine comun este o himeră aristotelică;
orice om încearcă să-şi satisfacă propriile dorinţe.Deci se poate produce o stare de anarhie reciproc distructivă
dacă dorinţele nu vor fi controlate de o versiune mai inteligentă de anarhism.O bună parte a gândirii acestor
secole se desfăşoara în lumina acestor consideraţii.
David Hume face deosebirea între virtuţile naturale( calităţi folositoare sau agreabile sau şi una şi alta
pentru omul ale cărui pasiuni şi dorinţe sunt alcătuite normal) şi cele artificiale, construite social şi cultural
pentru a inhiba exprimarea acestor pasiuni şi dorinţe, care ar sluji într-un mod distructiv din punct de vedere
social , ceea ce considerăm în mod normal a fi interesul personal.
Generozitatea este resimţită ca folositoare,iar respectul pentru regulile justiţiei, cu toate că respectarea
acestora nu sunt întotdeauna în interesul nostru imediat ne este întipărit prin repetiţie.
Când se gândeşte cum să determine calităţile care sa le includă în tabla viruţilor Hume remarcă: sensibilitatea
spontană care în acest punct e atât de universal răspândită printre oameni îi dă unui filozof suficientă siguranţă
că nu se poate înşela când alcătuieşte acest catalog şi nu riscă să situeze greşit obiectul contemplaţiei sale : nu
trebuie decât să-şi asculte o clipă inima şi să reflecteze dacă doreşte sau nu să-şi vadă atribuită cutare sau cutare
calitate......
Hume consideră că judecăţile despre virtuţi şi vicii nu sunt altceva decât expresii ale sentimentelor de aprobare
şi dezaprobare şi nu există un criteriu exterior la care să apelăm pentru a le judeca.Pasiunile unora sunt de
preferat pasiunilor altora. Preferinţele celor care acceptă stabilitatea proprietăţii, ale celor care consideră
castitatea la femei ca pe o virtute numai pentru că e un mijloc folositor pentru a asigura transferul proprietăţilor
la moştenitorii legitimi, ale celor care cred că trecerea timpului conferă ligitimitatea unor lucruri care au fost
iniţial dobândite prin violenţă şi agresivitatea.Astfel ceea ce Hume stabileşte ca fiind poziţia naturii umane
universale este de fapt cea a prejudecăţilor elitei conducătoare a Casei de Hanovra.Atât la Hume cât şi la alţi
filozofi morali ai sec XVIII şi XIX , apar trei trăsături ale abordării virtuţilor.
1. - se referă la caracterizarea virtuţilor particulare; într-o societate în care nu mai există o concepţie
împărtăşită despre binele comunitar , nu mai poate exista un concept substanţial despre ce înseamnă să
contribui mai mult sau mai puţin la înfăptuirea acestui bine.Noţiunile de merit şi onoare îşi schimbă
acum sensul, astfel onoarea devine un semn de statut aristocratic şi statutul însuşi nu mai are aproape
deloc de-a face acum cu meritul. Dreptatea nu mai este definită în termeni de merit ci ca un soi de
egalitate sau a unor revendicări legale. Castitatea ca virtute- în oricare dintre sensurile tradiţionale ale
cuvăntului- într-o lume neinspirată de valorile aristotelice sau biblice nu va mai avea nici o semnificaţie
pentru adepţii culturii dominante, iar legătura pe care Hume o face între castitatea feminină şi proprietate
e doar prima dintr-o serie de încercări disperate de a i găsi un loc .
Utilitatea devine acum un însemn al virtuţii, ea influienţând orice concepţie de a face bine. Facerea de
bine reprezintă acum ceea ce reprezenta iubirea de semeni în schema creştină a virtuţilorFacerea de bine
devine astfel un fel de autorizaţie pentru orice intervenţie manipulativă în treburile altora.
2. A doua trăsătura a modului în care Hume tratează virtuţile, este o nouă concepţie a relaţiei dintre virtuţi
şi reguli.Conceptul de regulă are acum în morala individualistă modernă, o nouă semnificaţie.Virtuţile
nu mai sunt concepute ca având rol şi funcţie distincte de cele ale regulilor şi în contrast cu ele, ca în
schema aristotelică, ci mai curând fiind acele dispoziţii necesare pentru a produce supunere faţă de
regulile moralităţii.Virtutea dreptăţii( Hume) este dispoziţia de a se supune regulilor dreptăţii.Acest
concept îl regăsim şi la Kant şi la Mill.
3. A treia trăsătură este reprezentată de deplasarea accentului de la o concepţie despre virtuţi percepute ca
plural la una despre virtute ca fiind un singular.Moral şi virtuos ajung să fie folosite acum ca sinonime,
apoi datorie şi obligaţie sunt tratate ca fiind si ele interschimbabile, la fel conştiincios şi virtuos.Tot
acum imoral şi viciu sunt asociate cu tot ce ameninţă caracterul sacru al căsniciei victoriene, căpătând o
conotaţie sexuală.Vocabularul moral se detaşează astfel de orice context central précis al înţelegerii şi
ajuge la dispoziţia unor grupări morale concurente , pentru scopurile lor diferite şi special.Se
preconizează astfel virtutea ca şi substantiv folosit preponderant la singular, precum şi acea tendinţă
stoică unde un loc central îl ocupa credinţa potrivit căreia există un singur criteriu de virtute şi
desăvârşirea morală constă în coincidenţa deplină cu el. Virtuţile nu vor mai fi practicate acum decât de
dragul altui bine decât cel al practicii virtuţii însăşi.Virtutea este propriul ei scop, propria ei răsplată şi
propriul ei motiv, şi aşa trebuie să fie.
Natura devine acum pentru multi ceea ce era Dumnezeu pentru crestini.Ea este un agent activ care face bine,
lucreaza pentru binele nostru.Diderot este cel care se intreaba cum este posibil ca natura care este atat de
binefacatoare si puternica sa ingaduie prezenta raului.La fel puneau crestinii problema existentei raului intr-un
univers creat si condus de o zeitate.Natura e cea care creeaza ordine si armonie, iar crestinii ajung si ei la
concluzia ca trebuie sa traiasca in armonie cu aceasta si trebuie sa o inteleaga.Cel mai bine ilustrat acest amestec
il regasim in lucrarile lui dr. Johnson
Pentru Evul mediu virtutea rabdarii e strans legata de cea a sperantei, a fi rabdator inseamna a fi pregatit sa
astepti sa se implineasca promisiunile vietii.Pt Johnson a fi rabdataor , in ceeea ce priveste viata asta inseamna a
trai fara speranta. Aceasta este amânata pentru o alta lume.
In schimb in scrierile lui Adam Smith apare o versiune mai optimista a stoicismului.Pentru el virtutile se impart
in două categorii.
Pe de o parte sunt cele trei virtuti care permit celui ce le detine sa manifeste un comportament perfect virtuos-
omul care actioneaza conform regulilor unei perfecte intelepciuni, ale unei perfecte dreptati si ale unei reale
faceri de bine poate fi numit perfect virtuos.- a fi virtuos este si aici acelasi cu cel ce respecta niste reguli.
Pentru Smith cunoasterea regulilor , fie ca sunt ale dreptatii sau ale intelepciunii sau ale facerii de bine , nu este
sufficienta pentru a face sa le urman .Este necesara o virtute de o cu totul alta natura si anume virtutea stioca a
stapanirii de sine care ne permite sa ne controlam pasiunile cand ne distrag de la exigentele vietii
La lista virtutilor se adauga acum sinceritatea.Apare acum si definirea virtutilor in termeni de pasiuni, care
nu inseamana inlocuirea unui set de criterii cu altul , ci deplasarea catre si spre o situatie in care nu exista criterii
clare.Smith admite ca exista un domeniu moral in care regulile nu ne ofera lucrul de care avem nevoie; exista
totdeauna cazuri limita in care nu stim sa aplicam regula relevanta si in care trebuie sa ne lasam condusi de
delicatetea sentimentelor noastre.Conceptele morale devin acum marginale atat pentru filozoful moral cat si
pentru moralitatea societatii.
O alta sursă a marginalitatii (virtutile se definesc şi raporteaza la pasiuni) este faptul ca acum societatea este
tratata ca pe o arena in care indivizii incearca sa optina ceea ce le foloseste sau le face placere.Se tinde astfel
catre o eliminare a conceptiei despre o societate ca o comunitate unita in jurul unei viziuni comune a binelui
pentru om si in consecinta in jurul virtutilor, fara sa o excluda complet.
Stoicismul are in mod caracteristic, o dimensiune politică, iar Adam Smith a fost toată viaţa
republican.Republicanismul este proiectul de a restaura o comunitate de virtuţi, mai curand romane decât
grecesti.Noţiunea de bun public este acum central.Virtutea unui individ nu e nici mai mult nici ami putin decat
modul prin care se ingaduie bunului public sa furnizeze etalonul comprtamentului individual.Deci pentru
repubilicanism ca si pentru stoicism virtutea devine primara iar virtutile sunt secundare. Relatia dintre concept
nu este uan strânsă, dar ele au un limbaj comun, folosesc resursele aceluiaşi vocabulary moral.
Republicanismul reprezintă o încercare de restaurarea parţială a tradiţiei clasice.El păstreaza acea pasiune a
egalităţii de la instituţiile republicii medieval.De aceea concepţia republican despre dreptate se
defineafundamental în termenii egalităţii dar,şi în sensul de merit public, de răsplată public.Virtutea aristotelică
a prieteniei, cât şi cea creştină a iubirii aproapelui contribuie la virtutea denumită cu un termen nou a
fraternităţii.
Libertatea, fraternitatea şi egalitatea , patriotismul si iubirea de familie sunt virtuţi foarte importante
acum.Burlacul etern era considerat un inamic al virtuţii, la fel omul care nu muncea bines au care nu era
productive.Era o virtute să te imbraci simplu, săa I o locuinţa modestă, să fii present la club sau alte activităţi
cetăţeneşti şi să îndeplineşti cu viteljie şi zel sarcinile impuse de revoluţie. Semnalmentele exterioare ale virtuţii
erau părul lung(mersul la frizer era o formă de viciu, la fel şi un aspect prea îngrijit) şi absenţa bărbii. Se încerca
reeditarea idealurilor clasice de către societăţile de meseriaşi şi negustori. Reinventarea moralei la nivelul
întregii naţiuni este grea, atunci când insuţi limbajul morale pe care vrei să o reinventezi este străin atât pentru
majoritatea oamenilor obisnuiti cât si pentru elita intelectuală.
William Cobbett şi Jane Austen sunt doi dintre adepţii vechii tradiţii pe care vor să o restabilească.
Cobbett porneşte o cruciadă pentru a schimba societatea in totalitatea sa; Jane Austen a încercat să descopere în
societate enclave în care virtuţile mai sunt încă vii.Cobbett credea că micul fermier este prototipul social al
omului virtuos-*Dacă cei care cultivă pămîntul nu sunt cei mai virtuoşi şi fericiţi oameni din lume, însemnă că
se întâmplă ceva în comuntate care zădărniceşte actiunea naturii*(Political Register, mai 1821)Natura îl
costrânge pe fermier să aibă înţelepciune practică: Natura şi alcătuirea fiintelor vii sunt mai bine cunoscute de
copiii de la ţară decât de filozofi.
Virtuţile pe care Cobbett le apreciază în mod deosebit sunt lipsa invidiei, iubirea de libertate,persevetenţa si
hărnicia, patriotismul, integritatea de caracterşi dreptatea.
Acel ceva care acţionează în comuniatte şi zădărniceşte evoluţia către o comunitate virtuoasăşă fericită este
influenţa atotprezentă a pleonexiei (lăcomie.cupiditate) care ia forma cămătăriei impuse societăţii de o
economie şi o piată individualistă în care pământul,munca şi banii au fost transformateîn mărfuri.
Prin contrast, Jane Austen stabileşte sfera socială în interiorul careia poate continua exerciţiul virtuţii. În
romanele sale aflăm totddeauna de unde provin banii personajelor principale, este descris acel egocentrism
economic, pleonexia ,Jane Austen fiind numită * o marxistă înainte lui Marx*Romanele ei contin o critică
morală la adresa părinţilor,şi a tutorilor dar şi la adresa tinerilor romantic. Romanele ei sunt străbătute de *ura ei
stăpânită*pentru atitudinea societăţii faţă de femeile necăsătorite.De obicei dacă nu eşti bogată sau
frumoasă,tânără sau căsătoritâ, nu te poţi bucura decât de semne exterioare de respectdin partea celorlalţicare,
dacă nu i-ai speria cu superioritatea ta intelectuală , te-ar dispreţui. Eroinele sale caută binele căutând propriul
lor bine în căsătorie.
Austen ca şi Aristotel laudă virtutea de a fi agreabil în societate, deşi apreciază virtutea amabilităţii.Ea laudă
inteligenţa practică in mod aristotelic şi umilitatea într-un mod creştinesc.
Moralitatea nu înseamnă la Austen doar să-ţi înfrânezi şi să-ţi controlezi pasiunile; morala slujeşte mai degrabă
la educarea pasiunilor; dar aspectul exterior al moralei poate întotdeauna disimula pasiuni
needucate.Cunoaşterea de sine este pentru Jane Austen o virtute intelectuală şi morală care este în strânsă
legătură cu altă virtute – numită de aceasta statornicia, acea unitate narativă care trebuie reafirmată,mai ales cu
fapta decât cu vorba . Statornicia consolidează şi e consolidată de virtutea creştină a răbdării, cu care nu e totuna
, la fel cum răbdarea care consolidează şi este consolidată de virtutea aristotelică a curajului, nu e totuna cu
curajul.
Jane Austen este alături de Cobbett şi aicobini ultima mare reprezentantă a tradiţiei clasice a virtuţilor.În epoca
ei cât şi după aceea, vieţii virtuţilor i se acordă un spaţiu cultural şi social tot mai restâns.Virtuţile clasice şi
medievale sunt înlocuite de slabele substitute pe care le-a produs morala modernă.Henry James, urmasul lui
Austen scrie intr-o lume in care substanta moralei e din ce in ce mai insesizabilă.Această dificultate de a sesiza
substanţa moralei alterează caracterul vieţii publice şi private, important fiind ceea ce se va întâmpla cu
concepţia noastră despre virtutea dreptăţii.