Tema 4 „CONSULTUL CENTRAT PE PACIENT.

COMUNICAREA – INSTRUMENT IMPORTANT ÎN

ACTIVITATEA MEDICULUI DE FAMILIE. ASPECTE ETICE.”
1.Consultul medical. Tipurile, scopurile, particularităţile.
Interviul, sau consultul medical este un schimb de informație relevantă între pacient şi medic care condiționează
înțelegerea suferinței pacientului, stabilirea corectă a diagnosticului şi tratamentului şi formarea unei relații de
încredere între pacient şi medic . În timpul carierei sale un medic efectuează mai mult de 200.000 de consultații
medicale, comunicarea cu pacientul fiind cheia succesului în identificarea corectă şi rezolvarea pozitivă a
problemelor pacientului, îmbunătățirea rezultatelor tratamentului şi creșterea satisfacției a pacientului şi a
medicului. Engel şi Morgan (1973) caracterizează consultaţia pacientului ca pe cel mai „puternic, important şi
complex instrument de care poate dispune medicul”. Interviul medical generează date şi informații importante
despre pacient necesare pentru diagnostic, mult mai frecvent decât examenul fizic şi cel de laborator. De aceea
calitatea informației obținute influențează direct procesul clinic, determină datele necesare pentru decizia de
tratament şi prevenție, iar modelul interviului medical facilitează modul de transmitere a informației necesare
pentru pacient şi abilitatea pacientului de a participa în actul de luare de decizie. În final, calitatea consultului
medical determină formarea şi menținerea relației pozitive între medic şi pacient, facilitează potențialul terapeutic
şi influențează la rîndul sau calitatea informației transmise de pacient. Decizia de a consulta medicul de familie îi
aparţine pacientului. Din acest motiv, în asistenţa primară pacienţii vin la medic cu propria lor listă de probleme,
adesea necunoscută medicului de familie, care cuprinde diverse subiecte din diverse arii: probleme de sănătate şi
prevenţie, probleme psihologice, sociale, juridice, etc. Consultul medicului de familiei este poziționat ca unul
„holistic”, ce presupune integritatea şi indisolubilitatea fiecărui fenomen (simptom) şi dependenţa lui de modul de
viaţa, condiţiile sociale, familiale, economice ş.a. Spre deosebire de alți specialişti, medicul de familie este primul
şi uneori singurul purtător de cuvânt al pacientului pentru perioade lungi de timp, ce-i permite să înțeleagă
problemele pacientului în ansamblul vieții sale şi în contextul familiei şi comunității de care aparține. In mod
tradițional societatea a “repartizat” atît doctorului cît şi pacientului un model de comportament. Doctorii au fost
învestiți cu putere, autoritate, respect, pentru a putea analiza nevoile pacientului şi a lua anumite decizii în numele
lui. Pacientului i s-a oferit rolul de “bolnav şi dependent” total sau parțial pentru perioade mai scurte sau mai lungi
de timp; el a fost încurajat să lase toată responsabilitatea pe seama doctorului. Rolurile medicului şi pacientului la
ora actuală au o tendinţă pentru schimbare. Medicii tind să devină mai puţin autocratici, oferind pacienţilor mai
multă autonomie şi implicându-i în procesul de luare a deciziilor. De aici apare necesitatea de a revizui relația între
pacient şi medic, modul de abordare a pacientului şi comunicare cu el pentru a ajunge la relația care ar fi mai
benefică şi de confort pentru pacient.

Particularitățile consultul medical

Consultul medical este un dialog a doi experţi. Evident, medicul este expert din punct de vedere al cunoştinţelor
medicale, diagnosticului şi actului terapeutic. Însă şi pacientul este expert în datele pe care le aduce cu el:
informaţia şi experienţa în sentimente, senzaţii, aşteptări, temeri. Pentru ca o consultaţie să aibă succes medicul şi
pacientul trebuie să colaboreze, să facă schimb de informaţie asupra subiectului în discuţie, să accepte împreună
măsurile care trebuiesc luate şi să comunice eventualele consecinţe ale deciziei luate. Procesul de consultaţie
medicală de regulă decurge prin alternarea modelelor medical si biopsihosocial. De obicei, medicul foloseşte întâi
modelul bolii şi ulterior trece la problema pacientului, în caz că el nu a oferit informaţie suficientă. În mod normal,
interviul trebuie să progreseze de la modelul centrat pe pacient la modelul centrat pe medic. Medicul va începe prin
a explora problema pacientului:
 idei, concepte, aşteptări, sentimente, gânduri, efecte
 înţelegerea experienţei de boală a pacientului Înţelegând problema, el va şti cum să îşi urmărească obiectivul
propriu, aplicând modelul biologic al bolii pentru a ajunge la diagnostic:
 simptome, semne, investigaţii
 diagnostic diferenţial. Însă, nu este necesară o anumită secvenţialitate, cum ar fi explorarea problemei
pacientului şi ulterior dezvoltarea obiectivelor medicului. Interviul (condus şi controlat de medic) poate reveni în
orice moment la modelul necesar pe tot parcursul interviului. Pacientul poate lansa “semnale “, în orice moment al
“procesului”. Dacă, de exemplu, el descoperă că motivul adresării pacientului este obţinerea unui certificat medical
pentru o boală deja cunoscută, nu este necesar să se urmărească această secvenţialitate. Există situaţii când interviul
nu poate fi controlat, sau este controlat cu dificultate. Ex.: când pacientul este guraliv, sau medicul este extrem de
autoritar. Aşa interviu poartă denumirea de interviu disfuncţional. Integrarea modelelor centrate pe medic şi
centrate pe pacient ajută la înţelegerea similară de către medic şi pacient a problemei prezentate, priorităţilor şi
scopurilor tratamentului, rolului medicului şi pacientului în atingerea acestui scop. Decizia finală în ce priveşte
modificarea comportamentului pacientului, cum ar fi preluarea tratamentului continuu, controlul glicemiei,
lipidemiei, etc., schimbarea modului de viaţă (sistarea fumatului, micşorarea ponderii, ş.a.) se ia de pacient,
medicului revenind rolul de avocat, sau sfătuitor. În cazul acesta rezultatul final are mult mai mari şanse de fi
pozitiv. Metoda centrată pe pacient, integrând modelul bolii şi problema pacientului, are o aplicabilitate universală
în asistenţa primară şi aduce cu sine creşterea satisfacţiei pacientului, acuratețea simptomelor şi istoriei maladiei,
precum şi rezultate mai bune în tratament, rezoluţia mai rapidă a simptomelor, micşorarea numărului de vizite
ulterioare pentru aceeaşi problemă, micşorarea dorinţei pacientului de a căuta altă opinie sau de a-şi schimba
medicul de familie (problema „târgului de doctori”, sau „colecţionare de doctori”) Pe parcursul ultimilor treizeci de
ani au fost acumulate suficiente dovezi ştiinţifice privind importanţa anumitor aptitudini de consultare a pacienţilor,
cât şi despre necesitatea implicării mai active a pacientului în stabilirea şi soluţionarea problemelor sale de sănătate.
În baza modelelor de comunicare cu pacientul care au fost populare în ultimele decenii (SEGUE, Calgary-
Cambrige, E4, comunicarea centrată pe pacient, modelul trifuncţional) în anul 1999, un grup de lideri în medicina
de familie au formulat şi identificat elementele esențiale, scopurile şi aptitudinile necesare pentru un interviu
medical eficient:
• Formarea relației eficiente între medic şi pacient bazată pe abordare centrată pe pacient axată atît pe maladie cît şi
pe experiența pacientului privind maladia, ținând cont de sentimentele, ideile şi valorile pacientului;
• Construirea dialogului în modul care ar permite pacientului să-şi exprime completamente gîndurile şi ideile fără a
fi întrerupt;
• Colectarea informației cu folosirea inteligentă a întrebărilor deschise şi închise, clarificare şi rezumarea
informației, încurajare şi ascultare activă cu folosirea limbajului verbal şi nonverbal (ex. contactul vizual, etc.);
• Înțelegerea viziunii pacientului în contextul statutul socioeconomic, spiritual, cultural, de vîrstă si sex şi
reflectarea sentimentelor şi valorilor pacientului, îngrijorărilor şi aşteptărilor;
• Informarea pacientului în limbă înțeleasă, cu verificarea înțelegerii şi încurajarea întrebărilor;
• Obținerea acordului şi înțelegerii în rezolvarea problemelor pacientului cu încurajarea de participare în luare de
decizii, verificarea complianței şi dorinței de a urma planul fixat şi identificarea resurselor şi suportului posibil;
• Încheierea consultului cu verificarea problemele discutate şi planificarea vizitelor următoare. Modelele existente
de comunicare cu pacientul sunt bine descrise în literatura de specialitate (Neighbour 1992, Pendelton et al 1984,
Stewart et al 2003, Silverman et al 2005). Toate modelele împărtăşesc concepte similare în privința necesității de a
înțelege nu numai maladia pacientului, dar şi a sentimentelor şi aşteptărilor lor, ce la rândul sau ajută la
determinarea acțiunilor celor mai corecte şi benefice pentru fiecare pacient în parte. În particular, modelul Calgary
Cambridge, formulat în baza dovezilor, a devenit un ghid recunoscut şi utilizat pe larg. El detaliază etapele
consultului medical şi specifică abilitățile de comunicare pentru fiecare etapă. În total Ghidul Calgary Cambridge
încadrează aproximativ 70 de elemente ce influențează comunicarea medic - pacient, formulate în diferite studii.
Modele de abordare a pacientului:
m. Biomedical
m. biopsihosocial deviere  interviu disfunctional
Modele de comunicare cu pacientul:
SEGUE
Calgary-Cambridge
E4
comunicare centrata pe pacient
model trifunctional
Scopurile consultului medical: 1) formare relatie medic-pacient 2) stabilire dialog
3) colectare informatie 4) intelegere viziune pacient 5) informarea pacientului 6)
obtinerea acordului, luarea deciziei 7) incheierea consultulu

2. Modelul biologic şi biopsihosocial al consultului. Caracteristica. Diferenţa.

Modelul biomedical.
Sistemul moştenit de instruire a medicilor presupune concentrarea atenției asupra factorilor medicali şi biologici ai
maladiei. Altfel spus, maladia este diagnosticată, folosindu-se modelul biomedical (sau biotehnologic; centrat pe
maladie), ce este îndreptățit pentru condițiile de spital şi în zilele noastre. Medicul este înzestrat cu cunoştinţe în
anatomie, fiziologie, patologie, clinică, etc. şi instruit pentru diagnostic şi tratament al maladiilor. Evaluarea
pacientului pentru stabilirea diagnosticului se efectuează din punct de vedere a intereselor medicului, adică este
axată pe analiza simptoamelor şi sindroamelor. În acelaşi timp se accentuează importanţa diferitor investigaţii
instrumentale şi de laborator şi tot mai important loc îl ocupă tehnologiile medicale şi informaţionale noi. Acest
proces facilitează înţelegerea maladiei şi comportamentului aberant ca deviere de la funcţia fiziologică normală.
Pacientul este privit ca un obiect, sau corp biologic, ce conţine o sumă de organe şi sisteme de organe, care la
moment nu funcţionează corect. Interviul medical în acest caz se face din punct de vedere a colectării informaţiei
necesare medicului pentru a aprecia această dereglare şi cauza ei: semne, simptome, timpul şi condiţiile de apariţie,
iradiere, etc. Modelul de consult este centrat pe medic, şi este purtat din punct de vedere biomedical (modelul
bolii), şi biotehnologic. El foloseşte întrebări de genul: „Unde vă doare? Când a început să vă doară? De cât timp
durează? Ce vă face bine sau ce vă face rău?”. Modelul biomedical este efectiv din punct de vedere biologic, dar
completamente ignorează contextul psihologic, social, cultural, spiritual al maladiei şi neglijează rolul pacientului,
suferinţele şi temerile lui în dezvoltarea, menţinerea şi rezolvarea procesului patologic. Acest model de abordare a
pacientului a cunoscut multe din succesele medicale, însă a cauzat şi multă insatisfacție din partea pacienților din c
auza ignorării dimensiunilor umane. Accentul se pune pe corpul pacientului, nu pe persoana acestuia şi exclude
majoritatea aspectelor psihologice şi sociale ale persoanei. Modelul biomedical se reduce la înțelegerea maladiei,
adică la Simptom + simptom + simptom  sindrom + sindrom  diagnoză Fig.1. Algoritmul de diagnostic
biomedical. Model biomedical: Unde vă doare? Când a început să vă doară? De cât timp durează? Ce vă face bine
sau ce vă face rău? dimensiuni biologice, fiziopatologice, anormalități structurale şi funcționale a țesuturilor şi
organelor şi ignoră înțelegerea bolii, care este o noțiune amplă ce include suferințele şi experiența personală a
pacientului, gândurile şi sentimentele, comportamentul schimbat al unei persoane care nu se simte bine.
Deficiențele abordării centrate pe medic au fost ilustrate în multiple studii care au arătat ca:
• 69% de pacienți nu sunt lăsați să finiseze plângerile şi îngrijorările cu care s-au prezentat la medic, fiind întrerupți
î n mediu după 18 sec. de la începutul relatării (Beckman et Frankel, 1984, Marvel et al, 1999).
• La finele interviului în 21% de cazuri au apărut probleme noi, care nu au fost dezvăluite la adresare, sau pe
parcursul interviului (White et al. 1994)
• Între ⅓ şi ¼ de pacienți au raportat că au primit mult mai puțină informație medicală decât au dorit, în special cu
referire la riscul şi beneficiul tratamentului medical (Ford, Schofield, and Hope, 2003).
• 9 din 10 pacienți nu au primit explicații referitor la tratamente sau investigații (Braddock et al, 2000).
• Medicii consideră că din consultul medical de 20 min. ei folosesc 9-10 min pentru educația pacientului (explicații
şi informații referitor la maladie, etc.), realitatea fiind mai puțin de 2 min (studiu de audio- şi video- înregistrare a
consultului medical, Waitzkin H., 1985).

Modelul biopsihosocial.
George Engel (1977), unul din promotorii modelului biopsihosocial, a menționat ca pentru a înțelege pacientul şi a
răspunde adecvat la suferințele lui medicul trebuie să apeleze concomitent la esența biologică, psihologică, si
socială a maladiei. El a oferit prioritate abordării holistice a pacientului, nediminuând importanța, dar în același
timp criticând abordarea prea „tehnică” a pacientului în modelul medical ce predomina în societate din mijlocul
secolului XX. Modelul biopsihosocial presupune abordarea atît a maladiei în sine cît şi a pacientului care are
maladie. O anumită maladie înseamnă semnele comune pe care le au diferiț pacienți cu acee ași maladie, însă
fiecare persoană în parte are o experienţa unică a bolii, care se exprimă prin afectarea diferită a psihicului
pacientului (depresie, vinovăție, frică pentru viitor, indignare, s.a.), relațiilor în familie, capacitate de muncă,
relațiilor sociale, s.a. Anume specificul activității medicilor de familie bazat pe continuitate şi menţinere a unei
legături de lungă durată cu pacienţii permite o abordare holistică, exhaustivă şi biopsihologică a pacientului şi
problemelor lui. Model biopsihosocial: Ce vă îngrijorează mai mult? Cum aceasta vă afectează viaţa? Ce credeţi că
este aceasta? Cum consideraţi, cu ce vă pot ajuta? Medicii cunosc comportamentul pacientului pe parcursul
maladiei, mediul social şi particularităţile psihologice ale familiei lui. Ei caută poziţia corectă în interacţiune cu
pacientul pentru a-i fi de ajutor cît mai mult posibil, abordând maladia în contextul experienţei personale şi
valorilor psihologice, sociale, culturale, spirituale a pacientului, înţelegând cum ele influenţează sau sunt
influenţate de maladie. Cum este afectată viaţa socială, de familie, sau personală a pacientului în contextul
maladiei; care sunt temerile pacientului şi dacă este sau nu prezentă dorinţa de a ajuta la sistarea procesului
patologic. În acest sens a apărut conceptul de consultaţie centrată pe pacient, sau model biopsihosocial al
interacţiunii medic-pacient, cu abordarea procesului patologic din punct de vedere a necesităţilor şi interesului
pacientului. Mishler (1984) şi Eric Cassell (1985) menționează că orice istorie a bolii are două dimensiuni care
trebuie de înțeles pentru a rezolva problema pacientului – corpul şi persoana, acordându-i prioritate experienței
unice a pacientului referitor la maladie. Întrebările tipice puse pentru a explora experiența pacientului sunt: „Ce vă
îngrijorează mai mult? Cum aceasta vă afectează viaţa? Ce credeţi că este aceasta? Cum consideraţi, cu ce vă pot
ajuta?”. În felul acesta medicul centrat pe pacient dezvăluie patru caracteristici de bază a experienței bolii:
• sentimentele pacientului, în special temerile lui referitor la problemele de sănătate
• ideile pacientului despre ce este rău
• efectul bolii asupra activităţii zilnice
• aşteptările pacientului de la medic. Integrarea ambelor concepte şi dezvoltarea aptitudinilor specifice pentru a
ajuta pacientul să-şi dezvăluie propriile idei, aşteptările şi sentimentele, folosind un comportament de facilitare şi
evitând atitudini de descurajare asigură atît succesul consultului medical cît şi, ce nu e mai puțin important,
satisfacția pacientului. Folosirea corectă a metodei centrată pe pacient, conduce la o creştere semnificativă a
satisfacției pacientului şi de asemenea a
medicul ui, facilitează colectarea calitativă a anamnezei şi rezultă în efecte dorite al tratamentului.
Metoda centrată pe pacient, integrând modelul bolii şi problema pacientului, are o aplicabilitate universală
în asistenţa primară şi aduce cu sine creşterea satisfacţiei pacientului, acuratețea simptomelor şi istoriei
maladiei, precum şi rezultate mai bune în tratament, rezoluţia mai rapidă a simptomelor, micşorarea
numărului de vizite ulterioare pentru aceeaşi problemă, micşorarea dorinţei pacientului de a căuta altă
opinie sau de a-şi schimba medicul de familie (problema „târgului de doctori”, sau „colecţionare de
doctori”)

3.Funcţiile şi scopurile medicului de familie în timpul consultului medical.

1) de a stabili motivul vizitei;
2) de a discuta alte posibile probleme de sănătate;
3) de a selecta variantele corespunzătoare pentru soluţionarea problemei;
4) stabilirea în acord cu pacientul a celei mai bune metode de soluţionare a problemei;
5) implicarea pacientului în soluţionarea problemei;
6) utilizarea corectă a timpului şi altor resurse;
7) de a sprijini o strânsă colaborare pe viitor şi relaţii bune cu pacientul
•De a afla ce gândeşte pacientul despre problema lui (ideile pacientului şi aşteptările lui de la medic)
•Îngrijorările pacientului în legătură cu problema sa – de a identifica emoţiile şi reacţiona corespunzător
•De a identifica potenţialul plan de acţiuni şi de a-l ajuta pe pacient să ajusteze acest plan (nu de a da recomandări)

4. Etapele consultului medical. Ghidul Calgary-Cambridge.

Ghidul Calgary Cambridge
Ghidul constă din 5 elemente de bază a interviului centrat pe pacient care corespund etapelor
consultului medical:
1. Inițierea interviului
2. Colectarea informației
3. Formarea relației
4. Explicații şi planificare
5. Încheierea sesiunii
5.Deprinderile de comunicare necesare medicului de familie pentru un consult efectiv în cadrul
etapelor de consultaţie.

Deprinderile de comunicare care rezultă în expresia spontană a gândurilor pacientului includ şase elemente de bază:
- tăcere
- încurajare nonverbală
- răspuns neutral (facilitare nonverbală)
- reflectarea (ecou)
- cerere
- recapitulare (rezumare)
Tehnici non-verbale:
 contact vizual adecvat
 folosirea adecvata a spatiului orizontal si vertical intre medic si pacient
 postura corpului
Tehnici verbale:
 intrebari deschise
 intrebari inchise
 facilitare nonverbala
 precizare, directionare
 verificare
 identificarea altor probleme
Raspunsul la emotiile pacientului:
 empatie
 reflectare
 legitimare (justificare)
 suport personal
 parteneriat
 respectful pentru atitudinea pacientului fata de boala
Educatia pacientului:
 informatia despre maladie
 negocierea planului de tratament

6.Scopurile şi importanţa comunicării interpersonale în cadrul unui consult medical. Factorii care influenţează
comunicarea în practica medicului de familie.

.Scopurile şi importanţa comunicării interpersonale nu-i in carte spunem de la sine

7.Autonomia pacientului şi consimţimântul informat, caracteristici, principii de utilizare practică în activitatea
medicului de familie. Consimţământul informat explicit, tacit, implicit şi prezumtiv.

Principiul de autonomie, la baza căruia stă dreptul persoanei de aşi determina liber regulile cărora ea se supune,
este de o importanţă primordială şi coexistă cu conceptul legal de competenţă a pacientului. Se consideră
competent pacientul care este apt de a percepe informaţia necesară, de a o memoriza, evalua şi utiliza în luarea unei
decizii şi care poate lua decizii. Pacientul poate face o alegere liberă, autonomă prin acordarea consimţământului
informat, în cazul când această alegere este 1) intenţionată, 2) ne influenţată, 3) luată prin înţelegere raţională.
Respectarea autonomiei presupune o condiţie importantă, cea de a informa corect pacientul: fără a-l forţa, a-l
manipula etc.
Consimţământul îi dă pacientului puterea şi îi oferă posibilitatea de a participa la luarea unor decizii importante
pentru el, atâta timp cât el o doreşte şi are capacitatea de a o face.
Justificarea obişnuită a consimţământului informat este în esenţă asigurarea autonomiei pacientului (autonomia
fiind privită în principal ca capacitate a pacientului de a lua, independent, o decizie). Autonomia, ne dăunarea,
binefacerea şi dreptatea stau la baza moralităţii. Dacă autonomia este privită ca concept cheie, calea cea mai
adecvată de înţelegere a relaţiei medic-pacient este de a o considera drept un contract, în care medicul şi pacientul
sunt pe poziţii egale, ceea ce permite pacientului să joace un rol activ în procesul de luare a deciziei asupra
tratamentului. Astfel, modelul contractual al relaţiei medic-pacient, chiar dacă comportă şi unele riscuri, are
avantaje evidente în comparaţie cu modelul paternalist.
Astfel, consimţământului informat:
o Este trăsătura de bază a relaţiei medic-pacient, fiind expresia adevăratei fidelităţi profesionale
o Apără siguranţa autonomiei pacientului
o Este o cerinţă a principiului dreptăţii, care acordă pacientului putere juridică.
Ţelul practic de implementare al consimţământului informat în context clinic, este de a asigura pacientul, în măsură
rezonabilă, că nu va fi minţit sau constrâns, însă el nu garantează aceasta în cazul unui consimţământ formal, sau a
unei informări insuficiente a pacientului.
Practica consimţământului informat
Există diferite tipuri de consimţământ informat: explicit, tacit, implicit, prezumtiv, fiecare din ele având rolul său
în îngrijirile medicale.
Explicit – consimţimânt prin semnarea unui formular de consimţământ;
Tacit – dedus, decizie care nu este exprimat formal;
Implicit – care se înţelege de la sine, dedus din comportamentul sau acţiunile pacientului;
Prezumtiv, presupus – reieşit din presupunerea că asta ar fi fost decizia, dacă pacientul ar fi fost în stare să o ia
(moral foarte problematic).
Alte distincţii: consimţământ generic – pentru toate procedeele necesare; consimţământ specific – pentru fiecare
procedură în parte.

8.Principiul nedăunării şi binefacerii. Principiul dreptăţii. Caracteristică scurtă.

Principiul „nu dăuna” presupune datoria lucrătorului medical de a minimaliza răul şi de a proteja pacientul pe cît
este posibil prin excluderea cauzei vătămării. Ne dăunarea este mai puţin pozitivă decât binefacerea; ea exprimă
obligaţia de a evita vătămarea.
Principiul ne dăunării afirmă că lucrătorul medical nu trebuie sa aducă daună sănătăţii altor persoane în mod
intenţionat sau neintenţionat, şi mai mult decât atât, să-i protejeze pe cei care nu se pot apară singuri fie din cauza
vârstei, fie a bolii sau a stării psihice
Principiul binefacerii (facerii de bine) presupune prevenirea răului şi contribuirea la bunăstarea pacientului.
Corelaţii: principiul de paternalism - prerogativa medicul de a hotărî ce este mai bun pentru pacient; privilegiul
terapeutic – dreptul medicului de a lua unele decizii fără consimţământ, spre exemplu, în caz de urgenţe majore
pentru salvarea vieţii sau spitalizarea forţată a pacientului psihic pentru prevenirea suicidului.
Principiul dreptăţii (justiţiei) cere personalului medical să trateze fiecare persoana in mod egal, independent de
rasa, sexul, starea civila, stare socială, starea economică, convingerea religioasă a pacientului, etc.

Ex9. Principiul de sinceritate în practica medicului de familie. Dreptul

pacientului la adevăr. Înşelarea „cu bună ştire”, atitudine, caracteristici.
 Este un principiu care obligă lucrătorul medical să trateze fiecare persoana
în mod egal în procesul de îngrijire, independent de rasă, sex, stare civila,
diagnostic, stare sociala, statut economic, convingeri religioase ale
pacientului.
 Conceptul de dreptate cuprinde două dimensiuni de echitate: orizontală şi
verticală; primul spune “de a trata egal pe egali”, iar ultimul “de a trata
diferit pe diferiţi”, în funcţie de inechitatea lor morală.
 Conform principiu sincerității lucrătorul medical este dator să spună
adevărul, să nu ducă în eroare sau să înşele pe cineva în mod intenţionat.
Înşelătoria apare când în mod deliberat se minte sau se omite parţial sau în
întregime adevărul. Cei care subscriu teoriei deontologice spun că
sinceritatea este absolut imperativă, iar minciuna este întotdeauna o
 greşeala. Cei care subscriu teoriei teleologice a eticii spun ca minciuna este
uneori permisă daca un alt principiu al eticii este mai important decât cel al
sincerităţii.
 Principiile citate cel mai des care ar justifica minciuna sunt ne dăunarea şi
binefacerea. În acest caz minciuna este numita "minciuna voită", „înşelare
cu bună ştire”, menită să prevină răul şi să genereze binele.
 Veridicitatea este obligaţia de a dezvolta o relaţie de încredere între
lucrătorul medical şi pacient prin comunicarea adevărului şi recunoaşterea
dreptului fiecărei persoane de a avea acces la informaţia care-l priveşte. De
o semnificaţie deosebită în acest context sunt conceptele de binefacere şi
ne dăunare, incitând la cântărire atentă între risc şi beneficiu.
 Principiul responsabilității cere lucrătorului medical să-şi asume
responsabilitatea pentru acţiunile sale, pentru conduita sa profesională cu
pacienţii. Din acest principiu etic reiese conceptul "standard de îngrijire",
care stabileşte criterii de măsurare a îngrijirilor medicale şi serveşte ca bază
în identificarea neglijentelor, din punct de vedere legal.
 Principiul etic este uneori mai presus de responsabilitatea legala. Asta
înseamnă că odată ce o persoana îşi asuma responsabilitatea de a
întreprinde un lucru, ea î-l va continua chiar daca la un moment dat apar
careva inconveniente.

Ex 10 Principiul de confidenţialitate. Dificultăţi de aplicare practică. Excepţii de

divulgare a informaţiei private, exemple.
Medicul, din punct de vedere etic şi legal, este dator să respecte dreptul pacientului la
confidenţialitate. La baza acestui drept stă autonomia pacientului. Implicarea pacientului în
luarea deciziei este un moment important de autonomie, el devenind astfel partener activ al
procesului curativ.
Principiul confidenţialităţii mai presupune ca echipa medicala să nu dezvăluie
informaţiile obţinute din relaţia cu pacientul altor persoane, care nu sunt implicate direct în
îngrijirea acestuia.
Excepţiile sunt posibile doar dacă pacientul încuviinţează dezvăluirea unor informaţii
confidenţiale sau dacă legea impune furnizarea anumitor informaţii. Informaţiile restricţionate
includ date de genul: nume, diagnostic, vârstă, teste de laborator, proceduri terapeutice şi
chirurgicale.
Principiul de confidenţialitate reiese din principiul respectului şi loialităţii dintre echipa
medicala şi pacient. Divulgarea informaţiilor se aseamănă cu furtul, cu încălcarea proprietăţii
private şi distrugerea ei. Transpunerea informaţiilor medicale pe computer, măreşte
accesibilitatea la informaţie, prin urmare ea necesita masuri speciale de confidenţialitate.
 Confidenţialitatea, ca principiu, este uşor acceptată de majoritatea medicilor şi pacienţilor
şi stă la baza încrederii dintre medic şi pacient, însă o analiză mai profundă a rostului şi
necesităţii ei în practică, scoate în evidenţă unele divergenţe fundamentale de înţelegere şi
aşteptări. Conform actelor legale toată informaţia pe care medicul o obţine de la pacient este
confidenţială, legea stipulând dreptul persoanei la autonomie, totodată, nu există lege care ar
supune oricare informaţie medicală unei protecţii absolute.

Prevenirea problemelor legate de confidenţialitate

1. Se va stabili, de comun acord cu pacientul,
2. cadrul confidenţialităţii.
3. Cadrul confidenţialităţii implică acordul clientului şi / sau concordanţa cu cadrul legal în
vigoare care stipulează cazurile în care se poate sau nu furniza terţilor informaţii despre
persoana consiliată.
4. În interesul rezolvării problemelor clientului, consilierul dispune de dreptul de a comunica
anumite categorii doar de date neutre părţilor terţe legitime (alţi practicieni în consiliere,
cercetători, părinţi, profesori), atunci când acestea asigură sprijinul tacit sau exprimat de
respectare a confidenţialităţii.
5. Informaţiile obţinute de la persoana consiliată rămân confidenţiale, cu excepţia următoarelor
situaţii: o Persoana consiliată este ea înseşi în pericol sau prezintă pericol pentru alţii.
o Persoana consiliată cere ca informaţia să fie furnizată şi terţilor.
o Autorităţile din sfera juridică solicită oficial informaţii despre persoanele consiliate implicate
în investigaţii de natură juridică.
o Informaţiile despre client, oferite în situaţiile menţionate mai sus, vor viza strict obiectul
cererii, şi vor fi considerate justificate de consilier în termenii prezentului cod etic şi a legilor în
vigoare.

 În caz de careva dubiu cu privire la o excepţie de la regula confidenţialităţii consilierul se

consultă cu alţi profesionişti în domeniu sau face apel la asociaţiile profesionale de profil pentru
a se asigura că deciziile luate sunt în acord cu regulamentele şi codurile de conduită
profesională şi nu aduc nici un fel de prejudiciu clienţilor.

 În cazul şedinţelor de consiliere în grup se stabileşte o înţelegere de principiu cu privire la:

aria de circulaţie a informaţiilor, spiritul de solidaritate al grupului şi rolul acestuia în
ameliorarea cazurilor individuale.

11. Cauzele eşecului unui consult medical.

Succesul consultaţiei deseori depinde şi de factori necondiţionaţi de medic. Peter Tate
consideră că consultaţiile pot eşua din următoarele cauze:
a. timpul insuficient;
b. întreruperea consultaţiei de către altă persoană;
c. contact nesatisfăcător la începutul consultaţiei;
d. consultarea / examinarea a mai mult de o persoană (mama şi copilul, soţul şi soţia);
e. pacientul este într-o stare de nervozitate (medicul se află într-o stare de nervozitate);
f. consultarea aşa-numitor pacienţi „dificili”;
g. pacientul se aşteaptă să-l consulte alt medic;
h. consultaţia se efectuează seara;
i. existenţa barierelor lingvistice.