Poziţia Bisericii Ortodoxe privind avortul

Student: Tudoran Ioana

Credinţa în Hristos ne împărtăşeşte viaţa veşnică (cof.Ioan5,24), dar ne şi

încredinţează o misiune, aceea de a conduce întreaga făptură la „izbăvirea din robia
stricăciunii”, adică a păcatului(Rom.8;17-21). Viaţa este un dar şi se cere multiplicat în
iubire, aceasta constând universul şi ţelul iubirii conjugale, fiind ambientul cel mai potrivit
pentru zămislirea vieţii. Din momentul în carte Dumnezeu îţi dă viaţa şi până în momentul
în care tot Dumnezeu o ia, viaţa rămâne un dar Atentatul la adresa vieţii este un atentat la
adresa lui Hristos, iar avortul este o crimă ce-l interesează direct pe Hristos. Sfântul
Ambrozie al Milanului, vorbind de chipul lui Dumnezeu imprimat în sufletul omului, de
importanţa maximă pe care trebuie s-o arătăm faţa de El, de cuvenita atenţie ce o datorăm
trupului ca,,loc” al persoanei „îmbrăcăminte de carne” şi ajutor al sufletului, arată că ,
aceştia împreună, trupul şi sufletul, împărtăşesc aceeaşi viaţă, care este dar a lui
Dumnezeu.1
Orice copil ce s-a născut are dreptul la viaţă, aşa şi cel ce este în pântecele mamei,
fie el de câteva luni, o zi sau un ceas are aceleaşi drepturi la viaţă ca şi ceilalţi oameni care
vieţuiesc pe pământ. Dacă numai simpla ură şi consimţirea ca mintea şi cu sufletul a
acestor gânduri este socotită ca o ucidere de om, apoi cu atât mai mult uciderea chiar a
omului şi mai ales a acestor fiinţe nevinovate, copii din pântecele maici lor, lipsiţi fiind de
apărare.
Părintele Ilie Cleopa spunea că prin avort se înţelege uciderea pruncilor în pântece
prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa
zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică şi de Sfinţi Părinţi cu atâta tărie,
pentru ca se ucide viaţa, se pierde sufletul, atât al acelui ucis, cât şi al celui care săvârşeşte
uciderea. Mântuitorul ne-a spus ca sufletul omului este mai scump decât orice pe lume. De
multe ori avortul este considerat pruncucidere de către unii, alţi considerând că nu este un

1
Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Bucureşti, Editura Anastasia
Teologumene, 2002, p.74-83.
păcat atât de mare. Ceea ce se uită este faptul că viaţa există din primul moment, din
momentul conceperii, ca acel minuscul embrion este o mica parte din Acel Tot , care nu
este altceva decât Iubirea supremă, Dumnezeu.2
Avortul este crimă.

”A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai
mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume.La începutul creştinismului, trei păcate
erau considerate a fi cele mai grave:apostazia, uciderea şi desfrânarea”. 3 Avortul pare a fi
sinteza acestor trei păcate, şi încă ceva mai mult. Avortul este etapa finală a distrugerii
armoniei conjugale. Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să
petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Trupul mamei, sânul matern, este, fără
îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E templul iubirii celor doi.”Dar
mamei, căreia i sa încredinţat ocrotirea copilului, trădează această îndatorire , care îi
revine prin căsători, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se săvârşeşte tocmai în acest
loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit măna lui Dumnezeu. Orice crimă este un
ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, însă nici una nu se aseamănă cu
pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul”. 4
Prin avort se ameninţă viaţa de pe pământ, se calcă porunca credinţei dată de
Dumnezeu în Rai, se atentează la viaţa celor mai nevinovate fiinţe omeneşti, care sunt
copiii, se destramă familia. Concepţia ortodoxă în această problemă a fost întotdeauna
clară. Din timpurile biblice până astăzi, avortul a fost privit ca un act condamnabil moral,
adică un act de distrugere a unei vieţi umane inocente.
„Avortul este opunerea premeditată şi categorică la porunca divină de transmitere a
vieţii. El înseamnă egoism şi lipsă de dragoste, atac şi boicot împotriva vieţii umane.

2
Arhim. Ilie Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2004,
p. 15-20.
3
Pr. prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea,
1996, p. 230.
4
Pr. prof. Ilie Moldovan, Darul sfănt al vieţii şi combaterea păcateor împotriva acestuia, Bucureşti, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p 15.
Porunca „să nu ucizi” îşi află temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu şi pe care
îl conferă vieţii omeneşti. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale
avortului în contextul căsătoriei nu sunt esenţiale. Pentru un creştin a ucide este
întotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanţele. Chiar şi avortul medical, când se vrea
salvare mamei în schimbul vieţii copilului, este condamnat în biserică”. 5 Părintele
Epifanie spunea că există un caz şi singurul în care jertfirea embrionului se poate tolera ca
un rău necesar, cum ar fi de pildă, uciderea în legitimă apărare. Aceasta se întâmplă
atunci când există dilema: viaţa mamei sau viaţa embrionului. Adică atunci când naşterea
embrionului ar avea ca rezultat, moartea mamei. Dar şi în acest caz cuvântul îl are femeia
însărcinată.6
Existenţa estre indiscutabil mai bună faţa de neexistenţă. Cei ce ucid pe copii în
pântecele matern sunt împotriva vieţii create de Dumnezeu, împotriva societăţii omeneşti
şi împotriva mântuirii lor. Sfântul Nicodim Aghioritul, referindu-se la femeile care
avortează, se exprimă: „adevărat lucru drăcesc este aceasta pe care îl întrebuinţează unele
femei, cu adevărat înfricoşat şi mare păcat de moarte este această faptă, pentru că se fac
ucigătoare şi ucid nu unul, doi sau trei oameni, fac atâtea ucideri câţi copii aveau să nască
după urmarea trebuinţei şi a legii fireşti pe care Dumnezeu a hotărât: Voi aveţi pe diavol
de fată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost omorâtor de oameni”.
Fiinţa umană rămâne fiinţa umană indiferent de dimensiunile pe care le are şi de „mediul”
în care trăieşte. Unde apare o întrerupere a aceste dezvoltări avem de a face cu o ucidere.
Acest lucru este afirmat clar în declaraţia din 9 aprilie 1972 de către Mitropolitul Irineu,
primat al Bisericii Ortodoxe din America.(Avortul, un document pentru studii: National
Council of Churches, New York, 1973)E vorba despre o pronunţare limpede cu privire la
sfinţenia vieţii copilului, care se extinde şi asupra aşa-ziselor „cazuri dificile”, cum sunt
violul şi incestul. Ea nu cere moartea vinovatului pentru viol şi incest. Întrebarea este, din
ce motiv ar cere sau ar permite moartea copilului inocent, care este realmente o victimă?
Morala ortodoxă nu acceptă moartea drept soluţie de rezolvare pentru cazurile dificile. 7
5
Idem, p. 45.
6
Fericitul Arhimandrit Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Bucureşti, Editura Publistar, 2001, p. 88.
7
Pr. prof. Ilie Moldovan, op. cit. , p 47.
 Fericitul Arhimandrit Epifanie spunea în cartea sa, referitor la cazurile de viol că,
cea care a fost victima unui viol, dacă crede în Hristos nu va ucide embrionul ci îl va ţine.
Iar în ziua Judecă ci îl va ţine. Iar în ziua Judecţii se va prezenta cu copilul ei înainte. 8
Arhimandritul Ilie Cleopa, spune „apoi, cum să aprobe Biserica, în vreun fel
pierzania sufletelor omeneşti? Cum ar putea vrea Biserica creştină să se omoare sufletele
copiilor, mai ales neavând Sf. Botez”. Căci tot omul „este zămislit în pântece”, şi numai
prin Botez se uneşte cu Hristos şi devine fiu al Bisericii.9
Convingerea că avortul este o crimă este argumentată în Revelaţia biblică. Psalmii
spun că viaţa în uter este creată de către Dumnezeu şi este cunoscută personal de El: „Că
Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele (…) Nu sunt
ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai
urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele, le-au cunoscut ochii
Tăi” (Psalmul138,13-16), „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcat m-a născut
maica mea” (Ps. 50,6).
Cu privire la textele canonice, Biserica a fost foarte explicită în condamnarea
avortului.
Astfel, Sinodul de la Elvira (3030 a hotărât excomunicarea femeii care şi-a avortat
copilul, ea putând să se împărtăşească doar pe patul de moarte (Canoanele 63,68). Sinodul
de la Ancira (314) reduce această pedeapsă la zece ani. (Canonul21). Se observă totuşi că
acelaşi sinod continuă să pedepsească uciderea cu bună ştiinţă cu scoaterea din Biserică pe
viaţă (Canonul22), iar pedeapsa pentru ucidere din culpă este de şapte sau cinci ani.
(Canonul23). Avortul este deci considerat ca mai puţin grav decât uciderea cu bună ştiinţa
a unei persoane, dar mult mai grav decât uciderea din culpă.10
Totuşi, formula canonică definitivă de condamnare a avortului s-a dat prin Sinodul
Trulan (Quinisexte, 692), care a ţinut cont de Sinodul de la Ancira şi de scrisorile
canonice 2 şi 8 ale Sfântului Vasile. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: „Cea

8
Fericitul Arhimandrit EpifanieTeodoropulos, op. cit., p. 88.
9
Arhim. Ilie Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie,Cluj-Napoca, Editura. Teognost, 2004,
p. 15.
10
Jean Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţatura Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, Editura Sophia, 2003, p. 114-115.
care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Sfântul părinte menţiona
că după legea creştină nu se aplică pedepse diferite în funcţie de starea fătului, care poate
fi deplin format sau încă nedefinit, aşa cum se făcea după Legea Vechiului Testament (2
Moise 21, 22-23), care prevedea amenda în cazul că fătul nu era format, şi moartea în
cazul în care fătul era format.
După doctrina canonică în toate cazurile se aplică pedeapsa pentru ucigaşi, pentru
faptul că a ucis fătul, şi pentru că mama şi-a expus pericolului propria viaţa. Sinodul de la
Lerida (524) scade pedeapsa la şapte ani: „Oricine caută să omoare, fie după naştere, fie în
pântecele mamei rodul unui adulter, nu poate fi primit la împărtăşanie mai înainte de şapte
ani, având să-şi petreacă tot restul vieţii în lacrimi şi căinţă,” Canonul 91 al Sinodului
Trulan hotărăşte: „Pe cele care dau doctorii provocatoare de avort şi pe cele care primesc
otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem pedepsei uciderii”, adică cel puţin zece ani de
excomunicare. Canonul interzice atât avorturile cât şi evitarea naşterilor prin distrugerea
embrionului, calificând aceasta drept crimă, identice cu cele ucigaşilor. 11 De asemenea,
canoanele; 66 apostolic, 5 al Sfântului Grigore de Nyssa, 13,14,55 ale Sfântului Vasile,
caterisesc pe preoţii care sunt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvârşesc crima de avort,
fie dezlegând pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul
Mărturisirii. Pe de alta parte, nu este prezentă ideea unora dintre primii teologi ai Bisericii,
că tatăl poartă aceeaşi vină ca şi mama, pentru moartea copilului. 12 Învăţătura Bisericii
Ortodoxe Române duce mai departe concepţiile regăsite în textele Sfinţilor Părinţi. Poziţia
Sfântului Vasile cel Mare, care numeşte avortul „ucidere”, iar pe cei care calcă acest
canon „drept ucigaşi”, va fi luată ca reper de toată Tradiţia.
Din primele veacuri, mulţi dintre Părinţi şi un număr mare de canoane sinodale au
luat poziţie împotriva acestei practici care ca şi abandonul noului născut şi pruncuciderea
pare să fi fost foarte răspândită în lumea păgână. 13 Aplicând porunca dumnezeiască „sa nu
ucizi”(Ieşire 20,15), nu numai la noul născut, dar şi la făt şi chiar la embrion. Constituţiile

11
Arhid, prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele B.O.R. Note şi comentarii, Bucureşti, Editura Romcart, 1991, p. 180.
12
Pr. prof, dr. John Breck ,Darul sacru al vieţii, Cluj Napoca , Editura Patmos, 2001, p. 194.
13
Pr. Nicolae Tănase, Hristos sau idolii secolului XXI? Tinerii la răsruce, Editura Agaton, Colecţia Ortopraxia,
Făgăraş, 2006, p. 130.
apostolice, dreptar de reguli care normau viaţa comunităţilor creştine, alcătuit la sfârşitul
secolului al IV-lea, şi care constituie una dintre expresiile majore ale dreptului canonic din
primele veacuri, prescriu în Cartea a VII-a, vădit inspirată din Didahie scrie „să nu ucizi
copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi; căci fătul căruia Dumnezeu i-a dat suflet,
de se va omorî, va fi răzbunat (cf. Ieşire 21,23), pentru că a fost ucis în chip nedrept.”
Concepţiile Sfinţilor Părinţi au fost destul de clare cu privire la avort, astfel
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se creştinilor, condamna avortul „Pentru ce arunci
sămânţa într-un pământ care nu vrea să rodească şi în care grăuntele nu încolţeşte şi în
care are loc ucidere înainte de naştere? Vedeţi cum se naşte mulţimea relelor, una din alta?
Întâi beţia, apoi desfrânarea, după care adulterul, după adulter, omor. Dar ce spun omor, o
crimă cu mult mai groaznică decât omorul, …căci nu se ucide făptura născută, ci de
împiedică însuşi naşterea. Pentru ce dispreţuiţi darul lui Dumnezeu? Pentru ce călcaţi
legile firii? Pentru ce aduceţi moartea acolo unde trebuie să fie viaţă? Din femeia care v-a
fost dată ca să vă dăruiască fi, voi faceţi o unealtă a morţii!” 14 Tot Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că avortul aduce blestemul morţii în însuşi visteria vieţii. După el, aducerea în
casa bărbatului a femeii ca urmare a căsătoriei are loc pentru facerea, creşterea şi îngrijirea
de copii şi administrarea casei . Sfântul Ioan Scărarul, afirmând că: „Sufletul nu-şi ia fiinţa
mai înainte de trup, nici după el, ci se naşte deodată cu crearea acestuia”, consideră că
„este ucigaş prin urmare cel care ucide pruncul în pântece, deoarece din clipa zămislirii
chiar s-a şi însufleţit”(Scara 81, Cuvântul21).
Sfântul Cezar al Arlens, vorbeşte mult pe această temă probabil pentru faptul că
practica avortului era foarte răspândită în Galia, în vremea sa, şi unii creştini erau tentaţi
să recurgă la ea. El dă acest avertisment: „Nici o femeie să nu se folosească de leacuri
pentru a lepăda pruncul; se şti că de o va face aşa, neîndoios va sta înaintea judecăţii lui
Hristos împreună cu toţi pruncii pe care i-a ucis, fie aduşi pe lume, fie aflaţi în pântece.
Tot el spunea „Nu aste oare lucru vădit că în chip deschis şi pe faţă dracii viclenesc
făcându-le pe femei ca, după ce au avut 2 sau 3 copii, fie să-i ucidă pe cei ce se nasc după
aceea, fie să ia vreo băutură pentru a-l lepăda? Poate că aceste femei se tem că dacă vor
14
Jean Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţatura Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, Editura Sophia, 2003 p. 107.
avea mai mulţi copii li se va împuţina averea? Şi făcând aşa, ce altceva arată decât că se
îndoiesc că Dumnezeu i-ar putea hrăni şi ocroti pe cei pe care El i-a rânduit ca să se nască.
Şi aşa se întâmplă că ele îi omoară chiar pe cei care ar fi putut să-î slujească în chipul cel
mai bun lai Dumnezeu, fie să se facă ascultători iubitori ai părinţilor lor […]. Credinţa lor
e vrednică de plâns”15.
Arhimandritu Ilie Cleopa,, chiar dacă a omorât un prunc, s-a omorât poate un
proroc, sau un preot, sau un preşedinte al ţării; „Iar dacă a omorât pe unul, prin asta a
omorât mii de suflete, că prin acela poate Dumnezeu voia să lumineze multe suflete. Dacă
viaţa lui ar fi fost lumină, ar fi luminat popoare”.
Sfântu Atanasie Sinaitul, spunea „Precum când tună şi fulgeră, îndată vezi
lumina fulgerului şi îndată auzi, tunetul, aşa este şi când se împreună soţul cu soţia lui, în
clipa aceea se zideşte trupul şi sufletul în trupul maicii lui”.
Critica Părinţilor vizează de asemenea şi alte atitudini conexe: condamnarea şi
chiar violarea firii prin avort, care este o întrerupere a procesului naşterii, lipsa de iubire
de oameni pe care o vădeşte această practică, egoismul celor care recurg la ea pentru a nu
fi nevoiţi să-şi împartă averile sau lipsa de credinţă în Dumnezeu. Un alt lucru rău legat de
avort, subliniat cu putere de Părinti. Este pericolul pe care-l reprezintă pentru sănătatea şi
chiar viaţa mamei substanţele abortive, prin care la crima avortului se adaugă sinuciderea.
16
Făptura omenească, îndată ce a fost conceput, apare ca rod al voinţei lui Dumnezeu şi a
împiedica să vină le lume înseamnă a te opune planurilor lui Dumnezeu, înseamnă a
batjocori darul lui Dumnezeu. Embrionul sau fătul este privit în mod explicit de mulţi
Părinţi drept copil în toată regula, pentru ei nu există nici o deosebire între avort şi
uciderea unui prunc deja născut şi de aceea vorbesc în ambele cazuri de „pruncucidere” 17.
În legătură cu sufletele copiilor avortaţi, se pune întrebarea dacă vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu , ştiind că „viaţa nouă şi veşnică cu Hristos nu o putem primii
fără Botez, fără să murim şi noi în Botez, întru asemănarea morţii Lui”. Dacă Botezul
produce, prin unirea cu Hristos, desfinţarea păcatului originar al desprinderii de
15
Ibidem, p. 111-112.
16
Idem, p.23.
17
Jean claude Larchet, op. cit., p. 124.
Dumnezeu, imprimată în firea noastră, şi dacă fără această unire cu Hristos nu se intră în
Împărăţia lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire”. 18 Cu
toate aceste deşi nu există nici o hotărâre bisericească despre cei ce eu murit fără să fi
primit nici un fel de botez, se crede ca nu vor suferii chinurile iadului, nici nu se vor
bucura de fericirea deplină, hărăzită celor ce şi-au reânoit viaţa prin botez. 19, sunt lăsaţi în
grija, şi iubirea nespusă a lui Dumnezeu.
În legătură cu sufletele copiilor avortaţi, se pune întrebarea dacă vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu , ştiind că „viaţa nouă şi veşnică cu Hristos nu o putem primii
fără Botez, fără să murim şi noi în Botez, întru asemănarea morţii Lui”. Dacă Botezul
produce, prin unirea cu Hristos, desfinţarea păcatului originar al desprinderii de
Dumnezeu, imprimată în firea noastră, şi dacă fără această unire cu Hristos nu se intră în
Împărăţia lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire”. 20 Cu
toate aceste deşi nu există nici o hotărâre bisericească despre cei ce eu murit fără să fi
primit nici un fel de botez, se crede ca nu vor suferii chinurile iadului, nici nu se vor
bucura de fericirea deplină, hărăzită celor ce şi-au reânoit viaţa prin botez. 21, sunt lăsaţi în
grija, şi iubirea nespusă a lui Dumnezeu.
Fiecare viaţă e o chemare dată de Dumnezeu, o temă de realizat, şi chemarea
acestora, tema dată, trebuie realizată până la capătul natural al ei, rânduit de Dumnezeu.
Fiecare om reprezintă şi actualizează într-o formă unică chipul lui Dumnezeu. Interdicţia
de a suprima viata este astfel arătată de teologia noastră ca poruncă dumnezeiască
permanentă, pentru a asigura dezvoltarea omenirii în general pe linia ascendentă a
realizării valorilor superioare, dând fiecare dintre membrii societăţii atenţia ce I se cuvine
ca fiinţă şi ca potentă de înfăptuit.

18
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 62.
19
Pr. prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică, manual pentru seminariile
teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 334.
20
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 62.
21
Pr. prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică, manual pentru seminariile
teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 334.
 După învăţătura Bisericii noastre „viaţa omenească nu începe la naştere, ci la
zămislire”22. De aceea tratează embrionul uman cu aceeaşi cinste ca şi pe un adult şi îl
consideră, persoană umană di toate punctele de vedere, nu o „cvasi-persoană” sau
persoană în potenţă. Are un trup şi are un suflet, şi este în stere să stabilească relaţii.
Primele relaţii şi cele mai importante le stabileşte cu mama. Orice mamă poate mărturisi
acest lucru, chiar şi cele care, ulterior decid să omoare această făptură chemată la viaţă.
Fiind o fiinţă fără apărare, cea mai fragilă dintre toate, ea necesită o mai mare protecţie, şi
nicidecum nu trebuie eliminată în virtutea unei reducţionism care ar face din embrion o
fiinţă fără caracteristici personale.Vreme de sute de ani, medicii au deliberat asupra
originii vieţii umane. Cercetările lui Aristotel privitoare la embrioni sunt considerate
„inceputul întoarcerii minţii omului de la superstiţii şi credinţe către observatii” 23. Chiar
dacă Aristotel este privit în general că fiind fondatorul embrionologiei, activitatea lui a
fost de fapt precedată de aceea a lui Hipocrate, în scrierile sale despre dezvoltarea
embrionului de găina. În secolul al XV-lea, Leonardo da Vinci a publicat observaţiile sale
asupra dezvoltării embrionice şi fetale. În secolul următor, Marcello Malpighi, ajutat de
inventarea microscopului, a enunţat, eronat, teoria preformării, a dezvoltării finite umane
pornind de la homunculus. Teoria celulară dezvoltată de Schleiden şi Schwann în 1839,
care recunoştea că un spermatozoid se contopeşte cu un ovul şi formează un zigot, a fost
cea care a statuat concepţia unei noi vieţi umane. De peste 30 de ani, pediatrii sunt
susţinătorii existenţei copilului din momentul concepţiei. De asemenea, de peste 20 de ani
aceştia cer recunoaşterea totală a drepturilor copilului dinainte de naştere, inclusiv dreptul
„de a fi acceptat de familie şi societate, dreptul de a fi iubit şi îngrijit şi dreptul de a creşte
şi a se dezvoltă într-un mediu lipsit de riscuri şi agresiuni”.
Pediatrii susţin „valoarea intrinsecă a tuturor copiilor,” considerandu-i
„mosştenirea noastră cea mai stabilă şi vulnerabila” şi afirmă că misiune „câstigarea
bunăstării şi sănătăţii fizice, mentale şi sociale optime pentru toţi nou-născuţii, copiii,
adolescenţii şi ţinerii adulti” Pentru generaţii întregi de pediatric, termenul „copil” a
22
Teoctist Arăpaşu, Patriarhul României, Hristos-Calea adevărul şi Viaţa, în Vestitorul Ortodoxiei, nr.126, an. VI
(1996), p. 45.
23
Engelhardt Tristram, Fundamentele Bioeticii Creştine. Perspectivă ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 76.
însemnat că viaţă începe în momentul concepţiei. După unirea celor doi nuclei se
formează o nouă fiintă umană, dar nu doar fiindcă se unesc cei doi nucleici fiindcă
Dumnezeu însufleţeşte acest «ou» care poartă din acest moment tot bagajul genetic nou
format dar şi toată «moştenirea sufletească » dată lui de la părinti şi strămoşi, până la
strămoşii noştri Adam şi Eva.
Morulă ( la sfârşitul zilei a 3-a, cu 8-16 celule):

În condiţii prielnice are loc nidaţia, realizându-se un echilibru perfect între copil şi
mamǎ care NU îl va respinge, deşi este un ţesut « strǎin » din punct de vedere histologic.
24

Aceastǎ « anomalie imunologicǎ », neexplicatǎ ştiinţific, nu poate fi decât o

minune lǎsatǎ de Dumnezeu şi care ne aratǎ într-un fel cǎ viaţa noastrǎ începe cu o
minune nevǎzutǎ şi continuǎ cu multe altele în pântecele mamei şi pânǎ la naştere.
Medicina modernǎ neagǎ acest lung şir de minuni prin faptul cǎ NU considerǎ pe
acest ou a fi o sarcinǎ, de la concepţie şi pânǎ la nidaţie, ci doar dupǎ nidaţie, dupǎ ce se
stabilesc legǎturile sanguine cu mama - un lucru total absurd fiindcǎ şi pânǎ atunci se
hrǎneşte , existǎ, se dezvoltǎ, creşte, aşa cum am arǎtat mai sus. Motivul pentru care în
acest interval , de la concepţie şi pânǎ la nidaţie,medicina modernǎ vorbeşte de « ou sau

24
Ibidem, p. 45.
morulǎ sau blastulǎ », dar nu de un copil şi nu de o sarcinǎ, nu este altul decât necesitatea
unui compromis de care a avut nevoie ştiinţa medicalǎ.25

www. pro-leben.de//abtrentwicklung

Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Când a creat Dumnezeu pe primii oameni,

Adam şi Eva, le-a spus „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”(Fac. 1, 28)
tocmai pentru ca oamenii să redobândească fericirea pierdută şi să ia locul îngerilor căzuţi.
Viaţa omului, ca şi cea animală şi vegetală, fiind creată de Dumnezeu, este sacră. Din
sacralitatea ei decurge si calitatea ei şi nu invers. Textul biblic, în cartea „Facerea”,
consacră o virtute aparte omului. Bărbatul şi femeia se bucură de cinstea de a fii creaţi de
însuşi mâna lui Dumnezeu, printr-un act de creaţie separat de al animalelor. Viaţa omului,
aşezată sub semnul morţii, după căderea în păcat, s-a înnoit şi s-a întărit o data cu învierea
lui Hristos. Prin Hristos, Dumnezeu participă la experienţa vieţii noastre. 26
„Video-caseta înregistrată, care poartă titlul „strigătul mut” dovedeşte că:

 fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;

 manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni;
 se mişcă într-un mod violent şi agitat;
 cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut;
25
Dr. John C. Willke, Barbara H. Wilke, Avortul , Întrebări şi răspunsuri, Să-i iubim pe amândoi!, ediţie revăzută şi
adăugită , 2003 traducere Larisa Iftimie, Provita Media, Bucureşti, 2007, p. 32.
26
Larica Ciochină, Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Bucureşti, Ed. Provita Media , 2003, p. 95.
 deschide gura larg ca într-un „strigăt mut”.

Astăzi concluziile lui Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară care constată că:

 la 18 zile de la concepere se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în

funcţiune sistemul circulator;
 la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii şi degetele fătului;
 la 6 săptămâni începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul şi
începe să funcţioneze stomacul, rinichii şi ficatul fătului;
 la 7 săptămâni se fac simţite undele encefalice, micuţul copil are toate organele
interne şi externe definitiv conturate;
 la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la
copil după naşterea sa.”27

BIBLIOGRAFIE

1. Arhid, prof.dr.Ioan N. Floca, Canoanele B.O.R. Note şi comentarii, Bucureşti,

Editura Romcart, 1991.
2. Arhim. Ilie Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie,Cluj-
Napoca, Editura. Teognost, 2004.

27
Material realizat şi difuzat de ASOCIAŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ „PRO-VITA” pentru născuţi şi nenăscuţi,
Filiala Bucureşti.
3. Dr. John C. Willke, Barbara H. Wilke, Avortul , Întrebări şi răspunsuri, Să-i
iubim pe amândoi!, ediţie revăzută şi adăugită , 2003 traducere Larisa Iftimie,
Provita Media, Bucureşti, 2007.
4. Engelhardt Tristram, Fundamentele Bioeticii Creştine. Perspectivă ortodoxă,
Editura Deisis, Sibiu, 2005.
5. Fericitul Arhimandrit Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Bucureşti,
Editura Publistar, 2001.
6. Jean Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţatura Sfinţilor Părinţi, Bucureşti,
Editura Sophia, 2003.
7. Larica Ciochină, Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Bucureşti, Ed. Provita
Media , 2003.
8. Pr. Nicolae Tănase, Hristos sau idolii secolului XXI? Tinerii la răsruce, Editura
Agaton, Colecţia Ortopraxia, Făgăraş, 2006.
9. Pr. prof, dr. John Breck ,Darul sacru al vieţii, Cluj Napoca , Editura Patmos, 2001.
10. Pr. prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică,
manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
11. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol III, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
12. Pr. prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”,
Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 1996.
13. Pr. prof. Ilie Moldovan, Darul sfănt al vieţii şi combaterea păcateor împotriva
acestuia, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1997.
14. Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor
vieţii, Bucureşti, Editura Anastasia Teologumene, 2002.
15. Teoctist Arăpaşu, Patriarhul României, Hristos-Calea adevărul şi Viaţa, în
Vestitorul Ortodoxiei, nr.126, an. VI (1996).
16. www. pro-leben.de//abtrentwicklung