SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL

„NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Coperta 1 și 4: foto ing. GEORGE LUCAN

Caricaturi: RADU BERCEA

Au colaborat la realizarea revistei:

DIRECTOR
ION CERNAT
DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
IOAN ABUTNĂRIŢEI
ALDONA PATRAŞ REDACTOR ȘEF
CORNELIU CARP IOAN MUGUREL SASU
CASIAN BALABAŞCIUC mugurel_sasu@yahoo.com
MARIAN CĂLINESCU
VALENTINA BECART ISSN 2344-620X
GHEORGHE PATZA ISSN-L 2344-620X
GHEORGHE SOLCAN
LELIA MOSSORA
SORIN COTLARCIUC Tehnoredactare:
VASILE LARCO DORIN STEHNIOV
CĂTĂLINA ORȘIVSCHI
MIHAI BATOG BUJENIȚĂ
EUGEN DEUTSCH
PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI
GHEORGHE VICOL
ANICA FACINA
SORIN POCLITARU
CONSTANTIN TIRON
VASILE VAJOGA
NICOLAE STANCU
CARMEN PASAT
MIRELA GRIGORE
ICA UNGUREANU Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de
IOAN NITU exprimare iar răspunderea pentru conținutul materialelor
DAN TEODORESCU revine, în exclusivitate, semnatarilor.
Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne
DECEBAL ALEXANDRU SEUL
permitem modificarea acestora.
NELU LATEȘ
OANA MARIA SOROHAN
MIHAI BURDUJA
IOAN MUGUREL SASU

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

Tipar: Tipografia PIM Iași

 SURÂSUL BUCOVINEI

IMEDIAT DUPĂ

Festivalul a luat sfârşit, prietenii noştrii s-au retras, fiecare către clădirea în incinta căreia îşi
au locul în care aşază, filă cu filă, strofă cu strofă, contribuţia proprie la marele edificiu literar.
Noi? Noi aducem mulţumiri celor care au participat, celor care ne-au ajutat şi celor care au
„comis” fapte de mecenat, deasemeni celor care nu au avut posibilitatea de a acţiona fizic, dar
ne-au fost cu sufletul alături.
S-au prezentat în faţă organizatorii, zâmbind, unii mai larg, alţii ... cât le permite
antrenamentul muşchilor faciali, dar totul a fost posibil datorită celor care au asigurat suportul
de ochiul ştim noi cui, adică:
- Riverside Cars London şi patronul acesteia, vămean la origine, George Beteanu,
- Consiliul Judeţeean Suceava,
- Primăria şi Consiliul Local Vama,
- Asociaţia Universul Prieteniei, preşedinta acesteia fiind tot vămeancă, doamna Rodica
Rodean,
- Asociaţia de Turism Vama – Bucovina.
Lista detaliată a tuturor sponsorilor şi colaboratorilor a fost adusă la cunoştinţa publică prin
flyerele distribuite în zilele festivalului.
Nu a fost scăpat din vedere viitorul localităţii, aşa ca au fost premiate două tinere talente,
Madălina Lupupopi care este o voce deja cunoscută în folclorul bucovinean şi Daşchievici
Diana, elevă în clasa a-VIII-a, clasată pe locul şase la faza naţională a olimpiadei de Limba
fraceză. Ne mândrim cu ele şi le dorim succes.
A fost un festival de umor, aşa că nu este bine să ne întristăm după, numărul de kilometri nu
înseamnă mare lucru, ne apropie preocupările comune şi ne ţin aproape reţelele de socializare.
Paginile care urmează vor prezenta laureaţii concursului literar, înainte de care mulţumim
juriului pentru seriozitatea de care a dat dovadă şi de care se vor convinge cititorii acestei
reviste.

Preşedinte executiv
al Cenaclului „Nectarie” Vama – Bucovina
Ec. Ioan Mugurel Sasu

1
 SURÂSUL BUCOVINEI

Rezultatul concursului literar din cadrul FESTIVALULUI „UMOR FĂRĂ FRONTIERE ÎN

ŢARA DE SUS” ediţia a-III-a 5 – 7 septembrie 2014 desfăşurat în VAMA – BUCOVINA.

Secţiunea poezie umoristică:

Premiul I Petru Ioan Gârda

Premiul II Vali Slavu
Premiul III Petru Brumă
Menţiune Lucian Perţa
Violanda Bratu

Secţiunea epigramă:

Premiul I Ion Moraru

Premiul II Gheorghe Bâlici
Violeta Urdă
Premiul III Nicolae Bunduri
Florin Rotaru
Menţiune Mihai Sălcuţan
Elena Leach
Florina Dinescu
Grigore Chitul
Florian Abel

Premiul pentru cea mai bună poezie dedicată Bucovinei s-a acordat doamnei
Elis Râpeanu

Juriul a fost format din:

- Mihai Batog-Bujeniţă, preşedintele Asociaţiei Literare PĂSTOREL din

Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor din RRomânia.
- Carmen Veronica Steiciuc, preşedinta Societăţii Scriitorilor Bucovineni,
membră a Uniunii Scriitorilor din România.
- Vasile Larco, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru
fondator al Uniunii Epigramiştilor din România.
Aceştia sunt cei care au trecut prin filtrul jurizării cele cele 255 de creaţii
literare primite şi au deterimnat ordinea de mai sus.
Lucrările premiate le reproducem în continuare.

2
 SURÂSUL BUCOVINEI
SECŢIUNEA POEZIE UMORISTICĂ
PETRU IOAN GÂRDA
Fatalitate
Am toate calităţile din lume -
Înalt, frumos, deştept şi cumsecade,
Uitaţi-vă şi voi ce bine-mi şade
Când sobru sunt sau când mă ţin de glume -
Că am umor, sunt meşter în butade.
Puteam să scriu multime de volume
Cu ce-am în cap, eram acum un nume,
Mi-ar fi cântat adepţii serenade!
Aş fi putut să strâng averi, cu harul,
Cu geniul meu, vânzându-mi poezia,
Căci şi recit – puteau să-mi zică „Starul” ...
Cum remarca alaltăieri soţia,
Aş fi ajuns cogea miliardarul,
Dar am defectul ăsta: modestia.
Merit
Motive n-am să cred că e grozav,
Prea harnic, de asemenea, nu-mi pare ...
Un bun manager? Bună întrebare!
E slab ca dracu, însă şi mai grav
E faptul că decide la-ntâmplare
Sau chiar la modul ticălos, mârşav,
Căci e, de-i contrazis cumva, bolnav
De ură şi de răzbunare.
Pe scurt, beţivul ăsta gângav are
Defecte, cum vedeţi, nenumărate,
Şi-n capul lui îngust e numai vid,
Dar e director – ce mai – sculă mare,
Căci are o supremă calitate:
Aceea că e membru de partid.
***
VALI SLAVU
Nu am calităţi
Mă întrebam de am vreo calitate,
Şi-am constatat, gândind la obiect,
Căci, din păcate, totuşi, au dreptate
Cei ce-mi găsesc, mereu, câte-un defect.
Am, pentru oameni, multă pietate,
Eu semenilor le arăt respect
Şi îi tratez pe toţi cu bunătate
Dar, azi, să ai respect ... e un defect.
3
Îi cert pe unii, nu cu răutate,
Ce am de spus, eu spun deschis, direct
Şi nu vorbesc pe nimeni pe la spate,
Dar azi să fii corect ... e un defect.
Eu dau dovadă de onestitate,
În tot ce fac, acţionez corect,
Evit să fac, cumva, vreo nedreptate,
Dar, azi, să fii corect ... e un defect.
Am suflet mare, multă bunătate,
Mereu sunt copleşită de afect
Şi nu cunosc ce-i aia vanitate.
Dar, azi, s-ai vreun afect ... e un defect.
Vorbesc frumos, am gesturi delicate,
Am un comportament şi-aspect select
Şi maniere înrădăcinate,
Dar, azi, să fii select ... e un defect.
Sunt fără pată, în societate,
În tot ce fac, eu mă comport perfect,
Dar, uite că n-am nicio calitate,
Căci şi să fii perfect ... e un defect.
Reabilitare
Sătul de ură şi discriminare,
Etichetat de voi drept puturos,
M-am dus, încrezător, în lumea mare,
Să vă arăt cât sunt de valoros.
Şi, nici un an, mă-ntorc în ţară,
Cu bani şi limuzine – trei bucăţi,
Le-am câştigat prin muncă dreaptă-afară
Căci am – mânca-v-aş – multe calităţi!
Cu răutate, spuneţi că cerşesc,
Dar nu-i aşa, joc teatru, uneori,
Căci am nativ talent actoricesc
Şi sunt apreciat de trecători.
În roluri de bolnavi şi de sărmani,
Am strâns mulţi euroi la teşcherea.
N-aş câştiga în ţară-atâţia bani,
Nici de-aş fi angajat la Nottara.
Prin case, magazine, cimitire,
Ştiu să mă fac, deodată, nevăzut,
Iau câte-un lucru-aşa, ca amintire,
Apoi, ca printr-o vraj-am dispărut.
În troleibuz, pot face să dispară,
Un portofel, de nici nu simt vecinii,
Că-s scamator de fală, bunăoară.
Ce David Copperfield? Ce Iosefini?
 SURÂSUL BUCOVINEI
Ca mine nu-i magician mai mare,
Chiar de nu merg pe apă, nu fac yoga,
Sunt înzestrat cu multă-ndemânare,
Chiar mai ceva ca marele Vajoga.
Să moară mama, eu mă duc urgent,
Să-mi vadă lumea calităţile,
La Andra, la „Românii hau talent”,
Mânca-v-aş eu prejudecăţile!
***
PETRU BRUMĂ
Umor pe plaiuri de dor
În luna a noua, ce-i zice Răpciune,
Un sol, prin Tihuţa, coboară-n Ardeal
Să spună că, iată, un alt fiu minune
Se naşte la Vama în plin Festival.
E-al treilea copil zămislit din catrene
Şi hâtre poeme compuse cu har,
S-aducă mulţimilor ucovinene
Un dram de speranţă. Atâta măcar.
Şi-n Ţara Valahă se sună-adunarea.
Iar CUC-cii Dobrogei primesc prin yahoo
Îndemnul să lase şi plaja şi marea
Şi-n Vatra lui Ştefan să vină. Acu`.
Cât pentru Moldova din vale, surată,
Trimis-au caleaşcă spre Iaşi, prin Paşcani,
Cu pompă ştăbimea să fie luată
Că este nevoie de naşi barosani.
Aşa deci se face că din depărtare
S-au strâns laolaltă-ai Umorului scribi
Să vad-n direct cea dintâi scăldătoare
A pruncului vesel în Ţara cu Hribi.
Prilej de.nchinări şi de vii osanale
`Nălţate mai mult ca-n trecutele dăţi,
În mica făptură şi faptele sale
Găsindu-se cele mai mari calităţi.
Ptiu! Ptiu! Scuipă unul spre ţânc. Nota bene –
Dorind să-l ferească de.al lumii deochi.
– Vedeţi cum îşi mişcă tiuleiele gene?
De-acum la fete le face din ochi.
Se-ntrec în elogii cam toţi invitaţii:
Că-i bun, că-i deştept, că-i vioi, că-i dotat.
Aşa cum îşi laudă – odraslele taţii
Când vor să afle ce au procreat.
Priviţi-i pometele, cât de plinuţe,
Iar ţipătu-arată că are tupeu.
Apoi etalează şi nişte ouţe
Cum nu sunt expuse-n al Vamei Muzeu.
Şi totuşi, alături de voci radioase,
Se-aud şi Casandre ce spun că-i suspect
Ca boţul acesta de carne şi oase
Să n-aibă măcar şi un singur defect.
4
Doriţi argumente? O primă dovadă
E faptul deja cunoscut prin vecini –
Că fiul minune nu muşcă din pradă,
Deşi al său tată-i expert în canini.
A doua ar fi şi o spunem pe faţă,
Dând ce se cuvine recentei minuni,
Că-i bine mersi, dar se ţine în viaţă
Cu laptele supt de la doici pensiuni.
Virtuţi fără margini, pe-alocuri şi hibe
Se scot la iveală de toţi cei prezenţi.
Cântări de-aleluia, cât şi diatribe
Fiind auzite. C-aşa-i între fraţi.
E mare lucrarea. Se-agită poporul.
Alaiuri pornesc de la Dorna-n Humor,
Şi strigă din piepturi: Trăiască odorul
Născut azi la Vama pe plaiuri de dor!
Misiune grea
Am vrut să scriu şi eu la temă, dar, vă mărturisesc direct:
Nu-s lămurit într-o problemă: – ce-i calitate, ce-i defect.
Că mi-a luat un tip nevasta, şi-n suflet eu mă simt perfect,
Spuneţi-mi, detaşarea asta – e calitate? e defect?
Că vreau o dragoste normală, şi-s familist de nonAccept
La lumea homosexuală, – e calitate? e defect?
Că sunt prieten cu paharul, iar vinul roşu-i predilect,
Şi-l beau până-mi înec amarul, – e calitate? e defect?
Că-s bun, ca neamul tot la toate, urmând fatidicul traiect
Marcat deşi aşa se poate, – e calitate? e defect?
C-am fost pe listă la locale înscris, dar mi s-a dat eject,
Eu neavând deloc parale, – e calitate? e defect?
Că la-ntrebări pe speţe varii răspund cinstit şi la-obiect
Cum nu prea fac parlamentarii, – e calitate? e defect?
Că, tolerant, primesc poveţe de la primar, de la prefect,
Iar când mă mint nu-i iau la beţe, – e calitate? e defect?
Că sunt cu mâinile curate, şi-n fişă nu-i nimic suspect,
Crezând ca prostul în dreptate, – e calitate? e defect?
Că stau la marginea genunii, cuprins de-al crizei crunt efect,
Şi nu în Malibu, ca unii, – e calitate? e defect?
Sau că, pe Stat, scuzaţi cuvântul, de mine îl cam doare-n rect,
Şi eu ’l-înjur cu tot avântul, – e calitate? e defect?
Aşa că, în problemă-s nema, şi nu insist pe-acest subiect,
Cât nu mi-am limpezit dilema: – ce-i calitate, ce-i defect.
Iar dacă veţi găsi ca aptă de-o primă fenta-mi la proiect,
Voi reflecta: a voastră faptă e calitate sau defect?
 SURÂSUL BUCOVINEI

LUCIAN PERŢA Gazel

Barzi şi guvernanţi Ușor e a-ți găsi defecte

Când ai politice traiecte.
Nu știu de ce și cum se face De drumuri ai, oricât de drepte,
(O fi destinul, bată-l vina) Sau chiar de-aceea, ți-s suspecte.
Dar de la Eminescu-ncoace,
Toți barzii cântă Bucovina Chiar plin de calități de-ai fi,
Priviri atrage-i circumspecte.
Altfel, mai plin de sentimente,
Și cu-o destindere totală, Respectă-ți însă anturajul,
De vrei și el să te respecte.
(E drept că-n unele momente
Mai au în note lingușeală) Tinde-n discurs spre perfecțiune,
Că-s adevăr minciuni perfecte.
Că nu dispare epitetul
„Dulce”, oricât se străduiesc, Din ce trăiești și din ce simți,
Sau poate-ncetul cu încetul, De-acolo caută-ți subiecte.
Gustând-o, chiar așa simțesc.
Să-ți pui și inima-n zidire
Atunci când construiești proiecte.
Nu-i festival să nu-i închine
Ode, balade ,madrigale, Apleacă-te și spre sărman,
De dorul ei, mimând suspine, El te-a-nălțat în lumi selecte.
I se agață, scai, de poale.
Dreptatea, ordinea și munca
De fapt de-aleșii ei se-agață, Să-ți fie teme predilecte.
Cei ce-o conduc sau reprezintă,
Indiferent de ce spun unii,
Cu surle-i laudă în față,
Să știi că astea sunt corecte.
Până pun mâna pe „plăcintă”.
Dar știu că n-o să faci așa,
Că ei nu jinduie ciolane, Că nu primești „sfaturi” directe!
Că nu au dinți ca cei aleși
Să roadă zilnic milioane ***
Din codrii-odinioară deși
VIOLANDA BRATU
Ce erau fala Bucovinei… Modestie
O, barzii de astăzi sunt săraci,
De când crescu prețul benzinei, Nu am așa multe defecte
N-au bani să-și taie nici araci. Dar calități! Sînt cel mai cel,
Cu suma lor, precis, corect e
Dar alte calități poeții Să fiu considerat model.
Au, cei ce-n Bucovina vin,
Mi se mai spune “procurorul”
Din primul ceas al dimineții
Și asta fiindcă mă dau mare.
Încearcă liricul suspin Din când în când, mai trag zăvorul
Să nu mă ducă la răcoare.
Și reușesc să-nduioșeze
De multe ori și guvernanții, O calitate importantă
La festival să se-afișeze, Este aceea că doar mint
Dornici de-aplauze și-ovații. Iar judecata mea savantă
O folosesc ca să dezmint
Și chiar de astă calitate
O cât de mică bănuială
A lor, la guvernanți defect Ce are însă un adevăr,
Devine, așa doar se poate Ce mi-ar aduce o mardeală
Un festival s-aibă efect! Și bobârnace în răspăr.

5
 SURÂSUL BUCOVINEI

Susțin minciuna, doar pe ea, Convins treptat cu un bulan

Iar asta-i marea-mi calitate Să se declare vinovat,
Fiindcă uneori și adesea Cuvântul cel mai repetat
Obții nedreapta ta dreptate. L-a glăsuit mereu și-n van.

Am deci principii, cum observi Cei ce-l ardeau la mădulare

Nu mă abat de la șablon. Au fost lezați, precum se știe,
O calitate de-o conservi Și chiar și fără mărturie
Ascunzi defectul sub oblon. I-au retezat orice scăpare.

…………………………. Într-un final, văzând color,

Dar, dacă mă gândesc mai bine
C-un gând mai ascuțit ca lama,
Eu nu te am decât pe tine
Și pe concursul de la Vama.
Recidivistul, la poliţie
Dintr-o anume perspectivă,
Știind că e o directivă
Strigând adânc : Nu vreau să mor!.
A lămurit îndat’ misterul
Spunând că este doar complice,
Iar cel ce despre el le zice
Să-i cada’n cap de’n dată cerul!

A fost adus iar cu mandat Că, el, un simplu infractor

Ca să suțină, în cuvinte, Ce nu renunță la defect,
Că tot ce-a spus mai înainte Asemeni cauzei-efect
Este cu totu-adevărat. Deține calități de spărgător.

SECŢIUNEA EPIGRAMĂ

ION MORARU GHEORGHE BÂLICI VIOLETA URDĂ

Condiţie Unui demnitar principial Scopul scuză mijloacele

Pe plaiul mioritic de aici Nu-i place lauda deşartă, E om realizat în viaţă,
Mereu a fost aşa şi fi-va-n veci: Chiar dacă poate fi o artă Temut, puternic, respectat,
În viaţă dacă vrei să te ridici Şi-i intră-n inimă un cui… Dar ca să intre azi prin faţă,
Va trebui să ştii să te apleci! Când nu e la adresa lui. Atâtea dosuri a pupat!...

Principiu valoric românesc Subalternul exemplar Adaptabilitate

Acest principiu înţelept El este unul ce-n ograda Aceia ce plătesc tribut prostiei
A fost transmis de generaţii: În care-i vine-un şef tembel Şi cărora puterile li-s slabe
Primeşte de la şef un drept La câine-ar vrea să-i taie coada, Constată că, pe scara ierarhiei,
Doar cel ce are...,,înclinaţii”! Ca să mai dea din ea şi el… Se urcă mai uşor în patru labe.

Arte Şarjă pentru un amic Oportunista

În lume arta-i cu impact Chiar dacă tu, când fac bairam, Acesta este adevărul
Având un stil naiv-abstract, Mă lauzi pentru ce nu am, Prin care-a reuşit drăguţa:
Dar mai profundă nu există Eu înţeleg şi am de spus Cum îşi zburleşte şeful părul,
Ca arta cea...pupincuristă! Că vrei să bei ceva în plus!... Cum scoate iute periuţa.

Sfat Salarii mizerabile şi indemnizaţii Ironia sorții

Ca să-mplineşti în lume rostul, Abia de îmi reţin oftatul, Îmi surâde azi norocul
Urmează-mi sfatul înţelept: Când ştiu, lucrând ca un tractor, Dintr-un mic medalion,
Nu-i necesar să fii deştept Că banii mi-i opreşte statul, Iar destinu-și face jocul:
Ci să-ţi găseşti în viaţă...prostul! Să-mi dea dintr-înşii… ajutor. Mă mărit cu Ghin Ion!

Financiară Cu gândul la viitor O, tempora...

Că lipseşte astăzi cash-ul Carierist ca alţii nu-s, Bărbaţii, de o vreme,-mi spun
La români, nu-i de mirare: Dar totuşi mă apucă dorul Că sunt la fel ca vinul bun.
Ei mereu sunt duşi cu preşul S-ajung şi eu cândva mai sus, Iar eu constat că astăzi, iată,
Sau li-i tras de sub picioare! Să văd de-acolo viitorul… Nu se mai bea ca altădată.

6
 SURÂSUL BUCOVINEI

NICOLAE BUNDURI FLORIN ROTARU

Culmea linguşelii
La birou - în plin fief –
Cu respect şi calde şoapte
„Ics” l-a întrebat pe şef :
Pot să vă visez la noapte ?
Vorbe
I-am spus nevestei mele c-o iubesc,
Că-mi este dragă fără de măsură,
Că o respect şi că o preţuiesc,
Dar câte nu se spun la băutură...

Culmea servilismului Un fel de epitaf

Un subaltern, din câţi erau A fost, ca șef, un tip distins,
la post, a întrebat stingher: Integru, priceput, model,
Permiteţi Şefu’ să vă iau Dar subalternii l-au tot lins
o scamă . . . de pe caracter? De n-a rămas nimic din el.

Culmea supuşeniei Din casă

Eu coarne port de ani de zile Nevastă-mea mi-a declarat
Că mi le-a pus pe cap, soţia Că-s un exemplu de bărbat;
Dar la birou sunt chiar utile... Acum, gândind la tot ce-a fost,
Şă-şi pună şeful pălăria. Cred că exemplul e cam prost...

Legea şi partida de sex Relaţii de vecinătate

M-a-ntrebat în pat, Aida, De la o vreme-ncoa', vecina
Sub instinctul ei primar : Îmi cere-ntruna bormaşina,
Când la sex “conduc” partida Dar ieri, nevasta, iritată,
…pot vorbi la celular ? I-a zis în faţă că-i stricată.

Gimnastică …la nivel înalt Cotidiană

Guvernanţii - prin minuni, Când purtat de câte-un gând fugar,
Bat recorduri colosale Mai visez la cioara cea din par
Că-s “gimnaştii” cei mai buni Şi dorinţa-n sufletu-mi dospeşte,
…la parale ilegale. Vrabia din mână mă ciupeşte.

ELENA LEACH FLORINA DINESCU FLORIAN ABEL

Viclenie
Când a linguşit pe Eva,
Mărului să-i guste seva,
Şarpele n-a hotărât
Cui rămâne măru-n gât.
Demnitate
Eu nu-s ca alţi nesuferiţi
Ce pupă şeful peste tot,
Doar mă prefac atât cât pot
Şi îi trântesc un “Să trăiţi!”
Definire
Acei ce-şi folosesc vigoarea
Spre-a linguşi cât mai frumos,
Sunt cei ce recunosc valoarea
Pupând incompetenţa-n dos.

Schimbarea la faţă a linguşitorului Linguşeala… Dizidenţii

Te uiţi că are părul nins, Detest acest urât defect În viaţă, este evident
Dar, după noile schimbări, Şi, vă declar, mă agasează Că unii reuşesc lingând,
Acolo unde ieri a lins Linguşitorul care, cert, Pozând apoi în dizidenţi,
Azi scuipă fără remuşcări. Nu mi se adresează… Fiindcă au scuipat în gând.

Transformare Mândrie Speranţă

Pe şeful lor l-au adulat Eu demn în viaţă-o să trăiesc Prin viaţă mai uşor să treacă,
Şi el se crede chiar boier; Având un crez rigid: Sunt mulţi ce preamăresc vârtos,
De-atâta lins şi periat Pe nimeni n-o să linguşesc Sperând că şi cei drepţi se-apleacă
L-au dezbrăcat de caracter. De n-am motiv solid! Atunci când sunt pupaţi în dos.

Nedreptate Noroc în căsnicie Afirmaţie

În funcţiile mai de soi, Matur, ajuns la-nsurătoare Citând din vorbele cu har,
Valori vezi rar şi-i vai de noi; De-amor nu va mai duce lipsă, Afirm cu-nverşunare:
Că-n schemă pot uşor să crească Nevasta, de pe-acum e-un soare… Şi eu iubesc trădarea, dar
Doar cei ce ştiu să lingişească. În perioada de eclipsă! Ador pe trădătoare.

Situaţia noastră în U.E. Se poartă noaptea albă Fidelitate

În Uniune nu-i nicio scofală Chiar obosit de sunt un pic, Fideliatea-n cazul ei, se ştie,
Cât timp mâncătoria e o boală, Instinctul nu mi-l ţin sub cheie: E o virtute ce-o înalţă-n cer:
Umili, dezamăgiţi am constatat: De-amorul artei, pot să zic, Ţinu doar un bărbat cu cununie.
Ne-am săturat chiar făr-a fi mâncat. Fac noaptea turul prin muzee… Şi l-a-nşelat cu-n singur cartier.

7
 SURÂSUL BUCOVINEI

MIHAI SĂLCUŢAN GRIGORE CHITUL

Lingușirea Fluturelui În anticamera noului şef

(Bucovina și-a întâmpinat oaspeții
cu numele scris din țarcuri de oi)
Bucovina te îmbie
Cu bogății mai vechi și noi
Și c-un nume ce îl scrie
Până și turmele de oi!
Gudurare
După chef venind acasă
Beat mort, de îi plesnește țeasta,
Are-o vorbă-așa mieroasă,
De nu-l cunoaște nici nevasta.
Ereditate
Cu lingușeli e-ajuns în față
Și eu cu asta chiar probez
Că a fost și-n altă viață,
La fel ca azi, un maidanez.
Unionistă
Ne-or pomeni în veci nepoții –
Cum pomenit e un magistru –
De-om pune umărul cu toții
Ca Prutul să-l mutăm pe Nistru!
Efecte colaterale
Când ploaia-i multă peste glie
Și toate cele le dezgroapă,
La DNA e bucurie...
Pe mulți îi vor băga la apă!
Nu poţi, ca om, să nu te sperii,
Când vezi amploarea-acestei drame:
Toţi subalternii vin cu perii,
Dar şeful n-are-atâtea… scame!
Precauţie
Cum firea ei nu se dezminte,
Pe soacră-o linguşesc din plin:
Ce-i drept, mai are doar un dinte,
Dar – ce rezerve de… venin!
La instalarea unui nou strălucit conducător
Văzând cum vin toţi nătărăii
Buluc, la noul şef, prevăd
Că îl vor lustrui lingăii
De n-o să pot să îl mai văd!
Unui falit
Nici să se mişte nu mai poate,
Dormind pe-o bancă,-n parc, de-aseară,
Ţinut aşa de-un junghi în spate
Şi-o criză… imobiliară!
Unui pseudolider contemporan
În stilul său, spre viitor,
Ne lasă-acest conducător
Realizări măreţe-n urmă...
... Ca nişte balegi după turmă!

ELIS RÂPEANU

Dor de Bucovina

Se leagănă în cântece de dor Bucovinenii, harnici şi vioi, Se leagănă în doină râu-n maluri,
Întreaga Bucovină cea duioasă Cu dor de viaţă-au înfruntat Destinul Se zbuciumă, în melodie, clipa
Cu deal şi vale, şoapte de izvor, Şi au trecut prin viscol şi nevoi Şi nu-i bucovinean pe văi şi dealuri
Cu spaţiul mioritic de acasă Rugându-se la Dumnezeu Divinul Să nu-l atingă dorul cu aripa

Cu sufletu-ncărcat de Bucovina, I-au înălţat sălaşe de cinstire Că doina-adună-n suflet veri şi toamne
Mă-ntorc la Vama ca un vechi oştean- Cu sfinţi pictaţi ce ne privesc cuminţi Cu şoapte-adânci de limpede izvor
E locu-n care-n spirit simţi lumina Şi-n orice turn de veche mânăstire Şi parcă simţi cum geme Timpul, Doamne,
Şi-auzi şi glasul marelui Ştefan E-o cruce dusă-n spate de părinţi De dorul aprig răscolit de dor…

Mai simţi cum veacurile sunt ţesute De-aceşti români şi despre traiul lor Fii binecuvântată, Bucovină,
Din jale, bucurii şi suferinţe, Ne povestesc izvoarele şi dorul Cu plaiurile tale legendare
Legendele în cronici sunt cusute Şi florile-nşirate în pridvor, Ce-ngână din colină în colină
Cu fir de lupte şi de biruinţe Şi, din grădină, crinul şi bujorul Chemarea Sfântului Ştefan cel Mare.

În Bucovina ropoteşte ploaia Şi pâinea caldă-mprăştiind arome;

În ritm de joc şi de salcâm în floare, Ecoul doinei tremurând ca vântul ...
Se-aprinde-n inimi tinere văpaia, Adus în poala văilor molcome
Purtând în trupuri munte, cer şi mare Înveşmântează măiestrit cuvântul

8
 SURÂSUL BUCOVINEI
ION CERNAT
Lovitura de stat de la 23 august 1944
La 70 de ani de la
evenimentele din august
1944, nu avem stabilit
definitiv un adevăr
incontestabil despre acel
act politic, în schimb avem
„adevăruri” ale unor
partide, grupuri de interese
şi persoane particulare care
au căutat şi caută „să tragă
cenuşa pe turta proprie”,
afirmâdu-şi adevărul lor ca
singurul adevăr, în ideea că meritele pentru
elaborarea,organizarea şi executarea planului
loviturii de stat le aparţine în totalitate, celelalte forţe
politice, persoane şi personalităţi având un rol minor
şi de decor.
Evident, ca peste tot şi întotdeauna, adevărul
acceptat nu poate să fie decât la mijloc, iar analiza
„sine ira et studio” a evenimentelor din preajma, din
timpul şi de după evenimentele din august, conduc
spre o asemenea abordare. De asemenea, pentru
înţelegerea cât mai exactă a celor întâmplate şi
peterecute, cu impact major asupra destinului ţării
noastre, este normal şi firesc să plasăm evenimentele
în cadrul intern şi internaţional. Într-adevăr,
participarea armatei române alături de Germania
hitleristă la războiul împotriva U.R.S.S. şi a coaliţei
antifasciste, a înregistrat mari pierderi materiale şi
umane, aşa încât, în luna aprilie 1944, trupele
sovietice au pătruns pe teritoriul ţării. Conducătorul
statului, mareşalul Ion Antonescu, oamenii politici,
generalii armatei, cercurile Palatului Regal,
împreună cu regele Mihai I şi-au dat seama că
războiul este pierdut şi căutau soluţii pentru slavarea
proprie pe care o considerau salvarea Ţării. Încă din
1943, după dezastrul trupelor germano-române de la
Stalingrad (Vlogograd), diplomaţia lui Ion
Antonescu a sondat opiniile Angliei şi ale S.U.A.
privind încheierea unui armistiţiu şi ieşirea
României din război, tratative continuate şi în 1944,
la Cairo, cu anglo-americanii şi la Stockholm cu
U.R.S.S., unde Frederic Nann discuta cu diplomatul
sovietic, Alexandra Kollontay încheierea
armistiţiului. Reticenţele Angliei şi ale S.U.A. faţă
de România, în legătură cu ieşirea din război, se
datorau înţelegerilor secrete dintre Winston
Churchill şi Franklin Roosevelt cu Stalin, privind
împărţirea sferelor de influenţă în Europa. Se poate
spune că de atunci eram daţi pe mâna ruşilor, ceea ce
oamenii noştri politici n-au ştiut sau n-au vrut să
9
creadă, trezindu-se numai când şi-au dat seama că,
în această parte de lume, aşii erau în mâna lui Stalin.
Ofensiva trupelor sovietice din 20 august 1944,
de pe frontul Tg. Neamţ-Iaşi-Chişinău şi masivele
bombardamente americane asupra zonei petrolifere
şi asupra capitalei, au demonstrat că planul de
rezistenţă pe linia Focşani-Nămăloasa-Galaţi, iniţiat
de Ion Antonescu, era lipsit de sorţi de izbândă şi nu
putea impune sovieticilor condiţii mai bune de
armistiţiu. Ameninţaţi cu transformarea ţării într-un
teatru de război care ar fi pus în cumpănă existenţa
ţării şi a poporului român, tabăra anti Antonescu, s-o
numim a regelui, şi-a intensificat pregătirile pentru
preluarea puterii şi alăturarea la coaliţia antifascistă.
Pe drumul sinuos al încheierii unei alianţe între
factorii care s-au dovedit a fi capabili să-l răstoarne
prin forţă pe Ion Antonescu de la conducerea statului
şi a întoarcerii armelor împotriva Germaniei şi
Ungariei, se înscrie întâlnirea dintre Lucreţiu
Pătrăşcanu, membru marcant al P.C. din România şi
regele Mihai, în aprilie 1944, urmată de discuţiile
purtate de acelaşi Pătrăşcanu cu generalul
Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale şi
Ion Mocsony-Stârcea. După perfectarea unei prime
înţelegeri dintre comunişti şi social-democraţi, s-au
pus, în iunie 1944, bazele unei coaliţii democratice
numită Blocul Naţional Democrat format din
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional
Ţărănesc, Partidul Social-Democrat şi Partidul
Comunist. În şedinţele secrete din 13 spre 14 iunie,
la care au luat parte reprezentanţii Opoziţiei,
Palatului, Armatei şi ai comuniştilor, participanţii s-
au pus de acord asupra modalităţilor de a-l înlătura
pe Ion Antonescu de la putere şi de a scoate ţara din
război. Toţi reprezentanţii coaliţiei naţionale şi-au
adus contribuţia la perfectarea planului de răsturnare
prin forţă a mareşalului Ion Antonescu, în data de 15
august, apoi, la consfătuirea din 27 spre 28 iulie
1944 dintre Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş,
Constantin Sănătescu, Constantin Vasiliu- Răşeanu
şi Grigore Niculescu- Buzeşti, data a fost fixată
pentru 26 august.
După spargerea frontului de la Iaşi, şi partida
mareşalului Ion Antonescu îşi intensifica eforturile
pentru a ieşi din situaţia la care se ajunsese, cerând
încheierea armistiţiului prin reprezentanţii
diplomatici de la Ankara. În 23 august 1944, la
Snagov a avut loc o şedinţă a guvernului
antonescian, de la care s-a aflat că mareşalul Ion
Antonescu va pleca în inspecţie pe front. S-a
considerat că era imperios necesar să se acţioneze
fără întârziere: Ion Antonescu a fost invitat la o
audienţă la Palat, unde regele i-a cerut semnarea
armistiţiului, ceea ce mareşalul a refuzat. Refuzul a
însemnat arestarea lui Ion Antonescu şi a lui Mihai
 SURÂSUL BUCOVINEI
Antonescu care-l însoţise la Palat, după care cei doi
Antoneşti au fost închişi într-o debara a Palatului
regal, apoi au fost predaţi, împreună cu membrii
guvernului, arestaţi după ce au fost invitaţi la un
Consiliu de Coroană la Palatul regal, unui grup de
comunişti conduşi de colonelul Ceauşu, alias Emil
Bodnăraş. S-a format un guvern din reprezentanţii
Blocului Naţional Democrat condus de generalul
Constantin Sănătescu, iar la orele 22 din ziua de 23
august a fost citită de rege proclamaţia către ţara prin
care se anunţa poporului român şi lumii întregi
modificările politice din ţară, ieşirea României din
război şi alăturarea la coaliţia antihitleristă.
Lovitura de stat de la 23 august nu era reuşită
pe deplin atâta timp cât ţara era împânzită de trupele
germane care au primit ordin să restabilească un
guvern progerman. S-au dat lupte grele în Bucureşti
şi pe Valea Prahovei, teritoriul ţării fiind curăţat de
trupele germane. Pe 30 august au intrat, într-un
Bucureşti eliberat, trupele sovietice, care datorită
schimbărilor politico-militare din România au
IOAN ABUTNĂRIȚEI
Cazinoul din Vatra Dornei a fost mândria
Imperiului Austriac
PERLA AUSTRIECILOR DIN BUCOVINA
Una din cele mai
grandioase construcții
ridicate de austrieci în
Bucovina în perioada în
care s-a aflat sub coroana
de la Viena este Cazinoul
din Vatra Dornei.
Construit după modelul
edificiului din Baden
(Germania), Cazinoul din
Vatra Dornei își trăiește
astăzi după 116 ani de la înălțare, ultimii ani într-o
stare jalnică.
La inaugurarea acestuia au participat inclusiv
împăratul austro-ungar Franz Iosif, dar și
moștenitorul tronului, arhiducele Franz-Ferdinand,
cel care avea să fie asasinat la Sarajevo, în 1914.
Cazinoul a fost ridicat în perioada 1896-1898,
clădirea fiind inclusă în lista monumentelor
istorice de importanță națională. De-a lungul
timpului, edificiul a purtat diferite denumiri –
10
înaintat, pe un fornt de sute de kilometri, fără să
întâmpine rezistenţă.
Este evident că actul de la 23 august nu este
opera unui partid şi cu atât mai puţin, opera unui
singur om, fie el şi rege. Că acest eveniment
important a fost „confiscat” de comunişti nu este de
mirare. Cine îi adăpostise în Palatul regal pe
Lucreţiu Pătrăşcanu şi pe Emil Bodnăraş? De ce-a
fost necesar ajutorul unui partiduleţ de 800 membri,
antinaţional, trădător, dirijat de la Moscova, ca să fie
dat jos regimul antonescu? Pe de altă parte, trebuie
să se răspundă la cel puţin două întrebări
stânjenitoare: de ce armistiţiul cu Naţiunile Unite,
citeşte U.R.S.S., a fost încheiat atât de târziu, pe 12
septembrie 1944? şi 2) Cine este vinovat pentru
dezarmarea, capturarea şi trimiterea în prizionerat în
U.R.S.S. a 130.000 soldaţi şi ofiţeri români, situaţie
petercută în perioada 23 august – 12 septembrie
1944?
Ion Cernat
cazinoul Băilor sau Pavilionul Central al Băilor și a
îndeplinit mai multe funcțiuni – sală de jocuri de
noroc, sală de concerte și spectacole sau club
muncitoresc.
Aprobarea pentru construirea unui cazinou la
Vatra Dornei a fost obținută de primarul Vasile Deac
(1875-1902) în audiența sa la împăratul Franz Iosif
al Austriei. Argumentele aduse de primar l-au
convins pe împărat de necesitatea construirii unui
cazinou pentru turiștii veniți la odihnă și tratament în
stațiune. Totuși, de numele acestui brav primar se
leagă și prima dramă ce a marcat cazinoul. Vasile
Deac s-a sinucis prin împușcare după ce a devenit
suspectul principal în delapidarea unor sume de bani
din fondurile Primăriei, destinate unor lucrări la
cazinou.
Terenul pe care s-a construit clădirea se afla în
proprietate comunală și era acoperit de pădure, care
a fost tăiată pentru a face loc viitorului edificiu. O
parte din banii necesari pentru construcție au fost
strânși prin chetă publică, la care a contribuit însuși
împăratul Franz Iosif, iar o altă parte a fost
împrumutată de la o bancă din Viena. Proiectul a
fost realizat de către arhitectul imperial Peter Paul
Brang, iar lucrările au început în anul 1896 și au fost
încheiate în 1898.
 SURÂSUL BUCOVINEI
OASPEȚI DE SEAMĂ AI CAZINOULUI
Inaugurarea oficială a avut loc la 10 iulie 1899,
unde au participat importante persoane imperiale în
frunte cu împăratul dar și oameni importanți din alte
provincii conduse de Curtea de la Viena. Cazinoul a
fost ridicat în stil electic, cu unele note ale Renașterii
germane, semănând cu cel din Baden.
La interior, cei care i-au trecut pragul puteau
admira cele 3 policandre de cristal de Murano.
Clădirea a fost proiectată nu numai ca un loc unde
turiștii să își încerce norocul, ci și ca unul de
socializare și de divertisment.
Cazinoul cuprindea în principal: o sală de
teatru, o bibliotecă cu cărți foarte moderne, un
restaurant, o cofetărie și spații de utilitate publică.
De-a lungul anilor și vremurilor cazinoul pe
lângă oaspeții imperiali, funcționarii guvernului
bucovinean, i-au mai trecut pragul și personalități
din diferite domenii ale vieții publice ca: Lucian
Blaga, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea Codreanu,
Nichifor Crainic, Gheorghe Argeșanu, A.C. Cuza,
Mareșalul Ion Antonescu, Emil Bodnăraș, Eugen
Jebeleanu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Mihail
Sadoveanu, Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu-Dej
și alții.
Ca pe lângă marile edificii și pe lângă Cazinou
s-au țesut multe povestiri și legende, unele bazate pe
întâmplări adevărate. Înainte de 1918, dar și mai
târziu, până spre sfârșitul perioadei interbelice, aici
puteau fi întâlniți oemeni foarte înstăriți din Viena,
Berlin, Lvov, Cernăuți, Iași și Budapesta, din alte
mari orașe ale Europei. Spun legendele că cei care
își pierdeau averile la jocurile de noroc, mergeau pe
podul de pe Dorna și se aruncau în râu sau își zburau
creierii cu pistolul. Iar norocoșii caștigători ai unor
sume mari de bani puteau ieși din cazinou printr-un
tunel secret fără teama de a fi jefuiți de răufăcătorii
informați.
CUM A AJUNS CAZINOUL ÎN PATRIMONIUL
BISERICII
Prima legătură între cazinou și Biserica
Ortodoxă a avut loc după Unirea Bucovinei cu
România, în anul 1918, când terenul pe care se afla
monumentul a intrat în patrimoniul Fondului
Bisericesc al Bucovinei, în contul reparațiilor de
război pe care Austria a fost nevoită să le plătească
României.
În anii 1936-1937, clădirea a fost supusă unor
transformări, astfel, scena din sala de spectacole a
fost schimbată și modificată, iar în spatele clădirii
cazinoului s-a amenajat o terasă cu vedere spre
parcul balnear. În anii celui de-Al Doilea Război
11
Mondial, clădirea a fost folosită de armatele
germane în scopuri specifice. Pe timpul retragerii
trupelor germane la 29 septembrie 1944, clădirea
cazinoului a fost parțial distrusă iar începând cu
primăvara anului 1945 s-au executat importante
lucrări de reparații și renovare la toate spațiile
complexului.
După instaurarea regimului comunist edificiul a
fost naționalizat și transformat în club muncitoresc
unde s-au desfășurat activități specifice noului
regim.
CEAUȘESCU AR FI DORIT SĂ-ȘI PETREACĂ
REVELIONUL ÎN CAZINOU
În anul 1986 s-a început efectuarea unor lucrări
complexe de renovare a clădirii cazinoului și de
remodelare a perimetrului din vecinătate, strada
trebuia lărgită după planurile noi de urbanism a
orașului. În anul 1987 președintele Nicolae
Ceaușescu a aprobat un proiect de refacere a
cazinoului după vechile schițe iar documentația a
fost avizată de guvernul României. Lucrările
trebuiau finalizate în cel mult trei ani, se spune
printre vechii activiști că Ceaușescu și-ar fi dorit ca
revelionul 1989/1990 să-l petreacă la Vatra Dornei
în cazinoul reabilitat după vechiul plan (cel
original). Dar Revoluția a surprins șantierul în plină
activitate. Urmarea a fost necruțătoare, ca multe
locuri istorice din România ai anilor ’90 edificiul a
fost supus unui jaf fără precedent, în 3 luni de zile s-
au furat candelabrele (policandrele) de cristal de
Murano, marmura de Carrara, cristalurile, căzile de
cupru și tot ce era de mare valoare, lucru ce nu s-a
întâmplat pe timp de război. Apoi a venit ce are mai
de preț noul regim, adică, birocrația, ignoranța și
nepăsarea, lucrările nu au mai continuat din lipsă de
fonduri, proprietarii s-au tot succedat iar legile
pentru apărarea patrimoniului nu au avut efectul
scontat. În final vreau să vă spun cu mare durere că
ocupantul austriac a făcut un cazinou considerat
perla imperiului iar cei de astăzi l-au transformat
într-o jalnică ruină a naționalismului bucovinean.
col. (r.) IOAN ABUTNĂRIȚEI
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALDONA PATRAŞ
Refugiul polonezilor în Romania
La Centrul Karta din Varşovia s-a născut ideea
readucerii în memoria omenirii, refugiul polonezilor în
România, din anii 1939-1945.
În toamna anului 1994, s-a publicat în cotidienele
româneşti un apel, către cei ce au avut contact cu
refugiaţi polonezi, la care au răspuns circa o sută de
persoane.
Pe de altă parte, au fost adunate nenumătate
amintiri din refugiu ale polonezilor, din care s-a
întocmit un album cu texte şi fotgrafii.
Concepţia şi elaborarea întregului album îi
aparţine doamnei AlicjaWancerz-Gluza. Publicaţia
apare în anul 2012 sub patronajul Autorităţii pentru
Problemele Persoanelor Reprimate din Republica
Polonă şi cu sprijinul financiar al Institutului Cultural
Român din Bucureşti.
Cartea, intitulată sugestiv, IAR PĂMÂNTUL
VOSTRU A DEVENIT CASA NOASTRĂ, e
structurată pe mai multe capitole: PREFAŢA
doctorului Jan Stanislaw Ciechanowski, MEMORIA
poloneză despre România, sub semnătuta doamnei
Alicja, FRONTIERA, în care sunt redate mai multe
documente referitoare refugiului, discursul lui Hitler
către comandanţi pentru nimicirea Poloniei, apelul
Comandantului Smigly către soldaţii polonezi, nota
ministrului Molotov, mesajul preşedintelui Republicii
Polone Moscicki către popor, comenzi ale miniştrilor,
cuvintele înalţilor funcţionari de resort, ale
ambsadorilor poloni, francezi, români, hotărârea
premierului Skladkowski de a trece rapid prin România
pentru a nu crea acesteia probleme cu nemţii şi
sovieticii, organizarea refugiului armatei şi populaţiei
civile, INTERNAREA, în care se regăsesc relatările
din refugiu, ale cadrelor militare poloneze şi altor
oficialităţi, din perioada sptembrie - octombrie 1939,
EVADĂRILE, despre plecările militarilor din locurile
de refugiu, spre alte destinaţii, în octombrie-
decembrie, VIAŢA DE ZI CU ZI, povestită de
refugiaţii civili, între anii 1941-1945, EPILOG, în care
sunt publicate amintirile românilor, POLONEZI ÎN
ROMÂNIA 1939-1945, articol semnat de prof.Tadeusz
Dubicki, INDEXUL persoanelor, SURSE, în care se
prezintă desfăşurarea evenimentelor şi cauzele
acestora.
Evacuarea polonezilor în România, în septembrie
1939, a fost în urma pierderii campaniei din septembrie
şi al atacului Armatei Roşii din data de 17 septembrie.
În acest timp, detaşamente poloneze concentrate la
frontiera polono română pregăteau apărarea în faţa
trupelor germane, care atacau din direcţia nordică.
Apariţia trupelor sovietice, a determinat hotărârea
Comandantului Suprem, mareşalul Smigly, să dea
comanda deteşamentelor să treacă frontiera cu
România sau Ungaria. Astfel, au trecut frontiera,
12
militari civili, autorităţi, preşedintele Poloniei,
guvernul, adăpostidu-se în România în sepetmbrie
1939, peste 50 de mii de persoane, din care 25 de mii
de millitari. Armata, conform dreptului inernaţional, a
fost internată. S-au înfiinţat lagăre pentru soldaţi şi
ofiţeri în mai multe zone din România. Persoanele
civile, care nu erau supuse internării, şi-au găsit
adăpost în oraşe. În februarie 1940 erau repartizaţi
refugiaţi polonezi în 93 de localităţi. Erau liberi,
dependenţi de partea română, care le plătea ajutoare
financiare. Cheltuielile, pentru întreţinerea polonezilor,
au fost făcute de guvernul român prin folosirea unei
părţi a aurului polonez, transferat de statul polon,
începând cu luna septembrie la Banca Naţională a
României. Conform declaraţiei părţii române, suma
folosită pentru întreţinerea polonezilor, s-a epuizat în
iunie 1942. Majoritatea refugiaţilor au rămas câteva
luni, alţii un an şi alţii până la sfârşitul războiului. Din
România, unii s-au îndreptat în Franţa, apoi în Orient,
sau în Polonia sub ocupaţie germană. Refugiul polonez
în România s-a auto-organizat foarte repede şi foarte
bine. Şi partea română a întreprins acţiuni în scopul
satisfacerii nevoilor materiale ale refugiaţilor,
exercitând totodată un control asupra acestei
conunităţi. În cadrul Ministerului de Interne a fost creat
un Comisariat de Evidenţă şi ajutorare a refugiaţilor
polonezi. Organele de pază şi protecţie, poliţia,
jandarmeria, au avut un rol important pntru siguranţa
refugiaţilor polonezi civili şi militari.
În anul 1939, tatăl meu, Rey C.Radu, absolvent al
Facultăţii de drept din Cernăuţi, era angajatul Poliţiei
din Cernăuţi la controlul străinilor. Prin urmare a
primit misiune specială pentru protejarea refugiaţilor
polonezi şi pentru siguranţa transportului Tezaurului
Poloniei pe teritoriul românesc. Pentru serviciile aduse
statului Polon a primit “Crucea de argint pentru Merit,
ploloneză”. Despre viaţa tatălui şi a familiei mele,
încercate greu în comunism, am scris în cartea
GENERAŢII ÎN DIALOG publicată în 2012 la Editura
Biblioteca “Mioriţa”Câmpulung Moldovenesc, iar
datele referitoare la refugiul polonez pot fi regăsite în
paginile 32, şi 96, la fotocopiile documentelor. M-am
bucutat să găsesc, între relatările românilor despre
refugiul polonez, amintirile domnului Pănoiu, în care a
relatat despre modul de organizare a românilor pentru
protejarea refugiaţilor şi a măsurilor de siguranţă luate
în transportul tezaurului polon.
S-au spus multe cuvinte frumoase în acest album,
aş dori să redau doar un citat din prefaţa dr. Jan
Stanislaw Ciechanowski: “Fie ca acest album să
reprezinte simbolul omagiului şi a recunoştinţei noastre
faţă de toţi românii, faţă de cei pe care îi cunoaştem şi
de cei care vor rămâne anonomi, care ne-au întins, într-
un moment tragic pentru Polonia şi plonezi, o mână de
ajutor sinceră şi plină de căldură. Este un minunat
exemplu de solidaritate central europeană. Dragi
prieteni români, Vă mulţumim! Trăiască prietenia
polono-română!”.
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIU CARP
Sandu Teleajen scriitor care nu trebuie uitat
Sandu Teleajen cu
adevăratul său nume
Stelian Morcovescu s-a
născut la 6/20 februarie
1893, în satul Homorâciu,
comuna Izvoarele - directorul de atunci al Teatrului Național din Iași,
Vălenii de Munte - Judeţul
Prahova.
Tata, Platon
Morcovescu, învățător,
director de școală, cu
multe diplome la vremea de atunci, muntean, urmaș
drept al neamului de „Moșneni” Morcoveștii, ce
stăpâneau până la jumătatea secolului XIX-lea, trei
sferturi din moșia Homorâciu, iar bunicul lui Sandu
Teleajen, Gheorghe Anghel, care-și dovedise
adevărata însușire, de „boier” de neam, cu diplomă
dată în anul 1847 de vodă Bibescu.
Tatăl său, voia să-l vadă profesor, de liceu,
dar n-a fost să fie așa, și-a urmat drumul său în viață
așa cum l-a îndemnat inima. Copilăria stăruie
undeva, într-un ungher de suflet.
A urmat cursurile primare în satul natal, iar liceul
în Ploiești.
„Demult, prin 1912, când nu era decât, un tânăr
pedagog la un liceu particular din București,
unmănunchi din versurile începutului său literar, au
ajuns, grație unei împrejurări favorabile, în mâna
poetului George Coșbuc. Întâlnirea cu marele bard
ardelean, s-a soldat cu un nou nume literar, Sandu
Teleajen. De atunci, ani de căutare, de progres în
literatură, apoi ani de intensă activitate. Romancierul
se identifică cu autorul dramatic și cu actorul. Într-o
fotografie făcută cu ocazia înființării Societății
Autorilor dramatici români, Sandu Teleajen stă
alături de Rebreanu, Minulescu, Sorbul, G. M.
Zamfirescu s.a.”, (mulțumim pentru cuvinte,
domnului Andi Andrieș în Iașul literar).
Urmează facultatea de litere și filozofie din
București, dar concentrările, apoi războiul din
1916-1918, îl împiedică să-și termine studiile.
Pleacă pe front, ia parte la luptele din Dobrogea, de
la Dragoslave, de la Dunăre, la toate luptele în
retragere, până la Milcov unde în ianuarie 1917,
trimis cu un „batalion de sacrificiu”, la cota 1001 la
Tarnița, cade rănit și este făcut prizonier. În adevăr
este dus în lagărul de la Strahslund, din insula
Danholm (în Marea Baltică), unde are contact cu o
serie de scriitori: TitusHotnog, Eugen Todie, Horia
Furtună, Dimitrie Nanu, Gheorghe Brăescu, Cezar
T. Stoika, și cu actorii, D. Negreanu, V. Malcoci și
13
M. Simionescu, cu care organizează o revistă, un
cerc literar și un mic teatru al ofițerilor români din
lagăr. Aici joacă teatru și din repertoriul lui
Calagiale, dar și din alți dramaturgi, „Avarul”, și
„Doctorul fară voie” de Moliere, „Instinctul” de
Kistemaekers, „Alt Heidelbe” de Forster, alegoria
originală în versuri „Când ies pâraiele”, pecare în
1919 i-o va juca și Teatrul Național din Iași.
Reîntors în țară, în Iași, în anul 1918,
Mihail Sadoveanu, l-a angajat ca actor, arătându-i
multă bunăvoință și sprijin. Iașul l-a adoptat patern
și ospitalier. Își continuă studiile la Iași, și își ia
licența în filozofie și psihologie, și licența în estetică
teatrală la conservatorul din Iași, fiind student, la
clasa lui Mihail Codreanu și State Dragomir. Este și
titular la catedra de psihologie, și estetică teatrală la
conservator (1921-1926), apoi director la Teatrul
Național Iași (1937-1939). Între anii 1954-1960 a
fost secretar literar al Teatrului Național Iași, iar în
1957 a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa III-a.
Sandu Teleajen ocupă un loc aparte în mișcarea
literară și artistică. În anul 1921 împreună cu un
grup de scriitori tineri, pictori, actori și publiciști,
scoate revista literară „Gândul nostru” timp de 8 ani,
a cărei pagini a însumat colaborarea a numeroase
condeie scriitoricești. Aici și-a publicat George
Mihail Zamfirescu „Tabloul cârciumii” din piesa ce
se reprezintă și azi „Domnișoara Nastasia”; George
Lesnea, lucrătorul tipograf, poet descoperit de Sandu
Teleajen, cu viguroasele lui versuri revoluționare; G.
M. Vlădescu cu nuvele și un dramatic fragment din
romanul „Moartea fratelui meu”; Titus Hotnog cu o
parte din schițele adunate în volumul „Vrăbioiul alb”
și Sandu Teleajen, „Însemnările părintelui Paisie”.
În anul 1932 și 1933 editează tot cu mijloace
proprii, revista bilunară „Pagini Moldovene”
ilustrată de gravurile lui Ion Savu și cu vechi
colaboratori de la „Gândul nostru”, iar în anul 1934,
scoate împreună cu George Mihail Zamfirescu,
pictorul Ștefan Dumitrescu și cu prozatorul
Constantin Argeșeanu ziarul cu un pronunțat
caracter antifascist „Cadran”, care avea cronicar
literar și secretar pe Bogdan Amaru, unde și-au
publicat primele versuri, Neculai Tatomir și Ștefan
Ciubotarașu.
Ceea ce l-a caracterizat pe Sandu Teleajen a
fost energia, dinamismul, acțiunea.
Activitatea sa literară a începutprin a publica
versuri la Ploiești în școală la revista: Curierul
Liceului”.
Ca scriitor a publicat:
- un volum de versuri „Lacrimi de copil” (1912)
- lucrare dramatică„Când ies pâraiele” (1918)
- volum de versuri „Au înflorit castanii” (1924)
 SURÂSUL BUCOVINEI

- Nuvele și schițe”Casa cu mușcate albe” (1925) Scriitorul și omul de cultură Sandu Teleajen
- Nuvele și schite „Poveștile lui Hinu Ion” (1925) care s-a stins din viață la 21
- lucrare dramatică „Moșnenii” (1926) iunie 1963, nu s-a impus în
- lucrare dramatică împreună cu Adrian Pascu, mod monumental în literatura
„Cuiburi sfărâmate” (1924) românească, dar ar fi lipsit de
- lucrare dramatică împreună cu Adrian Pascu respect să fie scos din harta
„Craiul Vânt” (1926) literară a epocii, iar cei care
- Romanul”Porunca inimii” (1933) încă scriu, să-i poată îndruma
- Romanul „Drumul dragostei” (1934) pe acei tineri, oameni de
- Roman „Turnuri în apă” (1935) cultură, tinerii scriitori, să nu-
- Roman „O fată singură” (1937) i uite pe aceiartiști modești,
- Roman”Legiunea de onoare” (1940) care nu mai sunt printre noi, și au contribuit cât de
- Nuvela „Ard zăpezile”(1960) puțin la evoluția literaturii române, deoarece nici
unul dintre tinerii scriitori, nu a amintit măcar odată,
Colaborează la multe reviste și ziare locale și despre cel care a fost Sandu Teleajen, Român
din provincie, ale vremii: adevărat, cu care ar trebui să ne mândrim. Urmează
„Flacăra”, „Zburătorul”, „Azi”, „Tot”, „Universul”, să scot în amintirea bunicului meu, Două Volume
„Tribuna”, „Revista fundațiilor regale”, „Rampa”, De Evocări.
„Dimineața”, „Opinia”, „Însemnări Ieșene”, „Flacăra
Iașului”, „Teatrul”, „Luceafărul”, „Nistrul”, Corneliu Carp
„Adevărul literar”, „Iașul literar”.
Ca actor a interpretat multe de roluri: Răzvan
în „Răzvan și Vidra” (1922-1923), Dragomir din
„Năpasta” (1920), Polonius din „Hamlet” (1936), CASIAN BALABAŞCIUC
Moțoc din „Despot Vodă” (1954) etc.
Lucrări dramatice scrise, jucate, dar netipărite: Cântecul negru
- „Francisco Ferrer”, dramă socială în 3 acte jucată
pe scena Teatrului din Ploiești de un grup de În nopţi cu rotund de
actori bucureșteni pentru ajutorarea famililor lună, în nopţi cu ploi
celor arestați sub acuzarea ca au participat la sâcâitoare, pe poteci curate,
răscoala din 1907. prin noroaie, ori pe cărări
- „Țiganca” - dramă în 3 acte jucată pe scena scufundate în zăpadă,
Teatrului Național din Iași și Cernăuți. singurătatea este nelipsitul
- „Jucăria Dracului”, comedie politică în 3 acte părtaş al vânătorului de
jucată Teatrului Național din Iași. gotcani. Neabătut, târâie
- „Ion Creangă”, invocare în 3 acte jucată pe scena după sine, ca pe o manta în
Teatrului Național din Iași. care mereu îşi ascunde faţa,
- „Ivan Turbincă”, dramatizare după Ion Creangă întunericul. Chiar însoţit de
în 4 acte jucată pe scena Teatrului Național din prieteni, îndrăzneţul care
Iași. tulbură la ceas nepotrivit
- „Furtună Veteranul”, dramatizare după I. I. tainele sihlelor, nu poate să nu simtă în preajma sa
Mironescu jucată pe scena Teatrului Național din răsuflarea mai adâncă decât bezna rece a solitudinii,
Iași. căci drumurile către locurile de rotit sunt drumuri ale
Este păcat, că din toată zbaterea lui literară, cu celor singuratici. La ceasul de vis al tăcerii, poteca
sute de manuscrise, nu s-a găsit până astăzi cineva, cercetată când şi când cu scăpărarea ştrengărească a
care să scoată la lumina tiparului, câte ceva din cele lanternei, îşi caută ca o sălbăticiune fugară adăpost
scrise, amintiri despre oamenii de cultură în tenebre. Truda urcuşului aruncă în fiecare pas
contemporani cu el, versuri, nuvele, toate aflându- şovăială. Este ispăşirea dinaintea păcatului, este
se în păstrarea familiei sale, despre se știe foarte pedeapsa de mai înainte de faptă. Paşii nesiguri se
puțin. Sandu Teleajen fiind un om modest și discret, împleticesc între grabă şi zăbavă copleşiţi de
monden doar prin el însuși, de aceea mi-am permis întunericul sticlind a pană de cocoş de munte.
cu umilul meu condei să scriu aceste rânduri, ca un Uneori bezna clatină şoptit cetina prinsă de boltă, ca
pios omagiu adus bunicului meu, despre care unii un vânt fără somn. Alteori tace posacă, vârându-şi
confrați literari ai săi, ajunși azi la vârsta senectuții, hoţeşte de-a lungul spinării înfierbântate tentacule
își vor aminti cu plăcere. reci şi subţiri precum picăturile de ploaie prelinse

14
 SURÂSUL BUCOVINEI
după ceafă. Când e speriat, întunericul ţipă cu glas
de minuniţă ori cu brăhnit scurt de căprior, făcând
ţăndări liniştea fragilă. La asemenea ceas el este
stăpânul absolut al lumii. Nici cer şi nici pământ nu
există, nu s-a născut vreo altă dimensiune decât
bezna. Atunci drumeţul pornit prin pustietatea vastă
ca un infinit, decorporat de noapte îşi retrăieşte
starea de mai înainte de facere, bizară ca o plutire
într-un spaţiu inexistent, redusă la esenţă: un simplu
suflet. Furişe, de pretutindeni, de dincolo de lume, în
căutare rea de pradă, nevăzute ca uitarea şi neauzite
ca speranţa, vin gândurile .În haită mută care
împresoară mintea şi o adulmecă flămândă se ţin alai
după izul de fiinţă, când gata-gata să înghită, când
depărtându-se fricoase. Preţ de-o idee, din lanternă,
izbucul galben de lumină le fugăreşte pentru două
secunde rupte din eternitate. Poteca însoţeşte
credincioasă paşii, acolo, la locul ei ştiut. Şi iar se
mântuieşte lumina, căci bunul simţ povăţuieşte să nu
se tulbure firescul cu vrerile, cu năzuinţele sau cu
fantasmele noastre, ci să-i păşim decenţi alături,
pentru ca să ne binecuvânteze norocul.
Drumul de întuneric înghite cu nesaţ timpul.
Aproape că nu mai ştii dacă îţi zâmbeşte şăgalnică
tinereţea sau dacă vârsta îţi ninge, dojenitoare,
tâmpla. Păşeşti pe un drum necunoscut ca viaţa,
dezlegat de soroace, iertat de ceasuri şi te simţi al
altei lumi. Te surprinzi mirându-te că mai poţi
respira în străfundul oceanului de întuneric şi doar
câte o piatră mai răsărită sau o rădăcină care îţi taie
calea mai dau de ştire că nu pluteşti, când bocancul
ţi se izbeşte greu de îndărătnicia lor. Jenat de
zgomotul făcut, din mers tragi cu urechea în jur, să
te convingi că tăcerea nu s-a pribegit cu totul, ci se
aşează iar pe cuibul ei întunecos, ca să-şi clocească
închipuirile.
Când locurile încep să-şi spună cimiliturile
isteţe e semn că eşti deja aproape de ţintă şi te
păzeşti de orice zgomot. Bătaia de cocoşi se întinde
în faţă, acolo, prinsă în obscuritate. Păşeşti cu multă
luare aminte, fără un zgomot, fără foşnet. Chiar
respiraţia ta îţi pare prea grea, prea tare, prea pornită
şi încerci să o mai îmblânzeşti. Cu talpa pipăi
împrejurul, ca nu cumva un vreasc sau o piatră să
tulbure cu scrâşnet aspru altarul slujbelor păgâne. Pe
nevăzute afli locul în care te ascunzi cuminte.
Ferească cerul să clatini echilibrul lumii cu
necuvenita prezenţă, atunci când zorii vor zugrăvi în
albastru bezna. Rămâi un ghemotoc netrebnic la
poala unui brad ilustru, să meditezi întâia oară la
diferenţele din lume. Ghiceşti în arborele falnic
colosul care ţine cerul în slavă. Te simţi mărunt, fără
valoare în locul neumblat de oameni, în care cântă
doar pădurea, iar legile par nişte snoave. Gândul,
care s-a întors acasă descopere ce mică e lumea şi
15
cât de jalnic e funcţionarul ce a semnat pieziş hârtia
care îţi dă dreptul să ucizi o pasăre semeaţă cu tot cu
libertatea ei. Sprijinită de trunchiul arborelui, arma
este cea care te încurajează să te simţi totuşi stăpân
pe această pădure care nu este doar a ta, ci şi a
fiecărei vieţuitoare din jur, fie ea simţitoare, fie
nesimţitoare. Dar oare care dintre fiinţele care te
înconjoară pot fi nesimţitoare, atâta vreme cât
animalele şi plantele au acelaşi Dumnezeu în ale
cărui legi sunt zămislite?
Un ţiuit scurt, mai mult o părere, te aduce
înapoi în răcoarea albăstrie. Prima pasăre a dat
bineţe zorilor care se vor întrupa curând în trunchiuri
drepte de arbori. Puţin mai târziu o alta repetă
ritualul, iar pe deasupra molizilor care încep să
prindă contur trece cârâind familiar primul sitar. Cu
fiecare nou zbor pe deasupra pădurii, cresc zorii. Va
fi o dimineaţă blândă şi senină, în roua căreia soarele
îşi va adăpa prima rază. Îmi binecuvântez norocul şi
aştept cu înfrigurare. În bradul care mă ocroteşte aud
şuşotitul aşteptat şi mulţumesc cerului că mi-a mai
răbdat un an ca să-l pot auzi din nou. Din înalt
porneşte primul tocilat sfios. O vreme e singurul
care insistă să înfioreze zorii abia mijiţi. Ascult cu
mulţumire cântecul cocoşului şi mă gândesc că
sălbăticiei, pentru a se deştepta, îi este de ajuns
şoapta abia auzită, pe când cocoşii ceilalţi, de prin
bătături, îşi pun la grea încercare bojocii, ca să
deştepte omenirea. Cu ochii închişi număr gotcanii
ce se întrec în şoapte. Unul este chiar deasupra mea.
Doi se aud în cetina molizilor din faţă. Un altul toacă
în dreapta, puţin mai în spate. Sunt norocos căci aud
şi o găină alintându-se de zor. Brusc cerul crapă
răspicat, în căderea ca un zbor negru, la doar câţiva
metri în faţa mea. Abia ce a atins pământul, cocoşul
trufaş îşi roteşte coada ca un evantai, cu gâtul întins
şi cu ciocul înălţat semeţ a laudă de sine. Alt zbor
scapără câţiva metri mai în vale. Şi încă unul se
năpusteşte din înalt trăsnind liniştea pădurii. Mai aud
două undeva în spatele meu, dar mai departe. Nu
îndrăznesc să respir, nici să clipesc. Înfumuratul din
faţa mea s-a căţărat pe o cioată scundă şi îşi târâie
aripile peste inelele şterse, ce au fost cândva o viaţă
de arbore. Îi văd ochii cercetători şi dacă aş arunca
după el cu o scurtătură nu aş avea cum să ratez ţinta.
Mă tem să nu mă descopere, dar cocoşul se pare că
mă confundă cu o movilă netrebnică. Nici nu-i pasă
de prezenţa mea. Este preocupat să-şi arate fala.
Ceilalţi doi, coborâţi mai jos, dau semne că vor să se
încaiere. Găina a coborât şi ea. Face pe indiferenta
căutând preocupată prin afinişul abia dezgheţat. Mă
simt oarecum ruşinat că iau parte neinvitat la
reuniunea de familie care tocmai a început. Unul
dintre cocoşii de mai jos zburătăceşte războinic,
aruncându-se în sus cu zgomot teribil al aripilor. Cel
 SURÂSUL BUCOVINEI
de pe cioata din faţa mea a zbughit-o în trap către
desişul de alături. Acum aş putea să mă mişc şi să
apuc arma care stă rezemată de trunchiul bradului.
Dar nu mă îndur să fac gestul. Privesc cu nesaţ
luminişul în care doi cocoşi şi o găinuşă repetă cu
naturaleţe obiceiurile milenare ale neamului din care
se trag. Sînt la ei acasă, în locul în care îşi deapănă
vieţile neştiute, printre ispite şi primejdii, printre
păreri şi duşmani. Mă întreb care altă sălbăticiune a
pădurii are atâţia duşmani câţi are această frumoasă
şi mare pasăre. De la uliul care îi atacă puii, până la
acvila care nu se dă îndărăt să atace păsările adulte,
de la jderul viclean, la râsul sângeros, toate
carnivorele îi urgisesc neamul. Apoi mistreţii care îi
înhaţă ouăle din cuib, frigul, gerul, foamea şi peste
toate omul, cu turmele lui, cu câinii lui, cu armele şi
cu lăcomia lui.
Pe negândite, păsările din bătaie s-au risipit
care încotro. Am rămas singur, la rădăcina bradului
uriaş, să-mi cercetez gândurile şi voia. Încă mi-e
frică să mă ridic, ca să nu rup ţesătura de frumos a
dimineţii. Cu siguranţă nu a fost să-mi dobândesc
astăzi cocoşul dorit. Este un bun pretext ca să mă
reîntorc în bătaie mâine sau poate poimâine. Mai
sunt săptămâni întregi până ce se va încheia rotitul
cocoşilor, aşa că nu fac nici o tragedie din faptul că
mă întorc acasă fără trofeu. S-a luminat bine. La
întoarcere voi trece pe lângă poiana cu căpriori şi
sunt sigur că şi acolo voi avea bucuria întâlnirii cu
sălbăticiunile. Mă ridic greoi. Genunchii mă dor.
Am înţepenit stând nemişcat atâta vreme. Îmi atârn
arma pe umăr şi mă îndepărtez cât pot de uşor, cu
mare grijă să nu calc un vreasc uscat. Trec prin
bătaie hoţeşte, cu un sentiment de vinovăţie. Nu tare
departe, în coroana unui molid aud tocilatul urmat de
gâlgâitul uşor răguşit al unui cocoş. Mi-am scos
binoclul din rucsac şi bine am făcut. Mă ascund
după un arbore, ca să cercetez coroanele din care
pare că vine versul. Îmi ia ceva timp până descopăr
cântăreţul. E un bărbos bătrân, bănuitor, care nu a
coborât din ascunzişul său sigur. Îl urmăresc cum se
agită pe creanga molidului, când într-o parte, când
înapoi. Se opreşte şi cântă. Este momentul să mă
apropii Cu auzul încordat urmăresc cântecul păsării
negre, în vreme ce privirea îmi aleargă după calea
cea mai scurtă şi mai puţin zgomotoasă către
arborele în care am zărit gotcanul. Când pasărea se
apropie de finalul versului mă opresc, stană de
piatră. Cocoşul cercetează împrejurul, apoi
izbucneşte iar în cântul său şoptit. Pornesc. Un pas,
doi, trei… Calc pe vârfuri, pe cât posibil ascuns pe
după trunchiurile molizilor din cale. Bătrânul s-a
oprit din cânt. Nu am decât să fac acelaşi lucru şi să
încremenesc în poziţia în care mă aflu, destul de
caraghioasă. Dacă m-ar vedea cineva s-ar tăvăli de
16
râs, căci mă folosesc de mâini ca să-mi fac echilibru
în slalomul printre uscături. De sus s-a pornit iar
toaca. Încă nu mă mişc. Aştept gâlgâiturile
cunoscute. Acum sunt aproape. Dacă nu mai cântă?
Poate aş fi dezamăgit. Dar cocoşul îşi reia partitura.
Am prins cureaua armei şi iată-mă acum privind prin
lunetă. M-am adăpostit după un trunchi. În câmpul
lunetei apare mai întâi cercul albastru al cerului.
Încet plimb arma către stânga şi prind în vizor
cetina. Să fie oare pe creanga asta sau mai sus? Ridic
uşor arma şi inima îmi tresare când văd luciul negru
verzui al cavalerului tomnatic. Reticulul s-a fixat pe
pieptul lat. Inima îmi bate puternic. Aproape îi simt
bubuitul. Dacă îl aude şi el? Degetul arătător se
întinde încet către trăgaci. Simt răceala umedă a
metalului Sus, în coroana molidului, pasărea neagră
şi frumoasă cântă prosteşte, cântă îndârjit, iar şi iar.
Mă întreb dacă o fi simţit că e ultimul său cânt.
Ciudată mai este viaţa! Mâinile mi-au obosit şi
luneta se leagănă uşor. Degetul stă lipit de trăgaci şi
aşteaptă doar un gând în vreme ce gotcanul cântă,
cântă aiuritor. Să apăs acum?
Casian Balabaşciuc
MARIAN CĂLINESCU
Cozile şi istoria
- Dragul meu, tu nu
ai prins acele timpuri
când fiecare litru de
lapte, fiecare kilogram de
carne, fiecare sticlă de
ulei sau pâine se
dobândea cu prețul unei
cozi. Erau cozi cam la
orice: pentru benzină,
pentru consultul medical,
pentru primirea
salariului... Cozile se
nășteau în noapte, uneori
de cu seară și se sfârșeau de obicei până în amiaz, cu
multă ceartă și cu înjurături. Oamenii răbdau cu
stoicism frigul, ploaia, oboseala și își reprimau
urgențele fiziologice. Schimbau triști câte o vorbă, și
prieteniile se legau greu, deoarece fiecare știa că cel
dinainte ar putea cumpăra ultima pâine, ultima
conservă sau ultimul kilogram de napolitane. În plus,
la cozi mai stăteau și securiști, și turnători... Dar
coada era pentru batonul de mezel ceea ce e postul
mare pentru Sfintele Paști – o îndelungată și
temeinică pregătire. Nu îmi amintesc să mai fi
mâncat de atunci biscuiți vărsați atât de gustoși, ori
 SURÂSUL BUCOVINEI
bomboane atât de dulci. Nici înghețata nu mai are
gustul de altădată... Întreabă și ai să afli singur: mai
sunt încă destui aceia care oftează și spun Era mai
bine înainte...
- La vremuri noi, cozi noi... Am prins și eu una,
recent, la sediul Agenției Plăților și a Intervențiilor
prin Agricultură. Am mers într-acolo într-o zi de
sărbătoare, chiar de Înălțarea Domnului. La ora șapte
dimineața, cu o oră mai înainte ca primul angajat să
descuie ușile albe de termopan cu geamuri
securizate, pe trepte se aflau o mulțime de oameni.
Cei mai mulți - vârstnici, și destul de istoviți de
munca grajdului și a câmpului pentru a avea timp să
se bărbierească sau să se tundă. Și, ceea ce mă
diferenția de majoritatea celor prezenți era faptul că
mie îmi lipsea pălăria verde cu șnur împletit. Am să
cumpăr una când voi fi și eu un adevărat gospodar.
Cu zece minute înainte ca ușile să se deschidă,
președintele agenției a cerut să se facă liniște și a
rugat lumea să nu se înghesuie, să își verifice
dinainte actele necesare, să nu îndrăznească a se
gândi măcar la a mitui vreun angajat. Și, – o
fluierătură acută îmi sfâșie urechea - , ceea ce mă
interesa pe mine, - se auziră câteva remarci
grosolane- , cei cu dosare pentru pământ au
VALENTINA BECART
Cornel Bălescu ( Alensis De Nobilis). „Axis mundi”, editura Anamarol, Bucureşti
„Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, /Aceeaşi zilnică povară,”…
Volum de versuri „Axis mundi”,
semnat de poetul Alesis Nobilis
(Cornel Bălescu), a apărut la editura
Anamarol, Bucureşti, în august 2009.
„La un pol al fiinţei mele eu sunt una
cu lemnele şi pietrele. Acolo trebuie să
recunosc domnia legilor lumii. Acolo
se află fundamentul fiinţei mele,
adânc, adânc, dedesupt.”...” Dar la
celălalt pol al fiinţei mele sunt separat
de toate. Acolo am întrerupt linia
egalităţii şi stau singur ca un individ. Sunt pur şi
simplu unic, eu sunt eu, eu sunt incomensurabil.
Întreaga greutate a universului nu poate să distrugă
această individualitate a mea.” (Rabindranath
Tagore - filosof indian)
Asemenea filosofului Rabindranath Tagore,
Alensis De Nobilis, având conştiinţa efemerităţii
lucrurilor, îşi recunoaşte atât latura perisabilă (trupul
de lut ce va restitui pământului elementele din care a
fost constituit), cât şi partea durabilă – spiritul,
17
prioritate. Am și ridicat mâna în sus și am zis tare:
Eu sunt! Eu sunt! Am forțat mulțimea pentru a urca
pe scări, dar era de-a dreptul impenetrabilă. Am
privit în urmă și am prins curaj: sutele de oameni din
spatele meu, veniți ca în procesiune, vor avea mult
de așteptat după ce eu voi fi plecat de mult. Cu două
minute înainte ca ușile să se deschidă, apărură
jandarmii și își făcură culoar prin mulțime, până la
ușă. Unul dintre ei spunea ceva, dar nu se înțelegea
ce anume. Apoi, când ușile s-au deschis, a început
coșmarul: mulțimea s-a transformat într-un vârtej,
spatele împingea dezordonat ca la rugby și m-am
gândit atunci că cei din urmă îmi fac un serviciu,
propulsându-mă înainte. Din nefericire, pe rampa de
acces a persoanelor cu dizabilități, un grup compact
lovi mulțimea din flanc și atunci m-am pomenit
răsucit, învârtit, strâns, sufocat, până într-un târziu
când, ușurat, am scăpat la aer curat. Sutele de
oameni care se aflau acum înaintea mea nu păreau
dispuse să îmi ofere acea prioritate despre care
vorbea domnul președinte. Dar ce să-i faci... e și
mâine o zi, bună și ea de așteptat la coadă... În plus,
mai am și prioritate...
Marian Călinescu
acesta, în accepţiunea poetului,
fiind de natură superioară, divină,
nepieritor. Poetul crede în forţa
cuvântului, în prima lui rostire
netrunchiată, dar în acelaşi timp,
derutante, ademenitoare şi încărcate
de beznă i se par drumurile care duc
către un infim adevăr, „niciodată
satisfăcător, niciodată posibil de
abandonat”. Tocmai aceste obstacole
îl fac, de multe ori, să audă pustiul
cum urlă în nopţile de nesomn, întrebându-se
(retoric) „de ce nu pot pătrunde nebănuiri celeste?”.
Versurile ce urmează sunt revelatorii în acest sens:
Urlă pustiu-n mine,îl plimb iar din altare / Ies
tot la fel de singur şi urc în vârf de creste / S-azvâl
spre veşnicie aceeaşi întrebare / De ce nu pot
pătrunde nebănuiri celeste?( Singurătate)
Şi cum altfel s-ar putea atinge acele „nebănuiri
celeste”... decât prin rugă îndelungată... ajungându-
se astfel la un grad de purificare, şi doar atunci simţi
 SURÂSUL BUCOVINEI
cum „Te umpli / de lumină”, un sentiment cu
adevărat divin, armonios.
Te vei ruga în şoaptă în ceas de înserare / În
locuri liniştite,învăluit în clipe / Când timpul
doarme-n voie cuprins de resemnare/ Între
ceasloave vechi, rămase necitite ( Singurătate)
Te întrebi... cum să tulburi momentul de rugă,
de pioasă “resemnare”? Ar fi o impietate să destrami
pânza subţire de linişte aşternută peste sufletul
ostenit. Metafora încărcată de semnificaţii profunde
conferă versurilor valoare estetică, taina şi
ceremonialul punându-şi amprenta asupra trăirilor.
Poezia este asemenea unui izvor neastâmpărat care
tinde să exploreze spaţii noi, albii necunoscute.
Revărsarea lirică capătă profunzime şi consistenţă
doar atunci când se asigură o uşoară îndiguire, un
contur delicat al expresiilor poetice. Acestea
(versurile) devin adevărate bijuterii estetice, în
contextul în care lipezimea şi claritatea pot reflecta o
rază a gândului, aşa cum se întâmplă în toată
scrierea poetului Alesis De Nobilis. Acesta este
mereu în căutarea frumuseţii cuvântului, frumuseţe
care înfloreşte în fiecare ticăit al zilei, în fiecare
metaforă revelatorie. În jocul aparent nevinovat al
unor poezii stă de veghe, într-un unghi invizibil,
conştiinţa poetului, mereu întrebătoare, mereu
neliniştită... acesta trăind cu speranţa regăsirii
esenţelor, atunci “când timpul doarme-n voie
cuprins de resemnare”, doar atunci se poate întrezări
un drum spre forma cea mai înaltă a nefăcutului -
spre forma angelică. Captiv al iluziilor devenirii,
acesta este chinuit( adeseori) de întrebări, şi în jocul
estetic al aparenţelor, când “fioru-aduce-n mine
veninul şi extazul”, încearcă (pentru a câta oară)
“Evadarea înspre absolut”. Nevoia de absolut, de
transcedere se impune ca imperioasă necesitate. Aşa
cum “Nietszche care nu este ateu, ci “orfan de
dumnezeu”, cum l-a caracterizat Gabriel Marcel, se
supune actului inspiraţiei”, aşa şi Alesis De Nobilis,
în momentul de ”neputinţă zdrobită / de veşnicie”,
când clipele devin goale de sens, caută o cale de
împăcare, de apropiere faţă de cel care Le-a creat pe
toate, sperând că: “Dezbrăcat / De zilica vină / De-
a fi om / În purificare te umpli / de lumină...”
(Sfinţenie), astfel va putea aşterne pe hârtie versuri
memorabile, într-o clipă de “sfinţenie”. În seara ta
de rugă te voi chema la mine / În labirintul vieţii de
tâlcuiri săracă / Să vezi cum cară sfântul
prăpăstiile-n lume / Să vezi profetul beat în şanţul
plin cu apă… ( Singurătate).
Întregul limbaj poartă neliniştile gnoseologice
şi axiologice ale omului sfâşiat de întrebările
existenţiale; - “de la deşeurile sociale la sfânt, în
ordinea umană”, - ale omului rătăcit în propriul
destin labirintic, “înhămat la clipa pământeană”.
18
Oare, Divinitatea să fi creat atâta diversitate şi
frumuseţe ( pare a se întreba acesta) ca mai apoi, să
se retragă, fără să-i mai pese de ceea ce se întâmplă
cu Marea Lucrare?
Bucuriile trecătoare ale vieţii îi induc o stare de
angoasă, acesta abandonându-se în voia tumultului
interior, acolo unde cernerea clipelor îi aminteşte că
materia este perisabilă şi supusă dispariţiei, toate
stările fiind trecute prin filtrul raţionalităţii,
sensibilităţii şi conştiinţei reflexive. Tocmai această
conştiinţă a dispariţiei, a morţii îl determină să
spună:
“Sunt /doar în trecere / aici / pe pământ”.
(Doar în trecere)
Refuzându-şi captivitatea şi efemeritatea,
„Nenăscut / Stau / În faţa oglinzii”, lirismul poetului
pendulează între melancolie şi speranţă, obsedat
fiind de căutarea veşnicului, de ceea ce durează...
convins fiind că aici pe pământ este “doar în
trecere”, şi această “trecere” este doar o treaptă către
integrarea în liniştea universală, eternă.
“În inimă îmi cresc fisuri”, spune acesta... tot
mai însetat de starea primordială a eului, înainte de
“zborul frânt” şi de “De-oglinzi cu ape tulburate /
În legea primului cuvânt” ( Sete), când totul era
esenţă pură, fără impurităţile unei lumi zgomotoase,
înlănţuite în hohotul finitului, zadarnicului joc de-a
“gloria”. Zbătându-se între propriile ţărmuri
lăuntrice, dezamăgit, însingurat – se caută tot mai
febril pe sine, chinuit de gândul că nu va atinge
niciodată absolutul.
Este-o noapte de-nceput de lume, / Ape trec cu
fâşâit de şarpe, / Ard departe stele fără nume, / La-
nceput de viaţă şi de moarte. Axis Mundi (1)
Ascensiunea gândului şi imaginaţiei izbucnesc
cu toată forţa, emanând dorinţa puternică de
desprindere dintre “lucrurile efemere”, de eliberare
din cătuşele raţiunii (aceasta rămânând doar un
simplu instrument transmiţător), reuşind astfel să
transceadă în nefăcut şi nelimitat. Asemenea stelelor
“fără nume” ar vrea să se ştie, flacără să devină, şi,
arzând, întreaga fiinţă să se transforme în lumină
pură. Sentimentul timpului care se scurge în
defavoarea corpului“simt cum urcă seva înspre
ceruri”, determină o stare de insecuritate, de
nelinişte metafizică. Şi totuşi, înţelegând anumite
lucruri, apropiindu-se de adevărul primordial,
proiectându-se într-un spaţiu iluminat de momentul
revelator, are credinţa că “ochii muritori” pot deveni
eternitate prin trezirea eului rugător care-şi
recunoaşte esenţa divină. Starea poetului (în general)
este aceea de “însingurat”. Poetul Alensis
DeNobilis s-a însingurat în sine (cum singur o
recunoaşte), “sunt atât de singur pe planetă” şi şi-a
sacrificat adesea individualitatea pentru a se
 SURÂSUL BUCOVINEI
autocunoaşte, în scopul desăvârşirii şi purificării.
“vreu să am în palmă o galxie, / Vreua să fiu copil,
ori înger, ori cometă.”
Într-o “ordine” plină de contradicţii şi erori,
poetul consideră că doar “întoarcerea” spre sacru şi
primordial ar putea să-l scape de suferinţă şi
rătăcire... Eliberat de voinţă, de eul propriu-zis,
“fără nume sunt şi fără mine” poetul pare a se naşte
“acum întâia oară”. Voinţa de a-şi regăsi identitatea
este uluitoare, rămânând un torturant al marilor
întrebări existenţiale. Datorită conştiinţei rafinate
(care trece totul prin lama subţire, tăioasă a
semnificaţiilor), cade adesea pradă unor tristeţi,
bucurii, griji, temeri etc... lucruri în faţa cărora
oamenii de rând rămân cu totul nepăsători.
Conceptul de mister va ocupa un loc central în
poeziile cuprinse în volum. Primează setea de
dezmărginire, poetul având puterea şi
disponibilitatea de a se rupe de cotidian, însoţit de
lumina transfiguratoare a lirismului său care
jinduieşte după tainele cosmice.
Şi cum altfel şi-ar dori poetul clipa extatică,
decât un izvor de lumină virgină: “curg lumini din
stelele virgine”... Dar năzuinţa de a revela
transcendentul, aventura sa spirituală, poartă în ea
riscurile eşecului, drama poetului, tristeţea
inadaptării. Mistuit de răni lăuntrice, “omul de la
miezul nopţii”, golit de suflet, rămâne suspendat în
tragicul său destin, ascultând cum“curge-n mine o
lentă melodie”... Armoniile lumii, contopite parcă
într-un cântec, curg tainic dincolo de lumea
imediată, într-un spaţiu al misterului. Obsedat de
amintirea unităţii primordiale a fiinţei, poetul se află
într-o continuă căutare, în speranţa regăsirii
esenţelor; un gând pre-existent şi regăsit, stimulând
memoria înfiorată.
“cade clipa în nemărginiri să moară”...
reflectă condiţia limitată a eului; un finit măsurabil
“clipa” – în faţa infinitului ( nemărginirea). Alensis
De Nobilis are conştiinţa fragilităţii lucrurilor,
dispariţiei pe care o contemplă cu o seninătate
tragică. De multe ori, îşi abandonează conştiinţa
profană pentru a retrăi destinul veşnicei reîntoarceri.
Nu poate să nu fie remarcat faptul, că poezia creşte
dintr-un plâns tainic – răspândit în “noapte de-
nceput de lume”.
Inteligenţa, talentul şi luciditatea se
armonizează, dar de multe ori îşi dispută încercările
repetate, de a realiza cu ajutorul esteticului şi
emoţiei , originalitatea scrierii, scriere prinsă într-un
“joc al intuiţiei sensibile”. Poetul trăieşte dramă
existenţială cu ochii lucidităţii, „Simt spaima şi
nesomnul / în sufletul fântânii cum pătrunde”,
purtându-şi suferinţa cu nobleţe, cu credinţa că ”fi-
va şi lumină dincolo de moarte”. În singurătatea
19
subteranului sufletesc purtăm pe chip „stigmatul
eşecului” şi anume: infernul de a fi om şi lut în
devenire. Amărăciunea golului din suflet devine tot
mai acută, iar arsura unei însetări chinuitoare începe
din nou să-i sfâşie fiinţa. Alensis de Nobilis
comunică odată cu emoţia estetică, profunzimea şi
varietatea semnificaţiilor, sentimentul nemuririi,
dimensiunea cosmică, nelimitată a lumii. Un poem
bogat în semnificaţii, metafore de mare profunzime
care îl ajută să treacă dincolo de fenomenal, spre
esenţe, este „Sufletul fântânii”.
„În miresme/ Crude / Şi în fructe/ Coapte /
Universul pune / RazeŞi cu şoapte / Dar la noi /
Ajunge/Raza / Slută-n pântec, / Strâmbă / -n noi
lumina/ Feţele în rânjet; / Pân’ la noi, / Cu rostul, /
Dăruirea poate / Mii de ani lumină, / Galaxii
străbate…”
Scăldată în lumină, fiinţa umană are
sentimentul veşniciei, şi extaziată de propria
existenţă, se crede pentru o vreme, stăpână şi
nemuritoare, în beţia unei clipe. Numai cel care
poate descifra „sufletul fântânii”, taina ascunsă de
oglinda apei, are conştiinţa revelatorie a efemerului,
a faptului că „la noi / Ajunge/Raza / Slută-n pântec, /
Strâmbă / -n noi lumina / Feţele în rânjet;”
(Sufletul fântânii)
Ţesătura textului sensibilizează receptivitatea
noastră, predispunând-o la o complexă trăire
emoţional-reflexivă, adică la trăirea a ceea ce numim
– emoţie estetică. Pline de dramatism, sunt versurile
de ma jos, poetul simţind acut dureroasa risipere
într-o lume a aparenţelor, şi-atunci „Când cerurile/
Din ferestre/ Se sparg”... ( Pol) e gata să „cerşească”
răspunsuri de la Divinitatea care nu-şi asumă actul
creaţiei.
Acesta este hotărât să suporte “aceeaşi zilnică
povară” (dacă asta i-a fost sortit), să îndure toate
umilinţele (asemenea unui Crist), “O să cerşesc la
poarta lumii, / Soios şi plin de-absurditate, / Scuipat
în ochi de toţi milogii, / Umil, răspunsurile toate / Şi
copleşit de resemnare, / O să le cântăr c-o părere/
Când clipa cade-ameţitoare / În goluri pline de
tăcere… / Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, / Aceeaşi
zilnică povară, / Asupra mea să cadă crima / Şi
vorba plină de ocară…” (Umilinţă) - cu speranţa
izbăvirii de păcatul primordial, cu nestăvilita dorinţă
de a regăsi liniştea într-un “repaos” universal.
“Istorii se nasc dintr-o mare gâlceavă / Pe aur
cărat cu sârg în morminte, / Încă-i mai dăm lui
Socrate otravă / Urlându-ne setea de sânge-n
cuvinte…” Axis Mundi (2)
Viaţa este o arenă, un câmp de luptă, o vărsare
inutilă de sânge (oricâte adevăruri se vor dori a
spune), şi, toate, pentru satisfacerea orgoliului, eului
îndumnezeit care se vrea stăpân pe cântecul de
 SURÂSUL BUCOVINEI
sirenă al cenuşilor imperiale. Poetul trăieşte cu
intensitate, cu zbucium, clipele euforice ale stării de
poezie, fiinţa fiind străbătută de o infinitate de forţe
necunoscute. Metaforele stilizate conferă versului
vigoare, nobleţe, încărcătură emoţională. Oricât ar
vrea să se elibereze de presiunea timpului, acest
“călău” care nu cunoaşte nicio milă, “luna” spartă de
“geruri” îi induce un frig metafizic, conştientizând
că “drumul firului de praf şi al cenuşilor” i-a fost
hărăzit de la început.
“Latr-un câine-amarnic a pustie, / Luna este
ciobul spart de geruri, / Înţeleptul, o furnică în
chilie.” Axis Mundi ( 1)
Trecerea inexorabilă a timpului creează un
sentiment al zădărniciei, singurătatea consumându-
se în interior, “în chilia sufletului”, acolo unde clipa
trecătoare deschide răni adânci. Versuri cu
încărcătură tainică, tulburătoare… se regăsesc în
poemul “Delir”.
“În lumina lunii se aprinde / Sângerând în
muguri răzvrătire / Un profet la colţ de stradă vinde
/ O salvare pentru omenire. / Viaţa stă-ntre glorie şi
jale /Îngânată-n crize de demenţă,/ Şi întoarce
îngeri de pe cale / Să acorde morţii asistenţă”
(Delir)
Când „viaţa stă între glorie şi jale”, - acest
spectacol dezolant, cu profunde implicări în
conştiinţa estetică, poetică a lui Alensis De Nobilis, -
determină stări conflictuale, neputinţă şi, de multe
ori, revoltă... atunci când „un profet la colţ de
stradă”, profitând de starea de angoasă, insecuritate
a insului trecător, întrezăreşte o cale de îmbogăţire
fără prea mult efort, vânzând iluzii deşarte (orbilor şi
credulilor) – drept „o salvare pentru omenire”...
Indiferent de tema abordată, de îndoielile şi
neliniştile ce-l curtează “în amurgiri”, dincolo de
“dureri şi rugăciuni”, poetul se lasă sedus de fiorul
cosmic al elementelor.
“Îmi e fiinţa / o minune/ şi-aşa minune / curg
încet / spre începutul lumii, / al vieţii şi al morţii.”
„Ochii muritori” mai cred în minune, în faptul
că nu totul se transformă în pământ sterp, negru,
îmbibat de putreziciune, că o parte a spiritului
trebuie să-şi păstreze amprenta divină şi să dăinuie,
să strălucească şi să răsară în fiecare seară pe bolta
înstelată: “Sunt stea / şi-n fiecare seară / o să răsar /
să dăruiesc / torente de lumină.” (Muguri de
lumină)
De nenumărate ori, rătăcit în banalul cotidian,
“dar veghind asemeni unui far în noapte”…
”luminat de clipa unei revelaţii” poetul are
sentimentul micii vietăţi prinsă în plasa timpului
devorator: “Eu şi cu noaptea / Îngemănaţi/Ploaia
curgând nesfârşit/ Mă fac tot mai / Mic/Printre
vietăţile / Lumii Beznă / Linişte / Frig/Sunt un
20
vierme / Căzut / În mormânt „ (Vierme căzut în
mormânt)…, nepregetând să ia asupra sa “păcate
de la fiecare”.
“Blestem lumina să mă ardă / Şi pomul vieţii să
mă-nfrupte / Cu frunze moarte ce-or să cadă / Din
ramurile putrezite; / Sfârşit şi spânzurat de ceruri /
Şi prins că-s hoţ la drumul mare, / Să recunosc c-am
luat asupra-mi / Păcate de la fiecare”. (Pedeapsă)
Totul dă impresia că a trecut în poezie cu
avalanşa întrebărilor ce nu-şi vor găsi răspunsuri.
Nevoia de descătuşare şi coborârea în adânc, la
izvoarele originare ale vieţii neprihănite este acerbă,
poetul dorindu-şi să fie „condamnat la veşnicie” şi
„din oase raze să îmi crească,- să încălzescă pe
oricine - ce-ar vrea din nou ca să se nască... ”
(Pedeapsă)
Expresive, evocatoare, contopite în misterioasa
metamorfoză a lucrurilor , stau versurile:
Suflete albe
Ne-au căzut zăpezile pe umeri / Troienind în
suflete-nserare, / Tu începi tristeţile să-mi numeri, /
Eu trăiesc la tine-n sărbătoare. / Ascultăm cum urlă
lupii-n noapte / Luna-n geruri plini de disperare, /
Stăm la margine de timp şi fapte / Spânzuraţi
dramatic de-o-ntrebare…/ Suntem luaţi de vise în
robie, / Nesfârşirea-i albă de vedenii, / Stăm pe-
acest pământ de-o veşnicie, / Suntem goi de sensuri,
de sfinţenii…
Concentrat pe temele majore ale existenţei,
stăpân pe mijloacele de expresie, poetul reuşeşte să
redea într-un limbaj poetic elevat, această trecere
iluzorie prin timpul terestru. Raţiunea caută
răspunsuri, se zvârcoleşte în aşternuturile bântuite de
umbre care opacizează, zăvorăsc drumul spre
adevăr. Imaginaţia poetului, fecundă... străfulgerată
de abisale trăiri, – aduce în faţa cititorului
„sâmburele cuvântului,” – renunţând la opulenţa
verbală în favoarea profunzimii semantice. Adesea,
se lasă prinsă în jocul uimitoarelor tonuri de lumini
şi umbre, sporind taina versurilor aşternute pe
hârtie...
Valentina Becart
 SURÂSUL BUCOVINEI
GHEORGHE PATZA
Trocul
Întâmplarea s-a
petrecut cu puțin timp
înainte de revolta populară
din decembrie 1989, care a
culminat cu împușcarea
dictatorului comunist și a
sinistrei sale soții.
Eram consilier juridic
la Trustul Județean I. A. S.
(Întreprindere Agricola de
Stat). Într-una din zile, când
programul abia începuse, mă
pomenesc că sună telefonul.
Ridic receptorul și aud vocea plăcută a tovarășului
Alexandru, consilier juridic șef în cadrul Consiliului
Județean.
- Vino până la mine, te rog! Avem ceva
important de discutat. Poți să vii acum?
- Bineînțeles! Să trăiți!
Tovarășul Alexandru conducea asociația
consilierilor juridici din județ. Cu el făceam
învățământul profesional ce se desfășura lunar în
incinta tribunalului. Era un om plăcut la înfățișare și
impunător. Bărbat înalt, cu părul alb pieptănat într-o
parte, cu fața încă tânără, fără riduri, cu umeri largi
și mers elastic, avea o voce blândă, în contrast cu
vocile poruncitoare ale multor altora din staff-ul
județean.
Fusese magistrat, procuror militar, de unde se
pensionase cu gradul de colonel. Își continua cariera
în civilie cu o distincție desăvârșită, fiind îndrăgit de
toată lumea.
În biroul său din clădirea consiliului județean
tovarășul Alexandru mă primi cu multă prietenie,
strângându-mi mâinile și poftindu-mă să iau loc.
apoi intră imediat în subiect:
- Te-am invitat ca să-ți propun să participi
la un concurs pentru un post vacant de consilier
juridic.
Am rămas stupefiat. Mă înțelegeam bine cu
șefii mei, inginerii Catană și Mateiciuc și cu tot
colectivul TESA de la I. A. S. și nu aveam deloc de
gând să-i părăsesc.
- Unde, tovarășe Alexandru? La ce
întreprindere?
- La Stațiunea Agricolă Experimentală. E
un post de boier. Ei au nevoie de un consilier juridic
care să cunoască o limbă străină de circulație.
Dumneata ești dublu licențiat, prin urmare cunoști
limba franceză. Acolo vei fi translator pentru
delegațiile străine care vor vizita stațiunea
21
experimentală. Nu sta pe gânduri, căci te trimit la
mai bine; una e să lucrezi la o întreprindere, printre
ghiorlani care mulg vacile și trag porumbul de
mustăți și alta e printre intelectuali rasați, cercetători
de performanță, majoritatea cu doctorate.
M-am dezumflat de tot:
- Tovarășe Alexandru, n-aș vrea să plec de
la actualul loc de muncă. Mă înțeleg bine cu toată
lumea și, după cum știți, eu fac navetă săptămânală
la V. D. Vin la serviciu luni dimineața, pe la orele
zece și plec vineri, după program. În timpul,verii șed
liniștit la V. D., adică la peste o sută de kilometri de
unitate, cu nume că răspund de colectarea fânului la
fermele zootehnice montane. În fapt, îmi ajut părinții
la muncă și mă odihnesc la munte. Dacă șefii au
nevoie de mine, de două trei ori pe vară, trimit un
paznic să mă anunțe și mă deplasez la sediu. Perfect
program pentru familia mea! Vă închipuiți, așadar…
- Măi, băiatule, îmi pare rău, însă nu este
loc de întors. Am luat pe tine o căruță de barabule de
la stațiunea experimentală și alte produse agricole!...
Am făcut ochii cât cepele:
- Cum așa?
- Cunoscându-ți dosarul personal, de dublu
licențiat, i-am promis directorului Cristea că îi
găsesc un jurist vorbitor de limba franceză. Te
prezinți la concurs. Treaba ta, dacă te transferi sau
nu de la I. A. S. Eu mi-am îndeplinit misiunea. I-am
găsit lui Cristea un jurist poliglot și mi-am plătit
barabulele. Asta e!
Țineam mult la tovarășul Alexandru. Nu
voiam să-l supăr:
- Bine! Mă voi prezenta la concurs, dar, să
știți, că nu mă transfer!...
- Treaba ta! Eu, unul, mi-am făcut datoria
față de Cristea. I-am găsit ce-i trebuie pentru
concurs…
- Am bătut palma cu tovarășul Alexandru,
pecetluind înțelegerea.
- Vrei un rom de Gălănești?
- Mai e vorbă…
- Atunci, hai!...
Aici e locul să precizez că în comuna
Gălănești exista o fermă a partidului. Acolo se
producea renumitul rom, o băutură alcoolică de
culoarea mierii, cu gust apropiat lichiorului de caise.
O delicatesă…
Din când în când îl sunam pe tovarășul
Alexandru, spunându-i că mi-e dor de Gălănești. El
mă invita la birou și ne deplasam împreună la
demisolul uriașei clădiri austriece, sediul politic al P.
C. R., dar și al administrației județene. Era acolo un
magazin alimentar burdușit cu tot felul de bunătăți,
în primul rând preparate din carne, dar și minunata
băutură. Muritorii de rând nu aveau acces în acel
 SURÂSUL BUCOVINEI
magazin. Eu eram un muritor de rând, însă cu
tovarășul Alexandru îmi depășeam condiția precară.
Ne cinsteam împreună și îmi cumpăram ce voiam
eu, bunuri alimentare pe care le transportam cu
trenul la V. D. Navetistul săptămânal nu se întorcea
cu mâna goală acasă.
Așa am procedat și de data aceasta.
- Mâine te duci și te înscrii la concurs.
Tematica o stabilesc eu. Vii să ți-o comunic, ca nu,
Doamne -ferește, să te întrebuințezi prea tare, ha!
Ha! râse tovarășul Alexandru.
- Lucrurile au mers ca pe roate. M-am
prezentat la concurs înarmat până în dinți cu
problemele de dreptul muncii stabilite în tematică.
Alături de mine transpirau alți vreo șapte candidați.
Îi priveam cu milă. Cu excepția mea toți erau de
bună credință. Învățaseră, probabil, din tartaj în
tartaj, tot dreptul muncii. Întrucâtva mă simțeam
vinovat, însă nu prea tare. Nu eu eram cel ce s-a
zbătut pentru stabilirea unei relații cu comisia de
examinare. Rolul meu era bine precizat, acela de a
plăti căruța cu barabule primită de tovarășul
Alexandru.
- Am predat cel dintâi lucrarea. Un membru
al comisiei, cu mutră de șobolan, care știa, desigur,
cine trebuie să câștige, a aruncat o privire asupra foii
de concurs și a remarcat cu voce falsă:
- Ca la carte!
După câteva zile mă sună însuși directorul
Cristea:
- Vă felicit, tovarășe consilier. Ați câștigat
concursul. Vă așteptăm la noi, unde lucrează și fiul
tovarășului secretar Găinașu. Veți primi imediat o
locuință. Nu se cuvine ca un om capabil ca
dumneavoastră să faca naveta tocmai din V. D.
- Vă mulțumesc, tovarășe director. Aștept
transferul în interesul serviciului.
Am alergat imediat, într-un suflet, la
directorul Catană. Figura lui de om cumsecade,
parcă mereu scăldată în lumină, mă îndemna la
destăinuiri. I-am povestit toată nostimada, cu
rugămintea de a păstra taina, căci în joc erau oameni
importanți. Directorul se distră copios:
- Ia să-l fac eu puțin pe directorul Cristea.
Am ai plăti niște polițe. Acum e momentul. Dar,
zâmbi directorul, poate îți dau drumul. Mai vedem
noi!...
- Nu, domnule director (nu-i spuneam
„tovarășe”), nu vreau să plec de la trust.
- Ha! ha! ha! Bine, bine, zise el blajin.
- Sosiră curând formalitățile pentru transfer
în interesul serviciului. Directorul Catană formulă
un răspuns negativ și directorul Cristea mă sună din
nou, alarmat:
22
- Nu-ți dă drumul, dom'le. Catană, nu e un
om de înțeles! Vino prin demisie!
- Nu pot face acest lucru, domnule director!
Mi-aș pierde o serie de drepturi. În primul rând,
sporul de vechime. Dacă mai adăugăm și gradul mai
înalt de încadrare economică a trustului…
Au urmat alte câteva demersuri, cu același
rezultat. Directorul Cristea era furios.
Spumega:
- Vezi, dom 'le ce mi-ai făcut?
- N-am nici o vină, tovarășe director! Eu am
toată bunăvoința. N-aș fi crezut că între două unități
de profil agricol nu se poate perfecta un transfer!
Până la urmă lucrurile s-au liniștit. Postul a
fost ocupat de concurentul situat pe locul al doilea,
iar tovarășul Alexandru și-a consumat netulburat
barabulele; căruța de barabule ce reprezenta
contravaloarea uni consilier juridic dublu-licențiat.
Gheorghe Patza
GHEORGHE SOLCAN
Bos
Decizia a venit pe neaşteptate. Cred că ceva s-a
întâmplat, pentru că altfel nu ne puteam explica
schimbarea, care ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată.
Costică al nostru, care nu s-a remarcat prin nimic, un
mic parlagiu la o masă de cel mult patru persoane,
din cele câteva birturi frecventate şi cunoscute de
noi, fu numit director, în locul tovarăşului Vasile,
om cu vechi state în servicii, care mai avea câteva
luni până la pensie. Tovarăşul Vasile, săracul, parcă
l-ar fi lovit cu măciuca în moalele capului! Puteau
să-l mai lase cele câteva luni, ca să iasă şi el
mulţumit la pensie din funcţia de director. Dar, până
la urmă, ce mai contează, oricum el este un fost. Aşa
că, l-am lăsat pe tovarăşul Vasile cu întrebările sale
fără răspuns şi ne-am îndreptat cu toţii spre Costică:
- Felicitări, Costică, ai ajuns mare!
- Mulţumesc, dar vreau să stabilim nişte lucruri,
de la început! Eu nu mai sunt Costică pentru voi!
Ierarhic vorbind, sunt şeful vostru, aşa că, de azi
înainte, modul vostru de adresare directă cu mine, va
suferi mici schimbări cu care aş dori să vă obişnuiţi.
- Şi care ar trebui să fie? întrebă unul.
- Cu formule de respect cuvenite: tovarăşe
director, tovarăşe şef, mister, monsieur, sir, bos, ca
să nu ziceţi că nu sunt receptiv la nou!
Ne-am uitat unul la altul, am înghiţit găluşca
fostului Costică şi la prima pauză, ne-am hotărât să-i
 SURÂSUL BUCOVINEI
spunem mai pe scurt, bos. În fiecare zi, bos ne uimea
cu câte o nouă pretenţie sau afirmaţie care te lăsa ca
la dentist. Atât de mult crescuse încrederea în sine
încât, parcă, nici hainele nu mai încăpeau pe el. Ba,
a ajuns să spună cu voce tare unele lucruri, fără să se
mai ferească de noi: sunt un bărbat bine, sunt
deştept, sunt capabil, nimeni nu mai e ca mine! Se
umfla în pene zicând că nu-i poate scăpa nimic,
deoarece are ochi de vultur. Încet, încet ne-am
deprins cu năravurile lui. Noi făceam haz cu aceasta
şi-l consideram cu toţii un papagal, nu vultur.
Apropo, de papagal! Într-o zi, au venit la mine
nişte cunoscuţi din capitală, capitalişti, cum le
spuneam eu, şi mi-au adus în dar, o cuşcă din sârmă,
cu un pui de papagal în ea, căruia, de curând, îi
crescuseră penele şi abia se învăţa să zboare. Drept
să spun, l-am îndrăgit şi, în fiecare zi, când veneam
de la serviciu, mă jucam cu el. Îi dădeam drumul din
cuşcă, iar el mi se aşeza pe umăr, pe cap, pe mână,
mă ciugulea în ureche, luam boabe de mei în palmă
şi când deschideam palma oriunde ar fi fost venea la
ospăţ. L-am numit Bos aşa cum îl numiserăm pe
fostul nostru coleg, Costică. I-am repetat mereu
numele până când, într-o zi, spre uimirea mea, l-am
auzit spunând clar şi răspicat:
- Bos!
M-am bucurat foarte mult şi mi-am spus că Bos
al meu e o pasăre deşteaptă. Cu multă răbdare am
ajuns să-l fac să aibă un vocabular destul de
dezvoltat din repertoriul şefului nostru, fost Costică.
Spre disperarea nevestei, veneau pe rând acasă la
mine colegii de muncă şi se amuzau copios când Bos
al meu, îl imita pe bos de la serviciu: sunt deştept,
gata vorba, femeile mă plac, sunt un Don Juan ş.a.
Într-o zi, tot pe neaşteptate, fu numit un alt director
dinafara colectivului nostru, şi bos a devenit din nou
Costică. S-a format chiar o delegaţie de bocitoare
care se tânguiau de nedreptatea crudă a destinului:
- Vai, Costică, tu nu mai eşti şef? Cui o să mai
spunem noi bos? Tu, cel mai viteaz, cel mai bun, cel
mai deştept, tu cu ochii tăi de vultur, s-au găsit nişte
neisprăviţi să te schimbe? Tu, în inima noastră vei
rămâne pentru totdeauna modelul de şef, care avea
atâtea calităţi, pe care nici noi nu le ştiam, dar le
auzeam de la tine! Fii, tare Costică!
Colegii mei nu s-au lăsat până nu mi l-au adus
pe Costică acasă, să-l vadă şi să-l asculte pe Bos al
meu. A înghiţit găluşca, la fel cum o înghiţisem şi
noi când el ne-a devenit şef.
Într-o zi, însă, am păţit-o şi eu cu Bos al meu.
Trebuia să merg la cineva, la câteva străzi de mine,
ca să iau ceva. Având în vedere legătura mea cu
Bos, nu mă temeam că voi avea probleme. L-am pus
pe umăr şi am ieşit din casă cu el. Pe drum, am
trecut pe lângă şantierul unui bloc în construcţie şi
23
dintr-o macara au scăpat o foaie de tablă mare şi
groasă care a făcut un zgomot asurzitor. Bos s-a
speriat atât de tare, încât a ţâşnit-o în zbor până pe
creanga de sus a unui plop înalt, că abia îl mai
vedeam. Era şi un soare strălucitor de primăvară şi
am început să-l strig, desigur uitându-mă în înaltul
plopului:
- Bos, Boos! Hai, te rog ascultă-mă, tu ştii că
noi suntem prieteni! Bos, te rog, coboară-te , uite
întind mâna şi aştept, să nu mă părăseşti! Am tot
strigat şi l-am rugat degeaba. Eu mă uitam la el, şi el
parcă n-avea habar de mine. Atunci mi-a venit în
gând să-i spun cuvinte din vocabularul lui, vorbe pe
care le-am învăţat împreună.
- Bos, Bos! Sunt un bărbat bine! Nimeni nu-i ca
mine! Sunt deştept! Sunt capabil! Gata vorba!
El s-a coborât câteva crengi mai jos şi a început
să crească speranţa de a-l recupera şi am continuat
cu patos, deşi mă durea gâtul cât îl ţinusem în sus:
- Bos! Eu vorbesc! Ciocu mic! Toate femeile
mă vor! Bos! Fără comentarii! Am zis! Îţi ordon!
Sunt un Don Juan…
Bos al meu coborî pe o altă creangă mai jos,
apoi pe o alta, până la urmă îşi luă zborul şi se aşeză
pe umărul meu. L-am luat, l-am sărutat şi apoi mi-
am aşezat capul în poziţie normală şi am rămas
perplex…
În timpul cât am negociat cu papagalul, zeci de
oameni, la o oarecare depărtare, făcuseră un cerc în
jurul meu şi priviseră cu mirare, curioşi şi
nedumeriţi toate discuţiile mele cu Bos. Ba, unul a
comentat:
- Eu credeam că-i nebun şi vorbeşte cu
Dumnezeu şi de asta sta cu mâna întinsă. Mă
gândeam eu, cât de nebun ar fi fost să-i zică lui
Dumnezeu Bos, ba să-i şi ordone! Parcă era prea de
tot, de asta am stat să vedem ce se întâmplă. Dar,
uite, că el striga la pasărea care, până la urmă venit.
Dacă nu venea l-aş fi crezut un nebun ciudat. Dar tot
nu-i sănătos la cap, ce trebuia să se laude atâta la un
papagal!
 SURÂSUL BUCOVINEI

LELIA MOSSORA

Am fost un sărut Sânge osândit la moarte

Sparte pahare O culoare arămie

Se sting între noi mi-a încins brâul cu tot
Și dorul iar moare cerul ce a fost să fie
Plin de noroi ; numai drum peste-al tău pod,

Clipele curg sânge osândit la moarte

La fel de sânge și silabă scârțâind
Somnul nu curge, filă ruptă dintr-o carte
Doar vara ne stinge. prea adesea doar... murind
Întrebări - răspuns
Nicicând amăgiri...
Am fost un sărut. Duc toți cocorii plânși
Pe umărul meu stâng Presar pe o pernă
Asta suntem Și toți fiorii strânși Culori desfrânate
Un gând într-un somn În gândul des nătâng. Iubiri care mor
La fel de mut. În picioare călcate -
Duc numai dimineți Umbră eternă.
Ne dor mereu Aprinse pentru noi
Clipe finite Și lumânări nestinse Presar amintiri
Și înotăm prin În praguri necălcate, În vorbe ce dor
Vorbe strivite. Nicicând amăgiri...
Doar șoapte - fior.
Nu suntem deloc Presar dimineață
Deși am mai fost Săruturi neatinse În cafeaua fierbinte,
Decât pasu-napoi De buze ferecate Descos multă ceață
Sau un gând Şi norii care curg Din silaba ce minte.
Fără rost. Străin în depărtare Presar ce azi nu-i
Şi somnul ce nu vine Și ce ieri doar a fost -
Nu murim, Gustul tăcerii
Şi sângele Din clipe de post
Nu trăim... Ce doare...
Decât veșnicia; Ale mele sau... cui ?!
Duc întrebări - răspuns
Nu zâmbim, Şi clipe încet toarse Presar răsărit
Şi sunetul străpuns Venit prea târziu
Nu dorim Şi visele întoarse Cu lacrmimi albastre
Decât Rătăcind în pustiu
Numai Neadormite-n veci În gând amurgit.
Vecia. Şi-n veci nedescifrate.

Cum am trăi Tu pe aici nu treci.

Decât cum am fost?!
Ni-s drumuri ferecate.
O întrebare
Și un NErăspuns
Între eu
Și-ntre tu...

Mereu

Contra... cost ?!

24
 SURÂSUL BUCOVINEI

SORIN COTLARCIUC

RĂTĂCIRI IMORALE STARE MALADIVĂ

Sunt mulți ce au licențe fonice, În spațiul multietnic viețuiesc,

Făcând trimitere la sex în grabă Mă scol în fiecare dimineață
Sau leagă limbile de o silabă C-un tonus bun și nu am stări de greață
Prezentă-n abordări pidosnice. Privind spre cei cu care mă-ntâlnesc.

Cu toții ne ferim de-o minte slabă, Nu-i agreez pe cei cu mintea „creață”,
Nu-ncurajăm expresii josnice De șmecheri ce-s, de treabă se feresc,
Sau incantații desdemonice Preferă-un trai parazitar, ciordesc,
Și ne vedem neînvrăjbiți de treabă. Apoi dispar precum măgaru-n ceață.

În loc să ne-nchinăm vulgarității E-o plagă cronică, nevindecată,

Pe la răscruci și-n înțesate piețe, Prea răspândită-n cea societate
Mai bine să lăsăm posterității Promisculă și vai, nevaccinată.

Valori morale pline de noblețe, Eradicarea-ar fi impietate,

Să ne iubim cu drag, visând sub ramuri, Ori genocid, un soi de extremism.
Dispară ura, odioase clanuri! Eu stau în standby lung și-n pesimism.

SUFLET CANDRIU CELIBATARUL

Învins, de leșu-mi de-o să mă despart, Îl cheamă anii la înțelepciune

Zbura-voi înspre Șesuri elizee În vremuri deocheate și de tină
Cu pajiști verzi și-arbuști de azalee, Că nu e de glumit c-o damă fină
Brodate pe mătasea de brocart, Riscând să cadă în deșertăciune.

Olimpul strajă-a valului Egee Învins de dogme sacre și rutină

Ca maiestos uituc rămas de cart, Ar vrea ce n-a avut în rațiune
Pe care-l vezi prin nori cu capul spart, Și-n minte-i apăru o pasiune
Păzind atâtea zâne dulcinee, De genul: „Ghici pe cine-avem la cină”!

Azurul frescelor de Voroneț Tot apelând la zei și providență,

Ce-și suge impresionabil seva O zână ce-o visa-n oricare seară
Din claritatea cerului măreț, În patu-i poposi din imprudență,

Edenul goilor Adam și Eva Iar el precum un figurant din ceară

Croiți în lumea biblică și castă Îi cere celibatului clemență,
Ce are la origine o coastă. Căznit că o s-o dea din nou în bară.

25
 SURÂSUL BUCOVINEI

VIAȚA ÎN DOI VIAȚA NU-ȘI ACOPERĂ COSTURILE

Profundă-i pasiunea dintre miri, Spre o persoană fac aluzie,

Îți dă un lung proces de conștiință E starea căreia îi sunt dator,
Când vezi un cuplu care ia ființă, O intrigantă, eu un muritor,
Nostalgic te va face să-l admiri. Ce o accept ca pe-o iluzie.

A cuceri un suflet e-o știință, N-am înșelat-o, nu-s un profitor,

Cu-adevărat se plac aceleași firi, În conturi i-am făcut infuzie,
Legate-s două inimi și te miri În criză-am pus-o la perfuzie,
Cum gestul lor e-n bunăcuviință. Prieten o să-i fiu pân-o să mor.

Nu fie nimeni singur pe pământ, În flăcările clipei nu mă sting,

Să aibă-un umăr de nădejde sfânt, Iluminez prin pânza de paing
Dar viața-n doi e-un puzzle complicat. Spre lumea cea din nobila ei viță

Te-ntreabă-acuzator, cu ce-ai greșit, La care las dechisă o portiță.

Ce sentimente nobile-au lipsit Vagi amintiri, o alinare sumbră,
Când cel de-al treilea june-i implicat. Le depăn în șeslongul pus la umbră.

PUTERI UCIGAȘE CONSPIRAȚIA MONDIALĂ

Prin încălcarea de tratate sacre Ne naștem de când lumea, oameni vii

Impuse de moguli ori prin edicte Sau ne aduce barza călătoare,
Vezi ținte ce-s dorite în conflicte Dar mă gândesc spre timpuri viitoare
Și care-aduc nenorociri, masacre. Când alte-ascunse căi n-o să le știi.

Cum omenirea-i plină de delicte Sunt eprubete în laboratoare,

Sub steagul gloriei stau mutre acre, Cu mici ovule fecundate, mii,
Acuză-un zodiac de simulacre Ce procreează-armate de copii,
Pe el Da Vinci, asul în predicte, Toți mercenari cu puști la cingătoare.

Azi vrajba asta are planuri crude Aduc victorii clicii mondiale,
Lipsite de o logică a minții Bani mulți, elogii și plăceri carnale,
De a-i ucide pe vecini și rude, Nerespectând orice tratat semnat,

Sălbatic vor să-i sfâșie cu dinții Conform cu plata asprelor facturi.

Cei canibali, înfometate iude Războiul planetar s-a terminat,
În nebunia lor, bătu-i-ar sfinții! Dar nu și cruntele împușcături.

26
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE LARCO
UN POPOR, O INIMĂ
Bucovina și Moldova,
Două flori pe-același ram
Își armonizează slova
Pe un singur trunchi de neam.
Apă beau de-o veșnicie
Din același scump izvor,
Holdele de pe câmpie
Toate sunt din munca lor.
Botezați sunt într-o baie
De strămoși la Locul Sfânt,
Iar din nori aceeași ploaie
Se prelinge spre pământ.
Limba lor cuvântă pace,
Nu îndeamnă la păcat,
Ștefan Vodă chiar de tace
Cugetă îngândurat.
Cei ce stăpâniți Pământul,
Oameni grei cu stele-n piept,
Întorceți-vă cuvântul,
Îndreptați ce nu e drept:
Granița nu fie Prutul,
Nici fâșia la Siret,
Să vă amintiți trecutul,
Care nu mai e secret.
Să mănânce-aceeași pâine
Toți românii la un loc,
Iar bucatele, de mâine
Fiarbă la același foc.
27
BUCOVINĂ, FLOARE DIN GRĂDINĂ
Motto: Știți de planete, cosmos, stele,
De ape, munți, de toate cele,
De-a fir-a păr știți despre vin,
De Bucovina prea puțin!
Tu, Bucovină, fii slăvită,
Spun răspicat, precum un bonz,
În timp chiar pari nemărginită,
Vii din epoca cea de bronz.
E scris, sunt mărturii în carte,
Ai urme din paleolitic,
Ținut iubit, vii de departe,
Ca orișice plai mioritic.
Trăit-ai viață zbuciumată,
O știu doar zeii din Olimp,
Vândută-ai fost, chiar și donată
Și transformări ai prins în timp.
Scăldată de Moldova ești,
Dar uneori și inundată,
Cu falnici munți te mărginești,
Fiind de fagi oxigenată.
În lungul drum de până-acum
Au fost și glorii și declinuri,
A fost și soare-a fost și fum
Și fericire, dar și chinuri.
Dar alte vremuri azi trăim,
Căci viața merge înainte,
Cu toții optimiști să fim
Pe-aceste locuri dragi și sfinte.
Pân’ vom ajunge-n țintirim
Să proslăvim înaintașii,
Iar pe noi toți ce-acum trăim
Or să ne judece urmașii.
PORTRET DIN ȚARA DE SUS
Bucovineanu-i mândru, cumsecade,
În straie parcă-i floarea cea de măr,
Înconjurat de cinste și-adevăr,
Trudește zilnic să adune roade.
În spuma laptelui muls în ciubăr
Vezi fruntea lui ridată în arcade
Vrând taina-mbătrânirii s-o deznoade
Și cum de-i merge traiul în răspăr.
 SURÂSUL BUCOVINEI

Îl știu: stejarul, bradul și țapina, CĂTĂLINA ORŞIVSCHI

Din viu respect că duce munții-n spate
Își pleacă fagul înspre el tulpina.

Dar sunt și defrișori mulți, din păcate,

Prea hrăpăreți, și-apoi fac mutră sumbră,
Căci vara n-au pe unde sta la umbră.

CINA ÎN FAMILIE
(rondel)

Oamenii adânc suspină,

Sunt cuprinşi de întristare,
Dacă sunt în depărtare
Şi nu pot veni la cină. VARA

Când o să se taie oare Zâmbesc cald razelor de soare

Răul de la rădăcină… ce-mi ies în cale dimineaţa,
Oamenii adânc suspină, timide-ntâi şi cu paloare,
Sunt cuprinşi de întristare. voioase că-şi arată faţa.
Privesc vrăjit de frumuseţe,
Peste ţară-ar fi lumină grădina plină de culoare,
De-or dispare vechi hotare, cum chiar din zori îmi dă bineţe,
Deci îţi spun cu-nfrigurare: cu roua-n ochi, ce-ncet dispare.
Vino-acasă, Bucovină!… Aud foşnind pe ramuri frunze
când vântul pletele-şi desprinde,
Oamenii adânc suspină. ţesându-şi în răstimpuri pânze
de freamăt, care-n jur se-ntinde.
DIN BUCOVINA CĂTRE BUCOVINA Mă plec la razele de-amiază
(sonet) ce-mbracă totul în dogoare,
şi-ncinse-n foc, nebun dansează,
E despărţită-n două Bucovina schimbând tot la înfăţişare,
De o fâşie ce-i adânc brăzdată livezii pârguindu-i rodul
Şi peste care nu se trece, iată, ce de pe ramuri se apleacă,
Decât prin vama rece, bat-o vina! umplând cu el cămara, podul.
Când ziua stă să se petreacă,
Aceeaşi mămăligă-i mestecată, ascult tăcerea ce se lasă
La fel de aurită e făina, încet pe treptele-nserării
Cam la aceeaşi oră este cina, cum se întinde, voluptoasă,
Dar nu e toată lumea invitată. aici şi-n necuprinsul zării.
Mă-nchin atunci când stropi de ploaie
E trist, mâncăm la mese diferite, obrazul ţărnei îl dezmiardă
Deşi ne-adună Creangă, Eminescu şi lutul aspru îl înmoaie,
Şi Putna, Ştefan Vodă, Porumbescu. ce năvălesc precum o hoardă,
dar lasă-n a lor urmă aur.
Cum azi nici moartea nu ne mai dezbină În anotimpuri se-nfăşoară,
Şi aburesc bucate felurite, pe căi ştiute, timpul–faur.
Poftim la masă-ntreaga Bucovină! Şi uite-aşa mai trece-o vară...

28
 SURÂSUL BUCOVINEI
SONET FLORAL
Grădina, cu cununi împodobită
În pletele-i ce vântul stau să-nfrunte,
Cu flori maiestuoase sau mărunte,
S-o-mbrăţişezi cu ochii te invită.
În aburi dimineaţa-nvăluită,
Cu roua prelingându-se pe frunte,
Din ploi şi soare-şi construieşte punte
Spre frumuseţea ce-i e zămislită.
Purtând cercei şi salbe-nmiresmate,
Din şiruri de petale dantelate,
În curcubeie de culori, cu fală,
Cu forme diafane, înrămate
De crude foi, în verde încrustate,
Îşi schimbă zilnic rochia de gală.
BRADUL
Munţi falnici, obcini, creste-mpodobeşte;
Cu o maiestuoasă-nfăţişare,
Se-aşează drept, în calmă aşteptare,
Şi, peste frunte, nori călăuzeşte.
În bărbi de promoroacă se-nveleşte
Când iarna-şi pune ger la cingătoare;
Cu vântul, într-o aprigă-nfruntare,
Se clatină şi crengile-arcuieşte.
De totul se cufundă în tăcere,
El stă semeţ, în lumea-i de mistere,
Cu braţe ridicate-a rugăciune.
Pe căi de taină şi iniţiere,
Spre orizont de-abis şi de-nviere,
E semn de veşnicii şi-nţelepciune.
VINE TOAMNA
Când vine toamna plumburie,
Cu bogăţii, de nu-i rezişti,
E veselie-n mustărie.
Şcolarii însă-s foarte trişti...
29
RONDELUL AMINTIRII
Cu gândul năpădit de amintiri,
De clipe dragi din vremuri de demult,
Eu pasul şovăielnic mi-l ascult
Cum calcă pe cărări de trandafiri.
Acoperind a inimii tumult,
Eu plâng sfâşietoare despărţiri,
Cu gândul năpădit de amintiri,
De clipe dragi din vremuri de demult.
Când timpul eminentei întâlniri
Cu cei plecaţi şi mie-mi va veni,
Acei rămaşi, vreo clipă-or pomeni,
Şi-or adăsta, pe-altare de iubiri,
Cu gândul năpădit de amintiri...
TOAMNA
Văd, toamna-i cu suspine;
N-o spun de circumstanţă,
Că bruma iarăşi vine,
Dar nu e ...de speranţă...
DIVIZIUNEA MUNCII, TOAMNA
Când rodul toamnei e cules,
Femeile, bag eu de seamă,
Că din bucătărie ies,
Când ies şi soţii lor din cramă...
AUTUMNALĂ
Când frunza pe copaci se uscă,
Ies roadele autumnale
Şi noi vrem vin, compot, zacuscă,
Dar buzunarele ni-s goale.
TOAMNA VIEȚII
Se numără bobocii-n toamnă
Și rodul viei e cules,
Iar el, în toamna vieții-nseamnă
Cu câte boli noi s-a ales.
Cătălina Orşivschi
 SURÂSUL BUCOVINEI

MIHAI BATOG BUJENITA EUGEN DEUTSCH

CADOU DE SĂRBĂTORI PENTRU SOŢIE SONETUL HRIBULUI

Doresc, acum, de sărbători;
Mi-a spus soţia... C-o privire...
Un dar mai scump şi nu doar flori;
I-am dat factura la-ncălzire.
REMANIERE GUVERNAMENTALĂ
Prezentă numai pe-o hârtie,
Doar o idee-ar incuba
Miniştri patruzeci să fie,
Ca-n basmul cu Ali-Baba.
Când toamna vine iarăşi sus pe creste
Ne-ndeamnă să-l sărbătorim, iar, hribul;
Deci îşi adună, plin de bucurie tribul
Într-un tărâm ce pare de poveste.
Plin de speranţe se lansează scribul
Căci a aflat de importanta veste
Şi-aşteapt-acele iminente teste
Ce, de-s trecute, pot să-i crească… PIB-ul!

GREVA FOAMEI LA PUNGEŞTI Brav, îşi adună toată fantezia,

Stă guvernul ca o stâncă Dar îşi ascute pe furiş şi lama,
Greva-i doar apă de ploaie Cu care-ar vrea să răscolească glia,
Sătenii, de fapt, mănâncă
De trei ori pe zi. Bătaie. Îşi potriveşte, cu migală, rama
Spre-a încadra sonetul ce-i solia
EXPLOATĂRI PRIN FRACTURARE Cu care ar dori să treacă… VAMA!
La exploatări cu fracturare
Deşi o facem noi pe calmii
Am constatat cu-nfrigurare
C-au fracturat întâi jandarmii!

MORAL VS. IMORAL

Deşi nu-i vorbă din popor
Am să v-o spun foarte direct
Să fii moral nu e uşor
Când imoralul e erect!

30

PARASCHIVA
ABUTNĂRIȚEI
Pentru ia românească
Cât va şti românca-n lume
Să-şi îmbrace cu drag ia
Lumea va-nţelege anume
Că-i de-aici, din România.
Şi că mândrele izvoade
Pe ştergare şi pe ii
Nu sunt la alte noroade,
Nu-s la alte seminţii,
Doar aici, pe-aceste plaiuri
Cu oameni frumoşi şi buni
Ne e dat un port şi datini
Care vin răs-străbuni.
A-mbrăcat şi pe regine
Şi-alte doamne mai de soi,
Cred că-i fală, nu ruşine
S-o purtăm astăzi şi noi.
Cât vor fi români să fie
S-o poarte cu demnitate
Ca prilej de bucurie
Şi semn de identitate
Iei noastre, românească,
Azi, în mândră sărbătoare
Îi dorim să dăinuiască
Pururi la români, sub soare.
Porţi culorile-adunate
Din munţi, ape şi câmpii,
Mândră ie românească
Eşti una din veşnicii.
SURÂSUL BUCOVINEI
Solie
E iulie iar şi macii roşii
Înveşmântează din nou glia
Ne picură senin în suflet
Că vin români, în România.
Se-nchină-ntâi la Ştefan Sfântul
Şi bat la porţi de mănăstiri.
Apoi cutreieră pământul
De obcini vechi şi de zidiri
Ce le-nălţară în alte vremuri
Strămoşii toţi, cu drag de ţară,
Duruţi, că vitrege istorii
Le-au pus între moşii hotară
Şi-au despărţit frate de frate
Şi-un strat de-alt strat dintr-o grădină.
Rămas-a inima, să bată
Pentru aceeaşi Bucovină.
Azi vrem ca-n vechile pământuri
Să sune clopote, nu arme.
Aşa dorit-a Ştefan Domnul
Care la Putna somnu-şi doarme.
E vie în suflet şi în gânduri
Iubirea pentru neam şi glie
Şi-o dulce limbă românească
Care-i va fi în veci solie.
Cântec
Basarabie dulce-amară,
Rai înstrăinat de țară
Iarăși este primăvară,
Iarăși este zi frumoasă
Berzele fac cuib pe casă
Și tu n-ai venit acasă
Mă rog la Stăpânul lumii
Să te-ntoarcă-n casa mumei
C-așa au lăsat străbunii…
31
Revoltă
Tot mai trudit scriu despre negre
istorii
Creionul e plumbul pornit
din pușca strâmbă
din conștiința încărcată
a vreunui soldat
pe care nimic nu-l chema la luptă.
Cuvintele rup rândurile
ca-ntr-o fugă de moarte
sub bubuiturile tunurilor.
Ochii minții nu acceptă
acele tablouri de groază.
Cine și în numele cui
ne-a ucis de-atâtea ori?
În numele cui
ucidem azi idealuri
și ne mânjim în mocirla
unui prezent mărginit?
Mai există scăpare?
Doar să ne dea
„un semn nepătrunsul
să fie iarăși lumină!”
Nu ne rămâne decât
să invocăm semnul.
Imn pădurilor
O, voi păduri, cu negre vârfuri,
Spinări ce v-arcuiţi spre zări,
Ne lecuiţi şi de nisipuri
Şi de talazu-albastrei mări.
Ca orgi, în cântec unduios
Ne picuraţi în suflet pace.
Izvorul curge tânguios,
Iar luna razele-şi desface.
Nu vă schimbăm pe niciun rai,
Pe nicio Coastă de Azur
Şi nici un cânt de pe alt plai
Nu e ca doina noastră, pur.
Când nu vom fi pe astă lume
Şi cântecul ne va fi-apus
Rămâneţi voi, păduri străbune,
Să ţineţi fruntea ţării sus.
 SURÂSUL BUCOVINEI

GHEORGHE VICOL ANICA FACINA

HAIKU
POEME ÎN STIL HAIKU
În urma de cerb –
după ploaia de toamnă Căprioarele
răsare luna în marginea pădurii-
statuete vii
Ajun de Paşte –
clopoţelul mielului Povești șoptite
amintire-n cui pagină cu pagină-
vântul cititor Grupaj 2
Poarta bunicii
mai scârţâie uneori - Cu capul în nori Bufnița albă
împinsă de vânt numărând petale roz- cuvinte nerostite-
adolescență înțelepciune
Azil de bătrâni –
doar şoareci în papucii Aer albastru Sub soarele blând
străbunicului pământ, lemn și foc- luciul apei vălurit-
dumnezeire tablou efemer
Un tatuaj mic
de sub dantela zânei Oglinda apei Iole pe valuri
deforma basmul răsfrângând un cer înalt- fluturi albi în lumină-
imensitate văzduh necuprins
Cu ochelarii
vezi mai mari literele Iad dezlănțuit Toată mireasma
nu şi opera sinistră măreție- cireșii își dezbracă-
pin în furtună ploi de petale
Drepturi depline -
garantate de ziduri Amurg de vară- Nopți de toamnă-
au deţinuţii potecă de lumină în iarba adormită
apa râului cântec de greieri
Am descoperit
că am grupa de sânge Liniștea nopții Toate nimfele
la fel ca macii luciul apei oglindă- cu degete de ploaie-
luna se scaldă ferestre spală
Doar un ghiocel
a descoperit calea Pe nisipul cald
spre inima ei un pescăruș singuratic-
meditație

Soarele soarbe
conturul norilor-
amurg colorat

32
 SURÂSUL BUCOVINEI
SORIN POCLITARU
De dimineata
De dimineață m-a trezit o vacă!
O vacă presupun că maronie,
Cum am văzut eu la zoologie,
Care trecea pe-aici către-o Poplacă
Avea un glas duios dar antipatic,
Ceva între un joagăr și un tren,
Care părea, oricum, destul de zen
Ba aș putea să spun, chiar charismatic.
Părea sirena de pe un vapor
Pe care căpitanul, surd se pare,
O folosea pentru pericol mare,,
Pe post de S.O.S .sau extinctor.
Puteai să juri că-i tristă și boccie,
Ca o virgină, așteptănd în gară,
Pe-un prinț care refuză să apară,
Cu scop cinstit și clar de cununie.
Îmi aducea aminte de manele,
De un chinez cântând la operetă,
Sau de un vraci lovit cu o amuletă
De-un șef de trib cu găuri în măsele.
Am înteles cum sună, în sfărșit,
Un tip ce pică de la înălțime
Că vacile, aici în Mărginime,
Când rag, par căsăpite de-un cuțit.
Mi s-a părut, mă jur, că e o haită
De lupi,un cârd de morse sau de foci
Răgea îngrozitor pe patru voci
Precum sirena lui Vasile Roaită.
Concluzia ce-o trag, întâmplător,
Ca simplu trecător prin Rășinari,
E că pe-aici ajung doar temerari
Ce n-au nevoie de deșteptător.
33
Groapa ecologica de pe Mestecanis
În vârf de munte unii au făcut
O bortă mare ,uriașă-n stâncă,
Pe cât de lungă pe atât de-adâncă,
Un fel de scaldă pentru Belzebuth.
Au robotit la ea aproape un an
Cu niște chestii mari și săpătoare,
Cu greu cărate de peste hotare
Și de prin curtea neamțului german.
Erau pe-acolo munte și păduri,
Precum și animale sperioase,
Sălbatice și,evident ,gustoase
Și vajnica pornire spre fripturi.
Au întrebat creștinii curioși
Ce fel de ciudățenie se face,
Ba, unii, insistau că nu le-ar place
Dar ăia doar de răi și-nvidioși.
Ecologiștii,foarte ofuscați ,
Au tot țipat cu voci neconcludente
Că toate cercetările recente
Arată că e jale prin Carpați.
Și gălăgie,zarvă peste poate
Și mii de omuleți nefericiți,
Că niște politruci nenorociți
Au pus la cale-așa calamitate.
Adica, drept acolo-nțelegeți?
În vârf de munte unde-ntâmplător
Se mai vedea vreun lup,vreun căprior,
Acum cărau gunoi niște băieți.
Lucrare mare, cu facturi babane,
Cu niște fonduri luate pe sprânceană,
De la uniunea asta-europeană
Ce ne aruncă bani ca pe bomboane.
S-au împărțit devizele la plată,
La fiecare partea cuvenită,
Să fie-ntreaga lume mulțumită,
Măcar pe cât e de nevinovată.
Și gata treaba ,gata,scurt pe doi.
S-a terminat nemernica lucrare
Și-au început mașinile să care
În munte, mari mormane de gunoi.
Un urs murdar care stătea in ploaie
Și mesteca-ntre dinți un fir de iarbă
Concluziona c-un mormăit in barbă:
“Ce de-a gunoi,ce oameni,ce gunoaie!”
 SURÂSUL BUCOVINEI
C O N S T A N T I N TIRON
Stropi de târziu
Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă
Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi Timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?
Degeaba-i încărcată a inimii livadă,
Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.
E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!
Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.
Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,
Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.
Mărturisire
E toamnă iar şi iar mă dor cocorii
Ce pleacă zgribuliţi de vânt şi ploi,
Săgeata lor îmi sângerează zorii
Ce i-am visat de-atâtea ori în doi.
Bucăţi de jar, de lună şi smaralde
Cad de pe crengi văzduhu-agonizând;
Lumina toamnei a-nceput să-mi scalde
Şi sufletul şi gândul, rând pe rând.
Au adunat gutuile lumină,
Ciorchinii sufletului s-au brumat,
Doar plugul raţiunii îmi dezbină
Dorinţele de ce-am realizat.
Şi iar te-adun, te chem de peste vreme,
Cu miezul bun cad nucile din gând;
Simt toamna în văzduh, dar nu te teme,
Am să te-aştept mereu, ca azi, oricând.
34
Sfâşietoare sete
Acum, te simt departe, deşi îmi eşti aproape,
Încerc să te aseamăn cu tot ce văd în jur;
Te-adun din cer şi soare, din lut şi flori şi ape,
Din vrajă şi lumină, voind să-ţi dau contur.
Şi îţi asemăn ochii cu două vii izvoare
Care-şi adună-n mine ale lor limpezi ape,
La care cerbii mândri şi suple căprioare
Ai sufletului codru, vin des să se adape.
Ţi-e părul luciu negru, unduitor în soare,
Iar trupul – lujer fraged, de trestie în vânt,
Prelungi şi vii acorduri – magie de cristale –
Ce dulce mă-nfioară, ţi-e fiece cuvânt!
Ţi-e zbatere de fluturi a genelor clipire
Şi fruntea – pisc în soare, ce luminat stă, sus,
Ţi-e inima o floare, mireasmă de iubire,
Iar dragostea-mi, un astru care nu are-apus!
Ţi-s mâinile descântec când mângâie şi-alină
Durerile-mi din suflet, ce nu se potolesc;
Mi-e dor de-acest descântec ca de o cupă plină,
Sfâşietoarea-mi sete să pot s-o amăgesc!
Strofă risipită
Mi-am pierdut ochii în umbra grea de piatră,
Sufletul orb, cântul speranței îmi strivește
Și pironită-n focul uitării de sub vatră,
Memoria oglinzii prezentu-mi schilodește.
Rugăminte
De-atâta vreme te adun în mine,
Din zori în noapte şi din noapte-n zori,
Precum adună harnicile-albine
Şi mierea şi nectarul de pe flori.
Tu îmi eşti visul, aripa, lumina!
Dar azi, când mă îndrept înspre apus,
Te rog, de poţi, iubito, iartă-mi vina
Că te-am iubit mai mult decât ţi-am spus.
Ninsoare târzie
Ninsoarea târzie, de astăzi mă doare
Şi vise-amurgite din nou îmi trezeşte;
Vorbim despre toate, nimic de ninsoare,
Dar Zâna Zăpezii natura albeşte.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Şi ninge, şi ninge! Atâta de straniu
Zapada se-aşterne – un voal de mireasă –
Şi-n lumea prea plină de-atâta uraniu
Mi-e dor de odihnă, mi-e dor de acasă.
Târzia ninsoare în ochi mă izbeşte,
Mă ninge sălbatic, mă ninge mereu,
Mă-apasă pe umeri şi-o rabd nefireşte
Că-mi spune ceva despre sufletul meu.
Mă doare năvalnic târzia ninsoare,
Aşa precum toamna mă dor toţi cocorii!
Pe sufletu-mi trist şi fără-alinare
Zăpada se-aşterne – protest al candorii.
Strofă risipită
Drumul speranței arde pe punți închipuite,
Prin colții fiarei trece spre pulberi adevărul
Rostogolit pe câmpuri cu roade împietrite
În scutecul durerii pe care plânge cerul.
Târziu de toamnă
E toamnă, e târziu și nu știu cine
Își picură din cer tăcerea mută!
Te simt cum vii să tulburi iar în mine
Tăcerea sufletului. Taci și-ascultă!
Nu zi nimic; nu tulbura tăcerea!
Tu nu-ți dai seama? Un cuvânt de-ai spune
Ai deștepta în mine iar durerea
Iubirii care-ar vrea să se răzbune.
Abia am reușit s-o mint, și-acum
Tu vii s-aduci cu tine iar regret?
Să o trezești cu-al tău parfum?
Nu o trezi! Te rog pășește-ncet!
I-am spus că e târziu și că-n grădină
Și florile-au murit, fiindcă e toamnă,
Că nu mai au căldură și lumină
Și chipul tău nimic nu mai înseamnă!
Tu nu observi ce liniște e-n mine?
Cum toamna-și fredonează trist cântarea?
Cum picură…tăcere, nu știu cine,
Și peste toate-așterne-ncet uitarea?
35
Scrisoare de dincolo
Vă las în valea acestei stinse plângeri,
Eu am plecat spre un alt început,
M-am dus eu primul, sunt mai priceput
Să pun din vreme șeile pe îngeri.
Zvântați c-un zâmbet aripile plânse,
V-aștept la grajdurile de smarald,
Nu vă grăbiți, e încă-amezi și-i cald,
Dar eu v-aștept și chingile sunt strânse.
Când veți veni-n amurg sub înserare,
Vom călări frumoși prin alizeu
În cavalcadă pân’ la Dumnezeu,
Descălecând la tronu-i, la picioare.
Ne-om prosterna cu frunțile alese,
Pe lespedea de nouri luminată,
Cel mai voinic din noi va spune: Tată,
Ți s-au întors feciorii cu mirese.
Pe unde ne-ai trimis a fost și bine
Și rău a fost pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai spus să facem, am făcut,
Și nu te-a dat niciunul de rușine.
Zvântați c-un zâmbet aripile plânse,
V-aștept la grajdurile de smarald,
Nu vă grăbiți, e încă-amezi și-i cald,
Dar eu v-aștept și chingile sunt strânse.
Strofă risipită
Frământ cu piciorul lutul din mine,
Timpane se năruie-n urlet
Și ochi rătăciți în paharele pline
Mai caută-un loc pentru suflet.
Constantin Tiron
 SURÂSUL BUCOVINEI

V A S I L E VAJOGA DECLARAŢIE LA PARCHET

Io, Nurofen Stănescu, zîs Şuriu,

M-am « liberat » de-o lună şî jumate
Şî sunt aci că am o calitate
Pă care cei ce o « cunoaşte »-o ştiu.

Defecte n-am, mânca-v-aş. Nu-s diliu

Nici homalău ca s-o “parchez” prin spate.
Pârnăi le ştie mandea cam pă toate:
Jilava, Poarta Albă, Târgu –Jiu...
Încât, să-mi bag picioru’, nu-s perfect,
Dar n-am căzut, hali-v-aş în defect,

C-aşa cum scrie la « rechezitor »

Şî recunoaşte domnu’ “procoror”,
POVESTE DESUETĂ
Nu pentru vreun DEFECT am fost chemat,
Ci-n CALITATEA mea dă... inculpat!!
Eram elev prin clasele primare,
Când încercam şi eu să prind contur
Şi-ai mei mă învăţau : Ajuns om mare
SPRE ŢARA DE SUS
Să fii exemplu celorlalţi din jur .
(Poetului Dan Dănilă Teodor -in memoriam-)

Să nu te-ncurci cu răii şi cu hoţii, Spre Ţara de Sus cu păduri de smarald

Să fii integru-n mediul social Şi codri cu-armuri de aramă,
Şi-n felu-acesta oamenii, cu toţii, Cuvântul din cronici, arhaic şi cald,
Îţi vor urma exemplul personal! Din file bărtâne mă cheamă.
Şi ce e drept, am strălucit în şcoală, Că-n Ţara de Sus, pe-al Moldovei pământ,
Apoi, ca orice om m-am însurat ; În zvonuri de bucium şi clopot,
Da-n mare, n-am făcut nici o scofală, Se-ntorc voievozii cu pletele-n vânt,
Că am ajuns, se vede,… literat. Se-ntorc voievozii în tropot

Aşa că-n lumea asta cu manele, Şi trec răscolind colb de veacuri pe drum
Baroni locali corupţi şi ipochimeni, Ca-n slova ce-au scris cronicarii,
Pipiţe senzuale şi rebele, Să stea piept de strajă cu oaste duium
Toţi mă ignoră ca pe-un « neica nimeni » ! La veşnic ciuntite fruntarii.

Dar, totuşi, de s-ar pune să-mi contemplu Eu urc înspre Nord prin păduri de smarald
Retrospectiva vieţii, sunt indicii Şi codri tomnatici de-aramă,
C-aş fi citat şi astăzi drept exemplu Fiindcă din cronici, cuvântul cel cald,
Aşa cum mi-au prezis, cândva, bunicii. Din file bătrâne mă cheamă...

.................................................................. Că-n Ţara de Sus, printre obcini de dor

Şi sfinte zidiri – o comoară –
Aaa ! Să nu uit un mic paleativ : Se-ntorc voievozii din vremile lor,
E vorba de exemplu negativ !! Se-ntorc pentru-o clipă să moară!

36
 SURÂSUL BUCOVINEI

NICOLAE STANCU

Urmare Sexul în grup

Și-astfel Păstorel, titanul, Are-un mare avantaj;
Veșnicia și-o petrece, Poți cu alții să te-ntreci,
Vizavii de M Codreanu Iar de ai un mic blocaj,
Și pe-aproape Bolta Rece. Nu-i o dramă... dacă pleci.

Procedeu mai economic La spitalele din țară

Schimbând apa cu sifonul Nu sunt fonduri la spital
Spune-al meu nutriționist Și-oamenii de rând, săracii,
Fracturăm întens colonul Cu batista pe țambal
Și-avem gazele de șist. Aduc... până și gândacii.

Maestrului Haivas Maestrului Deutsch

E dotat cu-o minte brici, Caut poanta-n epigramă
Dar la vârsta lui matură Ca pe-o perlă-ascunsă-n scoici:
Uită pe distanțe mici, N-o găsesc, dar nu fac dramă,
De la mână pân’ la gură. Iscălită e de....Deutsch

Rromi
Consfințind demult cutuma
Rromi-s păsări migratoare
Pe-unde trec, nu sunt ei „spuma”
Da-s o pată... de culoare.
Primarul
Ca primar e-un tip obscur,
Dar te-ajută peste poate,
De-al tău păs îl doare-n cur,
Sau mă rog mai fin... în spate.

Schimb în sistem barter la chinezi Coșbuciană

Nu prea sunt bălțate, oi, Ne-or dojeni iar cronicarii,
Nici pe porci nu pui accentul, Coșbuc se răsucește în mormânt,
Să ne scoatem din noroi, Că doar chinezi și maghiarii,
Completăm cu Parlamentul. Mai spun acum „Noi vrem pământ”

Moștenire
Câte-o vilă fiecare
Frații au primit plocon
Eu, ca frate cel mai mare,
M-am ales cu Parkinson.

37
 SURÂSUL BUCOVINEI
CARMEN PASAT
Încredinţarea
-Mamă!!! mămică!!! Nu mă da!!!
Se trezi lac de sudoare plângând şi tremurând
de frig. Iar se întorsese coşmarul acela înfiorător.
Când va scăpa? Aprinse lumina şi îşi şterse
lacrimile. Mama era tura de noapte, n-avea cui spune
ce-a visat. Bău o gură de apă, apoi se vâri la loc în
pat. Nu mai putea adormi. Lăsă lumina aprinsă.
Îi trecu prin gând că mâine dimineaţă trebuia să
meargă la judecătorie. Între somn şi realitate îşi
deapănă amintirile. O durea copilăria ei. O copilărie
bântuită de absenţa tatălui şi de ultimele cuvinte
rostite de el la părăsirea domicilului. O copilărie
bântuită de gândul că, tatăl ei avea să fie tatăl altor
copii. O copilărie tristă şi mult prea matură pentru
ea.
Care era povestea? Totul începea cam incert,
amintirile erau tulburi şi îndepărtate. Era o zi de
iarnă când a realizat că părinţii ei nu se mai iubeau.
Abia atunci şi-a dat seama că tata nu o mai iubea pe
mama, căci îşi găsise o altă femeie, culmea, cea mai
bună prietenă a lor! Dureros, mult prea dureros!
Îşi amintea că în acea zi era afară la joacă şi
tocmai făcuse un uriaş om de zăpadă împreună cu
alţi copii când, deodată, o văzu pe mama ieşind din
casă desculţă, plângând îngrozită. A căutat-o o clipă
cu privirea rătăcită ca de nebună, a apucat-o de
mână şi i-a zis să fugă fără să privească înapoi. O
trăgea cu disperare, ca şi când după ele ar fi venit
nenorocirea. Curiozitatea de copil a făcu-o să se uite
în spate. L-a văzut pe tata furios strigând ca un
sălbatic să se întoarcă. Îşi aminteşte şi azi cum toţi
copiii se uitau uimiţi, părăsindu-şi jocul, pentru acel
spectacol oferit chiar de părinţii ei. Îi era grozav de
ruşine.
Apoi, ele s-au dus la bunica şi abia acolo a
înţeles câteva fragmente din ceea ce se întâmplase!
Mama fugise de furia tatălui pe care-l găsise mama
în casă cu prietena ei! Ţine minte că nu prea
înţelegea, de ce s-a supărat mama aşa de tare, că
38
doar tanti mai fusese de atâtea ori la ei şi se împăcau
aşa de bine. A fost un şoc, nu putea crede ce se
întâmpla...Acesta a fost începutul unui an în care
copilăria ei nu mai putea fi numită aşa, un an de chin
în care îşi vedea părinţii comportându-se ca doi
duşmani, tatăl ei iubind altă femeie şi alţi copii, care
nu erau ai lui, iar mama plângând noaptea şi
strângând-o în braţe.
În mintea ei se dădea o luptă crâncenă
încercând să-l ierte, dar când el s-a hotărât să
părăsească domiciliul a rostit nişte cuvinte care nu
au putut fi şterse din memoria ei niciodată.
- Şi fata? La ea nu te gândeşti? zise atunci
mama disperată, încercând încă o dată să lege un fir
atât de subţire.
- Creşte-ţi-o, e a ta! N-ai decât să-i aduci un
tată!
Îşi aduse aminte că avea o oglindă pe hol prin
care îl urmărea şi ce a văzut atunci, a marcat-o pe
viaţă. A văzut pentru prima dată ura pe chipul
propriului tată!
Cu timpul , fiindu-i uneori prea dor, se gândea
să-l caute şi să-l întrebe de ce le-a părăsit... Apoi a
trecut peste perioada în care orice amintire îi aducea
lacrimi şi privea trecutul cu indifereţă.
De-atunci au trecut ani buni, iar acum va trebui
să aleagă între el şi mama. Cât ar fi dat să fie şi el
acolo, să-l privească în ochi şi să-l întrebe dacă nu i-
a fost dor niciodată de ea, dacă nu s-a gândit
niciodată s-o caute la şcoală, s-o aştepte în faţa casei,
s-o întrebe dacă are nevoie de ceva, să-i cumpere o
prăjitură... Voia să-l întrebe dacă el a visat-o
vreodată, dacă a plâns când ea era internată în spital,
dacă ştia că-i trebuie uneori bani şi că punea
întotdeauna o farfurie în plus la sărbători, poate că,
vine înapoi acasă...
Tăcea. Privirea îi aluneca stingheră pe feţele
celor din jur, căutând ceva care să-i dea un semn că
totul va fi bine. O ţinea pe mama de mână,
comunicându-i astfel, prin strânsoarea aceea
puternică, teama.
Ce-o aştepta? Care va fi viaţa ei de-acum
încolo? O va despărţi legea de cea cu care a stat atâta
timp? Au oare curajul să-i ia liniştea şi s-o facă să
sufere? Astăzi se va hotărî soarta ei. Va fi
încredinţată definitiv mamei? De ce n-a vrut tata să-i
trimită bani de pensie alimentară niciodată, ca şi
când, n-ar fi fetiţa lui? Lasă, că dacă o întreabă ceva,
va şti ea ce să spună, că doar acum e mare şi pricepe
mai bine cum stau lucrurile...
În sala de judecată e aglomeraţie şi miros de
transpiraţie. Foială multă şi înghesuială la uşa de la
intrare, ca şi când oamenii ar căuta ceva, ce numai ei
ştiu, cu priviri curioase, însă fără a dori să participe
la necazurile altora.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Judecătoarea cea frumoasă, pare de treabă. Ce o
va întreba oare? Acum foieşte un dosar, unul dintre
cele câteva zeci aşezate teanc în dreapta ei.
Nu-i al lor, nu-şi aude numele strigat. Bine că
încă n-o cheamă acolo, în faţă, că şi aşa tremură din
toata fiinţa. Genunchii n-o mai susţin, e moale şi
palidă. Se uită la doamna care scrie, a auzit pe
cineva spunând că e tanti grefiera. Ce obosită pare...
sau poate o fi plictisită, dar e atentă totuşi la fiecare
vorbă. Ca să-i mai treacă emoţiile, o analizează pe
grefieră şi vede că aceea nu priveşte în sală, nici n-o
interesează cine-i cel care vorbeşte, ci doar scrie.
Oare ea ştie exact cum se va încheia totul, ştie cine
va câştiga acest proces? Nici pentru tanti
judecătoarea, nici pentru tanti grefiera care scrie de
zor, nu-i nimic nou, nimic ciudat. Dar pentru ea...
Aude cuvinte fragmentate, vede doamne şi
domni îmbrăcaţi în robe negre care se plimbă în colo
şi în coace, aude că vorbesc în numele altora. Mami
i-a spus că ăştia sunt avocaţii, că oamenii au nevoie
de ei căci îi ajută să deschidă acţiuni, să facă
plângeri, să facă întâmpinări şi să ceră recursuri. I-a
mai spus că oamenii apelează la foruri de judecată şi
umblă pe drumuri luni şi luni de zile, că avocaţii
trebuie plătiţi ca să te ajute, numai că ea n-avea bani
să dea la avocat, aşa că se apară singură.
De cine se apără? Ce se poate întâmpla? E
speriată, i se face foame şi somn, vrea să se termine
odată totul şi să se ducă acasă. Apoi se întoarse să
vadă cine a intrat în sală şi-a tuşit aşa de tare. E unul
din vecinii lor, chemat martor în proces. Îi este
ruşine de el. De ce a trebuit să vină. Ce-l interesează
pe el, că mama nu se împacă cu tata? De unde ştie el
dacă ei îi va fi rău sau bine? Ce ţi-i şi cu judecata
asta... Vor să facă încredinţarea ei. Cum adică
încredinţare? Cui? Adică ea trebuie să se împartă?
Între cine şi cine? De ce trebuie sa fie dată unuia,
sau altuia? Nu amândoi sunt părinţii ei? De ce
trebuie ca ea să decidă pentru ei, doar părinţii pot
decide pentru copii! Ea îi iubeşte pe amândoi
deopotrivă, deşi pe tata nu l-a văzut de atâta timp.
Însă l-a iertat de mult.
În mintea ei fragedă se învârt problemele unor
oameni mari, care nu-s în stare să şi le rezolve
simplu şi frumos, fără s-o ţină pe ea la mijloc.
Privind în gol, se gândeşte la ceea ce simţea mama
în acea clipă, la cât îi va fi de dor de tata . O viaţă
întreagă.
Se întoarce la realitate. Care dintre doamnele
de acolo e avocat şi care e judecător? Sunt îmbrăcate
la fel...După ce le cunoaşte mama când zice, ,,uite
asta e avocata lui ’’ . Oare de unde ştie avocata totul
despre ei?
Câte nopţi s-a gândit la clipa asta, câte zile s-a
tot ascuns în camera ei suferind că s-a ajuns aici. A
39
plâns aşa de mult, încât credea că s-au scurs toate
lacrimile din ochişorii ei trişti, mari şi căprui.
Simţea o durere profundă în suflet şi numai
oftatul adânc, din toată fiinţa ei, o mai uşura câte
oleacă.
Îşi aude numele strigat şi mama o împinge
uşurel, făcându-şi cu greu loc printre oamenii din
sală. Chipul judecătoarei a devenit dintr-o dată trist.
Grefiera a ridicat pentru prima oară privirea de pe
hârtiile ei. În sală s-a făcut linişte deplină.
La bară, în faţa instanţei, se afla un copil! La
toate amintirile ei i se va adăuga şi clipa aceasta.
Trebuie să-şi decidă viaţa singură, să spună în faţa
tuturor, ceea ce o chinuie.
Abia apucă judecătoarea s-o întrebe ceva, când
se aude vorbind:
- Nu eu i-am despărţit! Eu nu-s vinovată ! Îi
iubesc pe amândoi la fel şi vreau să fie iar împreună.
Doamna judecător, eu vreau să am şi mamă şi tată !
Toată sala lăcrimează. Ea plânge în hohote, cu
capul înăbuşit în rochia mamei. Mama plânge şi ea,
iar judecătoarea se uită la grefieră:
- În pronunţare! Şi adaugă cu glasul trist: dragi
părinţi, copiii dumneavoastră vă sunt cei mai duri
judecători!
Carmen Pasat
MIRELA GRIGORE
Am venit la tine, Bucovina!
Am pășit pe plai bucovinean
Să-mi încarc simțirea adormită,
Să-mi clătesc privirea obosită
De prezent trăit cu-amar și-alean.
Am venit la tine, Bucovina,
Să-mi dai seva de român sadea
Să-mi aduci puterea de-a ierta
Tot ce azi e trist în țara mea.
 SURÂSUL BUCOVINEI

Printre ctitorii mă porți pios O, lingușeală, piei din lume,

Și-mi revăd strămoșii la răscruci, Ne-am săturat de farisei...
De la geți la Ștefan tu mă duci Să facem ierarhii pe bune,
Peste plaiul tău armonios. Cu demnitate în idei.
Am venit la tine, Bucovina,
Să îmi dai curajul și puterea, Eu astăzi mi-am jurat pe soartă,
Să înfrunt și vântul și furtuna Că vom scăpa de toți acei,
Ce ne risipesc în van averea. Ce lingușesc din poartă-n poartă,
Punând bir greu la portărei.
Lada ta de zestre încă geme
Răspândind din raiul tău trecutul,
Doar istoria mai poartă scutul Broasca râioasă și Brotacul
Pentru românimea în extreme.
O broască mică și râioasă
Am venit la tine, Bucovina, Pe lac de treabă își vedea,
Pentru că prezentul mă apasă Însă surata ei, Brotacul,
Ne-a culcat patriotism și pofta O tot blama și-o necăjea:
De-a mai fi români la noi acasă! Ba că-i urâtă, bubăroasă
Ca are pielea cu negi mulți…
Au plecat românii mei prin lume Dar broască noastră, serioasă,
Și-au uitat trecutul și-a lui casă, Zicea: — Nu-i bine s-o asculți!
Parapetul țării astăzi geme Că de la aste trebi se poate
De acei ce sigur nu le pasă. Să iști futună peste lac
Și ca să facem treaba bună
Doar la tine este, Bucovina, Prefer să n-aud și să tac.
Vraja care poate să trezească
Pe românul rătăcit prin vremuri O vară-ntreagă a sâcâit-o
Care nu mai știe să rodească. Dar ea, săraca, a tăcut...
Să spălăm privire-n zestrea vie Până-ntr-o zi, când barza albă
Să gustăm doar sevă din trecut Le-a depistat. Și ce-a făcut?
Ca românul, astăzi, iar să fie, A dat să prindă pe râioasă,
Pentru țară, pavăză și scut. Dar n-a putut, de negii plini
Cu picuri de otravă fină
Odă lingușelii Pentru dușmanii cei haini.

O, lingușeală, de-ai fi moartă, Și-atunci în goana-i după hrană,

Am avea șefi corecți și buni, Brotacul-l prinde furioasă...
Că ești doar vorba care poartă Și-nghite, plescăind broscuța:
În funcții... mulți șacali nebuni. — Ce bună-a fost! Ce delicioasă!

O, lingușeală, de te-ai duce Azi, broască mică și râioasă

Și Dumnezeu de te-ar ierta, Trăiește, clar, mai liniștită,
Ți-aș pune epitaf pe cruce: Că nu e pradă prea ușoară
,,M-am dus, te rog, nu mă scula!”. Când pielea-o are ,,,hidoșită.

O, lingușeală, de ,,ai trece Morala este una cu temei:

În lumea celor drepți și buni”, Când râzi de altul, rău închei…
Cum ar putea ca să mai urce Dar ceea ce mai trebuie să știți,
În ierarhie proști imuni? Nu haina face azi pe om
Ci, mai degrabă, ce el are
E trist- constat cu neputință- În asenalul ,,din dotare”.
Că ești în vogă peste tot,
Iar omul ce ,,nu-și dă silință”, Ce a avut râioasa-n plus
E luat de prost sau de netot. În fabulă pe scurt am spus.

Mirela Grigore

40
 SURÂSUL BUCOVINEI

ICA UNGUREANU

În urma unui picnic Scrisoare către Ştefan cel Mare

Constat, ca orice bun român
Că, dup-o masă copioasă, Cum sufletul de jale-mi geme,
Doar ambalajele rămân; Să-mi ierte îndrăzneala Domnul,
Gunoaiele... s-au dus acasă. Că dup-atât amar de vreme,
Cu proaste veşti îţi tulbur somnul.
Moştenirea
Moldova ta, de altădată,
Cu banii ce i-am cheltuit, Lăsată moştenire nouă,
Atâţia ani la tribunal, E astăzi marginalizată,
Desigur, aş fi reuşit, Măria Ta, şi-i ruptă-n două.
Să cumpăr... satul meu natal.
Bucăţi din trupul românesc,
Multimili-ordinarul Peste-ale Prutului vâltori
Este fericit şi ştie Înstrăinate, se privesc
Cum să înmulţească ronul: De parcă-s vitrege surori.
Duce la spălat o mie
Şi la stors, ia milionul. Domniţele cu fragezi sâni,
Pe vremea ta, neprihănite,
Unui erou post-revoluţionar Se-aruncă-n braţe de păgâni,
De bunăvoie, nesilite.
După „noaptea furtunoasă,
Alta-i viaţa ta, monşer:
„Maţe fripte” ai la masă, În locul hoardelor barbare
„Coate goale” când e ger. Pe care tu le-ai izgonit,
Azi cetele parlamentare,
Guvernanţilor Sunt puse pe căpătuit.

Întreg poporul, din păcate, L-au stors, la sânge, pe sărmanul

Constată azi dezamăgit,
C-aveţi răspunderi limitate...
Şi un tupeu nemărginit.
Unui potenţial conducător
În vremuri când prosperă hoţii
Şi plagiatul e la modă,
Un singur dor avem cu toţii:
Să-l plagiezi pe Ţepeş-Vodă!
Popor al dragului tău plai;
Şi tot ce mişcă, râul, ramul,
Ei vând en gros şi en detaille.
P.S.
Când bunul Dumnezeu ne-o da,
Un domn viteaz şi drept, ca tine,
Ţi-oi scrie iar, Măria Ta...
Şi-atunci vom auzi de bine!

41
 SURÂSUL BUCOVINEI

I O A N NITU

Prima zi de școală

Cu brațele pline de flori Și-ncolonați doi câte doi,

Și-mbrăcați de sărbătoare, Intrăm în sălile de clasă
Pornesc spre școală de cu zori Și cu emoții inima,
Copii cu fața zâmbitoare. Din pieptul nostru dă să iasă

Sunt plini de vise,de speranțe, Din prima bancă iat-apare

Sunt minunați când picotesc. Cu un buchet de flori frumoase
Ei vin acuma din vacanță Ea, între flori frumoasă floare,
E toamnă iar Și Doamne,multe povestesc. O școlărița cam sfioasă.

Zilele sunt tot mai scurte, Ținând pe mama lor de mână Se-ndreptă-ncet spre-nvățătoare
Nopțile mai lungi ne par. Cei mai mici sunt cam mirați Ce avea-n gene stropi de rouă
Semn că vara se cam duce Și nu îndrăznesc să vină Și-i dăruiește câte-o floare.
Și-o să fie toamnă iar. În clase când ei sunt chemați. Ne-a dat atunci curaj și nouă.

Păsările călătoare Dar î nvățătoarea noastră Și fiecare se grăbea

Pleacă-n zbor spre miazăzi. E la fel precum o mamă. S-ajungă iute-n preajma ei.
Se va duce vara oare Ea pe toți îi ia de mână Plină de flori doamna era
Și din nou toamnă va fi? Ea pe toți îi ia în seamă. Și plini de lacrimi ochii ei.

Pustie-mi pare ulicioara,

Frunzișu-n codru-i tot mai rar.
De ce ne părăsește vara A venit toamna
Și vine toamna iar?

Se tot adună în cămară, Pe-a copacilor podoabă Pe-o cărare ce se pierde

Însă, eu, nici n-am habar Cad brume si firave ploi. În adâncul codrilor,
C-a trecut și-această vară Mulți acuma se întreabă: Stau și-ascult fără suflare
Și-o să fie toamnă iar. -„A venit tomna la noi?” Boncănitul cerbilor.

De rod livada este plină A copacilor frunzare De pe munții fără capăt

Și fân se tot adună în fânar. Se răresc pe zi ce trece. Tot coboară în zăvoi,
De ce toamna s-a grăbit să vină Părăsită balta pare, Într-un cânt prelung de clopot ,
Și vara, iată, pleacă iar ? Apa este tot mai rece. Blânde turmele de oi.

Te-aș ruga iubită vară Păsările cântătoare Multe treburi se adună

Să mai stai, dar în zadar. Ce-au fost fala codrului, Și se fac acum în grabă.
Eu pornesc din nou la școală, Au plecat,în grabă mare A căzut și prima brumă,
Semn că este toamnă iar. Către zarea sudului. Frică mi-e că este toamnă.

42
 SURÂSUL BUCOVINEI
D A N TEODORESCU
Adorm cuvinte nestrigate
Toate păsările îmi cuprind mâinile
şi le poartă prin văzduh şi prin ceaţă
şi prin cuvinte nestrigate
şi prin dimineaţă.
Toate păsările mi-au cuprins ochii
şi îi aruncă în albastrul pământului
şi în setea cea fără întoarcere
şi în nemernicia cuvântului.
Toate păsările mi-au furat aripile
şi le petrec acolo departe
spre fântâni cu apă de izvor limpede
şi mai departe, poate.
Toate păsările mi-au dorit legământul
şi l-au ascuns sub piatră şi sub sânge
şi sub pasărea taină din mine
şi sub pasărea ce plânge.
Toate păsările mi-au ucis zeii
şi mi-au săpat pământul de sub
cuvinte
toate păsările mi-au secat zborurile
şi fuga din jurământe.
Spre singurul drum
Câte petale mă cuprind în amiezi
cu cât somn m-acopăr pe pleoape
cu cât vis m-aştern pe chip
şi pe şoapte...
Câte chemări mă doresc în asfinţit
cu pajişti de foc şi nemurire
cu plecări în arcade de timp
şi iubire...
43
Rugă de taină
Am băut în amurg din fântânile timpului
care mă acopereau ca pe o insulă amară
şi am simţit vântul care mă alungă
aruncându-mi mintea într-un chip de ceară.
Pictam ochii roşii şi păcatul verde
mâini nu aveam, iar sufletul din mine
îmi picura prin buzele reci de nepăsare
căutând în abis drumul spre tine.
Ce departea este noaptea, nu mai pot s-o ajung
pătrunde-mi în gând rugă de taină,
căci am băut din fântânile timpului în amurg
şi apa era crudă, spurcată, haină !
Cu frunctele iubirii
Coboară din adâncuri miresme nevăzute
o luntre lin pluteşte ca o pădure-n timp
şi din duioasa vreme se naşte în cetate
o herghelie sfântă crescută-n anotimp.
O, cer de libelule mă-ndeamnă să culeg
un fruct de pe o rază de dor de libertate
aşa precum un sunet de vis de nebunie
mă-npresură-n cuvinte şi-n vorbele de şoapte.
De ce nu vii acuma, eu sunt puternic, sacru
şi mai blajin în sunet, crescând în dorul sfânt
cu fructele iubirii cobor în adormire
cu fructele iubirii mă-ndemn spre legământ.
Câte dorinţi mă şoptesc în pridvor
cu ferestre deschise spre legământ
cu sufletul meu crescut în dorinţa
de cuvânt...
Câte virtuţi am uitat să doresc
cu anotimpul în şoapta de-acum
şi cu mine coborându-mă supus
spre singurul drum...
 SURÂSUL BUCOVINEI
DECEBAL ALEXANDRU SEUL
Nebunică
Am trecut cu tânărul, căruia i se spunea astfel,
de mai multe ori frontiera, pe cale pietonală, în ţara
vecină-Ucraina. Colegul de voiaj îmi era de folos
îndeosebi la tălmăcirea pe româneşte a limbii
ucrainene, care diferă oarecum de graiul huţul de pe
meleagul meu de habitat. Şi cam de fiece dată ,,se
răcorea(?)" cu tăria tradiţională (vodcă) de vreo 40
de grade, băutură care la vecinii noştri se bea cam un
pahar, deodată, şi punct, nestându-se la taclale, mai
multă vreme, ca pe la noi. Nebunică însă aşa, domol,
golea o jumătate de litru, ameţindu-se doar un pic, în
ciuda partenerului său de licori bahice, adică a
subsemnatului, care-şi potolea setea cu o singură
sticlă de bere. Cred că nu-i prea convenea gestul
meu firesc, mai ales, fiind vară. Licoarea savurată
îmi dădea puţin curaj de a străbate cu pasul cei
aproximativ 3 Km. distanţă între magazinul
respectiv şi frontieră. La vamă Nebunică nu prezenta
vreo stare generată de consumul alcoolului, decât i
se putea imputa eventual că-i ,,prea vorbăreţ".
Drumuşorul spre patrie era de fapt o cărăruie scurtă,
străjuită de brazi, fapt ce-i conferea un farmec
aparte.Totuşi prin sat la întâlnirile cu tânărul
respectiv încercasem să-i examinez comportamentul
din viaţa cotidiană. Câştiga banii robotind zi-lumină
prin gospodăriile unde era chemat folosindu-se de
fierăstrău mecanic şi topor. După ce secţiona
tulpinile destinate pentru a deveni calaburi, pe
aceştia îi despica.
Cât de aprig putea să fie la această muncă
aproape că, din ce mai auzisem, nu reuşeam să cred
chiar totul. Şi tânărul n-avea mai mult de vreo 25 de
ani! Mă întrebam astfel privind cam neputincios la
grămada de calaburi din ograda
44
mea, ce ajungea până aproape de acoperişul casei, e
drept, cam scunde. Şi fără prea multă tăgadă
hotărâsem cu soţia, amândoi fiind vârsnici şi
bolnavi, să-l căutăm şi din,,piatră seacă"că era mereu
ocupat pe la oameni, poate în două-trei zile ,,ne
rezolvă" combustibilul pentru iarna noastră lungă să
ne ajungă. Îi vom plăti cât ne va cere. Hotărârea
fiind luată şi contactându-l urma ,,să ne aşteptăm
rândul". Fiind foarte căutat, sosirea lui în curtea
noastră era ca şi o mare şansă dar şi bucurie.
Şi iată că sorţii ne-au surâs, de altminteri
rămâneam în pragul deznădejdii, deoarece nu
reuşisem nici după zadarnice căutări, să găsim
vreo,,mână de lucru". Încă era în cumpănă ziua cu
noaptea când Nebunică se ivise la poarta noastră. Nu
apucaserăm să-i spunem ce şi care-i chestia că el
dintr-o privire aprecie movila de calaburi, de
mâncare nu dorise să audă. Se recomandase Petru
Şesureac şi ne ceru flexul. Îşi făcu lama uneltei
,,brici" îl auzisem bine.
Acuma eu nu ştiu: săreau scânteile din
calaburii despicaţi sau din lama toporului său. Oho,
trecuse şi amiaza iar Petru Şesureac, alias Nebunică,
la o scurtă pauză se luptă cu o pâine pe care o mistui,
apoi bău două căni de apă îşi scuipă în palme şi nu
se lăsă de mânuitul toporului său ,,fermecat" până ce
nu termină cu grămada.
Fusesem oare martorii unei himere, a unui spectacol
halucinant ori treaba durase o singură zi? Răsplata
muncii lui Nebunică fusese pe măsura recordului
său. Aşa ceva nu mai văzuserăm în viaţa noastră.
Desigur condiţia fizică excepţională a tânărului nu
putea fi decât pentru satul nostrum aciuat între ape şi
munţi, o înzestrare de la Dumnezeu.
 SURÂSUL BUCOVINEI
NELU LATES
În memoria învăţătoarei Cristina Puzariuc
Mulțumiri târzii
Eram un puști cam speriat
Necunoscutu-mi da fiori,
Dar cu blândețe atunci m-ați mângâiat
Când eu, timid, v-am dat trei flori.
Atunci, un înger m-a atins
Și am simțit că va fi bine.
Din suflet teama mi s-a stins,
Pluteam de fericire-n mine.
Așa a fost cum am simțit,
Icoana vie-a vieții mele
Cu mama v-am asemuit
Și cu folos în toate cele.
Vă mulțumesc! Iubită doamnă,
Cum stea sunteți acuma între stele
Și nu va fi-nceput de toamnă,
Să nu vă dăruiesc trei floricele.
Îmi este dor și totodată jale
Că nu v-am mulțumit îndeajuns
Iubită, dragă doamnă-nvățătoare
Acum, când soarele-a apus.
Și îngerii plâng
Cu amândouă mâînile,
Îngerul și-a sters lacrimile
Ce-i șiroiau pe fața luminoasă.
Și-a scuturat aripile
Ca după un vis urât
Apoi a luat sufletul în brațe
Și a zburat cu el spre rai.
Nouă ne-a lăsat trupul
Să-l jelim cum se cuvine.
Ba nu! N-a luat sufletul.
Îngerul a luat în brațe un alt înger
Și s-a dus cu el spre rai,
Să se îmbogățească raiul
Cu încă un înger.
Îngerul care a vegheat pe pământ
Asupra a sute de copii.
45
OANA MARIA SOROHAN
Melancolie de toamnă
Cad frunze, vine toamna iar,
Alungă bucurii și seamănă tristeți
Și iarăși ți se pare că-n zadar
Te vei trezi în multe dimineți.
Dar stai! Se poate și mai rău.
Ușor te-apropii de o zi
Când te desparți de Raiul tău
Și-atuncea nu te-i mai trezi.
Privind de undeva, de Sus,
Absent, dar totuși printre ei,
Cum s-or bucura că nu-s,
Îi voi vedea pe-acei mișei.
Nu-s lângă ei și nu mă văd
Că sunt cu mult în fața lor.
De m-ar vedea, ar fi prăpăd.
Să fii ca mine nu-i ușor!
***
De-aș bate la pas pământul,
Tot acasă mi-ar sta gândul
Că pe unde am umblat,
Loc ca Vama n-am aflat.
Se ascunde între dealuri,
Pe ale Moldovei maluri,
Se-ascunde după un munte
Și are oameni de frunte.
Cine pe-aici a trecut
S-a mirat cîte-a văzut:
Paduri, dealuri și izvoare,
Câini cu turme de mioare.
Vamă, Vamă, a noastră mamă,
Ai dat lumii fii de seamă
Și de-o fi bine și trai,
Știu că mulți o să mai dai...
 SURÂSUL BUCOVINEI

MIHAI BURDUJA

CÂTEVA ÎNTREBĂRI „CARDINALE” DIN LUMEA INFINITĂ A EŞICHIERULUI

1. Încotro să mă îndrept spre a defini şahul spre înţelesul tuturor?

2. Am învăţat şahul pe când eram de-o şchioapă, joc fără întrerupere
de peste 60 de ani, mi-am procurat multă bibliografie şahistă,
dar credeţi că ştiu ce este şahul?!...
3. Şahul este un sol al viitorului, ori o relicvă a trecutului?
4. Şahul este un bun univerrsal.Cum ar fi lumea fără el?
5. Dacă oamenii n-ar juca şah, lumea n-ar mai exista?
6. Se poate evalua conţinutul spiritual al şahului?
7. Vă puteţi imagina ce ocean dezlănţuit zace pe o minusculă tablă de şah?
8. Merită oare iertaţi cei care nu cunosc deliciile şahului?
9. Cine nu ştie logic să gândească, cum ar putea să joace şah?
10. Cine va desoperi vreodată raza laser care să-l ducă până în străfundurile şahului?
11. Inepuizabile sunt tainele nedezlegate ale şahului! Oare până când?
12. Cine a câştigat vreodată o partidă dificilă fără să rişte nimic?
13. Cum am putea aprecia victoria dacă n-ar fi şi gustul amar al înfrângerii?
14. Iubiţi frumuseţea, armonia, lupta de idei? Faceţi-vă prietenul şi protectorul şahului.
15. Când te afli prea mult în defensivă, nu simţi o tainică dorinţă de atac?
16. Calul: Ştiu că sunt la fel de inteligent ca şi cel ce mă ţine de frâu în fiecare partidă.
Dar este oare aceasta o dovadă de inteligenă?
17. Câţi dintre jucătorii care în „deschidere” joacă precum marii campioni,
vor ajunge pe piscurile atinse de aceştia?
18. Mulţi jucători poartă în inimi amprente de maestru,dar, oare, sunt în adevăr?
19. Numai jucătorii urâţi ştiu să se poarte frumos cu propriile dame?
20. Enciclopedia şahului: Patria ciclopilor şahişti?
21. Care mare maestru este atât de cunoscător al şahului încât să se lipsească
de studiu neîntrerupt?
22. De ce şahul nu are insuficienţe şi imperfecţiuni?
23. Tare aş vrea să ştiu unde e şcoala în care se învaţă care-i drumul spre măiestrie?
24. Unde s-ar mai putea ascunde regele în faţa unui mat inexorabil?
25. E oare raţional ca viaţa unui rege să depindă de capriciile unui nebun?
26. Cine-i atât de nepăsător încât o partidă nemuritoare
să nu-l poată seduce, să nu-i subjuge întreaga fiinţă?
27. Dilema patzerului; Să-i dau ,mat sau să fac remiză?!
28. Dispariţia patzerilor oare ar depopula lumea şahului de neaveniţi?!
29. Este oare îngăduit unui om, în depline facultăţi mintale ,
să vorbească în termeni necuviincioşi la adresa şahului?
30. Cine urmează după ruşi în ierarhia şahului mondial?
31. Va păşi vreodată şahul pe ultimul său drum?
32. Oare în mintea cărui anonim a încolţit veşnicia şahului?

Din volumul „Perlele eşichierului”, aflat în pregătire

46
 SURÂSUL BUCOVINEI

ŞAHUL niciodată nu va fi pe placul oamenilor mărginiţi

MOTO: Orice om, care iubeşte ŞAHUL, îmi este bun prieten

1. ŞA HUL: Soare pentru minţi luminate.

2. Minţile obscure fac alergie la ŞAH.
3. ŞAHUL: Minune fără egal care încearcă să ne cureţe mintea de steril.
4. ŞAHUL e mister continuu, inaccesibil minţilor confuze.
5. Pentru cei de vârsta a treia ŞAHUL este un miraculos leac terapeutic. Dar nu numai pentru ei.
6. ŞAHUL: O puternică sursă de lumină pentru minte. Să n–o umbrim niciodată.
7. Cei cu inteligenţă mediocră înfierează ŞAHUL pentru că acesta le depăşeşte puterea lor de înţelegere.
8. ŞAHUL e a celora care-l străbat cu adâncimile gândului.
9. ŞAHUL: Un fel de medicament sufleteasc de mare folos.
10. ŞAHUL este un element indispensabil sănătăţii spirituale. El împrospătează şi înviorează gândurile
apatice, minţile lâncezite.
11. Frumuseţea ŞAHULUI este mai înaltă decât Everestul; profunzimea lui mai adâncă decât Pacificul.
12. A juca ŞAH şi a nu înţelege ce faci este asemănător cu a vâna sau a pescui şi a nu prinde nimic.
13. ŞAHUL însănătoşeşte sufletul, căleşte gândirea şi luminează raţiunea umană.
14. Numai un om nedezvoltat intelectual poate să nu iubească ŞAHUL.
15. După gradul în care este preţuit ŞAHUL,se poate recunoaşte gradul de cultură şi inteligenţă a unui ins.
16. Forţa spirituală a unei naţiuni se poate cunoaşte şi după cât de dezvoltat este ŞAHUL în acea ţară.
17. ŞAHUL spulberă sterilitatea minţii, incită gândirea şi deschide câmp larg imaginaţiei.
18. Pasiunea şi gustul unei femei pentru ŞAH sunt dovezi incontestabile a unei minţi subtile şi alese.
19. A juca ŞAH nu înseamnă a muta piese, ci a acţiona cu creierul.
20. Cine a venit în ŞAH fără să priceapă nimic din el, mai bine şedea acasă.
21. ŞAHUL va exista totdeauna pe lume pentru cei ce sunt demni de el.
22. Marile minţi vor derapa totdeauna şi spre ŞAH.
23. Puţini oameni au o noţiune bine fixată despre ceea ce se numeşte ŞAH.
24. Ca să iubeşti ŞAHUL trebuie să-l… înţelegi!
25. Toate creierele sănătoase vor oxigena şi pasiunea pentru ŞAH.
26. Totdeauna spiritele mediocre au osândit ŞAHUL, pentru că acesta a depăşit cu mult „stearpa lor
înţelepciune”.
27. Cei care nu ştiu să tragă foloasele ce decurg din practicarea jocului de ŞAH, să lase ŞAHUL în pace.
28. Cine în tinereţe nu s-a lăsat copleşit de frumuseţea unei poezii, de fiorii dragostei, de miracolul muzicii şi
de cel al ŞAHULUI, acela poate să-şi considere tinereţea pierdută fără urme.
29. Fără ŞAH fericirea omului e mult mai anemică.
30. Pentru ochiul superficial şi inima nesimţitoare ŞAHUL are încăperi tainice pe care nu şi le va deschide
niciodată.
31. Se poate trăi şi fără muzică, şi fără poezie, şi fără ŞAH, dar mult mai anost.
32. Pentru foarte mulţi oameni, ŞAHUL rămâne pentru totdeauna un ţinut de… nepătruns!
33. Mulţi chemaţi,dar puţini aleşi este o maximă perfect valabilă şi în ŞAH.
34. În ŞAH înving acei care au mintea mai bine organizată.
35. Cine spune că ŞAHUL e pierdere de timp, cu siguranţă nu ştie să-şi petreacă timpul liber.
36. A învăţat ŞAHUL la şapte ani, dar de atunci nu i-a mai apărut nici o circumvoluţiune!
37. Spiritele mediocre vor condamna totdeauna ŞAHUL, pentru că acesta le depăşeşte înţelegerea lor
limitată.
38. În ŞAHUL de performanţă nu intri ca într-un tren cu locuri rezervate.Îţi trebuie afinităţi mai tainice.
39. Indivizilor cu minţi obscure ŞAHUL li se pare un sport de prisos.
40. În adâncurle ŞAHULUI nu se poate coborî nici cu lifturile computerizate.
41. Cine dispreţuieşte ŞAHUL se dispreţuieşte pe sine.
42. Nepricepuţii fug de ŞAH, oameniui luminaţi îl caută.
43. Pentru ochiul superficial toate încăperile ŞAHULUI sunt închise.
44. Prin Arcul de triumf al ŞAHULUI să nu treacă toţi nechemaţii.
Spicuite din volumul „Perlele eşichierului”în curs de finisare

Mihai Burduja

47
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN MUGUREL
Cogito III
Avem mult de învăţat până a putea înţelege
cât de puţin este ceea ce ştim.
Între ceea ce este şi ceea ce ar putea fi,
există o distanţă mult mai mare decât crede
cel care ar vrea să anuleze diferenţa.
Dacă gândeşti fără să faci, rar se întâmplă
să greşeşti, dacă faci fără să gândeşti nu
poţi scăpa de consecinţe. În ambele cazuri,
din umbră, pândeşte regretul.
Nu-mi plac oamenii care îşi închipuie că
şi-au făcut o lume de comandă în care nu
au motiv pentru a ţine seama de voinţa
celorlalţi.
Ce te face să crezi că reprezinţi mai mult
decât eşti?
Abia către sfârşit începi să înţelegi cât de
interesantă ţi-a fost viaţa.
Dacă vrei ceea ce nu-şi doreşte nimeni, ai
posibilitatea să obţii.
Dacă te-ai născut slugă şi ţi se pare normal
să trăieşti ca atare, înseamnă că nu meriţi
mai mult.
Tinereţea trebuie trăită la timpul potrivit,
altfel fantoma ei te urmăreşte toată viaţa.
Nimeni nu poate fi atât de prost încât să
creadă, în mod serios, că ştie totul.
48
SASU
Prefer cartea în care autorul a creat o lume
în care să nu mă simt stingher.
Glorificarea exagerată a trecutului naţional
nu înseamnă istorie.
Persoanelor care nu au obiceiul faptelor, le
rămâne timp pentru a critica pe cei care fac
câte ceva.
Acum, când îmi dau seama că nu ştiu mai
nimic, înţeleg cât de puţin ştiam atunci
când credeam că ştiu mult.
Există oameni cărora dacă nu le spui ceea
ce vor să audă se enervează; ceartă sau
tăcere, o discuţie nu poate avea loc.
A vorbi despre aabsolut unor persoane care
nu pot depăşi condiţia mamiferului, este un
exemplu de acţiune inutilă.
Într-o lume în care mulţimile îşi doresc
imbecilizarea şi îşi aclamă călăii, obiceiul
de a gândi este lovit de inutilitate.
Rămâne de văzut dacă izvorul fericirii este
mai aproape de locul cu mai multe virtuţi
sau de cel cu mai multe greşeli.
Dinozaurii au dispărut datorită unei crize,
nu economică dar majoră, care i-a obligat
să accepte o nouă ordine mondială, adică
să dea prioritate şopârlelor.
Abia atunci când nu ai cu cine împărţi o
bucurie, îţi dai seama cât de singur eşti.
 V A M A D E A L T ĂD A T Ă

31 mai 1936. Inaugurarea monumentului dedicat eroilor vămeni căzuţi pe diferite fronturi ale
Primului Război Mondial. În Foto 1 dreapta și în Foto 2 centru se află Constantin Nedeloi,
președintele Comitetului Filialei Vama a Societății Cultul Eroilor.

Foto 1 Foto 2