George Coșbuclumile Limbajului

RADU DRĂGULESCU
GEORGE COȘBUC
LUMILE LIMBAJULUI
EDITURA UNIVERSITĂȚII „LUCIAN BLAGA”

SIBIU, 2016
1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DRĂGULESCU, RADU
George Coşbuc : lumile limbajului / Radu Drăgulescu. - Sibiu : Editura Universităţii
"Lucian Blaga" din Sibiu, 2016
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-12-1313-9
821.135.1.09 Coşbuc,G.
2
Cuprins
Legenda ........................................................................ 5
Originile ........................................................................ 19
Năsăudul ........................................................................ 32
Clujul ......................................................................... 43
Sub Arini ...................................................................... 56
Bucureștii ..................................................................... 72
Coșbuc și Maiorescu ......................................... 72
Balade și idile .................................................... 78
L-au prins! ......................................................... 81
Prin redacție ....................................................... 96
Acasă ................................................................. 102
Numai una ......................................................... 110
Absența .............................................................. 116
Moștenirea culturală ................................................... 121
Cultivarea sătenilor .................................................... 139
Traducător ................................................................... 145
Înșir-te, mărgărite! ................................................... 149

Mitopoetica ................................................................ 162
Natura și lumea vegetală .......................................... 229
Gradina Maicii Domnului ....................................... 259
Floare de sânge ......................................................... 280
Zamolxe, c-un întreg popor ...................................... 289
Turnurile tăcerii ........................................................ 298
Închinați-vă, popoare ................................................ 320
Pana de cocoș ............................................................. 341
Pana de curcan .......................................................... 347
Arta limbajului .......................................................... 349

Competență și performanță lingvistică ............ 369
Particularități stilistice ............................................. 375
Valori expresive ale particularităților fonetice 381
Structuri lingvistice ale rimei și valorile lor
expresive 390
Dicționar de rime …………………………..... 402
3
Particularităţi lexicale ……………….…….. 422
Regionalismele ……………..………. 423
Neologismele …………………..…… 424
Arhaisme ……………………………. 424
Derivarea ……………………………. 426
Expresivitatea abaterilor de la normele
morfosintactice 435
Substantivul …………………………. 435
Articolul …………………….……..… 437
Pronumele …………………………… 438
Adjectivul …………………………… 439
Verbul ………………….……………. 440
Conversiunea ……………………….. 442
Stil direct. Stil indirect ……………… 444
Topica ……………………………….. 457
Structura predicatului …………….…. 462
Structura complementelor …………... 464
Simetria sintactică …………………... 465
Analiza structurilor comparației la nivelurile
limbii 479
Epitetul ………………………………………. 492
Metafora …………………………………….. 494
Simboluri ………………………….………... 505
Cromatismul ………………..……….. 521
Onomastica ………………………..….……… 523
Sus inima! ……………………………………….. 579

Anexa …..………………………………..……….. 583
Bibliografia scrierilor lui George Coșbuc … 585
Bibliografie specială ...………………………….… 637
Bibliografie generală …………………….…….…. 677
Indice de titluri …….……………………………… 709
Indice de nume ……………………………….…… 729
Indice toponimic ……………………………..…… 749
4
Legenda
Având la bază o teză de doctorat definitivată cu mai bine de zece

ani în urmă, completată cu o serie de cercetări ulterioare, cartea de față,
publicată la moment aniversar: 150 de ani de la nașterea poetului,
însumează perpetua noastră preocupare față de biografia și opera lui
George Coșbuc. Acest volum cuprinde adăugiri și revizuiri ale
materialelor publicate în Limbaj și Poezie în opera lui George Coșbuc,
Sibiu, Editura Universității, 2004, George Coșbuc. Din Paradis către
Infern, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2004, George
Coșbuc. Mitopoetica, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2005 și
ale unor studii publicate în reviste de specialitate din țară și care sunt
specificate în Anexa de la pagina 583 a acestei cărți.
În volumul de față am adus o serie de adăugiri, am adus la zi
bibliografia necesară, evidențiind uriașul ajutor pe care l-am aflat în
reeditarea operelor coșbuciene de către Gheorghe Chivu1 în cadrul
colecției de Opere a Academiei Române, colecție coordonată de Eugen
Simion. De asemenea, am beneficiat de monumentalul DLR al Academiei
Române, structurat în XIX volume, de care ne-am folosit în completarea
capitolului privind analiza lexicului. Am efectuat o serie de revizuiri, am
temperat tonul excesiv laudativ la adresa poetului, am completat acolo
unde era cazul cu noi informații aflate în ultima vreme.
Fără îndoială, poetul a fost vreme îndelungată în atenția criticilor.
G. Ibrăileanu, G. Călinescu, D. Micu văd în Coşbuc un adevărat creator,
ce dispune de reale posibilităţi artistice: „Neîndoios este că dimensiunile
poeziei româneşti au sporit prin Coşbuc. Fără el şi Creangă (cu care nu
suportă, evident, comparaţie valoric), ne-ar fi mai greu să ne cunoaştem
pe noi înşine, ca popor. Căci autorul Baladelor şi idilelor a dezvăluit zone
ale vieţii poporului, ale sufletului naţional. Prin aceasta este el original în
conţinut. Nefiind de suprafaţă, originalitatea coşbuciană poate uşor trece
neobservată sau poate fi confundată cu banalitatea – eroare căreia i-au
căzut şi-i mai cad victime versificatori fără har, nărăviţi în a se crede
coşbucieni; când, în realitate, sunt doar mediocri. Cine citeşte superficial
găseşte în versurile lui Coşbuc flăcăi, fete, chiote, scene idilice ş.c.l.,
adică pitoresc. Dacă s-ar reduce numai la atât, am deschide cărţile
poetului, într-adevăr, numai pentru a ne recrea. Conţinutul lor este însă
mai bogat. Dobrogeanu-Gherea se înşela văzând în creaţia coşbuciană
opera doar a unui rapsod”2.
1
George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic,
2006; II. Proză, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007, III. Traduceri.
Divina Comedie. Comentariu la Divina Comedie, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2013.
2
D. Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 96-97.
5
E. Lovinescu3 susţine că poetul senin şi idilic, pentru a nu spune
sărac, şi-ar fi pierdut orice actualitate, iar Vladimir Streinu consideră că
poezia coşbuciană poate constitui o lectură recreativă, în genul „plăcerii
pe care orăşeanului i-o dă un week-end”4.
În opinia noastră, caracteristica fundamentală a operei coşbuciene
este românitatea şi românirea în acelaşi timp. Materialul lingvistic este
românesc, selecţia şi combinarea se produc în plan românesc, avem a face
cu un specific românesc, dar şi cu procedeul de românire, de
autohtonizare a unor vechi teme literare şi istorice preluate de poet prin
intermediul altor literaturi.
Indisolubil legată de istoria şi de factura psihologică a poporului
nostru, limba română este trăsătura cea mai marcantă a acestui neam,
trăsătură intuită şi prezentată într-o pagină de neuitat a lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu5: „Nimic mai social ca limba,” spunea lingvistul,
„nodul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia societăţii. Nimic mai
expus, prin urmare, la pericolul unor aprecieri emoţionale în loc de cele
raţionale. Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea
lui, cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama ...”.
Pentru că din poezia sa lipsesc marile frământări sufleteşti, ideile
filozofice, vaierul cosmic, angoasa Temporalităţii, sau teroarea Istoriei,
Coşbuc este contestat ca poet de mulţi critici. Coşbuc e un ţăran, pentru
că el nu aude muzica sferelor sau şuierul monadelor, ci trilurile păsărilor
şi râsul fetelor şi al feciorilor. „Ca orice operă poetică, creaţia lui Coşbuc
are la origine şi comunică o vibraţie, revelând pe această cale realităţi noi.
Stările lirice ale oricărui creator se alimentează necesar din rezervorul de
impresii, cunoştinţe, emoţii acumulate în decursul vieţii. Printr-o
organizare inedită a datelor strânse în conştiinţă, care le-a selectat din
lumea reală, ia naştere universul poetic personal, materializat în imaginile
ce populează creaţia unui autor. În virtutea unor afinităţi ce nu se supun
unor detectări logice, Coşbuc şi-a format rezervorul lăuntric din date
oferite în special de lumea satului ardelean”6.
Coşbuc ne este prezentat apoi drept un imitator al temelor
provenite din alte literaturi. Acuzat de furt literar încă de la apariţia
primului volum de versuri, Coşbuc s-a mişcat până la moarte, şi mult timp
după aceea, între doi poli: Plagiatorul, pornind de la Lazu, Caion şi
Macedonski, şi Versificatorul sau Poetul ţăran, pornind de la Gherea.
Iată, acum, o nouă lucrare despre vechiul nostru cunoscut George
Coşbuc. Numărul de scrieri şi de studii referitoare la Coşbuc este
impresionant aşa cum se poate observa din bibliografie, dar la o analiză
3
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane VI; Mutaţia valorilor
estetice, Bucureşti, Editura Ancora, 1929, p. 219.
4
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1943, p.
246.
5
Apud Cicerone Poghirc, B.P. Hasdeu lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968, p. 7.
6
6
atentă a lucrărilor vom descoperi că ideile care reies de aici sunt foarte
puţine şi repetate sau preluate de la un cercetător la altul. Ba unii s-au
mulţumit să reproducă, pur şi simplu, texte întregi7. Stilisticienii îi
recunosc, în totalitate, măiestria tehnică, prozodică şi îl recunosc drept
unul dintre cei mai buni mânuitori şi „mântuitori” al limbii române.
Puţini sunt însă autorii care analizează în amănunt tehnica şi stilul
acestui uimitor poet. Chiar şi cei care au ghicit în el Poetul nu au insistat
asupra procedeelor de creaţie, ci s-au mulţumit doar să anunţe
„descoperirea” lor. Considerat a fi lipsit de podoabe stilistice, limbajului
coşbucian nu i s-a prea dat atenţie. Studiile în acest sens pot fi numărate
pe degete. Or, tocmai acest aspect al Limbajului şi al Artei ca eliberatori
ai Limbajului în Poezie, constituie unul dintre temele acestei lucrări.
Multe judecăţi de valoare şi multe observaţii au fost făcute în
privinţa poetului. Unele vin din partea unor „observatori” prea puţin
informaţi asupra operei şi năzuinţelor poetului nostru. Literatura, spunea
Rebreanu, „domină în relaţiile dintre oameni, fiindcă toată lumea se
pricepe, e acasă în materie literară. Cine a citit o carte, fie şi întâmplător,
a dobândit şi dreptul de a o critica. Sunt mulţi cei care exercită acest drept
suveran de critică chiar fără a se mai osteni cu cititul. E suficient să fi
auzit ceva, cât de vag, despre o carte, ca îndată să-şi permită a exprima o
părere autorizată. La urma urmelor, de ce să te osteneşti citind, când e aşa
de uşor să critici pe necitite?”8.
S-au scris tomuri întregi de studii referitoare la intenţia
mărturisită a poetului de a realiza o epopee a vieţii satului9: „De când am
început să scriu, m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu
subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau
unitate și extensiune de epopee”. Avea poporul român nevoie de acea
lucrare? Se prea poate, cert este faptul că toţi cercetătorii care au atins
această problemă remarcă eşecul poetului. Acesta însuşi pune
nerealizarea proiectului pe seama diferenţei de metri din cadrul operei
sale poetice şi a lipsei de unitate care decurge de aici. Fapt care, consideră
unii critici, oferă cale liberă atacurilor, zeflemelei şi ironiei în privinţa
autorului „nepriceput”. Cercetată din multe puncte de vedere, opera sa a
constituit, din păcate, şi obiectul unor studii neavizate; scrierile lui
Coşbuc n-au rămas neatinse de urgia comunistă. Iată un fragment dintr-o
prefaţă, nesemnată, la cunoscutul studiu al poetului Din superstiţiile
păgubitoare ale poporului nostru: „Rând pe rând sunt alungate
obiceiurile şi deprinderile rele, sunt spulberate superstiţiile, acele
minciuni şi credinţe greşite pe care capitaliştii, moşierimea şi chiaburimea
7
Gheorghe Bogdan Duică, de exemplu, deschide broşura sa, George Coşbuc, cu o
introducere ce constituie de fapt șapte pagini transcrise întocmai din Discursul de
primire... al lui Octavian Goga (ed. 1923, p. 10-14).
8
Liviu Rebreanu, Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1966, p. 43.
9
G. Coşbuc, Notele la volumul Fire de tort.
7
le-au sădit în mintea multor oameni neştiutori"10. Sau: „Oamenii de
ştiinţă, tehnicienii şi scriitorii din ţara noastră, strâns uniţi în jurul
Partidului şi conduşi de Partid, luptă astăzi cu hotărâre pentru a lichida
trista moştenire lăsată de putredele şi hrăpăreţele regimuri burghezo-
moşiereşti, luptă pentru a înlătura besna neştiinţei”11. Credinţele şi
superstiţiile poporului român ar fi tot „atâtea obiceiuri şi practici
neroade”, moşteniri ale „putredelor regimuri burghezo – moşiereşti”12...
Titu Maiorescu este cel care îl înfăţişează drept un bard13. Criticul
deplânge lâncezeala literaturii române de după moartea lui Creangă,
Eminescu şi Alecsandri. Caragiale, Delavrancea şi Iacob Negruzzi scriu
doar articole prin ziare, Vlahuţă s-a împotmolit cu Viaţa, iar Brătescu-
Voineşti a amorţit precum talentul său. Doar Duiliu Zamfirescu se mai
bucură de aprecierea lui Maiorescu. În aceste momente literatura
Transilvaniei reînvie din somnul cel de moarte în care o adâncise cenuşa
etimologismului de la Blaj şi pătura groasă a germanismelor14.
Cine, în viziune maioresciană, ar fi putut să trezească la viaţă
agonizanta tinerime transilvană, dacă nu Convorbirile literare, România
jună şi poeziile lui Eminescu? Cuvinte de laudă găseşte criticul pentru d-
ra Lucreţia Suciu (mai târziu d-na Rudow), Ioan Popovici, Virgil Oniţiu.
Mai talentat ca toţi ar fi George Coşbuc, un poet relativ format15 „căci la
deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice la care se urcase
Eminescu nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc
are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici
societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi
asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire
a limbei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei d.e. în Nunta
Zamfirei, adeseori diformităţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita
Moartea lui Fulger; de aceea şi pericolul clişeului. Se vede că îi lipseşte
varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care
transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat
pe Eminescu în epoca sa de maturitate”16.
La insistenţele lui Slavici de a-l întâlni sau de a-l primi pe poet la
Bucureşti, criticul nu răspunde decât târziu, după apariţia Nuntei
Zamfirei, care îi place şi pe care doreşte să o citească la o şedinţă a
Junimii. Dacă l-ar fi ascultat pe Slavici ar fi aflat că poetul „Căzuse adecă
şi el în boala de care au suferit Eminescu şi Caragiali: când intrai cu el în
10
George Coşbuc, Din superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru, Bucureşti,
1953, p. 3.
11
Ibidem, p. 4.
12
Ibidem, p. 4.
13
Titu Maiorescu, În memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina), în
Critice, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 503.
14
Ibidem, p. 502.
15
Ibidem, p. 503.
16
Ibidem, p. 503.
8
vorbă despre cestiuni de tehnică literară, nu-i mai era nici foame, nici
sete, nici somn, se pierdea cu desăvârşire el însuşi pe sine. Şi avea cu cine
să stea de vorbă, căci afară de mine mai erau pe acolo Bechnitz, dr.
Crişanu, dr. Barcianu şi Dimitrie Comşa, care sufereau şi ei de aceeaşi
boală”17. Mai mult decât atât, „Mai suferea şi de altă boală a lui Eminescu
şi a lui Caragiali: era doritor de a-şi întinde cunoştinţele, şi când se pornea
pe citite, nu-l mai puteai urni din loc.
El se bucura la sibieni de multe simpatii, şi toţi se băteau pe el să-
l aibă la masă. El le şi făgăduia tuturora, că are să vie, dar numai rar se
nimerea să se şi ţie de vorbă. De cele mai multe ori se încurca fie în vreo
lectură, fie în discuţii şi era prea târziu când îşi aducea aminte că are să se
ducă să ia masa la cutare şi la cutare.
Aşa a şi rămas el toată viaţa lui: ţinea ca manuscriptul să-i fie
citeţ ca al lui Eminescu ori al lui Caragiali, să cântărească cu toată
chibzuinţa fiecare vorbă mai nainte de a o fi pus pe hârtie şi să-şi
lărgească mereu cunoştinţele fie citind, fie stând de vorbă cu alţii”18.
Urmându-i lui Maiorescu, Al. Piru19 găseşte cuvinte de laudă la
adresa meşteşugarului limbii, socotind că acesta are un „geniu al
ritmului”, care ar conferi însă versurilor coşbuciene un aspect mecanic, „o
anume monotonie prozodică în poemele cele mai lucrate.” Criticul
consideră contestabilă părerea conform căreia Coşbuc ar fi scos poezia
românească din impasul epigonic de după dispariţia lui Eminescu. În
privinţa mijloacelor de expresie specifice, „metaforele lui Coşbuc sunt
puţine şi rareori nimerite”, iar „comparaţiile suferă de concreteţă şi
sugestie”20. Nici epitetele coşbuciene nu sunt apreciate de Piru,
considerându-le absente sau „prea banale”. Poetul nu se identifică prin
înalte valori stilistice sau prin aristocraţia figurilor de stil. Procedeele
caracteristice lui Coşbuc sunt şi ele venite „de la ţară”: repetiţia şi elipsa.
De regulă, criticii scot în evidență elementele populare,
semănătoriste şi vătriste ale poetului. Dosarul Coşbuc poartă ştampila
„poetul ţărănimii”, număr de identificare 1877-1907. Dar poetul nu este
exclusiv cântăreţul acestei clase sociale. El nu este, în special şi în mod
absolut, nici pastelist, nici baladist, nici idilist sau revoluţionar. El este
câte puţin din fiecare. Scopul său nu este acea epopee despre care s-a
vorbit atâta. Nu încearcă să arate lumii cum sunt ţăranii, nu îi plânge şi nu
îi proslăveşte. El cântă românitatea, spiritualitatea, esenţa poporului
român. Opera lui Coşbuc este o oglindă sufletească şi spirituală. S-a pus
adesea accentul pe epicizarea poeziei coşbuciene. S-a observat absenţa
sau retragerea eului liric din scenă. Coşbuc nu vorbeşte despre el însuși,
ci despre alţii. Coşbuc prin alţii trăieşte. A trăit prin ardelenii săi, pe care
17
Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 134.
18
Ibidem, p. 134.
19
Al. Piru, Poezia lui George Coşbuc, în Coşbuc interpretat de…, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1982.
20
Ibidem, p. 333.
9
nu-i putea vizita când dorea, prin românii ale căror trăiri și năzuințe le-a
cântat. Acum încearcă să trăiască prin cititori, prin noi, cei care ne mai
aducem aminte de el, aşa cum a fost, fără a-l categorisi în vreo mişcare şi
fără a-l încadra în vreun curent. Pentru care ţăran a tradus Coşbuc Eneida,
pentru care plugar Divina Comedie, însoţită de eruditele sale Comentarii.
Limba, stilul şi conţinutul poetic formează la George Coşbuc un tot
unitar. Pentru că a transpus temele marilor literaturi universale în limba
română, a fost acuzat de plagiat. Coşbuc a împrumutat idei şi motive
literare ale altor popoare, aşa cum le-a împrumutat şi pe cele ale
poporului român. Suflet de poet, este unul dintre cei mai buni traducători
ai noştri.
Lăsând de-o parte încercările de a-l încadra pe Coşbuc în oarecare
domenii ori direcţii literare, să ne îndreptăm atenţia asupra „situaţiei”
poetului năsăudean în literatura română. În această perioadă bombardată
cu statistici, clasificări, încadrări, măcar Coşbuc să rămână liber. Îi
datorăm acest lucru marelui nostru înaintaş, care considera libertatea unul
dintre adevăratele scopuri ale vieţii.
Nicio „monografie” George Coşbuc nu insistă asupra limbajului
poetic coșbucian. Nici chiar Jacob Popper, care precizează în Cuvântul
înainte la opera sa21, că obiectivul unui studiu monografic constă în
definirea şi explicarea unui destin artistic. Autorul consideră că acest
destin trebuie urmărit pe toate planurile şi în raport cu toţi factorii care l-
au determinat. „Metoda aceasta mi se pare cea mai indicată, dar cu
condiţia ca ea să cuprindă toate elementele procesului artistic respectiv şi
urmărind ceea ce se schimbă în activitatea creatorului, să permită punerea
în lumină a valorilor cristalizate de-a lungul etapelor acestei activităţi.
Prea adesea s-a întâmplat ca factorul biografic să predomine, obţinându-
se astfel nu monografii autentice, ci vieţi romanţate sui generis, în care
analiza estetică avea mai ales rostul să susţină construirea portretului
moral, marcarea momentelor unui proces psihologic, evocări de epocă
etc.”22. Popper însă îl prezintă el însuşi pe poet plimbându-se prin
Răşinari, „pe ale cărui uliţe”, îşi imaginează autorul, „Coşbuc va fi
întâlnit, poate, în preumblările sale, pe copilul popii din sat, Octavian
Goga, jucându-se în praf cu alţi ţânci”23.
Făcând abstracție o serie de aspecte „romanţate”, pe care autorul
însuşi le combătea, cartea lui Popper constituie o treaptă importantă în
ascensiunea spre cunoaşterea lui Coşbuc.
În mod mai mult sau mai puţin firesc, fiecare critic ne-a prezentat
„versiunea sa de Coşbuc”, susţinând că l-a înţeles mai bine decât ceilalţi
şi i-a descifrat intenţiile şi destinul artistic.
21
Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 9.
22
Ibidem, p. 9.
23
Ibidem, p. 64.
10
Dar lui George Coşbuc nu i se cunosc nici strămoşii. Apoi, mulţi
îl numesc Gheorghe24, deşi în matricola botezaţilor din Hordou a fost
înscris George, iar poetul nu s-a semnat niciodată Gheorghe sau Gh. Aşa
îl strigau prietenii săi bucureşteni. Aşa apare în biografia lui Cornel
Săteanu25. Onisifor Ghibu pomeneşte şi el de o ardeleancă văduvă26 care
îl numeşte pe poet „Gheorghe al nostru”27. În mod neașteptat, Gheorghe îl
numesc şi Goga, Bogdan Duică28 şi chiar Slavici, în Amintirile sale.
Motivele ar putea ține de normele literare încă nefixate la acea vreme.
Existau alternanțe între cele două grafii ge și ghe, precum în arhangel-
arhanghel, Sfântul George-Sfântul Gheorghe etc. Foarte apropiat de poet,
tribunistul trebuie să fi ştiut prea bine cum se numea prietenul său. În
toate scrisorile în care pomeneşte de el îl numeşte George. Probabil, la
data scrierii memoriilor, varianta cealaltă era mai cunoscută de publicul
larg - şi datorită formulei badea Gheorghe - iar Slavici a adoptat acea
grafie. Aceasta nu este însă singura inadvertenţă în privinţa numelor în
Amintirile despre Coşbuc. Satul apare cu toponimul Hordău29, - ce-i drept
rostit de altcineva, despre care Slavici crede a fi fost Iuliu Maniu - deşi
prozatorul i-a scris tânărului acasă, deci cunoştea cu siguranţă pronunţia
şi grafia corecte.
Data exactă a naşterii ridică şi ea probleme. Gavril Scridon arată 30
că din Matricola botezaţilor comunei Hordou pe anii 1858-1883 reiese că
poetul s-ar fi născut la data de 3 octombrie stil nou, 20 septembrie stil
vechi. Deşi în Austro-Ungaria era în vigoare calendarul nou, Scridon
consideră că năsăudenii se călăuzeau după calendarul iulian 31. Născut în
septembrie, 832, 2033, 2634 sau în 3 octombrie35 1866, poetul vede lumina
24
De exemplu broşura lui Vasile M. Sassu, care se vrea a fi o biografie a poetului,
se întitulează Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1937.
25
C. Săteanu, Muşchetarii Literaturii Române Moderne, Iaşi, Poezia Bună,
1939, p. 105; dar la p. 106 apare G.. Coşbuc.
26
Mama lui Sever Secula, istoric ardelean, cunoştinţă a scriitorului, stins foarte
tânăr. Sextil Puşcariu ne informează că şi el s-a molipsit, în aceeaşi noapte de la
aceeaşi femeie, o dată cu Chendi şi Iosif (Călare pe două veacuri, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1968, p. 209).
27
Onisifor Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1974, p. 64.
28
Aceasta în broşura sa ce poartă, culmea, titlul... George Coşbuc, în care
reproduce întocmai o parte din textul lui Goga din Discursul de primire...
29
30
Întâi în Gazeta literară, 1956, nr. 31, august, apoi în Pagini despre Coşbuc, în
1957.
31
Bazându-se pe mărturiile unor preoţi bătrâni şi a unor specialişti.
32
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire…[ ca] membru al Academiei Române,
Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 11.
33
I.D. Bălan, Coşbuc – elev, în Colocvii, I, 1966, nr.3, septembrie, p. 2.
34
Iuliu Bugnariu, Contribuţii la viaţa şi activitatea lui George Coşbuc, în Coşbuc
văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, p. 15.
11
zilei în zodia Fecioarei sau a Balanţei, fapt care ar putea interesa din
punct de vedere astrologic, dar foarte puţin din perspectivă lingvistică,
ceea ce constituie scopul acestei lucrări.
Leon Scridon ne încredinţează că poetul „era puţin comunicativ,
citea încontinuu poezii, nuvele, povestiri, istorioare, nu-l interesa ce se
întâmpla în jurul lui, era adâncit în cărţi, de multe ori uita să meargă la
prelegeri.
Altcineva îl descrie ca pe un geniu şi un naiv, şi, în acelaşi timp,
îi scoate în evidenţă trăsăturile feminine, insistând asupra lor, aşa încât
poetul „în fote” este comparat cu o „fată mare”.36.
Nu a fost carte din biblioteca societăţii de lectură, care să nu fi
fost citită de Coşbuc. Împrumuta cărţi de la profesori, aşa încât multe
opere de valoare ale scriitorilor noştri au fost citite de Coşbuc încă din
anii tinereţii. „În vacanţe a citit acasă ‚Cronica lui Şincai’, pe care o avea
tatăl său în bibliotecă”37. Heine, Lenau, Rückert, Kosegarten şi Petöfi îi
devin apropiaţi prin operele lor tot din această perioadă. Iată, deci, că
poetul avea la bază, încă din vremea liceului, o cultură generală şi literară
impresionantă.
Numeroase supoziţii, care mai de care mai eronate, s-au făcut şi
în legătură cu perioada pe care a petrecut-o poetul la Sibiu. Astfel, în
Enciclopedia lui Diaconovici, anul sosirii lui Coşbuc la Sibiu este trecut
1884. N. Tcaciuc Albu, din Cernăuţi, prezintă în Istoria sa literară din
1937 aceeaşi dată. Goga afirmă în discursul său de recepţie la Academia
Română, că poetul ar fi lucrat la Tribuna mai bine de trei ani38, iar Enea
Hodoş că numai doi39. Al. Dima40 socotind după datele la care sosesc
colaborările sale la redacţie, trimise majoritatea din Cluj, crede că „poetul
va fi ajuns la Sibiu cel mai devreme la sfârşitul lui 1886, părăsindu-şi
studiile universitare dela Cluj rămânând aci până la 1889, când chemarea
lui Titu Maiorescu îl va aduce în vechea ţară. Data ne este confirmată şi
de bătrânul director în pensie Dumitru Lăpădat din Sălişte, care l-a
cunoscut pe vremuri binevoind a ne comunica o seamă de amintiri despre
35
Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de ştiinţe istorice
şi filologice, 1957, p.7.
36
P. Locusteanu, Amintiri despre George Coşbuc, în Coşbuc văzut de
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 126-127.
37
Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice
şi Filologice, 1957, p. 8.
38
„La Sibiu, unde s-a ocrotit la ziarul ‚Tribuna’ vreo trei ani şi mai bine,
talentul lui precoce a început să închege într-un mănunchiu fragmentele mitului şi
o întreagă serie de poveşti în versuri a văzut lumina tiparului.” (O. Goga, Coşbuc.
Discurs de primire…, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 14).
39
Calendarul Săteanului, Sibiu, 1934, p.131.
40
Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, Editura Dacia Traiană,
1938, p. 17.
12
poet”41. Urmărind cu atenţie drumul său prin Transilvania şi prin viaţă,
putem observa însă că poetul ajunge la Sibiu numai în august 1887.
Ceaţa persistă asupra activităţii „arhicunoscutului” poet. La
Bucureşti, afirmă, C. Săteanu42, Coşbuc ar fi „făcut să apară în editura
librăriei ‚Sfetea’ marea revistă pentru familie”, Vatra între anii 1904-06.
Dar primul număr al Vetrei a apărut în 1894, iar revista a încetat să mai
apară încă din 1896!
Acuzat de unii de plagiat, de alţii de ţărănie, de superficialitate,
de lene, de naţionalism, de trădare a intereselor ardelene, de laşitate, de
nerecunoştinţă, de linguşire a monarhiei, de abandonare a propriilor
proiecte, de tovărăşie a paharului etc., Coşbuc ne este prezentat mereu
într-un fel mai mult sau mai puţin subiectiv. Există, aşadar, numeroase
confuzii, interpretări fanteziste, bănuieli, supoziţii, presupuneri. Preluările
după reluări nu ajută cu nimic înţelegerea poetului nostru. Iată de ce am
considerat că este nevoie de încă un studiu asupra vieţii şi operei lui
George Coşbuc. Pentru a-l înţelege pe Coşbuc avem nevoie de foarte
multe cunoştinţe generale, multidisciplinare, literare, lingvistice,
folclorice, mitologice etc. Opera sa nu conţine numai valori estetice.
Coşbuc poate să placă, dar să rămână neînţeles. Personajele, locurile şi
elementele care apar în poezia coşbuciană nu sunt cele care se arată la
prima vedere. Avem a face cu simboluri complexe, cu structuri
neaşteptate, majoritatea ieşite din pădurile mirifice ale mitologiei
româneşti. Coşbuc, se ştie, nu a scris pentru critici şi interpreţi ocazionali.
A scris în primul rând pentru sine şi pentru poporul său. Dar nu neapărat
pentru ţărani. Pe Coşbuc nu îl interesau cronicile literare, părerile
cărturarilor mai mult ori mai puţin obscuri. Ştim, de exemplu, că nu s-a
obosit să răspundă la acuzaţia de plagiat. „Blajin, chibzuit, cu ‚umorul său
blând şi inofensiv’, Coşbuc intră în viaţă ca o navă cu toate pânzele sus pe
vreme senină. Dar, nepractic, dezinteresat, idealist până la jertfirea de
sine, cu mişcări liniştite, cu mers măsurat şi mai mult încet, cu o voce
clară şi domoală’ (Leon Bancu), cu ‚trupul lui subţirel’, ce, când umbla pe
stradă, parcă ‚se împuţinează şi mai mult, ca să facă loc altora’ (P.
Locusteanu) – trupul său de ‚ţăran istovit de legarea snopilor’ (G.
Călinescu) – el nu era omul născut spre a opri mânia furtunii, a clama
împotriva adversarilor săi. Multe atacuri întâmpina în tăcere, multe
înfrângeri cu resemnare”43.
Considerăm că opera coșbuciană va fi percepută altfel, de cei care
cunosc copilăria la ţară, în zariştea cosmică a satului românesc autentic 44.
41
Ibidem, p. 17.
42
C. Săteanu, Muşchetarii Literaturii Române Moderne, Iaşi, Poezia Bună, 1939,
p. 106.
43
Al. Husar, Georgeta Dulgheru, Cuvânt înainte la Coşbuc văzut de
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. VII.
44
„Dobrogeanu Gherea se înşela văzând în creaţia coşbuciană opera doar a unui
rapsod. Poetul este, evident, un produs îndeosebi al mediului rural din care s-a
13
Scârţâitul carelor, mugetul cirezilor, lătratul îndepărtat în noapte al
vreunui câne ating anumite corzi sensibile din sufletul fiecăruia şi
stârnesc cu totul alte sentimente. Dacă asemenea elemente trezesc
amintiri, fiinţa se cutremură şi se adună în lacrimă de dor. Se refac
legăturile cu primele raze de soare, cu florile şi vântul, cu cântecul, cu
mama. Pelerinajul printre amintiri oferă alte perspective asupra poeziei
lui Coşbuc. Retrăirea, regăsirea dau alte şanse de comprehensiune decât
proiecţia sau construcţia mentală a aceloraşi elemente. Opera coşbuciană
ar trebui trăită şi nu numai citită. Incantată şi nu doar recitată. Lumea de
aici ar trebui regăsită şi retrăită, iar nu imaginată.
În al doilea rând trebuie înţeles tragismul vieţii poetului şi al
semenilor săi ardeleni. Sfârtecarea sufletească a celui ce putea privi către
plaiurile natale, dar nu îi era permis să le calce. Putea să-i scrie mamei,
dar îi era interzis să o vadă. Era îndreptăţit să se închine rostind o
bătrânească rugăciune, dar nu sub Ochiul Domnului din Biserica satului
în care s-a născut. Acest Anteu, nereuşind să mai atingă Pământul, a fost
sufocat de braţele de fier ale Istoriei. Nimic din ce şi-a dorit George
Coşbuc, nu i-a fost permis să vadă. Unirea Transilvaniei cu România,
eliberarea de oastea străină, recunoaşterea drepturilor românilor din
Transilvania în ţara lor. Refuzându-i-se până şi perpetuarea fizică,
genetică, poetului nu i-a rămas decât Poezia.
Opera lui Coşbuc este o împletire armonioasă, complementară şi
atât de fertilă a cunoaşterii literaturii populare şi a celei culte. În acest
sens, Dumitru Micu precizează, în monografia George Coşbuc: „Format
la şcoala poeziei populare şi a marilor clasici universali, cunoscând
desăvârşit viaţa poporului, sursă permanentă a inspiraţiei sale, Coşbuc
aducea în momentul ivirii lui în capitala României un antidot câmpenesc
împotriva versificărilor plângăreţe: poezia horelor şi nunţilor năsăudene, a
obiceiurilor pitoreşti, a revoltei împotriva nedreptăţii - o poezie plină de
vigoare, fremătând de optimism”45.
În aceeaşi lucrare Dumitru Micu consemnează: „Stăpânit de
nostalgia constantă a locurilor natale, trecea, din când în când, în Ardeal
clandestin, fiind primit cu explozii de entuziasm” şi că, după tragicul
accident al fiului său „tot ce-i mai rămăsese cântăreţului din zestrea
lăuntrică de altă dată era, probabil, dorul de un sat aşternut la poale de
munţi”46. Având în vedere acest aspect, această latură a sufletului
poetului, nu ne mai poate mira, ba chiar preocupa problema „ţărăniei” lui
Coşbuc. Nostalgia şi dorul de casă şi de sat nu îndreptăţesc etichetarea lui
Coşbuc drept „ţăran poet” sau „cioban”. Relaţia tonifiantă, structurală, a
ridicat: de nu era Năsăudul grăniceresc, sau, în orice caz, satul ardelean, Coşbuc
nu apărea, după cum fără Humuleşti n-ar exista Creangă.” (D. Micu, George
Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 96-97).
45
D. Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 7.
46
Ibidem, p. 44.
14
poetului năsăudean cu satul natal este însă evidentă. Constantin
Dobrogeanu - Gherea specifică: „Toată viaţa ţărănească, de la bucuriile şi
veselia nunţii până la durerea morţii, toate necazurile ţărăneşti le cunoaşte
Coşbuc, nu din cărţi, ci trăite de el, le cunoaşte prin legătura de sânge, de
aceea întreagă această viaţă e zugrăvită cu atâta sinceră simpatie”47. În
studiul său competent, dar cu un titlu nefericit (Poetul ţărănimii), criticul
acordă un spaţiu larg acestui aspect al influenţei satului natal asupra lui
Coşbuc. Referitor la satul descris în Noapte de vară, Gherea consideră că:
„Satul zugrăvit de Coşbuc e satul lui. Acolo s-a născut el: codrii,
dealurile, văile, apele murmurânde îi sunt tot atâtea rude”48.
Poezia populară a constituit, în cazul unor poeţi un refugiu, o
debarasare de epigonism eminescian, de imitare a „Luceafărului”. Trebuie
remarcat faptul că George Coşbuc a scris într-o perioadă în care puţin mai
era de spus, după geniul eminescian poeţii găsindu-se într-o mare
dificultate de a aduce ceva nou şi de a se exprima prin mijloace proprii.
Dar Coşbuc şi-a regăsit fibra personală în contact cu poezia populară, s-a
refugiat în natură, în zarea satului natal şi în copilărie, ca într-un univers
poetic închis. Limbajul coşbucian este generator de lumi fantastice,
născute în vremurile în care, prin locurile pe care el le cântă în Poezie,
păşteau inorogii şi horeau ielele. Spaţiul rural descris de Coşbuc nu mai
exista. Tot ceea ce a cântat poetul este o iluzie. Lumea de el cântată
apusese de mult. El nu-şi cântă mama sa sau plaiurile lui natale, el cântă
Mama şi Plaiurile natale. El nu are nostalgia satului său, ci nostalgia
satului. Nostalgia lui Acasă, lui a fi acasă în spaţiul cosmic al satului
românesc, a acestui imago mundi ancestral, ce îşi întinde rădăcinile din
lumea aevelor în cântecul evelor.
Poetul a recunoscut că, dacă ar fi rămas în satul natal ar fi ajuns
un bard popular, cu nimic deosebit de creatorii din mediul folcloric
propriu-zis. „Privit uneori doar ca un rapsod popular sau simplu ‚poet al
ţărănimii’, care n-a văzut decât stratul idilic şi n-a surprins faţa adâncă a
vieţii, Coşbuc nu e, în fond, un poet de decor şi străluciri aparente. Căci
sub luciul convenţional al acestei imagini unilaterale el ascunde pulsaţia
unei vieţi omeneşti de adânc dramatism”49. Rămas în satul său, Coşbuc ar
fi cântat creaţii folclorice. Rupându-se de casă, el a folclorizat Creaţia, a
cântat Folclorul.
Trăgându-şi seva din esenţa poporului român şi păstrând strânse
legături cu satul românesc, arta populară şi folclorică aveau să-şi pună
amprenta pe stilul şi limbajul operei coşbuciene. Pornind de aici, Liviu
Rebreanu îi recunoaşte aportul la „însănătoşirea” literaturii române: „A
adus lumină, sănătate, voioşie. A deschis larg perdelele odăiţii în care
zăcea bolnavul, şi aerul proaspăt, românesc a năvălit înăuntru, ucigând
47
În George Coşbuc interpretat de... , Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 17.
48
Ibidem, p. 105.
49
Al. Husar şi Georgeta Dulgheru, Cuvânt înainte la Coşbuc văzut de
15
microbii, înzdrăvenind pe cei ce mai aveau putere de viaţă: Balade şi
idile...”50.
Situându-se în dimensiunile acestui spaţiu românesc, investigaţia
întreprinsă va prezenta, în prima parte, drumul sorţii, din paradisul liniştii
hordouane către infernul războiului şi tragediei bucureştene, pe care a
apucat Coşbuc. Împărtăşim opinia conform căreia, opera unui scriitor
trebuie încadrată în dimensiunile activităţii sale şi a experienţelor de
viaţă. Autodidact, cu multe preocupări din diverse domenii, Coşbuc se
dovedeşte a fi influenţat de multe surse, a căror evidenţiere nu se poate
face decât urmărindu-i biografia. De asemenea, sunt de făcut o serie de
rectificări în ceea ce priveşte activitatea sa, pe care le-am menţionat la
locurile potrivite. Pentru a înţelege complexitatea operei sale, am socotit
necesară această primă parte, poate un pic vastă, dar întrutotul motivată.
Numeroase aspecte vor avea conotaţii edificatoare în capitolele următoare
ale lucrării. Popasurile de la Năsăud, Cluj, Sibiu51 şi Bucureşti sunt
determinante pentru viaţa şi activitatea poetului, urmărind să demonstreze
în ce măsură au fost ele hotărâtoare pentru modul de a scrie al lui Coşbuc
şi pentru arta sa poetică. Se vor evidenţia punctele comune din poezie,
influenţele, noutăţile în plan lexical şi stilistic. Condiţiile social-politice
din acea vreme au marcat şi ele nucleul psihologic al acestui om şi creator
atât de sensibil.
În finalul primei părți, vom urmări în ce măsură se mai bucură
astăzi poetul de atenţie şi cum se integrează el în spaţiul cultural modern,
informatizat.
În cea de-a doua parte a cercetării, vom urmări puterea creatoare a
limbajului coşbucian, generator de lumi, în special, de lumi mitologice.
Vom prezenta poezia de diferite facturi (erotică, socială, istorică, a naturii
etc.), din care vom nuanţa imaginile crângului, ale vântului şi apelor,
imaginea femeii şi a fetei, a flăcăului, a bătrânului, a dragostei trăite la
felurite intensităţi, a jocului; lumea animalelor, a plantelor, relaţiile
interumane din cadrul comunităţii româneşti, relaţiile ce se înfiripă între
toate aceste lumi, transpunerile dintr-un plan în celălalt, elementele de
basm, de legendă şi cele mitologice, elementele religioase etc. Vom
prezenta chipul nopţii, al ploii, furtunii, soarelui, lunii, florii, cu bogăţia şi
varietatea întrupărilor expresive etc. Vom realiza o statistică a unităţilor
50
Idem, Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966. p. 252.
51
„O astfel de încercare îşi are desigur utilitatea ei netăgăduită. Îndreptarea
reflectorului cercetării asupra tinereţii unui scriitor surprinde totdeauna perioada
cea mai interesantă a vieţii şi creaţiei lui, sbuciumul dramatic al închegării lui
spirituale, naşterea noilor lumi din nebuloasele vârstei celei mai agitate. Pentru un
poet apoi, se întâmplă adeseori ca tocmai această epocă să fie şi cea mai
fructuoasă a carierii lui, când cele mai aprinse avânturi izbucnesc vulcanic, când
încleştarea cu forma se simte mai viu, exprimând un document sufletesc de o
nepreţuită valoare”. (Al. Dima, Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc,
Sibiu, Editura Dacia Traiană, 1938, p. 3).
16
lexicale din punct de vedere etimologic, silabic, raporturile cuvinte vechi
– cuvinte noi, cuvinte frecvente – cuvinte rare, creaţiile lexicale proprii,
tipurile de sens ale cuvintelor folosite, omonimia, sinonimia, antonimia,
procedeele de derivare, de îmbogăţire a vocabularului în general, o
statistică fonologică, una a onomasticii etc. Implicaţiile stilistice ale
diverselor părţi de vorbire au şi ele rolul lor deosebit de important, care
trebuie pus în lumină. Investigaţia noastră are drept scop recunoaşterea şi
evidenţierea mijloacelor specifice de exprimare care îl caracterizează pe
George Coşbuc. Pe de altă parte vom arăta, implicit, prin ce surprinde
poetul. Totodată, analizând iniţial opiniile sale cu privire la limbă şi
datini, la stil şi creaţie, la opera de artă, vom cerceta limba de care se
foloseşte, limbajul pe care îl nemureşte în uimitoarea sa aventură literară.
Investigaţia, urmărind limbajul coşbucian şi arta sa ca eliberatori
ai limbajului în poezie, debutează cu înfăţişarea viziunii despre limbă a
poetului, recunoscut de autoritatea lui S. Puşcariu drept „cunoscător
adânc al limbii româneşti”, valorificând într-un perimetru bibliografic
bogat, opiniile şi preocupările autorizate ale lui Coşbuc privind cultivarea
şi unificarea limbii literare. Începând cu Tribuna poetul aprofundează
tehnicile literare, problemele de limbă literară şi stil, a căror dezbatere o
continuă, cu consecvenţă şi pasiune, în rubricile la diverse reviste,
intervenind în explicitarea fenomenelor, îndreptarea ori evitarea erorilor,
însuşirea şi respectarea normelor limbii literare în scopul desăvârşirii şi
sporirii posibilităţilor ei expresive, încrezător în capacitatea înnoirii
nelimitate a resurselor şi potenţialului ei expresiv. Analiza configurează
concepţia lui Coşbuc despre limbă, reflectând situarea sa în coordonatele
curentului realist-popular ce domina gândirea lingvistică a întregii
generaţii.
Pornind de la premisa că limba, stilul şi conţinutul poetic,
formează la George Coşbuc un tot unitar, întreprindem o investigare
amănunţită, cu numeroase şi ample incursiuni interdisciplinare şi popasuri
în diferite probleme şi domenii conexe, a particularităţilor stilistice,
având ca scop recunoaşterea şi evidenţierea mijloacelor specifice de
exprimare care îl caracterizează pe George Coşbuc.
Examinarea mijloacelor expresive este realizată metodic,
traversând diversele sisteme ale limbii, fonetic, lexical, morfo-sintactic,
semantic, stilistic. Demonstraţia, ca şi constatările exprimate sunt
sprijinite pe statistici, majortitatea original concepute şi întocmite,
relevante, considerăm noi, pentru reliefarea elementelor specifice. Reţin
atenţia, printre acestea, preferinţa poetului pentru vocalele închise şi
medii, ori pentru consoanele surde.
Toate acestea, pentru a dovedi că aşa-numitul proiect al lui
Coşbuc a fost totuşi realizat. El nu este o epopee, în sensul strict care i se
acordă astăzi acestui termen. Încercând să ne păstreze aşa cum am fost la
începuturi, Poetul ne-a lăsat cu mult mai mult: o etnomitologie poetică.
O poveste nemuritoare cu Feţi-Frumoşi şi Cosânzene, cu bărbaţi puternici
17
şi fete frumoase. Cu oameni viteji şi harnici, care ştiu să trudească, să
iubească şi să cânte. Este o poveste fără de-nceput şi fără de sfârşit a
plaiurilor scăldate în fulgi de zori. Povestea fără seamăn a unui prunc cu
stea în frunte, râs cristalin şi lacrimi în ochi: Poporul român.
Foarte puţin din această încercare de cunoaştere mai bună a
operei şi a sufletului coşbucian s-ar fi realizat, dacă nu ne-am fi bucurat
de sprijinul neasemuit acordat de Domnul Prof. univ. Dr. h.c. Victor V.
Grecu, de la care am învăţat că sensibilitatea şi adevărata noastră
mântuire se ascunde în puterea şi disponibilitatea fiecăruia de a dărui
celorlalţi picuri de suflet sub forma Creaţiei.
Neţărmuite cuvinte de recunoştinţă şi alese sentimente adresăm
vajnicului străjer al nemuririi hordouane, profesorului muzeograf
Constantin Catalano, prin amabilitatea căruia am avut acces la o serie de
documente şi manuscrise ale poetului. Calde cuvinte de mulțumire
adresăm colegilor bibliotecari și arhiviști din Bibliotecile din țară și de la
Direcțiile Județene ale Arhivelor Naționale de la Bistrița, București, Cluj,
Sibiu și Teleorman, care au răbdat prezența mea și pentru informațiile și
materialele utile pe care mi le-au oferit mereu cu generozitate.
Ţinem să mulţumim şi pe această cale lui Ştefan Munteanu,
pentru ajutorul oferit fără preget, Prof. univ. Dr. Vasile D. Ţâra, pentru
Bunăvoinţa fără de egal cu care ne-a întâmpinat mereu şi pentru
perseverenţa cu care a menţinut neostenit aprinsă făclia Cunoaşterii, Prof.
univ. Dr. Mircea Borcilă pentru entuziasmul cu care ne-a dezvăluit tainele
artelor poetice şi misterele dorului, lui Gavril Istrate, pentru răbdarea cu
care ne-a răspuns la toate întrebările şi pentru materialele pe care ni le-a
pus la dispoziție. Deplină recunoștință față de Prof. univ dr. Gheorghe
Chivu, pentru respectul faţă de Limba Română, pe care ni l-a
transmis și pentru tot ajutorul pe care, cu providenţială amabilitate, ni l-a
acordat. În final, dorim să mulţumim Magistrului Eugeniu Coşeriu pentru
Bunătatea cu care ne-a învăluit şi pentru noile orizonturi la care ne-a
îndemnat să privim.
18
Originile
Spaţiu mitic, învestit cu sacralitate, satul ca topos şi organizare

socială este perceput de comunitatea rurală arhaică drept un microcosmos,
locuit, clădit şi consolidat după anumite relaţii ce se stabilesc între
membrii comunităţii respective. În afara acestui spaţiu familiar, casnic, se
află Tărâmul Celălalt, un teritoriu necunoscut, şi, în consecinţă,
înfricoşător, stăpânit de duhurile rele, de haos, moarte etc. 52 Fiecare
spaţiu locuit, sat, dar şi casă, posedă un Centru, un loc sacru prin
excelenţă, unde sacrul se manifestă integral. Satul, în sine, eternă fântână
a dorului, dobândeşte pentru locuitorii săi valenţe greu de înţeles pentru
străini.
Ecou peste vremi, George Coşbuc, va cânta plaiurile însorite ale
spaţiului românesc de pretutindeni. Poetul nu face referiri, în textele sale,
la un sat anume, ci la esenţa satului românesc.
Lui G. Călinescu îi datorăm o imagine idilică asupra locurilor
natale ale poetului. În stilul descrierii peisajelor moldave din primul
capitol al biografiei sale dedicate lui Ion Creangă, criticul prezintă
locurile din preajma Hordoului: „Satul e pe valea Salvei, care vine din
munţii Rodnei spre Someş, având tovarăş la coborât pe altă vale Rebra.
Sunt munţi mari în apropiere, ai Rodnei, ai Bârgăului şi pe stânga Salvei,
spre Izvoare, e Ţibleşul, iar pe dreapta mai în sus Pietrosul. Jos la Năsăud
dealurile sunt cu spinările foarte late, mai în sus valea Salvei se
împădureşte şi de la Telciu încolo miroase a lemn în fierăstraie” 53. Fănică
Gheorghe54 ne prezintă şi el frumuseţea plaiurilor care şi-au adunat seva
pentru a da naştere celui ce le va înveşnici prin curat şi mlădiu grai
românesc. Spre deosebire de apa Crişului, spune autorul, care,
strecurându-se printre albiile stâncilor şi înfruntând neliniştit grinzi şi
bolovani, se pregăteşte, ca de o luptă aprigă, pentru a străbate poarta mult
încercatului ţinut al Bihariei – Someşul, mai visător, mai adânc şi mai
statornic, fără treceri aventuroase şi lupte îndârjite cu stâncile dure ale
munţilor, ajunge să guste din plăcerea câmpiilor rodnice, însoţindu-te, ca
un bun tovarăş de drum, până către Jibou şi Dej. Amfiteatrul silvic şi
floral al pământurilor transilvănene se reprofilează din nou în sus, spre
Salva, cuprinzând munţii. „Codrii se ridică mai cutezători pe înălţimi.
Măgurile îşi ascut povârnişurile, pâraiele se rostogolesc tot mai
spumoase, iar locurile şi aşezările mai păstrează parcă urmele lui Decebal
52
Mircea Eliade, Simbolismul Centrului în Imagini şi simboluri, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1994, p. 46.
53
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Craiova,
Vlad & Vlad, 1993, p. 583.
54
Fănică N. Gheorghe, Popasuri în timp…,Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1972,
p. 119.
19
şi ale oştenilor săi, ce-şi căutau cu îndârjire noi poziţii de luptă împotriva
cuceritorilor romani”55.
Aşezat pe valea Sălăuţii, râu ce coboară din munţii Rodnei spre
Someş, satul se află într-un spaţiu geografic vestit pentru pitorescul său,
iar zestrea istorică musteşte la tot pasul. Pe la 1773 împăratul Iosif al II-
lea, încântat de primirea ce i se făcuse pe aceste meleaguri a rostit
celebrul salut: Salve parva nepos Romuli!56
Antonio Cosimelli, căpitan57 în regimentul de graniţă abia
înfiinţat, scria în anii 1764-1767, la Năsăud, Poemation de secunda
legione Valachia, operă în care descrie locurile de pe Someş. El prezintă
Lunca Vinului drept Parva, Vărarea drept Nepos iar Strâmba o numeşte
Romuli şi menţionează că toponimul Salva s-ar fi păstrat din vechime, din
sl. Salova < salo, „loc gras” (aici se varsă Sălăuţa în Someşul Mare).
Traducerea salutului imperial nu ridică probleme, iar Jacob Popper 58
consideră că cele patru sate în cauză se numesc aşa pentru ca „locuitorii
lor să nu uite că era aproape ‚mântuirea tinerei nepoate a lui Romul’”.
Numele satului în care s-a născut Coşbuc ar proveni de la
termenul ardău, adică paznic de pădure – custos silvarum59. Administraţia
maghiară a confundat toponimul cu termenul hordó (bute), care are însă
alt corespondent: hârdău sau hordău. Lucian Valea precizează că satul în
care s-a născut poetul nu s-a chemat niciodată Hordău. Localnicii nu ar
rostit nicicând numele în acest fel60. La confuzie ar fi contribuit şi forma
alungită a satului şi dealurile din împrejurimi, care dau senzaţia de
adâncime. Varianta Hordău apare însă în Dicționarul lui Coriolan Suciu 61.
Conform altor păreri, toponimul ar proveni de la numele unei persoane,
Hord-Gord + sufixul ov62. Nicolae Drăganu63 consideră că forma Hordou
este varianta aspirată a mai vechii denumiri Ordou64.
Satul este atestat documentar abia la 1523, dar se pare că în aceste
locuri a existat un puternic centru al paznicilor de păduri, care apărau
55
Ibidem.
56
După părerea lui G. Bariţ, forma corectă ar fi fost Salve, Romuli parva nepos!
57
Conform altor surse era maior.
58
59
Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport –
Turism, 1986, p.13.
60
Ibidem.
61
Coriolan Suciu, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, I,
București, Editura Academiei, 1968.
62
Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport –
Turism, 1986, p. 13.
63
N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii,
București, Imprimeria Națională, 1933, p. 365-366. Lucrarea poate fi consultată
integral la http://en.calameo.com/read/000827433df961b02455c.
64
Ibidem, p. 362-363, lingvistul întreprinde o analiză atentă a acestui toponim.
20
odinioară hotarele Ungariei. La 176265, din ordinul Mariei Tereza, în
această zonă este înfiinţat regimentul al II-lea de grăniceri, de care am
amintit mai sus. Formaţiunea militară cuprindea numai români şi era
organizată inițial în douăzeci și trei, ulterior în patruzeci şi patru de
localități. Locuitorii acestora se bucurau de mai multe privilegii, printre
care se număra şi împroprietărirea cu pământ, de care dispuneau în voie.
De asemenea, grănicerii, porecliți „cătanele negre”, datoită sumanelor
închise la culoare, pe care le purtau, îşi puteau administra singuri
bisericile şi şcolile. Fapt de mare importanţă pentru aceşti oameni şi
pentru evoluţia socială şi culturală a acestor comunităţi a fost însă,
abolirea iobăgiei. Se înfiripă în aceste ţinuturi o altă mentalitate decât în
celelalte zone, iar perspectivele asupra drepturilor, libertăţii şi
independenţei, patriotismului în general, erau total schimbate. Această
atitudine a adăstat aici mult timp după dizolvarea regimentului și
transformarea lui în regiment de linie, la 1851, an în care, la 21 august,
împăratul Franz Josef a decorat stindardul acestui Regiment cu Medalia
de aur „Für Standhaftes Ausharren in der Beschworenen Treue im Jahre
1848” (pentru neclintita persistență în jurământul depus în anul 1848
tr.n.) şi a organizării militare. Un exemplar al stindardului amintit se
păstrează, parțial66, la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, același sau un altul
se știe că a fost prezentat Regelui Ferdinand, la 1919, în timpul vizitei
acestuia la Bistrița, cu ocazia înfiiințării Regimentului de Infanterie 84.
Tot atunci, Regele a oferit un brevet prin care conferea ordinul „Coroana
României” cu spade în grad de cavaler lui Ștegan Vasile din Năsăud,
pentru devotamentul cu care a păstrat zeci de ani Drapelul Regimentului
II Grăniceri, „pentru a nu cădea în mâinile acelora care aveau tot interesul
de a-l distrge”67. Acest stindard purta inscripția Virtus Romana Rediviva,
un slogan care va marca ulterior destinul artistic al poetului.
Înfiinţarea regimentului şi militarizarea zonei, fapt ce a adus cu
sine drepturile menţionate, joacă un rol de mare însemnătate chiar în
dezvoltarea genealogică a familiei Coşbucenilor, având implicaţii
decisive asupra descendenţei acestui neam. Militarizarea comunelor pune
capăt unui proces juridic, ce dura de aproape 10 ani, în care erau implicaţi
strămoşii poetului, pe care o familie de nemeşi încerca să-i readucă în
iobăgie pe pământul ei. Este lesne de înţeles ce s-ar fi întâmplat dacă
împricinaţii, presupuşi a fi moşii poetului, erau dezrădăcinaţi din Hordou
şi strămutaţi în urma procesului, despre care vom mai avea ocazia să
amintim puţin mai la vale.
65
1763 după Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXIX.
66
S-a păstrat port-drapelul din lemn, de care sunt prinse câteva elemente metalice
(vârful și ținte de aramă) și fragmente de țesătură.
67
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/drapelul-regimentului-ii-
romanesc-granita-nasaud.
21
În tovărăşia munţilor Rodnei, Bârgăului, Ţibleş şi Pietrosul, aceşti
vechi străjeri au păstrat vie amintirea vremurilor de mult apuse, când pe
culmile lor trăiau uriaşi, în vreme ce la poale, românii munceau şi jucau
fără a le purta de grijă: Noi le ştim, românii, toate, / Că trăiam şi-atunci
pe-aici sau Multe ştim, că multă este / Vremea de cât ştim ce-a fost68.
Ideea continuităţii poporului român apare frecvent la George
Coşbuc. Poetul consideră continuitatea ca fiind factorul prim în alcătuirea
şi consolidarea firii poporului român: „De când îşi aduce lumea aminte,
pe noi aicia ne ştie, pe marginile Dunării şi pe coastele Carpaţilor. Acesta
ne-a fost, poate, norocul cel mai mare dintre câte le-am avut. Au răsărit
neamuri de-atunci - căci sunt două mii de ani - şi s-au stins, iar noi am
răzbit prin veacuri şi-am rămas tot unde am fost. Au venit peste noi limbi
străine şi au căutat să ne împrăştie, ori să ne împingă în lături, ca să-şi
facă loc şi poate că ne-au clintit vremelniceşte şi ne-au revărsat pe de
lături, dar precum apa vadului izbit de ţărm se scurge iarăşi la matcă, aşa
şi noi ne-am întors la locul aşezării de baştină”69.
În note sadoveniene, Fănică N. Gheorghe descrie plaiurile
năsăudene: „Pline de culoare şi de poezie, aceste locuri istorice, unde
apele se desfac din strânsoarea rocilor şi se avântă din ţanc în ţanc în
salturi de căprioară, pe cât îţi hrănesc de mult fantezia sunt şi tot atât de
bogate. Întinse păduri şi plaiuri hălăduiesc pe înălţimi, cât vezi cu ochii.
Pe covorul verde al poienilor îşi arată urmele urşii, cerbii, căprioarele şi
iepurii ce săgetează pădurile printre copacii cărora se avântă, în zboruri
joase, cocoşii-de-munte sau fazanii. Codrii de brazi de la picioarele
Pietrosului coboară în dulci tălăzuiri de smarald, ca să se oprească, ca
într-un foşnet de imense odăjdii, lângă albia Someşului”70.
În aceste locuri se aşează familia Casian, care, după toate
probabilităţile, era constituită din strămoşii indirecţi ai lui George
Coşbuc71. Unul dintre descendenţi, Leon din Leşu, întocmeşte o cronică a
acestei familii, care va sta la baza Schiţei biografice scrise de Octavian
Tăslăuanu în 1905, în care stabileşte douăsprezece generaţii de coşbuceni:
Atanasie, Ciril, Ioan, Eremie, Cifor, Nelevaica, Casian, Larion, Anton,
Sebastian72, Leon73 şi Vasile74. Cel mai îndepărtat strămoş sigur al
68
Muntele Rătezat..
69
George Coşbuc, Povestea unei coroane de oţel, Bucureşti, Editura „Grai şi
suflet – Cultura naţională”, 1992, p. 119.
70
p. 121.
71
Aceste date au fost descoperite de Iuliu Bugnariu, nepotul de soră al poetului,
într-un urbar de la 1775; înainte de militarizare pronumele familiei ar fi fost
Casian, iar pronumele Coşbuc l-a primit după rusul care adoptase pe un preot din
famila Casian. La 1926 urbarul în cauză se afla la preotul Iacob Pop din Telciu.
72
Tatăl poetului.
73
Fratele poetului.
74
Fiul lui Leon.
22
poetului este Nelevaica (uneori Nelivaica), născut pe la 1670 75. Primele
patru generaţii sunt acceptate însă şi ele, chiar dacă nu sunt atestate
documentar, neexistând niciun motiv de îndoială, în privinţa lor. Conform
legendei, un străin, intelectual şi foarte bogat, neavând moştenitori, a lăsat
întreaga sa avere unui testator, căruia îi stabileşte, tot el, şi numele:
Coşbuc. Documentele vremii nu atestă însă o asemenea întâmplare.
Tradiţia mai spune însă că, la un moment dat, ajung la Hordou şi
se stabilesc aici doi flăcăi, fraţi gemeni, Alexa şi Oprea. Aceştia erau
iobagi fugiţi din Ilişua (Alzo Ilosva), de pe moşia lui Horvath76. Numele
lor de familie era Bradea, specific Ţării Moţilor. Ilişua, zonă de dealuri şi
podişuri nu justifică un asemenea nume decât prin transfer simbolic dintr-
o poreclă (oameni falnici, înalţi, viguroşi), sau prin aciuarea unor moţi
prin aceste locuri. Brădenii erau porecliţi Ungur şi Tipora, prima poreclă
datorându-se probabil faptului că lucrau pentru grofi. Tipora nu are nicio
explicaţie veridică. Cei doi fraţi gemeni muncesc ca slugi în Hordou şi,
fiind foarte harnici, strâng o avere bunicică şi se însoară. Nu aveau
pământ prin aceste locuri, iar nevestele lor nu puteau fi bogate, pentru că
nu le-ar fi dat nimeni după nişte băieţandri aduşi de vânt, doar cu hainele
de pe ei, în consecință, cei doi fraţi se apucă de oierit. Foarte harnici, cum
am mai spus, ei câştigă repede respectul hordouanilor, iar un urmaş al lor,
Andrei, dobândeşte un bun renume în sat. El trecea pe la casele oamenilor
şi aduna în poalele ţundrei, încropind un fel de desagă sau sac, hrană
pentru a o urca la stână. De aceea oamenii l-au poreclit Săcuieţ. Cu timpul
Andrei a devenit un om avut. Şi pentru că el căra, de la o stână la alta,
lemnul de care atârnă căldarea, care se numeşte cujbă, porecla sa devine
Cojbuc. Conform altor păreri, numele ar proveni din tema Coşb a unui
antroponim Coşb sau Coşbea, Coşbu. Detractorul lui Coşbuc, de mai
târziu, cel din Piatra, încearcă să stabilească o origine neromânească, mai
precis ruteană, pentru poet, numindu-l Koszbuk, ceea ce în limba rutenilor
ar însemna „coş de fag”. Dar în ruteană, fagul se numeşte dub77.
Cum a ajuns averea lui Andrei la Nelevaica este destul de neclar,
întrucât Andrei avea patru băieţi, Chira, Ion, Toader şi Nichita. Cea mai
veridică explicaţie este cea a căsătoriei (deci a zestrei). În documentele
vremii nu este atestată existenţa vreunei fiice a lui Andrei, însă de multe
ori copiii de sex feminin nu erau trecuţi în acte. Femeile sunt amintite rar
sau deloc în catastife. Despre fiul lui Andrei, Ion, se ştie că a avut patru
75
Nelevaica este prezent în Conscripţia preoţilor din ţinutul Năsăudului pe anul
1733 (Sandu Manoliu, Obârşia şi spiţa neamului Coşbuc, în Icoana unei şcoli,
Năsăud, 1930).
76
În numele familiei Petricsevics Horvarth de Saplac, contele Samuel Bethlen va
formula în 1753 o „acuză” împotriva Coşbucenilor (descoperită de Virgil Şotropa
în arhiva din Bistriţa); sentinţa a fost suspendată în 1762, când, aşa cum am arătat,
a fost înfiinţat regimentul, acest fapt aducând cu sine şi privilegiile amintite.
77
Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1986, p.18.
23
fete, dar în documente este prezentă numai una, şi aceea, indirect, prin
numele soţului ei. Este deci, mai mult ca posibil, ca Andrei să fi avut şi
cel puţin o fată. Aceasta se prea poate să se fi căsătorit cu un fecior mai
sărac, iar acesta, după obiceiul locurilor, părăsind casa părintească, a
adoptat numele familiei în care intra. Astfel, Nelevaica, devine din
Casian, Coşbuc78. „Măritişul” feciorilor era o datină obişnuită în părţile
Năsăudului, așadar nu putem exclude această posibilitate.
Jacob Popper presupune că părintele adoptiv al lui Nelevaica este
Ionică Coşbuc, primar în satul lui la 1733, citat şi el în procesul
nemeşilor. Fiind adoptat, el putea fi exclus din cauza pentru care se
judecau Coşbucenii, întrucât „acuza” nu îl privea direct. Astfel s-ar putea
explica absenţa sa din documentele de judecată.
Cert este însă că, odată cu obligativitatea numelui de familie,
Chira, fiul lui Andrei, şi familia sa sunt cei ce vor adopta numele Kosbuk,
iar primul preot care îl poartă este Larion, străbunicul poetului. Apar mai
multe familii cu acest nume (cel puţin trei). Grafia numelui diferă în timp,
ajungând la forme neobişnuite: Kosbuk, Kozbuk, Kozbuck, Kospack,
Kospok, Kosbock. Forma Kojbuk, nu este atestată nicăieri.
Astfel apar strămoşii lui George Coşbuc în Hordou79, sat care va
deveni, într-un final, din cauza circumstanţelor vitrege, loc interzis al
poetului. Virgil Şotropa consideră veridică descendenţa poetului din cei
doi fraţi Bradea, Ungur sau Ţipora80.
Octavian C. Tăslăuanu îl prezintă pe poet drept produsul unui
lung şir de generaţii de preoţi (zece81), primul fiind Atanasie, protopop şi
arhidiacon, iar până la Nelevaica numele de familie ar fi fost, aşa cum am
arătat, Casian82. Urmaşii poetului nu recunosc nici ei versiunea susţinută
de Şotropa, iar Sandu Manoliu specifică faptul că în Hordou existau trei
familii Coşbuc, care nu aveau legături de sânge între ele; întrucât
Nelevaica nu fusese implicat în procesul ce li se intentase Coşbucenilor,
este de presupus că, în cazul iobagilor, era vorba de o altă familie83.
Lui G. Călinescu nu-i datorăm doar descrierea idilică a locului
natal şi a regiunii înconjurătoare, ci şi o memorabilă imagine a poetului
năsăudean: „un ţăran istovit de legarea snopilor.” Criticii şi interpreţii
creaţiilor coşbuciene, în majoritatea lor, au remarcat strânsa legătură
dintre poet şi locurile natale. „Aici a învăţat George Coşbuc, copil, să
privească răsăritul soarelui, să se joace cu zmeul, venit el însuşi din lumea
78
Ibidem, p.19.
79
O schemă a arborelui genealogic se găseşte la casa memorială a poetului.
80
Virgil Şotropa, Obârşia familiei Coşbuc, în Arhiva someşană, 1926, nr.5, p. 58.
81
Iuliu Bugnariu, nepot al poetului, descoperă paisprezece (Contribuţii la viaţa şi
activitatea lui George Coşbuc în Arhiva someşană, 1926, nr. 6, p. 77-78).
82
Octavian C. Tăslăuanu, George Coşbuc. Schiţă biografică şi bibliografică, în
Luceafărul 1905, nr.8.
83
Sandu Manoliu, Obârşia şi spiţa neamului Coşbuc, în Icoana unei şcoli,
Năsăud, 1930, p. 361.
24
basmelor şi cântecelor populare mult îndrăgite şi tot aici a cunoscut
drumul fără de alin al apelor repezi de munte şi irizările minunate ale
colinelor şi plaiurilor, pe cărările cărora va fi alergat de atâtea ori, chemat
de cântecul privighetorilor sau al altor ‚vestitori’ ai primăverii, ca şi de
doinele truditorilor de pe ogoare, cu sufletele lor generoase învăluite în
lumina muncii şi a dragostei…”84.
La rândul său, Ion Pillat a remarcat şi el rolul important pe care l-
a jucat satul natal în viaţa poetului. În comemorarea George Coşbuc - 20
de ani de la moartea poetului, Ion Pillat menţiona că fiul preotului din
Hordou era vlăstarul satului şi al credinţii strămoşeşti, era copilul
codrului şi poienelor năsăudene, un elev încă rural al liceului grăniceresc,
fiind sortit de la început planului autohton al operei sale. A fost legat cu
rădăcini fireşti de pământul şi oamenii ţării, de obiceiuri şi datini, de
legea credinţii creştine şi de vechile eresuri rămase din păgâni” 85. Pillat a
atras şi el atenţia asupra strânsei împletiri dintre planul autohton, popular
şi planul cult, literar.
G. C. Nicolescu în studiul Liniştea, un punct culminant al
dinamicii precizează că poetul purta în el satul şi natura, aşa cum o
cunoscuse în tinereţea lui. Aceasta ar cânta el necontenit și în poezia lui
am afla cele mai senine tablouri de natură. Autorul este de părere că satul
ce apare în poezia coşbuciană este un sat oarecum utopic, abstract. În
poeziile lui Coşbuc, pline de cântarea naturii, a satului, a ţăranilor, nu
vom afla niciodată nostalgia după aceste locuri, pentru că se simţea plin
de ele86.
Un studiu asupra satului din poezia lui Coşbuc a întreprins şi
Octav Şuluţiu87: Icoana satului ideal. Criticul a surprins faptul că satul
coşbucian este un sat idealizat şi consideră că, în poeziile sale, poetul nu
prezintă satul său natal. Autorul mai menţionează faptul că poetul este
originar de la ţară şi aceasta se simte în poezia lui.
Referindu-se la influenţa locurilor natale asupra lui Coşbuc,
Dumitru Micu face o comparaţie neaşteptată, dar atât de sugestivă şi
veridică, între doi mari oameni de litere români. În monografia sa, criticul
afirmă că poetul este, evident, un produs îndeosebi al mediului rural din
care s-a ridicat. De nu ar fi fost Năsăudul grăniceresc, sau, în orice caz,
satul ardelean, Coşbuc nu apărea, după cum fără Humuleşti n-ar fi existat
Creangă88.
Ion Dodu Bălan, este de părere că George Coşbuc reprezintă în
literatura română un moment nou în evoluţia poeziei româneşti.
84
p. 124.
85
George Coşbuc interpretat de... ,, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 208.
86
Ibidem, p. 241.
87
Octav Șuluțiu, Icoana satului ideal, în George Coșbuc interpretat de…,
București, Editura Eminescu, 1982.
88
Ibidem, p. 97.
25
Asemenea lui Pompiliu Constantinescu, recunoaşte meritul poetului de a
nu fi căzut în păcatul plagiatului şi al imitaţiei eminesciene. Cântecul lui
Coşbuc ar fi smuls din însuşi sufletul poporului, iar meritul cel mai de
seamă al poeziei sale ar fi autenticitatea, datorată legăturii indestructibile
cu viaţa poporului, cu tradiţiile şi trecutul său istoric, cu aspiraţiile celor
obidiţi şi cu natura patriei89.
Victor Eftimiu realizează o descriere poetică a relaţiei lui Coşbuc
cu locurile natale, respectiv a influenţei acestor locuri asupra bardului de
la Hordou: „Născut prin părţile Năsăudului, într-o frumoasă regiune a
Transilvaniei, Coşbuc năvăleşte în literatura ţării ca o revărsare a zorilor,
în cântece de ciocârlii, în desfăşurări de livezi smălţate cu flori. (...) În
versuri limpezi, sprintene, curgătoare ca pâraiele munţilor, Coşbuc cântă
bucuria vieţii”90.
Toate aceste opinii ţin să releve influenţa pe care a avut-o mediul
în care s-a născut asupra poetului. În copilărie, joaca în crâng, observarea
copacilor sau căutarea de cuiburi, au contribuit toate, încă de timpuriu, la
descoperirea secretelor naturii. Acele „expediţii” sunt rememorate în
poezii precum După furtună sau Pe deal. O copilărie senină, spune Goga,
într-o atmosferă de linişte şi împăcare patriarhală91. În consecinţă, „Din
copilărie iubeşte mai presus de toate viaţa satelor româneşti, aşa cum le-a
cunoscut în jurul Năsăudului. Satul, ţăranul şi viaţa sătească pe care le-a
cântat Coşbuc este satul fruntaş românesc, cu oameni binişor înstăriţi,
harnici luminaţi; satul bine gospodărit, cu o rasă de oameni sănătoşi şi
frumoşi, cu duh şi poftă de viaţă.
Aşa cum e pretutindenea satul şi ţăranul român, unde nu e sărăcia
prea mare şi întunerecul prea greu”92.
Răsărit din sânul unei comunităţi săteşti, ce altceva ar fi putut
„cânta” Coşbuc, dacă nu acele plaiuri şi acest suflet al satului. Toate
aceste reliefări şi secvenţe biografice se cuvin amintite pentru a înţelege
mai lesne sufletul operei acestui poet. Nimeni nu poate contesta faptul că
în opera lui George Coşbuc natura joacă un rol aparte. Tânguindu-se
alături de suferinzi, compătimindu-i pe oropsiţi, ajutându-i pe români sau
bucurându-se de izbânzile lor, natura, în ansamblul ei, este de fapt o temă
centrală a poeziilor lui Coşbuc, fie ele cântece de vitejie, idile, legende
sau balade. În cazul poeziilor coşbuciene, avem a face cu o natură
umanizată şi umanizantă, care participă cu toată fiinţa la viaţa satului
românesc, o potenţează şi o amplifică. E greu de spus dacă se poate vorbi
de o natură coşbuciană, în sensul că bardul de la Hordou ar fi creat o
89
Ibidem, p. 295.
90
Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.
160.
91
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire… Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p.
11.
92
Ioan Agârbiceanu, Marii cântăreţi: Vas. Alecsandri, Gh. Coşbuc, Grig.
Alexandrescu, Sibiu, Editura Asociaţiunii ASTRA, 1931, p.47.
26
natură aparte, diferită de realitate şi de cea evocată de către alţi poeţi.
Natura prezentă în opera sa este totuşi natura reală, filtrată însă prin
sufletul de o mare sensibilitate al poetului şi percepută ca fiind o natură a
românilor, dată fiind strânsa legătură a ţăranului român cu mediul natural
înconjurător. Natura nu constituie o categorie filosofică în poezia lui
Coşbuc. Pastelurile lui Coşbuc sunt cântece în care poetul preamăreşte,
admiră, contemplă omul legat de pământurile care l-au zămislit şi i-au
determinat modul de viaţă. Natura în poezia lui Coşbuc este însufleţită de
om. Asupra priveliştilor din jurul lui îşi exercită activitatea specifică
ţăranul năsăudean – expresie a ţăranului român de pretutindeni.
Opera lui Coşbuc este o oglindă a sufletului poporului român.
Valeriu Râpeanu menţionează: „Pentru că ţăranul ardelean cu faţa uscată
ca un lemn de troiţă, cu trupu-i firav ca al unei trestii de pe marginea
apelor, a încrustat o operă în care, asemenea cercurilor de pe trunchiul
unui arbore, citim toate vârstele sufleteşti ale unui popor” 93. Această
operă a lui George Coşbuc cântă plaiurile româneşti, felul de-a fi al
românului şi faptele sale de vitejie. Nu-l putem include pe poet într-un
singur domeniu, afirmând că ar fi cântat mai mult vitejia poporului decât
dragostea şi idila satului, sau ar fi încercat să descrie mai mult iubirea
decât natura. Datorită versurilor sale, a iubirii sale faţă de poporul român,
Ion Trivale considera că G. Coşbuc a intrat în istorie, înainte de a fi intrat
în Academie94. A intrat în istorie atât prin scrierile sale, cât şi prin
implicarea directă în lupta pentru întregirea neamului şi a ţării. Din
păcate, Coşbuc s-a stins înainte de a-şi vedea visul împlinit; revenirea
Ardealului la Patria - Mamă s-a înfăptuit câteva luni mai târziu.
Octav Minar95 aminteşte şi el rolul foarte important al copilăriei
pline de farmec, petrecute într-o atmosferă patriarhală96, când ascultă
poveştile şi poeziile populare improvizate de mama lui. Data naşterii
poetului, prezentată de Minar este 8 septembrie 1866, satul natal s-ar
numi „Hordău”, iar anul morţii care apare sub caricatura lui Iser de la
începutul broşurii este 1917!
Toponimul Hordău97 apare însă și în Amintirile lui Slavici, ce-i
drept rostit de altcineva, despre care Slavici crede a fi fost Iuliu Maniu.
Prozatorul i-a scris tânărului deseori acasă utilizând în scrisori grafia
corectă. Aceasta nu este singura inadvertenţă în privinţa numelor în
Amintirile despre Coşbuc. Tot în scrisori îl numeşte „George”, iar în
Amintiri „Gheorghe”. Această formă a prenumelui este folosită în mai
93
George Coşbuc interpretat de... ,, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 337.
94
Ibidem, p. 177.
95
Octav Minar, George Coşbuc. Biografia şi opera poetică, Bucureşti, Editura
„Autor”.
96
Termen împrumutat de la Goga.
97
27
multe rânduri98, deşi în matricola botezaţilor din Hordou a fost înscris
George, iar poetul nu s-a semnat niciodată Gheorghe sau Gh. Motivele ar
putea ține, spuneam și în introducere, de normele literare încă nefixate la
acea vreme. Existau alternanțe între cele două grafii ge și ghe, precum în
arhangel-arhanghel, Sfântul George-Sfântul Gheorghe etc. Foarte
apropiat de poet, tribunistul trebuie să fi ştiut prea bine cum se numea
prietenul său. În toate scrisorile în care pomeneşte de el îl numeşte
George. Probabil, la data scrierii memoriilor, varianta cealaltă era mai
cunoscută de publicul larg - şi datorită formulei badea Gheorghe - iar
Slavici a adoptat acea grafie. Aşa îl strigau prietenii săi bucureşteni. Aşa
apare în biografia lui Cornel Săteanu99. Onisifor Ghibu pomeneşte şi el de
o ardeleancă văduvă100 care îl numeşte pe poet „Gheorghe al nostru”101.
Gheorghe îl numesc şi Goga și Bogdan Duică102.
Data exactă a naşterii ridică şi ea probleme. Gavril Scridon
arată că, aceasta a fost din Matricola botezaţilor comunei Hordou pe
103
anii 1858-1883, reiese că înregistrearea a fost făcută de Anton Coșbuc,

bunicul poetului și că acesta s-ar fi născut la data de 3 octombrie stil nou,
20 septembrie stil vechi. Deşi în Austro-Ungaria era în vigoare calendarul
nou, Scridon consideră că năsăudenii se călăuzeau după calendarul
iulian104. Făcând o scurtă recapitulare, poetul s-ar fi născut în septembrie,
8105, 20106, 26107 sau în ziua de 3 octombrie108 1866.
98
De exemplu broşura lui Vasile M. Sassu, care se vrea a fi o biografie a poetului,
se întitulează Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, , Editura Cartea
Românească, 1937.
99
1939, p. 105; dar la p. 106 apare G.. Coşbuc.
100
Mama lui Sever Secula, istoric ardelean, cunoştinţă a scriitorului, stins foarte
tânăr. Sextil Puşcariu ne informează că şi el s-a molipsit, în aceeaşi noapte de la
aceeaşi femeie, o dată cu Chendi şi Iosif (Călare pe două veacuri, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1968, p. 209).
101
102
Aceasta în broşura sa ce poartă, culmea, titlul... George Coşbuc, în care
reproduce întocmai o parte din textul lui Goga din Discursul de primire...
103
Întâi în Gazeta literară, 1956, nr. 31, august, apoi în Pagini despre Coşbuc, în
1957.
104
Bazându-se pe mărturiile unor preoţi bătrâni şi ale unor specialişti.
105
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire…[ ca] membru al Academiei Române,
Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 11.
106
I.D. Bălan, Coşbuc – elev, în Colocvii, I, 1966, nr.3, septembrie, p. 2.
107
Iuliu Bugnariu, Contribuţii la viaţa şi activitatea lui George Coşbuc, în
Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, p. 15.
108
28
Cel mai probabil, George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie
1866, stil vechi, 3 octombrie, stil nou109. Este cel de al optulea copil al
familiei din cei doisprăzece sau cincispreze110 născuți. Dintre aceștia doar
șase au devenit adulți și au întemeiat familii. Din bătrâni se aude că, în
familia sa, de 200 de ani harul şi darul preoţiei s-ar strămuta din tată în
fiu. Mai exact paisprezece generaţii de preoţi. Faptul că tatăl, Sebastian,
este preot, nu pare să influenţeze cu nimic soarta fărâmei de om111. Mama
are un rol covârşitor în calea pe care va apuca sufletul abia învlăstărit.
Orfană de mică, Maria, fiica preotului Luca Avacum din Telciu, a fost
crescută de unchiul ei, vicarul Ioan Marian, un om de mare cultură,
ctitorul şcolii normale năsăudene112. Suflet sensibil, marcată probabil şi
de iremediabila pierdere suferită în copilărie, mama îi insuflă copilului
basmul în suflet şi îi înveseleşte copilăria cu nemuritoare personaje
mitologice. Istovind izvorul matern, Georgică al popii porneşte în
căutarea altor povestitori care să-i potolească setea de cunoaştere.
„Sătenii, toţi români plugari temători de Dumnezeu – ne convinge
Goga - sunt harnici, aţoşi, uscăţivi, cu lumină în ochi şi cu sufletul muiat
în basme”113. Cu boabe de suflet muiat în basme s-a hrănit poetul.
Talentul de poet este moştenit de la mamă şi cultivat de dascălii din sat.
Tănăsucă Mocodean, al cărui nume se leagă pentru veşnicie de cel al lui
Coşbuc, ar fi dispărut în hulpavul neant dacă nu ar fi umblat însoţit de
zmei, balauri, de zâne şi de Sugnă-Murgă. Soarta amândurora avea să fie
pecetluită în momentul întâlnirii lor. Unuia i se schimbă calea fiinţării în
plan istoric, prelungindu-şi viaţa peste veacuri, celuilalt în plan
psihologic, prin impactul pe care îl au spusele dascălului asupra sa.
Această întâlnire este cea care hotărăşte drumul literar, formal şi ideatic
pe care va apuca poetul. Întreaga lui operă poetică se clădeşte pe
variantele formale ale versului popular, pe conţinutul ideatic caracteristic
creaţiilor populare şi adoptă, îndeosebi, speciile literaturii orale, populare
sau de influenţă populară. El nu modifică deloc maniera folclorică a
desfăşurării acţiunii unui basm sau a unei snoave. Nu stilizează când nu
este cazul, nu introduce elemente artistice şi finisaje de prisos în textul cu
tentă bătrânească, neaoş românească. Creaţia populară era un element
sacru pentru poet, pe care nu cuteza să îl profaneze cu superficialităţi
livreşti numai de dragul modernităţii, al progresului în limbă şi literatură,
109
A se vedea în acest sens Gavril Scridon, Revenire la o rectificare, în Pagini
despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1957, p.
149-152.
110
Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXI.
111
Dar faptul că părintele Sebastian cunoştea limba germană, a avut o influenţă
categorică asupra fiului său.
112
Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913,
p. 51-53.
113
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire... 1923, p. 10; Gh.Bogdan Duică, G.
Coşbuc, Bucureşti, p.3.
29
al aducerii culturii la un nivel de prim rang, european, pentru a se ralia
curentului general revoluţionar de răsturnare a vechilor valori ce
mucezesc literatura etc. etc. etc. Coşbuc este pătruns de sfinţenia, de
puritatea acelei mentalităţi primitive, arhaice, unde totul mai era natural,
inclusiv limba. Când busuiocul, mărul, cucul ş.a. îşi mai aveau
simbolistica lor, astăzi uitată, când zmeii furau fete, iar apa vie mai făcea
minuni.
Până la 1875, Coșbuc copilărește la Salva, unde tatal său era preot
și unde începe clasa I, la Hordou unde termină prima clasă, la Telciu unde
încheie următorii doi ani de școală. Aici descoperă revista Amicul școalei,
a lui Visarion Roman și biblioteca unchiului său, Ioan Ionașc, la care
locuia și care era directorul școlii.
Am văzut cât de important a fost mediul în care copilăreşte
Coşbuc, atât cel familial, cât şi cel natural. Ambele au implicaţii
psihologice şi temperamentale adânci asupra tânărului. „Fire de ţăran
iubitoare de basm şi pitoresc, cu imaginaţia fecundă şi cu ochii înfipţi în
nemărginire, Coşbuc s-a înfăşurat de la început în tortul argintat al mitului
popular care l-a fermecat mai întâi ca un cântec de leagăn şi l-a urmărit
mai târziu ca o vastă problemă de creaţiune artistică. Toate l-au ajutat pe
acest drum stropit cu pulbere de stele şi cu arătările visului fugar. Mai
întâi originea lui, vatra de la Hordou. În cenuşa ei tremurau basme de
veacuri, spuse de oameni ai câmpului, instincte străvechi păstrate în
savoarea lor virginală într-o căldare de munţi, panteismul estetic al
primitivilor cald şi colorat, o tainică moştenire pitită din lumea lui Homer
într-un ascuns ungher traco-romanic”114. Copilăria petrecutăla Hordou
este evocată în numeroase poezii și în povestirile Neaga, Pe culmea
muntelui, Limba nemțească, Cum învață omul carte.115
Considerăm ca factor determinant în formarea poetului, copilăria
în mediul sătesc, transilvan, cu datinile sale116, în mijlocul personajelor de
basm. Acest fapt a generat şi modelat sufletul poetic al lui George
Coşbuc. Fără poveştile şi creaţiile populare cu care a intrat în contact din
fragedă copilărie fondul psihologic al poetului ar fi fost cu totul altul.
Dorinţa şi plăcerea de a versifica basmele populare îşi au originea în
aceste vremuri, când ielele, vâlvele şi vântoasele veneau până la marginea
satului, iar Sfânta Vineri mai primea cu bucurie oaspeţi. Cu sufletul astfel
băsmuit, cu trăistuţa pe umăr şi cu opincile în picioare ajunge Coşbuc în
114
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire…1923, p. 13.
115
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXII.
116
„La sărbători mari, la Crăciun îi plăcea să umble a colinda, iar la Botezul
Domnului să umble cu steaua de la o casă la alta. Pare că şi acum îl văd cum se-
torcea de prin sat cu buzunarele pline de nuci, alune şi mere căpătate de la baba
Nătoaie şi de la Ana Ursului. Babele îl aveau drag, căci era băiat isteţ, glumeţ şi
drăgălaş.” (Iuliu Bugnariu, Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1966, p. 17).
30
Năsăud, pentru a se şcoli. Cu Sfarmă – Piatră şi Strâmbă – Lemne rămaşi
prin pădurile Hordoului, lipsit de Greu – ca – Pământul şi de Barbă - Cot,
George se apucă să citească tot ce îi cădea în mână. Ştim de la Leon
Scridon117 că poetul era puţin comunicativ, citea încontinuu, nu-l interesa
ce se întâmpla în jurul lui, era adâncit în cărţi, de multe ori uita să meargă
la prelegeri. Împrumuta cărţi din biblioteci, de la profesori. Seara, lângă
pat îşi punea pe un scaun o lumânare, chibrituri, un creion şi bucăţi de
hârtie. Noaptea, se trezea în repetate rânduri, aprindea lumânarea şi nota
câte o idee sau un vers pe foi. Dimineaţa îşi revedea notiţele. Pe cele de
care era mulţumit le păstra, restul erau aruncate.118 Versurile tânărului
poet erau gustate, iar profesorii au început să-l scutească de materiile care
îi displăceau, precum matematicile. Intrarea lui în Societatea literară
Virtus Romana Rediviva avea să fie jurământul de credinţă adus Poeziei.
Soarta lui Coşbuc a fost pecetluită, iar zorii literaturii transilvane
începeau să se reverse peste munţii adormiţi ai Daciei.
Majoritatea istoricilor literari recunosc patru etape determinante
în viaţa şi activitatea poetului119, exceptând copilăria: Epoca năsăudeană,
clujeană, sibiană şi bucureşteană.
117
Leon Scridon, Amintiri din viaţa de elev a lui George Coşbuc in Coşbuc văzut
de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
118
119
Idem, Cronologia vieţii şi operei lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc,
Cluj, 1966, p.13-32.
31
Năsăudul
Orăşelul transilvănean de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu

diferea prea mult de satul de munte din care provenea Coşbuc 120. În 1875
urmează, la Nasăud, clasa a IV-a, iar în 1876 începe aici Gimnaziul
superior românesc, înființat la 1863 și susținut din fondurile materiale ale
fostului regiment de graniceri, desființat în 1851. Instituția era a para de
acest fel, după Blaj, Brașov și Beius.
Colegii săi erau şi ei, majoritatea, fii de ţărani: „Doisprezece
dintre patrusprezece, câți urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram
băieți de țărani oieri și purtam căciuli și ițari. Vacanțele ni le petreceam
prin păduri și prin munți, căci numai la școală eram ,domnișori’, iar acasă
eram ciobani”, își amintea poetul121.
Dacă nu ar fi mers la şcoală, ne asigură O. Goga, hordouanul ar fi
rămas un colăcar pe la nunţi, „un mare meşter anonim, ca autorul
‚Mioriţei’ şi suflarea lui de foc s-ar fi topit în flacăra pururea primenită a
folklorului”122. Găzduit de Teodor Rotari într-un spaţiu de cultură, tânărul
elev are şansa de a se bucura de accesul la o bibliotecă impresionantă,
fapt care joacă un rol covârşitor în formarea sa, pe lângă materiile studiate
la şcoală. Acum intră, cu adevărat, în contact cu literatura şi cultura
germană, care îl va marca pe viitor. Citeşte operele lui Heine, Lenau,
Rückert, Zedlitz, Kosegarten, Freiligrath, dar şi pe cele ale clasicilor greci
şi romani. Are acces la culegerile de poezie populară ale lui Damaschin
Bojinca, Eftimie Murgu, Nicolae Pauletti, Atanasie Marienescu, Miron
Pompiliu şi Vasile Alecsandri123.
Cultura sa generală se îmbunătăţeşte considerabil, deşi, cum s-a
văzut, poetul era dojenit, din acest punct de vedere, de critici mai vechi şi
mai noi. Studiind filozofia, cosmogonia, etica, literaturile clasice şi
moderne, tânărul devine din ce în ce mai interesat de extinderea
cunoştinţelor sale. A studiat în clasa a V-a Elementele de limbă română,
de T. Cipariu şi a făcut lectură pe Lepturariul lui Pumnul, tomul III; în
clasa a VI-a a continuat lecturile din Lepturariu şi a studiat Elemente de
120
„Lumea dimprejur era o continuare normală a vieţii de acasă. Înfăţişarea
rustică de la Hordou reînvia pe uliţele strâmte cu case ţărăneşti din micul orăşel
înfundat după colinele munţilor Bistriţei. Era aceeaş lume, acelaş port şi graiu, un
colţ de românism ferit de orice infiltraţie străină. Câteva sute de elevi, copii dela
ţară, veniţi din toate părţile cu mâncare în desagi, aciuiţi în gazdă la câte un
gospodar din capul satului.” (O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire…, 1923, p.
11-12).
121
În povestirea Heu, quale portentum!, în George Coșbuc, Opere.II. Proză,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 34.
122
O. Goga, Coşbuc. Discurs de primire…, 1923, p. 12.
123
32
poetică metrică de T. Cipariu; în clasa a VII-a a studiat Retorica română,
apoi iarăşi Lepturariul, tomul IV şi la declamaţiune a recitat „cuvântări şi
poezii alese”. În clasa a VIII-a a audiat un curs de Istoria limbii şi a
literaturii române până în prezent124. Din acest curs redactat şi predat,
probabil de Maxim Pop în anii 1870-1872 şi care marchează existenţa
preocupărilor folclorice la gimnaziul din Năsăud încă dinaintea anilor de
şcoală a lui Coşbuc, s-a păstrat o copie manuscris datată ‚25 aprilie 1872’,
făcută de elevul dintr-a VIII-a, Ioan Ciocan125, copie care a stat, mai
târziu, la baza prelegerilor ţinute de profesorul Ioan Ciocan126.
Profesorii şcolii din Năsăud au, în mare parte, studii la
universităţile din Austria şi, unii dintre ei, doctorate. Teodor Rotari
studiase la Praga, Florian Moţoc, la Viena, dr. Constantin Moisil,
profesorul de limba română al lui Coşbuc, de asemenea studiase la Viena
şi obținuse doctoratul în 1870; dr. Ioan M. Lazăr studiase teologia la
Pesta, apoi la Institutul Augustinian din Viena. Tot la Viena studiase
istoria universală, filozofia şi se ocupa de limba română, desfăşurând o
extinsă activitate literară. Vorbea latina, germana, italiana, maghiara şi
cunoştea greaca şi franceza. Amintim și pe Ion Mălai cu doctoratul în
filozofie luat la Graz în 1871, Paul Tanco în 1872, Artemiu Publiu Alexi
în 1874. Urmează o altă generaţie de profesori în frunte cu Gavrilă
Scridon, Ioan Tanco, traducător din germană, Ioan Ciocanu cu studii la
Viena, Graz, Budapesta, Grigore Pletosu cu studii la Lipsca, Budapesta127.
Profesorii ăși ocupau posturile prin concurs, fiind numiți de către comisia
fondurilor școlare și abia pe urmă aprobați de forurile ierarhice superioare
ale învățământului128.
Într-o zi129, poetul păşeşte cu timiditate în şedinţa societăţii Virtus
Romana Rediviva şi devine, în scurtă vreme, unul dintre cei mai activi
membri. Societatea s-a constituit oficial în 1870, după numeroase eforturi,
şi avea drept scop continuarea spiritului de luptă pentru reînvierea
naţională şi culturală a românilor. Gavril Scridon130 datează înființarea
societății 1878, dar în acest an are loc, de fapt, reînființarea, ilegală, a
124
V. Şotropa, N. Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 217 şi
219.
125
Grigore Găzdac, Câteva consideraţii despre orizontul folcloric al gândirii
coşbuciene, în Arhiva someşană,I, 1972.
126
1986, p. 58.
127
Vasile Voia, George Coşbuc şi poeţii germani din secolul al XIX-lea, în
Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 141.
128
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXIII.
129
15 octombrie 1882.
130
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXIII.
33
acestei societăți. Dorin Dologa131 face o pertinentă prezentare a drumului
sinuos prin care a luat ființă aceasă societate: în septembrie 1868 elevii s-
au adresat conducerii gimnaziului năsăudean pentru obținerea permisiunii
înfiinţării unei societăţi de lectură. Profesorii au solicitat ca mai întâi
elevii să arate care este scopul societăţii. În noiembrie 1868 elevii au
solicitat din nou înfiinţarea societăţii, înaintând şi statutele acesteia. La 4
decembrie 1868 direcţiunea gimnaziului a aprobat constituirea.
La 9 decembrie 1868, profesorii gimnaziali au hotărât să ceară şi
aprobarea conducerii Districtului Năsăud şi să înştiinţeze Comisia
administrativă a fondurilor şcolare (fondurile şcolare grănicereşti erau
administrate de un Comitet administrativ cu atribuţii decizionale, care
alegea o Comisie administrativă cu rol executiv) despre înfiinţarea
societăţii. Conducerea Districtului năsăudean şi-a dat acordul, după ce în
februarie 1869 a cerut modificarea articolului 2 din statute, referitoare la
mijloacele prin care societatea urmărea să îşi atingă scopurile, iar
activitatea acesteia nu trebuia să cuprindă teme politice sau religioase. La
14 ianuarie 1870 statutele societăţii au fost aprobate de către Ministerul
de culte şi instrucţie publică, dar societatea nu s-a putut crea efectiv decât
odată cu înfiinţarea clasei a VIII-a gimnaziale (adică în anul şcolar
1870/1871).
În 1876, societatea şi-a încetat activitatea din Ordinul
Ministerului de culte şi instrucţie publică nr. 12787 din 22 iulie 1876,
prin care erau admişi ca membri ai societăţii numai elevii claselor a VII-a
şi a VIII-a.
La 9 februarie 1877, elevii au solicitat conducerii gimnaziului să
intervină pentru reînceperea activităţii societății. Corpul profesoral nu a
permis reconstituirea acesteia, dar a hotărât în compensaţie înfiinţarea
unei biblioteci a elevilor.
La 22 septembrie 1878, elevii au cerut din nou reînfiinţarea
societăţii. Demersul lor a rămas fără rezultat. În aceste condiţii societatea
a funcţionat în secret, în 1878 fiind elaborate noile statute ale acesteia.
Acestea stipulau drept scopuri perfecționarea reciprocă a membrilor pe
tereul literar național, dezvoltarea spiritului social și unirea membrilor.
Aceste scopuri urmau a fi realizate prin discursuri sau disertații literare
ținute de membrii, prin formarea unui cabinet de lectură și înființarea unei
reviste literare, Musa someșană, și prin pruducții muzicale. În urma
demersurilor conducerii gimnaziului pe lângă autorităţile superioare, în
1880 societatea a primit în sfârşit aprobarea să-şi reînceapă activitatea
131
https://www.academia.edu/5310169/Dorin_DOLOGA_-
_Societatea_de_lectur%C4%83_a_elevilor_Virtus_Romana_Rediviva_%C3%AE
n_perioada_dualismului_austro-ungar_1867-1914?auto=download.
34
legală. Funcţionarea acesteia a mai fost întreruptă în timpul primului şi a
celui de-al doilea război mondial132.
În 1882 apare revista manuscris: Musa Someşană, în care avea să
publice şi elevul Coşbuc. Din păcate, în timpul primului război mondial,
au dispărut tocmai aceste numere, păstrate totuși datorită transcrierii lor
de către Nicolae Drăganu133.
Vasile M. Sassu134 prezintă Musa Someşană ca fiind un ziar local,
iar revista Societăţii Virtus Romana Rediviva, drept o altă publicație:
„Astfel, ca elev de liceu îşi publică încercările literare în revista elevilor
‚Virtus romana rediviva’ şi mai apoi în foaia locală ‚Muza Someşeană’”.
Acest tip de societate nu era o noutate, o organizare singulară sau
întâmplătoare. În numeroase oraşe ale Ardealului, la mijlocul secolului al
XIX-lea se desfăşurau activităţi culturale intense. Societăţi de lectură de
genul României June, din Viena, întâlnim după 1851 în mai multe oraşe
transilvănene. În 1864 apare o asemenea societate la Blaj, un an mai
târziu la Sibiu, în 1867 la Arad, la Lugoj în 1868, la Gherla în 1869, în
1869 Societatea română pentru fond de teatru, de la Deva, Societatea de
leptură din Oradea, la Beiuş în 1871, în 1872 la Timişoara, 1873 la
Oraviţa, la Câmpeni în 1887, la Caransebeş în 1877135. Nici revista
manuscris nu era neobişnuită. La Cluj, de exemplu, apăreau, în 1845,
Diorile-foaie pentru minte şi inimă136 a lui Al. Pop137, Speranţa şi Foaia
literară, foi ale Societăţii de lectură a elevilor de la Liceul romano –
catolic138.
Elev în clasa a VII-a, conform procesului verbal al şedinţei din 24
septembrie 1882, Coşbuc devine vicepreşedinte al societăţii, prin
derogare de la dispoziţiile statutare (alegerea trebuia să se facă prin vot
secret), fiind aclamat de membrii societăţii, iar un an mai târziu, la 2
decembrie139 1883, poetul este ales în unanimitate ca preşedinte, tot prin
132
Ibidem; a se vedea și D.J.B.-N.A.N., fond: Societatea de lectură a elevilor"
Virtus Romana Rediviva"-Năsăud și Traian Pavelea, Societăţi culturale
năsăudene, Bistriţa, 2005.
133
Nicolae Drăganu menţionează, pe ani, şi titlul scrierilor lui Coşbuc din această
perioadă.
134
Vasile M. Sassu, Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1937, p. 100; a se vedea şi p. 98.
135
Onisim Filipoiu, George Coşbuc la Virtus Romana Rediviva, în Studii despre
Coşbuc, Cluj, 1966, p. 39.
136
Victor V. Grecu, Studii de istorie a lingvisticiiromâneşti, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1971.
137
Al. Papiu Ilarian.
138
139
Este data prezentată de Onisim Filipoiu în George Coşbuc la Virtus Romana
Rediviva, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 40, aflându-se în contradicţie cu
Gavril Scridon care prezintă data de 2 octombrie (Pagini despre Coşbuc,
Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1957, p. 40). Şedinţa de
35
aclamaţii, contrar obiceiului votului secret. La 9 decembrie George
Coşbuc rosteşte un memorabil cuvânt de deschidere a primei sale
şedinţe140:
Înainte de a ne începe activitatea noastră literară vreau să
vorbesc câteva cuvinte, însă nu vorbite din datină, ci din necesitatea de a
fi vorbite. Jung zicea odinioară: „Cel ce rămâne numai în cercul
gândirilor sale, acela rămâne în veci în simpla sa sărăcie”, adecă: omul,
care nu-şi bate capul să ştie şi altceva decât numai acea [sic!] ce
trebuieşte să ştie, acela va rămâne pururea sărac de cunoştinţe, ca napul.
Această sentinţă a marelui filozof german exprimă un adevăr adânc, deşi
de altmintrelea foarte evident. De acest adevăr au fost conduşi, pre
semne, şi aceşti studenţi de la acest gimnaziu, cari au pus bază la
societatea noastră. Ei au început opera, noi însă trebuie să o continuăm,
dacă mai avem încă priceperea să înţelegem sentinţa lui Jung.
Însă, cu durere, trebuie să spun că mulţi dintre noi sau au uitat
că ce scop are societatea, sau nu-l ştiu sau nu vreau să-l ştie. De uitare şi
de neştiinţă dispreţ acesta din urmă însă nu.
De multe ori am auzit cu urechile mele pre unii şi alţii zicând că
doară n-au nebunit să se ocupe şi cu nebunii de acestea, ce le trebue la
societate, ce operate? Ce ş-or pierde mintea cu lucruri de nici un folos!
Tare frumoase excuzări, şi le dau drept, căci noi, care venim aici, suntem
nebuni, deoarece ne pierdem aici mintea, ei însă voiesc să şi-o păstreze,
tectaque, căci după vorba românului, le va trebui la vară. Lessing zise:
„Cine n-are o minte ca să o piardă cu ceva lucru, acela n-are nici una de
pierdut”.
Acestea toate am fost silit să le spun faţă de aceia cari nu se
interesează de societatea noastră, care nu vin la şedinţă, ba chiar nu ştiu
că jucămu-ne aici de-a mâţa oarbă, ori ce lucrăm! Aşi putea chiar să
numesc pre unii dintre aceştia, însă nu vreau să calc hotarul proverbului
latin: „Nomina sunt odiosa”, însă să fie siguri, că de nu se vor dezbăra
de prejudecata lor, vor fi arătaţi cu degetul. Oare nu-i ruşine aceia, că
după ce stimatul corp profesoral ne concede, formarea de societate, după
ce stimatul domn conducător îşi dă osteneala de a ne deschide portiţa,
care intră în grădina vieţii, - oare nu-i ruşine, ca noi să ne arătăm
indiferenţi faţă de aceasta şi să râdem, ca acel nebun, care şi-a aprins
casa, numai ca să poată speria pe vecinul său. Sentinţa biblică: „Mulţi
sunt chemaţi dar puţini aleşi”, trebuie să se poată referi şi la noi. E
destul atâta. Mai trag atenţiunea la cei câţi voesc să lucre, că în operate
alegere a lui Coşbuc în calitate de preşedinte a avut loc la 2 decembrie, având în

vedere faptul că prima şedinţă sub preşedinţia sa a avut loc la 9 decembrie, deci o
săptămână mai târziu.
140
Apud Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de
Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1957, p. 40-41.
36
să nu se amestece în religiune şi politică, de oarece nu suntem nici
apologeţi dară nici diplomaţi.
Să-i mulţumim însă, totodată şi mult onoratului domn
conducătoriu pentru buna conducere şi să poftim, ca să dea bunul D-zeu,
să poată conduce tânăra noastră societate în mulţi fericiţi ani, să
trăiască (de 3 ori).
Apărut la aproape zece ani după cartea lui Gavril Scridon, studiul
lui Onisim Filipoiu141 diferă prin mai multe aspecte de aceasta. Iată textul
Vorbei rostite de preşedintele societăţii, George Coşbuc, cu ocaziunea
deschiderii primei şedinţe ordinare la 9 decembrie 1883, aşa cum este el
prezentat de Scridon:
Înainte de a ne începe activitatea noastră literară vreau să
vorbesc câteva cuvinte, însă nu vorbite din datină, ci din necesitatea de a
fi vorbite. Jung zise odinioară: „Cel ce rămâne numai în cercul
gândirilor sale, acela rămâne în veci în simpla sa sărăcie”, adică: omul,
carele nu-şi bate capul să ştie şi altceva decât numai aceea ce trebuieşte
să ştie, acela va rămâne pururea sărac de cunoştinţe ca napul. Această
sentinţă a marelui filozof german exprimă un adevăr adânc, deşi de
altmintrelea foarte evident. De acest adevăr au fost conduşi pe semne şi
aceşti studenţi de la acest gimnaziu, care au pus bază la societatea
noastră. Ei au început opera, noi însă trebuie să o continuăm, dacă mai
avem încă priceperea să înţelegem sentinţa lui Jung. Însă cu durere
trebuie să spunem că mulţi dintre noi sau au uitat sau nu vreau să-l ştie.
De uitare şi de neştiinţă disput, acesta din urmă însă nu.
De multe ori am auzit cu urechile mele pe unii şi alţii zicând că
doară n-au nebunit să se ocupe şi cu nebunii de acestea, ce le trebuie la
societate. Ce operate? Ce şi-or pierde mintea cu lucruri de nici un folos?
Tare frumoase excuzări, - şi le dau drept, căci noi, care venim aici,
suntem nebuni, deoarece ne pierdem aici mintea, - ei însă voiesc să şi-o
păstreze, tectaque, căci după vorba Romînului: „le va trebui la vară”.
Lessing zice: „Cine n-are o minte ca să o piardă cu ceva lucru, acela n-
are nici una de pierdut”.
Acestea toate am fost silit să le spun faţă de aceia, care nu se
interesează de societatea noastră, cari nu vin la şedinţe, ba chiar nu ştiu
că jucămu-ne aici „de-a mâţa oarbă”, ori ce lucrăm! Aşi putea chiar să
numesc pe unii dintre aceştia, însă nu vreau să calc hotarul proverbului
latin: „Nomina sunt odiosa”, însă să fie singuri [sic!], că de nu se vor
desbrăca de prejudeţele loru, vor fi arătaţi cu degetul. Oare nu e ruşine
aceea că după ce stimatul corp profesoral ne concede formarea de
societate, după ce stimatul Domn conducător îşi dă osteneala de a ne
deschide portiţa, care intră în grădina vieţii, - oare nu-i ruşine, ca noi să
ne arătăm indiferenţi faţă de aceasta şi să râdem ca acel nebun, care şi-a
aprins casa, numai ca să poată speria pe vecinul său? Sentinţa biblică:

141
Coşbuc, Cluj, 1966.
37
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”, trebuie să se poată referi şi la noi.
E destul atâta. Mai trag atenţiunea la cei câţi voiesc să lucreze, că în
operate să nu se amestece în religiune şi politică, deoarece nu suntem
nici poligloţi [sic!], dar nici diplomaţi.
Să-i mulţămim însă totodată şi Mult Onoratului Domn
conducător142 pentru buna conducere şi să poftim, ca să dea bunul D-zeu
să poată conduce tânăra noastră societate mulţi fericiţi ani. Să trăiască
(de 3 ori).
Textul acelei cuvântări de deschidere nu este identic la cei doi
autori. Făcând abstracţie de diferenţele de particularităţi lingvistice şi de
inadvertenţele privind punctuaţia, nu putem trece cu vederea anomalii,
care pot fi însă banale erori tipografice. Poligloţii sunt cu totul altceva
decât apologeţii, elevii nu pot fi „singuri că vor fi arătaţi cu degetul”, iar
în al doilea alineat lipsesc opt cuvinte, fapt care conduce la ambiguitate:
„mulţi dintre noi sau au uitat că ce scop are societatea, sau nu-l ştiu sau
nu vreau să-l ştie.” Pe de altă parte însă, în acelaşi loc, la Onisim Filipoiu
apare termenul dispreţ, care nu este justificat: „De uitare şi de neştiinţă
dispreţ acesta din urmă însă nu.” În varianta lui Scridon termenul este
disput părându-i acestuia, probabil, mai potrivit. Cuvântarea lui Coşbuc a
apărut în Musa Someşană.
În acest almanah manuscris al societăţii, Coşbuc a publicat, după
toate probabilităţile, 54 de poezii. În perioada năsăudeană poetul ar fi
compus însă aproape 200 de creaţii.143 Cei mai avizaţi cercetători ai
perioadei năsăudene (N. Drăganu, O. Filipoiu şi G. Scridon) nu au reuşit
să inventarieze cu exactitate şi în totalitate lucrările lui Coşbuc din anii
liceali. Este şi foarte greu, având în vedere faptul că poetul a distrus mare
parte dintre ele, iar altele s-au pierdut pur şi simplu.
142
Dr. Const. Moisil.
143
Dintre care 160 le-ar fi scris în clasa a IV-a liceală, ne informează Iuliu
Bugnariu, care publică câteva versuri ale poetului, pe care acesta le-ar fi scris la
vârsta de 12 ani:
„Pe orizontul nostru apare un bărbat
În ştiinţă şi arte foarte învăţat,
Că ştie fără eroare cât e doi cu patru;
Se miră-al său părinte, se miră chiar şi satu.”
Sau
„Am întrebat copacii-n codru:
Spuneţi-mi, fraţi, de-o fi a mea.
De-ţi zice ‚da’, plecaţi coroana;
Şi-o scuturaţi, de-ţi zice ‚ba’.
Atunci prin brazi aud mişcare,

Al serii vânt îi legăna,
Şi ei cu multă întristare
Mi-au răspuns cu vuiet ‚ba’!”
38
Prima poezie a cărei dată exactă se cunoaşte144, este Înger păzitor.
Cele 34 de versuri se pare că nu au fost citite în vreo şedinţă a societăţii
(fiind vacanţă de vară la data când a fost scrisă), iar poezia a fost
publicată în Tribuna, în 1957, cu titlul cacofonic Maica Casiana.
Poeziile ce apăreau în Musa Someşană erau criticate de diverşi
colegi. Criticii urmau ideile maioresciene cerând poeziei trei condiţiuni:
cea ideală, materială şi tehnică. Cel mai activ critic al lui Coşbuc a fost
colegul său, Titu Procopian (face observaţii asupra unui număr de 16
poezii)145. În cazul unei traduceri din Petöfi, critica este violentă.
Procopian este convins că traducătorul „nu a înţeles ideea” autorului şi îi
dă colegului său un sfat: „ce nu pricepe să nu traducă”! Principalul
neajuns al operelor coşbuciene pare a fi însă ortografia.
Următoarea poezie a cărei dată exactă o cunoaştem, este
Mângâierea poetului, citită, odată cu poezia Steluţele, la 6 februarie
1881146, în şedinţa Societăţii şi publicată în 1956, în Gazeta literară. În
1881, poetul era în clasa a V-a şi se număra, aşadar, printre membrii
societăţii. Conducătorul de pe atunci era profesorul Grigore Pletosu, care
„laudă talentul autorului, recomandându-i numai diligenţă”, după cum
reiese din protocol. Prin remarcile făcute, Grigore Pletosu devine primul
critic al lui Coşbuc147.
Preocupat îndeosebi de literatură şi de folclor, înconjurat de vise,
poetul nu excelează la învăţătură, prezentându-se drept un elev mediocru
la examenele de bacalaureat. Fiind cu adevărat un examen de maturitate şi
al maturităţii, George Coşbuc promovează la limită. Datele examenelor
ridică probleme, fiind ambigue. „Publicând Petru Majoru… şi Datinile
poporale sub titlul ‚Două teze inedite ale lui G. Coşbuc’, Augustin Z. N.
Pop le numea Două lucrări de clasă148 (la limba română: Datinile de
iarnă şi „un medalion Petru Maior”), în vreme ce, reproducând aceleaşi
texte în facsimil, Gavril Scridon le considera ,prima lucrare’ şi respectiv
‚a doua lucrare de bacalaureat la literatura română’ 149. Petru Maior,
datată 14 mai 1883, nu poate fi în niciun caz lucrare de bacalaureat, afară
dacă nu cumva anul e scris eronat, în realitate fiind vorba de 1884. Cea
de-a doua teză, Datinile poporale de la naşterea domnului nostru Isus
Cristos150, poartă data de 20 mai 1884, şi ar putea fi lucrarea bănuită, deşi,
144
Data de 24 iulie 1880 este menţionată pe originalul poeziei, păstrat la Arhivele
Naţionale din Bistriţa.
145
146
După toate datele fiind debutul lui Coșbuc în cadrul societății.
147
148
Augustin Z. N. Pop, Două teze inedite ale lui George Coşbuc, în Limbă şi
literatură, XI, 1966, p. 179.
149
Gavril Scridon, George Coşbuc în locurile anilor de ucenicie, Bistriţa-Năsăud,
1975.
150
Pentru care Coşbuc nu obţine decât calificativil „bunu”.
39
în final, nu găsim, conform uzanţelor, nici observaţiile profesorului şi nici
nota acordată. Cea de-a treia teză – Cauzele şi efectele spediţiunilor
cruciate- n-a fost descoperită încă şi nu vedem, dacă ţinem cont de zilele
celorlalte examene, în ce dată ar fi fost programată”151.
Gavril Scridon152 ne informează că probele scrise la bacalaureat s-
au desfășurat între 14 și 21 mai 1884 (stil nou), iar cele orale în 26 și 27
iunie. Subiectele la proba srisă la limba română au fost: Compozițiune:
Petru Maior, schiță biografică și literară; Narațiune: Cauzele și efextele
expedițiunilor cruciale; Descripțiune: atinile poporale de la sărbătoarea
nașterei Domnului nostru Iisus Christos.
În mod paradoxal, cea mai bună lucrare de bacalaureat este cea de
matematică, materie care i-a displăcut total, dar la care obţine calificativul
calculu bun. În rest are doar destulitoriu (latină, germană, maghiară,
greacă). „În ziua de 26 iunie 1884, absolventul gimnazial George Coşbuc
răspundea la cele şase obiecte, precizate de regulament, obţinând emininte
la limba latină pentru traducerile din Vergilius – Aeneis (II, V. 105) şi
Tacitus – Annales (cartea I, C. 3). La maghiară, istorie, matematică şi
fizică nu ia decât destulătoriu, situaţie oarecum de înţeles. Ne surprinde
însă aceeaşi notă minimă la limba română, unde profesorul Ioan Ciocan îl
examinează din Latinitatea limbii române în privinţa formelor”153.
Perioada năsăudeană este destul de fecundă154, după cum am
văzut, fără a se putea însă întrevede măiestria de mai târziu a poetului.
Atunci are loc debutul său, un moment foarte important, dar care, se pare,
pentru poet nu a constituit un eveniment demn de reținut. „Despre debutul
său tipărit poetul îşi va aminti, vag de tot, peste ani: ‚Cea dintâi poezie am
publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai
am şi nici nu ştiu ce era’. Alţii însă par a şti mai bine: ‚Ca student în cl.
VII liceală a publicat o poezie în foaia pedagogică Şcoala practică
redactată de pedagogul Vasile Petri. E vorba de traducerea Cuvintele
Coranului din Zedlitz (…) tom. II 1883-84, nr. 11-12, febr. Mart. 1884,
p.373, neprezentată la societate, trimisă spre publicare în primăvara lui
1883’, când traducătorul era într-adevăr stud. cl. VII. Vasile Petri a
amânat tipărirea ei, fie pentru că revista nu era, totuşi, un periodic de
beletristică, ci unul de informaţie pedagogică şi literară, fie că va fi ezitat
văzând semnătura traducătorului şi ştiind că regulamentul gimnaziilor le
151
1986, p. 60.
152
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXVI.
153
Ibidem, p. 61.
154
Onisim Filipoiu, prezintă toate poeziile citite la şedinţele societăţii Virtus
Romana Rediviva, ce s-au păstrat, în George Coşbuc la Virtus Romana Rediviva,
în Studii despre Coşbuc, Cluj, Societatea de Ştiinţe istorice şi filologice,
Comitetul regional de cultură şi artă, 1966.
40
interzicea elevilor să publice în presă”155. Reiese şi de aici că poetul nu
era foarte grijuliu cu munca lui, se poate deci să nu se fi ocupat direct de
apariţia primului său volum de versuri, aşa cum a afirmat, de vreme ce a
fost atât de dezinteresat de debutul său încât nici nu își mai amintea care a
fost prima sa poezie publicată, şi nici măcar despre ce era vorba în ea. În
1884, tânărul publică şi două „Ghicituri”156, demonstrând interesul său
pentru această specie populară, de care va fi fermecat până mai târziu.
În clasa a VI-a (1882), câştigă un concurs literar, organizat de
direcţiunea liceului, cu traducerea Cântului al XI-lea, versurile 567-639,
din Odiseea. Pe lângă primirea premiului în bani (3 taleri de argint),
câştigarea acestui concurs are un rol important în dezvoltarea poetului.
Încurajat şi de această reuşită, dar şi de cuvintele frumoase pe care i le
adresau profesorii, Coşbuc devine din ce în ce mai interesat de traducerea
textelor clasice şi nu numai. Aici se găseşte germenul dragostei sale faţă
de transpunerea în limba română a operelor din alte limbi, îndeletnicire
care l-a consacrat drept cel mai bun traducător al nostru, destinul său
împletindu-se cu cel al Divinei Comedii.
La 20 martie 1882, Coşbuc citeşte în şedinţa societăţii, balada
Jocul morţilor, o traducere din Goethe, iar la 21 mai prezintă un text în
proză, intitulat Despre salutare, tradus din I.V. Enders.
În clasa a VIII-a a scris două nuvele: Miron şi Sorin şi Ionel şi
Firuca157, pe care le-a trimis spre publicare în Amicul familiei din Gherla,
lui Nicolae Fekete-Negruţiu. Ele nu au apărut niciodată sau, se bănuieşte,
noul tipograf, după moartea lui Negruţiu, le-a publicat sub alt titlu158. De
asemenea, Coşbuc este autorul unei piese de teatru, Barba lui Leib
Mendelssohn, rămasă în manuscris, despre a care nu mai ştim nimic.
Pe lângă traduceri, Coşbuc începe, în această perioadă, să
improvizeze şi să adapteze basme, snoave şi alte creaţii populare, dându-
le o nouă formă. Această activitate avea să-l caracterizeze pentru multă
vreme, poetul devenind cunoscut, mai ales, datorită basmelor populare
versificate. Tot la 21 mai, odată cu lucrarea Despre salutare, Coşbuc
citeşte şi poezia întitulată În oala acoperită nime nu ştie ce e pus. Este o
satiră la adresa unor filozofilor înfrânţi de isteţimea unui ţăran. O va
prezenta, din nou, la 21 iunie 1882 într-o şedinţă festivă, ce a avut loc la
Hotelul Rahova din Năsăud şi o va publica, în 1884, în Tribuna159, cu
155
1986, p. 58.
156
În Calendariu pedagogic, pre anul ordinariu 1885, urmatu de almanachulu
Reuniunei Mariane din Năsăud.
157
Leon Scridon numeşte cealaltă nuvelă Rodovica (Leon Scridon, Notiţe
bibliografice. Amintiri din viaţa de elev a lui George Coşbuc, în Gazeta Bistriţii,
VI, 1926, nr.12, 15 iunie, p. 6-8.
158
Iuliu Bugnariu, Contribuţii la viaţa şi activitatea lui George Coşbuc, în
Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 22.
159
Numerele 188, 189 şi 190 decembrie 1884; Gavril Scridon afirmă (în Anii de
studenţie ai lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 107) că
41
titlul Filozofii şi plugarii160, deschizându-şi definitiv calea către nemurire
şi închizând-o pe cea către casă, către locurile natale. Părăsind Paradisul,
Coşbuc îşi continuă drumul prin Purgatoriul sibian nebănuind încotro se
îndreaptă…
De timpuriu putem întrevedea stilul inconfundabil coşbucian, de
exemplu în La fântână:
Copiliţa la fântână
Stă plângând, iar într-o mână
Ţinând cofa tot ofta –
Dar de ce? – Nu mă-ntreba.
Ştiu, inelul de la mână

Că l-a zvârlit în fântână,
Blăstămând din gură greu
Dar de ce? – Şti Dumnezeu!
Atât forma cât şi tema poeziei vor fi reluate mai târziu de poet în
alte creații.
Ultima poezie, cu care îşi încheie activitatea la Virtus Romana
Rediviva, este Tablou de seară, citită la 9 martie 1884. Societatea a avut
un rol important în formarea artistică şi culturală a poetului. Aici a învăţat
că activitatea pe care urma să o desfăşoare trebuia să se facă în comun,
prin influenţe reciproce, aici are experienţa criticii şi învaţă să plece
urechea la vocea celorlalţi atunci când este cazul.
În această perioadă, evocată în Heu, quale portentum!, De ce te
temi nu scapi și în Pregătiri de bacalaureat, se fixează direcțiile creației
poetice și se stabilește conduita civică a lui Coșbuc.
poezia ar fi apărut în două numere; cu toate că, nouă ani mai devreme arătase că
numerele au fost trei (Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe
istorice şi Filologice, 1957, p. 47). În cartea lui Lucian Valea sunt indicate nr.
183-190, eroare tipografică, probabil, întrucât zilele sunt prezentate a fi două(!)
160
Semnând cu anagrama C. Boşcu.
42
Clujul
Anii petrecuți în străvechiul oraş are şi el un rol însemnat în viaţa

şi evoluţia poetului. Conform tradiției familiale, după absolvirea liceului,
Coșbuc urma să își continue studiile la seminarul greco-catolic din
Gherla, pentru a deveni preot, așa cum îl informează pe Slavici într-o
scrisoare din 1887: „Mama, şi îndeosebi tata, vrea cu orice preţ numai
popă să fiu, cu gând de popie m-au dus poate la şcoală de prima oară şi cu
acela gând trăiesc astăzi. Când am absolvat gimnaziul, de voae, de
nevoae, am concurat şi eu să mă primească la teolog., a fost tata cu mine,
dar eu, neavând nicio plăcere spre ciasloave şi căzănii, nu mi-am pus în
rânduială hârthiele de lipsă pentru dreptul de a concura: tata nu m-a
înspecţionat şi eu nu am fost primit în seminar. A vrut poate şi D-zeu aşa,
că de intram atunci în teologie rămâneam prost şi orb pentru vecii
vecilor!”161
În septembrie 1884, poetul pornește cu căruța către Dej, de unde
ia trenul până la Cluj, unde, dacă e să judecăm după copia indexului
studențesc prezentată Fondului scolastic din Năsăud, pentru justificarea
acordării bursei de studii, se înscrie la Facultatea de filozofie/filologie,
secția studii clasice162.
Universitatea maghiară din Cluj a fost întemeiată la 12 octombrie
1872, cuprinzând patru facultăţi: Dreptul, Medicina, Filosofia, Literele şi
Istoria, Matematica şi Ştiinţele naturale. La facultatea de Filozofie Litere
şi Istorie se înscrie, așadar, George Coşbuc în 1884. La 13 august 1884,
tânărul va trimite o cerere către administraţia fondurilor grănicereşti,
pentru a-i asigura un ajutor financiar, pentru a urma Facultatea de
Filozofie. Cu data de 1 septembrie 1884, Comitetul administrativ al
fondurilor îi va aproba pentru anul şcolar 1884-1885 (de la 1 septembrie
1885 la 31 august 1885 [sic!]) suma de 200 de florini163, drept
stipendiu164.
Venit să studieze filozofia şi literele aici, tânărul nu zăboveşte
prea mult pe aceste meleaguri, fapt care a dat naştere mai multor legende,
aşa cum s-a întâmplat cu dese ocazii în privinţa poetului. Biografii şi
cercetătorii pun abandonarea studiilor şi părăsirea Clujului pe seama
administraţiei şi autorităţilor maghiare. Revenind la Octav Minar, de
exemplu, acesta afirmă cu convingere că „autoritatea şcolară privea cu
ochi haini pe studenţii români, [iar] poetul este silit să părăsească
161
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol III, Bucureşti, Institutul de
arte grafice ‘Bucovina’, 1932, p. 216-217.
162
Ion Rusu Sărățeanu, Anii de studenție, în Tribuna, nr. 25, 22 iunie, 1978, p. 6.
163
Arhivele Naţionale, Bistriţa, Administraţia Fondurilor grănicereşti – bursele
studentului George Coşbuc.
164
A se vedea și Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura
Sport-Turism, 1986, p. 63.
43
Universitatea”165 după care „hoinăreşte mai multă vreme prin munţii
Rodnei”166. După părerea noastră au existat și alte motive. Coşbuc s-a
îmbolnăvit la Cluj şi a plecat și din cauza greutăţilor materiale de care se
plânge pe tot timpul şederii sale în acest oraş. Un alt motiv l-a constitut
nerăbdarea de a porni prin satele româneşti în căutarea materialului
folcloric de care va fi fascinat, aşa cum vom vedea. Faptul că limba de
predare era maghiara a contribuit la abandon167, poetul renunţând din
macest motiv mai lesne la visul său de a studia. Să nu uităm că pentru a
ajunge aici, tânărul şi-a înşelat tatăl, rătăcind intenţionat documentele
necesare la înscrierea la Seminarul teologic.
Fiind bolnav şi aflându-se mereu la ananghie cu banii, Coşbuc se
vede nevoit să renunţe la studiile universitare. Problemele organizatorice
şi administrative îl copleşesc şi nu îi mai lasă timp pentru preocupările
sale îndrăgite. În scrisorile pe care le expediază cere bani de la toate
rudele apropiate. Banii din stipendiu aveau să ajungă numai în decembrie,
iar Coşbuc expediază către casă, prima sa scrisoare din Cluj, la 22
septembrie. Pe de altă parte, aici nu mai întâlneşte oieri sau plugari, aşa
cum era obişnuit la Năsăud. Se simte străin, stingher, fără niciun căpătâi.
În privinţa autorităţii maghiare, aceasta a acceptat un timp
Societatea literară Iulia, întitulată aşa în cinstea voievodului Gelu,
întemeiată şi coordonată de profesorul Grigore Silaşi 168. La 27 septembrie
1884, Coşbuc devine „membru de încredere” al acestei societăţi.169
Lucrările ei stârniseră mânia studenţilor maghiari, care, la 15 mai, se
întâlnesc în număr mare pe Feleac, demonstrează şi ard câteva numere din
Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Luminătorul şi Observatorul, distrug
biblioteca îndrumătorului societăţii şi ard o parte din cărţile pe care le
găsesc şi care îi deranjează. Profesorul Silaşi se ascunde în acest timp în
cimitir şi scapă nevătămat. Presa este în alertă, şi nu numai cea
românească. La Sibiu, Siebenbürgisches Tageblatt ia apărarea dascălului,
printr-un articol publicat la 21 mai. Guvernul maghiar se implică, ia
165
Octav Minar, George Coşbuc. Biografia şi opera poetică, Bucureşti, Editura
„Autor”, p. 4.
166
Ibidem, p. 4.
167
Deşi pare de mirare, având în vedere că a studiat-o la Năsăud şi a constituit
examen de bacalaureat, Coşbuc nu cunoştea bine această limbă; pe Petöfi, de
exemplu, îl citeşte în traducere germană; motivele sunt însă lesne de înţeles: ştim
că în urma unei legi a învăţământului din 1868, şcolile din Ardeal (şi Ungaria,
bineînţeles) trebuiau să prevadă în programele lor 6 ore de predare a limbii
maghiare, pe săptămână; dar şcoala din Năsăud se folosise de Entwurful austriac,
care prevedea, de exemplu, pentru clasa a V-a, 5 ore de latină şi 3 de greacă pe
săptămână; astfel legea din 1868 va fi aplicată la liceul năsăudean abia în 1883,
când poetul se afla în anul terminal.
168
Să nu uităm ca a acceptat şi funcţionarea societăţii Virtus Romana Rediviva,
care avea scopuri patriotice (de fapt până şi titlul este edificator).
169
1986, p. 67.
44
atitudine şi face linişte. Problema e rezolvată simplu. Grigore Silaşi este
suspendat prin ordin ministerial170, iar societatea Iulia desfiinţată.
Profesorul este judecat în consiliul facultăţii, de proprii săi colegi, pentru
că a ţinut cursurile în limba română, iar prin decret imperial este scos la
pensie, în 1886171. La nouă ani după primirea sa, ca membru de onoare, în
Academia Română.
Acestea fiind condiţiile, Coşbuc nu a putut audia cursurile sale de
istoria limbii şi literaturii române (cursuri care par în programa
universitară până în semestrul I 1886/1887), şi trebuie, deci, să îl fi
cunoscut în alte împrejurări172. Cert este că dascălul a jucat un rol
hotărâtor în formarea poetului. Silaşi mergea pe urmele reprezentanţilor
Şcolii Ardelene şi publicase foarte mult, mai ales în domeniul folclorului.
„Influenţa lui Grigore Silaşi asupra lui George Coşbuc este indiscutabilă,
mai ales aceea a teoriilor despre folclor. Ele se vădesc în creaţia lui
Coşbuc din perioada clujeană şi sibiană, în poezii ca Blăstăm de mamă,
Pe pământul turcului, Angelina, Draga mamei, Fulger, Izvor de apă vie,
dar mai ales în Atque nos (toate creaţii din anii 1885-1887). Atque nos
pare a fi un curs versificat de folclor cuprinzând elemente de mitologie
trecute istoric spre eroii creaţiei populare orale româneşti. Grigore Silaşi
îşi îndrumează elevul ce să citească, ce să traducă; îi va fi dat şi cărţi din
biblioteca sa, îl va fi invitat acasă la el, pe strada Bisericii Ortodoxe
(Gőrőg templom utca), la nr. 1, unde locuia”173.
Între poet şi profesor se prea poate să se fi stabilit relaţii de
simpatie, mai ales şi datorită gândurilor, preocupărilor şi năzuinţelor
îngemănate. Silaşi se născuse la 27 ianuarie 1837 la Beclean şi va muri la
17 ianuarie 1897, la Năsăud. Şi el a fost elev al şcolii din Năsăud (după
care s-a mutat la Dej şi Cluj), apoi a studiat teologia la Blaj, motiv pentru
care va fi, evident, tributar unor direcţii latiniste. La Viena obţinuse, în
1862, titlul de doctor în teologie. În scrierile şi prelegerile sale pornea de
la teoria mitologică expusă de fraţii Grimm şi susţinea că vechile basme şi
legende româneşti îşi au originile într-un fond comun din care au luat
naştere şi credinţele şi miturile greco-romane. În concepţia sa,
170
Nr. 25654 din 17 iulie 1884.
171
Tribuna, I, 1884, nr. 97, 12/24 august.
172
„Am locuit cu George într-un cvartir mai multe luni. Pe atunci citea din
literatura germană pe Schiller, Goethe şi poeziile lui Petöfi traduse în limba
germană; iar în biblioteca Universităţii, îndeosebi în lunile de iarnă, răsfoia cărţi
şi reviste cari se potriveau cu indicaţiunile sale literare, urmând totodată şi
indicaţiunilor profesorului de limba şi literatura română Grigore Silaşi,
conducătorul românilor din Cluj de pe vremuri, ocrotitorul şi îndrumătorul
studenţilor universitari români. Tot la îndemnul acestui profesor a tradus din
nemţeşte poezia Zlatna din Martin Opitz, pe care a publicat-o în Tribuna din
Sibiu.” (Leon Scridon, Notiţe bibliografice. Amintiri din viaţa de elev a lui
George Coşbuc, în Gazeta Bistriţii VI,1926,nr.12, 15 iunie,p. 6-8.
173
Gavril Scridon, Anii de studenţie ai lui George Coşbuc, în Studii despre
45
Cosânzeana era Persefone, iar baba Dochia reprezenta alegoric bătrâna
Dacie traiană174, socotind aceste aspecte drept dovezi de netăgăduit ale
latinităţii poporului nostru. Îngrijorat de soarta „odoarelor nepreţuite” ale
literaturii noastre tradiţionale, Grigore Silaşi chema românii la apărarea
acestei „comori hărăzite de strămoşi”, temându-se că mâine va fi prea
târziu s-o facem: „Să ne apucăm dar, să ne apucăm de lucru cu o oră mai
înainte”175.
Acum învaţă poetul să intuiască în vechile colinde româneşti
ecouri ale riturilor solare şi se apropie de formulele magice, descântecele,
mitul ursitoarelor şi de credinţele poporului. Acum intuiește poezia ce
sălăşluieşte în toate aceste datini şi obiceiuri, încărcătura poetică ce rezidă
aici. Se convinge că ţăranul român „trăieşte şi azi în lumea mitologiei
antice, are de a face cu zei, zeine şi titani, durează punţi peste munţi,
invită la nuntă soarele, luna şi stelele, şcl.”176.
Însufleţit de profesor, Coşbuc porneşte în căutarea giuvaerurilor
risipite prin casele ţăranilor de pretutindeni nesocotind până şi studiul
universitar care nu îi mai dădea ghes. Examenele din prima sesiune îi fac
deja greutăţi. În februarie 1885 Coşbuc trebuie să treacă cu bine de şapte
examene, pe care le vom enumera în continuare, pentru a evidenţia
cunoştinţele şi domeniile de cercetare pe care le dobândise tânărul
student:
1. Istoria literaturii maghiare (dr. Imre Sándor)
2. Traducere şi interpretare din scrieri alese de Cicero (dr. Homán Otto)
3. Mitul lui Heracles la popoarele din antichitate (dr. Homán Otto)
4. Morfologia comparată greco-latină (dr. Szamosi Iános)
5. Istoria revoluţiei franceze (dr. Ladány Gedeon)
6. Istoria grecilor vechi (dr. Schilling Lajos)
7. Perioada huniazilor (dr. Szabo Károly)177
Al patrulea şi al cincilea examen nu sunt promovate. Ultimul curs
a fost abandonat şi recuperat ulterior. După examene, Coşbuc petrece o
săptămână acasă, în satul natal, ratând întâlnirea cu Slavici, care, venit la
procesul său la Cluj, îl caută178. Eşuarea întâlnirii cu tribunistul pare să nu
174
Coşbuc va amenda ceva mai târziu această teorie asupra Dochiei.
175
Grigore Silaşi, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania,
1875, nr. 3, p. 33.
176
Ibidem, p. 52.
177
1986, p. 72.
178
„După un timp oarecare m-am dus la Cluj, ca acuzat înr-un proces de presă, în
care îmi era apărător d-l avocat Iuliu Coroianu. În cancelaria acestuia am găsit un
tânăr, pare-mi-se d-l Iuliu Maniu, care-şi făcea obligata practică în ale avocăturii.
L-am întrebat dacă nu cumva cunoaşte pe oarecare Boşcu, de la care am primit
nişte versuri.
El a dat cu socoteală că e vorba de Gheorghe Coşbuc, feciorul popii de la
Hordău, căci acela scrie versuri. Însă acesta părăsise Universitatea şi se afla pe
timpul acela dus la o stână din Munţii Rodnei.” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti,
46
fi avut niciun efect asupra poetului. Nu pomeneşte nimic, în nicio
scrisoare despre acest fapt. Este preocupat de alte probleme. Cere bani, în
continuare.
În mai, poetul se înscrie la cinci examene:
1. Teoria şi istoria retoricii la greci şi la romani (dr. Homán Otto)

2. Interpretarea cântecelor alese din Horaţiu (dr. Szamosi Iános)
3. Marile jocuri naţionale greceşti(dr. Szamosi Iános)
4. Istoria grecilor vechi (dr. Schilling Lajos)
5. Heraldică generală (dr. Finaly Henrik)179
Nu se prezintă însă decât la trei, primul şi ultimul nu sunt
promovate.
Cu toate necazurile pe care le întâmpină aici, Coşbuc creează în
continuare. Semnând C. Boşcu, tânărul oferă Familiei două poezii, Unde
zbor (care mai apăruse în Musa someşană) şi Două întrebări180. Redacţiei
Tribunei trimite traducerea liberă a Zlatnei lui Martin Opitz şi lucrările
sale de inspiraţie populară, Blăstem de mamă, Pe pământul turcului,
Angelina, Baladă din Albania181. Aceste creaţii se bucură de un real
succes şi sunt reluate în Biblioteca populară a Tribunei. Tot acum iau
naştere formele iniţiale ale poeziilor Ştefăniţă Vodă, Paşa Hassan,
Voichiţa şi Minciuna creştinilor. Acestea din urmă lasă să se întrevadă
zbuciumul sufletesc al poetului, stingher printre străini. Deşi este
aprobată cererea sa pentru un stipendiu de 200 florini şi pentru anul
universitar 1885/1886, nevoile materiale nu dispar.
Examenele nu îi fac probleme prea mari:
1. Sintaxa ştiinţifică greacă (dr. Homán Otto)
2. Istoria literaturii latine (dr. Szamosi Iános)
3. Istoria literaturii maghiare (dr. Imre Sándor)
4. Cronologia (dr. Finaly Henrik)
5. Aristotel şi filozofia lui (dr. Szász Belá)182
În decembrie un nou necaz se abate asupra poetului. Numărul 295 al
Tribunei, din 28 decembrie 1885 este confiscat din cauza unui articol,
care încălca legile ţării. Ioan Slavici şi Cornel Pop Păcurar au fost
chemaţi la judecată la 31 martie 1886. Coşbuc avea nevoie de bani, iar cel
care îl plătea pentru munca sa era târât într-un proces, care nu putea decât
să-i creeze neajunsuri tânărului student creator. Singurul prieten apropiat
Editura Minerva, 1983, p. 132-133). Spusele lui Slavici atestă faptul că poetul era
deja cunoscut în Ardeal, în Cluj cu siguranţă, de vreme ce interlocutorul său ştia
atâtea amănunte despre Coşbuc.
179
1986, p. 74.
180
Familia, 1885, nr. 20 şi 26.
181
Tribuna, 1885, nr. 170–175, 246-250, 281.
182
1986, p. 76.
47
era Virgil Şotropa, venit şi el printre studenţii noi. Acesta îi cânta la
insistenţele poetului doine şi cântece someşane la vioară sau colindau
împreună pe Dealul Feleacului, depănând amintiri. Coşbuc încerca astfel
să-şi aline dorul de casă. „Nu o dată se întâmpla că dispărea făr' de nicio
vorbă şi nu-l mai vedeai săptămâni întregi în Cluj. Când îl cuprindea
nostalgia, nu era în stare nimic să-l reţină; pleca spre munţi, la Hordoul
său şi la bătrânii săi părinţi”183.
În pragul deznădejdii, după ce apelează, fără prea mult succes, în
repetate rânduri la părintele său şi la fraţii şi cumnaţii săi, inclusiv la
preotul din Maieru, o rudă a sa, tânărul îi scrie lui Slavici, care se afla,
cum am arătat, el însuşi la ananghie, o scrisoare de angajament, foarte
sinceră:
Cluj, 17/3 [1886] 184
Stimate D-le!
Ex abrupto cu o rugare sinceră îmi încep eu astăzi scrisoarea

mea; Domniei Tale îmi dezvelesc necazul, căci D-ta mi-ai dat primul
impuls185 d-a păşi în lume şi tot D-ta cred că vei (fi) cel de-ntâi, carele ai
vrea să mă ajuţi.
Părinţii mei fiind săraci neavând puteri, nici măcar slabe, de-aşi
susţinea feciorul lor în universitate, eu trăiesc din un stipendiu de 200 fl.
din fondurele năsăudene: 16 fl. la lună şi câte 5-6 fl. din când în când de
la un frate al meu – atâta e totul! Limba maghiară nu o posed. Cu
ungureasca o duc greu, cu viaţa rău: nu-i resteză decât să las filosofia în
baltă şi de la toamnă s-apuc patrafirul şi psaltirea şi să merg în
seminariu.
Te rog deci pe D-Ta, dacă se poate, să binevoieşti a-mi mijloci un
mic ajutor din fondul institutului tipografic – prin ceia ce m-aş deobliga a
scrie în foişoara Tribunei regulat şi ades, atât prosa cât şi poesia şi aşa,
după cum ar cere condiţiunile puse de D-Voastră.
Pentru asta Te rog pe D-Ta, să cauţi dacă se poate ori ba şi-n
ceasul prim, să aibi bunetate a-mi face cunoscut.
Mulţumindu-Ţi pentru ‚Tribuna’ şi anticipative mulţumindu-Ţi
pentru bună voinţa D-Tale faţă de mine, sum,
Al D-Tale
GEORGE COŞBUC186
183
Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.
36.
184
12 martie după Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I.
Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXVIII.
185
Şi nu început cum apare la Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 76-77.
186
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. III, Bucureşti, Institutul de
arte grafice ‘Bucovina’, 1932, p.214 (am aplicat textului normele ortografice în
vigoare astăzi).
48
Dovedind un respect adânc faţă de talentul tânărului poet, Slavici,
deşi copleşit de probleme, îi făgăduieşte lui Coşbuc ajutorul şi are numai
cuvinte de apreciere la adresa lui. Fruntaşul Tribunei are, după părerea
noastră, cel mai important rol în formarea şi dezvoltarea poetului de la
Hordou. A avut, la Sibiu, cam acelaşi rol pe care la avut Spiru Haret la
Bucureşti. Acţiunile sale au schimbat decisiv soarta tânărului, ajutându-l
să devină unul din cei mai mari creatori şi oameni de litere ai României.
Mai întâi de toate, Slavici îi publică, fără retuşuri, poezia
Filozofii şi plugarii (semnată cu anagrama C. Boșcu), în următorul număr
după primirea versurilor187, intrând, din acest motiv, chiar într-un uşor
conflict cu alt mare tribunist - pe care personal îl aprecia cel mai mult în
redacţie - Ioan Bechnitz188. Acesta considera că poezia era mai potrivită
într-un număr de duminică189, pentru că atunci oamenii au mai mult timp
liber şi pot fi atenţi la lucrările mai importante, dar Slavici rămâne la
hotărârea sa, dobândind un uriaş succes la public190.
187
Slavici retrăieşte acele clipe: „Într-una din zile am primit la redacţie, pentru
foiţa Tribunei, un manuscris, curat şi citeţ, o snoavă versificată. Autorul se
subscria Boşcu şi plicul fusese-n Cluj pus la poştă. Mi să părea lucru învederat că
acel Boşcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, şi mă bucuram, căci n-o
fi poate, adevărat că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte, dar nu mai încape nici o
îndoială că cei în adevăr aleşi chiar de la începutul lucrării lor îşi dau destoiniciile
pe faţă. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o şi mi-am aprins paie în cap[supărarea
lui Bechnitz].” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 132).
188
Bechnitz studiase dreptul la Viena, unde se împrietenise cu Eminescu;
dispunea de o autoritate intelectuală neobişnuită; el a ales numele, a stabilit
formatul, rubricile, redactarea, ortografia şi tonul periodicului; luptător împotriva
etimologismului, zdrobeşte argumentele lui Grigore Silaşi; deviza lui, care dorea
să fie a Tribunei, era: „Să nu vorbim niciodată despre lucruri asupra cărora nu
suntem îndeajuns dumiriţi”; Slavici îl aprecia mai mult decât pe oricare alt
tribunist; în Amintirile sale, prozatorul îşi aduce cu respect şi duioşie aminte de el:
„Încetat-a prea curând din viaţă şi cel mai bine înzestrat şi mai bine pregătit dintre
toţi, Ioan Bechnitz, omul cu admirabilă cultură generală şi adevăratul conducător
al mişcării.” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 131);
a se vedea şi elogiile din Lumea prin care am trecut şi Ioan Bechnitz, în
Amintiri, p. 267-274.
189
„Bechnitz avea obiceiul de a citi ziarul pe la cinci după-amiazăzi, când
paginaţiunea era gata de tipar. Aşa a făcut şi data aceasta şi era foarte supărat. Era
adică de părerea că asemenea lucruri se publică pentru numărul de duminică ori în
ajunul unei sărbători şi numai după ce au fost anunţate cu o zi, două înainte.”
(Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 132).
190
„Ziua următoare au dat năvală unul după altul ceilalţi, ca să afle cine a scris
snoava, unde se află el, ce rost are, şi cei mai mulţi erau de părerea lui Bechnitz şi
stăruiau ca neapărat să îi scriu lui Boşcu, rugându-l să ne mai trimită ceva, pentru
ca să fac publicarea după ce voi fi anunţat-o pentru un număr de sărbătoare.”
(Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 132); Slavici îi scrie
la Cluj, dar epistola revine întrucât destinatarul nu era de găsit.
49
În al doilea rând, marele prozator îl ajută financiar, chiar şi numai
prin retribuirea poeziilor trimise la redacţie. Apoi îl va chema la Sibiu
unde îi va plăti salariul din propria sa retribuţie, fără ca poetul să ştie,
pentru a nu se simţi jignit, iar în final, conştient de valoarea sa, îl va
recomanda lui Maiorescu şi îl va trimite la Bucureşti. Nici acolo nu îl lasă
singur, pentru că poetul nu are parte de primirea pe care o visa Slavici.
Destinele lor se împletesc iarăşi, în redacţia Vetrei, înfruntând împreună,
alături de Caragiale, furtuna de polemici stârnite de români împotriva
acestei reviste româneşti.
La scrisoarea din martie 1886 a lui Coşbuc, Slavici răspunde
imediat, asigurându-l de aprecierea sa:
Sibiu, 22 Martie 1886
Iubite Domnule Coşbuc
Versurile, pe care ni le-ai trimis, sunt o nouă dovadă despre zelul

literar al Dtale şi Te rog să fii încredinţat că atât pentru noi toţi, cât şi
pentru mine în deosebi, ba mai ales pentru mine, ziua în care le-am
primit a fost şi o zi de sărbătoare.
Te rog dar scrie, când te simţi dispus, şi ne trimite ceea ce scrii,
dar silă să nu îţi faci, căci e mai bine puţin şi bun decât mult şi slab.
Precum ştii, am să mă duc în curând la Cluj, ca să stau în faţa
curţii cu juraţi. Vom vorbi atunci mai mult.
Deocamdată te vestesc că cu poşta de astă-zi Ţi se vor trimite din
partea editurii Tribunei 30 fl. v.a. iar pe viitor vom face ce ne vor ierta
mijloacele.
Al Dtale sincer şi afecţionat
Ioan Slavici191
Consecinţă a celor două scrisori, în numerele 60, 61 şi 62 din

martie 1886 apare poemul Atque nos, în care poetul îşi expune vădit
convingerile în materie de folclor şi de tot ceea ce însemnează creaţie.
Slavici îl sfătuieşte pe Coşbuc să nu „îşi facă silă” şi să scrie numai când
este dispus. Îl îndeamnă aşadar să nu scrie pentru bani, din lipsă de
mijloace financiare, să nu îşi vândă creaţiile. Poetul trebuie să scrie din
inspiraţie, din dragoste faţă de Poezie şi nu din nevoie. Din scrierile sale
trebuie să răzbată bătăile inimii şi nu măcinatul stomacului.
Procesul fruntaşului Tribunei este amânat pentru 11 şi 12 mai. În
acest timp, George Coşbuc era acasă, bolnav de friguri. Avea să se
191
Apud Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1986, p. 77.
50
întoarcă după 20 mai, iar la 1 iunie îi scrie lui Slavici, plin de optimism şi
veselie192, cu toate că nu promovase niciun examen din sesiune, ceea ce
nu putea decât să înrăutăţească relaţiile de acasă cu tatăl său, care, deşi
era om cu carte şi citea cu mare drag, era îngrijorat de apucăturile fiului
său, care scria poezii în loc să îşi facă o carieră sau să se ocupe de lucruri
serioase. Acesta este, probabil, motivul peregrinărilor sale pe la mai multe
rude.
În toamnă, Coşbuc se înscrie în anul al III-lea de facultate. Nu
mai dispune, bineînţeles, de stipendiu, având în vedere faptul că nu avea
niciun examen promovat din semestrul anterior. Imediat după începerea
cursurilor, poetul dispare însă prin biblioteci şi se îmbolnăveşte de
aprindere la plămâni. Crăciunul şi Anul Nou îl găsesc acasă.
Se pare că abia prin martie revine în Cluj, dar în iunie se afla la
Herina193, bogată în podgorii, la sora sa Angelina, măritată cu preotul
Constantin Pop, din Feldru. Temerile tatălui său se adeveresc. Poetul
încearcă să plece în România, la Bucureşti, dar nu primeşte încuviinţarea
autorităţilor de la Budapesta. Descumpănit, copleşit de necazuri şi de
certurile de acasă cu părintele Sebastian, tânărul cere, din nou, ajutorul lui
Slavici:
Herina, 23/7 1887
Domnule Slavici,
Cu Bucureşti(i) am gătat, aşa se vede, cu totul am gătat. Astă

toamnă poteam să plec, dacă n-aş fi fost învăluit cu miliţia şi dacă mi-ar
fi venit din Pesta mai degrabă dreptăţile de drum. Cu începutul anului
viitor, am să intru ca teolog intern al seminarului din Gherla; trebue să
intrerump studiile filosofice, dacă cumva nu le am şi finit! Mama, şi
îndeosebi tata, vrea cu orice preţ numai popă să fiu, cu gând de popie m-
au dus poate la şcoală de prima oară şi cu acela gând trăiesc astăzi.
Când am absolvat gimnaziul, de voae, de nevoae, am concurat şi eu să
mă primească la teolog., a fost tata cu mine, dar eu, neavând nici o
plăcere spre ciasloave şi căzănii, nu mi-am pus în rânduială hârthiele de
lipsă pentru dreptul de a concura: tata nu m-a înspecţionat şi eu nu am
fost primit în seminar. A vrut poate şi D-zeu aşa, că de intram atunci în
teologie rămâneam prost şi orb pentru vecii vecilor!
Şi acum, după 3 ani de facultate, ’mi caută totuşi să mă
călugăresc! Dar acum vreau, cum vreau, ceiace n-am vrut înainte cu trei
ani, căci atâta m-am îngrozit de supărările tatei şi-ale mamei, încât
192
A se vedea I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol III, Bucureşti,
Institutul de arte grafice ‘Bucovina’, 1932, p. 215.
193
Coşbuc nu pleacă de la Cluj la Sibiu, aşa cum lasă să se înţeleagă Vasile Sassu
în lucrarea citată, la p. 98.
51
bucuros m-aş duce şi pandur de temniţă, numai se scap de necazurile
toate, ce le poartă pentru mine şi eu pentru ei! Şi în urma m-am şi
disgustat de multe, nu-mi bat capul cu acele, la cari odată-mi plăcea s-
ajung – filosof ori măgar, pentru mine de astăzi tot un drac!
Din Noembre am fost şi beteag de aprindere de plumani pană-n
mijlocul lui Iănuar, şi de-atunci pana-n Maiu am fost tot slab şi cuprins
de boli, căci sum adeverat pătimaş al durerii de cap, de mânc, de nu
mânc, tot aşa, de frig de caldură şi de toată nimic sufer; pre lângă alte
multe, am şi bătăi de inimă des repetate şi, cu toate leacurile doftorilor
de pe aici, tot ele rămăn.
Toată ocupaţiunea-n anul trecut şi anul acesta jumătate ’mi-a
fost compunerea unei Antologii greceşci: vr-o 480 de poesii de toată
mâna, din 92 de autori, traduse şi în hexametri şi versuri moderne;
colecţiunea poesiilor mele încât am ordinat-o, şi aş dori să-ncep
publicarea poesiilor lirice în ceva foae.
Acasă în Hordou nu am şezut nici două zile, pentru că beu numai
pelin; am fost tot dus prin sate, ca nebunii, mai culegând unele şi altele
de printre oameni. Chiar astăzi D-Tale îţi scriu din Harina de lângă
Bistriţa.
Şi poţi uşor vedea, domnule Slavici, că sunt necăjit în toate.
(…)194 Cât pentru fraţi şi cumnaţi, toţi capete cu lumină şi popi, încât nu
le prea vorbesc multe. ’Mi dau sfaturi tot contrari firei mele, de
intenţiunile mele râd şi de paşi(i) mei ’şi bat joc, ei sunt prea prosaici
pentru mine, asta e sfânt, şi eu sunt prea domol, prea simţitor şi prea nalt
pentru ei: caută să tac, ca Ovidiu cu „barbarus hic ego sum, quia non
inteligor abilis”.
Te rog, ca D-Ta să nu te superi de-aşa scrisoare, dar mai
dinadins te rog, să nu te necăjeşci dacă obrăznicesc a cere ear’ ajutorul
D-Tale. Ajutor spiritual nu cer, nici doară că ’mi-ar trebui, am gătat cu
dânsul, vreau să mă duc de-acum orbeşce unde mă va duce lumea! Dar
un ajutor material, sau tradus: ceva bani, îndrăsnesc a cere. Las’ că-mi e
ruşine a cere, dar – ce să fac!
Dacă D-Ta ai fi aşa bun a-mi răspunde (…)195
Al D-Tale devotat
GEORGE COŞBUC196
194
Aici scrisoarea este ruptă şi se înţeleg numai frânturi, din care reiese că tatăl
său se teme ca el să nu apuce «cărările spre România».
195
Lipseşte din text, scrisoarea fiind ruptă.
196
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol III, Bucureşti, Institutul de
arte grafice ‘Bucovina’, 1932, p. 216-217.
52
Nu ştim ce a răspuns Slavici şi când, cu exactitate. Cert este că
tribunistul, îngrijorat de turnura pe care au luat-o lucrurile şi de nepăsarea
care reiese din scrisoarea tânărului atât de optimist până atunci, probabil
şi slăbiciunea sa fizică şi bolile care îl doboară (să nu uităm că, la acea
dată, Coşbuc avea 20 de ani!) îl determină să îl invite197 să lucreze în
redacţia Tribunei. Gestul este remarcabil şi trebuie analizat şi insistat
asupra lui în biografia lui Coşbuc. Convins că poporul îşi va pierde una
din marile sale valori, Slavici îl cheamă la Sibiu, asumându-şi o
răspundere sufocantă – viaţa şi destinul unui om - printr-un sacrificiu greu
de înţeles şi, în consecinţă, de apreciat, astăzi.
În aceste împrejurări se încheie perioada clujeană. În tot acest
răstimp, poetul a publicat 23 de lucrări: poezii cu temă folclorică şi
populară, 4 basme, 3 snoave, 3 balade, o legendă şi un cântec; în
Biblioteca poporală a Tribunei îi publicase 5 broşuri: nr. 13 – Blestem de
mamă, nr. 17 – Pe pământul turcului198, nr. 23 – Fata Craiului din Cetini,
nr. 25 – Draga mamei şi nr. 33 – Fulger.
O perioadă destul de fertilă, în care poetul încă îşi caută
mijloacele proprii de expresivitate şi este în formare. Predomină temele
folclorice şi chiar versifică basme şi alte creaţii populare.
Zbătându-se printre străini, lovindu-se de răceala autorităţilor
maghiare, Coşbuc va înţelege mai bine şi pe viu tragedia românilor
ardeleni, străini şi ei, ca şi el, în ţara lor. Încolţeşte acum germenul mâniei
şi revoltei patriotice şi duioşia doinei şi a alinării suferinţelor unui popor.
În acest timp se înfiripă şi dorinţa poetului de a deveni un
iluminator al maselor şi un educator al omului simplu de la ţară. Într-o
vacanţă, Coşbuc îl învaţă pe bătrânul cioban, Toma Pădure, să citească şi
îl lasă toamna buchisind din Alexandria.
Tot acum poetul îşi începe protestul şi combaterea obiceiurilor
stupide de la sat, care forţau tinerii să se căsătorească conform „moralei
sacului cu bani”. Apărut pentru prima oară în Draga mamei, dezgustul
poetului pentru aceste practici ia amploare odată cu trecerea timpului,
constituind în final chiar o temă a idilelor sale. Draga mamei mai are un
merit, şi anume folosirea procedeelor creaţiei culte şi prelucrarea celor
populare. Poetul nu se mai mulţumeşte cu copierea formei creaţiei
populare şi începe să scruteze poetica. În Paul de Nola şi Străjerul se
întrevede ideologia tânărului, iar snoavele versificate contribuie la
dezvoltarea simţului artistic al poetului.
Coşbuc trebuie să fi cunoscut Vorbirea în versuri de glume între
Leonat Beţivul şi Dorofata muiarea sa, snoavă pe care Vasile Aaron o
publicase la Sibiu încă din 1815. Oricum, în Un Pipăruş modern, Sfânta
Miercuri este prezentată drept o călugăriţă ce citea din Leonat. De
asemenea, în Trasilvania se bucurau de mari aprecieri Povestea vorbei şi
197
Şi nu să îl «atragă», cum susţine Gavril Scridon (Pagini despre Coşbuc,
Bucureşti, Societatea de Ştiinţe istorice şi filologice, 1957, p. 47)
198
Se bucură de un real succes şi este reeditată în 1886.
53
O şezătoare la ţară199. George Bariţ îl recomanda pe Anton Pann, iar Ioan
Barac îi republica operele în Calendarele din Sibiu şi Braşov. Versificând
snoavele, Coşbuc era perfect conştient că va avea trecere la publicul larg,
în special la ţăranul român, de a cărui soartă se îngrijea mai mult şi de a
cărui opinie ţinea seama. Coşbuc s-a dorit toată viaţa iubit în primul rând
de popor, de omul simplu „de la puţ”, şi apoi de critica „specializată”.
În anii studenţiei, poetul îi parodiază pe „intelectualii” satului
ardelenesc, în special reprezentanţi ai clerului, împotriva căruia ştim că
simţea o adversitate făţişă, din cauza caznelor şi presiunilor la care fusese
supus de tatăl, fraţii şi cumnaţii săi. Mărginiţi, ignoranţi, dar cu pretenţii
de cultură, pe care susţineau a o fi dobândit în timpul studiului de la Blaj,
aceşti „docenţi” sunt aspru criticaţi de Coşbuc, mai ales prin figura lui
Pahon Procopi200 din Dric de teleguţă. Cum foarte bine observa Jacob
Poppper, în această parodie, descoperim însă un procedeu foarte îndrăgit
de către poet, şi anume „combinarea în rimă a cuvintelor uzuale cu
neologisme, nume proprii, termeni ştiinţifici”201. Astfel, Coşbuc rimează
Europa cu popa sau Nu-nţeleg cu Düsterweg, minimalizând impactul
termenului pretenţios, prin cel autohton. Lovind până şi în bastioanele
credinţei de la Blaj sau Gherla, parodia este atât de acidă încât, atunci
când o primeşte, Slavici preferă să nu o publice în Tribuna.
În creaţiile din perioada clujeană „se manifestă două tendinţe
opuse: pe de o parte, acea exaltare a fanteziei care-i îngăduie să
transfigureze legenda şi s-o îmbrace în imaginile cele mai cutezătoare fără
a-i modifica schema epică tradiţională, pe de altă parte o înclinaţie spre
tragism, menită să sfarme tiparul basmului”202. Basmele versificate ale lui
Coşbuc schimbă deznodământul clasic, tradiţional al basmului popular.
Pe parcursul acţiunii, în desfăşurarea propriu-zisă a basmului, eroul nu
respectă anumite tipare neschimbate de când lumea. „Conduita eroilor din
basme trebuie să fie exemplară: ei îndeplinesc tocmai sfaturile
protectorilor lor (zâne, sfinte etc.), trec cu succes prin toate încercările şi
dobândesc până la urmă izbânda deplină. Ori - lucru neobişnuit – o
greşeală săvârşită de Tulnic din basmul lui Coşbuc îl împiedică s-o
elibereze pe Lioara şi-l transformă într-o stană de piatră. Deznodământul
e tragic dar mai aproape de adevăr: viaţa cunoaşte pe lângă eroi
ireproşabili şi epiloguri fericite, drame şi oameni supuşi greşelii”203.
În tot acest timp, îngemănând cultura şi academismul cu
cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată a spiritului satului şi poporului
românesc, George Coşbuc devine unul dintre cei mai buni mânuitori ai
199
Din aceasta din urmă, Jacob Popper este sigur că s-a inspirat atunci când a
scris Dric de teleguţă (Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 50).
200
Care nu este exclus să facă referire la colegul său de la Năsăud Titu Procopian,
care i-a criticat în mai multe rânduri scrierile.
201
Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p.51.
202
Ibidem, p. 45.
203
Ibidem, p. 45.
54
procedeelor de creaţie curat româneşti, nelăsându-şi talentul alterat de
particularităţile germaniste şi latiniste atât de obişnuite pe atunci. Acest
fapt este remarcat şi de Gavril Scridon: „Şederea la Cluj estre o etapă
importantă în dezvoltarea pregătirii intelectuale a lui Coşbuc; poetul
citeşte mult, cu atenţie, tot ce-l pasionează. Orizontul său intelectual se
lărgeşte spre alte perspective, pe care abia şi le creionase, la Năsăud.
Clujul este o etapă hotărâtoare pentru Coşbuc şi pentru alte motive:
poetul renunţă la poeziile sale romantice plângăreţe de la Năsăud, se
orientează spre creaţii nu numai de inspiraţie, ci şi de factură populară.
Începe să valorifice bagajul de poveşti şi legende pe care le adusese cu
sine de la Hordou şi Năsăud.”204 Lecturile preferate sunt operele lui
Goethe, istoria românilor, basmele, legendele şi alte creaţii populare.
Devine pasionat de limbile orientale şi de literatura acestor culturi.
În scrisoarea trimisă în iulie, de la Herina, poetul îl informa pe
Slavici că în ultima vreme se ocupase de compunerea unei Antologii
grecești, vreo 480 de poezii, din 92 de autori, traduse „în hexametri și în
versuri moderne”205.
Fără intervenţia directorului Tribunei, de a-l aduce la Sibiu,
poetul „avea să ajungă ‚cantor loci’ ca Pahon Procopi, poate chiar
‚docente în teologie’; mai târziu va dobândi o parohie undeva într-un sat
pitit printre dealurile Năsăudului; se va însura şi va face mulţi copii, ‚finii
şi cumnaţii’ îl vor vizita şi el le va întoarce vizitele; în după-amiezile de
duminică va potoli zarvele dintre Avacom Rug şi nevastă-sa, apoi va
comenta cazul ‚la modul optativ’, împreună cu o Clotildă oarecare!”206.
Nedeslușind destinul ce-i fusese hărăzit, regăsindu-şi zâmbetul şi
voioşia după invitaţia lui Slavici, care trebuie să fi sosit cândva la
începutul lui august 1887, Coşbuc porneşte către Sibiu.
204
Gavril Scridon, Anii de studenţie ai lui George Coşbuc, în Studii despre
205
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXXI.
206
Ibidem, p. 55.
55
Sub Arini
Pe când deprindea Coşbuc cum se împletesc Cuvintele în Poezie,

Sibiul, atestat documentar la 1223, sub numele de Hermannsdorf, era
capitala culturală a ardelenilor şi cetatea luptătorilor români pentru
drepturile lor. Aici s-a instalat Comitetul naţional ales la Blaj, pe Câmpia
Libertăţii, în 1848. Aici îşi păstorea turma Andrei Şaguna şi tot aici
funcţiona, începând din 1861, ASTRA. Aici se zbăteau pentru afirmare
naţională Telegraful român, avându-l ca prim redactor pe Aron Florian
(încă din 1853) şi Tribuna (din 1884). În 1869 ia fiinţă Partidul Naţional
Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelaru. Partidul îşi avea sediul
tot la Sibiu, până în 1894, când în urma procesului Memorandumului, va
fi desfiinţat. Colecţia de tablouri a baronului Brukenthal, expusă în
uimitorul palat al acestuia, construit între 1778 şi 1788, este deschisă
publicului larg încă din 1817. Piaţa Mare a oraşului, un spaţiu de 142
metri lungime şi 93 metri lăţime, era locul unde se desfăşurau, printre
altele, şi întâlniri culturale. Pe vremuri aici aveau loc târgurile, judecăţile
şi execuţiile. La petrecerile şi ospeţele organizate în acest loc, se frigeau
boi întregi pentru plebe, iar vinul se bea din poloboace. La hanul
Împăratul Romanilor, astăzi hotelul cu acelaşi nume, din imediata
apropiere a Pieţii, poposiseră împăraţii Carol al XII-lea şi Iosif al II-lea.
Înfiinţată între 1141 şi 1161, aşezarea saşilor avea să aibă parte de
o istorie zbuciumată. La 1242, în urma năvălirii tătarilor, rămân în viaţă
aproximativ o sută de locuitori, care refac repede aşezarea de vreme ce la
1306 împăratul Otto al Ungariei vine în vizită aici.
Şaizeci de ani mai târziu localitatea era atât de dezvoltată încât
într-un document din Slimnic apare pentru prima oară sub denumirea de
„Hermannstadt”, iar în 1376, în oraş existau 19 bresle ce cuprindeau 25
de meserii. Burgul trebuie să se fi extins şi întărit considerabil întrucât
face faţă asediilor otomane, primul în 1432, fapt care, şase ani mai târziu,
îl determină pe Papa Eugen al IV-lea să numească oraşul drept un bastion
de apărare a întregii creştinătăţi207. În 1457, Porţile oraşului sunt date în
grija breslelor cu scopul de a asigura apărarea cetăţii.
În 1510, în oraş existau 1311 case, iar peste optsprezece ani este
înfiinţată o tipografie de către Lucas Trapoldner şi Theobaldus Gryphius,
„doctor în medicină şi licenţiat în arta tiparului”. Prima carte tipărită
apare un an mai târziu, în 1529 şi este o Gramatică latină a lui Thomas
Gemmarius. Începând din acelaşi an şi până în 1556, Conrad Haas
redactează tratatul său despre racheta în mai multe trepte. În 1544 este
tipărită de către Filip Moldoveanu prima carte în limba română,
207
În 1442 sibienii îl ajută pe Iancu de Hunedoara să învingă sub zidurile cetăţii o
puternică armată otomană.
56
Catehismul luteran, urmată în 1546 de Tetraevangheliar iar în 1553 este
finalizat Evangheliarul slavo-român, prima tipăritură bilingvă.
În 1590 este introdus de către sinod calendarul gregorian. Timp
de un secol oraşul este apoi bătut de grindini, molime, foamete, sunt
decapitaţi sodomişti, arse pe rug vrăjitoare, înecate femeile acuzate de
pruncucidere. Au loc incendii devastatoare, încât la 1704 se interzice
fumatul pe străzi pentru a preîntâmpina vreo altă catastrofă.
La 1721 sunt pavate străzile, la 1751 au loc reprezentaţii de teatru
în Piaţa Mare, iar în 1778, Martin Hochmeister construieşte prima
librărie. La el apare primul ziar german din Ardeal Theatral Wochenblatt,
la 1 iunie. În acelaşi an fu abolită tortura. În 1784, Hochmeister tipăreşte
ziarul Siebenbürgische Zeitung, iar în 1788 deschide teatrul înfiinţat de el.
Un an mai târziu, Ioan Piuariu Molnar pune bazele primei gazete
româneşti, Foaie românească pentru econom. Acesta tipăreşte aici, în
1793, şi prima carte de medicină în limba română, Sfătuire către studenţii
în chirurgie. La 1791, Peter Barth tipăreşte Supplex Libellus Valachorum.
În 1848 este înfiinţată Societatea Ardeleană pentru Ştiinţele
Naturii, iar doi ani mai târziu, mitropolitul Andrei Şaguna ridică din
mijloace proprii tipografia eparhială ortodoxă. Împăratul Franz Josef
vizitează oraşul în 1852.
Conform recensământului din 1857, deci la treizeci de ani înainte
de sosirea lui Coşbuc în Sibiu, urbea număra 13872 de locuitori, dintre
care 10801 erau germani208.
Parcul Sub Arini209 se dezvăluia în toată splendoarea. Fiind unul
dintre cele mai vechi locuri de agrement de acest fel, din România, „Sub
Arinii” se întind pe o suprafaţă de 21,65 ha, iar amenajarea lor a început
în 1857. Dispunând iniţial de un număr de arbori rari, apoi de o seră, o
pepinieră, o fântână arteziană şi un rozariu vestit peste hotare, în „Sub
Arini” se găsea, încă din 1864, un restaurant, care este de presupus că nu
îi era necunoscut poetului. Din 1860, la Sibiu funcţiona şi un patinoar,
iluminat cu curent electric încă din 1884. În drum spre Răşinari călătorul
putea petrece o după-amiază relaxantă în pădurea Dumbrava, amenajată
după modelul Parcului de distracţii Prater, din Viena.
La vremea în care Coşbuc ajunge în Sibiu sunt la modă grădinile
cu stâncării (alpinete)210, ruine artificiale, pentru obţinerea unui efect
208
Pentru expunerea acestor date am folosit Cronica oraşului Sibiu a lui Emil
Sigerus, tradusă de d-na Beatrice Ungar, şi apărută sub supravegherea d-lui Dr.
Horst Klusch, la Sibiu, Editura Imago, 1997.
209
Despre parc, a se vedea Emil Sigerus, Zur Geschichte des Erlenparkes,
Festschrift zur Feier des fünfzigjährigen Bestandes des Vereins zur
Verschönerung der Stadt Hermannstadt, Sibiu, 1929; şi Constantin Drăgulescu,
Studiul calitativ şi cantitativ al arborilor din Parcul Arinilor Sibiu, în Acta
Oecologica, Sibiu, vol. II, 1995, nr. 1-2, p. 5-14.
210
Un alpinet se afla în Parcul „Sub Arini” încă din 1902 şi a fost refăcut în 2002
de Constantin Drăgulescu în colaborare cu Primăria Sibiu.
57
istoric, antic sau medieval, fântâni, cascade, terase, alei şi faimoasele
grădini săseşti, cu arbori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, flori
splendide, plante medicinale etc., totul amenajat cu bun gust şi întreţinut
ca atare. Burgul număra pe atunci mai puţin de 22.000 de locuitori şi era
al doilea oraş cu tramvai din Europa.
Pentru a scoate în relief vioiciunea, sănătatea şi culoarea poeziei
coşbuciene, Al. Dima prezintă Sibiul în tonuri nejustificat de posomorâte
şi reci. Oraşul astfel descris pare un locaş bântuit, măturat de vânturi şi
ploi care macină oasele morţilor ce zac împrăştiaţi pe ici pe colo. Doar
frunzele ce foşcăie sinistru, lingând trotuarele şi străzile goale, se fac
auzite aici şi, arare, ţipătul strigii. În fundal se aude tusea unui ofticos
care, ros de umezeală şi de vânt ca tencuiala caselor părăsite, îşi trage din
când în când nasul. Igrasiatul, cu ochii injectaţi de praful ce se desprinde
din zidurile cetăţii, aşteaptă, cocoşat, sub streşini şiroinde, să i se scurgă
tot nisipul în picioare: Îl simte sursurând în interior. Clepsidră cu un
singur sens. „În burgul cu atâtea înfiripări străine, greoi de monumentele
unei culturi ce creştea din afundul unei alte vieţi, ce aducea svonurile
legendarului Rin şi vuetul grav al pădurilor teutonice, cântecul lui George
Coşbuc răsuna şăgalnic, sprinten, glumeţ, adeseori ca o ostentativă ironie
faţă de priveliştea cenuşie în care se desfăşura, sădind între ruine de
cetate şi pustiuri de muzeu – iarbă de poene, răspândind freamăt de păduri
româneşti, făcând să treacă pe străzile tăcute şi mâhnite ale oraşului, pas
sglobiu de ţărăncuţe şi mers apăsat de flăcău. Închegarea cântecului său în
cetatea Sibiului înseamnă fără îndoială o înaltă pecete a tinerii
spiritualităţi româneşti pe pergamentul legitimităţii noastre culturale de
aici”211.
Oraş european, la acea dată Sibiul nu era chiar atât de rece şi de
întunecat. Aici exista, de altfel, de pe atunci iluminatul public, La 1835,
străzile oraşului erau luminate cu lămpi de ulei, pentru ca începând din
1862 să se folosească petrolul, unele vecinătăţi bucurându-se de
iluminatul stradal încă din 1820.
Aici ajunge Coşbuc, într-un loc de unde are numai de învăţat.
Perioada pe care a petrecut-o poetul în Ville Hermanni, recunoaşte el
însuşi, a fost cea mai rodnică din viaţa şi activitatea sa. De aceste vremuri
poetul îşi va aduce mereu aminte, cu plăcere, fapt pus de Popper pe seama
„interpretării idealizatoare, lipsite de obiectivitate” 212, din cauza trecerii
anilor, o afirmaţie nejustificată, după părerea noastră. Sentimentele calde
exprimate la adresa acelor ani nu puteau fi altfel ţinând cont că ele sunt
datorate nostalgiei după un oraş în care s-a simţit mai bine ca oriunde,
într-un loc în care era iubit de oameni, aclamat şi aplaudat pe stradă sau
când se ivea la balconul Bibliotecii „ASTRA”. Având în vedere
dezamăgirea pe care a suferit-o poetul în Capitala României pentru
211
Al. Dima, Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, Editura
Dacia Traiană, 1938, p. 4-5.
212
58
motivele ce vor fi analizate mai jos, Sibiul nu putea să se rematerializeze
în memoria sensibilului Coşbuc decât aşa cum l-a prezentat. De altfel,
poetul revine de câte ori are ocazia în acest oraş, uneori înainte de a trece
pe acasă, şi poposind aici mai mult ca oriunde dintre locurile vizitate din
ţară.
Aşadar, poetul ajunge la Sibiu în august213 1887214, pe când
Slavici era plecat la băi la Basna. Acesta se întoarce luni, 5 septembrie,
seara. A doua zi, în 6 septembrie, se întâlneşte pentru prima oară cu
Coşbuc, la redacţie. Octav Minar îl prezintă pe tânărul angajat ca fiind
responsabil cu cronica economică, iar Vasile M. Sassu, cel mai neavizat
biograf şi comentator al operei coşbuciene, îl descrie pe Coşbuc ca fiind
„voinic, înalt” şi... redactor al Tribunei215. Oricât de mult l-ar fi plăcut
Slavici, Coşbuc nu a putut fi redactor întrucât nu îi permitea vârsta 216. La
sosirea sa la Sibiu, poetul avea 20 de ani. Legea presei din acele vremuri
prevedea vârsta minimă a redactorului unei publicaţii la 24 de ani.
Redactorul responsabil al publicaţiei avea să devină A. Caşolţan, venit
din România. Chiar dacă ar fi avut vârsta necesară, este greu de crezut că
poetul ar fi rămas multă vreme pe acest post, deşi ar fi fost remunerat cu
900-1000 florini pe an, şi nu cu nici 400 cu cât era plătit un colaborator.
213
Lucian Valea precizează şi ziua : 19/31 august (Pe urmele lui George Coşbuc,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 86), dar tot el, la aceeaşi pagină
spicuieşte câteva rânduri din scrisoarea poetului din 17.09 1887, iar Coşbuc
folosea de cele mai multe ori data după stilul nou calendaristic, în care acesta îi
explică tatălui său că se va ocupa de toate cronicile „din 24 August încoace”. D.
Vatamaniuc prezintă drept argumente în favoarea sosirii lui Coşbuc în august, la
Sibiu, scrisoarea poetului de la Herina, din iulie şi apariţia poeziei Non omnias
moriar în paginile cotidianului: „G. Coşbuc publică în numărul din 25
august/6septembrie 1887, poezia Non omnias moriar, închinată lui T. Cipariu,
care muri în 3 septembrie 1887. Era cu neputinţă ca în decurs de trei zile – şi încă
atunci – ştirea morţii lui Cipariu să ajungă la Năsăud, Coşbuc să compună poezia,
să o trimită la Sibiu, să apară în ziar şi încă în pagina întîi.” (D. Vatamaniuc, G.
Coşbuc la „Tribuna” din Sibiu, în Viaţa românească, XIX, 1966, nr. 9,
septembrie, p. 90).
214
Şi nu în 1886, cum afirmă J. Popper în Gheorghe Coşbuc, p. 13 şi în Istoria
literaturii române, p. 265; Al. Dima în Anii sibieni ai lui Coşbuc, în Sibiul, p.
201 şi în Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, Dacia Traiană,
1938, p. 17. Noi dăm dreptate lui Gavril Scridon şi lui D. Vatamaniuc, ambii
stabilind ca data a sosirii lui Coşbuc în Sibiu ultima parte a lunii august 1887 (dar
nu 1897 cum apare, evident dintr-o eroare, în Gavril Scridon, Cronologie, în
George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003,
p. LXXXI.).
215
Vasile M. Sassu, Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi activitatea lui, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1937, p. 98-99.
216
Al. Dima pomeneşte de Coşbuc „în calitate de redactor” (Cei mai rodnici ani
ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, Editura Dacia Traiană, 1938, p. 19); Dumitru
Micu precizează şi el că poetul a venit în 1887 ca redactor (George Coşbuc,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966).
59
Cauza este firea blândă, sensibilă a poetului, care nu ar fi făcut faţă
presiunilor la care era supus redactorul unei asemenea publicaţii217: „Eu
dacă am văzut că e multă politică la Tribuna şi că în redacţie colaboratorii
stau tot cu frica în oase că vin geandarmi să le caute manuscriptele am
zis: eu vă dau dracului cu politică cu tot, eu nu vreau să mă amestec în
isprăvuri cu geandarmii. Căci măcar numai unul răspunde pentru toţi câţi
lucră, pe unul îl închide şi cu ceilalţi n-au nimic, dar se poate că
procurorul să afle manuscrisul incriminat şi dacă-l află, dau şi eu de val
mai mic”218. De jandarmi se va teme poetul toată viaţa. Nu pentru el, ci
pentru rudele sale de acasă. În politică ştim că nu a intrat şi, deşi a fost
protejatul lui Spiru Haret la Bucureşti şi oropsit de către conservatori,
liberalii nu l-au putut atrage în tabăra lor. Revoluţionar prin condei,
Coşbuc s-a ferit de acţiunile de revoltă împotriva Puterii, oricare ar fi fost
ea, şi de gesturile eroice împletite cu martiriul. Urmaş al unor oameni
învăţaţi să rabde suferinţa şi apăsarea cizmei, poetul nu a participat la
manifestările studenţeşti sau de oricare alt gen organizate împotriva cuiva
sau a ceva. El era mereu pentru. Era o fire constructivă, optimistă,
creatoare. Temându-se pentru familia şi rudele sale, poetul nu se implică
în manifestări politice, chiar dacă este chemat în nenumărate rânduri, nici
măcar atunci când sunt îndreptate împotriva pângăritorilor leagănului său.
Aceasta nu însemnă însă că în sufletul său nu se ducea o luptă fără seamă,
precum mărturie ne stau rândurile următoare:
Iubite Mândrescu,
Mă doare sufletul că nu pot lua parte la întrunirea fraţilor noştri ardeleni

şi bucovineni, fiind bolnav. Aş fi dorit să ridic şi eu glasul împotriva
călăilor neamului şi să aduc şi eu prinosul meu de jale pentru suferinţele
celor de-acasă. Ca fecior de popă din neam de neam, sunt dator să
protestez în contra neomeniei ungureşti faţă de stâlpii culturii româneşti
de dincolo. Durerea mea e cu atât mai mare, cu cât nu mi s-a dat prilejul,
ca singurul meu fiu să-l văd murind pentru libertatea celor obijduiţi de
veacuri.
Cu toată dragostea al tău
George Coşbuc219
Când ia naştere Tribuna, la Bucureşti220, Coşbuc refuză invitaţia

lui Ghibu de a scrie pentru revistă tot din teamă: „nu pot, măi, nu pot.
217
Forţat de împrejurări, Coşbuc a suplinit pentru 8 zile postul de redactor al
Tribunei, de la 27 martie la 3 aprilie 1889, când Slavici se afla în închisoare şi
Albini trebui să plece la Cluj pentru propriul său proces. La 7 mai este întemniţat
şi acesta. Redactor va deveni, pentru a doua oară, Pompiliu Pipoş.
218
1986, p. 94.
219
George Coşbuc, Versuri, ediţie îngrijită de Olimpia Berca, Timişoara, Editura
Facla, 1986, p. 501.
60
Războiul acesta o să fie ceva cumplit. Nu că mi-ar fi frică de unguri!
Ungurii au gură mare, dar dacă ar fi să ne batem cu ei, i-am răpune într-o
săptămână. Dar ei sunt aliaţi cu nemţii, măi, şi neamţul e dracu şi
jumătate, cu acela nu te poţi pune. Cum să mă amestec eu în război, când
am în satul meu fraţi şi nepoţi şi alte rudenii care, dacă m-aş amesteca eu
în vâlvătaia asta, ar fi cu toţii arestaţi şi împuşcaţi? Pot eu să fac un astfel
de lucru?”221. Deşi se entuziasmează la chemările patriotice, nu le
urmează, din motivele arătate. Vom mai vorbi însă despre acest aspect
atunci când vom lua în discuţie poezia patriotică a lui Coşbuc.
Dar să revenim, pentru că ne aşteaptă poetul la o plimbare prin
„Sub Arini”.
Prima scrisoare expediată din Sibiu este datată 17 septembrie
1887 şi este adresată tatălui său. Ştim că încercase să plece în România şi
că, într-o vreme, dorise să vină la Sibiu, în iunie 1886. În scrisoarea din 1
iunie 1886, Coşbuc îi mărturiseşte lui Slavici că ar dori să îl viziteze:
„Mult mi-ar plăcea şi doresc mult să pot conveni cu D-Ta; dacă-mi va fi
cu putinţă, pe zilele viitoare mă voiu încerca să-mi fac un drum până la
Sibiiu, ca să văd lumea românească de p-acolo, şi convenind cu D-Ta, să
mă mai reaflu”222.
Şi aici Coşbuc întâlneşte un mediu diferit de cel cu care era el
obişnuit acasă. Oraşul săsesc îi pare la început rece, fapt care îl face să se
simtă mai bine în „Mărginime”: „Destul de retras în relaţiile sale cu
lumea oraşului, cu familiile care şi-l disputau pentru a-l avea invitat,
Coşbuc pare că se simte mai bine în satele din jurul Sibiului, printre
ţăranii care îi aminteau de aceia din mijlocul cărora a plecat. Amintirea
aceasta a fost probabil şi dureroasă, când se gândea poetul la viaţa mizeră
a hordouanilor săi, în comparaţie cu aceea a săliştenilor, sau, în general, a
mărginenilor cu o situaţie materială mai bună şi trăind în condiţii de viaţă
mult superioare năsăudenilor”223.
Petrecându-şi timpul liber, pe cât posibil, în sânul familiilor de
ţărani din împrejurimile Sibiului sau ascultând doinele cântate de popa
Manta din Gura Râului, unde legenda spune că poetul ar fi scris Nunta
Zamfirei224, Coşbuc se scaldă în continuare în lumina strălucitoare a
220
Tribuna, revistă politică şi culturală săptămânală, care apare la Bucureşti la 20
martie 1915 şi dispare la 31 iulie 1916; din 17 ianuarie 1916 directori sunt
Constantin Bucşan (soţul sorei lui Goga, Claudia), Onisifor Ghibu şi Gheorghe
Popp.
221
222
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare III, Bucureşti, Institutul de arte
grafice ‘Bucovina’, 1932, p. 215.
223
224
Nu este întru-totul adevărat; o primă versiune, care nu s-a păstrat, fusese
concepută la Năsăud, în 1884 (deşi informaţia se bazează chiar pe spusele
61
basmelor, miturilor, în salba comorilor folclorice. Acest fapt constituie o
sursă nesecată de inspiraţie pentru poet. „Poeziile lungi, cu temă populară
şi unele în formă populară, sunt dovada temeinicei cunoaşteri a poporului
de către Coşbuc şi a dezvoltării lui creatoare. Prima sa şcoală poetică a
fost poezia populară. Balada populară devine la Coşbuc baladă cultă,
neîntrecută încă în literatura noastră; nu numai neîntrecută dar şi
neegalată. Cu o baladă gloria lui Coşbuc a trecut peste munţi şi i-a făcut
legătura cu România. Când publică Nunta Zamfirei (Tribuna, nr.108 din
12/24 mai 1889) poetul nu împlinise încă 23 de ani”225.
Activitatea de la publicaţia sibiană îi susţinea preocupările.
Discuţiile de aici îl incită, iar mediul intelectual în care lucrează, şi pe
care Bogdan Duică îl considera superior celui de la Braşov, nu poate
decât să îi priască. Numărul lucrărilor creşte de la an la an, culminând cu
1888. Poetul se adapă de la izvoarele cunoaşterii tocmai în anii formării
sale intelectuale şi artistice. Mugurele plesnise la Năsăud, îmbobocise la
Cluj, iar splendida Floare a Poeziei se desfăcea, înrourată, la Sibiu. Cu
neamul românesc strâns bine la piept, Coşbuc privea spre lumina
începuturilor de basm şi de legendă a celor mai viteji dintre traci...
Ivită în gândurile organizatorilor temerarei serbări de la Putna, la
care participase şi Eminescu226, Tribuna însăşi fusese creată din dragostea
faţă de popor şi nestematele sale literare: „va fi ziar politic227, însă scopul
nostru e de a crea aici un centru de lucrare literară îndeosebi în direcţia
populară”, îi comunică Slavici lui Urban Iarnik228. „Pentru noi, aşa-zişii
tribunişti, ziarul era mai presus de toate organ de propagandă pentru
restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului românesc şi de aceea cea
mai de căpetenie parte a Tribunei erau corespondenţele primite din
deosebitele părţi ale ţării, căci prin aceste corespondenţe se-nnodau
legăturile între cei de atâta timp despărţiţi. Cele mai multe din aceste erau
scrise într-o limbă plină de localisme, încât nu era cu putinţă să le
publicăm fără ca să le fi corectat. Aceasta era cea mai grea parte din
sarcina ce luasem asupra mea în redacţiunea Tribunei, căci corecturile
erau multe şi trebuia să fie făcute cu o cumpănire cruţătoare, ca autorii să
autorului în Notele la Fire de tort din 1896, faptul este contestat de Jacob Popper
în Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 115), dar varianta din Tribuna
a fost într-adevăr scrisă la Gura Râului şi publicată în 1889.
225
226
A se vedea şi Ioan Slavici, Amintiri.
227
Despre activitatea şi importanţa Tribunei în dobândirea Marii Uniri, a se vedea
Victor V. Grecu, Idealul unităţii naţionale în presa românească, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1996.
228
1986, p. 71; după verbul a crea,în text,Valea a introdus atențioarea (sic!), fără
nicio justificare,de aceea am reprodus textul eliminând-o.
62
nu se sâmtă jigniţi în amorul lor propriu. Nu o dată încurcătura era atât de
mare, încât eram nevoit să copiez cele scrise”229.
Organ al tuturor românilor, apărut la 14 aprilie 1884, ziarul de la
Sibiu luptă aşadar pentru „restabilirea unităţii din viaţa culturală a
poporului românesc” vizând idealul unităţii naţionale şi în plan politic şi
social, aşa cum proclamă în numărul 203 din 1884: „Parte dintr-un popor
pe care împrejurările l-au ajutat să întemeieze un stat naţional la hotarele
patriei noastre, noi românii din toate ţările supuse coroanei austro-ungare
avem fără îndoială inimile întotdeauna calde pentru acest stat românesc,
căci în el e pus centrul firesc al culturii noastre naţionale. Aceasta n-o
tăgăduieşte nimeni dintre noi şi în zadar am tăgădui-o, căci nimeni nu ne-
ar crede. Tot atât de puţin tăgăduim că, atunci când s-ar pune serios
întrebarea dacă am dori ori nu ca toţi românii să fie întruniţi într-un singur
stat, n-am sta câtuşi de puţin pe gânduri, ci am răspunde că da. Şi această
dorinţă e pentru toţi oamenii cu minte un lucru care de sine se înţelege,
căci el urmează de sine din conştiinţa noastră de unitate naţională”230.
Gavril Scridon consideră demn de amintit şi i se pare interesant
(fără a explica de ce) faptul că fondatorii Tribunei sibiene231 erau în parte
braşoveni: „Întemeietorii, exceptând poate numai pe Slavici, erau
burghezi bine situaţi: comercianţi, directori de bănci, fabricanţi, medici,
avocaţi etc.”232. Unii dintre ei erau însă tinerii trimişi de Şaguna la studii
în Austria şi Germania şi care au lucrat apoi în redacţia Telegrafului
român. În urma conflictului dintre Nicolae Cristea, redactorul acestei
publicaţii şi Mitropolitul Miron Romanul, acuzat de ducerea unei politici
guvernamentale, tinerii233 înfiinţează un institut tipografic şi cumpără o
tipografie. Manole Diamandi se dovedeşte a fi foarte generos şi contribuie
decisiv la împlinirea visului acestor tineri. El este un negustor braşovean
bogat, care numeşte suplimentul Telegrafului, „un foarte elegant pistol”,
publicaţia însăşi, „o puşcă cu arc”, dar el dorea un „tun, care să bată
departe, ca să zguduie pe toţi românii”234. Şi a apărut Tribuna235. Aceasta
promova politica mitropolitului Şaguna, fiind la un moment dat
suspectată de Maiorescu ca fiind tributară ideologiei Partidului Naţional.
229
230
231
Aurel Brote, directorul Băncii Transilvania, Eugen Brote, proprietar, Ioan
Dusoi, comerciant în Sibiu, Diamandi Manole comerciant şi preşedinte al
Camerei de Comerţ şi Industrie din Sibiu, George Popp, fabricant din Braşov.
232
233
Nicolae Cristea, Ioan Bechnitz, Eugen Brote, Dim. Comşa, Sim. Popescu şi
D.P. Barcianu.
234
1986, p. 71.
235
A se vedea şi Ioan Slavici , Amintiri, Bucureşti, Minerva, 1983, p. 260-267.
63
Monarhia habsburgică era elogiată în paginile cotidianului, încercându-se
pe această cale paşnică obţinerea egalităţii în drepturi a românilor cu
celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Intuind puterea absolută a Imperiului
şi fragilitatea „pruncului” românesc, Slavici miza pe înduplecarea
autorităţilor şi nu pe combaterea lor. Recunoscându-i ca stăpânitori de
drept ai Ardealului, poporul român ar fi putut creşte în ochii
Habsburgilor, sperând într-un final la recunoaşterea lor drept „copii”
legitimi ai imperialilor. Conştient de avantajele pe care le-ar fi avut
ardelenii în această situaţie, Slavici pleda pentru rămânerea sub steagul
bicefal, acţiune care i-a atras numeroase şi crâncene acuze întrucât la un
moment dat dorea încorporarea României în Imperiul habsburgic, deşi pe
frontispiciul publicaţiei pe care o conducea se putea citi: „Soarele, pentru
toţi românii, la Bucureşti răsare.”
Urmând exemplul celorlalte periodice236 care luptau pentru
interesele românilor, Tribuna avea să devină unul din bastioanele
principale ale bătăliei pentru servirea intereselor noastre şi eliberarea
Transilvaniei.
Sesizând şi el importanţa presei, asupra căreia, mai târziu, Goga se
va exprima atât de metaforic: „Gazetele sunt plămânii neamului. De o
sută de ani respirăm prin presă”237, Slavici depune toate eforturile pentru
a menţine ziarul său în fruntea publicisticii româneşti. Presa „forează şi
explorează filoane adânci şi desface orizonturi nebănuite. Căci cu
fidelitatea, precizia şi promptitudinea unor secvenţe de peliculă, nici un
alt mijloc nu a înregistrat, aidoma unui seismograf, mai autentic, mai
obiectiv şi mai bogat, toate seismele şi convulsiile vieţii sociale, naţionale
şi politice, toate frământările vieţii spirituale în aflarea adevărurilor
mântuitoare de neam ale istoriei noastre, decât publicaţiile periodice,
ziarele şi revistele vremii. Aici s-au oţelit voinţele şi nădejdile noastre,
aici s-au distilat aspiraţiile primordiale necurmate, în focul luptei lor s-a
topit ceara credinţei în viitorul destinului nostru, pe altarul lor au ars
dorurile şi jertfele, risipite prin ani, ale atâtor martiri, prin arderea lor
idealul sfânt al Unirii celei Mari a biruit pentru totdeauna”238. Pentru a-şi
atinge scopul, Slavici se află mereu în căutare de noi talente ce pot
purifica şi elibera prin artă sufletul înlănţuit al neamului românesc. În
aceste condiţii îl aduce pe tânărul pasionat de folclor şi de creaţiile
236
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, apărută la Braşov, în 1838, Gazeta
Transilvaniei (Braşov, 1840), ambele conduse de G. Bariţ, Telegraful român
(Sibiu, 1853), al lui Aron Florian, Familia (Pesta, 1865, apoi Oradea până în
1906), a lui Iosif Vulcan, Arhivu pentru filologie şi istorie (Blaj, 1867), al lui
Cipariu, organul ASTREI, Transilvania (Sibiu, 1868), Orientul latin (Braşov,
1874), Foişoara Telegrafului român (foileton al Telegrafului român, Sibiu,
1876), care apare cu ortografie fonetică, Albina Carpaţilor (Sibiu, 1877).
237
Octavian Goga, Precursori, Bucureşti, 1989, apud Victor V. Grecu, Idealul
unităţii naţionale în presa românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 5.
238
64
populare autentic româneşti în redacţia primului cotidian românesc din
Transilvania. Încercând, printre altele, să dovedească forţa creatoare a
poporului nostru, noua publicaţie primea cu plăcere spre tipărire, orice
mărgărit românesc. Se explică, aşadar, succesul poeziilor lui Coşbuc,
publicate aici, majoritatea cu temă folclorică. Numărul lor devine în scurt
timp atât de mare încât ia amploare de epopee239. Toţi criticii sunt de
acord că poetul a eşuat în realizarea acestui proiect, pe care l-ar fi visat la
un moment dat, şi îl condamnă pentru aceasta. Singurul cercetător mai
indulgent este Gavril Scridon, care crede să întrezărească, totuşi, o epopee
rudimentară a ţăranului român şi a vieţii satului românesc. „Atât baladele
din prima perioadă a colaborării la Tribuna cât şi idilele de mai târziu
sunt fragmente ale unei mari epopei naţionale din care ar fi făcut parte şi
Moartea lui Fulger şi Cântece de vitejie de mai târziu. Deşi Coşbuc n-a
realizat într-un tot închegat o asemenea epopee, ea se poate totuşi contura
din coloanele de susţinere pe care le-a cioplit poetul încă din epoca
începuturilor şi a ieşirii sale pe arena literară”240.
Poetul este, aşadar, „certat” pentru neglijenţa şi nepriceperea sa.
Aceştia îşi varsă năduful asupra sa, pentru că, deşi capabil să realizeze
singura noastră epopee („serioasă”), nu a făcut-o. Poetul însuşi considera
această specie o modalitate de expresie caracteristică civilizaţiilor
inferioare. Sosise vremea ca ea să fie înlocuită cu romanul: „Fiindcă zeii
lui Omer sunt purtători de acţiune, ei au intrat şi în epopeea eroică mai
nouă. Dar fiindcă zeii nu mai sunt azi înţeleşi, epopeea devine tot mai
şubredă şi aproape cu neputinţă. Voltaire a încercat să înlocuiască zeii cu
abstracţiuni personificate, dar n-a reuşit. Epopeea eroică neputându-se
astăzi ţine pe picioare, face loc epopeilor sociale – şi mai ales
romanului”241.
Nu de epopee aveau nevoie românii. Ci de pământ.
Dar să revenim la Sibiu, unde poetul se simţea, aşadar, în largul lui.
De la tribunişti învaţă toate celelalte elemente menite să-i sprijine în mod
constructiv firea poetică de o factură artistică rar întâlnită până atunci nu
numai la ardeleni, ci pe întreg spaţiul mioritic. Acum se formează
concepţiile lui Coşbuc despre artă şi literatură. Tinerii din redacţie şi-au
dat repede seama că latinismul şi etimologismul propovăduit de fortăreaţa
Blajului producea o sincopă între intelectuali şi oamenii simpli 242.
Promovând fonetismul ei încercau o apropiere între învăţaţi şi mase, cu
239
Al. Dima, Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc. Sibiu, 1938, O.
Goga, Coşbuc. Discurs de primire…, 1923, p. 14; Gh. Bogdan Duică, George
Coşbuc, Bucureşti, Cartea Românească, p. 8, ş.a.
240
241
Despre epopee, apud Elena Stan, Din manuscrisele lui G. Coşbuc, în Tribuna,
1961, nr. 19.
242
A se vedea în acest sens şi articolul reprezentativ al lui Octavian C. Tăslăuanu,
Două culturi, în Luceafărul, 1908, nr. 4, 15 februarie.
65
scopul clar declarat de a-i ilumina pe reprezentanţii acestora din urmă.
Poetul se numără de la început printre adepţii acestui curent.
De la Septimiu Albini se pare că a învăţat valoarea realismului în artă,
iar influenţele lui Bechnitz în domeniul teoriei literare sunt clare. Poetul
primeşte cu plăcere orice sfat care-l poate conduce pe calea desăvârşirii
artistice şi acceptă cu bucurie misiunea de a corecta corespondenţa din
ţară, activitate care avea ca scop cizelarea lui lingvistică 243: „Îmi face
multă plăcere – zicea el – căci multe învăţ făcând corecturi: o singură
greşeală în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea ori aşezarea vorbelor
te luminează mai bine decât toate gramaticile şi toate cursurile de
stilistică”244.
Îndrăgit de colegi, cu care se afla în relaţii constructive, iubit de
localnici, Coşbuc nu putea fi decât fericit.
Nu ştia, probabil, şi nu a ştiut niciodată în ce situaţie se afla. Slavici îi
plătea salariul din propriul buzunar şi încerca pe toate căile să îl ajute cu
o remuneraţie de la redacţie. La început, poetul culegea din ziarele
germane sibiene preţurile produselor ce se găseau pe piaţa burgului245.
Pentru „lucrul de tot bagatel”, cum îl numea Coşbuc, Slavici îl plătea din
propriul salariu246. Prozatorul apelează şi la Bianu: „eu îl port pe Coşbuc
de vreo 5 luni în spinare şi aş vrea să scap de el”247. Scrisoarea este însă
datată 16 noiembrie 1887. Slavici era exasperat, făcându-şi griji pentru
viitorul acestui tânăr venit într-o lume nouă, la chemarea sa248.
243
Să nu uităm că într-o Revistă literară din Tribuna, 1888, nr. 155, 10/22 iulie,
Bogdan-Duică îl mustră pe poet pentru „provincialismele exagerate”.
244
245
De exemplu: „Duminecă 1/13 Februarie 1887: grâul hl 74-84 chile, fl. 5,50 –
6,30; grâu amestecat 68-72 chile, fl. 4,20-5,10; mazăre 76-80 chile, Fl. 4,50-
5,30”.
246
În Amintirile sale, Slavici notează că s-ar fi creat un post nou în acest scop şi
că acesta i-a fost oferit lui Coşbuc. Afirmaţia sa este amendată de D. Vatamaniuc
în G. Coşbuc la „Tribuna” din Sibiu, în Viaţa românească, XIX, 1966, nr. 9,
septembrie, p. 91. Criticul ne încredinţează că ziarul „dădea liste de preţuri de pe
piaţa Sibiului, nu de acum, cum scrie I. Slavici, ci de la întemeierea ziarului.”
Slavici afirmă însă, după părerea noastră, că pentru notarea preţurilor s-a creat un
post nou, nu faptul că până atunci nu fuseseră notate deloc preţurile.
247
1986, p. 88.
248
„Le-am spus-o aceasta [ce aflase de la Iuliu Maniu] celor de la Sibiu, şi după
îndelungate discuţiuni, a rămas să îi scriu acolo la Hordău şi să-i propun să intre
în redacţiunea Tribunei. Personalul redacţiunii era, ce-i drept, complet, şi în
budgetul ziarului nu era nimic prevăzut pentru aşa ceva. Ni se-ntâmplase însă că
unii dintre cititori stăruiseră să fie publicate în mod regulat preţurile din piaţa
Sibiului – pentru unt, untură, fasole, porumb, ceapă etc. A fost deci creat un post
nou, cu leafă de 60 fl. Pe lună, şi acest post i-a fost oferit lui Gheorghe Coşbuc,
care l-a şi primit şi-a urmat apoi să noteze în cel mai conştiincios mod preţurile
din piaţa Sibiului.” (Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 133); şi iată
66
Admirându-l pe tânărul acesta harnic, care venise la Sibiu numai cu
dragostea faţă de tot ceea ce este românesc şi cu speranţa în suflet, Slavici
se simţea răspunzător pentru soarta sa. „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din
belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările
deasupra contimporanilor săi, n-ar fi ieşit însă ceea ce a fost dacă nu şi-ar
fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care
toţi erau scriitori, şi n-ar fi primit îndrumări de la Bechnitz, la Viena
prieten bun, iar în urmă admirator al lui Eminescu”249.
Dimineţile, după ora 5, cei doi mari oameni de litere erau singurii
ajunşi în redacţia de pe str. Gheorghe Lazăr nr. 11250, lucrând în tăcere
fiecare la masa lui251. La 8, când ajungeau şi ceilalţi liniştea era sfărmată
şi totul părea altfel. La 12 îşi beau toţi cafeaua la Habermann, pe Bretter
şi discutau mai bine de două ore, după care se întorceau la lucru, până la
orele 17. Vinerea cinau împreună cu soţiile. Relaţiile, după cum se vede,
erau foarte strânse, domnea o atmosferă de amiciţie, în consecinţă şi
munca se desfăşura cu plăcere şi într-o ambianţă de bună dispoziţie ce
alimenta spontaneitatea şi amplifica creativitatea.
Coşbuc devine generos. Nu numai că nu mai cere bani, dar
intenţionează să trimită, din cei pe care îi are, acasă. Veniturile lui totale
se ridică la aproape 800 de florini pe an, ceea ce este destul de mult,
ţinând cont că plătea 12 florini pe lună chirie, iar mersul regulat la bere şi
cafea îl costa 7 florini pe lună. Cumpără cadouri pentru cei dragi, dar
aflaţi departe, îşi cumpără haine noi252. În acest timp, Slavici se zbătea
îngrijorat să îl treacă în bugetul publicaţiei: „Cu Coşbuc stau rău de tot.
Până acum l-am plătit tot eu fiindcă direcţiunea nu-l are şi nici nu voieşte
să-l pună la buget. Iar mai departe nu pot să-l ţin, căci am şi eu multe pe
cum din nevoia de cunoaştere a preţului fasolei la Sibiu au obţinut românii pe cel
mai mare creator şi mânuitor de limbă românească…
249
250
Apoi pe str. Tribunei.
251
„Coşbuc venea şi el cam deodată cu mine. N-avea nevoie s-o facă: preţurile nu
le lua din piaţă, ci din ziarele germane din localitate, care le primeau de la poliţie.
Ştiind însă că vin eu, se socotea dator să vină şi el. Neavând apoi altă treabă,
aduna de prin reviste şi de prin ziare străine ‚varietăţi’ interesante, pe care
publicul le cetea cu multă plăcere.
Steteam aşa numai noi doi până la opt şi dimpreună cu ceilalţi până la
douăsprezece, luam cafeaua în acelaşi local şi iar ne întorceam pe la două în
redacţie, unde stam până la cinci; treceau însă adeseori una după alta mai multe
zile fără ca să schimbăm vreo vorbă. N-aveam ce să ne spunem unul altuia. Când
se-ntâmpla însă să ne pornim la vorbă, nu mai sfârşeam.” (Amintiri, Bucureşti,
Editura Minerva, 1983, p. 134).
252
Acestea toate reies dintr-o scrisoare către tatăl său, datată 30 noiembrie 1887,
aceeaşi zi în care Slavici cerea ajutorul lui Bianu, pentru că nu îl mai putea
întreţine..
67
capul meu. Prea mult mă tem că iar va trebui să se întoarcă la Hordou.
Astfel voi face azi cel din urmă efort ca să îl vâr în buget”253.
Coşbuc nu ştia de sacrificiile lui Slavici, iar acesta nu ştia că poetul
îşi punea în el speranţe mult mai mari decât se aştepta. Când, la 22 martie
1888, se încheie, după 5 ani, guvernarea liberală, Slavici este chemat la
Bucureşti de către Maiorescu şi P. P. Carp. Tribuniştii, şi Coşbuc între ei,
sunt convinşi că i se va acorda un portofoliu ministerial, mai precis cel al
Cultelor. Coşbuc îşi vede şansa trecerii în România alături de prietenul lui
ajuns în Guvern. Dar ministru al Cultelor devine Maiorescu, iar Slavici
fusese chemat la Palat pentru a i se propune direcţiunea azilului „Elena
Doamna”, unde prozatorul mai predase şi înainte. Spre marea decepţie a
hordouanului, Slavici nu numai că nu ajunge în guvern, dar acesta refuză
şi directoratul, dorind să rămână în Ardeal, alături de luptătorii săi
(Popovici Barcianu, I. Crişan, D. Comşa ş.a.).
Nefiind un „dezertor, un laş, un mişel”254, Slavici nu pleacă la
Bucureşti, spulberând speranţele tânărului poet. Mai mult decât atât, în nr.
268 din 26 noiembrie/8 decembrie 1887, apăruse în Tribuna un
comentariu favorabil la declaraţiile generalului Traian Doda, proclamat
deputat de Caransebeş de către români, călcând autoritatea oficială. În
consecinţă, publicaţiei i se va deschide cel de al cincilea proces de presă.
La 25 aprilie 1888, la Cluj, Slavici este condamnat la un an de închisoare
(la Vacz), amendă 100 de florini şi 23 florini cheltuieli de judecată.
Coşbuc pare să nu realizeze necazul şi gravitatea năpastei abătute asupra
ziarului. El vorbeşte părinţilor despre plecatul la Bucureşti, pentru a
studia în continuare. Este convins că, la recomandarea lui Slavici, va fi
aşteptat acolo de Maiorescu şi de Regină, care îl vor ajuta chiar să
studieze la Viena, dacă nu cumva îi va da Mitropolitul Vancea bani să
studieze în Germania. Dintr-o scrisoare către tatăl său, din 1 iulie 1888,
reiese că poetului i se promisese înlesnirea continuării studiilor în
străinătate: „Cu plecatul la Bucureşti stau oricând să plec, dar numai să
mă înţeleg cu ministru Maiorescu şi cu regina, şi apoi plec la Viena, căci
acolo au ei de gând să mă trimiţă. Metropolitul Vancea încă s-ar afla
aplecat să-mi deie bani, ca să studiez în Germania”255.
Pentru a ocupa golul lăsat temporar de Slavici, tribuniştii îl aduc pe
Gheorghe Bogdan Duică, plecat, în urma accentuării conflictelor, de la
Gazeta Transilvaniei. Înainte să plece, Slavici reuşeşte să îl aranjeze pe
Coşbuc. Cu toate acestea, tânărul nu pomeneşte mai deloc în scrisorile
sale către ai săi despre salvatorul şi binefăcătorul său. Nu face nicio
referire specială la persoana acestuia. Nici despre Duică, primul său
253
Scrisoarea datează din 4 ianuarie 1888.
254
Scrisoarea sa din 10 aprilie 1888 către Maiorescu.
255
Preot George Coşbuc, Din scrisorile unchiului meu, în Arhiva someşană,
1926, nr. 5, p. 39.
68
critic256, care îi devine în scurtă vreme prieten după venirea acestuia la
Sibiu, nu dă prea multe detalii în scrisori.
În mai 1889, un eveniment literar avea să schimbe soarta poetului
nostru. Apare în Tribuna, într-o formă uşor diferită faţă de varianta din
volum, Nunta Zamfirei. Sufletul românesc şi chintesenţa felului românesc
de a fi tresăltau în aceste versuri.
O lună mai târziu se întinse vestea morţii lui Eminescu. Coşbuc îşi
începuse activitatea la ziarul sibian, cu un panegiric în versuri la moartea
lui Timotei Cipariu257. În mod inexplicabil, la moartea lui Eminescu nu
semnează nici măcar un rând. „Cum va fi primit el vestea morţii celui mai
mare poet al românilor n-avem de unde să ştim. Tocmai de aceea nici
absenţei sale nu putem desluşi o explicaţie plauzibilă. Cei doi poeţi nu s-
au găsit niciodată în situaţia de concurenţă şi invidie. Nu s-au văzut
niciodată. Coşbuc l-a citit pe Eminescu. Nu e exclus ca şi Eminescu să fi
aflat de existenţa lui Coşbuc. N-ar părea imposibil, cunoscându-i pasiunea
pentru Ardeal, să fi urmărit Tribuna şi să-i fi atras atenţia basmele
coşbuciene cu limbajul lor încărcat de regionalisme”258. Tradem afirmă că
poetul l-ar fi citit pe Eminescu o singură dată „şi de atunci are oroare de
pesimismul lui”259. De asemenea tânărul plin de optimism „nu putea
suferi doctrinele amare, care descurajează şi otrăvesc sufletul omenesc.
Nu voia să audă de Schopenhauer şi nici de poeţii pesimişti care au scris
sub influenţa acestui gânditor”260.
Slavici ieşi din temniţă şi se întoarse la Sibiu la 28 august 1889.
Pentru a nu mai expune ziarul atacurilor şi manevrelor murdare,
prozatorul nu mai doreşte să preia conducerea Tribunei.
Interesul său pentru destinul lui Coşbuc este neostoit. Aflând că
acesta nu are serviciul militar satisfăcut şi cunoscând consecinţele acestei
necugetări, îl trimite la Năsăud pentru a se prezenta la Cercul de
recrutare. Medicul recruţilor de acolo îl cunoştea bine pe poet şi era de
256
Bogdan Duică este primul care remarcă în presă, printr-un foileton din Gazeta
Transilvaniei, 1888, nr.113, 21 mai, talentul lui Coşbuc; încercând să o facă
din nou, este oprit de redactorul periodicului braşovean pe motiv că „de ajuns
am lăudat pe dl. Coşbuc în revistele de până acum.” (Revista literară în Tribuna,
1888, nr. 154, 9/12 iulie).
257
„Fie-ne îngăduită o simplă paralelă: Precum, ca învăţăcel, Eminescu şi-a
încălzit sufletul în îndrumările marelui său dascăl bucovinean Aron Pumnul, tot
astfel Coşbuc a păstrat acelaşi cult pentru marele său luminător Timotei Cipariu.
Şi precum Eminescu a plâns atât de jalnic în inspirata sa ‚La moartea lui Aron
Pumnul’, tot astfel Coşbuc a fost îndurerat de moartea marelui român al
Ardealului Timotei Cipariu.” (C. Săteanu, Muşchetarii Literaturii Române
Moderne, Iaşi, Poezia Bună, 1939, p. 120.)
258
Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti,Editura Sport-
Turism,1986,p.114; ne miră precizarea finală a autorului – Coşbuc nu excelează
prin regionalisme, nici măcar în basmele populare versificate.
259
Ibidem, p. 114.
260
Ibidem, p. 114.
69
părere că va fi respins datorită neajunsului său cardiac 261. Slavici îi
cumpără biletul de tren şi stă cu el pe peron până îl vede urcat în tren şi
făcând cu mâna de la fereastră. Răsuflă uşurat, dar spaima avea să-i
străpungă inima când, la câteva zile, sosi la redacţie un nou ordin de
recrutare, urgent. Dându-se de ceasul morţii, prietenul său află, după
câteva zile de căutări şi câteva nopţi nedormite, că poetul se întâlnise în
Copşa Mică, în gară, cu Alexandru Hodoş (Ion Gorun), şi luându-se în
vorbă cu el, în loc să urce în trenul de Cluj, îl însoţi pe înfocatul său
partener de discuţii la Blaj, unde poposiră la un frate al acestuia.
La întoarcere, Slavici îl târî pe Coşbuc la Centrul de recrutare din
Sibiu, unde fu respins pe moment, pentru motive medicale. Medicii îi
recomandară să ia stimulente pentru inimă, pentru a putea lucra. Ştiindu-l
aranjat şi din punctul acesta de vedere, Slavici încerca să se bucure de
viaţă şi de toamna frumoasă ce îşi făcea intrarea în oraş. O dată cu ea sosi
şi vestea că Tribuna era în deficit şi trebuiau făcute restructurări de
posturi, pentru a putea fi salvată.
Slavici personal îl anunţă pe protejatul său că postul sau a fost
şters din bugetul pe anul următor. De la 1 ianuarie Coşbuc nu mai figura
printre angajaţii periodicului sibian. Au urmat zile grele şi nopţi de
zbucium sufletesc pentru poet, care devine ursuz şi inabordabil. Slavici
încearcă din răsputeri să obţină bunăvoinţa lui Maiorescu, pentru a-l putea
trimite la Bucureşti. Relaţiile dintre cei doi se răciseră însă considerabil,
de când cu refuzul postului de director de la „Elena Doamna”.
Mai mult decât atât, corespondenţa din ultima vreme dintre cei
doi era destul de sumară, iar tensiunile ce sunt trimise de la unul la altul
nu fac decât să înrăutăţească situaţia. Slavici, intelectual de formaţie
junimistă262, era maiorescian în domeniile filologiei, limbii şi culturii,
considerând că artificiile lingvistice şi istorice trebuie combătute şi
eliminate, dar se depărtase de mentorul său din punct de vedere politic.
Este deranjat de faptul că termenul junimist a căpătat o conotaţie politică,
261
Conform spuselor profesorului muzeograf Constantin Catalano, George
Coşbuc a urmat clasa a doua cu un an mai târziu decât era firesc, la doi ani după
clasa întâi. Cercetând documentele ce se găsesc la Biserica din Hordou,
profesorul Catalano a descoperit că în anul respectiv au decedat foarte multe
persoane, în special copii, fapt ce atestă o epidemie de holeră. Se prea poate ca şi
poetul să fi fost atins de molimă, fenomen care i-a afectat inima.
262
După părerea noastră aceasta ar fi explicaţia „îndrăgostirii” de Coşbuc; snoava
versificată cu care se face cunoscut poetul la Tribuna se alătură ideilor junimiste:
apărarea literaturii organice, sănătoase, ce pulsează în fiinţa neamului; limba
literară trebuia să fie simplă, curată, naturală, să decurgă din cea populară; or
ţăranul din poezia lui Coşbuc întruchipează toate aceste valori atât de dragi
junimiştilor; filozofii, cărturari lăudăroşi, ce dispreţuiesc simplitatea omului din
popor sunt înşelaţi şi umiliţi de acesta din urmă; versurile acestei poezii nu puteau
să nu fie pe placul lui Slavici. De altfel şi Coşbuc a preferat colaborarea cu
Tribuna pentru că promova tot ceea ce îi era lui mai drag pe lume: limba şi
poporul românesc.
70
de care se dezice, informându-l şi pe Maiorescu în acest sens. Acesta
devine intransigent în relaţia cu Slavici şi îi răspunde tăios.
În astfel de momente apăru şi problema Coşbuc, pe care,
considera tribunistul, Fruntaşul Junimii o putea rezolva. La repetatele
apeluri de a-l primi pe Coşbuc, omul politic nu răspunse. Nici măcar
criticul. Invitaţia atât de aşteptată nu soseşte. Pentru a-şi respecta
promisiunea, Slavici îi scrie lui Maiorescu o scrisoare împăciuitoare:
„Am în sfârşit o rugare: ajutaţi-mă să-l trimit pe Coşbuc la Bucureşti, ca
să-l vedeţi. Eu sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine
că trebuie să facem tot ce ne stă prin putinţă ca talentul acesta să ajungă la
deplina lui desfăşurare. Nu e mediocritate ca Vlahuţă ori Neniţescu, ci un
om care petrece nopţile citind, dar nu e nici un cap năvalnic ca Eminescu,
ci un tânăr cu mintea bătrână, care în cel mai rău cas are să iasă om mult
ştiutor, dacă i se va deschide drum în lume. Dar poate că exagerez – cu
entuziasmul. Vă rog să-mi daţi putinţa de a Vi-l trimite, ca să-l vedeţi şi să
judecaţi. Apoi – cum îi va fi norocul!”263.
Majoritatea cercetătorilor cred că norocul lui Coşbuc a fost ca
Maiorescu să citească Nunta Zamfirei în Tribuna. Criticul îi cere poetului
permisiunea de a citi poezia în cadrul unei şedinţe a Junimii264. Dar
chemarea în România nu soseşte nici în ceasul al doisprezecelea. Văzând
situaţia disperată a tânărului, Slavici interveni pe lângă primarul Sibiului,
care îi eliberă lui Coşbuc un permis de trecere a frontierei pentru turişti, şi
îl trimise pe poet la Bucureşti să se descurce cum îi va fi norocul.
Drumul pe care a pornit George Coşbuc la Bucureşti 265 nu este
cunoscut, dar cel spiritual da.
263
1986, p. 119.
264
Bogdan Duică afirmă însă că „numai noi doi ştiam că apăruse întâia oară în
Tribuna.” (Gh. Bogdan Duică, George Coşbuc, Bucureşti, Cartea Românească, p.
13).
265
Năsăudenii îşi ţin cu plăcere interlocutorii cu sufletul la gură, povestind cum că
poetul ar fi trecut munţii prin „vama cucului”, înfruntând nenumărate primejdii
afundându-se în beznă; legenda, pe cât este de frumoasă, pe atât pare de
neverosimilă; Coşbuc avea formele legale de părăsire a Ardealului, nu avea de ce
să se ascundă.
71
Bucureștii
Întrucât aceasta este perioada cea mai cuprinzătoare din viaţa şi
activitatea lui Coşbuc, este necesar să distingem de la început mai multe
momente esenţiale ce au format etapa bucureşteană.
Poet şi critic
Mai întâi, să stabilim care erau relaţiile lui George Coşbuc cu

Titu Maiorescu. Majoritatea biografilor şi cercetătorilor afirmă că poetul
a ajuns la Bucureşti266, la invitaţia criticului267. Locuinţa lui Duică avea să
fie primul său adăpost bucureştean. Aici, în locuinţa închiriată a acestuia,
pe strada Oțetari, îl va cunoaşte pe Ion Russu-Şirianu, nepotul lui Slavici.
Amintirile acestuia, relatate mai târziu268, infirmă spusele fiului său,
Vintilă, conform cărora cei doi s-ar fi cunoscut încă din timpul
gimnaziului. Din discuţia lor reiese clar că „Slavici mi-a zis să vin la
Bucureşti… Într-una m-a tot îndemnat. Dar ce să fac eu aici?”, la care
Şireanu răspunde împăciuitor: „Ei, asta e, o să-ţi găseşti şi tu vreun
căpătâi”269.
A doua zi, după sosirea lui Coşbuc, cei trei au mers la birtul lui
Şerbănescu din Blănari, locul unde se întâlneau, cu mare plăcere,
ardelenii. Aici putea găsi cel mai uşor sprijin şi putea veni în vremuri de
restrişte, în cazul în care i se întâmpla vreun necaz. Au pornit la birt, şi nu
la minister sau la Maiorescu acasă. Următoarea cunoştinţă, la care ajunge
prin Duică, este protopopul Simeon Popescu. Acesta îl duce la „Junimea”,
şi nu Maiorescu, pe care îl va cunoaşte abia la prima şedinţă a societăţii la
care va participa270. Din însemnările zilnice ale criticului reiese impresia
pe care a făcut-o poetul: „Poezii de Coşbuc (originale, talentat).”
Nu ştim impresia lui Coşbuc asupra şedinţei Junimii şi asupra
participanţilor, dar să nu uităm că Slavici deplângea starea la care
ajunsese societatea literară şi prefăcătoria din sânul ei: „Îmi era parcă mi
266
Puţin după jumătatea lui decembrie 1889.
267
Jacob Popper afirmă chiar că Maiorescu îl felicită pe Coşbuc pentru Nunta
Zamfirei, apoi îl „invită din ce în ce mai insistent să vină la Bucureşti” (Celălalt
Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 129).
268
„Era în iarna dintre 1888-89. Până atunci îl cunoscusem pe Coşbuc numai din
nume: scrisese mai multe poezii în Tribuna de la Sibiu” (I. Russu-Şirianu, Despre
Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966, p. 74)
269
I. Russu-Şirianu, Despre Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966, p. 75.
270
23 decembrie 1889.
72
se face un nod în gât când intram în ‚societate’ şi-i vedeam dându-şi
silinţă să pară cum în realitate nu erau”271.
Abia în 5 februarie 1890 participă Coşbuc la o nouă şedinţă 272.
Este însoţit de Duică, „un Bogdan (nou venit) cu o dare de seamă
inteligent făcută asupra Bibliotecii populare a Tribunei.”273 Acum citeşte
poetul Nunta Zamfirei, despre care Duică afirmă că nu îi era cunoscută
criticului. Acesta nu ar fi ştiut că poezia fusese publicată în Tribuna274.
Caragiale, prezent la întrunire, este impresionat de talentul neobişnuit al
tânărului: „Apăraţi-l, mă, să nu se bolnăvească ca Eminescu”, i-ar fi spus
el lui Bogdan Duică275.
În Convorbiri literare apar, printre altele, Rea de plată276,
fragmente din Sacontala277, cântecele Nu-i ca ea şi Gazel şi Fresco-
ritornele278, deşi erau considerate; poemul Tilotama279, Bhima280 şi
Dasaratas281 din Mahabharata, şi Moartea panduizilor282. În nr. 12 din 1
martie 1890 al Convorbirilor… apare o versiune prescurtată, faţă de cea
din Tribuna, a Nunţii Zamfirei (fiind apoi republicată în
Constituţionalul283). La 1 aprilie284 este publicată în Covorbiri... şi La
oglindă. Poezia a cunoscut foarte multe modificări până să fie inclusă în
volum. I-au și fost adăugată o strofă (versurile 79-84).
Traducerea Sacontalei după o versiune germană a fost ideea lui
Duică. Maiorescu este încântat şi cumpără din Praga colecţia Fonseca,
271
Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930, p. 58.
272
Reeritor la acest episod, Jacop Popper reconstituie, prin presupuneri,
desfăşurarea şedinţei, o pastişă hazardată, zicem noi, şi care nu aduce niciun
câştig cunoaşterii de niciun fel, nici măcar celei emoţionale; încălcând preceptele
enunţate în Cuvântul înainte al cărţii sale, autorul ni-l prezintă, de exemplu pe Al.
Davila, trântind uşa, „elegant, parfumat, cu o garoafă albă la butonieră”...
(Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 131).
273
1986, p.124.
274
Bogdan Duică, George Coşbuc, Bucureşti, Cartea Românească, p. 13.
275
Gheorghe Bogdan-Duică, Cu George Coşbuc, în Luceafărul, 1919, nr. 5, 1
martie.
276
XXV, nr. 9, 1 decembrie 1891, p. 794, cu fiferențe fașă de versiunea din
volum.
277
1 aprilie, 1 mai 1892.
278
1 septembrie 1892.
279
7 iulie 1896.
280
7 iulie 1896.
281
1 august 1896.
282
1 octombrie 1896.
283
21 martie 1890.
284
În cartea lui Lucian Valea apare o greşeală; spune criticul: „O lună mai târziu
[după Nunta Zamfirei], în nr. 1 din 1 aprilie 1891, apărea şi La oglindă.” (Pe
urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Sport-Turism, 1986, p. 125); anul apare
aici, din greşeală, 1891; este vorba de 1890, așa cum arată și indicația care
însoțește textul: „București, martie 1890”, p. 43-46.
73
Orientalische Literatur285, pentru Coşbuc, dar poetul ţine să îi ceară întâi
părerea lui Slavici asupra celor scrise, răcind şi mai mult relaţiile cu
amfitrionul „Junimii”. Maiorescu, în aşteptarea traducerii promise,
intervine totuşi pentru ca poetul să fie angajat ca „desenator calculator la
Serviciul arhitectonic din Ministerul Instrucţiunii”. Matematica,
geometria, pe care le-a urât în liceu, îi asigurau acum cele necesare unui
trai decent. Se pare că poetul nu a suportat calvarul cifrelor decât pentru o
lună286, apoi nu a mai trecut pe la birou, nici măcar pentru a-şi ridica
leafa, pe care o primea în continuare, pentru că se ştia că fusese angajat la
cererea lui Maiorescu. La 28 februarie 1891 îşi înaintase demisia, dar
aceasta fusese respinsă de ministrul instrucţiunii, G. Dem. Theodorescu.
Cunoscând firea lui Coşbuc, nu ne mai poate mira faptul că nu răspundea
la uşă, nici măcar când i se aduceau banii acasă. Făcea plimbări lungi,
cercetând oraşul care îl sufoca şi care îl dezamăgise, scotocind mahalalele
mărginaşe şi făcând constatări din ce în ce mai surprinzătoare: „Vai, ce
sărăcie de Bucureştii ăştia”287.
Slavici este cel care îl sprijină să obţină nişte ore la Institutul de
fete, unde predase odată şi marele prozator, şi a cărui direcţiune o
refuzase stârnind mânia lui Maiorescu. Coşbuc va fi apelat de acum şi cu
titlul de profesor, pe care îl obţine cu această ocazie, şi nu cum crede G.
Călinescu288, din timpul conferinţelor populare de mai târziu, prin
căminele culturale săteşti.
În octombrie 1891289, poetul se mută în strada Armaşului nr. 11.
Şirianu plecase la Sibiu, iar Duică se va îndrepta spre Cernăuţi peste scurt
timp. Îl cunoaşte între timp pe Sfetea, la editura căruia se hotărăşte să-şi
publice poeziile.
Intenţionează, de asemenea, să încheie traducerea Antologiei
sanscrite şi să o pregătească pentru a vedea lumina tiparului. În februarie
1893, îi scrie în acest sens lui Maiorescu, pe care îl roagă să „se uite peste
manuscris”. Criticul nu îi răspunde, îi scrie în schimb lui Duiliu
Zamfirescu, în martie, lăsând un document de mare importanţă, prin care
înţelegem de ce uşa casei din str. Mercur 1 va rămâne definitiv închisă
pentru Coşbuc. Motivul ar fi I. Popovici Bănăţeanu. Acesta fu nevoit să
părăsească Institutul teologic din Lugoj din cauza unei relaţii amoroase
care îl compromitea. Ajuns la Bucureşti, Slavici îl sprijină pentru a intra
285
Colecţie despre care s-a întins mai târziu zvonul, prin Rădulescu-Pogoneanu,
că nu ar mai fi primit-o înapoi; poetul ajunsese să fie privit nu numai ca un hoţ
intelectual, ci şi unul de drept comun.
286
S. Albu, Desemnătorul-ajutor, în Gazeta literară, 1956, nr. 36, 6 septembrie.
287
288
Editura Vlad & Vlad, 1993, p. 584.
289
1893 după Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXXVII.
74
la contabilitatea Ligii Culturale, şi îi face cunoştinţă cu Coşbuc. Tânărul
nou venit dorea să publice în Convorbiri literare şi, dezamăgindu-l pe
Slavici, probabil şi pe Coşbuc, îl vizitează, în cele din urmă pe ministru.
Acesta nu găseşte postul de contabil de la Ligă potrivit pentru el (cel pe
care i-l rezervase lui Coşbuc însă da), întrucât nu dă aripi unei cariere.
Popovici Bănăţeanu se arată de acord, şi din motive absolut necunoscute
se plânge de Ligă mărturisind că nu îi place cum se petrec lucrurile
acolo. Ce au mai discutat sau ce a înţeles orgoliosul ministru din afirmaţia
misterioasă a tânărului, nu putem şti, cert este că are loc o răceală
definitivă între poet şi critic. Aveam de-a face aici cu orgoliul unor
oameni de temperamente şi convingeri, de la un punct, total diferite.
Rădulescu-Pogoneanu explica în alt mod ruperea relaţiilor dintre
cei doi. Motivele pe care le expune el, într-o scrisoare către M.
Dragomirescu, sunt mult mai grave şi total nefondate: „Credeam că ştii,
de când ai plecat din ţară, că nimeni nu l-a gonit pe Coşbuc, că el singur
n-a mai dat pe la d-l Maiorescu de ruşine: nu e om cinstit – l-a înşelat pe
d-l Maiorescu cu o sumă de parale şi de-atunci, ştiind că l-a aflat, n-a mai
călcat pe la dânsul, deşi are să-i dea nişte cărţi – între altele un volum cu
poezii indice, persane şi arabe, traduse în nemţeşte (probabil că de pe
acolo a luat pe El Zorab şi Puntea lui Rumi)”290.
În biblioteca lui Coşbuc nu s-a găsit nicio carte a lui Maiorescu.
Să-l fi înşelat cu bună-ştiinţă, cu bani, este puţin credibil. Din ce motive
răspândesc junimiştii acest zvon, calomniindu-l pe poet, nu vom şti,
probabil, niciodată. Criticul însuşi nu şi-a notat în Însemnările zilnice
nimic în acest sens. Nicio scrisoare a sa nu ridică această problemă.
Dintre apropiaţii săi nimeni nu auzise şi nu pomeneşte de aşa ceva.
Nu în ultimul rând, între motivele indiferenţei lui Maiorescu faţă
de poet trebuie aşezate şi cele de ordin politic. Considerat tribunist,
colaborator al unei gazete ce promova o politică pe care criticul a
condamnat-o în mai multe rânduri, fără a se sfii să lovească în Slavici,
poetul nu avea o carte de vizită apreciată. Opiniile şi convingerile lor
difereau, în multe privinţe. Criticul evita prezenţa tânărului, pentru ca mai
apoi, odată cu apropierea lui Coşbuc de Spiru Haret, fruntaş liberal, şi
începerea colaborărilor dintre cei doi, porţile inimii maioresciene să fie
bine ferecate înaintea tânărului poet. Odată cu succedările şi răsturnările
spectaculoase ale guvernelor, Coşbuc va fi angajat şi dat afară, în funcţie
de partidul ce venea la putere şi de Ministrul Cultelor. Dacă la început,
Maiorescu l-a sprijinit pe poet să obţină o slujbă, fie ea chiar și total ruptă
de domeniul şi aspiraţiile acestuia, după prietenia cu Haret, criticul nu va
ezita să îl concedieze din postul de referendar la Casa Şcoalelor, de câte
ori va obţine portofoliul.
La apariţia Baladelor şi idilelor, deşi volumul era net superior
stângăciilor ce se publicau în epocă, Convorbirile Literare nu dau niciun
semn. Maiorescu asemenea. Niciun rând despre noua apariţie, nicio
290
Ibidem, p. 153.
75
recenzie despre fermecătoarele poezii, despre neasemuitul talent. Uralele,
aplauzele cu care poetul se obişnuise la Sibiu, lipsesc cu desăvârşire. Nu
se întâmplă însă nimic din toate acestea. Nimic.
Îngrijorat de atitudinea pe care o adoptaseră Convorbirile… şi
mentorul lor, Rădulescu-Pogoneanu îi scrie, la 23 iunie 1893, lui Brătescu
Voineşti, atrăgându-i atenţia asupra necesităţii salutării volumului în
paginile revistei la care colaborase şi poetul. Acesta, tributar lui
Maiorescu, deşi îl aprecia în mod deosebit pe Coşbuc, nu ia atitudine nici
măcar când poetul va fi acuzat de plagiat, dar, când Evolceanu o va face,
îi transmite acestuia mulţumiri prin M. Dragomirescu (pentru că nu îl
cunoştea personal)291.
La 31 iulie, Nicolae Bazilescu, aflat pe atunci la Aachen, îl
apelează, în acelaşi scop, pe Maiorescu însuşi. Nu se întâmplă însă nimic.
Orgoliul primează, iar revista nu scrie niciun rând despre primul volum al
fostului ei colaborator.
Revoltat de „infamia” ce se întâmpla în timpul „procesului
literar”, Negulescu îi propune criticului să scrie acesta un studiu în
Convorbiri… , prin care să-i ia apărarea poetului acuzat de plagiat.
Autoritatea şi prestigiul lui Maiorescu ar fi hotărâtor şi ar avea alt impact
decât articolul lui Evolceanu, care apăruse cu toate că nu avea
„binecuvântarea” mentorului „Junimii”.Propunerea lui Negulescu rămâne
fără urmări.
Rădulescu-Pogoneanu va semnala şi el lui Maiorescu un „plagiat”
al poetului, semn că urmărea activitatea lui Coşbuc. Un cântec, una dintre
cele trei poezii care apar în revista Carmen Sylva sub semnătura poetului,
este o traducere a poeziei Ein kleines Lied de Marie von Ebner
Eschenbach. Nu ne mai miră faptul că imediat Convorbirile… vor face
„plagiatul” cunoscut opiniei publice292.
Când poetul publică în numărul al treilea al Vetrei, poezia Noi
vrem pământ, Maiorescu returnează revista redacţiei. Cumpătatul Slavici
încearcă să explice gestul, lucrând puţin la imaginea mentorului său.
Amărăciunea fără seamăn nu şi-o poate ascunde însă nici măcar
experimentatul şi înţeleptul om de cultură 293.
În cele din urmă, Convorbirile literare aveau să-l situeze pe
George Coşbuc în fruntea literaturii române „prin inspiraţia sinceră şi
291
Ibidem, 219.
292
Nr. 1 din ianuarie 1896.
293
„Îl cunoşteam bine pe T. Maiorescu. Ne făcuse mult bine, trăiserăm unele din
cele mai fericite zile ale vieţii noastre stând de vorbă cu el, îi eram apropiaţi
sufleteşte şi-i împărtăşeam vederile şi-n ceea ce priveşte chestiunea agrară. Eram
deci încredinţaţi că el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci ţinând
seamă de susceptibilităţile oamenilor cu care era legat în viaţa politică. Aceasta nu
era însă pentru noi o mângâiere.
Era însă o îmbărbătare pentru cei ce porniseră polemica împotriva Vetrei.”
(Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 144).
76
naivă şi deci prin originalitate, prin sentimentul optimist, plin de dragul
vieţii, care-l deosebeşte radical de Eminescu şi de şcoala sa, cum am
arătat de multe ori; prin incomparabila frumuseţe şi sobrietate de formă,
prin cea mai vie limbă românească; prin gingăşia sentimentului naiv şi
câmpean, în sfârşit, în ton vesel şi humorist mai totdeauna”294.
Oricare ar fi fost motivele pentru care Maiorescu nu a dorit să îl
sprijine pe cel mai mare poet al Ardealului, atitudinea sa are o importanţă
majoră asupra sensibilităţii tânărului literat român, împingându-l pe un alt
drum al vieţii decât ar fi ales acesta în alte condiţii 295.
Unii cercetători consideră că „...nu trebuie să uităm că Maiorescu,
estetul pur sânge, a fost acela care din capul locului a deschis paginile
‚Convorbirilor Literare’ pentru a adăposti la loc de cinste, inspiraţiile lui
Coşbuc, după ce acesta îşi publicase o serie de impresionante balade şi
alte poezii, în revistele literare din Ardeal, şi cu deosebire în ‚Tribuna’, pe
când această publicaţiune de mare răsunet era diriguită de I. Slavici; şi tot
el, Slavici, a fost acela care l-a legat pe Coşbuc de „Convorbiri literare” şi
deaceia, pentru aceste considerente se cuvine să-l aşezăm pe G. Coşbuc
într-o istoriografie consacrată ‚Junimei’”296.
Ideea revine: „... este de reţinut faptul că Maiorescu, estetul prin
excelenţă, a fost cel dintâi care a apreciat comoara de frumuseţi din
poeziile poetului ardelean. Şi tot lui Maiorescu i-a fost dat să redacteze
raportul către Academia Română pentru premierea lui Coşbuc”297. Iosif
Vulcan publică un text emoţionant pentru a anunţa sărbătoarea
academică: „Cel mai însemnat eveniment al săptămânilor trecute, este,
desigur, premiarea de cătră Academia Română a poetului George Coşbuc,
cu premiul cel mare de douăsprezce mii lei, din fondul Năsturel-Herescu.
Faptul acesta, parcă aşteptat de opinia publică, a fost salutat cu
plăcere din toate părţile şi – de astă dată – toţi au aprobat cu cea mai mare
bucurie votul Academiei298.
294
Convorbiri literare, 1894, nr. 11.
295
Atitudinea noastră faţă de Tiu Maiorescu nu trebuie înţeleasă ca una de
defăimare sau de ignoranţă. Ştim prea bine ce rol a jucat criticul în literatura şi
cultura română. Maiorescu a sprijinit activităţile culturale a numeroşi tineri, le-a
oferit posibilitatea studierii în străinătate, a dat aripi multor talente şi a contribuit
decisiv la desfăşurarea a numeroase acţiuni de mare importanţă istorică şi
culturală. Pe noi ne preocupă aici doar relaţia sa cu George Coşbuc.
296
1939, p. 105
297
Ibidem, p. 106.
298
Nu chiar toţi; Vulcan însuşi declară că „D-l B. P. Haşdău, care din partea
Academiei a primit să studieze lucrarea d-lui Coşbuc, a fost de părere contrarie.
D-sa a prezintat în comisiunea de premii un raport – să-mi ierte vorba ilustrul
măiestru – crud. Desconsiderând cu desăvârşire activitatea şi talentul poetului, d-
sa nici n-a intrat în apreţiarea lucrării, rezultatul unei munci îndelungi, ci s-a
mulţumit numai să enunţie o suverană sentinţă de câteva rânduri şi fără nici o
motivare.”(Iosif Vulcan, Premiarea lui Coşbuc, în Coşbuc văzut de
77
Pentru ce? Pentru că astăzi, fără-ndoială, cel dintâi poet al nostru
e George Coşbuc, care, liber de înrâurirea lui Eminescu, a ştiut să
introducă în poezia română o notă nouă, originală, tânără şi fermecătoare:
idila poporană, prezintată în o formă artistică.”299
Târziu, după ce vuietul scandalului se stinse, iar talazurile de
acuze se aşternuseră, după ce apăruse cel de al doilea volum al poetului,
prin care era confirmată, dacă mai era nevoie, valoarea sa incontestabilă,
Maiorescu scrie şi el câteva rânduri despre George Coşbuc. Articolul său
În memoria unui poet bănăţean: Victor Vlad Delamarina, apare în
Convorbiri literare, în februarie 1898 şi hotărăşte pentru totdeauna
relaţiile dintre cei doi.300. „Verdictul lui Maiorescu, redactat în termenii
cunoscutei sale severităţi şi asupra căruia deşi ar fi avut ocazia, el nu va
mai reveni, era, cu toată motivarea sa critică, nedrept şi exagerat.
Maiorescu îl cunoştea prea puţin pe Coşbuc, nu-i cunoştea
preocupările şi nu pătrunsese în atelierul său de lucru”301.
Balade şi idile
Exclus din cercul junimiştilor şi nemaifiindu-i permis să calce

pragul casei din str. Mercur 1, poetul nu rămâne prea mult timp orfan de
cenacluri şi discuţii literare. Se face repede îndrăgit în sânul familiei de
spirite ce se adunau în jurul lui Vlahuţă, la care se ducea cu plăcere. Îi
întâlnea aici pe Delavrancea, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, V.A. Urechia
etc. Cea mai importantă întâlnire este însă aceea cu Spiru Haret care avea
să-i schimbe, în mare măsură, soarta.
În aceste circumstanţe apare unul dintre cele mai apreciate
volume de poezii ale literaturii noastre. În copilăria anului 1892, Editura
Socec era pregătită să publice 22.000 de exemplare din Balade şi idile.
Contractul prevedea ca volumele să fie distribuite numai în „România
transcarpatină” şi totul era gata de tipar. Din motive necunoscute,
volumul avea să apară abia în vara anului 1893.
Ediția priceps avea următorul cuprins: Noapte de vară, Mânioasă,
Nu te-ai priceput, Fatma, Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Balaă
albaneză, Armingenii, Rea de plată, Fata morarului, Crăiasa zânelor,
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 98.). Afirmația nu

este întrutotul veridică, întrucât Hasdeu a motivat respingerea.
299
Iosif Vulcan, Premierea lui Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 97-98.
300
Maiorescu afirmă că poetul a venit de la Sibiu în 1890, deşi în Însemnările
zilnice, criticul îşi notase participarea lui Coşbuc la o şedinţă a „Junimii” din 23
decembrie 1889!
301
Vasile Netea, Din relaţiile lui George Coşbuc cu Titu Maiorescu, în Viaţa
românească, 1966, nr. 9, septembrie, p. 78.
78
Puntea lui Rumi, Gazel (Oamenii mă-nvinuiesc), Rugămintea din urmă,
Logică, Romanță, Cântec oriental, Poet și critic, Vântul, Vestitorii
primăverii, Zobail, Pe lângă boi, Rada, Trei, Doamne, și toți trei, La
oglindă, Calul dracului, Nușa, El-Zorab, „Toți sfinții”, Supțirica din
vecini, Numai una!, Regina ostrogoților, Brâul Cosânzenii, Dușmancele,
Costea, Somnul codrilor, Recrutul, Carol IX, Fragment [Ea nu-i închide
ușa, nu-l prinde de vestmânt], Popasul țiganilor, Moartea lui Fulger, Un
cântec barbar, Gazel [Picurii cu strop de strop], Păstorița, Jertfele
împăcării, Prahova, La pârău, Fresco-ritornele (improvizări), Vara,
Nedumerire, Politică, Un basm, Spinul, Cântece: I [Bea câmpia ploi
vărsate], II [Ce bogată-i marea cu adâncuri mari], III [Goi sunt umerii
rotunzi], IV [Pe sânul alb al fetei, când iese-n ziuă-n prag], V [Schiop!
Dar și eu am să mor], VI [„Stai, iubito, la fântână”], VII [„Să n-am zi de
veselie”], VIII [Ieri pe-un trandafir de câmp], IX [Cu moartea-n cap, din
casa lor], X [Voi, sălcii triste-n cimitir], XI [Ah, cât ești de frumoasă,
doamnă], XII [Eu am plecat în urmă-i și-am prins-o de vestmânt], XIII
[De-aici culege fata fragi], XIV [Eu o văd ades pe stradă], XV [Mâna el
domol o pune], XVI [De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare], XVII [Pierdut
privesc în urma ta], XVIII [Mamă, sunt silită eu], XIX [Pomule cu multe
plete și cu alb vestmânt de flori], XX [Zeii beu nectaruri; sânt nebuni că
beu], XXI [Unde-i apa mai adâncă], XXII [Când Arhanghelul, sunând],
XXIII [O, vezi-l tu cum e! Odată], XXIV [Un cuvânt aș vrea să fiu], XXV
[Ei, veseli, repetau cântarea], XXVI [Mă temeam că ea va plânge,
Vorbele ce le-am ales], XXVII [Sărută soarele cu drag pământul],
XXVIII [Arde moartea-n foc ca bradul], XXIX [Ieri ca azi și azi ca
mâne], XXX [Cei osândiți, mergând pe cale], XXXI [Mama zice din
Scriptură], XXXII [Unii vreu să aibă multe], XXXIII [La pământ cu talpa
goală!], XXXIV [Era în noaptea Învierii], XXXV [Ție ne-nchinăm,
Stăpâne!], XXXVI [Pe Caraiman ai pus o cruce], XXXIX [Traiul când ți
se urește], XL [La noi sunt forme, forme toate!], XLI [Dacă versurile
mele], XLII [Pe Bistrița, cântând], XLIII [Umed îi răsare peptul alb și
plin de sub vestmânt], XLIV [Tu, ulciorule de lut], XLV [Toamna târziu].
Succesul la public este uimitor: „Apăruse întâiul volum al lui
George Coşbuc, Balade şi idile, şi elevii din ultimele clase de liceu ne
întreceam care să ştie mai multe poezii pe dinafară. Ne copleşise farmecul
nou al versurilor, ne umplea cu dulceaţă şi armonie sufletul. Seninătate,
soare, însufleţire, optimism coborâseră parcă o dată cu poetul din munţii
limpezi ai voinicilor grăniţeri şi ai femeilor celor frumoase”302.
Basmele, glumele, amintirile, barba de apostol a părintelui
Sebastian; pe toate „El le alinta în fiecare ceas, le orânduia, le netezia cu
patimă şi cu delicateţe, se înfăşura în dantelele lor uşoare, le stropia cu
plâns şi cu flori de busuioc, iar într-o zi le a adunat una lângă alta,
302
I. Agârbiceanu, Amintiri despre Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 138.
79
scumpeturi într-o ladă de zestre ţărănească, minunată cu crestături şi
arabescuri înflorite şi le-a zis: Balade şi Idile.
Volumul lui Coşbuc, ca un proaspăt vânt de primăvară pătruns
brusc în liniştea obosită a unui iatac, a sguduit puternic nervii discordaţi
dimprejur, a înviorat atmosfera, a deschis un orizont nou şi a avut marele
merit de a reintroduce principiul sănătăţii în literatura noastră. Autorul
baladelor şi idilelor a descins din lumea basmelor, dar a făcut popas în
satul lui. Ne-a dat o luminoasă monografie poetică a satului românesc”303.
Pentru majoritatea cercetătorilor, Coşbuc este „înregistratorul
obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vieţii dela ţară în aspectele
ei senine, idilice, cele mai potrivite cu temperamentul lui şi dealtfel cele
mai apropiate de caracterul fundamental al poporului nostru”304.
Urmărind astfel un popor în toate cărările lui el i-a dezlegat „taine adânci
şi a prins pe alocuri adevăruri mari din însăşi fiinţa lui dându-ne poezii
rezumative cum e Doina, o cântare a cântărilor noastre de totdeauna”305.
În mai, poetul se afla în Germania, iar cartea pe care a aşteptat-o
atâta vreme, avea să fie tipărită în lipsa lui. Tipic pentru firea poetlui. De
altfel încă din perioada năsăudeană, activitatea sa de la Virtus Romana
Rediviva şi lucrările sale de bacalaureat dovedesc neglijenţa în muncă a
poetului. Odată ce le eliberase din sufletul său, Coşbuc nu mai era atât de
interesat de procesul tipăririi rarelor podoabe pe care le înapoia pe această
cale poporului român.
Despre călătoria sa se ştiu, iarăşi, foarte puţine. Abia în 1895,
poetul va publica în Vatra câteva informaţii în acest sens. La München
vizitează celebrul Glaspalast, unde se organizează o expoziţie uriaşă de
tablouri. „Toate naţiunile sunt reprezentate; de români nici vorbă”. Aici
face cunoştinţă cu pictorul Edgar Grumme, care îl invită acasă. Tatăl său
avusese cel mai elegant hotel din capitala Bavariei. În albumul de
impresii în care notau clienţii, Coşbuc întâlni şi câteva rânduri scrise de
Alecsandri, apreciat de german ca fiind „un băiat foarte de treabă; îi
plăceau al dracului fetele şi muzica”.
Lăsând în urmă Bavaria, Coşbuc se întoarce la Bucureşti, pentru a
urmări efectul pe care îl au poeziile sale asupra intelectualilor şi
poporului român. Prefăcându-se liniştit, poetul aştepta, însă, cu sufletul la
gură, ecourile operei sale. Este de presupus că, după ce furase inimile
ardelenilor, Coşbuc îşi dorea recunoaşterea şi în România. Venea să
primească aplauzele mulţimii şi omagiile presei de specialitate. Lucrurile
aveau însă să decurgă altfel. La apariţia volumului uimitor pentru un
volum de debut, doar Românul literar306 şi Moftul român307 salută noua
303
Octavian Goga, Coşbuc. Discurs de primire... , Bucureşti, 1923, p. 17-18.
304
Ibidem, p. 18.
305
Ibidem, p. 20.
306
Nr. 19 şi 20 din iunie 1893.
307
Nr. 39 din 23 iunie 1893.
80
sărbătoare a literaturii noastre. Menţionarea308 din Moftul român este pusă
pe seama lui Caragiale, întrucât se apropie de stilul acestuia şi face aluzie
la o expresie ironică a lui Anton Bacalbaşa. În Gazeta săteanului nr.5/5,
aprilie 1893 apăruse, la Instantanee literare, un portret Coşbuc. Aron
Densuşianu publică un prim articol analitic despre Balade şi idile în
paginile publicaţiei sale309, realizând o comparaţie cu Eminescu310 şi
găsind cuvinte de laudă pentru poetul ardelean, care dădea dovadă de
originalitate (!), spontaneitate, sinceritate şi simplitate.
Restul presei tace. Peste ani, Eugen Heroveanu îşi aminteşte de
„Poezia aceasta nouă, fragedă, sănătoasă, care aducea cu ea un parfum de
brad, o lumină clară de sat prăvălit pe o poală de deal, lângă o apă
limpede, însemna (după Eminescu şi eminescianism), o împrospătare. Noi
vrem pământ era şi un semn de înţelegere a problemelor actuale. Cu
imnul acesta de revoltă Coşbuc pusese definitiv stăpânire pe inimile
noastre.
Iată însă că într-o bună zi toată frumuseţea şi toată gloria aceasta
e pusă la îndoială. Un scriitor despre care până atunci nu ştia nimeni
nimic, N. Lazu, din Piatra, acuză pe Coşbuc de plagiat. Cu o stăruinţă
exasperantă, cu minuţiozitate surprinzătoare, cu dovezi care nu sufereau
nicio replică, eruditul avocat din Piatra ne-a demonstrat, luni de zile de-a
rândul, că cele mai frumoase din baladele şi din cântecele lui Coşbuc, - ce
zic? – toată opera acestuia era copiată din literaturile greacă, arabă,
persană etc.”311.
Plagiatorul
În ciuda căldurii sufleteşti care radiază din frumoasele cuvinte ale

lui Eugen Heroveanu (sau poate tocmai de aceea), trebuie făcută o
rectificare în ceea ce priveşte veridicitatea spuselor sale. În citatul
prezentat s-a strecurat o inexactitate, care nu a fost remarcată de niciun
comentator. Noi vrem pământ este elogiată, dar poezia nu face parte din
prima culegere de versuri a poetului, despre care vorbea Heroveanu.
Poemul avea să fie cuprins în cel de al doilea volum de poezii originale
308
„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac des şi
abundent, a apărut în sfârşit zilele acestea şi un copac şi e aşa de mândru şi aşa de
puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda şi el va sta tot mereu
în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu
schimbările ei capricioase şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre
româneşti – un volum de Balade şi idile de George Coşbuc.”
309
Revista critică-literară, 1893, nr. 8-9, august-septembrie.
310
Pe care nu îl aprecia deoarece publicase numeroase „monstruozităţi” ritmice şi
siluise limba română.
311
Eugen Herovanu, Oraşul Amintirilor, în Coşbuc văzut de contemporani,
81
ale lui Coşbuc, care a apărut după acuzele de plagiat 312 ale detractorilor şi
ale criticilor onești.
Soarta lui Coşbuc trebuia să fie cu totul alta. Poetul avea să
devină cunoscut prin alte mijloace. În vremea în care Coşbuc mai spera
încă la cuvinte admirative şi felicitări, apărea la Iaşi, la Tipografia Petre
C. Popovici, broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc.
Răspuns Românului literar. Este o producţie de genul, din păcate, destul
de des întâlnit, al denigrărilor şi care avea să stârnească unul din cele mai
mari procese literare de la noi. A fost ea scrisă de dragul adevărului, al
francheţii şi sincerităţii în artă şi literatură? Autorul ei este Grigori N.
Lazu, colegul de birou al lui Eminescu de la Tribunalul din Botoşani. Pe
atunci făcea haz şi de practicantul ce avea să devină Luceafărul poeziei
româneşti, afirmând că „talentul său poetic stă mai mult în plete.” Poate
nu este lipsit de interes faptul că autorul, „poet” şi el, nu le este
necunoscut celor de la Junimea. Negruzzi îl chemase cândva la Iaşi, şi,
ajutat de Gh. Panu, obţinuse o slujbă. Negruzzi a refuzat publicarea
producţiilor sale. Mâniat peste măsură, autorul lor îi va trimite
responsabilului de la Convorbiri… o scrisoare plină de injurii. Mai târziu
avea să-l întâlnească iarăşi, personal, prin Munţii Neamţului şi se va face
că nu îl cunoaşte. Se văzu nevoit să plece şi se stabili la Bicaz sau Piatra
unde ajunse subprefect. Din acea poziţie putea să atace cu uşurinţă
Junimea, e drept, în reviste de mâna a doua. Nu durează mult şi îşi pierde
postul. În momentul în care junimiştii ajung la putere şi în Guvern, cine îi
cere lui Negruzzi un post „cât de neînsemnat”? La momentul publicării
broșurii acuzatoare, autorul ei era grefier judecătoresc la Piatra. Director,
împreună cu Hogaş şi alţii, la revista Asachi din Piatra Neamţ,
calomniatorul a trecut, mai târziu, la Arhiva lui A.D. Xenopol.
Pe parcursul a 44 de pagini, Coşbuc este acuzat de plagiat şi
desfiinţat ca poet original. Autorul Baladelor şi idilelor ar fi tradus şi
adaptat texte literare ale diferitor autori, creaţii pe care le-a publicat drept
producţii proprii313. Acuzatorul era el însuşi traducător şi publicase două
volume, cu o prefaţă de A.D. Xenopol: 415 traduceri libere şi imitaţiuni
de poezii antice şi moderne din Orient şi Occident.
Prima reacție nu se lasă aşteptată. Semnatarul articolului Coşbuc
original?314 , un spirit curajos care semnează L., îi cere dovezi
312
Acuzele aveau să îl afecteze foarte mult. Când poezia Groparul avea să apară
în programul seratei literare de la liceul din Năsăud, la iniţiativa responsabililor,
semnată G. Coşbuc, poetul avea să reacţioneze foarte ferm şi revoltat, susţinând
că nu îi aparţine lui în totalitate, ci este o creaţie colectivă, cel mai mare aport
avându-l Caragiale. A se vedea şi Virgil Motogna, Amintiri despre George
Coşbuc 1920-1921, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966, p. 165.
313
Majoritatea sunt prezentate de Gavril Scridon în Ecouri literare universale în
poezia lui Coşbuc, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
314
Evenimentul, 1893, nr 209, 16 octombrie.
82
acuzatorului, dorind să „vadă” originalele după care ar fi copiat poetul şi
bănuieşte că totul este o rea-voinţă. Autorul broşurii ar fi publicat
traducerile sale pentru a arăta că sunt mai bune decât ale lui Coşbuc.
Semnând cu anagrama Inot (Toni), Anton Bacalbaşa publică articolul
Încă un plagiat315, în care face acelaşi observaţii legate de textele
originale, pe care acuzatorul lui Coşbuc nu le-a dat la iveală. Acesta însă
trimite ziarului Fresco-ritornelele după Rückert şi Romanţa după
Chamiso. Ca urmare, Bacalbaşa anunţă lumii că L-a prins316 şi, încurajat
de faptul că poetul nu se apără prin nicio explicaţie, îl atacă la rândul său,
manifestându-şi neîncrederea faţă de originalitatea lui Coşbuc şi a
întregului său volum de poezii.
Mâhnit de ceea ce se întâmpla pe plaiurile literaturii româneşti,
Vlahuţă se arată nemulţumit de furtuna stârnită împotriva tânărului poet,
ce îşi vedea laurii călcaţi în picioare înainte de a se încununa cu ei, şi ia
atitudine: „Dar nimeni dintre noi n-a luat condeiul să scrie un cuvânt de
bine despre aceste poezii, nimeni n-a salutat splendida şi neaşteptata
răsărire acestui poet. Nicio gazetă, nicio revistă n-a băgat de seamă că
apariţiunea acestui inspirat cântăreţ al câmpiilor şi poporului românesc
era un eveniment însemnat, o adevărată sărbătoare pentru literatura
noastră. Ba, mă-nşel, Caragiale a scris atunci în Moftul român câteva
rânduri, pline de o sinceră admiraţiune (...)”317. Mustrându-i pe toţi aceea
ce se aşternuseră pe scris împroşcându-l cu noroi pe Coşbuc, de care nu
pomeniseră niciun cuvânt până atunci, Vlahuţă prezintă „morala fabulii”:
„Poate Coşbuc să fie un geniu, poate scri el cele mai mari şi mai originale
opere – aceasta nu ne atinge! Nici nu vrem să-l băgăm în seamă. L-a prins
însă d-l Lazu cu ‚mâţa-n sac’ – a, atunci da, poetul Coşbuc devine foarte
interesant, ‚pe el, copii! Daţi-i la cap, tăvăliţi-l fără nici o milă!... Auzi d-
ta, să ne ia partea noastră de glorie!’...”318. Apărătorul său îl roagă pe poet
să dea o explicaţie în presă, pentru a se dezvinovăţi. Într-o discuţie
anterioară, Coşbuc îi spusese că, într-adevăr, unele poezii din Balade şi
idile319 erau adaptări, dar el nefiind de faţă la tipărirea volumului, au intrat
şi acestea, din neatenţia unui prieten însărcinat cu această misiune, sub
tipar.
Pus pe gânduri de atitudinea lui Vlahuţă, Anton Bacalbaşa devine şi
el, de Sf. Nicolae, mai blând320. Se minunează cum de, în şase luni,
nimeni nu i-a luat apărarea lui Coşbuc, dacă el singur nu a făcut-o.
315
Adevărul, 1893, 15 noiembrie.
316
Adevărul, 1893, 22 noiembrie.
317
Al. Vlahuţă, Procesul Lazu-Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
318
Ibidem, p. 78-79.
319
Ecouri ale apariţiei volumului apăruseră în Viaţa, 1894, nr 15, 6 martie şi
Revista Critică-literară, 1893, nr. 8-9, august-septembrie.
320
Ziarele şi arta, în Adevărul, 1893, 6 decembrie.
83
Adriana Iliescu este de părere că „Nu are dreptate însă, credem,
Vlahuţă, când acuză Convorbirile de indiferenţă faţă de Balade şi Idile şi
ni se pare clar că nu broşura infamantă a lui Lazu a desmorţit condeiele
critice la revista care găzduise debutul lui Coşbuc în publicistica ‚din
ţară’ – cum se zicea atunci. Lunară şi cam academizantă la 1893,
Convorbirile scriau greu despre noi apariţii editoriale şi probabil a
aşteptat şi desfăşurarea discuţiilor în presă pentru ca apoi, concluziv, să-şi
spuie cuvântul”321.
Altcineva publică articolul În chestia Coşbuc, semnat Em322. Acesta
respinge scuza cu prietenul neatent şi arată că Rugămintea din urmă este
o traducere după Lermontov, printr-un intermediar german. Faptul este
evident şi Vlahuţă trebuie să accepte dojana323. În Notele la Fire de tort,
Coșbuc însuși recunoaște: „Cu Rugămintea din urmă sunt mai vinovat. Pe
la 1888, în Sibiu, mi-a căzut în mână o revistă ilustrată germană. Mi-a
plăcut o ilustrată din ea, numită Die letzte Bitte: un soldat murind,
înconjurat de alți soldați, într-un spital. Am cetit explicarea ilustrațiunii –
se înțelege, scrisă în proză – și neamțul spunea aceleași idei pe cari le
spunea Lermontov în poezie. Se vede că neamțul cetise poezia. Eu, după
ideile neamțului, am scris poezia. Deci, fără săvisez măcar, am plagiat pe
Lermontov, pe cale indirectă. Dar și în această poezie, plagierea e
discutabilă: eu am idei pe care nu le are Lermontov, am două strofe la
început, două la sfârșit și una la mijloc, pe care el nu le are; chiar și ideile
lui Lermontov la mine au altă formă”.
Bacalbaşa îşi arată imediat mânia împotriva lui Coşbuc pentru furtul
care a fost, în sfârşit, dovedit324. Adevărul publică scrisoarea autorului
denigratoarei broşuri, de la care pornise totul. În ea se arată că autorul ei
intenţionează să publice „o antologie a plagiatelor” din România din
trecut până la acea dată şi un „tratat despre relativitatea talentului la
diferite popoare după cultură şi împrejurări”. Hotărât să întindă coarda
până la capăt, denigratorul demonstrează, chiar în paginile revistei la care
poetul fusese redactor, „plagiatul” poemului Pocalul Craiului Witlaf
(King Witlaf’s drinking-Horn) de henry Wadsworth Longfellow, care a
devenit la Coşbuc poezia Toţi sfinţii325. Presupunem că la acea dată poetul
nu mai făcea parte din redacţie, iar Ignat Hertz arăta prin aceasta că nu
mai are nimic de-a face cu „plagiatorul”. Ca și în cazul lui El-Zorab,
textul va fi totuși păstrat în toate edițiile următoare. În Notele la Fire de
tort, poetul explică: „Întru cât Toți sfinții e plagiată după Cupa nu știu
cărui rege, eu nu știu, căci până astăzi nu cunosc poezia, cea crezută
321
Adriana Iliescu, „Balade şi idile” în momentul apariţiei, în Viaţa românească,
1966, nr. 9, septembrie, p. 93-100.
322
Evenimentul, 1893, 9 decembrie.
323
Iar Coşbuc, în Viaţa, 1893, 12 decembrie.
324
Iar „l-a prins”, în Adevărul, 1893, 13 decembrie.
325
Pocalul, în Viaţa ilustrată, 1893, nr. 22, noiembrie.
84
original; eu am auzit subiectul acestei poezii spus ca anecdotă și l-am
versificat”.
Din motive necunoscute, nici măcar Slavici nu ia apărarea poetului.
Se prea poate ca acesta să fi ştiut că multe dintre temele pe care le
abordase Coşbuc erau „împrumutate”. Aşa cum se inspirase din creaţia
populară, Coşbuc se inspirase şi din literatura altor popoare. Slavici
întemeiase Corespondenţa română326, care ţinea nucleul şi inima
Tribunei327 în viaţă.
Greu de explicat este şi tăcerea unui spirit acid, bun de gură, fin
observator mereu atent la ce se întâmplă în jurul său şi prieten al lui
Coşbuc: Caragiale. Rămas mereu alături de poetul pe care l-a apreciat
toată viaţa, conu Iancu rămâne la convingerea că poetul este „cel mai
mare artist al naţiei începând cu divinii noştri cronicari şi încheind cu el
însuşi”328. Mai târziu, zeflemistul avea să publice în Vatra o Imitaţie după
o Poveste, adaptată după Anton Pann. La final Caragiale notează aluziv:
„Subscrisul roagă pe onorata şi competenta critică română să nu-i denunţe
acest plagiat. E o poveste veche, pe care o iscăleşte numai întru-cât i s-a
părut că nu-i rău s-o înnoiască”329.
Singurul330 care intervine categoric în favoarea poetului este prietenul
său din anii sibieni, Bogdan Duică, aflat la Cernăuţi. Redactor responsabil
al Gazetei Bucovinei, încă de la 9 mai 1893, Duică scrie un protest la
adresa celor ce se întâmplau331.
Presa îl denigra pe Coşbuc în fel şi chip. Cercul de cunoştinţe se
restrânsese mult, iar prietenii îl rugau îngrijoraţi, fierbând de necaz şi de
furie, să publice o dezminţire, o pagină, un rând, prin care să se apere.
Furtună în presa şi în literatura română. Torente de calomnii se prăvălesc
peste versurile fără apărare şi le înghit hulpave. În timpul acesta poetul
lucra cu minuţiozitate, linişte şi neobişnuită răbdare la traducerea
Aeneidei.
Un eveniment neaşteptat avea să-i atragă atenţia şi să îi dea, pentru
scurtă vreme însă, speranţe. La 6 noiembrie 1893, D. Evolceanu lua
atitudine împotriva nedreptăţilor ce se făceau lui Coşbuc, scriindu-i, de la
326
16 noiembrie 1893 – 24 aprilie 1894.
327
Aceasta fusese interzisă şi suspendată de autorităţile maghiare.
328
1986, p. 143.
329
În Vatra, 1894, nr. 2, p. 42.
330
Poetul va fi „scuzat” cu altă ocazie – cea a „plagiatului” semnalat de
Rădulescu-Pogoneanu – de H. Sanielevici (Hassan), care în Adevărul literar VIII,
1896, nr. 2425, 25 ianuarie, publică articolul Pretinsul plagiat Coşbuc, în care
arată că pe când Coşbuc se afla, bolnav, acasă la Sfetea, un tânăr şi-a însuşit
câteva manuscrise ale poetului, pe care le-a copiat şi le-a publicat după mai bine
de un an în revista Carmen Sylva.
331
Coşbuc şi Lazu. Poet şi critic, în Gazeta Bucovinei, 1893, nr. 23 şi 24,
noiembrie.
85
Berlin, lui Maiorescu332. Convins de P.P. Negulescu şi Mihail
Dragomirescu, Evolceanu scrie un studiu împotriva „pigmeilor” şi a
„veninosului lor atac în contra unui incontestabil talent literar”, cum îi
scria P.P. Negulescu lui Maiorescu, la 29 decembrie 1893, tot de la
Berlin. Petre P. Negulescu insistă ca marele critic, vocea cea mai
autorizată şi mai impunătoare în materie, să rupă tăcerea. „În vederea
plagiatului se rostise în sfârşit cel dintâi punct de vedere autorizat. Ce
păcat însă că maiorescianismul acţiona fără Maiorescu, în cerc închis şi
nu în faţa opiniei publice, cum fusese obişnuită cultura română să-l ştie
aproape patru decenii”333.
Maiorescu rămâne de neclintit.
D. Evolceanu publică, în Convorbiri literare334, fără a mai aştepta
aprobarea mentorului său, un studiu muncit, prin care face câteva
comentarii de ordin estetic. Baladele şi idilele d-lui George Coşbuc, iau
însă în discuţie, pe un număr considerabil de rânduri, şi acuzele la adresa
poetului. Autorul articolului atrage atenţia asupra delicatei probleme a
originalităţii, dând exemple din literatura universală, antică, medievală şi
modernă (Horaţiu, La Fontaine, Moliere etc.). Ulterior, în această idee, i
se alătură şi Eugen Heroveanu: „Mai târziu, lucrurile acestea au trecut. Cu
ele au trecut şi aprehensiunea şi tristeţea noastră. Am înţeles curând, de
altfel, că în artă sursa de inspiraţie n-are decât un rol secundar şi că ceea
ce dă valoarea lucrului realizat e ceea ce creatorul aduce din sufletul şi
din personalitatea lui proprie”335.
Maiorescu apreciază fineţea studiului, care va fi batjocorit în
Evolceniada336, un articol al instigatorului ce îi atacă de acum şi pe
apărătorii lui Coşbuc337. Detractorul nici nu aşteaptă apariţia celei de a
doua părţi a articolului de bun simţ al lui Evolceanu.
Supărat şi îngrijorat de turnura pe care au luat-o lucrurile, privind
dezgustat lăturile aruncate în curtea Convorbirilor…, Maiorescu
consideră sub demnitatea unui critic respectabil răspunsul dat unei
secături. De asemenea, el este convins că depărtarea (Evolceanu era la
Berlin), îl face pe critic să vadă lucrurile distorsionat şi situaţia neclară.
Rănit în amorul propriu (de care junimiştii, după cum se poate lesne
observa, nu duceau deloc lipsă) Evolceanu răspunde prin Evolceniada d-
332
Data scrisorii (2/6 noiembrie) apare eronat în cartea lui Lucian Valea, Pe
urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 145.
333
1986, p. 146.
334
Nr. 10 şi 11 din 1 februarie şi 1 martie 1894.
335
Eugen Herovanu, Oraşul Amintirilor, în Coşbuc văzut de contemporani,
336
Adevărul, 1894, 21 februarie.
337
„Plagiatorul de multe ori este un maniac; avocatul său este întotdeauna un om
cu rea credinţă.”(!)
86
lui Grigore N. Lazu338. În numărul 11 din aprilie 1894, Convorbirile... îl
clasau pe Coşbuc în fruntea poeziei româneşti, recunoscându-i
superioritatea în privinţa formei.
N. Iorga discută şi el, în acelaşi an, polemicele referitoare la plagiat şi
este de părere că adevărul s-ar afla undeva la mijloc: Coşbuc se află între
cele două categorii plagiator – mare poet: „ ’Şterpelitor’ de un oarecare
talent de formă, de o parte, quasi onorabil şi poet mare de alta, n-ar fi oare
şi ceva la mijloc între cele două păreri?”339. Năvalnic ca întotdeauna340
marele om de cultură nu se vrea aşadar a fi, pe faţă, un adversar al
poetului, cum lasă să se înţeleagă Jacob Popper.341 Iorga342 contestă însă
titlul volumului, el personal neaflând idile în această culegere (!?) şi în
urma acţiunilor cunoştinţei sale din Piatra, îl considera pe Coşbuc „mai
mult decât o personalitate literară îngropată”, găsind cuvinte de laudă în
special pentru valoarea sa de traducător. Deoarece poetul tace şi nu îşi ia
apărarea în presă, Nicolae Iorga este convins că autorul volumului de
Balade şi idile îşi recunoaşte vinovăţia.
Mai târziu poetul însuşi încearcă să explice atitudinea sa: „Punctul lui
de plecare era că opera de artă e forma mai mult ori mai puţin desăvârşită
pentru reproducerea simţământului de care era pătruns creatorul ei când a
zămlisit-o. Acelaşi simţământ poate să fie reprodus de mulţi în forme
foarte deosebite, care toate sunt originale, fiecare-n felul ei, şi de plagiat
nu poate să fie vorba decât în ceea ce priveşte forma” 343. Coşbuc nu
recurge, în apărarea sa, la antecedentele unor iluştrii scriitori, care s-au
„inspirat” din operele înaintaşilor săi. Deşi cunoştea scrierile lui Dante,
poetul nu face caz de împrumuturile din Vergiliu, sau ale acestuia din
Iliada şi Odisea.
Tot acest scandal pare să-l fi afectat totuși pe autor. A doua ediție a
Baladelor și idilelor, a apărut în 1897, fără poeziile Nușa, Cântec
oriental, Politică și fără 41 din cele 45 de Cântece, din care a păstrat
Cântec XVIII [Mamă, sunt silită eu], XXXIX [Traiul când ți se urește],
XLII [Pe Bistrița, cântând], XLV [Toamna târziu], la care se adaugă
338
Convorbiri literare, 1894, nr. 12, 1 aprilie 1894 (şi nu 1884, cum apare,
eronat, în textul lui Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1986, p. 154).
339
În Familia, 1894, nr. 23, iunie.
340
Să nu uităm că el este autorul cruntului îndemn: „Cine n-are unde scuipa, să
scuipe în Slavici!” (apud Constantin Ciopraga, Interviurile României literare, în
România literară, 2003, nr. 34, 27 august-2 septembrie, p. 16.)
341
342
Iorga publicase, şi el, în 1893, un volum de Poezii de tip şi influenţă
eminesciene, poezii care fuseseră ignorate de critică şi de publicul cititor; unii
comentatori cred că marele istoric ar fi fost „gelos” pe succesul de care s-au
bucurat creaţiile lui Coşbuc, pe care Iorga, bineînţeles, îl considera mult inferior
în comparaţie cu sine însuşi.
343
87
următoarele poezii noi: Legendă, Cântec [Zice vodă. „Iar la greu!”],
Oștirile lui Alah, De pe deal, Lordul John.
Nușa ar fi fost plagiată după o poezie populară maghiară și după
Mașa lui Ulianov. Nu a mai apărut în următoarele ediții, dar a fost
reprodusă în Calendarul din Arad, XVII, 1896, p. 99-100. Cântec oriental
a apărut inițial, ușor diferită, în Convorbiri literare, XXV, nr. 9, 1
decembrie 1891, p. 795, cu titlul Nu-i ca ea. A fost exlusă din
următoarele ediții ale Baladelor și idilelor, mai degrabă din exigență
artistică, decât din cauza suspciunilor de plagiat 344. Politică a fost
reprodusă în decembrie 1893, în Lumea ilustrată, II, nr. 11-12, p. 184, dar
cu numeroase modificări, inclusiv de ordine a versurilor și cu titlul
Politica la sat.
El-Zorab, cu toate că este o prelucrare a baladei Die Perle de Wüste a
lui Moritz Graf Strachwitz, a fost păstrată însă în toate edițiile volumului,
inslusiv în culegerea Balade, alcătuită de poet în 1913. Există deosebiri
majore față de original, în special datorită reducerii notelor descriptive și
înlăturarea sentimentalismului345. De aceeași părere sunt și N. Drăganu346
și Mihail Dragomirescu347, ultimul arătând că: „În realitate, nu e vorba de
împrumuturi, ci de imitațiuni reprezentative care, prin genialitatea
creatoare, au fost transferate în imagini poetice. Greșeala acestor critici
este că pun în opera de artă preț nu pe imaginea poetică, ci pe materialul
brut... Ei nu văd iarăși că una din cele mai frumoase balade ale literaturii,
El-Zorab de Coșbuc, nu e frumoasă prin faptul că poetul nostru a
împrumutat toată fabulația din poema mediocră scrisă de Strachwitz, ci
pentru că genialitatea sa creatoare, din intuițiile reprezentative luate din
această bucată, a putut să plăsmuiască o capodoperă.”
La fel se întâmplă și în cazul poeziilor Toți sfinții348 sau Popasul
țiganilor, cu toate că aceasta din urmă este o traducere fidelă a poeziei lui
Emanuel Geibel, Zigeunerleben. A fost publicată în Minerva, III, nr. 11,
1/13 iunie 1893, p.101, cam pe când apărea și volumul, în care indica la
cuprins „după Geibel”, pentru ca în următoarele ediții indicația să apară
sub titlul poeziei.
Fresco-ritornele, publicată prima oară în Lumea ilustrată, I, nr. 14,
1892, cu titlul Ritornele, era compusă din zece terține numerotate. În nr,
16, p. 431, apar alte nouă terține, cu titlul Fresco-ritornele. În Convorbiri
literare, XXVI, nr. 5, 1 septembrie 1892, p. 429-432, poetul publică cu
344
Note și comentarii, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006, p. 962.
345
Gheorghe Lazăr, O problem de estetică literară-„El-Zorab” de G. Coșbuc, în
Convorbiri literare, LI, nr. 3, martie 1919, apud Ibidem, p. 967.
346
George Coșbuc la Liceul din Năsăud și raporturile lui cu grănicerii, în
Anuarul Liceului grăniceresc „Gh. Coșbuc” din Năsăud, anul școlar 1925-1926,
p. 78-79,apud Ibidem, p. 967.
347
În tiința literaturii,1926, p. 218-219, apud Ibidem, p. 967.
348
A se vedea supra p. 85.
88
titlul Fresco-ritornele (improvizări), alte 21 de terține, în ordinea pe care
o păstrează și în edițiile Baladelor și idilelor. Există deosebiri multiple
între variante și au intrat și ele în scandalul plagiatului, Coșbuc fiind
acuzat că ar fi copiat după Friedrich Rückert, poet pe care la citit încă din
perioada gimnaziului.
Cântecele eliminate din edițiile următoare au fost totuși prelucrate și
publicate în diverse periodice349.
Începând cu a doua ediție, este introdusă în volum și poezia Lordul
John, o prelucrare după o anecdotă englezească publicată de Dimitrie
Iancu în 1857, în broșura Efemeride (anecdote) sau Românul glumeț.
Edițiile care mai apar în timpul vieții poetului: III din 1902, IV din
1907, V din 1911-1912, VI din 1914, VIII din 1918 reproduc a doua
ediție, cu o singură modificare: în ediția a VI-a, Legendă va apărea cu
titlul Ex ossibus ultor!. Textul acesta apare imediat după momentul
Memorandumului, când conducătorii acțiunii au fost condamnați la
închisoare. Acel tânăr împărat ar putea fi Horia350. A fost inițial publicată
în Povestea vorbei, I, nr. 8, 9 noiembrie 1896, p. 1.
Aparent nepăsător la răutatea semenilor, Coşbuc îşi continuă
munca . Este dezgustat de oameni, dar nu şi de ceea ce face. Poezia este
351
menirea sa. Coşbuc scrie Poezie de dragul Poeziei. Creează întru Creaţie
şi nu pentru cineva anume.
În martie 1896 apare, tot la Editura Sfetea, al doilea volum, Fire
de tort. Versuri. Publicând poezia Noi vrem pământ şi în volum, Coşbuc
îşi declară neclintită direcţia către popular şi tradiţional. Spre
surprinderea multora, care ştiau că textul stârnise mânia lui Maiorescu,
Convorbirile Literare publică amplul articol al lui Evolceanu352 în care
poezia este apreciată. Ea apăruse deja în revista pariziană L’Enclos353. Va
fi reprodusă, la scurt timp, în L’Etoile socialiste şi în Ciencia Social şi La
Nueva Humanidad din Barcelona, El Despertar din New York354. G.
349
Pentru compararea variantelor, întrucât moficifările sunt semnificative pentru
modul de lucru al poetului, a se vedea Note și comentarii, în George Coșbuc,
Opere. I. Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 989-990.
350
Ibidem, p. 962.
351
Aparent spunem, pentru că poetul intenţionase la un moment dat să scrie
Gramatica zăpăciţilor, în care să se apere prin dezvăluirea ignoranţei
detractorilor şi prin prezentarea altor exemple de adaptări şi împrumuturi din
literatura universală; Coşbuc dorea să arate o serie de profanări ale limbii române
şi adună în acest sens 3814 exemple, dar nu mai publică lucrarea. Prezintă totuşi
cazul „plagiatului” săvârşit de Goethe, în articolul Cine e autorul scrierilor lui
Goethe, din Epoca, 1897, nr. 540, 541 şi 542, august; Coşbuc ne informează că va
demonstra „împrumutarea” Suferinţelor tânărului Werther de la copistul Guttman,
al lui Wilhelm Meister de la Arnim, refăcut de Schiller, Xeniile scrise de Schiller
ş.a. Articolul anunţat, evident, nu a mai apărut.
352
Nr. 6, 1896, iunie.
353
Nous voulons de la terre în nr. 5 din octombrie-noiembrie 1895.
354
Nr. 144, din 10 martie 1896.
89
Mărculescu (de direcţie socialistă) tradusese textul în franceză, apoi va
mai trimite revistei pariziene amintite şi traducerea poeziei Trei, Doamne,
şi toţi trei.
Poezia va fi atacată, mai târziu, de Duiliu Zamfirescu, în discursul
său de primire la Academia Română, când, în loc să îşi omagieze
înaintaşii (fusese ales în locul defunctului Ollănescu-Ascanio), prozatorul
vorbi despre Poporanismul în literatură, atacând scriitorii ardeleni şi pe...
Maiorescu! Noi vrem pământ ar fi „ridicolă”: „A cânta în versuri numărul
de hectare pe care-l deţine marea proprietate, faţă de numărul de hectare
pe care-l deţine mica proprietate, este o glumă de prost gust. De aceea
este ridicolă poezia d-lui Coşbuc, care începe cu ‚Noi vrem pământ!’.
Să ne închipuim că n-ar fi vorba de Ţara Românească şi de d-l
Coşbuc, ci de o ţară cu exces de populaţie, cum e Belgia sau Italia de
Nord, şi de un poet ca Adda Negri. Acolo, lipsind materia primă, Adda
Negri ar trebui să cânte ‚Noi vrem bumbac’”355.
Poetul, membru corespondent al Academiei la acea dată, se prea
poate să fi asistat, din sală, la acest atac. Prin Noi vrem pământ, cititorul
cunoaşte un colţ ascuns al sufletului lui George Coşbuc. Blândul poet
dădea, iată, dovadă de frământări revoluționare, germeni ai revoltei. În
adâncurile acestui suflet însorit se ducea o luptă pe care puţini o bănuiau.
Accentele patriotice şi revoluţionare care ţâşneau din necunoscuturile
coşbuciene i-au uimit până şi pe apropiaţii săi. Într-o notă manuscrisă
poetul mărturisea: „Toți am fost învinuiți câteodată de socialism
primejdios. Am fost și eu, și sânt vrednic de învinuire. Am scris odată, și
l-aș mai scrie, cântecul Noi vrem pâmânt!... Toți câți ne iubim neamul
avem datoria să primim câteodată această învinuire. Unii atunci și acum
[au declarat] că au dreptul să mă bată, iar acum ca și atunci am datoria să
le primesc bătaia”.356
Cel de-al doilea volum al lui Coşbuc a fost, la rândul său, ignorat
de presă şi de critici. Fiind compus din poezii originale, poetul evitând să
includă în această culegere texte ce ar putea semăna cu opere din alte
literaturi, Fire de tort nu a mai stârnit nici măcar furia zoililor. Sporadice
recenzii apar în Adevărul ilustrat357, Familia, Foaia poporului358,
Telegraful român359, Convorbiri literare360 şi Epoca361. Poeziile au însă,
la fel ca şi primele, mare succes la public. În timpul vieţii sale vor fi
355
1986, p. 248
356
357
Cronica săptămânală, semnată de Const. Mille, în nr. 5 din 1 aprilie 1896.
358
Recenzie semnată Emanoil, în nr. 18 din 28 aprilie/10 mai 1896 şi nr. 19 din
5/17 mai 1896.
359
V. Popovici, în nr. 50 din 4/16 mai 1896.
360
D. Evolceanu, în nr. 6 din 1 iunie 1896.
361
Pesimismul lui Coşbuc, semnat Zarathustra, în nr. 223 din 8 august 1896.
90
tipărite şase ediţii ale Firelor de tort, uşor modificate în ceea ce priveşte
sumarul.
Ediția princeps cuprindea: ciclul „din viață”: Mama, Lupta vieții,
(Gazel), Ștefăniță – vodă, Sub patrafir, Scara, Bradul, Unul ca o sută,
Pașa Hassan, Noi vrem pământ, Hafis, Voichița lui Ștefan, Doina, La
Paști, Seara, Minciuna creștinilor, În miezul verii, Iarna pe uliță, Flăcări
potolite, Cântec (A venit un lup din crâng), Din copilărie, Ispita,
Vântoasele, Dragoste învrăjbită, Fata mamii, Prutul, Decebal cătră
popor, Fragment (În vale văd căscioara cu streașină de brad), Pe deal,
Corbul, Baladă, Din adâncimi, Nebunul, Roata morii; ciclul „Din
poveste”: Rândunica, Ideal.
Cu acest cuprins apar și edițiile a II-a, în 1898, a III-a, în 1905362,
a IV-a, în 1910. Cea de a V-a, apare în 1914 și este o Ediție nouă,
adăugită. Din aceasta au fost eliminate Notele de la final, iar primele 96
de pagini cuprind poezii nou introduse, fără a mai fi indicat ciclul Din
viață, ci numai Din poveste: Ștrengarul văilor, Cuscri, O noapte pe
Caraiman, Muntele Rătezat, Șarpele-n inimă, Concertul primăverii,
Floarea soarelui și macul, Spadă și corăbii, În șanțuri, O poveste veselă,
Bordei sărac,Umbra, Pace, Prin Mehadia, Dintr-o poveste, În muzeu,
Furtuna primăverii, Pomul Crăciunului, Groparul, Drumul iubirii,
Tricolorul, Isus la împăratul, Colindătorii, Cetatea Neamțului, Psalm,
Imn, Voci din public: Unul din high-life, Vorbește măgarul, Exploatații,
Unul de la Mărcuța, Scutul.
Aceasă ultimă poezie se va numi Povestește scutul în ediția a VI-
a, din 1915. Ciclul Din poveste include toate poeziile adăugate în ultima
ediție.
Pacea va apărea pe viitor în Ziarul unui pierde-vară, iar Pașa
Hassan în Cântece de vitejie.
În Notele de la finalul volumului, Coşbuc încearcă să se scuze
pentru „deranjul” pe care l-a făcut în cultura română, prin publicarea
primei sale culegeri de versuri. Referindu-se la „jandarmii rurali ai
literaturii române”, poetul dă încă o dată dovadă de nepăsare. Totul i se
pare o joacă de copil şi nu ia în serios acuzele ce i s-au adus. Dorind să
râdă de „dumnealor criticii”, Coşbuc se joacă în continuare cu opera sa.
Nu îşi poate ascunde, însă, amărăciunea şi dezamăgirea pe care i le-au
lăsat furibundele atacuri din partea colegilor de breaslă.
Tot în Note poetul dezvăluie programul său de lucru din ultimii
ani:
„1883 – 1884: Dragoste învrăjbită.
1885: Ștefăniță vodă, Pașa Hassan, Voichița, Minciuna
creștinilor.
1886: nimic.
1887: Hafis, Scara, Unu ca o sută, Rândunica.
362
Deși pe copertă apare 1906.
91
1888: Cântec, Flăcări potolite, Nebunul, Scara, Iarna pe uliță,
Bradul, Lupta vieții, Din copilărie, Corbul, Decebal, Baladă,
Prutul, În miezul verii, Ideal.
1889: Din adâncimi, Ispita, Fata mamei, Doina, Roata morii.
1890: Pe deal, La Paști, Fragment, Vântoasele, Sub patrafir.
1892: Mama.
1893: Noi vrem pământ!”
Ceea ce avusese de îndurat până atunci era însă numai începutul
şi era doar o mângâiere faţă de ceea ce avea să urmeze. Celebre sunt
acuzele care i se aduc din partea lui Caion şi Macedonski. În Liga
ortodoxă, nr. 54 din 1 octombrie 1896, Tudor Arghezi semnează cu „Ion
Theo” următoarea improvizaţie de prost gust:
Unui contrabandist în literatură
L-a găsit în casă mort

Spânzurat c-un fir de tort
Căci volumele din casă,
Azvârlite pe sub masă,
Erau tot cum începuse;
Numai şapte se vânduse.
Caion publică, în Revista literară, un articol în care
„demonstrează” plagiatul Poveştii unei coroane de oţel după memoriile
unui Georgescu-Sergent, căzut la Plevna. Articolul rămâne fără ecou, în
consecinţă, fiind prea multă linişte în jurul poetului, apare în Literatorul
XX, nr. 2, un articol în care sunt comentate nişte greşeli de limbă
(inexistente), din poezia Ştefan Vodă363.
D. A. Teodoru salută apariţia unui „partid anticoşbucist”, deşi,
după părerea sa, poetul nu ar merita oboseala, pentru că „împotriva unui
gândac nu se fac partide”364.
V. Şăghinescu, dorind să se răzbune pe Coşbuc, pentru că acesta
nu-i propusese, deşi fusese rugat în acest sens, un Vocabular românesc,
drept premiu şcolar, publică broşura Furculiţa D-lui Coşbuc – Critică
literară – asupra Diminutivelor limbii române oropsite şi hulite de d. G.
Coşbuc – poet năsăudean. Cu un apendice foarte interesant, chestiuni
istorice şi de limbă. Anarhismul în Universitatea din Iaşi; Profesori (de
ambe-sexe) criminali, imorali; Rezolvirea chestiei evreieşti în România.
Lucrare conştiincioasă, Iaşi 1903. Pe mai bine de 50 de pagini sunt
înşirate exemple de diminutive întâlnite în literatura noastră cultă şi
populară, încercându-se demonstrarea frumuseţii lor. Autorul broşurii îl
trimite pe Coşbuc la mormântul lui Dim. Bolintineanu şi al Văcăreştilor
să îngenunche pe el şi să exclame cu mânele încleştate şi ridicate spre
cer, cerând iertare acestor umbre măreţe. Comparându-l cu aceşti mari
poeţi, Coşbuc ar fi un şoarece pe lângă un leu.
363
Apărută în Albina, 1897, nr. 11, 14 decembrie.
364
D.A. Teodoru, Ceva despre poeziile lui Coşbuc, în Arhiva, 1897, nr. 1-2.
92
Din greşeală - aceeaşi neglijenţă care i-a adus atâtea necazuri (!)-
în lucrarea sa Din ţara Basarabilor, poetul o numeşte Florica pe soţia lui
Mihai Viteazul (Florica fiind de fapt fiica sa). Este amendat imediat în
Monstruozităţi istorico-coşbuciste în broşura „Din ţara Basarabilor”365
de Caion, care îl condamnă pentru prezentarea voievodului român drept
un mizerabil incestuos, şi pentru că habar nu are de istorie, despre care îi
place însă să scrie atât de mult, inducând cititorii în eroare. În viziunea
acuzatorului, poetul pune în pericol însăşi latinitatea poporului român.
Venind de aiurea, împreună cu alţi barbari, Coşbuc călare pe o mătură
rutenească, zbiară şi împestriţează limba română cu vocabularul său
sălbatec. Adepţii lui Macedonski, trecând la Românul, vor porni un atac
puternic împotriva culturii germane şi a ardelenilor trecuţi în România, pe
care îi vor numi barbari, imbecili, nemţiţi etc.366.
Nemulţumit de reacţia publicului, care continuă să-l îndrăgească
pe Coşbuc, semnând Luciliu, Macedonski îşi arată pe faţă ostilitatea faţă
de poet367. Teribil adversar al ardelenilor, Macedonski, indignat de faptul
că deşi hoţ „dovedit”, Coşbuc încă se mai bucură de simpatie, devenind
chiar şi „mai mare”, acuzatorul îi terfeleşte renumele „veneticului” 368 ce a
îndrăznit să calomnieze pe domnitorul Grigore Ghica369.
În mod surprinzător, făcând un gest neobişnuit, Coşbuc răspunde
atacului printr-un articol usturător370 la adresa detractorului său, fără a-l
numi însă:
Totul este, iubitul meu, să ai rime diamantine şi ritm de
trompetă. Ce ai să spui în vers e indiferent cu atât mai bine când n-ai
nimic de spus. Ascultă clapele clavirului do-do-mi-fa-mi-sol-re. Silabele
versului să corespundă tonului clapelor. Iată de pildă un vestit vers al
meu: E gnu? Ba nu, e mu, e mu, e mi, e mo! Nu înţelegi? Vezi, asta e
taina poeziei. Gnu e un patruped prin care eu reprezint virtuţile astrale.
Sunt acele virtuţi în societatea noastră? Observă delicatul răspuns Ba
nu! care ascunde comori ale spiritului meu. Ce virtuţi? Ba nu, asta e tot,
şi vezi cum am adus lucru! Nu sunt virtuţi în lume ci mu. Prin acest mu
înţeleg mugetul patimilor, mi simbolizează plângerile nefericiţilor, ale
copiilor mici, iar când zic mo, parcă vezi căscându-se o prăpastie
înfiorătoare. Lumea noastră este idioată, dar în poezie aşa se spun
lucrurile, prin alegorii şi simboluri.
Arătându-se că până şi acest articol este plagiat după un scriitor
francez, poetul va fi sancţionat imediat de campionul gâlcevii şi al
365
Forţa morală, 1903, nr. 13, 3 februarie.
366
A se vedea Cultura germană şi transilvănenii, în Românul 1903, 2 octombrie
şi Literatura română şi transilvănenii, în Românul, 1903, 9 octombrie.
367
Caion, Caragiale şi alţii în Forţa morală, 1901, nr. 7, 9 decembrie.
368
Coşbucul şi domni români, în Forţa morală, 1902, nr. 11, 13 ianuarie.
369
George Coşbuc, Un aventurier pe tron, articol în care ia în discuţie cazul
„albanezului”.
370
Poetul de la Bârlad, în Universul literar, 1902, nr. 2, 14 ianuarie.
93
atacurilor verbale, cu care, probabil din imprudenţă, Coşbuc s-a lăsat târât
în dialoguri distructive. Replica lui Macedonski este devastatoare371.
Folosindu-se de invocarea patrupedului din articolul hordouanului,
acuzatorul varsă insulte peste insulte la adresa blajinului ardelean: „mu nu
este decât mugetul vitelor pe cari le-a păscut la Năsăud. Tot aşa cu sol:
sol, în realitate, nu face parte decât din strachina cu fasole de care şi-a
adus aminte că o mânca sub formă de făsui, lucru ce-l face să se
fasolească şi azi şi să fasolească şi pe Musa sa Leana.” Ameninţând că va
trimite Academiei, pe două coloane, dovada plagiatului coşbucian,
Macedonski îşi încheie articolul în acelaşi stil, care-l caracteriza.
Caracterul său veninos, îl va determina să asalteze autorităţile cu petiţii
peste petiţii în care îl ataca pe măgarul în funcţie şi autorul de iahnie,
denunţându-l pe deşuchiatul cântăreţ de strigături năsăudene, în fel şi
chip, de cele mai josnice nimicuri372.
La toate acestea, păstorul cirezilor de vite, nu mai are decât o
singură replică: „Mă, Macedonski are talent, talent mare. Are mai mare
talent decât mine. Nu are însă caracter”373.
Cea de-a treia culegere de versuri, apărută în 1902, surprinde prin
vehemenţa tonului şi forţa furtunilor interioare374. În timpul vieţii
autorului cunoaşte două reeditări, în 1909 şi 1916. Apariţia sa a trecut şi
ea neobservată, doar în Ardeal se fac auzite câteva ecouri375.
Ziarul unui pierde – vară – Versuri a văzut lumina tiparului la
Editura Socec, iar ediția princeps avea următorul cuprins: Faptul zilei,
Andromahe, Murind, Ghiaura, Chindia, Strigoiul, Pierde – vară, Apoi
vezi..., Povestea căprarului, Pe dealul Plevnei, La Smârdan, Moartea lui
Gelu, Nuntă în codru, Zâna pădurii, Coloana de atac, Dorobanțul,
Crăciunul în tabără (Pe câmpia Sârdanului, 1877), Cântecul redutei,
Pastel, Graiul neamului, Ștrengarii de pe Cynthus, Cântec (Țară-avem și
noi sub soare), Lumânărica, O scrisoare de la Muselim – Selo, După
furtună, Pace, Gânduri, Hora, În zori, Cântec ostășesc, Blăstămul
trădării, Pe munte, În miezul verii (Sub paltin aici e răcoare), Fragment
epic, Golia ticălosul, În spital, Pe drumul Plevnei, Zece Mai, Cicoarea,
371
Coşbucul, poet simbolist, în Forţa morală, 1902, nr 12, 20 ianuarie.
372
La începutul lui 1907, Caion îl denunţă ministrului Vlădescu, că ar fi insultat,
în public, Regele; mai târziu îl numeşte internaţionalist, anarhist, ahtiat după
bani şi glorie, atacuri pe care le va prelua şi continua Academia.
373
1986, p. 223.
374
În prima sa ediţie, Ziarul unui pierde-vară cuprindea şi poezii ce aveau să fie
incluse, mai târziu, în volumul Cântece de vitejie.
375
În Tribuna, 1902, nr. 224, 5/18 decembrie, p. 893, Saul semnează câteva
rânduri cu privire la noul volum, iar Puşcariu aminteşte culegerea în articolul
Despre mişcarea literară românească în anii 1902 şi 1903 din Telegraful român,
1906, nr. 23 din 28 februarie; tot Puşcariu va face câteva referiri la acest volum în
1909, în Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, Editura Minerva.
94
Povestea cântării, Pe Tâmpa, Roca di Manerba, Regele Pontului, Pe
plaiul muntelui, Catelanul.
A doua ediție a volumului apare în 1909 cu același cuprins dar cu
o multitudine de modificări ortografice, dintre care semnificativă este
trecerea de la â la î cu excepția familiei lexicale a cuvântului român.
Ce-a de-a treia ediție din 1916 prezintă mici modificări ale
textelor.
Volumul nu s-a bucurat de atenția manifestată față de
precedentele culegeri. Un articol demn de amintit ar fi acela al lui Sextil
Pușcariu din Cinci ani de mișcare literară (1902-1906)376, în care aflăm
câteva observații de ordin estetic și patriotic, dar și o trimitere către Aus
dem Leben eines Taugennichts, publicată în 1826 de Joseph von
Eichendorf.
Ultimul volum de poezii originale, Cântece de vitejie apare în
1904, în tipografia lui Carol Göbl şi cunoaşte două reeditări în timpul
vieţii poetului. În mod surprinzător, această culegere, în care sunt adunate
versurile cu tematică mai omogenă decât toate celelalte, dar de o valoare
artistică mult scăzută, s-a bucurat de cele mai multe aprecieri ale
criticilor377.
Volumul cuprinde o serie de poezii apărute inițial în Ziarul unui
pierde-vară: Povestea căprarului, Pe dealul Plevnei, La Smârdan,
Coloana de atac, Dorobanțul, Cântecul redutei, Graiul neamului, Cântec
(Țară-avem și noi sub soare), O scrisoare de la Muselim – Selo, Cântec
ostășesc, Fragment epic, Golia ticălosul, În spital, Pe drumul Plevnei.
Ediția princeps a apărut în 1904, cu o tematică mai omogenă
decât primele trei volume, având următorul cuprins: Cântec (Ți-ai mânat
prin veacuri turmele pe plai), Imnul studenților, Cântec ostășesc,
Dorobanțul, Cântec românesc, Dunărea și Oltul, Pentru libertate,
Cântecul cel vechi al Oltului, Scut și armă, Oltenii lui Tudor, Sărindar,
Zece Mai, Pe drumul Plevnei, Mortul de la Putna, Stema țării, Fragment
epic, Pe dealul Plevnei, Oștirile lui Alah, Graiul neamului, De profundis,
Carol Robert, Golia ticălosul, La Smârdan, Cântec (Țară-avem și noi sub
soare), Cântecul redutei, Cântec pentru școală, Povestea căprarului,
Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim – Selo, În spital, Raport
(Luarea Griviței la 30 august 1877), Spadă și credință, Drapelul, Podul
lui Traian, Pașa Hassan.
Următoarele două ediții, cele din 1808 și 1814, au același
conținut.
București, Editura Minerva, 1909.

376
377
Nicolae Iorga, „Cântecele de vitejie” ale lui Gheorghe Coşbuc, în
Semănătorul, III, 1904, nr. 35, 29 august, p. 545-546.
95
Prin redacţie
Către finele anului, Coşbuc, departe de a se mai lăsa impresionat

de cele lumeşti, hotărât că lumea aceasta nu e pentru el, iar oamenii nu
pot fi schimbaţi decât cu foarte mari eforturi şi sacrificii, îl informează pe
Caragiale că visează înfiinţarea unei reviste pentru popor. Energic încă la
acea vreme, Caragiale îi scrie lui Slavici378 şi îl cheamă la discuţii.
Scrisoarea – contract pe care o primeşte editorul Constantin Sfetea este
întocmită de Slavici şi contrasemnată de ceilalţi doi, probabil dând
întâietate experienţei de director de periodice a prozatorului. Coşbuc
propune numele Vatra, şi acesta va rămâne, cu toată nedumerirea lui
Vlahuţă, care credea că sensul acestui termen (pe care îl credea
ardelenism) este cel de moşie (=„vatră strămoşească”): „Îmi aduc aminte
că un scriitor muntean, dintre cei mai de frunte, fiind de faţă şi el pe când
noi trei, d. Slavici, Caragiale şi eu, ne frământam să găsim un nume
pentru revista ce am scos-o împreună pe la 1894, s-a indignat de noi că
ne-am hotărât să numim revista cu un cuvânt provincial (bănuiesc că-l
credea ardelenism). Spre mirarea şi spre spaima mea, scriitorul meu
credea într-adevăr că vorba ‚vatra’ – cum am numit revista – este un
provincialism şi că ar fi sinonim de prisos al vorbelor moşie sau teritoriu,
fiindcă nu cunoştea accepţiunea adevărată a vorbei şi era zăpăcit de
metafora ‚vatra strămoşească’”379. Coşbuc le povesteşte prietenilor strânşi
la „Carul cu bere”, despre vatra unor ciobani din Munţii Rodnei, pe care îi
cunoscuse în timpul peregrinărilor sale din vremea studenţiei. Vatra aceea
i se păruse a fi Poarta Infernului şi îl fascina imaginea ei şi ideea ce se
putea desprinde de aici: „revista ce s-a plămădit va fi o vatră strămoşească
sau o poartă a iadului?”380.
Pentru a-şi urma destinul, Coşbuc zămisleşte un altar al tradiţiei,
datinilor şi creaţiei literare populare româneşti. Noua revistă preia, cum şi
era de aşteptat, unele idei şi precepte ale Tribunei. În scurt timp, toată
munca redacţională rămâne în sarcina lui Coşbuc, fapt pe care ceilalţi doi
îl preconizaseră. Slavici organiza la acea vreme Institutul Oteteleşanu din
Măgurele şi părea a nu avea timp şi de alte îndeletniciri. „Când noi,
Caragiali, Coşbuc şi eu, am luat cu C. Sfetea înţelegerea să publicăm
Vatra, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam om înzestrat cu
multe şi mari destoinicii şi totodată şi muncitor. Eu eram pe atunci
director de studii şi profesor de istorie la Azilul „Elena Doamna”, iar în
urmă am fost însărcinat de Academia Română să organizez ca director de
378
Scrisoarea cuprinde câteva rânduri şi este datată de Caragiale 27 octombrie
1893, ceea ce nu poate fi adevărat, întrucât se ştie cu siguranţă că cei trei s-au
întâlnit joi, 20 octombrie 1893.
379
George Coşbuc, Provincialismele scriitorilor noştri, în Viaţa literară I, 1906,
nr. 8, 19 februarie, p. 17.
380
1986, p. 147.
96
studii Institutul ‚Ioan Otteteleşanu’, nu prea aveam deci timp şi pentru
redactarea unei reviste literare”381.
Caragiale era mult prea ocupat cu ale lui şi apoi nu-i puteau răni
orgoliul382.
În scurt timp revista avea să fie foarte îndrăgită de public. De
mare efect erau rubricile Vorba ăluia, De-ale casei, Ştiri, pe care ce-i mai
mulţi le citeau înaintea tuturor celorlalte producţiuni ce apăreau în
paginile periodicului. „Tot atât de interesantă [precum Vorba ăluia], dacă
nu chiar mai interesantă şi mai instructivă, e altă rubrică scrisă de Coşbuc,
‚Fel de fel’, varietăţi adunate de pretutindeni 383, o slăbiciune pe care
Coşbuc o prinsese încă la Sibiu, după îndemnul primit de la Bechnitz”384.
La 1 ianuarie 1894 se tipărește primul număr, în primul an, revista
aparând regulat, bilunar. În cel de-al doilea an apar numai 20 de numere,
primele 12 regulat. Nr. 13 apare abia la 15 octombrie şi nu la 1 iulie, cum
ar fi trebuit385.
La scurt timp după dispariţia Vetrei, Coşbuc acceptă conducerea
Foii interesante386. Creaţiile sale proprii387 sunt foarte rare în această
publicaţie, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că soarta săptămânalului nu
îl preocupa în mod deosebit. Se pare că în această perioadă poetul lucra la
o culegere de legende populare388 care nu apare niciodată, totul părând un
zvon. Totuşi, între manuscrisele din Biblioteca Academiei se păstrează
nouă legende de acest fel. Coşbuc, influenţat de Völkerpsychologie, noua
teorie lansată de Lazarus şi Steinthal pe la 1860, dorea să realizeze o
lucrare în care să prezinte psihologia poporului român prin mijloace
lingvistice. Portretul psihologic al neamului românesc aşa cum se
creionează el din limba pe care o foloseşte. De altfel, poetul a fost toată
viaţa fascinat de proverbele şi zicătorile populare. De-a lungul întregii
sale activităţi, George Coşbuc s-a ocupat îndeaproape de ceea ce se află
dincolo de limbă, de comunicare, dincolo de cuvânt, dincolo de tăcere.
Împlinind 43 de numere, Foaia interesantă încetează să mai apară
la 2 noiembrie 1897. La 30 octombrie, Coşbuc făcea parte din redacţia
381
382
„Pe Caragiali l-am fi jignit apoi în amorul propriu al lui dacă, puindu-l în
rândul oamenilor muncitori, l-am fi rugat să poarte el sarcina de redactor. Editorul
rămânea deci răzămat numai cu Coşbuc. Ne-ntâlneam, ce-i drept, adeseori ca să
stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coşbuc, numai el, şi mai ales mulţumită
ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată, care poate să fie citită şi azi cu
plăcere.” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 136).
383
Revista avea şi suplimentul Hazul, care a apărut în cinci numere, în anul 1895.
384
385
1895 şi nu 1965 cum indică Sanda Odaie-Veriş, G. Coşbuc, redactor şi
îndrumător de reviste, în Limbă şi literatură XI, 1966, p. 24.
386
Primul număr apăruse la 1/12 ianuarie 1897; începând cu nr. 21, din 1 iunie
1897, trece sub supravegherea lui Coşbuc.
387
De obicei la rubrica Tradiţii şi legende din popor.
388
Foaia literară anunţă proiectul poetului în nr. 12 din 4 iulie.
97
Albinei, care se constituise în casa lui Spiru Haret la 15 august 1897389.
Intelectual de mare cultură, matematician de renume, cu o teză de
doctorat susţinută la Sorbonna, în care expunea o teorie a mecanicii
cereşti, preluată şi aplicată de alte societăţi pe plan internaţional, Spiru
Haret devenise ministru al Instrucţiunii şi Cultelor la 31 martie.
Cinstindu-l pe Coşbuc, în mod surprinzător, probabil şi pentru
poetul însuşi, el avea să fie primul ministru român care a organizat o
serată literară în cinstea unui scriitor român390.
O lungă perioadă poetul va suferi de o afecţiune, probabil la
rinichi, pentru tratarea căreia va trebui în cele din urmă să plece, în iunie,
la Karlsbad391. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Aurel, poetul nu se
arată foarte îngrijorat: „Nu știu ce am avut și am – poate că am ceva cu
ficatul, ori cu fierea, ori cu mațele. Nu știu, căci doctorii nu știu nici ei.
Am întrebat pe cel mai vestit doctor din Viena, pe Nothnagel, și n-a putut
să-mi spună limpede. Oricum nu e lucru mare. E un început de boală care
ține câte 50 de ani, dacă-i trăiești, dar te supără toată vremea”392.
Fapt de mare importanţă, în martie 1898, Haret îi solicită lui
Coşbuc, în scris, o „istorie populară a războiului de independenţă” 393.
Războiul nostru pentru neatârnare avea să apară în toamna anului
următor, după ce poetul se întoarce de la băi şi din excursia prin
München, pe la Grumme, şi prin Moravia, unde dorea să cunoască
ciobanii români de acolo394. Limba românească îl fascina şi îl chema să o
cunoască oriunde s-ar fi aflat ea. Tot la propunerea Ministrului apar Fapte
şi vorbe româneşti. Carte de cetire pentru toţi românii şi Povestea unei
coroane de oţel.
Poetul avea să ajungă, la 25 martie 1900, cu 6 voturi pentru şi
unul împotrivă, membru corespondent al Academiei. Iosif Vulcan dorise
să îl propună ca membru activ, dar se răzgândi, în final, temându-se de
opoziţia lui Hasdeu. La 29 martie, cu 17 voturi pentru şi 6 împotrivă,
George Coşbuc obţine titlul. Începuse să se bucure de respect şi admiraţie
şi în cercurile mai înalte ale intelectualităţii bucureştene. Meritele sale
trebuiau să fie recunoscute, chiar dacă pe alocuri se mai ridica uneori câte
o voce ţipătoare care să îl acuze de furturi intelectuale.
La 7 iunie 1900 s-a stins din viață tatăl său.
389
Din redacţie făceau parte P. Gârboviceanu, G. Adamescu, C. Rădulescu-
Motru, J. Otescu, N. Nicolaescu, V. Stoicescu, Const. C. Popovici-Taşcă (Lucian
Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p.
177).
390
Cu ocazia premierii academice a poetului pentru traducerea Eneidei.
391
Familia, nr. 26, din 28 iunie/10 iulie 1898.
392
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. XCVII.
393
Prin răspunsul din 18 martie, poetul acceptă delicata misiune.
394
De unde se întoarce în toamna lui 1898.
98
Din punct de vedere material, poetul o ducea destul de greu. La
30 martie 1899, guvernul liberal se prăbuşise, iar Coşbuc, cu toate
insistenţele, nu reuşeşte să-şi păstreze postul. Din Biletul de vaccinare al
fiului său Alexandru (în vârstă de un an și jumătate), rezultă că în 1897
locuia pe strada Morilor nr. 208, suburbia Olari.
Într-o scrisoare către Petre Gârboviceanu, poetul specifică sărăcia
în care se zbătea şi faptul că, la solicitarea unui loc de muncă, Ministerul
i-ar fi răspuns în faţă că nu vrea să îi ofere nicio slujbă. Atitudinea ostilă
este limpede, deşi Coşbuc era prieten şi cu Stelian Popescu, iar unicul ziar
pe care îl cumpăra era Universul. Din aceeaşi scrisoare se înţelege că
asupra sa se făceau presiuni pentru schimbarea orientării politice (dacă
poetul avea aşa ceva), şi intrarea sa în rândurile conservatorilor. Coşbuc
nu urmează exemplul lui Caragiale, care a semnat adeziunea în propria sa
berărie, sau a lui Delavrancea, şi rămânând apropiat şi prieten fidel al lui
Haret, rămâne şi pe drumuri. Guvernarea conservatorilor intră în colaps
după câteva luni, iar poetul îşi recâştigă locul de muncă.
Şef de birou, Coşbuc îndeplineşte şi funcţiile de referendar.
Misiunea sa era de a înzestra bibliotecile de la sate cu lucrări ştiinţifice şi
literare, pe care să le poată înţelege şi ţăranii. Portretul său se îmbogăţeşte
cu o nouă virtute, cea de luminător al maselor, scop în care va călători
foarte mult, conferenţiind prin nenumărate sate.
La 14 februarie 1901, după schimbarea de guvern, Spiru Haret
ocupă din nou fotoliul ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor.
Văzându-şi problemele rezolvate şi soarele ce răsărea în bugetul familiei,
Coşbuc trimite protectorului său o improvizaţie ce, cu rea voinţă, a fost
interpretată ca „odă”:
Pe nouă să-l împarţi cu trei
Şi-apoi la cub ridică suma:
Atâtea luni să stai de-acum
La locul hotărât de zei.
Iar Zefs, supremul geometru,
Să-ţi dea puteri să biruieşti,
Ca-n sfera vieţii româneşti
Nu arc să fii ci diametru.
La nici zece zile, Caragiale avea să fie sărbătorit pentru cei 25 de
ani de activitate literară. La celebrarea lui nenea Iancu se adună
majoritatea intelectualilor bucureşteni şi din alte părţi, dar şi oameni
politici, în frunte cu Take Ionescu. Hasdeu trimite o telegramă, în care
dramaturgul este numit „Moliere al României”. Are loc un banchet în
toată regula, de la care lipsesc însă Slavici, Vlahuţă şi Coşbuc. Motivul
absenţei hordouanului trebuie pus, cu siguranţă, pe seama îndârjirilor şi
implicaţiilor politice. Nu se putea lăsa văzut chefuind cu capii Partidului
Conservator la câteva zile de la aşezarea sa, datorită liberalilor, pe postul
din care fusese destituit de mesenii lui Caragiale din acea zi.
99
Conform obiceiului, la scurt timp, sărbătoritul va fi destituit din
postul de registrator de la administraţia centrală.
În acest an, din cauza împărțirii bunurilor rămase după decesul lui
Sebastian Coșbuc, se produce o răceală între poet și frații săi, acesta
dorind să fie împroprietărit cu locul din lunca Sălăuței pe care se afla
moara Coșbucenilor (rămasă moștenire lui Aurel).
Cu toate acestea, poetul lucrează cu spor la proiectele sale. În
primă fază va da naştere unui nou periodic, în care dorea să reînvie
dragostea pentru tradiţiile şi datinile poporului nostru, pentru tot ceea ce
înseamnă curat şi autentic românesc, dorea apropierea românilor de
izvorul şi matca lor spirituală, de Creanga de Aur a acestui popor pe care
l-a iubit mai presus de orice pe lumea aceasta, care i-a oferit atât de puţine
satisfacţii. Dorea reînvierea idealurilor din viaţa românească.
Semănătorul apare la 2 decembrie 1901, în format caiet, cu
coperta desenată de N. Grigorescu. Articolul program este scris de
Vlahuţă, celălalt director al revistei, care vorbeşte despre înfrăţirea
intelectuală. Coşbuc, probabil nemulţumit de flăcăruia pe care o aprinsese
Vlahuţă prin rândurile sale, stârneşte o vâlvătaie aţâţată la stadiul unui
incendiu de proporţii: Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa
strămoşilor, luăm în deşert instituţiile ţării şi aşezămintele ei, râdem în
pumni de aspiraţiunile naţionale şi importăm în literatură – în altarul
vieţei sufleteşti a noastre - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine
spiritului românesc395.
Instigând la lupta pentru idealuri şi pentru realele valori ale
spiritualităţii româneşti, Coşbuc formează în scurt timp un public cititor
fidel revistei noi de vechi concepţii. Publicaţia se dovedeşte a fi
modalitatea perfectă de prezentare a ideilor sale tradiţionale. Cu atât mai
mult ar trebui să ne mire părăsirea ei după numai un an, în decembrie
1902, când va fi preluată de Iorga. Explicaţiile, în fel şi chip, care s-au
dat396 sunt care mai de care mai fantaziste. Probabil motivul principal a
constat în diferenţele de opinie din redacţie, Ilarie Chendi, şi Şt. O. Iosif
având o mentalitate mai nouă. 1902 este însă şi primul „an Dante” pentru
Coşbuc. Tradusese Infernul şi Purgatoriul şi dorea publicarea lor397.
În 1903 apare culegerea studiilor despre datinile şi tradiţiile
româneşti Dintr-ale neamului nostru. Deşi cercetătorii nu văd scopul
lucrării împlinit, ea are o mare valoare cel puţin dintr-un alt punct de
vedere: „ … Dintr-ale neamului nostru - introduce texte care n-au nimic
cu tematica, ştirbindu-i unitatea şi trăgând spre o formulă modestă de
popularizare, bucăţi care în realitate se găseau la nivelul de cercetare al
395
Uniţi, în Semănătorul, 1901, nr. 2, 9 decembrie, p. 18.
396
1986, p. 203
397
Paradisul i se părea prea „catolic” şi era de părere că nu va prinde la
ortodocşi.
100
vremii. Regretul nostru e cu atât mai mare cu cât tentativa de-acum
rămâne unică, nici poetul şi nici altcineva n-o mai repetă.
Prin articolele şi studiile sale Coşbuc propunea în cultura română,
la începutul secolului al XX-lea, o teorie a mitului pornind de la
concepţia că popoarele indoeuropene – indo-germanice cum le numeşte el
sau ariene – sunt păstrătoarele unui străvechi fond comun de mituri, pe
care evoluţia istorică nu le-a putut nici desfigura, nici înlătura…”398.
Teoria blagiană a topografiei stilistice este prefigurată aici. Coşbuc pune,
influenţat de Max Müller,399 la baza gândirii sale folclorice ideea unui
fond mitic indo - german. Miturile coborând din sacru în profan devin
alegorii.
De la 29 decembrie 1902, poetul părăsește redacția
Semănătorului, lăsând destinele revistei în seama lui Iorga. Redactor al
revistei avea să devină, printr alții, M. Sadoveanu care, în Anii de
ucenicie400 își amintește că „Dintre scriitorii de mult așezați nu
cunoșteamîncă pe nimeni. Cel dintâi care a făcut către mine un gest de
colegialitate George Coșbuc..., după Coșbuc am cunoscut personal pe
Maiorescu”.
În vara lui 1904, Coşbuc publicase Cântece de vitejie în care
continuă elogierea vitejiei fiilor de ţărani, chemaţi să câştige
independenţa ţării şi căzuţi pe câmpul de luptă pentru un ideal pe care,
personal, nu îl înţelegeau prea bine. Pentru că îi chema Ţara şi Vodă, erau
însă dispuşi să facă orice sacrificiu.
La scurt timp, în toamnă, Caragiale se stabili la Berlin, dezgustat
de ceea ce se întâmpla în jurul său, la Bucureşti.
La 29 decembrie 1904, guvernul liberal este nevoit să se retragă,
iar, în guvernul Gh. Cantacuzino, ministru al Cultelor devine Mihalache
Vlădescu. Coşbuc este eliberat din funcţie la 1 aprilie 1905, iar Mihail
Sadoveanu va fi promovat subşef de birou la Direcţia Artelor. Noul
ministru îl va ajuta totuşi, cu 1500 de lei, să publice traducerea operelor
lui Vergiliu.
La 1 ianuarie 1906 avea să apară ultima revistă a lui Coşbuc
(împreună cu Ion Gorun/Alexandru Hodoș): Viaţa literară. Publicaţia
doreşte promovarea tuturor talentelor literare, dezinteresată de orice
implicaţie şi coloratură politică sau de orice fel. Interesant este faptul că
secretarul de redacţie al revistei este Ilarie Chendi, cel care avusese în
trecut opinii uşor diferite de cele ale poetului 401. Noua revistă continuă
398
1986, p. 218.
399
Ibidem, p. 218
400
Apud Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. CV.
401
Pe când erau colegi la Sămănătorul, Chendi îi scrie, la 12 martie 1903: „E atât
de ciudat şi de descurajator procedeul Dtale faţă de noi! Nu te mai înţelege lumea
deloc, deloc”.
101
idealurile tribuniste şi cuprinde mai multe articole dojenitoare ale lui
Coşbuc la adresa moderniştilor şi în special celor de la Viaţa nouă a lui
Densusianu, care promova versul liber şi declama supremaţia literaturii şi
limbii franceze asupra celei mai sărace, româneşti.
În martie 1907, datorită frământărilor majore din acele vremuri,
guvernul conservator cade şi Haret obţine portofoliul obişnuit. Implicit,
Coşbuc obţine postul de şef birou. În acest an termină Divina Comedie, a
cărei traducere se păstrează pe orice material care se preta scrisului: coli,
foi galbene adunate de fiul său din tipografia lui Sfetea, cartoane, plicuri
şi scrisori, ziare, foi de calendar, cărţi de vizită, pachete de ţigări etc.
Traducătorul era capabil să recite cânturi întregi, din memorie, atât în
limba română, cât şi în italiană.
Acasă
În mod surprinzător, mult timp după sosirea sa în Bucureşti, o

lungă perioadă de zdrenţuiri sufleteşti, Coşbuc nu a dat acasă niciun semn
de viaţă. Părintele său, îngrijorat, scrie la Tribuna, interesându-se de
soarta fiului rătăcitor. Îi răspunde Albini personal, înduioşat de rândurile
„stimatului părinte”, informându-l că scrie şi publică în continuare poezii.
Redacţia îi urmărea aşadar evoluţia, pentru că directorul ziarului ştia şi
publicaţiile la care colabora Coşbuc.
Târziu, poetul va scrie şi el celor dragi. Abia după ce Slavici, -
iarăşi Slavici…! -, îl prezintă lui Barbu Constantinescu, pe care îl roagă să
îi dea tânărului ceva de lucru, din domeniul său. Fu integrat în colegiul
redacţional al Cărţii de citire, ce se pregătea şi care avea să cuprindă 45
de poezii coşbuciene, şi fu lăsată pe seama sa chiar şi tipărirea, la Ploieşti,
a manualului.
Rupt de pământul natal, de oamenii şi obiceiurile pe care le
cunoştea şi le îndrăgea, simţindu-se al nimănui şi lipsit de perspective
îmbucurătoare, este posibil ca poetul să fi cedat nervos în acest timp. „În
vuetul oraşului în care s-a zămlisit euritmia versurilor sonore el mai purta
cu sine un fir ascuns, o neîntreruptă chemare pasionată, puternică. Era
dragostea de ai lui, rămaşi acasă, acolo în înfundătura de la Hordou, dorul
de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, erau amintirile ce se
deslipeau din neguri şi-i băteau la geam în nopţi de insomnie. Ce crize, ce
sbuciumări, se vor fi deslănţuit în acest suflet sensitiv purtat în pribegie,
ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos care l-a dus de la
dascălul Tănăsucă până la filozofia sanscrită şi la terzinele lui Dante? De
câte ori nu va fi privit înapoi, de câte ori nu l-a oprit în drum pâlpâirea
sângelui din vine, de câte ori nu l-au durut poverile misterioase ale
moştenirii din strămoşi?”402.
402
Octavian Goga, Coşbuc. Discurs de primire..., 1923, p. 24.
102
Dezamăgit de primirea ce i se făcuse şi de viaţa pe care o ducea
aici, regretând zilele (şi nopţile) sibiene, sângerând după locurile natale,
Coşbuc suferă de o depresie severă, despre care nu s-ar fi aflat niciodată
nimic, dacă nu ni s-ar fi păstrat următoarea scrisoare, foarte importantă
pentru elucidarea unor pasaje din viaţa poetului. Scrie Barbu
Constantinescu lui Titu Maiorescu:
1890 Noem. 17
DOMNULE MINISTRU,
Starea sufletească a poetului m-a pus în grijă.

Alaltă-ieri, precum v-am scris, l-am găsit foarte trist şi cu plăceri
de a pleca la părinţi, spunându-mi, că după o scrisoare sosită, mama sa e
pe moarte, şi că fraţii vor să-i răpească averea lăsată de la părinţi (tatăl
său şi mama sa trăesc însă) şi că voeşte să plece. I-am cerut scrisoarea
să o văz şi eu, arătându-mă că-l compătimesc. Mi-a zis că a rupt-o. Nu
am văzut hârtii rupte pe jos. Am crezut, că este o invenţie produsă prin
insistenţa mea de a şti, de ce era trist. Precum v-am scris: Nu a voit să se
înscrie la universitate, şi spuindu-i, că doriţi să citiţi Sacontala mi-a
răspuns cu o nepăsare dar serios, că mai bine să-i dea foc. Eu l-am lăsat
că-mi spunea, că se duce la Minister. După prânz a venit la noi, şi în
lipsa mea a lucrat în biurou vesel, aşa că la 9 ½ searaîntorcându-mă dela
Ploieşti l-am găsit aşteptându-mă şi petrecând cu familia cântând la
piano şi făcând jucării fiicei mele. A plecat liniştit. –
Ieri după ce a fost la mine după prânz şi a lucrat, a plecat la
Minister, unde a stat o oră (5-6). S-a întors foarte schimbat: Excitat ca
nici odată. La masă a mâncat foarte puţin chiar din mâncările favorite.
Trist foarte tare. Fără să se jeneze s-a exprimat, că de ar putea să dea cu
piciorul lumii (luând-o aici în glumă l-am întrebat de este cu putinţă să
dea cu piciorul în lună, a regretat serios, ceeace zisese). Mai a zis încă
câte-va idei incoerente şi chiar nelogice şi a plecat spuindu-mi că astăzi
nu vine pre la mine; ceea ce nu mi s-a întâmplat nici odată, când îl
rugam.
Nu cumva i se pare, că societatea nu-l preţuieşte destul? Poate,
că se crede neîngrijit în destul. Sau că este o criză sufletească provenită
poate din inteţirea nevoilor fie în sensul intelectual sau sensual? În tot
casul sunt de părere să se ia măsuri, ca să nu-l perdem.
Cer scuse, că v-am răpit câte-va momente. Nu o făceam, de Vă
ştiam, cât Vă interesaţi de asemenea talente tinere.
Cu înaltă stimă,
B. CONSTANTINESCU
103
Deşi autorul epistolei se îndoieşte de existenţa unei scrisori cu
veşti proaste de acasă, ea este posibil să fi fost cu adevărat cauza
depresiunii lui Coşbuc403. Spaima că se năruie echilibrul, izvorul de acasă,
îl putea aduce pe poetul rătăcit în regat la prăbuşirea nervoasă de care
dădea dovadă în acele zile. Problema averii pare să fie, însă, o invenţie,
pentru că, toată viaţa, Coşbuc a fost total dezinteresat de partea materială
a traiului de zi cu zi. De asemenea, cunoscute fiind relaţiile cordiale pe
care le avea cu fraţii şi surorile, aceştia e greu de crezut că ar fi atentat la
ceea ce i se cuvenea. B. Constantinescu însuşi remarcă absurditatea luptei
pentru o obţinerea moştenirii lăsate de părinţii încă în viaţă. Se poate să fi
suferit, într-adevăr, de lipsă de atenţie şi de respect. Din scrisorile sibiene
către rude, către fratele său Aurel în special, reiese conştiinţa valorii şi a
talentului pe care le avea poetul. Este, de asemenea, sigur, că poetul îşi
imaginase altfel viaţa sa la Bucureşti, la care aspirase ani în şir, şi avusese
cu totul altă impresie despre România şi oamenii care trăiau acolo. De la
sosirea sa în Regat „o lume nouă împrejmuie vieaţa lui Gheorghe Coşbuc.
După firidele cu muşcată de la căsuţa din satul lui, după
sburdalnica veselie copilărească dela Năsăud şi după planurile îndrăsneţe
de boem visător dela redacţia ‚Tribunei’ din Sibiu, deodată vălmăşagul de
oraş mare cu sgomot de târg şi de care, şiraguri de oameni grăbiţi,
negoaţe, indiferenţă, o văltoare atât de isbitoare şi de necunoscută.
Desigur, dacă ar fi avut cât de puţină supleţe de târgoveţ, câteva dispoziţii
de transacţii cu împrejurările, lucrul ar fi mers lesne...”404.
Dezamăgit, revoltat, tânărul, sfâşiat de iluziile sale deşarte,
precum odinioară Acteon de proprii câini, îşi transpune dezgustul în
versuri:
A sta deoparte singur e o insultă:
Mergi dar şi-ndrugă mofturi cu Miţu ori cu Marta;
De pleacă vreo cucoană, dezvoltă-ţi toată arta
De critic, clevetind-o că-i slută şi incultă405.
Scopul său de a-şi continua studiile nu se împlineşte, mare parte
din vina sa. De pâinea şi halba de bere de a doua zi nu trebuia să se
îngrijească, locuinţă, chiar dacă modestă, avea. Ce îl putea nemulţumi atât
de tare, încât să îl aducă în pragul deznădejdii, pe Coşbuc? „Chemat de
Maiorescu, entuziasmat de Nunta Zamfirei, la Bucureşti, Coşbuc are, în
sfârşit, prilejul, în toamna anului amintit [1889], să-şi înfăptuiască vechiul
403
Fratele poetului, Aurel, scrie cumnatului său, Constantin, o scrisoare în care îi
povesteşte întâlnirea sa cu George la Predeal; la final, îl anunţă că va veni la
Bistriţa „la o pertractare cu Badea Mentu şi cu Ionaşcu din Telci am val cu
moara”; acest pasaj îl determină pe Lucian Valea să considere că: „Aşadar, între
coşbucieni izbucniseră disensiuni pe chestii de avere.” (Pe urmele lui George
Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 158); nu este însă deloc clar
dacă cei cu care se judeca Aurel erau rude de ale sale.
404
405
Vizita, în Constituţionalul, 1891, nr. 456, 22 ianuarie.
104
proiect de a se stabili în ‚regat’. ‚Ţara’ nu-i rezerva însă o soartă de
invidiat. Primul contact cu societatea ‚junimea’ fu, pentru poet,
dezamăgitor. Tânăr sfios, chiar dacă nu în aceeaşi măsură ca în
adolescenţă, fiul popii din Hordou se simţea, între somităţile gulerate, un
captiv. Îi lipsea acea detaşare, care, cândva, îi permisese lui Creangă să-şi
bată subtil joc de boierii plini de ifose, înclinaţi să-l privească de sus, ca
pe o sălbăticiune interesantă”406.
Dezrădăcinarea făcea ca „din strigătul pestriţ al bulevardelor el se
cerca în svon de mirişti şi pădure, iar împotriva tânguirii unanime care
năpădise literatura curentă, se ridicau instinctele de sănătate vânjoasă
moştenite din munţii Bistriţei. Zi de zi se măria distanţa între el şi mediu,
devenise un soliloc, un singuratec cu ochii rătăciţi în larg. Când l-am zărit
întâia oară, - sunt vreo douăzeci de ani deatunci, - strecurându-se pe Calea
Griviţei cu trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile pierdute sub
pălăria cu boruri largi, am simţit că nu vede nimic din apropiere, n-aude
nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o ţintă care e undeva
departe, foarte departe...”407.
Motivul trebuie căutat, după părerea noastră, atât în nevoile materiale,
în dezamăgirea suferită în Capitală şi în orgoliul rănit al creatorului de
opere de artă, cât şi în cu totul altă direcţie, despre care vom avea ocazia
să vorbim puţin mai târziu. Să ne întoarcem acum la activitatea lui
Coşbuc la Bucureşti.
Poetul îl ajută pe B. Constantinescu să reediteze Abecedarul, apoi
pleacă, pentru prima oară, în Moldova, la un văr al său, Tănase Pupăză,
numit apoi Popazu, care încerca să ducă o viaţă mai bună la Vârful
Câmpului, lângă Dorohoi408.
Chinurile sufleteşti i se înteţesc odată cu celebrarea, în mai 1891, a 25
de ani de domnie a lui Carol I. La Bucureşti soseşte o delegaţie a
Partidului Naţional, formată, printre alţii, de Victor Babeş, Vaslie
Lucaciu şi Iuliu Coroianu. Slavici îl prezintă luptătorilor transilvăneni,
care îl îndrăgesc imediat. Întâlnirile cu ardelenii îi stârnesc amintiri
duioase, iar dorul de Ardeal îi perpeleşte inima. În septembrie poetul scrie
acasă, cu gând de a se întoarce, serviciul militar şi întemniţarea de şase
săptămâni pentru întârzierea recrutării, părându-i-se un preţ potrivit, pe
care se arăta dispus să îl plătească. În ciuda nenumăratelor biografii şi
pretenţioase exegeze, credem că nu s-a pus suficient accent asupra acestei
drame a poetului. La 24 de ani, iluziile luptătorului pentru dreptatea şi
406
407
408
Călătoria aceasta este foarte importantă. Aşa se înfiripă geneza poeziei Noi
vrem pământ. Apoi, în urma relaţiilor ce se stabilesc între cei doi veri, după
moartea lui Tănase, poetul îi va lua pe cei patru copii ai acestuia la el şi îi va ajuta
să-şi găsescă un rost în viaţă. Pe nepoata sa, Alexandra, o va păstra în casă pentru
a o ajuta la menaj pe soţia sa. Fiindu-le foarte dragă, se presupune că după ea a
fost botezat fiul său, Alexandru.
105
cultura poporului român erau spulberate în locul la care visase în ultimii
şase ani. Urma principiile tribuniste şi unul dintre ţelurile sale era
realizarea unităţii culturale a românilor, dar privită din Regat, dezbinarea
era mai pronunţată ca oricând. Lupta pe partide, urmărirea intereselor
personale sau pe „familii”, zbuciumul bucureştean îi demonstrează
poetului că lupta ce trebuia să o poarte avea să fie mult mai îndârjită decât
se aştepta. Să nu uităm apoi că poetul renunţase la Sibiu şi la locuitorii
săi, care îl aclamau în public şi care se înghesuiau să îl aibă în casă,
pentru a veni într-un oraş unde era invitat să ia loc la altă masă pentru a
nu deranja poeţii! Revolta ce izbucneşte în poeziile sale în această
perioadă, este generată şi de tratamentul la care a fost supus în ţară. Acasă
nu se mai putea întoarce decât dacă accepta o condamnare şi o privare de
libertatea pe care a preţuit-o mereu mai presus de orice. Cochetând cu
ideea întoarcerii în Ardeal, Coşbuc dădea semne că era dispus, la un
moment dat, să renunţe la idealurile sale. N-a făcut-o, dovedind că era
unul dintre acele spirite înalte, care îşi acceptă cu seninătate destinul.
„Coşbuc era un inadaptabil. Dârz, îndărătnic, concentra în protestarea lui
reţinută mândria grăniţerilor purtaţi prin atâtea lupte. În clipele cele dintâi
a privit cu timiditate în jurul lui, cu oarecare nepăsare apoi şi cu o linie de
amărăciune la urmă...”409.
Aşa cum ne-am obişnuit cu Coşbuc, vorbele sale referitoare la
întoarcerea acasă nu se adeveresc. În noiembrie, poetul face parte din
redacţia Lumii ilustrate – revistă pentru casă şi familie a lui Ignat Hertz.
Este posibil ca acesta să fi fost constrâns să îl accepte pe tânăr la revistă.
D. Micu410 ne informează că, într-o anumită împrejurare, directorul
revistei l-ar fi denigrat pe poet411.
Jacob Popper ne încredinţează că tatăl său412 l-ar fi auzit el însuşi pe
directorul revistei numindu-l pe poet ein armer Teufel. Popper traduce
sintagma prin „un biet golan”413, dar după părerea noastră ea are sensul de
„un biet sărman”, iar nouă, vorbele lui Hertz ne par a exprima mai mult
compasiunea decât dezgustul. Poetul este prezent în redacţie încă de la
primul număr şi se ocupă el de întreaga revistă, fapt ce arată că se bucura
409
410
D. Micu, în Prefaţa la Poezii, vol. I, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1955, p. 12.
411
Nu este exclus, având în vedere că se cunoştea bine cu detractorul poetului;
Într-o scrisoare către Iorga (din motive obscure, după declanşarea scandalului, era
în relaţii bune şi cu familia Iorga) acuzatorul prezenta situaţia editării propriilor
poezii în felul următor: „Dacă veţi găsi poeziile bune, atunci editorul e ca şi găsit,
fie prietenul Hertz [subl. ns.], fie altul, numai să nu deie un preţ derizoriu ca de
obicei.” (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare VIII, Bucureşti, „Bucovina”,
1934, p. 315).
412
Sub pseudonimul Properţiu, acesta câştigase concursul literar referitor la cea
mai bună amintire despre Creangă, iniţiat de Coşbuc la Lumea ilustrată.
413
La fel apare şi în studiul Sandei Odaie-Veriş, G. Coşbuc, redactor şi
îndrumător de reviste, în Limbă şi literatură XI, 1966, p. 20.
106
de o încredere deosebită a celui care, aparent, l-ar fi ponegrit. La această
revistă, poetul iniţiază un concurs despre amintiri legate de Creangă. Este
pentru prima oară – probabil şi datorită „excursiei” în Moldova – când
tânărul se arată preocupat de humuleştean. În paginile aceleiaşi reviste va
apărea şi comedia lui Coşbuc, La Slănic414, piesă într-un act, semnată C.
Boşcu415.
Cu timpul, veştile de acasă se înrăutăţesc. Bătrânul său tată,
pierzându-şi speranţa de a-l mai revedea îi scrie să se însoare, să intre în
rândul oamenilor. Îi dă sfaturi ori de câte ori are ocazia, fapt care se prea
poate să îl fi deranjat pe poet. De altfel, din atitudinea sa faţă de părintele
Sebastian şi din unele evenimente aparent nesemnificative, Coşbuc se
pare că nu l-a iertat niciodată pe tatăl său pentru că l-a determinat să
abandoneze studiile universitare. Presiunile pe care le exercita preotul
asupra sa, nemulţumirile şi certurile de acasă l-au împins pe tânărul
student la părăsirea Universităţii clujene. Părintele dorea ca fiul său să
urmeze seminarul teologic şi întrucât acest fapt nu s-a întâmplat,
neîmpăcat, tatăl nu i-a oferit întreg sprijinul material pentru ducerea la
bun sfârşit a studiilor filozofice şi filologice.
Din scrisorile sporadice George Coşbuc află de la rude că bătrânul nu
se simte bine. Nu ştim însă să îi fi scris mai mult de câteva rânduri.
La 7 iunie 1900, părintele Sebastian se stinse la vârsta de 82 416 de ani
fără a-şi mai fi revăzut fiul în ultimi 20. În ciuda legendelor iscate mai
târziu, Coşbuc nu a participat la înmormântarea tatălui său, cum nu va
participa, mai târziu, nici la cea a mamei sale417. De aceea nu putem să nu
ne arătăm surprinşi de învoiala de a fi naş de cununie al nepoatei sale
Valeria, fiica lui Leon, la doar câteva luni de la moartea lui Sebastian
Coşbuc. Faptul că doreşte să vină la nunta nepoatei sale, dar nu venise la
înmormântarea tatălui său ridică semne de întrebare şi confirmă ipoteza
noastră în ceea ce priveşte relaţiile poetului cu părinţii săi. Din respect,
fiul nu îşi arată în epistole nemulţumirea faţă de ei, dar faptul că mereu
pune în evidenţă reuşitele sale, oriunde s-ar fi aflat, arată că dorea să le
dovedească independenţa sa faţă de ei. Poetul se descurca foarte bine prin
ceea ce făcea, deşi ei nu încuviinţau îndeletnicirile sale. Considerând
poeţii oameni fără căpătâi, Sebastian şi Maria nu puteau fi decât
îngrijoraţi în privinţa viitorului fiului lor, care nu dorea să devină popă
414
Staţiune pe care, mai mult ca sigur, a vizitat-o în vremea în care mergea la
Ploieşti, pentru tipărirea Cărţii de citire şi a Abecedarului.
415
Nr. 10 şi 11 din 1891; Sanda Odaie-Veriş în G. Coşbuc, redactor şi
îndrumător de reviste, în Limbă şi literatură XI, 1966, p. 20, indică anii 1801-
1992, p. 281 şi 311; aceeaşi autoare indică drept an de apariţie al Vetrei 1834
(Ibidem, p. 24), dar este mai mult ca sigur vorba de o greşală de tipar.
416
Și nu 87 cum arată Gavril Scridon, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I.
Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. XCVIII.
417
Care se stinge la 19 decembrie 1903, 8 septembrie după Gavril Scridon,
Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2003, p. CIV.
107
„orb” sau cu vederi înguste. „Ruptura” din anii de studenţie avea să
devină definitivă în perioada sibiană (când nu i-a vizitat niciodată).
Coşbuc nu a fost însă prezent nici la nunta Valeriei din 30 august
1900, probabil de teamă să nu fie arestat.
Surprinzător pentru mulţi, poetul nu întreţine o corespondenţă nici cu
foştii colegi de la Tribuna sau cu cei de la Năsăud. Singurul cu care
păstrează legătura este Virgil Şotropa şi, dacă ar fi să ne luăm după
spusele lui Liviu Rebreanu, cu tatăl acestuia, Basil.
În aprilie 1906, Coşbuc îl înştiinţează pe Şotropa că are pregătită o
carte referitoare la trecutul grănicerilor năsăudeni, care ar fi cuprins la
acea dată 24 de poezii. De asemenea, se oferă sa compună un imn al
liceului, imn pe care nu l-a oferit năsăudenilor deşi fusese rugat insistent,
în repetate rânduri, pe când se afla la Sibiu.
Cu ocazia sărbătoririi celor 40 de ani de domnie ai lui Carol, poetul îi
va cunoaşte pe Ion Agârbiceanu, de care este dezamăgit pentru că nu ştie
doini, şi pe Goga, cu care nu va avea relaţii de prietenie, deşi se asemănau
la temele poetice. Răşinăreanul va intra însă în disgraţiile lui Duiliu
Zamfirescu pentru că închină nr. 8 al Luceafărului lui Vlahuţă şi
Coşbuc418. Prozatorul condamnă „nebunia” hordouanului de a-şi primi
musafirii în papuci, iar „a bea 20 de ţapi e semn de beţie, înainte de a fi
semn de talent”419.
La 12 iulie 1908, poetul şi soţia sa îl vor boteza pe fiul Valeriei, la
cununia căreia nu putuseră veni în urmă cu opt ani. Însoţiţi de Alexandru,
soţii Coşbuc petrec clipe de neuitat pe meleagurile natale ale poetului şi
se vor întoarce în anul următor, la aniversarea a 25 de ani de la absolvirea
liceului. Foarte important şi demn de specificat este faptul că nicăieri nu
s-a păstrat vreo mărturie a trecerii lui Coşbuc prin Hordou.
În urma unei amnistii semnate de împăratul Austiei, poetului îi este
permis să se întoarcă în Transilvania. Știri cu privire la călătoriile lui
Coșbuc aflăm la rubrica „Știri”, din revista Țara noastră, nr. 7, din 10/23
februarie 1908 și nr. 30, din 20 iulie/2 august 1908.
În 1909, împlinindu-se 25 de ani de la susținerea bacalaureatului,
Coșbuc revine la Năsăud împreună cu soția și fiul său. La 10 august are
loc o întâlnire a colegilor și profesorilor, ocazie cu care au fost făcute mai
multe fotografii. În 28 și 29 august familia Coșbuc este prezentă la
Feldru, la sfințirea edificiului școlar. Este organizat un banchet, ocazie cu
care Leon Bancu recită Moartea lui Fulger, iar Alexandru Coșbuc, El-
Zorab.
În octombrie 1910, M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Artur Gorovei ş.a.
sunt numiţi „controlori inspectori” la Casa Şcoalelor, fapt care atestă
intensificarea activităţii acestei instituţii.
418
A se vedea şi poezia Aşteptare, din acest număr al revistei, care deşi nu
specifică numele lui Coşbuc este în mod clar un omagiu la adresa acestuia.
419
1986, p. 230
108
La 27 decembrie, Coşbuc se află la Caţa, la darea în folosinţă a şcolii
de aici, clădită cu banii fraţilor Mircea, proprietarii Carului cu bere420. A
doua zi, guvernul liberal cade din nou, iar Haret nu va mai reveni
niciodată în fruntea Ministerului. În acest an, Coşbuc nu a publicat nicio
poezie originală. Este însă prezent peste tot unde au loc manifestări
culturale diverse, fiind văzut tot mai des în compania lui Vasile Goldiş.
În 1911, călătoreşte prin Europa, se întâlneşte cu Caragiale la
Karlsbad, petrece foarte mult timp la Feldru unde lucrează la Comentariul
la Divina Comedie. Participă, în august, la întrunirile ASTREI de la Blaj
şi asistă la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu.
În anul următor, poetul pleacă la Florenţa, vizitând Italia pentru a
doua oară. Întors în Ardeal, poposeşte la Feldru unde lucrează asiduu la
proiectele sale. La 17 decembrie 1912 se stinge Spiru Haret, marele
protector al poetului ardelean. Acuzat că ar fi oferit ajutoare materiale
scriitorilor pentru a-i câştiga de partea Partidului Liberal sau că a
împiedicat dezvoltarea literaturii române prin ocuparea timpului şi
cugetelor autorilor valoroşi cu redactarea de manuale şcolare, Spiru Haret
avea să îndure o campanie puternică îndreptată împotriva sa. Coşbuc i-a
luat apărarea în mai multe rânduri, prin diverse articole sau poeme
publicate. Când fostul ministru se va retrage din politică, la 12 decembrie
1911, poetul va citi la banchetul acestuia, un poem alegoric despre bârfă:
Bârfirea ca monstru-o văzui alergând,
Iar gura ei numai ecouri,
Cu negrul cărării noroi măritând
Virtutea din cei ce-i virtute cătând,
Dar faima cea putred-a celui flămând
De faimă purtând-o prin nouri.
Nici team-ori mânie, ci-uimire mi-a pus

În suflet durerea acestor
Nevrednice-ntoarceri cu josul în sus:
Căci nu-i va apăra să nu fie ce nu-s
Nici braţul pe-Ahil şi pe Socrate νους
Nici vârsta cea multă pe Nestor.
Cu scut şi săgeată vrei lupta? S-o laşi

Copile, căci scut ăţi e timpul,
Săgeţi însă zeii şi drepţii tăi paşi.
Priveşte tăcând vuitorii trufaşi:
Pe-un munte fu munte urcat de-uriaşi
Şi tot nu bătură Olimpul421.
420
Unul dintre ei era proprietarul restaurantului Gării de Nord.
421
Textul [Lui Spiru Haret] a fost publicat în volumul Lui Spiru C. Haret,
Bucureşti, Editura Carol Göbl, 1911, p.1 şi sub titlul Omagiul lui Coşbuc, în
Tribuna, Arad, XV, 1911, nr. 277, 18 decembrie.
109
Despre ultima vizită a lui Coşbuc acasă, datele sunt
contradictorii422 şi s-au dezvoltat numeroase legende cu privire la acest
eveniment. Ajuns din Cluj la Gherla, la Domide, poetul ar fi fost în
pericolul de a fi prins de jandarmi, dar reuşeşte să se salveze fugind
printr-o fereastră dosnică lăsând în urmă toate lucrurile personale cu care
venise. Se ascunde la Năsăud, la Alexandru Haliţa423, dar este depistat şi
aici de către jandarmi şi obligat să fugă noaptea, cu o trăsură, în Feldru,
de unde ar fi pornit spre Bucureşti, cu trenul, în câteva ore.
Cert este că în zilele de 3 și 4 octombrie (stil nou) 1913, Coșbuc a
fost prezent la Năsăud, la festivitățile legate de aniversarea a 50 de ani de
la înființarea gimnaziului, ocazie cu care Nicolae Drăganu l-a elogiat în
discursul său festiv424.
Mai mult ca sigur, ultimul drum în Transilvania a fost cel din
noiembrie 1914425, când ar fi venit pentru a rezolva unele probleme
financiare legate de realizarea bustului său, de către Cornel Medrea, la
Năsăud. Poetul însuşi nu a lăsat nicio informaţie asupra întâlnirilor cu cei
de acasă.
Nu s-a priceput
Am lăsat anume, către final, problema spinoasă a Dragostei. Nu

se ştie mai nimic despre aşa-numitele aventuri erotice ale poetului. Nici
din perioada adolescenţei, nici din cea a studenţiei, nici din cea sibiană.
Nicio însemnare, nicio notiţă, sporadice versuri, vagi mărturii asupra
vreunei domniţe care să-i fi furat inima tânărului atât de sensibil şi timid.
Câteva referiri face Rebreanu în amintirile sale: „Prima mea
gazdă a fost, fireşte, fosta gazdă a lui Coşbuc, nişte ţărani bătrâni, care
toată vremea povesteau fel de fel de lucruri din viaţa de student a
poetului, printre care, negreşit, câteva chefuri şi câteva amoruri foarte
idilice…”426.
422
Nepotul poetului îl informează pe G. Scridon (Pagini despre Coşbuc,
Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1957, p. 71) că poetul a
întreprins ultima sa călătorie în Ardeal, la începutul lunii noiembrie 1914.
423
Acesta afirmă că ultima vizită a poetului acasă ar fi avut loc în 1916 (Virgil
Şotropa, Arhiva someşană, nr. 5, p. 53), dar mai mult ca sigur, după moartea
fiului său, poetul nu a mai revenit în Ardeal.
424
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. CXXXIV.
425
Leon Bancu susţine însă că l-a întâlnit pe Coşbuc în gara din Năsăud, în 1915,
când l-a condus până la Alexandru Haliţa.(Amintiri despre Coşbuc, în Coşbuc
văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 179).
426
Liviu Rebreanu, Coşbuc, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943,
p. 93.
110
Nicolae Drăganu427 bănuieşte şi el existenţa unor iubiri
neîmpărtăşite, din perioada năsăudeană. Pârjolită de focul dragostei,
inima poetului ar fi născut următoarea poezie428, de inspiraţie heiniană:
Până când, o Doamne sfinte,
Până când s-o tot iubesc,
Căci cu-amoru-i zi şi noapte
Tot mai tare veştejesc.
Până când, oh, spune-mi Doamne, -

Pân’atunci, el mi-a şoptit,
Până când – dar pân-atunce
Până când – vei fi iubit!
Presupusa fată iubită, pare a nu fi fost vrednică de dragostea tânărului:

Luna-i tristă şi moroasă
Decât ea mai trist sunt eu,
Tristă-i inima din mine
Trist e sufletul meu.
Luna are pe-oarecine

Ca s-o mângâie în drum.
Însă eu? Avui odată,
Însă îmi lipseşte-acum429.
Având una sau mai multe experienţe nefericite, poetul se retrage
în lumea poeziei. Ţinând cont de firea tânărului, de sensibilitatea sa ieşită
din comun şi de puterea trăirilor de care a dat dovadă mereu, este de
presupus că sufletul său adolescentin a fost lesne amăgit de vreo fată, ce
nu putea să apară, ulterior, în ochii poetului decât drept o „tirană cruntă”:
Cei mai dulci ani ai juniei
Cu tine i-am petrecut
Iară tu tirană cruntă,
Fără suflet, m-ai vândut.
Am văzut de la-ntâlnirea
Primă că tu suflet n-ai,
Însă astă lovitură
Fost-a lipsă să mi-o dai?430
Liceanul compune unei domnişoare care l-a rugat să-i scrie

versuri în album următoarea strofă:
427
Nicolae Drăganu, G. Coşbuc, poetul liceului grăniţeresc din Năsăud, în
Transilvania, 1921, nr. 9-12, octombrie-decembrie, p. 850.
428
Până când.
429
N-am...
430
Tiranei.
111
Dacă vrei tu versuri, inima-ţi deschide,
Pe poet iubeşte şi-i vedea pe loc
Că ţi-a scrie versuri pân-a-mplea albumul,
Ţi-a împlea şi viaţa de noroc.
În opinia lui Jacob Popper, „Pînă la urmă se pare că s-a consolat cu o

brunetă ‚tăcută’ dar ‚rezolută’ şi capabilă să arate ‚în amor un foc
nebun’”431. Din altă poezie ar reieşi că fata iubită este „bălaie”, dar
„trufaşă şi fluşturatică”432. Popper greşeşte, credem noi, când îl acuză pe
Coşbuc de exagerări forţate, criticul considerând că, prin intermediul
următoarei strofe, poetul pretinde a fi scris, până la acea dată, mii de
versuri433:
Cum curgând, o undă-n vale
S-a bufnit de-o stâncă-n cale
Şi-n mii picuri s-a spart ea,
Astfel e junia mea:
Când de-o stâncă se izbeşte
În mii versuri se zdrobeşte.
Aveam a face aici cu o licenţă, un superlativ frecvent în vorbirea
comună, care se transformă într-o metaforă mult prea simplă şi prea
evidentă pentru a o analiza acum. Atât de evidentă încât interpretarea lui
Popper nu poate decât să ne mire.
Din amintirile prietenilor se ştie că admira şi aprecia tinerele
slujnicuţe şi fetele de la ţară, pe care le privea cu mare drag trebăluind
prin piaţă. Sporadic nota careva, uneori chiar poetul, câte o dovadă de
admiraţie faţă de vreo fătuţă. Dar nimeni nu pomeneşte de vreo iubită a
tânărului, nici măcar de întâlniri nevinovate cu cine-ştie-ce apariţie
angelică de pe străzile Sibiului.
În vara anului 1889, pe când era oaspete la popa Manta, în Gura
Râului, Coșbuc i-ar fi dedicat unei tinere de 17 ani, Florica următoarele
versuri de notație anacreontică:
Pe cât ești de frumușică,
Să te văd într-un ceas trist,
Mi-ar părea că văd pe Maica
La picioarele lui Christ.
Și, cât ești de râzătoare,

Să te văd plângând încet,
Mi-ai părea ca idealul
Celui mai sublim poet.
431
432
Ibidem, p. 27.
433
Ibidem, p. 30.
112
Dar nu vreau să te văd tristă
Cu tot farmecul ce-l ai,
Mi-e destul să te văd, dragă,
Ca să-mi pari roză de mai.434
Gavril Scridon se întreba dacă nu cumva această Florica, nu era fata
popii Manta, care va muri tânără, în august 1915, la Sibiu, după grele
suferințe îngrijind ca soră de caritate soldații bolnavi și răniți 435.
Fiind foarte timid, este de presupus că era foarte vulnerabil la
cuvintele şi avansurile femeilor. Credem, aşadar, că acea criză despre care
vorbeşte B. Constantinescu în scrisoarea sa, se datorează unei suferinţe de
acest tip. O pasiune tainică, ce nu era sau nu putea fi împlinită. O dorinţă
fără răspuns, o rană ce se vindecă greu. Încă din anii năsăudeni poetul se
întreba:
Unde sbor, ah!, unde sbor,
Lacrimile din amor?
Sbor în ceriu sau sbor în soare
Sau în flori amăgitoare?
Sbor în lună sau în nori
Sau în razii călători436.
Soţia sa îşi aminteşte de timiditatea poetului din prima zi când s-
au întâlnit. Fratele ei, Constantin Sfetea le face cunoştinţă, apoi se vor
întâlni mai des având în vedere faptul că editorul se făcea „vinovat” de
tipărirea Baladelor şi idilelor şi era implicat în apariţia Vetrei. În scurt
timp devin foarte familiari cu toţii. Coşbuc este invitat din ce în ce mai
des în casa braşovenilor de pe strada Mântuleasa, unde librarul locuia
împreună cu mama sa şi cu sora mai mică. Când poetul fu doborât la pat
de o infecţie stomacală combinată cu o congestie pulmonară, Sfetea îl
mută la ei acasă unde fu îngrijit cu multă atenţie şi afecţiune. Vintilă
Russu-Şirianu lasă de înţeles că din acele momente au început
sentimentele dintre poet şi Elena Sfetea şi că nu ar mai fi plecat din
casă.437 Ultima afirmaţie nu este adevărată. După scurt timp poetul s-a
mutat în str. Sfinţilor nr. 54 (până atunci locuise pe str. Armaşului nr.11).
La 1 iunie 1895438 Coşbuc se căsătoreşte cu Elena Sfetea.
Cununia are loc la 4 iunie, la Câmpina. Naşul lor este ardelean, Gustav
Pecici, care este prezentat ca fiind foarte apropiat de poet, un foarte bun
prieten şi un adevărat Mecena. Coşbuc, ca de obicei, nu ne dă niciun fel
de informaţii despre el, în nicio scrisoare şi nu reiese de nicăieri buna
434
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. LXXXIV.
435
Ibidem, p. LXXXV.
436
Unde sbor.
437
Vintilă Rusu-Şirianu, Vinurile lor, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966,
p. 184-185.
438
Şi nu 1885 cum apare în Celălalt Coşbuc al lui Popper, Sibiu, Editura Imago,
1995, p.251. Pe atunci poetul era la Cluj, în primul an de facultate!
113
prietenie de care se bucurau cei doi. Nunta a fost restrânsă, decentă, între
cunoştinţe.439 Din partea familiei poetului se pare că nu a participat
nimeni.
Cei doi tineri căsătoriţi au plecat apoi la Craiova, la un frate al
Elenei. Acolo se naşte Alexandru Coşbuc, la 15 august 1895440. Soarta lui
George Coşbuc era de-acum definitiv pecetluită. Tot într-un august, peste
mult prea puţini ani, flacăra luminii sufleteşti a tatălui se va stinge. Iar
poetul se va prăbuşi în întuneric.
Ajuns la Tismana în iulie 1915, poetul avea să îl cunoască pe
Ramiro Ortiz, cu care va discuta foarte mult despre Dante. Invitat de
Sfetea, italienistul locuia şi el la vila tipografului de aici. În aceeaşi
pensiune era cazat şi Ion I. Alexandru-Stâlpeanu, mare proprietar din
Teleorman, care era renumit pentru automobilul său Mercedes Benz
Torpedo cu care „călca găinile ţăranilor”. Automobilul va sta şi la
dispoziţia lui Coşbuc, cu care va călători la Târgu Jiu sau la Craiova. Din
acele vremuri s-a păstrat fotografia care îi înfăţişează pe poet la volan şi
pe proprietarul vehiculului alături.
În seara de 25 august 1915, întorcându-se de la Târgu-Jiu,
Stâlpeanu s-a răsturnat cu autoturismul la Tămăşeşti, în preajma comunei
Băleşti. Moare pe loc, zdrobindu-şi pieptul de volan. Cea de-a doua
victimă a accidentului va deceda, din cauza întârzierii transportului (este
purtat cu o căruță), la poarta spitalului din Târgu Jiu unde ajunge abia în
zori. Suferind o fractură a craniului, tânărul ce se aflase în dreapta
şoferului nu mai poate fi salvat. Era Alexandru Coşbuc şi, în urmă cu
unsprezece zile, împlinise 20 de ani441.
Pierzând tot ce se putea omeneşte pierde, lipsit de fiul său pe care
îl idolatriza, lipsit de Ardealul pe care l-a iubit atât de mult încât şi-ar fi
sacrificat idolul pentru el, pe Coşbuc primirea în rândurile membrilor
activi ai Academiei nu-l mai poate bucura. Răspunsul la discursul
preşedintelui îi este caracteristic hâtrului poet:
Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte442, pentru
frumoasele cuvinte – mai frumoase, poate, decât le merit, - cu cari ai avut
bunăvoinţă să mă saluţi şi, prin ele, să mă iei oarecum de mână, ca să mă
pui la rând pe brazda academică. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o
439
Având în vedere faptul că Alexandru Coşbuc se va naşte peste două luni, Elena
Sfetea era, la nuntă, însărcinată în luna a şaptea.
440
După ce afirmă că poetul s-a căsătorit în iunie 1885, când, aşa cum spuneam,
poetul se afla în febra examenelor, Popper comite o altă greşeală, care ne face să
credem că prima nu se datorează unei erori tipografice: autorul menţionează că
Alexandru se naşte „în anul următor” (Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago,
1995, p. 251), adică 1886! Chiar dacă prima eroare s-ar fi datorat tiparului, cea
de-a doua nu mai are nicio scuză. Fiul lui George Coşbuc s-a născut în august
1895, la două luni de la căsătoria părinţilor săi.
441
În amintirea fiului său, Coșbuc comandă pentru Mănăstirea Tismana realizarea
a trei vitralii executate de pictorul I. Wirnstl.
442
Ședința a fost prezidată de C. I. Istrati.
114
punere de mâini pe capul meu, ca să se scoboare asupra mea darul acelui
spirit, care luminează şi conduce opera Academiei. Să te ţie Dumnezeu
multă vreme, ca să poţi saluta şi pe alţii de aici înainte şi să-i rânduieşti
în plugăria asta a câmpului intelectual.
Vă mulţumesc şi D-Voastre, Domnilor Membri, că m-aţi găsit
vrednic să fiu făcut părtaş la lucrările acestui aşezământ cultural, că m-
aţi primit în numărul D-voastre, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în
sufletul cel mare al Academiei. Să vă dea Dumnezeu viaţă lungă şi
puterea liniştii sufleteşti de a munci cu spor pentru binele Academiei şi al
neamului nostru.443
Votat la 13/26 mai 1916, de 23 dintre cei 24 de alegători, poetul
participă la prima şedinţă a înaltului for la 27 mai/9 iunie 1916.
Dobândise, în sfârşit, respectul şi admiraţia intelectualilor din Ţară.
Pierduse însă tot ceea ce, considera el, oferise mai bun României: pe
Alexandru.
Cu sufletul răvăşit şi seva secată, stejarul literaturii române se
prăbuşi fără zgomot, izbind obrazul de pământul altădată lovit de opinci
în joc şi horă. Poetului i se refuza până şi privilegiul, cum îl considera el,
pe care Destinul îl oferise bătrânului tată din Trei, Doamne şi toţi trei:
„durerea mea e cu atât mai mare, cu cât nu mi s-a dat prilejul ca singurul
meu fiu să-l văd murind pentru libertatea celor obijduiţi de veacuri”444.
La 9 mai445 1918, orele unu și jumătate după-amiaza, poetul se
stinge în linişte446 şi, călcând pe plaiuri neumblate, porneşte tăcut în
căutarea minunatei lumi a Veşnicei Copilării.
443
George Coşbuc, Versuri, ediţie îngrijită de Olimpia Berca, Timişoara, Editura
Facla, 1986, p. 502.
444
Fănică N. Gheorghe, Popasuri în timp…, Bucureşti, Editura Ion Creangă,
1972, p. 152.
445
Având în vedere că stilul nou calendaristic a fost adoptat abia în 1924, când
ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie, Gavril Scridon atrage atenţia asupra
faptului că, de fapt, după stil vechi, poetul a încetat din viaţă la 26 aprilie
(Revenire la o rectificare, în Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de
Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1957, p. 152). Necrologul din Gazeta Bucureştilor
II, 1918, nr. 505, 11 mai, anunţă, însă, că George Coşbuc a murit în ziua de 9 mai.
446
În urma unui accident vascular cerebral după toate datele.
115
Absența
Moartea poetului avea să aibă ecouri chiar şi peste ani.

Survenind, ca un blestem pentru luptătorul din tabăra Dreptăţii, cu şapte
luni înainte de Unirea pe care a dorit-o românilor atât de mult, trecerea în
nefiinţă a însemnat însă o eliberare a tatălui de chinul de a nu-şi mai
vedea fiul dispărut şi a românului de a nu-şi mai vedea neamul pângărit.
„La 2 ani, în 1918, se stinse din viaţă acela care, într-adevăr, alături de
Eminescu, a fost cel mai mare poet al nostru, reprezentând sufletul neaoş
românesc şi toată frumuseţea lui, aducându-ne lumină pe căile literaturii
sale, prea puţin înţelese şi mai ales prea curând părăsite de aproape toţi
poeţii noştri, de la Coşbuc şi Goga încoace, căi la cari ar trebui să ne
întoarcem, dacă nu voim să riscăm salturi primejdioase pentru cultura
noastră şi să compromitem, în parte, însăşi această cultură”447.
Rămânând un hâtru până la sfârşitul vieţii, plăcându-i farsele şi
acţiunile hotărâte pe neaşteptate, Coşbuc şi-a surprins cunoscuţii murind
subit, într-o perioadă în care se cufundase într-o muncă asiduă la
proiectele sale, singurele care îi mai distrăgeau atenţia de la durerea fără
leac care îl măcina. „Apoi, în primăvara anului 1918, s-a stins subit, la
masa de lucru, cu hârtia albă dinainte, cu creionul în mână. A avut o
înmormântare foarte simplă, aşa cum a fost şi viaţa lui. Un mănunchi de
oameni, prieteni adunaţi în grabă, l-au însoţit până la groapă, ca şi pe
Eminescu odinioară. Pe drum, spre cimitir, a început o răpăială de ploaie
mănoasă, vrând parcă să simbolizeze că la fel de rodnică este şi rămâne şi
opera celui ce se duce, drept şi în sfârşit împăcat, în faţa marelui
judecător al tuturor...”448.
În acele zile de restrişte, în care numai ploaia mai părea a face
legătura între cer şi pământ, românii îşi pierdeau versul şi se prăbuşeau în
deznădejde. Le rămânea drept mângâiere cântecul fiului lor. „Omul s-a
dus, opera lui însă a rămas ofrandă bogată şi nobilă neamului românesc
întregit. Coşbuc de altfel pentru neamul întreg a scris tot ce a scris. Pentru
el neamul nostru a fost unit aievea, chiar când era brăzdat de graniţe
străine şi artificiale. Cărţile lui pot fi gustate şi citite deopotrivă de ţăranul
cel mai umil, ca şi de esteţii cei mai pretenţioşi. E marea taină şi marele
meşteşug al celor mai mari creatori de a se putea adresa tuturor însetaţilor
de frumos, fără deosebire”449.
Părăsindu-i mult prea devreme, Coşbuc nu le-a putut dărui
românilor tot ceea ce şi-a dorit. Doborât de împrejurări şi de vremurile
prin care treceau Ardealul şi România, George Coşbuc a devenit un învins
al vieţii, pe care a îndrăgit-o atât de mult. De aici provine tragismul, care,
447
Ioan Al. Bran-Lemeny, Clipe cu George Coşbuc, în Coşbuc văzut de
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 168.
448
p. 105.
449
Ibidem, p. 106
116
datorită măiestriei poetului, felului sănătos de a fi şi bucuriei de a trăi, nu
se intuieşte decât arareori în opera sa. Perceput de mulţi cercetători ca
provincial, şi cântăreţ al unei zone geografice restrânse, traducătorului şi
omului de ştiinţă nu i s-a acordat atenţia cuvenită.
În vreme ce poezia sa a constituit obiectul de studiu a mai multor
cercetări, despre proză, nu s-a scris decât foarte rar, ca să nu mai vorbim
de analiza scrierilor sale ştiinţifice. Asupra valorii sale ca traducător s-au
oprit foarte puţini, iar meritele sale în acest domeniu au fost prea puţin
evidenţiate. Asta în condiţiile în care transpunerea coșbuciană a Divinei
Comedii rămâne cea mai reuşită din literatura română. Creaţia sa încearcă
să impiedice peste veacuri uitarea poetului.
La scurt timp de la moartea poetului, l-au uitat până şi cei care l-
au cunoscut. „Când nu-şi mai aduc oamenii de semenii lor mai mari
aminte, îi pomeneşte preotul, dinaintea unui altar dintr-o biserică
goală”450. La un parastas organizat de Elena Coşbuc, s-au adunat şase
cunoscuţi: „Oamenii n-au venit să-i arate că dragostea şi recunoştinţa
naţională, străine din fosta viaţă a poetului, îşi amintesc măcar de sfânta
lui ţărână. N-a fost nici un părtaş la răscolirea ei după liturghie, nici
Academia, nici Universitatea, nici o... nici un... nimeni, nimeni. Şase
oameni răzleţi, văduva şi popa... Atât. Bucură-te, ţară!”451.
Spaţiul mioritic unde autohtonul se naşte poet, pare a purta un
blestem înfricoşător. Fiind toţi poeţi, şi încă de mare valoare, românii nu
se mai sinchisesc să se cinstească între ei. Adevăratele lor glorii nu
dăinuiesc din diverse motive. Părăsind meleagurile natale, ei se sfârşeşc
de dorul acestora. Rămânând aici pier în condiţii misterioase, şi în
majoritatea cazurilor, mult prea tineri. Un creator mai are mereu ceva de
spus, astfel moartea survine întotdeauna prea devreme. „Cât de tineri mor
scriitorii români! Un vânt ofilitor trece de timpuriu peste florile visurilor
lor. Atmosfera patriei nu e prielnică piepturilor delicate ale poeţilor;
înăbuşe, ucide sau strică esenţa divină a creatorilor”452. Odată dispărut,
Coşbuc a fost repede uitat, în special de autorităţi şi de aceia care l-au
înconjurat în timpul vieţii numai pentru imagine. „Cum nu aveau să-şi
dovedească fidelitatea festivă faţă de niscaiva autorităţi, declamatorii
atitudinilor şi costumaţii prezenţelor înghesuite au lipsit. Nimeni nu s-a
simţit dator cu nici o nuanţă de omenie faţă de tovarăşa de viaţă a
poetului, atât de citat când e vorba de o căpătuire pe spinarea unui scriitor
şi în virtutea unui simulacru de sentiment, purtat între cocarde. Coşbuc a
fost timp de 30 de ani codexul de buzunar al tuturor paiaţelor politice, al
450
Tudor Arghezi, Coşbuc, în Bilete de papagal, Bucureşti, Editura Casa
Şcoalelor, 1946, p. 60.
451
Ibidem.
452
V. Demetrius, George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
117
bunei-credinţe deficitare, al demagogiilor smălţate cu locuri comune
literare”453.
Doar spiritele luminate şi luminătoare ale vremii au înţeles că au
de-a face cu un adevărat maestru al versului românesc şi l-au tratat ca
atare, ridicându-se deasupra nimicurilor umane subiective: Slavici, Duică,
Spiru Haret, Caragiale, Sadoveanu, Vlahuţă, ş.a. De admirat sunt şi cei
care, nefiind ardeleni, au ştiut să aprecieze atitudinea filogermanică a
poetului, dar şi cântecul său de luptă. Impresionând prin curăţenia
sufletească şi prin erudiţie, Coşbuc a devenit drag tuturor celor ce
sufereau pentru poporul român şi limba sa. Intuind valoarea poetului, dar
şi a omului de cultură, în general, Octavian Goga este unul dintre aceia
care au promovat personalitatea lui George Coşbuc. Marcat de potenţa
intelectuală şi de dragostea de neam pe care o insufla, în semn al preţuirii
sale, răşinăreanul nu numai că îi închină discursul de primire în sânul
Academiei Române, dar îi dedică, fără a o spune explicit, o emoţionantă
poezie în paginile Luceafărului454.
Personalitate cosmopolită, intelectual de mare cultură, Caragiale
s-a numărat printre primii admiratori „bucureşteni” ai poetului şi a rămas
dominat de personalitatea ardeleanului până la moarte. Recunoscut de
istoria literară drept cel dintâi recenzor al Baladelor şi idilelor, I. L.
Caragiale se răzvrăteşte împotriva deciziei nefavorabile luate de Bogdan
Petriceicu Hasdeu în privinţa decernării premiului Academiei lui Coşbuc.
Asta în condiţiile în care Hasdeu era una dintre cele mai respectate
personalităţi în cultura română. Atitudinea lui conu Iancu este cea bine-
cunoscută, tonul caustic, iar judecata tranşantă:
„Domnilor,
Cine, cunoscând foarte bine dezvoltarea talentului lui Coşbuc, n-

ar cunoaşte îndestul condiţiunile particulare ale vieţii publice şi ale
progresului nostru, şi ne-ar vedea adunaţi aici ca să sărbătorim pe acest
minunat poet, fiindcă a obţinut un premiu academic ar trebui să
gândească rău despre noi, amintindu-şi vechea judecată pesimistă:
succesul moral inspiră foarte multă invidie, respect prea puţin şi
dragoste de loc; iar succesul material inspiră, pe lângă invidie, tot atât
de mult respect, şi dacă nu dragoste, închinăciune desigur. Care va să
zică, i-a trebuit un premiu academic pentru o traducere acestui original
talent, autorul incomparabilelor Balade şi idile, ca admiratorii lui să se
strângă la un loc şi să-l festiveze!”455.
453
454
Octavian Goga, Aşteptare, în Luceafărul 1905, nr. 8, 15 aprilie, p. 167.
455
Ion Luca Caragiale, discurs ţinut cu ocazia decernării premiului Năsturel-
Herescu lui George Coşbuc; publicat în Epoca din 2 iunie 1897; textul este
reprodus în Opere vol. V, Bucureşti, 1938, p. 477-478.
118
Ce a fost Coşbuc ca poet va stabili istoria literaturii noastre. A
fost sufletul sănătos şi vânjos pe care Ardealul l-a trimis românismului
când literatura noastră, orbită de geniul lui Eminescu, era cotropită de
epigoni. A fost scriitorul clasic, care a făcut să răsune glasul său în toiul
romantismului, artistul impersonal.456
Temele, motivele, simbolurile creaţiei sale par unora banale, altora
fără rost. Cântecul sănătos al vieţii, al bucuriei de a trăi nu găseşte adepţi
printre apologeţii pesimismului şi ai lamentaţiei: „S-a zis că el nu e un
poet filosofic. Oamenii didactici, prizonieri ai formulelor uscate, i-au
spus-o ca un cusur. Dacă aceasta înseamnă să torni în versuri numaidecât
plumbul gândurilor deprimante, ori dacă aceasta înseamnă să-ţi transformi
cântecele în silogisme fără coloare, ori să versifici crâmpeie din sistemele
citite, fireşte că n-a fost şi de o mie de ori mai bine că n-a fost. Şi totuşi
din poezia lui se lămureşte o filosofie: aceea care se aşează dela sine ca o
temelie condiţională a oricărei opere de artă. Ce echilibrată, ce sănătoasă
filosofie!”457.
Să nu uităm că poetul a plecat în moarte luptând cu viaţa. Pe
mormântul celor trei membri ai familiei Coşbuc se găseşte un basorelief
realizat de Ion Vlasiu, iar pe mormântul poetului458 sunt înscrise versurile:
O luptă-i viaţa: deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.
Sufletul poetului, spuneam, se surpă odată cu moartea lui

Alexandru la 29 august 1915. Inima sa lăcrimează fără mângâiere, iar
versurile pe care le mai scrie tatăl sunt lamentări ale unui om ce nu
înţelege cum de l-a putut înfrânge soarta:
Oricând ochii-i ridic

Şi-ţi văd sfântul chip, băiete
Sânge-apoi îţi văd prin plete
Şi apoi nu mai văd nimic.
Vajnicul luptător pentru dreptate şi libertatea poporului român se

simte neîndreptăţit, făcând afirmaţii cutremurătoare, pe care puţini le mai
456
Sextil Puşcariu, A murit Coşbuc. Porumbac, 15 mai 1918, în Memorii,
Bucureşti, Minerva, 1978, p. 281.
457
Nichifor Crainic, George Coşbuc, în Luceafărul, 1919, nr. 5, p. 87.
458
Mutat ulterior în vecinătatea lui Eminescu şi a lui Caragiale.
119
pot înţelege astăzi: „durerea mea e cu atât mai mare, cu cât nu mi s-a dat
prilejul ca singurul meu fiu să-l văd murind pentru libertatea celor
obijduiţi de veacuri”459.
Cântăreţ al specificului românesc, poetul ne pare propriul său
personaj. Până şi moartea sa pare a fi coborât din poeziile sale. Alunecând
în linişte din viaţă în moarte, neantizarea sa a fost mai puţin spectaculoasă
decât ivirea sa în literatură. Apariţia lui în paginile Tribunei a stârnit mai
multă vâlvă decât decesul său. „Moartea lui, nebănuită în ajun, are, în
simplitatea ei, ceva din poezia cu care a legat visurile atâtor generaţii, şi
Coşbuc s-a strecurat din lumea celor vii, trecând în lumea celor ce trăiesc
de-a pururi, cu seninătatea unui vers din Nunta Zamfirei” 460.
Timid, dorind, parcă să nu supere pe nimeni, poetul s-a retras pe
furiş din viaţă: „Muzică bolnavă pentru înmormântarea plăsmuitorului
cântecelor vioaie; muzică tragică pentru înaripatul zămlisitor al epopeei
fetelor frumoase de la ţară, al flăcăilor vânjoşi ai naturei – în ochii săi de
profet – vecinic zburdând de tinereţe şi de o vlagă fără sfârşit; muzică
stupidă pentru făuritorul stihuirilor pline de sevă nouă.
În ziua asta, cu reflexe mortuare, se îngroapă un creator. Şi se
înghesuie fecioarele cu idealul încrustat în pupilele ochilor trişti, pe
pragul cămarei, şi tot mai strident s-aude glasul preotului care cântă
cântarea de-apoi cântăreţului pământului sănătos şi al vrăjei dragostelor
ţărăneşti.
... Zice preotul din cartea îmbătrânită de ani şi de banal – şi se
umezesc ochii femeilor...
Poetul s-a sfârşit într-un după-prânz cald, duios şi potolit ca un
moşneag din baladele sale înviorate de atmosfera ţărănească.
Afară cântau iubirea şi rândunelile. Un soare nou se străduia s-
apară. O clipă, buimăciţi, oamenii se minunează de vraja Firii, în straie
nouă înţolită...
...Şi poetul primăverii moare într-o zi de primăvară.
Afară voioşie, culoare, strălucire, viaţă, în sufletul poetului
vecinic senin, întunecime şi deznădejde...
...Şi preoţii şi-au sfârşit prohodul.
Ploaia, îndărătnică, cimentează tristeţea zilei.
Lumea, obosită, urmează coşciugul...
Un poet a murit, într-o zi caldă, duioasă şi potolită.
Şi cerul nu se revoltă.
Şi viaţa, nepăsătoare urmează”461.
459
p. 152.
460
A. de Herz, A murit Coşbuc..., în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
461
I. Peltz, O înmormântare, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966, p. 237-238.
120
Moștenirea culturală
Moştenirea lăsată nouă de acest fiu al poporului şi al plaiului

transilvănean a fost privită şi cercetată din nenumărate puncte de vedere,
unele justificate, altele mai puţin, dar numai câteva veridice: „Şi mai mult
decât Iosif, m-a cucerit G. Coşbuc, despre care auzisem că unii îl numeau
badea Gheorghe, cu toate că, la data aceea, nu era deloc un ‚bade’, în
toată puterea cuvântului, căci avea abia 36 de ani. Opera lui mă cucerise
atât de mult, încât îl vedeam într-o aureolă nu numai de proroc, ci aproape
de sfânt. Mi se părea că trăiesc o clipă de fericire când puteam să am,
măcar şi pentru puţină vreme, contact cu opera lui, pe care o citeam ca pe
o recreaţie binefăcătoare între orele de învăţătură pentru bacalaureat. Nu
cutezam să mă gândesc că voi avea vreodată prilejul să-l văd pe acest om,
despre care simţeam că parcă ar fi o creatură coborâtă direct din cer”462.
În mod paradoxal, aşa cum se întâmplă în cazul multor artişti şi
oameni de geniu, este nevoie de mai multe vieţi pentru a o putea descrie şi
înţelege pe a lor.
Mărturisea poetul:
Scriu mai cu plăcere la amiazi şi seara, înainte de masă, şi mai

ales noaptea de la 10 până după miezul nopţii, şi mă odihnesc de munca
scrisului or ducându-mă la cafenea, să citesc reviste umoristice şi
varietăţi de prin gazete, or îmi caut vrun prieten glumeţ şi mă duc la vreo
berărie.
Mi-e groază de orice regularitate a timpului; nu hotărăsc
niciodată nimic înainte şi toate le las la bunul plac al momentului. Câte
două săptămâni nu scriu nimic, dar apoi câte alte două săptămâni fac
abuz de muncă. La cele din urmă trei cărţi ale Aeneidei am lucrat astă-
vară două luni de-a rândul în fiecare zi, fără excepţiune, câte 18 ceasuri.
Poeziile mele le compun cântându-le, şi am atâtea melodii în cap câte
poezii am scris. Ca să le pot cânta, or mă închid într-o odaie, or plec pe
câmp, dar mai cu voie compun când călătoresc cu trenul: stau afară pe
platforma vagonului şi acolo-mi bombănesc versurile în pace, căci
zgomotul trenului îmi covârşeşte cântecul.
Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie
pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era. Am publicat
apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.
Întâile încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu, care în
vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile ştiinţifice, şi mai
ales la matematici eram liber să urmez sau nu cursul, fiindcă n-aveam
nici o tragere de inimă spre matematici şi spre toate studiile din care e
462
Onisifor Ghibu, Amitiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca,
121
izgonită fantezia. Mai la urmă m-a încurajat d-l Ion Slavici, director al
Tribunei, care m-a adus l-a Tribuna şi mi-a dat un fel de ‚sinecură’ la
ziar ca să pot scrie versuri. De la 1884-1890 am publicat neîntrerupt
versuri în Tribuna; aceştia au fost anii cei mai roditori ai vieţii mele. La
1890 m-a adus d-l Titu Maiorescu în România şi mi-a dat o slujbă în
Ministerul Cultelor, unde am stat abia 7 luni. De altfel, dintru început am
fost curagios, căci niciodată n-am fost cu pretenţii mari că fac literatură
bună şi vrednică şi n-am nici o ambiţiune, iar de poreclita ‚opinie
publică’ şi de critici nu-mi pasă mult.
Anecdote din viaţa lor pot spune oamenii trecuţi în domeniul
istoriei, eu însă sunt prea tânăr şi-am trăit prea retras ca să mă
mândresc cu anecdote.
Născut la 8 septembrie 1866.463
Putem intui rolul său în literatura română, fără a cunoaşte nimic

despre activitatea sa de luminare a poporului nostru? Fără a-i citi
articolele şi studiile despre limba română, pe care o considera mai poetică
decât toate? Putem analiza poezia sa fără a-i cunoaşte opiniile despre
limbă şi despre creaţia populară? Citind întreaga sa operă, vom descoperi,
printre altele, şi adevăratul motiv pentru care poetul a renunţat la ideea
creării unei epopei naţionale. Opera sa este o odă închinată limbii române.
Unii cărturari pun talentul poetului pe seama inspiraţiei divine:
„Îngerul Domnului i-a pus jăraticul sacru pe buze, ca odinioară lui Isaia,
şi i-a poruncit: ‚Cântă!’ Iar el, copilul minunat al munţilor cu aier tare şi
răşină pătrunzătoare a descoperit cum izbucneşte din sufletul lui fântâna
frumuseţii şi s-a pomenit cioplind din vorbele aspre, jgheaburile subţiri
ale versurilor prin care avea să curgă cea mai sănătoasă poezie a limbii
române”464. Atitudinea poetului faţă de Poezie, de Om şi de Viaţă se
reflectă în creaţia sa. Sufletul său renaşte la fiecare vers proaspăt:
„Coşbuc nu s-a cântat: el a cântat şi ne-a cântat. Nu el s-a exprimat în
imagini rupte din natură, ci natura s-a exprimat prin alesul ei. Ecourile ce
se rostogolesc multiplicându-se în nemărginire au fost culese de auzul lui
şi glasul făpturilor tremură în armoniile strofelor sale cu extraordinare
căderi de ritm. Poezia lui este o a doua fire, însufleţită ca şi cea dintâi.
Căci ce sunt vuietele vântului, ropotele valurilor, dangătele clopotelor,
tropotele cailor, murmurele codrilor şi toată mişcarea cântătoare de care
freamătă şi răsună versurile lui? Se pare că pământul nostru, clocotitor de
vieaţă şi împodobit de culorile viguroase ale tinereţii veşnic renăscute, l-a
creiat pentru a vedea într-însul propria expresie, splendidă şi fără
moarte”465.
463
George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966, p. 1-2.
464
465
Ibidem, p. 86-87.
122
Remarcabil este şi faptul că, pe oriunde a trecut, Coşbuc a fost
influenţat de locurile respective, dar le-a marcat şi el la rândul său. Numai
marile spirite sunt capabile să exercite o asemenea influenţă. Deşi
hordouanul era un scriitor reprezentativ pentru românii de pretutindeni,
Rebreanu simţea o mai mare simpatie şi afectivitate, ce izvora de
dincoace de Carpaţi pentru poet: „Dincolo, în Ardeal, Coşbuc a fost totuşi
parcă mai iubit decât dincoace. Regionalismul sau, poate, mai exact,
patriotismul nostru local îl revendica mai insistent, desigur şi pentru că
noi aveam mai multă nevoie să ne mândrim cu el, să-l putem opune
pretenţiilor ungureşti ca pe un produs falnic şi specific al nostru, al
poporului ce-şi simţea cu atât mai dureros nedreptăţirea cu cât într-însul
clocoteau mai mari puteri creatoare”466.
Sibienii, de exemplu, îl iubeau şi îşi aduceau mereu cu drag
aminte de el. „Coşbuc e atât de strâns legat de oraşul tinereţii sale încât
fără amintirea lui, Sibiul nu poate vorbi îndestul inimilor româneşti.
Făptura lui e de altfel încă prezentă în mintea bătrânilor cari au
supravieţuit molohului morţii şi a căror nespusă plăcere a rămas şi astăzi
evocarea tânărului Coşbuc, strecurându-se în pieţele urbei la bunii şi
sfătoşii săi ţărani sau nu odată umplând cu veselia lui rustică – încăperile
speriate de tăcere şi cumpătare ale cafenelelor săseşti. Umbra lui Coşbuc
trece încă pe străzile oraşului, se opreşte la redacţia ‚Tribunii’ din Gh.
Lazăr 11 sau pe uliţa cu însuşi numele ziarului, alături de Slavici,
Barcianu, Comşa, Albini, Bechnitz, rătăceşte pe Bretterul centrului, prin
Sub Arini, prin cimitire, aşa cum obişnuia şi altădată, aşa cum ne
povestesc bătrânii.”467 Urmele sale au rămas în oraşul pe care l-a iubit atât
de mult. Ne aminteşte de poet statuia din capătul Corsoului, actualmente
amplasată în faţa Primăriei, chiar dacă de pe soclu ne priveşte gânditor,
Coşbuc în ultimii săi ani de viaţă.468
Gavril Scridon atrage cu amărăciune atenţia asupra necinstirii
memoriei poetului la Sibiu: „Oficialitatea însă ar trebui să facă ceva. Nici
o instituţie de cultură din Sibiu nu poartă numele lui Coşbuc. Pe locul
modestei căsuţe de pe strada Bisericii 11 (casa lui Popa-Necşa, unde a
locuit ‚într-o odăiţă cu două ferestre spre stradă: puţină mobilă’) se ridică
o clădire în stil modern. Schimbarea numelui străzilor, stilul aproape
identic al caselor, te conduce uşor spre altă clădire decât aceea unde a fost
466
p. 106.
467
Al. Dima, Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, Editura
Dacia Traiană, 1938, p. 5
468
„Din păcate, afară de bustul Coşbuc din centrul oraşului, nimic nu arată că pe
la Sibiu a poposit poetul năsăudean. Şi bustul din centru nu-l prezintă pe tânărul,
pe sibianul Coşbuc. Bustul aduce mai degrabă a filozof grec [idee, credem noi
preluată, de la Al Dima care foloseşte, în aceeaşi privinţă, termenul socratic;
n.ns]; îţi aminteşte de înţelepţii satelor, de sfetnicul din Moartea lui Fulger.”
(Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe istorice şi
Filologice, 1957, p. 57).
123
redacţia Tribunei; nici un semn nu arată că în acea clădire şi-a trăit epoca
de glorie unul din cele mai importante periodice româneşti. Uitare şi
nepăsare. Sub-Arinii aşteaptă o statuie a lui Coşbuc. Clădirea Tribunei o
placă comemorativă.
Memoria lui Coşbuc merită o mai dreaptă cinstire din partea
acelora care cârmuiesc astăzi viaţa bătrânului oraş ardelean” 469. Redacţia
Tribunei se află astăzi pe strada George Coşbuc.
În privinţa bustului de la Sibiu470, Al. Dima precizează că este
creaţia în bronz a sculptorului Medrea şi constituie o donaţie către urbe a
„asociaţiunii locale ‚Acţiunea Românească’”.471 Corneliu Medrea472 a
ridicat şi bustul ce se află la Năsăud, pentru realizarea căruia poetul a
venit personal în 1914 de la Bucureşti pentru a rezolva problema plăţii
artistului. Atunci are loc episodul cu jandarmii, povestit de Virgil
Şotropa.473 În Carnetul A, păstat la Biblioteca Academiei, sunt trecute, de
către Coşbuc, calculele privind banii daţi lui Medrea. Năsăudenii
donaseră 2020 de lei în urma răspândirii, prin colectori, a unor liste de
colectă pentru realizarea bustului474, care specificau475:
469
470
Dezvelit în iulie 1933, pe un postament din piatră cioplită, este identic cu cel
păstrat la Casa memorială din Hordou (care a fost pângărit de hortişti, gest despre
care vorbeşte I. Panzachi în Mustrarea lui Coşbuc, în Transilvania, 1943, p. 159)
şi cel din faţa colegiului „George Coşbuc” din Năsăud.
471
„O asociaţie locală – ‚Acţiunea Românească’ – a săvârşit această cristalizare a
năzuinţelor sibiene dăruind urbei bustul lui George Coşbuc închegat – prin
măiestria sculptorului Medrea – în liniile sobre şi înţelepte ale unei bătrâneţi
socratice. Nu este de sigur chipul răscolitoarei şi veselei tinereţi pe care poetul a
trăit-o între 20 şi 23 de ani în redacţiunea ‚Tribunei’ sibiene”. E numai
maturitatea a cărei linişte şi stăpânire nu s-a putut desprinde totuşi decât din
clocotul tumultos al acelei năvalnice vârste.” (Al. Dima, Cei mai rodnici ani ai
vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, 1938, p. 38).
472
Corneliu Medrea, născut la Miercurea Sibiului, la 9 martie 1889, a fost ales
membru corespondent al Academiei Române şi Artist al Poporului. Dând dovadă
de un excepţional simţ al monumentalului şi plasticităţii, artistul a realizat
numeroase opere renumite, printre care şi bustul lui Octavian Goga, amplasat la
Liceul cu acelaşi nume din Sibiu. Corneliu Medrea s-a stins la 25 iulie 1964, la
Bucureşti.
473
Virgil Şotropa, Amintiri, în Arhiva someşeană, 1926, nr. 5, p. 53.
474
„Profesorii liceului din Năsăud hotărâră încă din iarna trecută [1921 n.n.], ca
în 4 Octomvrie c. să se serbeze cu solemnitate cuviincioasă desvelirea bustului lui
Coşbuc, lucrat de sculptorul Medrea. Se publicase concurs pentru scrierea şi
armonizarea unei ode festive de cântat cu acest prilej; societatea scriitorilor
români îşi anunţase participarea; cu un cuvânt, năsăudenii se găteau să dea toată
cinstea memoriei celui mai mare bărbat ieşit din mijlocul lor. Dar afurisita Vale a
caselor, inundând în Iunie Năsăudul, a tras dungă peste toate proiectele frumoase,
şi astfel serbarea a trebuit să fie amânată pentru zile mai bune.” (Virgil Şotropa,
Amintiri şi impresii, în Transilvania, 1923, nr. 4, aprilie, p. 155.)
124
Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român.
Despărţământul Năsăud.
Nr. 40/1914
D.N.A.
Stimate Domnule!
După cum poate Vă este cunoscut, în vara anului curent

„Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român” îşi va ţinea
adunarea sa generală în Năsăud, sediul fostei graniţe militare şi focar
cultural românesc în nordul Ardealului.
În şirul festivităţilor, ce se vor aranja cu aceea ocaziune,
comitetul despărţământului Năsăud al „Asociaţiunei” a crezut să
proiecteze şi dezvelirea unui bust de bronz care se va ridica în cinstea şi
spre sărbătorirea celui mai mare fiu al acestui ţinut, a distinsului nostru
poet
GEORGE COŞBUC
Fost elev al gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, şi care bust se

va aşeza în aula acestui gimnaziu.
Nu voim să motivăm mai îndeaproape hotărârea noastră, ci
crezând, că şi D-Voastră simţiţi ca şi noi îndemnul intern de a concretiza
în această formă sentimentul nostru de admiraţiune şi respect faţă de
ilustrul poet, Vă rog să binevoiţi a Vă da obolul D-Voastră spre scopul
indicat mai sus, făcând totodată o propagandă întinsă şi în cercul
prietenilor şi cunoscuţilor D-Voastră în scopul acesta.
Folosim această ocaziune ca să Vă aducem spre plăcuta
cunoştinţă, că pentru comandarea şi executarea cât mai grabnică a
bustului s-au şi făcut paşii necesari.
Listele de subscripţie dimpreună cu sumele colectate Vă rugăm a
le trimite până cel mult în 1 Iunie st. N. 1914 la adresa: Emil Tişca,
Naszod.
Din încredinţarea comitetului despărţământului
Năsăud al „Asociaţiunei”.
Năsăud, 5 Aprilie 1914.
Ioan Păcurariu m.p. Emil Tişca

prezident secretar
475
Fondul păstrat la Casa memorială „George Coşbuc”.
125
Am reprodus textul în întregime pentru a evita confuziile. Este
posibil ca Dima să se fi referit la „Acţiunea Românească”, organizație de
extremă dreapta, antisemită, destul de activă în anii `20476. La 1 noiembrie
1924 apare primul număr al revistei477 cu același nume, care va promova
ideile acestei mișcări (incluzând un amagiu adus lui Ioan Moța). Revista
apare bilunar, la București, avându-i ca redactor responsabil pe Valeriu
Pop și secretar de redacție pe Ioan Istrate. Se va numi ulterior România
întregită, apoi Înfrățirea Românească și apare până în 1931, cu alți
redactori. Nu am aflat dovezi cu privire la implicarea acestei organizații
în ridicarea bustului de la Sibiu. Este posibil să fie vorba tot despre
ASTRA, a cărei formula prescurtată, „Asociaţiunea Românească”, era
răspândită. Nu excludem, așadar, o posibilă confuzie.
Pisanii şi plăci comemorative nu găsim, într-adevăr, nici astăzi, la
60 de ani de la mâhnirea lui Scridon. În Sub Arini se mai relaxează astăzi
doar Eminescu, privind la Albă ca Zăpada ieşită în parc cu cei şapte pitici,
toţi mâzgăliţi şi cu nasurile sparte, semne ale bucuriei copiilor de a-i
vedea.
Din perioada sibiană a lui Coşbuc s-au păstrat două fotografii,
ştiut fiind faptul că, din timiditate şi modestie, poetul se lăsa foarte greu
fotografiat. Una îl înfăţişează pe poet alături de Albini şi de colegul lor,
Tordăşianu, iar a doua ni-l prezintă împreună cu Albini, Duică şi M.
Pârvu. Ambele îl înfăţişează pe tânărul însetat de cultură ce se afla în
căutarea izvorului de apă vie al literaturii române. „Coşbuc avea atunci
vreo douăzeci de ani. Statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, barba
care creştea nesupărată de bărbier, mustăcioara ce sta cum îi plăcea, faţă
destul de palidă, ochii însă, ochii erau de poet! Mari, scânteietori şi d-o
bunătate şi veselie de copil”478. Ochii săi veseli trădează optimismul
acestui proaspăt slujitor la altarul Poeziei, care afirma: „- Două lucruri
îmi impun pe lumea asta: inteligenţa şi bunătatea”479. Optimismul său,
mai ales în această perioadă a vieţii, este lesne de explicat: „Acordul
deplin cu lumea în care a trăit, aceasta a fost condiţia esenţială a
optimismului, a sănătăţii şi echilibrului său sufletesc din anii petrecuţi la
Sibiu. La Tribuna, Coşbuc nu a găsit împrejurări vrăjmaşe cu care să fie
nevoit să lupte şi să se definească pe sine prin tragice eforturi, aşa cum
avea să se întâmple mai târziu; ideologia tribunistă a înlăturat obstacolele
care-i stânjeneau dezvoltarea, a făcut să rodească mai repede ceea ce de
476
A se vedea Radu Sorin, The political group of right extreme „Acțiunea
Românească”, in Apulum, nr. 34, 1997, p. 599-609.
477
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/actiunearomaneasca/1924-
1925/actiunearomaneasca/BCUCLUJ_FP_279052_1924_001_001.pdf. Accesat
la data 12.08.2016.
478
479
V. Cioflec, La „Badea George”, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
126
mult încolţise în sufletul poetului. Peste câţiva ani indiferenţa unui anume
public cultivat din România avea să-i producă lui Coşbuc zguduiri
dureroase; acum el păşea cu încredere înainte pe drumul creaţiei sale,
primea elogiile tuturora ca un lucru firesc: nici nu-şi putea închipui că
poate fi altfel, atâta vreme cât scria pentru popor şi exprima năzuinţele
adânci ale poporului”480. Acest optimism „nu este altceva decât sănătatea,
decât seninul şi armonia sufletului său. Această sănătate şi această
armonie sufletească apar în chip splendid şi în arta sa, în perfecţia, liberă
şi nesilită, a versului său luminos”481. Această linişte şi împăcare
sufletească este resimţită în atitudinea şi creaţia coşbuciană din această
perioadă. Când, în 1897, răspunde la o anchetă ce se iniţiase printre
scriitori asupra muncii lor, Coşbuc socoteşte anii sibieni ca fiind „cei mai
roditori ai vieţii mele”482.
După părerea lui Jacob Popper, poetul nu s-a format complet în
perioada sibiană, nu „a cucerit deci totul”483, demonstrând acest fapt prin
unele neajunsuri, în special în domeniul lexical, prezente majoritatea în
variantele iniţiale ale Nunţii Zamfirei. De-a lungul acestor ani, chiar şi
puţini la număr, poetul dă dovadă de o neîncetată perfecţionare
lingvistică, asupra căreia vom insista îndelung atunci când vom analiza
mijloacele de expresie care îl caracterizează pe Coşbuc şi când vom
urmări evoluţia sa în plan lingvistic şi expresiv de la o etapă la alta. Cu
timpul, poetul avea să devină un model, iar cunoştinţele sale în materie de
limbă erau recunoscute de către toţi: „Cel ce vrea să se dumirească asupra
formelor gramaticale ale limbii române are să cetească cu toată luarea-
aminte poeziile lui Gheorghe Coşbuc. Poeziile lui Gheorghe Coşbuc are
să le cetească cel ce ţine să ştie cum se aleg, se-ntrebuinţează şi se aşează
vorbele-n româneşte. Tot poeziile lui are să le citească cel ce vrea să se
dumirească asupra prozodiei, asupra rimării şi-n ceea ce priveşte stilul şi
compoziţiunea, arta poetică, în genere”484.
Ţinând seama de situaţia în care se afla limba română în
Transilvania şi comparând limba lui Coşbuc cu cea a celorlalţi scriitori
transilvăneni, nu putem să nu recunoaştem valoarea sa. Budai–Deleanu
renunţase la elogierea în versuri a faptelor unui erou deoarece „limba
noastră încă nu-i de ajuns lucrată şi dreasă spre acel fel de izvodituri” 485.
Referindu-se la poporul român, Budai–Deleanu îi deplânge eroismul
înmormântat de străini şi concluziona amar că sclavii nu pot înţelege
faptele eroice486. Adunându-şi vlaga într-un singur trup, neamul românesc
480
Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 64-65.
481
G. Ibrăileanu,Cei morţi, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura
482
În Foaia pentru toţi, 1897, nr. 23, 28 mai.
483
484
Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Minerva, 1983, p. 147.
485
Ioan Budai – Deleanu, în Buciumul român, I, 1875, p. 542.
486
Apud Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 68.
127
încerca, timid, să dovedească, chiar dacă târziu, că el nu se numără printre
sclavi, ci printre îngăduitori.
Dragostea şi aprecierea de care se bucura la Sibiu, îi trezeşte lui
Coșbuc conştiinţa valorii sale. La scurt timp îi scrie tatălui său că „lumea
toată din Ungaria şi Ardeal mă cunosc pe mine ca cel mai tânăr dar mai
bun poet din Ardeal”487, după care, înspăimântat de ceea ce singur
scrisese, revine cu binecunoscuta-i modestie „(adică mă voi face, până
acum numai am început bine)”. Perioada pe care a petrecut-o poetul la
Sibiu, recunoaşte el însuşi, a fost cea mai rodnică din viaţa şi activitatea
sa. De aceste vremuri poetul îşi va aduce mereu aminte, cu plăcere şi se
va întoarce de câte ori va avea ocazia. Sentimentele calde exprimate la
adresa acelor ani nu puteau fi altfel ţinând seama că ele sunt datorate
nostalgiei după un oraş în care s-a simţit mai bine ca oriunde, într-un loc
în care era iubit de oameni, aclamat şi aplaudat pe stradă.
Influenţa pe care o au colegii de redacţie de la Tribuna este
decisivă488, aici intră Coşbuc în contact cu activitatea jurnalistică şi
redacţională. Acum aprofundează tânărul poet tehnicile literare,
problemele de limbă literară şi stil. Devine creator de idile, „în sensul în
care n-a avut o experienţă precursoare şi a fost stimulat, ca idee [...] de un
modest poet elveţian489 de limbă germană.”490 Tot din această perioadă
datează şi poezia sa anacreontică. Acum se formează concepţiile lui
Coşbuc despre artă şi literatură.
Anii năsăudeni puseseră bazele cunoştinţelor generale ale
tânărului, care „Cu faţa palidă, ochii expresivi şi zâmbetul melancolic
trăda încă de atunci pe poetul adânc gânditor pe care aproape întotdeauna
îl vedeai şi îl găseai sau notând, sau cetind scriitori vechi şi noi” 491. Nu
este, bineînţeles, lipsit de interes faptul că primii săi dascăli au fost Ion
Goriţă, de la care aude snoava cu filozofii şi plugarul şi Tănăsucă
Mocodean, cântăreţul de la Biserică, cel care îl învaţă să citească şi îl
duce la şcoală în spinare. În 1873 îl aflăm la şcoala din Salva, de unde
este transferat în primul an la şcoala de 3 ani din Telciu. Aici locuieşte la
mătuşa sa, Fica Ionaşcu, de la al cărei soţ, învăţătorul Ioan Ionaşcu 492,
învaţă foarte bine germana. Clasa a patra şi liceul îl găsesc la Năsăud,
fiind găzduit de Teodor Rotari, a cărui bibliotecă a jucat rolul important
pe care îl cunoaştem deja. „Credem, aşadar, că nu greşim prea mult,
487
G. Mohanu, Din corespondenţa lui Coşbuc cu familia, în Tribuna Ardealului,
1941, nr. 172, 19 aprilie.
488
A se vedea şi Ilie Moise, Folcloristica sibiană, Sibiu, Editura Imago, 1999, p.
68-70.
489
Salis-Seewis.
490
Gavril Scridon, George Coşbuc, în Istoria literaturii române, vol. III,
Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 765.
491
Virgil Şotropa, Amintiri, în Arhiva Someşană, 1926, nr. 5 .
492
Probabil acelaşi cu care va avea fratele poetului, Aurel, „val cu moara” (a se
vedea p. 111).
128
afirmând că epoca năsăudeană reprezintă momentul cel mai important din
formaţia spirituală a poetului. În această perioadă, când sufletele tinere
sunt mai receptive la ideile mari şi generoase, poetul a primit o temeinică
instrucţie ştiinţifică şi o aleasă educaţie patriotică, bazată pe câteva idei
fundamentale, ce au devenit ulterior, prin repetate confruntări de opinii la
Cluj, Sibiu şi Bucureşti, liniile directoare ale întregii sale vieţi şi
activităţi”493.
Aici, la Năsăud, are o activitate memorabilă la Virtus Romana
Rediviva şi colaborează, aşa cum am arătat, la revista manuscris a
Societăţii, Musa Someşană. Datorită lui N. Drăganu, care a copiat câteva
dintre creaţiile din acea vreme, ne putem face o imagine asupra talentului
începătorului într-ale Poeziei:Românaş, copil de brav,
Lasă casă, lasă munte,

Vino, luptă, sari în frunte,
Să fii liber, nu tot sclav!
La 9 martie 1884 în şedinţa Societăţii, Coşbuc citeşte Tablou de

seară, o primă formă care, în urma cizelării resurselor creative ale
poetului, va conduce la memorabila Noapte de vară:
Blândă rază Orizontul se polee,

Lucitoare Căci îi place
Schinteiază Ca să-şi scalde
Şi-o coloare În a sării
Purpurie Zâmbiri calde
Se aruncă Mândra-i frunte.
Pe câmpie Sus pe piscul
Şi pe luncă! Unui munte
Ce roşeaţă! Arde discul
Ce linişte, Solar. Dulce
Ce măreaţă El se gată
Privelişte! – Să se culce –
Totul pare Şi de-odată
În natură El sfinţeşte
Că tresare Şi-n tot locul
Şi murmură Se lăţeşte
Imnuri sfinte O tăcere
Rugi duioase Mult dorită:
Prin cuvinte Şoapta piere
Maiestoase Adormită.
Cătră tronul Colo-n vale
Ce nu piere! La izvoare
493
Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, Editura Minerva,
1971, p. 50.
129
Lângă cale – Şi se curmă în
O fetişoară Linişte
Flori adună. Mult frumoasa
Geme câmpul Privelişte,
Şi răsună, Căci se lasă
Căci e timpul Tristă noapte
Să se-ntoarne Şi-amuţeşte
Muncitorii Orice şoapte,
De la coarne. Totul tace
Pe cer norii Ca mormântul;
Pier. În juguri Doarme-n pace
Boii pasă Chiar şi vântul,
Trăgând pluguri Chiar şi unda
Cătră casă; Fără ştire
Iar copiii În profundă
Ce-i alungă Liniştire.
Pe-a câmpiii Chiar divina
Zare lungă Cântăreaţă,
Fug şi cântă Ce suspină
Râd şi saltă. Cu blândeaţă
Iar de partea Grea şi multă
Ceealaltă Nu prelude. –
Pe răzvorul Dar ascultă!
Ce-nfloreşte – Ce s-aude?
Vânătorul Doar e vântul
Se iveşte. Cu-al său şuer?
Deja moare Ba, e cântul
Cel din urmă Unui fluer!
Raz de soare
Încă din acest timp, tânărul se dovedeşte a fi foarte sensibil la frumos

şi lasă să se întrevadă talentul său: „În anul 1884 era Gheorghe Coşbuc
elev de clasa VIII-a a liceului nostru din Năsăud. Cu faţa palidă, ochii
expresivi şi zâmbetul melancolic, trăda încă de atunci pe poetul adânc
gânditor pe care aproape întotdeauna îl vedeai şi îl găseai sau notând, sau
cetind scriitori vechi şi noi. Eram adesea împreună, căci îi plăcea să
asculte când cântam la vioară. N-avea voce deosebită şi nici auz muzical
prea dezvoltat, cu toate acestea simţea atracţie spre tot ce este armonios;
dovadă limpede că era fire poetică”494.
De o erudiţie incontestabilă, poetul pornea pe drumul Creaţiei, aşa
cum s-a văzut, cu baze teoretice şi practice solide: „Cu bogăţia aceea de
cunoştinţe enciclopedice, universale, de folclor, de botanică, cu feluritele
învăţături scoase din deprinderea limbilor vechi şi a celor mai nouă – şi
mai ales din vasta culegere a tuturor mitologiilor, cu-o fermecătoare şi
494
Virgil Şotropa, Amintiri, în Arhiva Someşană, 1926, nr. 5.
130
neşteptată apropiere glumeaţă, badea este o comoară nesecată, el, care îţi
face impresia că trece pe lângă lucruri fără să le bage în seamă, are o
putere de reţinere uimitoare a celor mai mici amănunte, o fantezie de
improvizare pe care ne-a mărturisit-o singur”495.
Cei care l-au cunoscut în acea vreme îşi aduc cu drag aminte de
el: „În Coşbuc, ca băiat, nu era nici un gram de mândrie, era simplu,
sincer, era în el un nobil sentiment de demnitate şi fineţă. Ţinea foarte
mult la omenie şi încunjura societatea copiilor răi”496.
Portretul poetului este uşor de reconstituit. Aşa a rămas Coşbuc
toată viaţa: „De felul său era însă potolit, străin de orice orgoliu, părându-
mi reprezentantul tipic al bunului-simţ şi al omeniei plugarului grănicer.
Frazele lui simple nu străluceau, dar exprimau adevărul.
Niciodată nu exagera, fanfaronada, sfătoşenia sau mahalagismul îi erau cu
totul străine. Nu l-am auzit spunând vorbe obscure sau înjurând. Toată
fiinţa lui întruchipa cuviinţa ţărănească ardeleană, şi sunt convins că nici
un alt mare scriitor n-a cunoscut, preţuit şi iubit mai mult decât dânsul
poporul românesc, ale cărui virtuţi alcătuiau fondul de aur al marelui său
suflet”497.
V. Cioflec găseşte şi el nimerit să se refere la caracterul frumos al
poetului: „Dacă bogata-i operă o va lăuda un om luminat şi de ispravă,
ceştialalţi, între noi, să spunem despre badea cel îmbelşugat la sfat, de
firea lui aşezată românească, aşa cum e el: bun şi voios cum îl cunosc toţi
preoţii săraci şi chiaburii, şi toţi acei inimoşi dascăli şi notăraşi de prin
satele româneşti cu cari a stat el atâtea ori de poveşti, supt copacii înfloriţi
pe prispă, la un păhar de vin, în desele călătorii prin toate ţinuturile Ţării
Româneşti”498. De altfel, din amintirile lui Cioflec reies sfiala, timiditatea,
spiritul de glumă, copilăroşenia, dar şi „Distinsa camaraderie, aristocrata
lipsă de pretenţie cu care ne vorbea, glasul acela blajin şi pretinos, uşoara
legănare a cuvintelor, care nu se poate nici imita, nici asemui, ni l-a făcut
scump pentru totdeauna”499.
Clujului şi studenţiei Coşbuc îi datorează fascinaţia pentru
creaţiile populare şi influenţa acestora asupra artei sale literare. În anii de
studenţie crește interesul lui Coşbuc pentru folclor. Unul dintre profesorii
facultăţii, Grigore Silaşi, admirator fanatic al creaţiei populare, reuşea să
transmită auditorilor cursului său interesul pentru domeniul folclorului.
495
496
Leon Scridon, Notiţe bibliografice. Amintiri din viaţa de elev a lui George
Coşbuc, în Gazeta Bistriţii VI, 1926, nr.12, 15 iunie, („Număr festiv închinat
memoriei poetului George Coşbuc”), p. 6-8.
497
A. P. Bănuţ, Gheorghe Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
498
499
Ibidem, p. 117.
131
Mobilizat de prelegerile profesorului şi, probabil, de îndemnuri personale,
directe, pe care acesta i le va fi adresat, Coşbuc a început, entuziast, să
îmbrace în versuri basmele şi anecdotele auzite, fie la Hordou, Telci şi
Năsăud, fie în satele pe care le cutreiera, ca student, în scopul adunării de
producţii populare500.
În consecinţă, autorul îşi publică poeziile în Amicul familiei şi
Cărţile săteanului român, ale lui Ion Pop Reteganul, pentru ca, în final, să
se adreseze Tribunei.
Temele folclorice şi poeziile de inspiraţie populară nu aveau să
dispară nici după ce poetul trece Carpaţii şi se mută în Capitala României.
„Rural prin obârşii, maniere şi stil personal de viaţă, chiar şi atunci când
devine de fapt un citadin, trăind ani de-a rândul în capitală, Coşbuc se
prezintă fără nici o emfază, degajat şi spontan, inspirând un constant
respect mai cu seamă prin rectitudinea (s.n.) ţinutei sale. De o rară
discreţie în relaţiile cu semenii, el atestă o nobleţe interioară ce impune în
juru-i o atmosferă de puritate morală care impresiona: ‚Nu ştia să
bârfească sau să calomnieze, dispreţuia pe cei care încercau să introducă
cancanul şi mahalagismul în convorbirile care se încingeau’. Vorbele îi
erau ‚măsurate’, răspunsurile ‚scurte şi precise’, şi această caracteristică a
sa explică omul”501.
În Capitală, poetul continuă să cerceteze folclorul românesc şi să se
inspire din creaţiile populare româneşti: „Gândul lui e în permanenţă
preocupat de mijloacele pentru studierea lui [folclorului]. După ce, în
tinereţe, a exploatat folclorul ca sursă de inspiraţie pentru propria sa
creaţie, la vârsta maturităţii începe să-l studieze, cu o pasiune şi un interes
neîntâlnite la altul în epocă, mergând până la încercarea de a dori să afle
un sistem coerent în alcătuirea vieţii spirituale a poporului”502.
Toţi criticii şi comentatorii corecţi ai operei coşbuciene sunt de acord
că poezia sa derivă din adâncurile sufletului românesc, motiv pentru care
este îndrăgit mai mult decât alţi confraţi ai săi: „M-am gândit să vorbesc
puţin despre ‚badea George’ în primul rând fiindcă, dintre toţi poeţii
noştri, el e cea mai pură şi mai reprezentativă expresie a sufletului
românesc, dar şi – să mărturisesc – pentru că mie, în special, mi-e cel mai
drag”503.
Despre acest suflet al poporului român vorbea oricui era dispus să
îl asculte. Petrecea ore şi nopţi întregi uimindu-şi ascultătorii cu
neasemuitele cunoştinţe de care dădea dovadă în privinţa etnologiei şi
folclorului românesc, pe care le împletea cu lecturile din literatura
500
Dumitru Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tinertului, 1966, p. 14-15.
501
502
1971, p. 46.
503
p. 82.
132
sanscrită. „Avea un entuziasm tineresc, pe care ţi-l comunica numaidecât.
Cu glas vibrând de convingere mi-a vorbit toată noaptea de literatura
sanscrită şi de sufletul poporului român. Cunoştea o mulţime de legende
şi îi părea rău că nu posedă bine această limbă, ca să scrie în original. Mă
asigura că este de-o muzicalitate extraordinară. Din buzunar a scos texte
sanscrite, lăudând până şi desenul literelor.
Era un mare pasionat al trecutului, unde îi plăcea să se refugieze,
probabil ca să uite anumite neplăceri ale prezentului. Cred că acest
sentiment l-a îndemnat să traducă şi Divina Comedie a lui Dante. (...)
Considera sufletul poporului român de pretutindeni ca cel mai
bogat în material poetic. Ţăranul ardelean, pe acea vreme, era sub
stăpânire străină. El nu făcea nicio deosebire între soarta acestuia şi cel
din regat: îi iubea pe amândoi deopotrivă. De pe atunci îmi spunea că
unirea se va face neapărat, impusă ca o necesitate organică poporuui
nostru. De altfel, el însuşi era prototipul ţăranului român: blajin, drept,
iertător; nu ştiu de ce, de la prima vedere, eram siliţi toţi de a-i spune
badea Gheorghe, aşa cum îl numeau toţi ţăranii din Ardeal”504.
Talentul şi modul prin care ştia să se facă, fără efort, îndrăgit,
determină pe cei care l-au cunoscut să îl descrie drept un bărbat înalt.
Ridicându-se în privirile semenilor săi prin calităţile sale, Coşbuc
impresionează plăcut: „Înalt, uscăţiv, tânăr, ne priveşte cu o reală
blândeţă. Un moment parcă ar sta la gânduri: încurcat oarecum, îşi pleacă
ochii. După această scurtă nehotărâre, păşeşte rar, aşezat – ne întinde
mâna, când dreapta, când pe cea stângă”505. Şovăielnic, stângaci, stingher,
poetul încearcă mereu să se poarte în aşa fel încât să nu deranjeze pe
nimeni. Jovial şi de o bună dispoziţie neprefăcută încearcă să îşi apropie
chiar şi oaspeţii de la ore târzii, prin glume copilăreşti: „Ce să caute atâţia
logofeţi la mine, acuma noaptea? Ce-i porunca? E vreun război? Vin
tătarii? Se-nsoară careva? Ori şi-a luat careva ţilindru, şi vrea să afle cum
îi stă?”506. Nimeni nu pomeneşte vreo vorbă răutăcioasă adresată cuiva de
Coşbuc. Nu are răbufniri violente, nu admonestează, nu înjură, nu
ponegreşte. Convins că pe faţa pământului şi în literatură au loc toţi cei
care doresc să ocupe un loc, poetul nu invectivează şi nu împiedică
dezvoltarea tinerelor talente. Modestia îl ascundea privirilor neiniţiaţilor
şi îl făcea nevăzut grăbiţilor trecători din Capitală: „Un bărbat înalt,
uscăţiv, figură leită de grănicer năsăudean. Purta un costum cenuşiu, în
cap avea o pălărie cafenie cu gardine largi. Obrazul lungăreţ şi palid părea
al unui om bolnav şi obosit. Sub fruntea largă luceau doi ochi căprui plini
de melancolie. După îmbrăcămintea simplă şi înfăţişarea lui, ce n-avea
nimic deosebit ce ţi-ar fi putut atrage atenţia, un om ca oricare altul, în
care n-ai fi bănuit pe rafinatul artist şi cu atât mai puţin pe marele poet, pe
504
C. Ardeleanu, „Badea Gheorghe”, în Coşbuc văzut de contemporani,
505
Ibidem, p. 116-117.
506
Ibidem, p. 117.
133
care-l citisem şi recitisem cu entuziasm şi-o nespusă admiraţie. L-ai fi
crezut un cetăţean obişnuit, un meseriaş mai de seamă sau, cel mult, un
funcţionar de mâna a doua”507.
Doar atunci când discuţiile apucau pe latura socială sau literară,
se înflăcăra şi tăcutul Coşbuc, acoperit până atunci de verva lui Caragiale
sau a lui Cincinat Pavelescu. „Coşbuc era un clasic taciturn. Sutele de
vieţi omeneşti ce trăiau intens în cochilia tainică a sufletului, tumultul ce
colcăia în psihicul artistului le ascundea ochiului străin perfecta linişte
exterioară a poetului”508.
Lipsit de causticitatea prietenului său Caragiale, poetul este
prezentat de către toţi cei care l-au cunoscut drept un personaj stingher la
seratele de salon. Acolo, tânărul jovial obişnuit cu petrecerile câmpeneşti,
nu se simte în largul său: „Glumele lui Coşbuc n-aveau sare atică, nici
vervă scânteietoare, ele îşi aveau rădăcina în folclorul nostru. Absolut
străin de mentalitatea uşurică a ironismului locvace, spiritele lui Coşbuc
nu vizau pe vrunul dintre ascultătorii săi, erau fără adresă, şi, o dată
spuse, se pierdeau fără ecou.
Între oameni străini, sau dacă mediul nu-i convenea, era de o mare
rezervă, iar când se simţea ispitit sau sondat clandestin, sufletul lui se
închidea, cum îşi împătură anumite flori umbreluţa corolei când coboară
răcoarea înserării. În astfel de cazuri, conversaţia lui se reducea la formele
banale ale strictului necesar”509.
Trăsăturile sale, caracterul şi felul său de a fi rămâneau întipărite
adânc în sufletul şi memoria celor ce aveau bucuria de a-l cunoaşte:
„Amintirea ce mi-a rămas despre înfăţişarea poetului este a unui om de
statură mijlocie, cu fruntea lată, îmbătrânit înainte de vreme, gânditor,
cercetător, cu ochi limpezi, blajini, modest, cu mişcări liniştite, cu mers
măsurat şi mai mult încet, cu voce caldă şi domoală, care păstra adesea
mult timp tăcerea, dar fiind fermecător când povestea, care-ţi impunea
respect şi în acelaşi timp te atrăgea ca un prieten, cu suflet bun şi milos, a
cărui bunătate a fost nu o dată exploatată, cum ne spunea buna lui
soţie”510.
Unii comentatori au pus tăcerea şi rezervele lui Coşbuc când se
afla în public pe seama „ţărăniei” sale, a provincialismului care îl făcea să
se simtă inferior feţelor simandicoase în preajma cărora se afla. Noi
considerăm ca adevărat motiv acel bun-simţ şi modestia de care vorbesc
toţi cei care l-au cunoscut sau l-au văzut chiar şi o singură dată: „Poetul
era calm şi de o excesivă modestie. Vorbele îi erau măsurate.
Răspunsurile scurte şi precise. Despre operele lui nu vorbea decât întrebat
507
508
Ibidem, p. 146.
509
Ibidem, p. 146.
510
Leon Bancu, Amintiri despre Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
134
şi nu l-am auzit să folosească vrun comparativ favorabil scrisului său sau
să-l critice pe vrun confrate. Nu ridica tonul decât când era vorba despre
limba românească, gramatică, sintaxă, bogăţia locuţiunilor noastre, despre
poezia populară sau minunatul nostru folclor, legendele, basmele,
anecdotele poporului, din care publicase destule în ‚Biblioteca poporală a
Tribunei’ din Sibiu, inspirându-se în permanenţă din izvorul popular, cel
limpede şi nesecat”511. Fără excepţie cunoscuţii săi îl descriu ca pe un om
de o sensibilitate, timiditate şi modestie neobişnuite. Coşbuc afirmase
cândva: „- Nu-i de ajuns ca, cu-o singură împunsătură de pumnal, să
străpungi dintr-odată trei ducaţi de aur. Cap avem cu toţii; inimile ne
lipsesc!”512. Şi toate acestea în condiţiile în care poetul era conştient de
valoarea sa. Singurul motiv de apreciere de care se considera demn era
fiul său, Alexandru, pe care îl lăuda apropiaţilor săi: „Am să-l aduc odată
la Braşov, să-l cunoşti. Nu ştiu însă când se va învoi să piardă o zi, pentru
că e de o hărnicie statornică, nepotrivită pentru tinereţea lui. Dumneata
nu-ţi poţi da seama ce băiat am. Frumos, modest, foarte talentat, citeşte
cărţi în câteva limbi, ştie literatură, artă, mai ales istorie, e de pe-acuma
istoric format, are să-l întreacă pe Iorga! Învaţă mereu, are să fie un om
din cei mai de seamă. Nu m-am mândrit în viaţa mea cu nimic, dar de
copilul ăsta sunt mândru şi-ţi spun că mi-e drag ca lumina ochilor. Oi fi
eu cineva, dar Alexandru mă va întrece”513. Crescut în spiritul iubirii de
neam, Alexandru, în vârstă de numai şase ani, îi emoţiona până la lacrimi
pe oaspeţii tatălui său, cântând la vioară Deşteaptă-te, române!”514.
Imaginea timidului poet, cu frunte lată şi ochi scânteietori revine
la nesfârşit în paginile comentatorilor săi: „Faţa lui era încondeiată cu
trăsături viguros semnificative. Bătea la ochi fruntea înaltă senină, boltită:
scaun larg, deplin încăpător pentru sălăşluirea lumii lui bogate de gânduri
şi închipuiri. Ochii lui, plini de blândeţe şi clipitori, scânteiau de
inteligenţă fină şi ironie inofensivă. Nările-i dilatate păreau că veşnic
aspiră şi ard după bunuri nălucite. Buzele moi, prelungiri şi pline vesteau
nesfârşita-i bunătate şi dragoste pentru viaţă şi oameni, comunicativitate
caldă din grai a unui suflet încrezător şi expansiv, nebiruit de adversităţile
soartei, ca şi sufletul poporului din care făcea parte”515.
Evocând simplitatea vieţii pe care o ducea poetul, contemporanii
îl vedeau ca pe un poet de o categorie aparte: „Departe de viaţa
511
512
513
514
515
George Murnu, George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
135
zgomotoasă care înconjoară pe cei de seama lui, de o timiditate şi o
sfiiciune care caracterizează geniile nepăsătoare de ceea ce se spune în
jurul lor şi în urma lor, Coşbuc, făcând o notă disonantă în corul
scriitorilor români din ultimele generaţii, ne apare şi va rămâne în mintea
noastră, totdeauna, iluminat de o glorie pe care n-a provocat-o decât opera
uriaşă a celui mai înţelept şi învăţat reprezentant al scrisului românesc din
ultima vreme”516. Evitând întâlnirile simandicoase, trăind retras şi ascuns
privirilor iscoditoare ale curioşilor, Coşbuc îşi clădea în linişte opera
visând la munţii şi izvoarele pe care le lăsase în urmă. „Fiindcă a fost un
singuratec, n-a făcut şcoală. A făcut, însă, mai mult: a răsturnat şcolile.
Era atât de personal, încât imitatorii nu-l puteau apropia. Cel mult forma
puteau s-o nemerească. Poezia lui, însă, e poezia sufletului, izvorâtă din
suflet şi vibrând în suflete [s.n.]. Şi aceasta nu se poate contraface.
Fiindcă a fost ţăran, a introdus poezia sufletului ţărănesc în
literatura noastră. Tot ‚ţărănismul’ din urmă l-a stârnit Coşbuc, desigur
fără să vrea. El a descoperit frumuseţea, frăgezimea, puterea veşnic vie a
ţăranului. A turnat-o în forme ademenitoare. A întors privirile spre
pământul românesc. Şi din pământul acesta a răsărit un suflet nou...
[s.n.]”517.
Deşi nu şi-a încheiat studiile universitare, George Coşbuc este
considerat a fi unul dintre cei mai culţi scriitori români, un intelectual în
adevăratul înţeles al cuvântului, făurind versuri şi meşteşugindu-şi fraza
cu grija apostolului îndrăgostit de limba în care a fost sortit să scrie;
îmbogăţind această limbă sub focul celei mai senine inspiraţii sau
îmbogăţind literatura română cu cele mai corecte şi poetice traduceri din
operile fraţilor lui în artă, Coşbuc şi-a legat activitatea sa literară printr-o
verigă de aur de aceea a lui Eminescu518. Cel ce mai dăunăzi îi dedica
epigrame macabre, imaginându-l spânzurat în casă pe motivul dezamăgirii
din cauza slabei vânzări a versurilor sale, viciat de invidia românească şi
mutilat de cancerul orgoliului, avea să-i recunoască cutremurat, dar
tardiv, valoarea şi uimitoarele cunoştinţe: „Poetul nu mai consimţea de
voia lui să trăiască în lumea meseriei şi căuta o mângâiere la chinul că
trebuia totuşi să dureze, de la bibliotecă şi de la studiul cerului, deschis
văzului tuturora şi neînţeles. Se ştie, probabil, de către toată lumea că
Gheorghe Coşbuc, literat, era un erudit, care ştia şi câteva limbi de
altădată, şi că scormonea în matematici şi stele cu o pricepere de
savant”519.
516
517
Liviu Rebreanu,George Coşbuc, în Lumina II, 1918, nr. 251, 14 mai, p. 1.
518
519
136
Dovezile erudiţiei şi lecturilor poetului se regăsesc şi în paginile
cărţilor din biblioteca sa: „Toate cărţile citite de Coşbuc au paginile
acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul.
Pretutindeni sublinieri cu creion roşu, albastru şi negru şi, acolo unde
pagina era neîncăpătoare, foi de hărtie pe care şi-a făcut adnotări. Şi când
te gândeşti că despre acest cititor cum puţini a numărat ţara noastră
eminamente agricolă s-au găsit oameni care să spună că era leneş.”520
Despre „lenea” lui Coşbuc s-a discutat foarte mult în epocă. Atât
de mult încât ajunsese până la urechile poetului, mirat de cusurul ce i se
găsise. Arătând celor ce îl vizitau sertarele pline cu hârtii, notiţe, versuri,
schiţe, comentarii, analize, Coşbuc se arăta dezamăgit de lumea care îl
înconjura şi de oamenii cu care avea uneori a face521.
Cu timpul, valoarea sa începe să fie recunoscută pe plan naţional.
După moartea sa „Coşbuc este astăzi [1918 n.n.] cel mai ştiut şi mai slăvit
nume de poet în toată românimea.
Caracterul ţărănesc şi epic al poeziilor sale a biruit de la început,
în Balade şi idile, pesimismul eminescian, de imitaţie, al unei întregi
generaţii de scriitori.
Alături de marele Eminescu, antipodul său, va sta George Coşbuc
în Pantheonul românesc”522.
Dezamăgit de ceea ce a găsit dincolo de munţi, văzându-şi visul
spulberat, poetul devine din ce în ce mai retras: „Îl zăreşti strecurându-se
– de obicei pe înnoptate – prin uliţe dosnice cătră berăria lui Caragiale, şi
ar simţi un nemărginit desgust când ar fi nevoit să treacă prin strade unde
e lume şi zgomot. Necunoscut de nimeni, el îşi urmează paşii lui uşori şi
mărunţi cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonului, cu pălăria mare şi
veche îndesată pe cap, aproape căzându-i pe urechi, privind puţin în sus,
unei stele”523. Vehemenţa tonului din poeziile „de revoltă” se datorează
tocmai acelor sentimente cărora Coşbuc nu le putea da glas în viaţa de zi
cu zi, în discuţiile sau în relaţiile cu oamenii. Refulări ale acestui suflet
sensibil, ele se regăsesc numai în versurile sale: „Răsturnătorul Coşbuc a
fost un blând şi un timid. Cu toate că era încă tânăr, de-abia se mai
potrivea printre gălăgioşii de azi, printre admiratorii mutuali de ieri şi de
azi şi poate de mâine. (...)
Nici n-ar fi putut să fie altfel de cum a fost. El a fost ţăranul
român în accepţiunea cea mai bună şi mai nobilă. Era dintr-un sat de pe
valea Salvei, de lângă Năsăud, din Hordou. Acolo sunt munţii Rodnei, cu
Ţibleşul şi Ineul, cu pădurile străvechi, pline de taine şi de basmuri, cu
520
Radu A. Sterescu, De vorbă cu D-na Elena Coşbuc, în Coşbuc văzut de
521
B. Nemţeanu, Coşbuc traducător, în Coşbuc văzut de contemporani,
522
V. Demetrius, George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
523
Tradem, în Evenimentul literar, 1894, nr. 21, februarie.
137
văzduhul curat. Acolo natura e tovarăşa omului şi-i dezvăluie toate
frumuseţile. Acolo rapsozii populari – flăcăi îndrăgostiţi – se întrec
duminica la horă, în chiuituri noi, în versuri glumeţe şi săltăreţe. Baladele
româneşti, cele mai multe, prin asemenea ţinuturi se încheagă. Acolo se
nasc poeţii”524.
Felul său de a fi este determinant şi pentru opera poetică, fie ea şi
de revoltă socială: „Unitatea morală a operei sale, esenţa mesajului său
protestatar derivă din fondul sănătos al poetului, sănătos şi cinstit
deopotrivă ca om”525. Zbuciumul interior de care dădea dovadă poetul,
ascuns neavizaţilor, nu putea să nu lase urme. Păstrând în sine toate
lacrimile pe care le-ar fi vărsat pentru cei mulţi, zăgăzuind în suflet
tumultul indignării şi al neputinţei de a-şi ajuta rudele rămase în Ardeal,
sugrumând strigătul de luptă pe care l-ar fi adresat umililor ţărani lipsiţi
de condiţiile necesare unui trai demn, George Coşbuc suferea în tăcere:
„Căci dacă se va găsi vreodată în neamul românesc vreun sculptor care să
înţeleagă pe Coşbuc, sculptura lui va fi dramatică în felul lui Laocoon sau
Burghezilor din Calais!”526.
Cu timpul, psihicul măcinat al poetului avea să cedeze. Muncind
neîntrerupt la proiectele sale de îmbogăţire a literaturii şi culturii
neamului său, poetul îmbătrânea înainte de vreme, plătind preţul suprem
al marilor spirite luminate.
Trecut în România din convingerea că de aici, din ţara liberă, va
fi mai folositor ardelenilor săi, Coşbuc îşi dedică întreaga activitate şi
viaţă oamenilor simpli din popor, acelor suflete ce se aştern cerului prin
păduri, pe câmp sau pe lângă focurile din vetre: „Coşbuc e primul poet pe
care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până
şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care-i şedea bine.
Aici, în ţară, dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de
ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii.
Dar luptător n-a fost niciodată. Numai visător. Numai poet.
Străşnicia vieţii reale îl înfiora. De aceea s-a adâncit pe urmă cu totul în
lumea poeziei, în lumea lui Homer, Virgil, Terenţiu, Schiller...”527.
524
Liviu Rebreanu,George Coşbuc, în Lumina II, 1918, nr. 251, 14 mai, p. 1.
525
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. IX.
526
Gala Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti. Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, 1955, p.83-86.
527
Liviu Rebreanu,George Coşbuc, în Lumina II, nr. 251, 14 mai 1918, p. 1.
138
Cultivarea sătenilor
Iubitor al poporului din sânul căruia s-a ridicat, poetul a depus, pe

lângă munca de culegere a folclorului şi pe lângă cântarea vieţii neamului
său, şi un efort susţinut, de cultivare şi luminare a acestuia, o activitate
uneori eronat înţeleasă528, alteori obiectiv prezentată: „Prin condamnarea
violentă şi consecventă a obiceiurilor şi credinţelor periculoase pentru
sănătatea, economia, moralitatea şi gustul estetic al poporului, George
Coşbuc se înscrie printre cei mai activi luptători pentru progres social de
la începutul veacului nostru, transplantând un program de iluminism
întârziat, specific pentru Transilvania secolelor XVIII şi XIX, în
condiţiile specifice de dincoace de Carpaţi. Caracteristice, în această
privinţă sunt numeroasele sale articole scrise împotriva superstiţiilor
medicale şi a celor izvorâte din lene şi din ignoranţă”529.
Iubind tot ceea ce înseamnă curat românesc, îndrăgind poporul acesta
pe care îl poartă necontenit în suflet, poetul duce un efort susţinut de
cultivare a truditorilor în opinci: „Combaterea ignoranţei şi lenei,
îndemnul la hărnicie şi luciditate, sunt tot atâtea merite ce-l situează pe
poet printre cei mai de seamă luptători pentru progres şi lumină al
epocii”530.
Consacrându-se cu patos propăşirii culturii, Coşbuc îşi face un scop
din educarea omului simplu de la sate. Munca aceasta începuse în 1837,
când, din iniţiativa lui Petrache Poenaru, se clădeau primele şcoli rurale.
Începând cu anul 1839, Gh. Asachi şi Mihail Kogălniceanu tipăreau, la
Iaşi, Foaia sătească, prin care se dorea popularizarea cunoştinţelor
ştiinţifice în mediul rural. Urmând exemplul, în 1843, Poenaru dăruia
românilor Învăţătorul satului, care apărea la Bucureşti. Ceva mai târziu,
la Sibiu, avea să apară ASTRA, în 1861, iar cinci ani mai târziu, era
constituită, la Bucureşti, Societatea pentru învăţătura poporului român.
Odată cu ocuparea portofoliului Instrucţiunii şi Cultelor de către Spiru
Haret, lua naştere o amplă acţiune, fără precedent, de culturalizare a
sătenilor. Conştient că reformele nu pot avea loc dacă nu sunt înţelese şi
sprijinite de luminarea poporului, Haret propune organizarea unor
activităţi extraşcolare, ce aveau să-i implice şi pe adulţi nu numai pe
şcolari531. Sunt înfiinţate în acest sens bibliotecile publice rurale 532 unde
învăţătorii încep să ţină conferinţe de popularizare. Pornind de aici, în
528
Unii cercetători văd în combaterea superstiţiilor o nesocotire a tezaurului
românesc autentic.
529
1971, p. 79
530
Ibidem, p. 85-86.
531
Spiru Haret, Chestia ţărănească, Bucureşti, 1907.
532
Un Regulament pentru bibliotecile publice fusese redactat încă din timpul
domniei lui Cuza.
139
curând vor fi organizate cercuri culturale şi şezători săteşti a căror bună
funcţionare este asigurată de către ministru prin încredinţarea activităţilor
unor scriitori apropiaţi de ţărani şi care, totodată, erau îndrăgiţi de aceştia.
Astfel sunt solicitaţi să ţină conferinţe Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Şt.
O. Iosif, Artur Gorovei ş.a. Nu putea lipsi, evident, protejatul ministrului,
scriitorul drag ţăranilor: George Coşbuc. „Spiru C. Haret, a fost un sincer
admirator al scriitorilor. El a văzut în Al. Vlahuţă pe literatul educator şi
pedagog şi în poetul G. Coşbuc, pe un cântăreţ al vieţii patriarhale şi
tradiţionale a ţărănimii, fie numai a ţărănimii ardelene. Dar a mai văzut în
Coşbuc şi pe un mare cărtăreţ [sic!] social, - căci în discuţiunile ce s-au
făcut cu prilejul tristelor evenimente din primăvara anului 1907, au fost
calificaţi ca ‚instigatori’ atât Spiru C. Haret pentrucă a răspândit cât mai
multă lumină prin bezna satelor, cât şi poetul G. Coşbuc, ca autorul
revoluţionarei poezii cu caracter social şi naţional ‚Noi vrem pământ’”533.
Pentru ca punerea în practică a teoriilor sale să fie cât mai
eficientă, Haret înfiinţează o instituţie specială, care se va îngriji de
coordonarea activităţii culturale de la sate. Casa Şcoalelor ia fiinţă în
1896 şi adună în jurul ei pe cei mai de seamă scriitori ai epocii de
dinainte de primul război mondial. Eficienţa ei se dorea a fi sprijinită
printr-o revistă, şi astfel, în 1897 apar Albina şi colecţia de popularizare
Steaua. Sub egida Casei Şcoalelor aveau să apară nenumărate cărţi
dedicate învăţătorilor şi intelectualilor satului, urmărind acelaşi scop, al
luminării lumii satelor. Spirit de mare cultură, minte înţeleptă şi bun
cunoscător al condiţiilor în care se aflau lucrătorii pământului la acea
vreme, Spiru Haret era conştient că ţăranii aveau nevoie înainte de hrana
spirituală, de cea trupească. În acest scop, ministrul propune înfiinţarea
unor bănci şi cooperative săteşti şi încearcă să-i sprijine pe pălmaşi, din
punct de vedere economic, prin Casa rurală. Cum era de aşteptat,
proiectul financiar nu a dat aceleaşi roade, pe care le-a dat munca de
culturalizare. Şi atunci, ca şi acum, anumite cercuri nu doreau ridicarea
omului simplu din mizeria în care se afla, singura înlesnire de care se
bucurau ţăranii în „chestiunea pământului” fiind obţinerea locului de veci.
Prin urmare, în anul ce a urmat răscoalei, printr-o circulară a Casei
Şcoalelor se recomanda conferenţiarilor să evite problema pământului.
Dacă ea era totuşi pusă de către ţărani, trebuia să li se răspundă că:
„Statul nu e dator să dea pământ la oameni: că statul nu poate să ia cu sila
moşiile proprietarilor şi să le dea lor; că sunt legi care orânduiesc toate
într-o ţară şi că Statul nu este un individ, un autocrat, care să poată face ce
vrea. Statul este ţara aceasta, cu oamenii ei care o locuiesc şi trăiesc,
potrivit cu aşezăminte şi legi ce nu se pot călca...”534. În timp ce li se
explica ce este Statul şi cum funcţionează el, ţăranilor adunaţi la cercurile
533
1939, p. 122.
534
Apud Corneliu Dima-Drăgan, Scriitorii noştri clasici şi problemele culturii de
masă, Bucureşti, 1966, p. 7.
140
culturale le mureau copiii acasă de foame sau de boli ale mizeriei, iar
legile despre care li se vorbea erau încălcate de cei bogaţi. Ieri ca şi
astăzi, omului simplu nu i se face dreptatea câştigată cu sângele său, al
părinţilor şi al fiilor săi. Mihail Sadoveanu se simte umilit de fiecare dată,
când ascultătorii săi pleacă de la cercul cultural clătinând din cap a
neîncredere. Singurul lucru despre care doreau să audă ceva, era problema
pământului. Dar despre ea nu trebuia vorbit... Astfel, munca de
culturalizare a obidiţilor părea fără folos, încă de la primele acţiuni. Al.
Vlahuţă avea să constate că ţăranii nu cunoşteau nici măcar istoria ţării
lor, despre care se vorbea în circulara Casei Şcoalelor: „Poporul nostru
nu-şi cunoaşte istoria. El nu ştie nici durerile prin care a trecut, nici
jertfele pe care le-a făcut, nici momentele de glorie, pe care le-au atins –
de-a lungul atâtor veacuri de zbucium – vitejia şi dragostea lui de ţară. El
nu ştie de unde vine, şi nu ştie unde se duce”535.
Familiarizat cu problemele vieţii poporului, conştient de
necesitatea culturalizării ţăranilor, George Coşbuc s-a implicat decisiv în
acţiunile Casei Şcoalelor. Acesta avea să fie numit, în primăvara anului
1902, şef al biroului administrativ şi de corespondenţă, iar la 1 aprilie
1905, poetul va deveni referendar536. În 1906, până în ianuarie 1907 se
afla la Direcţia artelor, dar în februarie 1907 revine la Casa Şcoalelor,
pentru ca, la 1 aprilie, să fie numit şef al biroului de control al activităţii
extraşcolare, post pe care va funcţiona până în 1909, când trece iarăşi pe
postul de referendar. Opt ani mai târziu, avea să devină, pentru câteva
luni (până în martie 1918), din nou, şef de birou. În ultimele două luni din
viaţă, poetul a ocupat postul de referendar. În ultima perioadă, activitatea
îi era îngreunată de inspectorul activităţii extraşcolare, N. I. Apostolescu,
care interzicea categoric abordarea problemelor sociale în cadrul
conferinţelor şi îi pedepsea aspru pe învăţătorii care nu se conformau. În
această situaţie, dar şi pentru că sănătatea nu îi mai permitea, Coşbuc
avea să participe din ce în ce mai rar la cercurile culturale de la sate.
Încă de la început, poetul atrage atenţia ministrului asupra
subiectelor nepotrivite care erau abordate de către conferenţiari la
cercurile culturale. Coşbuc insistă asupra problemelor care prezintă
interes în mediul rural şi asupra folosirii unei limbi fără neologisme şi
termeni savanţi, pe care să o înţeleagă şi omul simplu din popor. Poetul se
oferă să întocmească o listă de subiecte şi crede că ar fi util ca toţi
recenzorii din ţară să întocmească astfel de liste care să fie centralizate.
Tot poetului îi aparţine şi ideea adaptării problematicii conferinţelor la
necesităţile şi specificul economic, social, cultural etc. al fiecărei zone.
Pentru importanţa pe care o are acest referat în evidenţierea lucidităţii şi a
clarviziunii poetului, vom reproduce textul în întregime:
535
Ibidem, p. 10-11.
536
Ibidem, p. 59.
141
Domnule Administrator,
În cursul acestei luni, dnii revizori şcolari dimpreună cu

preşedinţii cercurilor culturale vor stabili listele conferinţelor, pe care au
să le ţie sătenilor învăţătorii acestor cercuri.
Din propria mea experienţă ştiu – şi văd acum dintr-o listă de
conferinţe, trimisă de dl. Revizor de Putna – că învăţătorii se învârtesc
mereu pe lângă acelaşi cerc restrâns de idei, tratând mereu aceleaşi
subiecte. Din nenumărata mulţime de lucruri despre care se poate vorbi
cu folos [n.a.] ţăranilor, ei îşi aleg numai câteva, şi nu totdeauna cele
mai bine alese. Am observat, că mai toţi tratează cestiunile prea cu
seriozitate filozofică, ba se leagă de cestiuni înalte şi vagi, de subiecte
academice (d.e. „Istoria din punctul de vedere al economiei politice”,
„Rolul femeii române, ca factor al progresului” etc.) şi astfel în faţa unui
auditoriu compus numai din ţărani în mare parte analfabeţi. Vă puteţi
închipui cum bat apa în piuă.
Aceste liste trebuie aprobate de Dl. Ministru. Ca delegat al
Ministerului eu mi-am alcătuit însumi o listă, alegându-mi subiecte de
prima necesitate şi pe care ştiu că sătenii le pot pricepe, şi m-am gândit
şi la partea distractivă, ca să-i fac pe ţărani să prindă plăcere de-a
asculta conferinţele. Mă tem însă, că eu, în felul meu de-a vedea şi de-a
pricepe, am mers prea departe; şi e de sine înţeles, că lista mea n-a putut
cuprinde toate cestiunile ce-ar trebui tratate, căci nu le cunosc pe toate
ca acei ce trăiesc între săteni.
De-aceea cred că e bine, Domnule Administrator, să-i faci
cunoscut Dlui Ministru să-mi pue la dispoziţie listele dlor revizori, să le
compar între ele şi cu lista mea, plusul academic al lor să fie dat afară,
iar minus-ul să fie adăogat, şi aşa să stabilim o listă generală, pentru
toată ţara, - bine înţeles – părţile speciale, care privesc nevoile
particulare ale feluritelor judeţe, să se trateze ad libitum.
Primiţi, Dle Administrator etc.

George Coşbuc537
Spiru Haret a apreciat ideile lui George Coşbuc şi a vegheat la

punerea lor în practică. În Albina şi în Buletinul activităţii sociale a
preoţilor şi învăţătorilor sunt publicate listele de subiecte. Lui George
Coşbuc îi încredinţează Haret şi misiunea de a redacta o culegere care să
cuprindă cele mai valoroase conferinţe prezentate de învăţători. În
consecinţă, în anul 1903 apar, la Casa Şcoalelor, Conferinţele populare
ţinute de învăţători rurali (cu o prefaţă a poetului). Pentru ca
ascultătorilor să le fie captată atenţia, Coşbuc recomanda o temă ce
stârnea interes în cadrul comunităţii respective. De asemenea, pentru a le
537
Referat 12 februarie 1903, apud Corneliu Dima-Drăgan, Scriitorii noştri
clasici şi problemele culturii de masă, Bucureşti, 1966, p. 61-63.
142
menţine treaz interesul, poetul propunea schimbarea ritmului povestirii,
pentru a nu se instaura monotonia, intercalarea unor snoave, ghicitori şi
zicători specifice zonei, dar şi folosirea hărţilor, a planşelor şi a
ilustraţiilor. Ascultătorii trebuiau invitaţi să-şi spună părerea şi să-şi facă
cunoscute nelămuririle.
Activitatea Casei Şcoalelor începea să dea roade. Vlahuţă
propune Ministerului să cumpere casa lui Creangă din Humuleşti şi să o
transforme în casă memorială538. În 1898, instituţia înfiinţează 320 de
biblioteci populare pe lângă şcolile rurale, câte 10 în fiecare judeţ. Cărţile
care urmau să intre în fondurile acestor biblioteci erau triate de Al.
Vlahuţă, G. Coşbuc şi M. Sadoveanu. Se întocmesc referate de acceptare
sau de refuzare a mii de cărţi539. Faptul că scrierile combat un viciu sau se
vor moralizatoare nu reprezintă un motiv suficient pentru ca ele să fie
acceptate. Uneori, Coşbuc descoperă în ele alt pericol, chiar dacă autorii
erau bine intenţionaţi: copiii erau încurajaţi să-şi bată joc de părinţii
alcoolici, iar pe de altă parte, piesele de teatru de acest gen, dacă nu erau
bine scrise, îi determinau pe ţărani să dispreţuiască teatrul sătesc. Alteori,
atenţi la conţinut, autorii nesocoteau modul de a se exprima, planul
stilistic al operelor lor. Dacă erau scrise, nejustificat, în vreun subdialect
al limbii române, Coşbuc le socotea drept periculoase pentru limba
literară şi pentru cultivare ei în rândul sătenilor: „Pentru unitatea limbii
culturale e păgubitoare orice scriere de popularizare în graiuri
provinciale, căci dizolvă ceea ce trebuie închegat”540.
De asemenea, Coşbuc, alăturându-li-se lui Vlahuţă şi Sadoveanu,
exclude din bibliotecile populare versurile poetei „lacrimogene” Smara 541,
care, cu sprijinul oficialităţilor îşi publicase poeziile în ediţii bibliofile, pe
hârtie de cea mai bună calitate542.
538
Credem că merită amintită propunerea lui Vlahuţă, dacă ţinem seama că se
făcea la o dată la care neîntrecutul povestitor nu se bucura de apreciere nici măcar
la el acasă, unde trecea drept răspopit şi vagabond, o ruşine pentru părinţii săi. În
Anuarul Casei şcoalelor pe anul 1909/1910, Bucureşti, p. 180-184, Sadoveanu îşi
mărturiseşte uimirea în privinţa părerii consătenilor lui Creangă despre unul dintre
cei mai mari scriitori ai noştri, părere care s-a schimbat cu greu, după un îndelung
efort depus de Sadoveanu.
539
Astfel, Coşbuc recomandă cumpărarea a 2.000 de exemplare ale cărţii lui Ioan
Al. Brătescu-Voineşti, În lumea dreptăţii, a volumului Bătrânii, de Emil Gârleanu
sau a Vocabularului botanic al lui Zaharia C. Panţu, dar respinge cărţi precum ale
lui Al. Cazaban, Deştept băiat! Sau a piesei de teatru moralizatoare, antialcoolică,
Hai noroc! a învăţătorului G. Coatu-Cerna.
540
Corneliu Dima-Drăgan, Scriitorii noştri clasici şi problemele culturii de masă,
Bucureşti, 1966, p. 34.
541
Smaranda Gheorghiu
542
Pentru a justifica acţiunea lor, Vlahuţă dă câteva exemple de versuri ale
autoarei, pe care le reproducem şi noi pentru a evidenția motivele cenzurii:
„Iubirea lui dă-mi mie, de vrei să mai trăiesc
Ancuţa mi-este neagră... Spre Mârza gândesc
143
Deşi uneori nu recomandă introducerea unor anumite cărţi în
fondurile bibliotecilor populare, Coşbuc îi încurajează prin alte mijloace
pe unii dintre autorii demni de apreciere. Tinerii care dau dovadă de
talent sunt sprijiniţi şi ei. Iată spre exemplu o prefaţă scrisă de Coşbuc la
Cântul valurilor a lui Traian Anghelovici543, decedat la 23 de ani: „Dar n-
a avut vreme omul acesta, grăbit s-ajungă mai curând la celălalt mal al
vieţii, n-a avut vreme nici să-şi cultive sufletul, nici să-şi dezvolte
talentul.
Va găsi cetitorul în aceste versuri incorectitudini de limbă. Cauza
e că mai toate poeziile se publică aşa cum s-au găsit în caietele poetului,
după ce a murit, deci sunt numai schiţate de el, având să le mai netezească
mai târziu, la publicare. Câteva dintre ele au fost publicate prin felurite
reviste şi au atras asupra lor atenţia unui cerc mai restrâns de oameni şi de
netăgăduit că dacă el ar fi trăit cu trebuincioase îndrumări pe o cărare mai
sigură, ar fi putut produce lucrări temeinice”544.
Cu pistolul şi-a tras în piept: poc, poc

Vătaful, vezi sărmanul şi... mort a fost pe loc”. [sublinierile îi aparţin lui Vlahuţă].
(Corneliu Dima-Drăgan, Scriitorii noştri clasici şi problemele culturii de masă,
Bucureşti, 1966, p. 36).
543
Despre care nu am găsit decât un singur articol, scris de David Popescu şi
întitulat Traian Anghelovici,în Tânărul scriitor, 1957, nr. 9, p. 109.
544
Emil Manu, G. Coşbuc şi scriitorii tineri, în Viaţa românească, 1966, nr. 11,
noiembrie, p. 190.
144
Traducător
Când V. Teconţia solicită Casei Şcoalelor un ajutor pentru

traducerea poeziilor lui Eminescu în limba germană, George Coşbuc
întocmeşte un referat deosebit de favorabil, considerând de mare
necesitate popularizarea literaturii noastre peste hotare. Conştient de
valoarea literaturii române, atât culte cât şi populare, poetul recomanda
transpunerea operelor literare româneşti în limba altor popoare, pentru a
ne face cunoscuţi întregii lumi. Concepţia sa asupra circulaţiei valorilor, a
stat şi la baza activităţii sale de traducător. Fiind un desăvârşit mânuitor al
mijloacelor de expresie ale limbii noastre, Coşbuc a transpus în româneşte
operele unora dintre cei mai mari creatori de artă literară din lume. „Şi
dacă în St. O. Iosif am pierdut pe unul din cei mai mari traducători
români, în Coşbuc dispare unul din cei mai puternici tălmăcitori ai lumii.
În Eminescu – ca să vorbim în termenii zilelor noastre de
rectificări de frontieră şi de cedări de teritorii – literatura românească îşi
pierduse muntele cel mai înalt. În Coşbuc, ea pierde jumătate din
suprafaţă”545.
Activitatea sa de traducător este recunoscută, într-un final, şi de
către Academie, singurul domeniu pe care cel mai înalt for ştiinţific pare
a-l fi apreciat în eforturile poetului: „Însăşi Academia Română nu l-a
apreciat decât ca traducător, atunci când i-a premiat Eneida şi nu cele
două volume de versuri publicate până atunci. Se înţelege deci de ce
poetul, cu firea lui modestă şi timidă, se retrage din ce în ce mai mult din
vălmăşagul lumii celor zece mii aflându-şi singura satisfacţie în tovărăşia
marilor clasici din care traducea şi în atmosfera calmă a unei căsnicii
reuşite, ajungând să fie, pentru lumea din afară, ‘o schemă palidă şi
fugară’, aşa cum şi-l aminteşte, mai târziu, Arghezi. Moartea, sub
ocupaţia germană a Capitalei, trebuie să-i fi venit ca o izbăvire”546.
Fie că s-a inspirat din cultura şi viaţa altor popoare, fapt pentru
care numele i-a fost terfelit prin fel de fel de ziare şi reviste, împrumutând
motive literare de pe întregul ţinut scăldat de soare, fie că a transformat
vechi teme populare autohtone, Coşbuc a adaptat materialul la specificul
românesc. „Opera literară a lui Coşbuc face parte din patrimoniul
naţional. El nu se adresează unui cerc restrâns de rafinaţi sau blazaţi; ea e
marea poezie care e menită să răsune în sufletul mulţimii, al colectivităţii
de la care se inspiră şi pe care o reprezintă.
Moda, snobismul, mania exotismelor şi aberaţia subiectivismului
rafinat care bântuie poezia actuală pot să scadă momentan în ochii unora
545
546
1971, p. 45.
145
ceva din valoarea poeziei lui Coşbuc: ea, însă, întrucât cuprinde şi
realizează armonii eterne ale sufletului uman, care este, în esenţă, acelaşi
pretutindeni şi în toate timpurile, îşi va purta triumfătoare melodia de-a
lungul veacurilor şi va da, alături de tot ce s-a creat mai frumos în
literatura noastră, o strălucită dovadă de geniul creator al poporului
român”547.
Vlăstar al neamului său, George Coşbuc este, şi nu numai prin
opera sa, un simbol al românismului şi al trăitorilor de pe aceste plaiuri.
Personaj mesianic, ce joacă un rol bine stabilit în soarta sufletelor ce i-au
dat viaţă, poetul năsăudean a căutat să-şi îndeplinească misiunea cum a
ştiut mai bine. Ierni multe şi grele se vor perinda până când vom întâlni
un creator de valoarea sa. „Pentru liniştea cetitorului român, putem afirma
că veacuri vor trebui să treacă până ce literatura românească să recapete
un Coşbuc. Veacuri întregi va trebui ca selecţia naţională să filtreze, cu
exasperanta ei încetineală cosmică, până să lege un nou suflet şi o nouă
minte, cari să fie, simultan, tot aşa de stăpâne pe dumnezeiescul
instrument al versului, cari să mânuiască tot aşa de iscusit accesoriile, cari
sunt limbile din cari şi în cari tălmăceşti, şi cari să fie tot aşa de dăruite de
Dumnezeu, în ce priveşte corespondenţa sufletească de la tradus la
traducător.
Eminescu va renaşte mai curând decât Coşbuc. Eminescu ne-a dat
înălţime, Coşbuc, întindere”548.
Poet, creator prin excelenţă, fin observator a tot ce se întâmpla în
jurul său, pasionat de viaţă, cu toate cotloanele ei, Badea George a fost
unul dintre maeştrii neîntrecuţi ai formei, ai felului de a scrie româneşte.
Înmănunchind clipele de tristeţe, Coşbuc a ţesut lacrima, împletind razele
de soare şi petalele florilor în cununi de dragoste de viaţă, ne-a redat
cântecul, hrănind speranţa şi adăpând dorul, ne-a învăţat mulţumirea de a
fi români şi ne-a arătat calea acceptării destinului nostru. „Alături de
Eminescu şi de Alecsandri, Coşbuc îşi ia locul de cinste, fără să-l fi
discutat şi fără să-l fi suit cineva; opera lui literară, îngrijirea ce-o dădea
formei, puterea inspiraţiei i-a indicat locul ce va străluci în Pantheonul
literaturei noastre, cât va exista limba şi scrisul curat românesc” 549.
Fire poetică, George Coşbuc a rămas un visător toată viaţa.
Veşnic atras de lumină, de soare, poetul îşi dorea atât de mult apropierea
de astrul vieţii, încât ar fi pornit în zbor, în chip de Icar, către el: „Ce
nuvelă frumoasă s-ar scrie, să porneşti cu maşina asta zburătoare, în chip
de vultur, să preîntâmpini pământul în rotirea lui, să fii mereu cu faţa
către soare-răsare, o vecinicie întreagă să ai înaintea ta o eternă dimineaţă,
547
548
549
146
soarele apărând după un deal...”550. Un gând cutremurător, o mărturisire
care trădează un dor nealinat, un ideal generator de cele mai
înspăimântătoare tormente sufleteşti, dar care, îl ţine pe poet în viaţă şi îi
dă putere să viseze în continuare. Câtă frumuseţe şi putere imaginativă la
omul acesta, aparent atât de simplu. Câtă dorinţă de explorare a tot ce
poate fi mai curat şi mai bun în noi şi în lume. Iar într-o zi, totul s-a
spulberat. Viaţa, pe care poetul o iubise atât de mult, avea să-l pună în
grea cumpănă. Dovedind neîntrerupt că ideea dăinuie, iar lutul nu, poetul
avea să-şi piardă unicul fiu, urnă în care îşi aşternuse toate speranţele şi
întreaga încredere în viitorul României. „El lucra în vremea aceea la
tălmăcirea în româneşte a Divinei Comedii a lui Dante. Spunea că-l
pasionează mai mult decât tot ce scrisese până atunci. Era liniştit, trăia
retras, avea relaţii puţine, numai cu câţiva prieteni, mai ales ardeleni şi
neliteraţi. În fiecare vară se ducea pe-acasă, până când şi-a pierdut
copilul, într-un stupid accident de automobil. Pierderea aceasta, în nişte
împrejurări atât de năprasnice, i-a zdrobit orice încredere în viitor. Poetul
celei mai exuberante dragoste de viaţă, în sufletul căruia gâlgâise numai
voioşie şi avânt, devenea un mistic, cu speranţele îndreptate spre altă
lume, mai bună şi mai dreaptă decât aceea în care el a fost sortit să
trăiască şi să sufere atât de mult...”551.
Tipărită fragmentar în timpul vieții poetului, traducerea Divinei
Comedii a fost editată integral după ultimul manuscris autograf, de
Ramiro Ortiz, între 1924 – 1932. Aceasta era incompletă și ulterior
completată de către Emanoil Bucuța și Perpessicius. O ediție critică
completă a realizat Gh. Chivu în urma unor cercetări atente a fondului de
manuscrise păstrate în arhiva Coșbuc de la Biblioteca Academiei
Române. Rezultatele au fost concretizate în edițiile din 1985, 1988 și
1998 apărute la Editura Minerva și în volumul ce cuprinde și comentariile
traducătorului, apărut în 2006 la Editura Univers Enciclopedic în colecția
Opere fundamentale coordonată de Acad. Eugen Simion.
Analiza comparativă a manuscriselor amintite dovedește că
traducerea primei cărți din Divina Comedie a avut două versiuni distincte
definitivate pe rând, de către poet, în vederea unor ediții de autor
neconcretizate552.
Prima, proiectată pentru 1902, se reflectă în corecturile de tipar și
în șpalturile pentru cânturile I – IV, în copiile manuscrise ale cânturilor
VI, VIII, XII – XIV, XVIII, XX, XXI, XXIII, XIV, XVI, XVII, XXXI și
XXXII și în fragmentele publicate între 1900 - 1902553.
550
551
p. 104.
552
Gh. Chivu, Notă asupra ediției, în George Coșbuc, Opere. III. Traduceri,
București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. XXIV.
553
A se vedea Ibidem, p. XXIV.
147
Cea de-a doua versiune a traducerii Infernului este revizuită
aproape în întregime de Coșbuc în vederea publicării ei în 1912,
eveniment care nu a mai avut loc. Fragmente din această variantă au fost
publicate în diverse reviste literare precum Transilvania, Neamul
românesc, Unirea, Viața literară, Flacăra etc.554
În comparație cu Infernul, celelalte două cărți nu s-au bucurat de
aceeași atenție din partea traducătorului, numărul manuscriselor fiind în
consecință simțitor mai scăzut. Prima formă, adesea incompletă, este
notată pe foi de forme și culori diferite, unele chiar cereri primite de
Coșbuc în calitate de referendar la Casa Școalelor555.
Cercetarea fondului de manuscrise arată că însemnările poetului
pentru a descifra înțelesurile textului dantesc sunt de trei tipuri 556:
capitole ajunse la forma pe care o dorea traducătorul, capitole păstrate
doar în manuscris, texte scrise pentru a însoți proiectate ediții ale
traducerii sau notițe cu referire la Divina comedie pe care Coșbuc
intenționa să o publice în 1914.
Stabilirea variantei finale constituie un demers important pe care
i-l datorăm lui Gh. Chivu, demers care se ridică la valoarea efortului
depus de traducător timp de mai bine de cincisprezece ani pentru a oferi
românilor această capodoperă universală.
554
A se vedea Ibidem, p. XXV.
555
Ibidem, p. XXVI.
556
Ibidem, p. XXVI.
148
Înșir-te, mărgărite!
Pe când ziua şi noaptea erau una, Dumnezeu umbla pe pământ,

femeile frumoase se năşteau din spuma mării, iar puricele se potcovea cu
nouăzeci şi nouă ocale de fier şi tot ţipa că e prea uşor, cică se afla pe faţa
pământului o împărăţie ce nu avea seamăn. Pe acolo îşi făceau veacul
Surgă – Murgă, Sfarmă – Piatră şi Strâmbă – Lemne. Acolo vieţuiau Greu
– ca – Pământul, Statu – Palmă – Barbă – Cot şi Fata Pădurii. Ielele
încingeau halucinante hore prin poieni, Vâlvele se îngrijeau de bunul
mers al ciclurilor naturii, iar Vântoasele hălăduiau nestingherite prin
munţi şi văi. Codru – împărat, din turnul palatului său, scruta depărtările
mângâindu-şi a mulţumire barba. Prin freamătul pădurilor străbătea
fluierul lui Pan...
Dar iată că într-o zi, aşa pe la nămiezi, liniştea împărăţiei sale fu
tulburată de o mână de oameni. Aceştia, pe nepusă masă, îl doborâră pe
Marele Sfetnic, Brad – Încetinat şi ciopliră o cruce. În scurt timp, bătrânul
crai îşi zări vajnicii curteni îngenuncheaţi prin uimitoare clădiri ridicate
sub semnul crucii. Superba Venera, cea care tuturor le răpea răsuflarea,
deveni o bătrână cumsecade, iar Luparul, stăpân peste misterioasele
animale, simboluri ale acelor meleaguri, se afundă în păduri cedând slujba
unuia, abia-venit, Undrea.
Inspirându-se din arta orală, îndeosebi din basmul românesc,
George Coşbuc este, în privinţa condiţiei creaţiei şi a creatorului, în mod
cert tributar concepţiilor şi ideologiei populare.
Impunând o nouă viziune în folcloristică, poetul se pronunţă pentru
existenţa unui autor originar al creaţiei populare: „Orice poezie populară,
fie doină, fie rapsodie, ori altceva, e croită de un singur poet, căci nu
poate fi altfel”557.
Cu toate că este cunoscut mai mult datorită versificării basmelor
populare româneşti şi pentru dragostea şi atenţia faţă de poezia populară,
George Coşbuc era fascinat îndeosebi de ghicitoari şi mult mai interesat
de proverbe şi zicători decât de oricare alt gen folcloric. În acest sens a
publicat 19 articole şi a studiat uriaşa culegere a lui Wilhelm Borchardt 558
dând corespondentul în limba română pentru 211 din cele peste 1200 de
proverbe şi zicători incluse în cuprinzătoarea lucrare.
Fără să decurgă direct din faptele istorice, reprezentând oglindiri
ale mitologiei, literatura orală a unui popor are o valoare documentar –
istorică. Coşbuc era conştient şi a arătat de nenumărate ori că folclorul
constituie un document al psihologiei poporului. Proverbele, ghicitorile
George Coşbuc, Naşterea proverbiilor, în Albina 1903, nr. 6.

557
Die sprichwörtlichen Redensarten im deutschen Volksmundde, nach Sinn und

558
Ursprung erläutert. In gänzlicher Neuarbeitung herausgegeben von Gustav

Wustmann, Leipzig, 1894.
149
ş.a. dezvăluie mentalitatea comunităţii care le-a generat. Interpretarea
superstiţiilor, datinilor, obiceiurilor, a creaţiilor poetice orale, înţelegerea
sensului lor originar, dezvăluie caracterul şi întregul tezaur spiritual al
poporului respectiv. Preocupat de etnopsihologia românilor, poetul
întocmeşte împreună cu Anghel Demetriescu, O. Densuşianu şi C.
Rădulescu – Motru un Chestionar privitor la psihologia poporului
român559.
Dar preocupările lui Coşbuc pentru creaţia literar-folclorică a
românilor şi a altor popoare datează, încă din vremea liceului. Nu trebuie
ignorat faptul că, drept teză de bacalaureat, tânărul redactează o lucrare
despre datinile populare ale sărbătorilor de iarnă560, în care prezintă
câteva tradiţii şi obiceiuri din Hordou şi regiunea Năsăudului. Nu suntem
convinşi că elevul ar fi simţit, încă de pe atunci, fiorul mitogonic şi
mitologic ce străbate aceste obiceiuri, şi mulţi se vor grăbi să clasifice
drept hazardare o asemenea observaţie. Descrierea naturii, de o
neobişnuită plasticitate, urletul crivăţului îngemănat cu cel al lupilor, ş.a.,
nu pot fi întâmplătoare. Autorul lucrării nu este un diletant sau un
romantic vizionar ce scrie poveşti de iarnă sub imboldurile dragostei de
oameni şi ale pasiunii pentru valorile poporului. Teza lui Coşbuc este
bine concepută şi structurată, ţinând seama de vârsta autorului. Analizând
colindele, de exemplu, Coşbuc le împarte în cele cu conţinut religios şi
cele cu conţinut profan, apoi stabileşte o analogie între cântarea lor de
către români şi cântarea legilor de către gali. Deosebit de importantă este
observaţia asupra unicităţii datinii, pe care numai noi o transmitem şi o
cultivăm veacuri de-a rândul. De asemenea, niciun popor neoromanic nu
ar fi păstrat cu atâta sfinţenie datinile şi credinţele latinilor. Motive în
plus pentru ca George Coşbuc să tragă concluzia că geniul poetic
românesc este superior celui teutonic sau britanic.
Poetul este mândru că şi noi avem ce alţii n-au. I. Filipciuc vede în
această afirmaţie şi în exclamaţia finală din poemul Atque nos! o
incongruenţă561. Să ne fie permis a nu subscrie. Certitudinea că vechea
tradiţie a colindelor nu se regăseşte la celelalte popoare nu înseamnă o
abatere de la convingerile poetului pe care le va populariza mai târziu,
spun unii critici, sub influenţa lui Grigore Silaşi562. Noi avem ce alţii n-au
nu înseamnă deloc că suntem cu totul diferiţi, ci că avem elemente în
559
În Noua revistă română, I, 1900, nr. 12, supliment, p. 177. şi în Telegraful
român, 1900, p. 254.
560
Păstrată la Biblioteca Academiei, colecţii speciale, nr. 2504, cota A 64;
publicată de Augustin Z.N. Pop în Limbă şi literatură, XI, 1966, p. 182-184 şi în
volumul Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae
Labiş, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 128-131.
561
În prefaţa la G. Coşbuc, Elementele literaturii poporale, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1986, p. 7.
562
I. Filipciuc însuşi explică astfel „noua viziune mitologică survenită la Coşbuc
între Datinile poporale şi Atque nos!” (în prefaţa la G. Coşbuc, Elementele
literaturii poporale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 8.
150
plus, pe care le-am dezvoltat din propriile puteri şi în plan autohton din
vechiul fond mitologic comun indo-european. Nu înseamnă nici măcar că
avem mai mult decât alţii, ci o altă prelucrare a materialelor. Noi am fost
în Arcadia, dar ne-am dezvoltat conform propriilor puteri, într-un spaţiu
propriu, care a exercitat influenţe asupra noastră de care alte popoare nu
au avut parte. Noi avem ce alţii n-au, tocmai pentru că am fost şi noi în
Arcadia. Viziunea lui Coşbuc nu s-a schimbat, aşa cum crede I. Filipciuc,
decât progresiv, în sensul unei adânciri şi extinderi a ideilor.
Este cert faptul că, în anii de pregătire petrecuţi la Cluj, l-a
cunoscut pe profesorul Grigore Silaşi şi a fost influenţat de acesta 563,
chiar dacă tânărul student nu mai avea cum să îi audieze cursurile,
deoarece fuseseră suspendate pe motive politice. Acceptând teoria
mitologică a fraţilor Grimm, Coşbuc este de acord că personajele mitice,
care apar în basmele şi toate celelalte creaţii populare, au pornit din
acelaşi loc. Nemuritoarele poveşti şi legende româneşti îşi au originile
într-un fond comun indo-european din care au luat naştere şi credinţele şi
miturile greco-romane. Teoria nu este chiar atât de hazardată cum le părea
contemporanilor lui Coşbuc şi se va dovedi, în timp, acceptată de
majoritatea specialiştilor: „Indo-europenii aduc cu ei un fond comun
magico-mitologic relativ unitar care, în parte, a fost asimilat şi în fondul
mitologic autohton dacic. Noi încercăm să explicăm prin unele aspecte
ale mitologiei indo-europene, intrate în impact cu mitologiile triburilor
autohtone, câteva aspecte semantice, altfel inexplicabile, ale mitologiei
dace şi prin acestea şi ale mitologiei daco-romane şi deci implicit ale
mitologiei române”564.
Cu privirile aţintite înspre Soare-Răsare, ascultând cu încordare
vaierul învechitelor vremuri, poetul învaţă să intuiască în bătrânelor
colinde româneşti ecouri ale riturilor solare şi înţelege adevăratul sens al
formulelor magice, al descântecelor, rostul ursitoarelor şi al credinţelor
din popor. Intuieşte şi trăieşte poezia ce sălăşluieşte în toate aceste datini
şi obiceiuri şi încărcătura poetică ce rezidă în ele.
Printre reprezentanţii teoriei mitologice se numărau Atanasie I.
Marienescu565, Aron Densuşianu, Grigore Silaşi, Al. I. Odobescu,
Theodor D. Speranţia, Elena Niculiţă – Voronca etc. Adoptând părerile şi
metodele de investigare ale fraţilor Grimm, Coşbuc pare multora un
„savant diletant”, cu lacune în informaţia autodidactă, iar rezultatele
563
Grigore Silaşi, Românul în poezia sa populară, în Transilvania 10, 1877, nr.
14.
564
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987,
p. 103.
565
Acesta vedea în Fata din Dafin pe zeiţa Daphne, în Făt-Frumos cu părul de
aur pe Phaeton, în Dafin-împăratpe Apollo Daphneos,, în Delia Damian pe
Apollo Delios, în Arghir şi Ileana pe Apollon Argyrotox şi pe Diana, în Urga-
Murga pe Hermes Demiurgos şi pe Mercur, în cei doi feţi-logofeţi pe Dioscurii
etc.
151
cercetărilor acestuia sunt „pure fantasmagorii” de „gratuitate teoretică”.566
Acceptând teoria mitologică a lui Max Müller, H. Steinthal şi F. L. W.
Schwartz567, poetul este convins că diversele ramuri ale familiei
lingvistice indo-germanice ar fi posedat un fond comun, nu numai de
cuvinte, ci şi de mituri şi încearcă să aplice această teorie în plan
românesc.
Pentru Max Müller, mitologia este o boală a limbii, totul
reducându-se la metafore şi abateri de la normele lingvistice (erori de
limbă). O dată uitat sensul cuvintelor, mitul este realizat. Din diversele
lapsusuri ale popoarelor, se nasc mituri. Astfel, Daphne ar fi de fapt
Dahana, numele sanscrit al Aurorei, care fuge dinaintea Soarelui şi care
moare atunci când acesta o îmbrăţişează cu razele sale. În concepţia
mitologică a lui Müller soarele şi aurora joacă rolul unic, idee pe care au
preluat-o Angelo de Gubernatis şi, într-o mai mică măsură, George
Coşbuc.
Dacă în viziunea lui Müller totul se rezumă la fenomene ale
astrului vieţii, furtuna şi ploaia ocupă rolurile capitale în teoria
meteorologică a lui Kuhn. „Teoria solară şi cea atmosferică sunt parţiale
şi nu ating decât suprafaţa: ele nu ne explică nici naşterea miturilor, nici
asemănările lor surprinzătoare la atâtea neamuri deosebite prin origine şi
grai (ceea ce exclude o radiare dintr-un centru unic). Apoi ele lasă cu
totul la o parte aşa-numitul element absurd şi iraţional, acele incidente
obscene şi monstruoase (familiare în miturile grecilor ca şi în ale
hotentoţilor). Ele sunt incapabile a explica metamorfozele, intima legătură
între om şi restul creaţiunei, precum şi tendinţa de personificare
universală”568.
De asemenea, poetului nu îi putea fi necunoscută teoria
antropologică lansată de M. Lazarus conform căreia: „Unter gleichen
Umständen also wird von Allen das Gleiche gedacht und gefühlt und
infolgedessen auch das Gleiche gethan” 569 (În împrejurări identice toţi au
aceleaşi gânduri şi simt la fel, şi, în consecinţă, acţionează identic
[trad.n.]). Teoria a fost susţinută la noi de Lazăr Şăineanu, care consideră
că identitatea pe plan mondial a unor forme de viaţă sau manifestări
culturale se explică pe baze psihologice şi etnologice, prin unitatea
funciară a spiritului uman, şi nu pe baza originii comune a popoarelor
566
Nişcov, Viorica, Ecouri în România ale activităţii folcloristice a fraţilor
Grimm. Teoria mitologică, în Revista de istorie şi teorie literară 16, 1967.
567
F. Schwartz, Sonne, Mond und Sterne. Ein Beitrag zur Mythologie und
Culturgeschichte der Urzeit, Berlin, 1864 (analizează mitologic basmul românesc
Înşir’te mărgărite din colecţia fraţilor Arthur şi Albert Schott, Stuttgart –
Tübingen, 1845); a se vedea şi F. Schwartz, Der Ursprung der Mythologie,
Berlin, 1860.
568
Lazăr Şăinenanu, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 49.
569
M. Lazarus, Das Leben der Seele in Monographien über seine Erscheinungen
und Gesetze, vol. III, Berlin, 1883, p. 378, apud Adrian Fochi, George Coşbuc şi
creaţia populară, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 66.
152
indo-germanice. De asemenea, o mare importanţă în acest sens, are
fantazia omenească570. În opinia lui Lazăr Şăineanu, coincidenţele mitice
„nu pot proveni decât de la un mod general de a vedea şi simţi lucrurile,
de la natura umană, care sub toate climele rămâne esenţial aceeaşi.
Identitatea amănuntelor indispensabile se datoreşte dar unei necesităţi
psihologice: pretutindenea oamenii pe aceeaşi treaptă de cultură văd prin
aceeaşi prismă unele fenomene, şi astfel se explică şi unele credinţe
răspândite pe întreaga suprafaţă a globului”571.
Benfey exclude posibilitatea ca miturile să aibă un fond comun
indo-european şi vede în ele proprietatea exclusivă a Indiei de unde s-ar fi
răspândit, pe cale orală, la celelalte popoare. Bogdan Petriceicu Haşdeu
află originea elementului supranatural din basme în vis.
Antropologii au constatat, la nivelul civilizaţiilor arhaice, o
oarecare identitate a atitudinilor mentale, indivizii răspunzând
aproximativ în acelaşi mod la diversele întrebări. Acest răspuns consta de
cele mai multe ori într-o povestire şi nu într-o explicaţie logică. „Pentru
civilizaţiile arhaice lumea întreagă este o Poveste, iar povestirea nu este
altceva decât chipul şi ecoul lumii în care existăm. Nu putem vorbi aici
numai de funcţie cognitivă (sau educativă), pentru că povestirea nu oferă
doar simpla explicaţie a unor lucruri, ci cuprinde chiar esenţa şi taina lor:
ea este textul ce relevă condiţia şi statutul ontologic a tot ce ne
înconjoară; cu alte cuvinte, povestirea este însăşi lumea întrupată în
cuvânt”572.
În viziunea lui Claude Levi-Strauss573, mitul apare şi se dezvoltă o
dată cu mecanismele gândirii, iar povestirile spun mai mult decât s-ar
părea la prima vedere.
Termenul de mit a cunoscut o serie de definiţii, date din diverse
unghiuri de privire a problemei în cauză. Antropologii consideră drept
mituri toate textele sacre ale unei societăţi. Din punctul de vedere al
teoreticienilor literaturii, mituri pot fi şi opere precum Faust, iar
semioticienii sau sociologii privesc altfel sensul acestui termen 574.
Dacă la Homer mythos însemna vorbire, iar în secolul al VII-lea
î.H., desemna tipurile de comunicare elevată (conversaţia, povestea,
alegoria, simbolul etc.), termenul ajunge, curând, să fie sinonim cu
discursul mincinos şi să fie pus în opoziţie cu logos. Mitul nu explică în
mod direct realitatea, el nu este un răspuns, ci limbajul prin care se
570
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 51 şi
626.
571
Ibidem, p. 17.
572
Mihai Coman, Mitos şi epos, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p.
16.
573
Claude Levi-Strauss, Gândirea sălbatică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971,
p. 539.
574
A se vedea în acest sens Mihai Coman, Mitos şi epos, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1985, p. 33-47.
153
exprimă şi se conştientizează o problemă de cunoaştere575. Mitologia unei
comunităţi nu reprezintă suma povestirilor sale, „ea depinde şi de
sistemul subteran ce susţine aceste texte, de structura şi direcţia reţelelor
de echivalări şi opoziţii ce leagă toţi termenii mitologiei. Aceste relaţii
esenţiale nu derivă în mod necesar din forma, conţinutul şi funcţia
imanente respectivilor termeni; la baza lor stau tradiţiile de viaţă ale unui
grup, credinţele şi obiceiurile sale, precum şi intuiţiile simbolice şi
principiile de clasificare prin care el pune ordine în lumea
înconjurătoare”576.
În cercetarea mitologică, de-a lungul timpului, s-au consolidat mai
multe direcţii de investigaţie, dintre care, în plan românesc s-au
fundamentat, în mod special, trei. În primul rând, unii cercetători 577
consideră că avem a face numai cu un substrat mitologic şi nicidecum cu
o mitologie în sensul clasic al termenului578. În aceste condiţii, poporul
român este privit ca un popor precreştin, iar mitologia sa creştină arhaică
daco-romană ar reflecta un creştinism primitiv ce va fi dublat mai târziu
de unul bogomilic.
Alţii579 ne vorbesc despre o mitologie necreştină, păgână, care a
cunoscut la rândul ei două direcţii de cercetare: una latinistă, care discuta
despre o mitologie eminamente latină şi una tracistă580 care considera
drept mitologie românească numai pe aceea a substratului autohton.
Adepţii ambelor concepţii susţin că mitologia română a suferit
numeroase influenţe din partea popoarelor migratoare, în special
germanice şi slave.
O a treia direcţie le îmbină pe celelalte două, afirmând că mitologia
română este „o sinteză integratoare a celor două straturi mitologice – dac
şi roman -, cu zestrea lor şi influenţele mitice alogene, ponderea căzând
însă pe structura, viziunea şi tematica remodelată în perioada
medievală”581.
Personajele care l-au fascinat pe Coşbuc sunt cu mult anterioare
creştinismului. Punându-se ordine în Haos, prin intervenţia forţelor
antagonice gemelare, Cosmosul devine spaţiu mitic, timp mitic,
cauzalitate mitică şi finalitate mitică582. În concepţia românilor, Centrul
spaţiului mitic, al acestei oecumena arhetipală, este, trecând din
575
Mihai Coman, Mitos şi epos, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p.
68.
576
Ibidem, p. 74.
577
Sim. Florea Marian, Tudor Pamfile, Ovidiu Papadima ş.a.
578
p. 5.
579
Dimitrie Cantemir, Hasdeu, Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan etc.
580
Scindată şi ea, la rândul ei în două: direcţia integral neotracistă a lui N.
Densuşianu şi cea moderat tracistă a lui Pârvan.
581
p. 6.
582
Ibidem, p. 15.
154
macrocosmos la microcosmos, pământul românesc, Vatra satului, Vatra
casei etc. În Centru se găsesc arborele cosmic, arborii sacri, fântânile,
troiţele etc.
Mitologia lui Coşbuc este însă una, în mare parte, necreştină,
poetul alegându-şi „semnele universului său în conformitate cu o figuraţie
mitologică arhaică, subiectivismul fiind limitat de aceasta. Mitologia
autohtonă devine astfel o mitologie poetică. Poetul descoperă realitatea
printr-un filtru mitologic. De aceea ni se pare că, în esenţă, universul
coşbucian are structura feericului, caracterizându-se prin fantezia
graţioasă voalată, neîngrădită nici de stereotipurile basmului, netulburată
nici de terorile imaginare specifice fantasticului. Fantezia este liberă,
parodiind surâzător o lume inventată ori lăsând-o să se desfăşoare în toată
puritatea ei. Miraculosul nu mai are decât o funcţie strict estetică. Lumea
lui Coşbuc este un spectacol inventat, de la ceremonialul general-uman,
nunta si moartea, la feeria arhaic-infantilă, hibernală sau estivală (Iarna
pe uliţă, Noapte de vară), până la feericul pur (Nuntă în codru). Nu
încape îndoială că acest univers e foarte impur, alterat de o impresionantă
cantitate de versuri improvizate, de ‚poezie ocazionala’”583.
Mitologia reprodusă de Coşbuc este una de tip aparte. De o
sensibilitate neobişnuită, sufletul său poetic nu putea lăsa nepervertit
mitologicul românesc: "Iată că deschiderea poetului către mitologic
înseamnă de fapt o cuprindere a poeticului. Personajele nu sunt pur si
simplu personaje, ci semne ale unei realităţi primare. De la simplele
versificaţii de basme până la bucolismul din Ziarul unui pierde-vară,
efortul lui Coşbuc constă într-un proces de sublimare a acestei intuiţii. De
la simbolistica stabilită în literatura populară, până la o tehnică foarte
subtilă a ‚substituirilor’ din cele mai realizate poeme ale sale, poetul
urmăreşte configurarea unei utopii în care elementele naturale devin
‚surogate mitologice’, stabilind în felul acesta, o foarte fertilă deschidere
spre spiritul epigramatic oriental. Vom vedea că în numita poezie a
naturii, Coşbuc nu este din această cauză descriptiv, ci ‚epigramatic’.
Epicul nu se opune la el lirismului propriu-zis, ci descripţiei coloristice,
plasticităţii pure. Disocierea o face în Baladele poporale, unde distinge o
baladă de tip mitic, caracterizată prin sunet şi alta tradiţional-istorică,
având ca specificitate culoarea: ‚Pe când rapsodia veche, cea mitică, este
curat epică, are acţiuni strânse şi repezi, e întunecată şi ca mijloace
artistice întrebuinţează sunetul, cea mai nouă se pierde în descrieri târzii
şi răzleţe, e mai senina şi iubeşte culoarea, e cu mult mai subiectivă şi
lirică’. Pe de alta parte, însă, el admira în creaţia populară tocmai
plasticitatea limbajului, puterea acestuia de a concretiza, de a simboliza
noţiuni abstracte”584.
583
Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p.
33-34.
584
Ibidem, p. 32-33.
155
Întreg ansamblul creaţiilor folclorice româneşti i se dezvăluie şi lui
Coşbuc a fi „un document istoric de altă natură care ar putea reatesta
dictonul ‚românul s-a născut poet’, dar nu poet liric, ci mai ales poet
mitic, creator de mituri poetice”585.
Chiar şi numai prin simpla versificare a basmelor, poetul
remitologizează spaţiul românesc. El nu reface miturile expunându-şi
concepţiile în tratate sau lucrări strict ştiinţifice ci prin opera poetică. Nu
dă lecţii de mitologie, nu ţine prelegeri în acest sens. El re-face mitologia
românească, o readuce poporului care o lepădase ca pe o haină veche. Tot
ceea ce intenţionează poetul este o alimentare a spiritului românesc de la
izvoare, o aducere a poporului la originile sale spirituale. Evocarea
misterioaselor făpturi mitologice, a unor momente istorice din trecutul
îndepărtat, a discursurilor bravilor conducători daci către luptătorii lor,
explicarea unor zicale a căror semnificaţie se pierduse în negura
veacurilor, toate acestea au menirea de a infuza sufletului românesc o
conştiinţă sănătoasă şi eroism autentic. „‚Teoria’ mitologică a lui Coşbuc,
bunăoară, nu e decât o simplă confesiune prozastică a poetului. Mitologia
nu-i pentru el un câmp de speculaţii, ci o realitate poetică. Nu vrea să facă
din ea un motiv de exerciţiu stilistic, dar nici să o aducă la zi. Nu
adaptează, adică, basmul nici structurilor artistice ale timpului său, nici
modelului de ideal al vremii sale. El reface nişte vârste ale sensibilităţii
literaturii române în general. Căci nici tradiţia, nici vreo doctrină a
secolului nu lucrează coercitiv asupra lui, aşa cum se întâmplă în alte
literaturi”586.
Fie că a cules singur basmele, fie că le-a citit în diversele colecţii
care apăruseră la acea dată, poetul avea un bogat material pe care să îl
prelucreze. Primii culegători de basme româneşti au fost fraţii Schott, care
publicaseră în 1845, la Stuttgart, o culegere de basme bănăţene, sub titlul
Basme române, în a cărei Introducere, autorii prezintă poporul român şi
fac o interpretare mitologică a basmelor, influenţată de teoriile fraţilor
Grimm.
De asemenea, poetul putea cunoaşte, diversele variante ale
basmelor culese şi publicate de către Ion Pop-Reteganul sau pe cele
tipărite în mai multe periodice româneşti, în special în Tribuna, unde
lucrase, cu rezultate impresionante, şi el.
Erudit, atent, cu un spirit de observaţie neobişnuit, Coşbuc se
numără printre acei specialişti care acordă atenţie detaliului fără a pierde
din vedere imaginea de ansamblu. Datorită calităţilor sale poetul nu cade
în speculaţii ieftine, diletantiste şi nu se hazardează în concluzii pripite
doar de dragul faptului de a se face auzit. Pseudospecialişti se găsesc
uşor, iar poetul, conform unor autori, se poate uşor număra printre ei: „În
585
p. 155.
586
47.
156
această operă de valorificare, unii oameni de cultură improvizaţi în
mitologişti nu s-au oprit la reconstituirea mitologiei române din
materialele documentare ce au supravieţuit până la noi, ci au trecut mai
departe, la recrearea unei mitologii române, pe măsura capacităţii lor de
înţelegere a ceea ce ar putea să fie reprezentativ pentru gândirea mitică
autohtonă. Aceştia, pe de-o parte, au mitologizat literatura în sensul
promovării miturilor în literatură, şi pe de altă parte au literaturizat
mitologia în sensul valorificării fabulaţiei şi anecdoticii mitice, de cele
mai multe ori inventate din exces de fantezie creatoare”587.
Fiind o ştiinţă al cărei obiect sunt poveştile începuturilor noastre, a
unor timpuri foarte îndepărtate, despre care nu se mai poate şti nimic
sigur, dar care şi numai din acest motiv stârnesc interes, „mitologia
română a avut şi are un ecou deosebit în istoria culturii române. De la
primele ei reconstituiri şi până în vremea noastră, a fascinat pe toţi
cărturarii de vază ai poporului român: oameni de ştiinţă, poeţi,
dramaturgi, romancieri, muzicieni, coregrafi, artişti plastici (sculptori şi
pictori), graficieni şi decoratori. Această fascinaţie se datoreşte mai
multor factori: a) contactului nemijlocit cu substanţa mitică autohtonă, cu
arhetipurile şi tematica gândirii mitice, cu izvoarele de exaltare epică, de
inspiraţie şi creaţie general-culturală; b) legăturii organice cu trecutul
îndepărtat, care relevă originea spiritualităţii autohtone în ceea ce are ea
mai autentic; şi c) dorinţei de a valorifica relictele etnografice şi
reminiscenţele folclorice ale miturilor şi sistemului de mituri care atestă
continuitatea milenară a spiritualităţii autohtone în trăsăturile ei
esenţiale”588.
Preluând temele mitologice prin intermediul folclorului românesc,
George Coşbuc contribuie decisiv la renaşterea vechilor lumi şi sisteme
arhetipale folosindu-se de mijloacele lingvistice revelatoare pe care le-a
strunit atât de bine: „Alegoria, metafora şi simbolul se comportă ca
modalităţi generice de relevare a conţinutului cugetării mitice şi totodată
ca stileme sau figuri de stil ale mitului. De aceea, sunt convergente,
centripete şi complementare. În condiţii normale, prin ele se transferă
valenţe şi semnificaţii mitice produselor artei, care, la rândul lor,
infuzează mitului puterea de sugestie plastică, comunicabilitate
simpatetică şi suflu creator. Interpretarea şi lectura interdependentă a
conţinutului şi expresiei mitului descoperă sensurile adânci ale creaţiei
artistice”589.
Majoritatea comentatorilor operei coşbuciene au remarcat şi au
insistat asupra eşecului în realizarea atât de comentatei epopei despre care
vorbea poetul în Notele de la finalul volumului Fire de tort: „De când am
început să scriu, m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu
587
p. 155.
588
Ibidem, p. 155.
589
Ibidem, p. 36.
157
subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau
unitate și extensiune spre epopee. Ideal e un episod din această epopee, ca
și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Tulnic și lioara, Craiul din cetini,
Laur Balaur, Patru portărei – aceste cinci din urmă publicate toate în
Tribuna, 1887-1888 - și altele vro câteva nepublicate. Am părăsit ideea
însă, parte din pricină că am făcut greșala să încep a scrie poemele în
două feluri de metre – unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8
silabe -, parte cî, de când am venit în România, am fost silit să mă ocup cu
alte lucruri, nu cu poezia, și de multe ori eram nevoit de mizerie să scriu
ode în loc de poeme”. Coşbuc pune, așadar, nerealizarea proiectului pe
seama diferenţelor de ritm, născocind astfel o scuză puerilă. Nu putem fi
atât de naivi încât să credem că pe „campionul” rimei şi al ritmului
româneşti l-ar fi putut împiedica elementele de prozodie în crearea a ceea
ce îşi propusese. După părerea noastră, poetul se referea la un tip aparte
de epopee şi a hotărât să dăruiască poporului o mitogeneză! O
reconstituire, o renaştere şi o retrăire a românităţii în esenţa ei. Pornind
de la clădirea cerului sub care s-au născut românii, de la aprinderea
Soarelui şi a stelelor, Coşbuc versifică miturile esențiale şi ne redă tot
ceea ce este mai curat popular: Divinitatea, moşii şi sufletele, apele şi
munţii, florile şi codrii etc., totul în cel mai profund şi autentic cântec
românesc. „Mai mult decât de o estetică el este sedus de o mitologie. Deşi
pare prea puţin organizat şi omogen, universul său, fiind mai degrabă o
geografie poetică a unei lumi, decât lumea în sine ca plăsmuire artistică,
are totuşi o obsesie centrală şi anume aceea a soarelui conceput ca fiinţă
mitologică”590.
În realizarea proiectului său, Coşbuc porneşte de la această imagine
mitică a Soarelui în jurul căreia organizează întregul Cosmos mitic
românesc.
Pentru a demonstra teoria noastră şi, totodată, pentru a înţelege
universul mitic coşbucian, vom face o scurtă incursiune în mitologia
română. Faptele fiind cunoscute, nu vom insista în mod deosebit asupra
lor. Vom reveni pe parcurs, acolo unde este cazul pentru a ne argumenta
opiniile în privinţa mitologiei poetice coşbuciene.
Ca în toate celelalte mitologii ale diverselor popoare591, şi în cea
protodacică, Cerul Tată, întruchipând principiul masculin, şi Pământul
Mamă, simbolizând feminitatea, se împreunează. Din hierogamia lor se
nasc toate celelalte zeităţi, personaje mitologice şi oamenii. Cei mai vechi
şi, totodată, mai însemnaţi zei sunt cei ai Soarelui, Lunii, Tunetului, al
Vegetaţiei (identic, în cele mai multe cazuri, cu cel al Fertilităţii), al
Păstoritului şi al Aurorei592.
590
47.
591
Să nu uităm că ele au un fond comun indo-european.
592
p. 104.
158
Mai târziu, în concepţia românilor, în urma mai multor influenţe,
Cosmosul a fost creat din Haos de către forţele gemelare, apărute prin
autogonie, cunoscute sub numele de Fărtaţi. Iniţial complementare, cu
timpul, mai ales sub influenţa creştină, vor fi percepute ca forţe
antagonice, Fărtatul şi Nefărtatul. După părerea noastră, de primă
importanţă este fraternitatea celor două făpturi mitice. Ele nu sunt Tată şi
Mamă, Tată şi Fiică, Mamă şi Fiu cum apar la alte popoare, ci fraţi. De
acest grad de rudenie se leagă foarte multe mitogonii şi întreaga esenţă a
românismului. Cele mai adânci sentimente la români sunt cele de
fraternitate, şi aici îşi au originea mai multe aspecte psihologice ale
poporului român. Există numeroase ritualuri de iniţiere în cadrul cărora
participanţii erau fraţi. În folclorul mitologic şi în concepţia bogomilică,
Dumnezeu şi Diavolul erau fraţi. În caz de nevoie, românul se face frate
cu dracul. În daimonologia română, strigoii provin în viaţă din fraţii
lunatici, dacă la moartea perechii lor nu au fost desfrăţiţi de aceasta şi
înfrăţiţi cu alţi lunatici care trăiesc. Prietenii adevăraţi devin fraţi de
cruce, puţin mai târziu apar fraţii întru credinţă şi fraţii întru Hristos.
Oamenii din popor se adresează unii altora cu frate, ba mai mult, primele
cuvinte probabil româneşti, care sunt atestate în 587 au fost celebrele
„torna, torna fratre”, traduse prin „întoarce-te, întoarce-te, frate”.
Românul este frate cu codrul, cu apele, cu animalele dragi lui, fie ele
domestice sau sălbatice.
Fratrocraţia a dat naştere mai multor variante de cosmogonie.
Merită să amintim aici Cabirii, Dioscurii şi Călăreţii sau Cavalerii
danubieni. Cabirii semnificau trei categorii de focuri sacre: focul cosmic,
focul htonic şi focul acvatic593. Mitul lor, are o mare importanţă. Este
mitul a trei fraţi dintre care cel mic este ucis de ceilalţi doi, pentru a
reînvia în urma unor procesiuni ritualice594. Fratricidul creator de noi lumi
s-a transmis la noi sub diverse forme până în zilele noastre şi este superb
prelucrat în Mioriţa. Până şi din moartea unui frate ia naştere ceva. De
asemenea, ideea care transcende mitul este că numai prin jertfirea de sine
se poate obţine mântuirea.
Fraţi deveniţi deja celebri, Dioscurii se deosebeau încă de la
naştere prin condiţia lor: Pollux este nemuritor, Castor nu. Acesta din
urmă va obţine însă nemurirea prin intervenţia divină a lui Zeus, la
rugămintea lui Pollux. Cei doi fraţi au fost transformaţi în aştri alcătuind
constelaţia Gemenii. Celelalte făpturi mitologice gemelare sunt Călăreţii
danubieni, care par a descinde din mitul Călăreţului trac.
În esenţă, structura generativă a mitologiei reflectă spiritualitatea
românească. „Structura generativă [a mitologiei române], prin conţinutul
593
Ibidem, p. 227.
594
De mare însemnătate este, printre altele, atenţia celor doi fraţi pentru capul
decapitat al fratelui ucis; craniul înfăşurat într-un ştergar este înhumat în secret la
poalele Muntelui Sacru, ritual ce va genera un cult al craniului şi care se va
întinde până în zilele noastre sub forma obiceiului decapitării post-sepulcrale.
159
şi stilul ei particular, exprimă rolul Carpaţilor, ca spaţiu montan concret
dispus în amfiteatru enorm, cu sceneria lor internă şi externă, cu clima,
vegetaţia şi animalele, cu timpul horal, cu palingeneza ritmurilor
etnoistorice, ipostazele ideale ale incitării imaginaţiei creatoare ale unor
mitogonii lente, ale unui mitopeism ponderat şi ale unei mitificări
permanente, când desacralizate, când resacralizate”595.
Cosmogonia română începe cu crearea arborelui cosmic, fapt care
atrage după sine, concomitent şi crearea Nefărtatului. Mitul arborelui
cosmic este, la români, mai important decât cel al creării Nefărtatului. În
concepţia românilor arborele cosmic, prima creaţie în cadrul
cosmogoniei, este bradul (ca nume generic pentru conifere). La crearea
Lumii, Fărtaţii colaborează între ei, fiind ajutaţi de unele animale mirifice
precum ariciul şi albina, animale care nu au fost create special de cele
două forţe, ci au apărut singure, o dată cu pământul. Înainte de crearea
Cosmosului exista şi Şarpele, care a apărut o dată cu arborele cosmic.
Dacă el nu este o înfăţişare simbolică a Nefărtatului, atunci a fost creat de
acesta încă din prima clipă. Unele variante ale cosmogoniei precizează că
Nefăratatul a ieşit din gura şarpelui încolăcit printre rădăcinile arborelui
cosmic. Fărtaţii creează Soarele, Luna şi stelele din flori de foc şi sprijină
Cerul pe arborele cosmic. Metaforă cutremurător expusă în Mioriţa,
integrarea fiinţei în natură, este o trăsătură ontologică a poporului nostru.
Românul are sentimentul şi conştiinţa că este un fiu al naturii, că trăieşte
în acord intim cu aceasta şi că prin moarte se integrează permanent ei.
Antropogonia. Primele făpturi de tip uman sunt însuşi Fărtaţii.
După modelul lor creează o specie umanoidă ce aparţine primului ciclu
antropogonic. Deşi create de Fărtat, prin imixtiunea Nefărtatului, noile
creaturi devin imperfecte. Acestea sunt Căpcăunii şi din cauza
monstruozităţii lor (au cap de câine şi sunt antropofage) vor trebui
stârpite. Spiţa lor va fi nimicită de făpturile celui de-al doilea ciclu
antropogonic: Uriaşii596. Căpcăunii care au reuşit să se salveze au
supravieţuit în folclorul românesc. Muma Pădurii, Fata Pădurii, Păduroiul
şi zmeii au mai făcut mult timp zile grele vitejilor. Uriaşii erau paşnici,
însă la supărare distrugeau totul în cale. Mintea şi firea lor erau foarte
schimbătoare, motiv pentru care se certau destul de des între ei. Dornici
să obţină supremaţia în Univers, ei au încercat să-i doboare pe Fărtaţi din
Cer, scuturând cu putere de toartele Cerului. Rezultatul inconştienţei lor a
fost devastator: acţiunea lor a provocat potopul care îi va ucide pe cei mai
mulţi dintre ei. Când, în cadrul celui de-al treilea ciclu antropogonic, vor
apare oamenii, mai erau în viaţă doar câţiva uriaşi, care vor pieri, în urma
teribilelor lupte dintre ei, foarte curând. În privinţa oamenilor care au
apărut în zona carpatică, părerile sunt împărţite: omul creator de artă 597,
595
p. 160.
596
După alte variante, căpcăunii au fost ucişi chiar de Fărtaţi într-un potop.
597
Homo artifex – Culturile Cucuteni, Vădastra, Hamangia etc.
160
pelasgul598 şi negroidul599. Sufletul fiecărui om este scindat între bine şi
rău, lăsându-se influenţat în special de malefic. În concepţia totemistă
omul nu a fost creat anume de către Fărtaţi, ci descinde din plante şi
animale.
Ultima eră antropogonică va aparţine Uricilor. Aceştia au fost
creaţi însă înainte de oameni. Total opuşi uriaşilor, uricii nu sunt mai mari
de o şchioapă, sunt buni şi cinstiţi, fapt pentru care ei se mai numesc şi
blajini. În alte variante antropogonice poporul îi numeşte rohmani. Aceste
făpturi i-au ajutat pe Fărtaţi în lupta împotriva uriaşilor, reparând
stricăciunile făcute de aceştia şi reconstruind stâlpii de jur împrejurul
Cerului, pentru ca acesta să nu se prăbuşească pe Pământ. Deoarece spiţa
umană s-a îndepărtat de Fărtat şi face jocul Nefărtatului, oamenii vor fi
înlocuiţi la vremea cuvenită, de către urici. Aceştia aşteaptă la marginea
Pământului, în ostroavele albe ale Apei Sâmbetei, lângă stâlpii Cerului, să
fie chemaţi. Până atunci ei duc o viaţă fericită, fără locuinţe, fără haine,
fără nimic lumesc rugându-se şi postind în permanenţă.
Erotogonia. În concepţia mitică a românilor, sexuarea făpturilor şi
iniţierea erotică aparţine Nefărtatului. Sărbătorile erotice s-au păstrat, pe
alocuri, până astăzi, în horele rituale de nuntă. Pentru coruperea
sexuaţilor, Nefărtatul creează demonii erotici, printre care incubii şi
succubii. Primii sunt demoni masculini care corup partea femeiască,
succubii sunt demoni feminini care îi corup pe bărbaţi. Progeniturile
născute astfel sunt monştri antropodemonici, în special vrăjitori şi
vrăjitoare. Demonii erotici sunt ajutaţi de spiriduşi. Coruperea erotică şi
activitatea malefică a făpturilor amintite, culminează în incest, păcat ce se
extinde chiar şi în rândul divinităţilor. Astfel Soarele se va împreuna cu
sora lui, Luna. Pentru a contracara acţiunile acestor demoni, Fărtatul a
trimis pe Pământ Dragostele, făpturi care au menirea de a genera
afecţiune reciprocă între parteneri. Cele mai cunoscute şi mai îndrăgite de
popor sunt Drăgaicele şi echivalentul lor masculin Dragobetele. Opusul
acestuia, este un promotor al demonismului sexual şi un concurent de
temut: Zburătorul.
598
Homo pelasgensis, care ar aparţine numerosului şi genialului poporului pelasg,
creator al primului stat mondial.
599
Homo nigroidensis, un om de tip etiopian.
161
Mitopoetica
Pentru Romulus Vulcănescu, „structura integrativă a mitologiei

române este partea cea mai elaborată, mai expresivă, mai concretă şi mai
valoroasă. Ea transfigurează tensiunea dramatică a structurii generative
într-o operă epică de vaste implicaţii umane, deşi se petrece pe o scenă
redusă la scară naţională”600.
De asemenea, „În ansamblul ei, structura integrativă reflectă
reverberaţiile mitice ale adstratului medieval al mitologiei străvechi
autohtone pentru a marca, în cele din urmă, sinteza globală a tuturor
aspectelor esenţiale ale stratului actual al mitologiei române. Ne referim
la cele mai controversate probleme ale adstratului, provenite din
impacturile culturale violente sau lente între popoarele din sud-estul
Europei, cum ar fi influenţele, contaminările şi calchierile mitice,
provocate de migraţii, convieţuiri şi interese de vecinătăţi seculare” 601.
Cu timpul se formează grupuri de iniţiaţi, care intră tot mai mult
în contact cu fenomenele supranaturale şi cu manifestările sacrului.
„Oamenii de rând şi magicienii din paleoliticul superior au atribuit
fenomenelor naturii şi faptelor fito- şi zoosociale caracterul unor forţe
supranaturale, impersonale, imprevizibile şi invizibile, care prin teroarea
lor au dominat viaţa până la începutul erei noastre. Aceste fenomene şi
fapte mitice nu pot fi înţelese, interpretate, dominate sau anulate decât de
cei iniţiaţi sau supradotaţi, care la rândul lor sunt consideraţi
supranaturali. Cercetările de paleontologie mitică generală au dus la
constatarea că o asemenea forţă supranaturală universal valabilă este
mana.”602 Magii contactează făpturi supraumane de diferite speţe:
daimoni antropomorfi, precum strigoii, moroii şi spiriduşii sau zoomorfi,
ca pricoliciul sau tricoliciul.
Din statistica realizată de Romulus Vulcănescu rezultă că
predomină structurile şi caracterele mitice dace, urmate de cele latine şi
apoi slave sau de alte origini603.
Perceperea lui Coşbuc drept poet al ţărănimii, devenită o modă
culturală, a acaparat întreaga atenţie şi a condus la ignorarea celorlalte
perspective şi analize asupra operei coşbuciene. De altfel, în timp, s-au
încetăţenit două viziuni principale: poetul ţăran şi poetul clasic. Situaţia
nu este chiar atât de simplă: „George Coşbuc este, poate, cel mai dificil
poet român. Şi ne gândim la o dificultate de un tip aparte, care nu se
referă la puterea noastră de a-l înţelege şi de a-l simţi, ci la lipsa unor
criterii ferme prin care să-i evaluăm originalitatea. În foarte abundentele
600
p. 291.
601
Ibidem, p. 291.
602
Ibidem, p. 299.
603
Ibidem, p. 311.
162
comentarii asupra operei sale nu există, în esenţă, decât două puncte de
vedere diferenţiate, din care se trag apoi, eclectic celelalte multe
interpretări. Polii aceştia îi reprezintă C. Dobrogeanu-Gherea şi Vladimir
Streinu. Avem de-a face, pe de o parte, cu o perspectivă sociologică, iar
pe de alta, cu una strict estetică, cu deschidere chiar spre estetism.
Dincolo de metodologiile celor doi critici, important rămâne altceva,
anume punctul lor de tangenţă, parţial, evident, dar revelator tocmai
pentru diferenţele dintre ei. Ne referim atât la chestiunea autohtonismului
cât şi la aceea a clasicismului”604.
Pentru a nu cădea în capcana pe care nu au putut-o ocoli alți
cercetători care văd în poet un simplu ţăran, Petru Poantă încearcă un alt
tip de lectură şi ajunge la un rezultat mult mai apropiat de adevăr, dar
care, zicem noi, nu se datorează tipului de lectură în cauză, ci intuiţiei
autorului şi clarviziunii sale: „În ce ne priveşte am încercat o lectură a lui
Coşbuc prin nişte tipare de cultură, pe care literatura română le-a adoptat
altfel decât cea europeană. Am vrut să corectăm imaginea simplistă a unui
Coşbuc ‚ţărănist’, a rapsodului care ştie totul de la o preoteasă, urmând a
ieşi în lume şi a-şi manifesta spontaneitatea. Poetul în esenţă rămâne un
ţăran, fără îndoială, aşa cum a rămas şi Brâncuşi. Dar opera nu se
datorează ‚ţărăniilor’ sale. Este substanţa faptului de a fi român, substanţa
abstrasă în nişte forme de cultură, spre multe dintre care s-a întors mai
târziu, cu alt rafinament, boierul Ion Pillat, dar pe care nu le bănuise
celălalt mare boier, Vasile Alecsandri”605.
Imaginea poetului a fost sensibil corectată, dar nu a fost înlocuită
cu una deplin veridică. Poetul rămâne în esenţă un ţăran, dar asta nu se
referă la clasa socială din care ar fi făcut parte Coşbuc, ci la poporul
căruia îi aparţine – un popor de ţărani, aşa cum arăta Liviu Rebreanu606.
De aceea, opera sa este substanţa românească. George Coşbuc ţăranul
vrea să însemne George Coşbuc românul. Poetul ţărănimii este egal
poetul românimii. Tot ceea ce a scris poetul aparţine poporului nostru, se
află în substratul, stratul şi suprastratul limbii române, în visurile şi
aspiraţiile românilor, în hazul şi în tânguirea lor. De aceea, orice tip de
lectură s-ar încerca şi din orice perspectivă s-ar aborda problematica
poeziei coşbuciene, rezultatul nu poate fi decât unul singur, pentru că
materialul, forma şi sufletul acestei poezii sunt pur româneşti. Nu este
aşadar necesară o analiză tematică, chiar dacă aparent ea este
indispensabilă: „Este extrem de dificil, în cercetarea lui Coşbuc, să te
sustragi analizei ‚tematice’. Am optat, de aceea, pentru soluţii combinate,
urmărind, în principal, atât descrierea acestui univers cât şi evaluarea
estetică a poeziilor. Autorii de monografii cad de obicei în eroarea
604
9.
605
Ibidem, p. 8.
606
Liviu Rebreanu, Lauda ţăranului român, în Amalgam. Bucureşti, Editura
Socec & Co., 1943.
163
elogiului şi a fervorii. Scriitorul comentat devine un fel de măsură pentru
întreaga literatură; este în permanenţă ‚cel mai’. Chiar dacă am avut
sentimentul corectării unor nedreptăţi, n-am scris cu conştiinţa că G.
Coşbuc este cel mai mare poet român”607.
Că românii sunt un popor de ţărani şi că acest lucru era evident
pentru Coşbuc ne demonstrează şi Adrian Fochi: „Ceea ce trebuie
subliniat în primul rând e interesul pentru ţăran, înţeles ca purtător şi
păstrător al tuturor virtuţilor spirituale ale poporului, şi apoi interesul
pentru creaţia spirituală a ţăranului, cel mai elocvent document de
etnopsihologie şi, deci, sursă de inspiraţie pentru întemeierea unei
literaturi şi culturi autentic populare, naţionale”608.
Scopul lui Coşbuc este, în viziunea lui Fochi, limpede: „Misiunea
poetului, în concepţia lui, după cum se desprinde din toată discuţia
anterioară, este de a explicita, în opera lui, sufletul poporului, fie
inspirându-se din viaţa ţăranului pentru a nu risipi ceea ce au adunat
strămoşii, fie ridicând creaţia populară la nivelul creaţiei culte. Rostul
poetului e de a deveni ‘poporal’, de a scrie potrivit cu felul de a simţi şi a
gândi al poporului, respectiv al ţăranului”609.
Poetul şi-a făcut adeseori cunoscută opinia despre condiţia şi rolul
artistului în cultura şi viaţa spirituală (şi nu numai) a unui popor. Prin
scrierile sale de luminare a sătenilor şi prin articolele scrise cu diverse
ocazii, Coşbuc se declară ferm de partea adevărului aristotelic din artă şi a
creaţiei autentice pătrunse de ceea ce are un popor mai curat şi mai
aproape de sufletul său. Prin particular se ajunge în universal. Pe de altă
parte, artistul de valoare este, în convingerea sa, acela care improvizează
cu uşurinţă, în orice ocazii: „Se pare că, după opinia sa, însuşirea
esenţială a unui creator sau purtător de folclor este capacitatea de a
improviza, deoarece acordă acestei însuşiri o atenţie specială şi o discuţie
aparte. Astfel, el constată că această însuşire este mai frecventă la femei
decât la bărbaţi. Femeile sunt însă mai unilaterale în idei şi au o respiraţie
poetică redusă. După observaţiile sale, întreruperea unei femei în procesul
de improvizaţie echivalează cu însăşi încetarea creaţiei. Creaţia epică este
apanajul bărbaţilor. Balada din sudul ţării şi-a pierdut caracterul eroic de
îndată ce s-a deplasat spre nord (Maramureş, Bucovina), intrând în
repertoriul femeilor. De altfel, există genuri folclorice adecvate capacităţii
artistice a femeii: cântecul liric, doina, bocetul. Observaţiile acestea atât
de subtile reprezintă, cu siguranţă, un alt aport pozitiv al poetului la
problematica generală a creaţiei şi circulaţiei folclorice şi merită toată
atenţia cercetătorului.”610 Observaţiile poetului sunt apreciate şi de Gh.
607
6-7.
608
Adrian Fochi, George Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, Editura Minerva,
1971, p. 48.
609
Ibidem, p. 49.
610
Ibidem, p. 57-58.
164
Vrabie: „Şi această observaţie e justă. La ruşii din lungul râului Onega
sunt aşa numitele ‚balzi starini’, cântece de femei, în care revin anumite
eroine. Anumite categorii ca bocetele (frumoasele cântece ‚ale zorilor’ şi
‚bradului’ de care vorbeşte în altă parte Coşbuc), unele cântece lirice,
sunt apanajul numai al femeilor. Ba mai mult, unele motive, prin structură
aparţinând rapsodului – ca balada –, preluate de femei îşi pierd din
vigurozitatea lor masculină, devenind simple cântece lirice. Observaţia se
poate face pe marginea multelor cântece eroice din şesul dunărean, ajunse
în părţile nordice, în Bucovina, Maramureş. Aici genul fiind apanajul
cântăreţei, îl transformă în genere, dintr-un cântec de vitejie, eroic, în
unul erotic”611.
Adesea o operă atinge apogeul doar atunci când suferă prelucrări
din partea unui anumit număr de oameni. Trecând de la un individ la
altul, devenind un bun al întregii comunităţi, creaţia respectivă câştigă în
apreciere tocmai deoarece mai mulţi membri şi-au adus contribuţia la
desăvârşirea ei. Cu cât trece pe la mai mulţi indivizi 612, cu atât va fi mai
apreciată de grupul respectiv613. În final ea nu va mai fi percepută ca un
bun personal al unui membru care se bucură mai mult sau mai puţin de
simpatie, ci ca un bun comun, de care se pot bucura toţi laolaltă. Coşbuc a
sesizat, încă de la început, acest orgoliu colectiv: „Interesant de semnalat
ni se pare însă faptul că alături de această creaţie individuală, subliniată
de atâtea ori şi cu atâta tărie, Coşbuc afirmă şi existenţa unei creaţii
plurale, pe bază de improvizaţie concomitentă, în ocazii precis
determinate, de către grupuri restrânse de interpreţi talentaţi. […] În
folcloristica românească, George Coşbuc este singurul care a făcut
această deosebit de interesantă observaţie”614.
Fiind în strânsă legătură cu mitologia, şi decurgând de aici,
adevărata poezie nu se mai poate naşte astăzi. Conform părerii lui Coşbuc
„În zilele noastre, poporul nu mai creează poezie epică, deoarece nu mai
poate crea mituri. Acestea au fost apanajul popoarelor primitive. Conform
teoriei mitologice, miturile s-au născut o dată cu limbajul. Astăzi poporul
se mulţumeşte să închege la un loc fragmentele epice flotante, care stau
ascunse, în stare latentă, în cadrul altor produse folclorice, mai ales în
domeniul liricii. Faptul istoric (numele unui erou sau al unei localităţi)
este numai liantul care uneşte trecător ţăndările risipite ale vechilor
mituri”615.
611
Gh. Vrabie, George Coşbuc şi problemele folclorului, în Iaşul literar IX, nr. 5,
1958, p. 54.
612
Printre căile de răspândire a folclorului, Coşbuc enumera publicaţiile pentru
săteni, armata, bâlciurile, lăutarii, căsătoriile în alte sate, transhumanţa etc.
613
De exemplu fetele la şezătoare, flăcăii cătane etc.
614
1971, p. 58.
615
Ibidem, p. 64.
165
După părerea noastră, în această afirmaţie se ascunde ars poetica
lui Coşbuc şi întreaga sa concepţie despre opera sa. Dorind să realizeze
un proiect al unei monumentale creaţii pur româneşti, poetul se hotărăşte
să scrie o epopee românească, în sensul unei mitologii, pentru că
mitologia sa este creată şi dezvoltată din propria lui substanţă.
Poetul era, aşadar, convins că miturile s-au născut o dată cu
limbajul. Această idee, ce aparţine teoriei mitologice, este acceptată şi
promovată şi de către alţi specialişti: „Limbajul şi miturile sunt înrudite
de aproape. Pe treptele timpurii ale culturii umane, legătura lor este atât
de strânsă şi cooperarea atât de evidentă, încât separarea lor este aproape
imposibilă. Ele sunt vlăstare ale uneia şi aceleiaşi rădăcini”616.
Max Müller enunţase, în teoria sa, şi ideea că mitul este un produs
secundar al limbajului, acesta fiind, aşadar, însăşi natura şi esenţa mitului.
Întrucât limbajul nu poate să descrie realitatea decât în mod indirect,
termenii sunt ambigui, iar tocmai din această ambiguitate se hrăneşte
mitul. Ideile abstracte nu pot fi reproduse decât cu ajutorul metaforei.
Problema mitologiei, este în opinia lui Müller, una a psihologiei, dar
pentru că spiritul devine obiectiv datorită limbajului, ea este în fond o
problemă a ştiinţei limbajului. Mitul nu este în cele din urmă decât o
boală spirituală: „A-l reprezenta pe Zeul suprem comiţând tot felul de
crime, fiind înşelat de către oameni, fiind supărat pe soţia lui şi violent cu
copiii săi este cu siguranţă o dovadă de boală, de o condiţie neobişnuită a
gândirii sau, pentru a vorbi mai clar, dovadă a unei demenţe adevărate.
(...) Este un caz de patologie mitologică”617.
La naşterea sa, limbajul dispunea de o funcţie magică cu care omul
spera a supune Natura şi forţele supranaturale cu care convieţuia încă din
cele mai vechi timpuri. Din aceste încercări de dominare sau doar de
împăciuire a diverselor forţe naturale şi făpturi mitice totodată, s-au
dezvoltat poezia şi cântecul. Putând iniţial să coboare şi luna de pe cer,
cuvintele erau ele însele o forţă. În momentul în care în sufletul oamenilor
se strecoară, asemenea unui şarpe, îndoiala cu privire la aceste puteri
magice, cuvântul se opacizează şi se stinge, transformându-se din magmă
creatoare sau distrugătoare lavă, într-un banal cărbune cu care abia dacă
se mai pot mâzgăli sensurile pe care le deţinuse odinioară.
Poezia lui Coşbuc urmărește etapele mitologiei româneşti. Crezul
poetului în această privinţă este în mod categoric enunţat în poezia Atque
nos! Aici, ne asigură Dumitru Micu, trebuie să punctăm influenţa lui
Grigore Silaşi: „Recunoaştem numaidecât ecoul ideilor inimosului
profesor în Atque nos!, una din primele lucrări publicate ale lui Coşbuc.
După o evocare a personajelor ce populează basmele noastre, personaje în
care crede, cu naivitate, asemeni dascălului său, că se pot recunoaşte tot
Ernst Cassirer, Eseu despre om, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 154.
616
617
F. Max Müller, Contributions to the Science of Mythology, London,
Longmans, Green & Co., 1897, p. 68 şi urm., apud Ernst Cassirer, Eseu despre
om, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 155.
166
atâtea figuri din mitologia greco-romană, poetul începător îşi declamă,
patetic şi stângaci, admiraţia pentru producerile imaginaţiei populare:
‚Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe
Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp'!”618.
Coşbuc enumeră personajele basmului românesc şi le găseşte drept
corespondente unele făpturi mitice greco-romane, dar nu le identifică în
sens strict cu acestea, ci accentuează acel fond comun indo-european
despre care se vorbeşte în teoria mitologică a fraţilor Grimm. De aceea, în
opera coşbuciană nici nu apar foarte multe elemente mitice preindo-
europene. Ba mai mult, mitologia prezentată de poet în opera sa este cea
română, de după transformările predacice, protodacice şi dacice, şi de
după etnogeneza poporului nostru. Petru Poantă preia, aşa cum am arătat,
ideea enunţată mai întâi de Micu, dar este mult mai atent la afirmaţii şi la
analizarea personajelor care apar în poezia coşbuciană.
Criticii care s-au oprit asupra poemului Atque nos! au insistat în
mod special asupra stângăciilor şi a nereuşitelor ce se întâlnesc în acest
text. Acestea sunt, zicem noi, explicabile, dacă ţinem seama că poezia
datează din februarie 1886 şi, în forma sa finală, a fost publicată în
martie619. Poetul însuşi pare a nu fi fost mulţumit de ea, deoarece nu a mai
fost republicată niciodată în timpul vieţii sale şi nu apare în niciun volum.
Poate ar trebui reamintit că poetul începuse deja traducerea Odiseei, la
care lucra în momentul scrierii acestui poem, în ale cărui versuri se
prezintă motivul pentru care autorul lor compune poezii de inspiraţie
folclorică. În creaţiile poporului se ascunde totodată şi sufletul acestuia.
Celor ce ştiu să asculte, o cutremurătoare taină li se dezvăluie:
Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei...
Oh! Că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce distăinuieşte frazul cel îndătinat:
„Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat”.
Adunându-se laolaltă în grupuri ce par a reface arhaicele societăţi
de iniţiaţi, membrii comunităţilor transmit povestea Firii, a începuturilor
şi a zilelor sale apuse, a propriului fel de a fi:
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti – şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
618
D. Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tinertului, 1966, p. 14-15.
619
În Tribuna III, 1886, nr. 60, 61 şi 62, martie, p. 237, 241, respectiv 245.
167
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem -;
Iată deci că, deja în 1886, poetul era preocupat de mitologie.
Privind din această perspectivă, în spaţiul şi timpul românesc totul se
transformă şi capătă alte conotaţii şi alt înţeles:
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
maginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,
Văd zăbrele şi prin neguri văd crăieştile palute!...
Apoi parcă tot înăint, prin regiuni necunoscute
Şi prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri
Văd şi-ntâmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.
Poemul are un sens mult mai adânc decât ceea ce au arătat
comentatorii creaţiei coşbuciene, chiar şi folclorişti. El este un sumar al
întregii sale opere. În el se cuprind aproape toate poeziile scrise pe
parcursul întregii vieţi. Versurile sale prezintă, pe rând, eroii de basm,
vechi făpturi mitologice transfigurate. Poetul nu identifică, repetăm,
personajele basmului românesc cu cele ale mitologiei greco-romane, ci
atrage atenţia asupra unui „strămoş” comun, care le-a dat naştere şi care s-
a transformat după cum l-au perceput diversele popoare în devenirea lor.
Observaţia că românii au fost legănaţi cu-acelaşi leagăn şi înfăşaţi cu
aceleaşi faşe precum vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp nu vrea să
însemne că se face o comparaţie între popoarele în cauză, ci că au pornit
toate din acelaşi leagăn şi că provin din acelaşi trunchi. Grecii sunt,
aşadar, românii Olimpului, cum şi românii, la rândul lor, sunt grecii
Carpaţilor:
Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!
Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis
Şi zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălaşe
Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleşi faşe
Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp!
Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoară şi mă-nghimp;
Simţesc strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,
Cari născutu-s-au din sânul unor domnitoare neamuri;
Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos
Şi să strig în lumea largă: „Et in Arcadia nos!”
În toate miturile cosmogonice româneşti, premergător
Cosmosului este unul şi acelaşi element înspăimântător: Hăul. Acesta nu
are o explicaţie mitologică, el este pur şi simplu lăcaşul unde se va naşte
Universul. În concepţia poporului român haosul nu se confundă cu
neantul. Acesta presupune o inexistenţă, vidul, haosul însă este, şi se
caracterizează printr-o existenţă dezordonată, fără formă. De aceea,
asemenea majorităţii popoarelor arhaice, românii şi-au imaginat hăul sub
168
forma unor ape cufundate în întuneric şi ca urmare le-au numit Apele
primordiale. Acestea conţineau toate forţele necesare unei cosmogonii,
mai era nevoie doar de un impuls creator, demiurgic, care nu va înceta să
apară prin intervenţia Fărtaţilor. Dacă aceştia au apărut în urma
autogoniei conştientizate de către oameni, nimeni nu ştie şi nu se întreabă
cu privire la apariţia acestor ape. De unde vin ele, cine le-a creat şi când?
Iată o primă serie de întrebări care par incitante, însă poporul nu le-a
acordat atenţie. Haosul a fost din totdeauna şi niciun mit românesc nu
prezintă naşterea lui. El nu a dispărut, însă după crearea Cosmosului, prin
punerea în ordine a forţelor universale, haosul continuă să existe, într-o
formă organizată.
Fiind un poet clasic, un maestru al formei poetice şi foarte atent
cu ordonarea mijloacelor lingvistice în text, George Coşbuc, din motive
lesne de înţeles, nu a pus în nicio creaţie problema haosului. Înscriindu-
se, ca de atâtea ori, pe aceeaşi direcţie cu spiritul tradiţional românesc,
poetul nu a încercat să prezinte în niciun fel dezordinea stihială
antegonică. În poezia sa tenebrele şi întunericul sunt întotdeauna
înlăturate de către forţele creatoare ale Luminii şi căldurii solare.
Din întuneric ţâşnesc primele raze de soare şi în Faptul zilei, un
poem cosmogonic prin excelenţă, care surprinde exact clipa declanşării
primei zile. La început sunt prezentate atemporalele organizări cosmice.
În fiecare vers apare un element astrologic care participă intens la Facere:
cerul este limpede ca lacrima, o picătură din apa din illo tempore, un
strop din apele hăului pe care îl purtăm fiecare în noi. Lacrima apare în
momentele în care organicitatea şi armonia noastră interioară este distrusă
sau cel puţin deranjată. Când Cosmosul nostru a fost invadat de tenebre şi
întunericul ab initio se întinde dominant peste constelaţiile de gânduri şi
sentimente înghiţind galaxiile noastre interioare. Lacrima este sărată ca
marea, celestă ca picătura de ploaie şi limpede precum izvorul de munte,
este o chintesenţă a apelor de pe pământ, o fărâmă a apelor primordiale.
Momentul misterului absolut va avea loc din clipă în clipă. Nu
ştim deocamdată ce înseamnă asta pentru că Timpul nu apăruse încă... E
aproape de ziuă, soarele stă să răsară punând capăt întunericului
germinativ. Lumina dătătoare de viaţă va erupe colosal smulgând
principiul vital din abisurile Haosului. Simbol al iminenţei, constelaţia
Oierului, denumirea populară a constelaţiei Lira, apare în centrul
îmboltitului cer, iar luceafărul se va stinge, orbit de puterea preamăreţului
Soare. Carul se răstoarnă cu oiştea în sus, toate sunt semne ale Răsăritului
primordial din care va izbucni, triumfală, eterna şi veşnic repetabila
Creaţie:
Ca lacrima-i limpede cerul
Şi-aproape de ziuă. Frumos
Stă-n mijlocul bolţii Oierul,
Luceafăru-i gata s-apuie,
Iar Carul spre creştet se suie
169
Cu oiştea-n jos.
Bezmeticele zvâcniri stihiale se topesc. Spumegătoarele Ape se
aşează line, iar vuietul întunecatelor hăuri, abisuri se stinge. Metafora
lacrimii revine, sub forma rouăi pe care pământul o plânge sub stăpânirea
terifiantelor forţe ale Necunoscutului. Apele se retrag treptat, din ele îşi
arată faţa uscatul:
Şi doarme şi apa, şi vântul.
Iar spaima şi oştile ei
Ţin mort, subt călcâie, pământul.
Şi-atâta e roua ce-o plânge
Câmpia, că-n palme-o poţi strânge
Ca-n cupă s-o bei.
Imaginea umidităţii domină încă tabloul, dar nu pentru mult timp.
Prin abundenţa termenilor ce sugerează elementul acvatic – apa, roua atât
de bogată încât poţi s-o aduni în palme, cupa, verbul a bea, - cosmogonia
se află încă în primele ei faze. Abia acum apare pământul, al doilea
element necesar apariţiei vieţii.
După retragerea apelor şi ivirea pământului, pe bolta cerească apar
primele simptome ale inundaţiei de lumină ce se prefigurează vertiginos.
Lupta mitologică dintre zi şi noapte, lumină şi întuneric, Făt-Frumos şi
zmeii (care au furat Soarele şi Luna) este urmărită cu atenţie şi descrisă
cu minuţiozitate de bijutier de către poet. Acesta ne dă impresia ca a fost
atunci, acolo:
Pe-ncetul tăria-nflorită
Cu galben ca strugurii copţi
S-albeşte din clipă-n clipită.
Pe culmi întunerecul piere,
Dar valea e-n neagra putere,
A umedei nopţi.
Pe sus, pe pustiile zgheaburi,

Prin râpele munţilor suri,
Zac zmeii cu trupul de aburi,
Şi ceaţa prin noapte-nchegată
Stă-n hainele morţii-mbrăcată
Pe-albastre păduri.
Prin râpile munţilor zac zmeii, urmaşi ai monstruoşilor căpcăuni,
prime făpturi antropomorfe, ce, iată, au fost nimicite pe parcursul
procesului cosmogonic şi antropogonic. Jgheaburile sunt pustii. Nimeni
nu tulbură Geneza. Asemenea căpcăunilor transformaţi în zmei, noaptea
se diluează şi devine ceaţă. Deja poţi distinge prin străveziul lânos
mirificele făpturi, mesagere ale începuturilor, unele dintre cele mai
îndrăgite fiinţe mitice: Zorile. Ele apar înaintea Soarelui, anunţând sosirea
lui. Simbolul lor este albirea, metaforă pe care o vor prelua şi folosi
oamenii din popor până în zilele noastre. O dată cu apariţia lor, pot fi
170
sesizate primele treziri la viaţă, timide mişcări care generează primul şi
cel mai izbăvitor bun omenesc: cântecul. Acesta se aude din brădet,
bradul fiind, aşa cum spuneam, arborele cosmic în mitologia românească.
Despre valoarea, simbolistica şi frecvenţa ocurenţelor în mitologie, în
creaţia populară şi, implicit, cea coşbuciană vom mai avea răgazul să
discutăm. Vântul, etern călător fără linişte, nu mai este un element stihial,
nu perindă fără ţel depărtările, nu vuieşte, ci apare într-o formă
organizată, sunetul însuşi pe care îl provoacă nu mai este înspăimântător,
ci armonios, constructiv, creator:
Dar vântul cel fără de pace
Începe să cânte-n brădet –
Şi tot mai lumină se face;
S-albeşte strâmtoarea cărării,
Pe rând depărtările zării
S-apropie-ncet.
Odată cu sosirea zorilor, ochiul poate distinge elementele care
intră în alcătuirea acestei lumi ancestrale:
Văd clăile-n câmp, pe coline
Cunosc singuratecii ulmi,
Şi-acum, la lumina ce vine,
Încep să se mişte greoaie
Făpturi purtătoare de ploaie,
Se urcă pe culmi.
Din stânga, din dreapta, din faţă,

Din râpi şi pe-o sută de căi,
Ies dungi plutitoare de ceaţă
Şi-n cale s-adună cărunte
Târându-se-alene spre munte
De-a lungul prin văi.
Tăcute făpturi mitologice, norii, se ridică spre cer, urnindu-se cu
greu pe strâmtele cărări de munte. Versurile prezentate sunt încă o dovadă
a geniului poetic coşbucian, a uimitoarelor posibilităţi pe care le oferă
limba unui adevărat creator de artă sufletului capabil să transpună în
cuvinte picurii de cleştar ce se preling în suflet atunci când se află
înaintea măreţelor mistere universale. Este surprinsă fiecare mişcare,
fiecare mutaţie ce are loc în procesul izbucnirii celei mai proaspete zile
din viaţa sa. Tensiunea cosmică, colosalele forţe astrologice sunt
dezlănţuite. Ţâşnind din strâmta noapte unde aşteptaseră în scrâşnire de
dinţi eliberarea, asemeni duhurilor din vasele de argint în care fuseseră
zăvorâte sub peceţile lui Solomon, fulminantele tării se revarsă peste
pământul însetat de lumină:
E-n flacără bolta senină,
Şi fără-ntrerupere-acum
Se varsă tăcuta lumină,
171
Se varsă grăbită, se-ntinde
Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde
Pe şesuri, pe drum.
Şi parcă străbate-o săgeată

De-a lungul câmpiilor reci –
O dungă de soare s-arată,
Şi-i creşte pe şesuri lucirea,
Şi iată-l în toată mărirea
Puterii pe veci!
Lumina soarelui inundă o lume creată parcă numai pentru el, pentru
a-i savura şi preaslăvi măreţia. Triumfală năvăleşte pe pământ... Viaţa.
Acesta este ideea catalitică şi predominantă, care caracterizează şi
traversează, asemenea unui fluviu de foc, întreaga operă coşbuciană.
Soarele este generator de viaţă, aceasta nu poate exista fără prezenţa lui,
drept pentru care îi este mereu recunoscătoare şi face tot posibilul pentru
a se afla în preajma lui. Perioada în care astrul lipseşte, este percepută ca
o pedeapsă de către oameni. Ei merg la culcare o dată cu stingerea ultimei
raze de soare şi se trezesc în zori, pentru a-l întâmpina în bucurie pe
Părintele lor divin:
Murmurul din dealuri pătrunde
Prin văi, şi din vale-n păduri;
Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde
E plin de mişcare pământul,
Şi cântă şi codrul şi vântul
Şi-o mie de guri.
Ici oameni cu coasa pe umăr,

Şi fete cu secera-n brâu,
Iar gloata cea fără de număr
A celor de-o sută de neamuri
Se joacă-n arinii cu ramuri
Întinse pe râu.
Şi care şi turme-n pripoare

Pe umede coaste răsar –
Sunt toate-ale tale, tu Soare!
Făptură tu dând dimineţii,
Eşti singur fiinţa vieţii
Şi-al lumii altar…
Fiinţă şi esenţă a vieţii, altar al lumii, iată ce este soarele pentru
poporul român şi pentru George Coşbuc, implicit. Cutremurat de măreţia
acestui astru, uriaşă făptură mitică ce moare şi învie la nesfârşit, dovedind
supremaţia vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului, Soarele s-a
bucurat de un cult deosebit de complex încă de când fiinţa umană a
172
conştientizat prezenţa lui. Vechii daci celebrau măreţul astru din cele mai
îndepărtate vremi. Cultul soarelui continua, în riturile poporului dac,
cultul morţilor şi al strămoşilor, dar şi pe cel al fratrocraţiei
cosmocratice620. În opinia lui Romulus Vulcănescu acest cult solar era la
geţi atât de dezvoltat încât nu numai că nu a putut fi distrus sau alterat,
dar el însuşi a influenţat mitologiile altor neamuri şi alte culturi:
„Popoarele care au migrat pe teritoriul Daciei preistorice şi-au însuşit mai
multe elemente de cult solar de la autohtoni, decât autohtonii de la ei.
Aceasta pentru că autohtonii, popor sedentar, se aflau pe o treaptă
superioară de elaborare a cultului solar, faţă de popoarele migratoare.
Autohtonii au ajuns la forme evoluate şi sofisticate de cult solar, care în
unele aspecte ale lui s-a ridicat până la interpretarea metafizică a soarelui.
Acest fapt a dus la începutul erei noastre la un proces de solarizare a
creştinismului primitiv, local, în care Dumnezeu Fiul a trebuit să fie
asimilat cu Soarele sfânt”621.
În privinţa genezei sale, poporul român a dat naştere mai multor
versiuni cuprinse în mituri, apoi în legende, balade, basme etc. Cu o
frecvenţă mai mare apar cazurile în care Soarele a fost dintru-nceput creat
ca astru, de către Fărtaţi, devenind apoi, prin personificare, o divinitate
cerească. Alteori naşterea soarelui are loc pe cer din gălbenuşul unui ou,
aruncat acolo de către un om (!), sau alte variante deologice îl descriu ca
fiind creat din cremene şi aur în chip de om622, variante ce dovedesc o
concepţie antropocentristă foarte timpurie la români. De cele mai multe
ori, însă, soarele (dar şi luna şi stelele) şi-a căpătat strălucirea de la bradul
cosmic, care era încărcat de lumină. Apoi, în timp, soarele devine un
flăcău, pe care poporul îl va înfăţişa în cel mai popular şi frecvent
personaj de basm: Făt-Frumos.
La început, Soarele mergea pe pământ, umblând pe jos, de cele mai
multe ori însoţit de Lună. Urcând în cer, întinderea fiind mult mai mare
iar calea mai lungă, Soarele călătoreşte într-un rădvan sau într-un car, tras
de obicei de cai albi sau galbeni. Aceştia sunt razele sale sau zorile care
premerg apariţia sa. Astfel, în viziunea poporului nostru, aceşti cai sunt
făpturi care îl transportă pe Soare pe bolta cerească, dar sunt şi Soarele în
acelaşi timp, pentru că razele solare sunt parte componentă, organică a
astrului. În consecinţă, calul va obţine, în mitologia română şi în basme,
atribute solare devenind un animal sacru. El poate zbura pe cer, se
ascunde după Soare, se hrăneşte cu jăratic sau foc, simboluri ale soarelui
pe pământ etc. Dar despre acestea vom mai avea ocazia să vorbim.
Soarele este de o frumuseţe răpitoare. Fetele se îndrăgostesc de el,
uneori pierzându-şi minţile din dragoste. Câteva se metamorfozează şi îl
urmează pretutindeni, trăgându-şi esenţele şi seva vitală din prezenţa lui:
620
A se vedea Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987, p. 367.
621
Ibidem, p. 367.
622
Ibidem, p. 368.
173
Ciocârlia, Floarea soarelui, Cicoarea ş.a. Mamele îşi doresc ca pruncii lor
să împrumute trăsăturile astrului, făcând urări în cest sens în majoritatea
cântecelor de leagăn şi a descântecelor. Imediat după naştere fătul este
scos afară şi închinat Soarelui. Fetele tinere îşi aruncau mărţişoarele
(talismane solare623) înspre astru invocându-l prin sintagma „Sfinte
Soare!” şi rugându-l să le ferească de pistrui sau să le ia feluritele pete
inestetice de pe faţă. Soarele este conştient de calităţile lui şi, ca urmare,
este perceput, de români, ca un personaj mândru, care îi pedepseşte pe
oameni dacă aceştia nu îl cinstesc cum se cuvine. Simbol erotic, el este
cea mai puternică forţă fertilizatoare, dătătoare de viaţă. Erotismul lui este
atât de dezvoltat încât astrul nu s-ar da înapoi nici de la incestul cu
surorile sale, Luna şi Ileana Sânziana. Teribilă perturbare a desfăşurării
normale a vieţii, incestul a fost mereu interzis şi combătut de către
poporul român, care nu concepea grozăvie mai mare pe faţa Pământului.
De aceea actul în sine nu are niciodată loc, dar simpla dorinţă a Soarelui
aduce unele devieri de la ordinea cosmică. Refuzat de sora sa, Soarele va
privi către pământ, la fiicele oamenilor, cu care va avea scurte aventuri şi
uneori copii. Acest lucru este deosebit de important pentru înţelegerea
concepţiei mitologice a poporului nostru. De vreme ce condamnă dorinţa
Soarelui chiar şi de a se căsători cu sora sa (lucru permis la alte popoare),
dar acceptă relaţiile ocazionale cu fetele pământene, este cert faptul că
românii nu se considerau fraţi cu Soarele. După cum am arătat, românul
se prinde însă frate cu oricine, chiar şi cu dracul (simbol al Nefărtatului).
Forţa cu care nu îndrăzneşte să se înfrăţească, fiind conştient de
inferioritatea sa, este Fărtatul, Creatorul, Demiurgul. Or, categoric,
poporul nostru a privit Soarele cu acelaşi respect şi teamă ca şi pe acesta.
Şi asta din totdeauna. Lucrurile se ştiu, pentru că vechi străjeri, munţii, au
păstrat vie amintirea vremurilor de mult apuse, când pe culmile lor
hălăduiau uriaşii, în vreme ce la poale, românii trăiau fără a le purta de
grijă624, idee a continuităţii poporului român, ce apare la George Coşbuc
şi în altă parte625. Poetul consideră continuitatea ca fiind factorul prim în
alcătuirea şi consolidarea firii poporului - şi implicit a ţăranului român:
„De când îşi aduce lumea aminte, pe noi aicia ne ştie, pe marginile
Dunării şi pe coastele Carpaţilor. Acesta ne-a fost, poate, norocul cel mai
mare dintre câte le-am avut. Au răsărit neamuri de-atunci - căci sunt două
mii de ani - şi s-au stins, iar noi am răzbit prin veacuri şi-am rămas tot
unde am fost. Au venit peste noi limbi străine şi au căutat să ne împrăştie,
ori să ne împingă în lături, ca să-şi facă loc şi poate că ne-au clintit
vremelniceşte şi ne-au revărsat pe de lături, dar precum apa vadului izbit
de ţărm se scurge iarăşi la matcă, aşa şi noi ne-am întors la locul aşezării
de baştină”.
623
Ibidem, p. 371.
624
Muntele Rătezat.
625
George Coşbuc, Povestea unei coroane de argint, Bucureşti, Editura „Grai şi
suflet – Cultura naţională”, 1992, p. 119.
174
Trăindu-şi viaţa neîntrerupt pe aceste plaiuri, românii şi-au
dezvoltat propria lor concepţie despre Univers şi Viaţă, o concepţie
sănătoasă ce s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre.
Strămoşii lor au populat ţara căpcăunilor şi a uriaşilor, de mânia cărora
trebuiau să se pună, când şi când, în siguranţă. Aceste făpturi mitice
făceau parte integrantă din viaţa lor, le cutreierau pădurile, le distrugeau
cirezile, acţiunile lor modificau decisiv habitatul 626. Multe sunt precum au
fost:
Muntele şi-acum ascunde
Între nouri fruntea lui;
Trăsnet când prin stânci pătrunde,
Dintre stânci şi-acum răspunde
Vulturu-ngrijat de pui627.
Unele urme ale uriaşilor rămân însă pentru totdeauna chezăşie a
existenţei lor:
Fiarele şi-acum îşi cată
Sus prin codrii adăpost,
Turme când pe culmi s-arată
Însă vârfu-i niciodată
N-o să fie cum a fost!
Că pe culmi atunci, pe creste,

Uriaşi trăiau cumpliţi,
Cu copii şi cu neveste.
Noi ştim numai din poveste,
Că-s acum de mult pieriţi628.
De unde ştiu bătrânii astea toate? Din poveste, evident. Folclorul,
veritabil document, transmite din moşi-strămoşi datele începuturilor şi
faptele din vechime pentru a fi de învăţătură şi la nepoţi. Astfel ştim totul
despre viaţa uriaşilor şi firea lor:
Ici, pe-un munte, câte unul,
Altu colo-n pisc era;
Când vorbea, urla ca tunul;
Când fugea pe culmi nebunul,
Supt el locul tremura.
Cele două speţe antropogonice nu aveau de împărţit decât lumina
soarelui şi întunericul nopţii. Nu se întâlneau decât foarte rar şi, atunci,
accidental. În rest, românii urmăreau de departe, din vale, activitatea
uriaşilor care nu acţionau ostil la adresa populaţiei umane, probabil
datorită insignifianţei acesteia:
626
Rătăcind pe mare, Ulise ajunse în ţara ciclopilor care nu semănau şi nu arau şi
locuiau în creştetele munţilor înalţi sau în peşteri adânci. Uriaşii se ocupau cu
păstoritul, fără a avea o activitate agricolă complexă, organizată.
627
Muntele Rătezat.
628
Ibidem .
175
Noi le ştim, românii, toate,
Că trăiam şi-atunci pe-aici.
N-aveam grija lor, nepoate:
Le păream prin vale poate
Nişte biete de furnici.
Odată cu trecerea timpului, numărul lor scade vertiginos. Aşa cum
am arătat, în mitologia română, uriaşii erau paşnici, însă la supărare
distrugeau totul în cale. Mintea şi firea lor fiind foarte schimbătoare, se
certau destul de des între ei. Conştienţi de puterea lor, se lasă orbiţi de
aparenţe. Amăgiţi de dimensiunile lor ei cred că sunt capabili să obţină
supremaţia în Univers, pe care, consideră ei, o merită pe deplin. În
încercarea de a-i doborî pe Fărtaţi din Cer, uriaşii scutură cu putere de
toartele Cerului. Rezultatul inconştienţei lor a fost, cum am precizat,
devastator: conform unor variante mitologice, acţiunea lor a provocat
potopul care îi va ucide pe cei mai mulţi dintre ei. La apariţia oamenilor,
mai erau în viaţă doar câţiva uriaşi, care vor pieri, în urma teribilelor lupte
dintre ei, foarte curând. Este evident că lui George Coşbuc îi erau
familiare aceste mituri. Poezia din care cităm urmăreşte în detaliu
scenariul antropogonic românesc. Poetul specifică până şi faptul că uriaşii
erau dintru-nceput puţini la număr. Date fiind dimensiunile lor, aceste
făpturi nu puteau exista în număr mare, din motive de spaţiu. Textul
poetic nu precizează din ce cauze a dispărut majoritatea lor, dar reţine
firea dificilă a acestor antropomorfi, care, în nesăbuinţa lor, luptă între ei
până la extincţia totală. Morală pentru oameni?
Şi trecură vremi, trecură,
Uriaşii puţintei
Tot mai repede scăzură.
Cei din urmă cari văzură
Sfântul cer, îi ştim pe trei.
Un flăcău şi două fete;

Nimeni altu-n lung şi-n lat.
Ele-umblau nemângâiete
Şi-ntre ele-o ceartă dete,
Cui să-i fie el bărbat?
Chiar dacă iniţial problema se vrea a fi soluţionată în mod amiabil
şi fără a afecta vieţile lor, prin crearea unui monument arhitectonic
trainic, durabil, deznodământul este tragic, prin intervenţia drastică a
uneia dintre surori ce nu îşi poate accepta destinul. Se doreşte o zămislire,
rezultatul este însă moartea:
Preţul fu, ca-n vremi trecute,
O cetate-n munţi la nori:
Care-o va clădi mai iute.
Deci clădiră pe-ntrecute
Mânioasele surori.
176
Dar în dimineaţa-n care
Cea mai tânără-şi avea
Gata turnul ei cel mare,
Ceealaltă-n supărare,
De pe-alt munte cum privea,
Fier de plug luând în mână,

Azvârli spre turn cu el,
Şi-a izbit aşa păgână
Zidul cel de-o săptămână,
Retezându-l aşa fel,
Că şi culme şi cetate,
Cu flăcău şi fată-n zbor,
Toate fost-au spulberate
Şi prin văi întunecate
S-a nălţat mormanul lor.
Demnă de remarcat este imaginea plugului, cu adânci semnificaţii
vitale şi implicaţii în cultul fecundităţii, care este transformat în
ucigătoare armă. Totodată este specificat ferm că ocupaţia de bază a
locuitorilor acestor ţinuturi era plugăritul.
Cutremurată de grozăvia înfăptuită, rămasă singură, fata de uriaş
dispăru în ceaţă. Când şi când ea mai poate fi zărită undeva pe culmi,
cutreierând pădurile, probabil în speranţa întâlnirii semenilor ei:
Ea, cea singură-n viaţă,
Hohotind porni acu
Şi-a pierit pe culmi prin ceaţă.
Dintr-această dimineaţă
N-o ştim ce se mai făcu.
Toate aceste întâmplări din vechime s-au transmis din tată în fiu
prin viu grai. Ideea continuităţii poporului nostru în acest spaţiu este
redată extrem de sugestiv în finalul poemului. Faptele sunt atât bine
cunoscute pentru că românii trăiau prin aceste locuri încă dinaintea
uriaşilor, din prima eră antropogonică, cea a căpcăunilor:
Noi, românii, ştim aceste,
Că pe-aici ne-avurăm rost
Când trăiau căpcâni pe creste:
Multe ştim, că multă este
Vremea de cât ştim ce-a fost.
În mod simbolic, pe muntele ce le serveşte drept mormânt uriaşilor,
oamenii locului au încropit un sat unde îşi fac în continuare veacul. Tema
este arhicunoscută şi întâlnită în majoritatea miturilor cosmogonice:
sacrificiul. Asemenea Anei lui Manole, uriaşii îngropaţi în munte trăiesc
în construcţia realizată: o uriaşă citadelă a poporului român:
177
Vezi pe-un deal acolo satul?
Dealu-ntreg e un mormânt:
Piscul ras din Rătezatul.
Moartă fata şi-ngropatul
Uriaş acolo sunt!
Muntele Retezat a generat, datorită formei sale, numeroase legende
populare629, ale căror teme sunt destul de diverse, ceea ce atestă vechimea
lor, precum dragostea şi eroismul sau motivul dărâmării peste noapte
aceea ce s-a construit peste zi şi necesitatea unui sacrificiu pentru
(de)săvârşirea unei construcţii. Adrian Fochi precizează că poetul nu s-a
folosit de o legendă anume atunci când a realizat poemul şi că a adăugat
unele detalii care nu se găsesc în creaţiile folclorice pe această temă.
Folcloristul crede că, în cazul textului coşbucian, avem de-a face cu
motivul dragostei, reţinând în mod special rivalitatea amoroasă dintre cele
două surori. Fără a insista asupra fundamentelor psihologice şi a
substratului mitologic, Fochi consideră că poetul a abordat tema în modul
în care a făcut-o pentru că „Îi plăceau situaţiile tari, subiectele pline de
violenţă primară, dar în acelaşi timp tipice pentru anumite regiuni ale
psihologiei umane”630.
Momentului antropogonic îi urmează desfăşurarea nestingherită a
activităţii umane şi întemeierea aşezărilor omeneşti. Prin locurile unde
odinioară trăiau căpcăunii şi uriaşii, noile făpturi se dezvoltă în pace sub
semnul armoniei şi al feeriei cosmice:
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Care cu poveri de muncă

Vin încet şi scârţâind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Şi cu poala prinsă-n brâu
Vin cântând în stoluri fete
629
Nu este lipsit de importanţă faptul că referitor la aceste legende scrie şi
Grigore Silaşi: Însemnătatea literaturii române tradiţionale şi Românul în poezia
sa populară. Studiu asupra poeziei populare române, în Transilvania, Braşov, 9,
(1876), nr. 18-23; 10, 1877, nr. 4-18.
630
1971, p. 185.
178
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese

Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin631.
Caierul fumului ce se înalţă, precum ofranda lui Abel, către Cerul
binevoitor, este un simbol al tihnei casnice, al binecuvântării familiale şi
bunăstării gospodăreşti. Sătenii sunt adunaţi în jurul mesei, la o cină
tradiţională, urmând apoi ca lângă vatră să spună snoave, basme sau
ghicitori. Oamenii aceştia nu sunt măcinaţi de nevoi, nu par terorizaţi de
grija zilei de mâine, de problema agrară sau a foncirii. După imaginea
satului plin de voie bună şi bucurie de viaţă, urmează cea a liniştii
nocturne când încep nelinişti de o cu totul altă factură. Are loc o trecere
de la momentul înserării la mângâierea nopţii. O dată cu lăsarea
întunericului locurile se schimbă şi avem de-a face cu o altă lume.
Imaginea unei aşezări patriarhale, o imago mundi, un topos, de unde va
începe iarăşi totul. Din focul acoperit pe vatră mâine va răsări Soarele,
dar, deocamdată, stăpână este sfânta Lună, în ipostaza ei de Doamna-
Bună, şi nu astru al delirului romantic şi al meditaţiei profunde:
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat.
Focul e-nvelit pe vatră,

Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun câne-n somn mai latră
Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte

Iese luna din brădet
Şi se nalţă, -ncet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Întregul peisaj este dominat de codrii de brad, simbol al spaţiului
românesc şi al autohtonismului. Arbore cosmic prin excelenţă, în
mitologia noastră, bradul devine un substitut al românului, date fiind
caracteristicile sale: statura, vigoarea, dârzenia, curajul cu care face faţă
vicisitudinilor vremii fără a pierde frunza, tristeţea şi condamnarea
exemplarelor singulare, extragerea sevei vitale din piatră seacă etc. Luna
631
Noapte de vară.
179
se arată dintr-un spaţiu mitico-cosmic pur românesc, compus din munte şi
brădet, iar codrii mari de brad dau glas de clopot; sunt aşadar uriaşa
catedrală a acestui neam de basm. Singure numai zvonurile pădurilor de
brad şi ale apelor, element dătător de viaţă, se mai aud. Simbolul acvatic,
cu dualismul apă vie – apă moartă, are adânci semnificaţii cosmogonice
(la începuturi, înaintea Pământului şi a Cerului nu existau decât Apele
primordiale, Pământul în întregul său a fost creat din nisipul ce se află pe
fundul mării, primele fiinţe antropomorfe au fost înecate etc.). În poezia
lui Coşbuc nevestele vin cu cofiţa plină de la râu, valurile cad ritmic,
sugerând trecerea imperturbabilă a timpului şi ciclicitatea temporală, apa
se zbate-n vad, un vers ce doreşte o potenţare a imaginii viabilităţii apei,
forţelor ei motrice şi a caracterului ei generativ:
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Într-un final, până şi vântul, ştrengar personaj mitologic, se
linişteşte şi se dedă odihnei. Între Pământ şi Cer domneşte o linişte
deplină, nu există conflicte de niciun fel între cele două spaţii, făpturile ce
le locuiesc trăiesc într-o armonie imperturbabilă, ce pare a nu avea sfârşit:
Dintr-un timp şi vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt –
Totu-i plin de Duhul sfânt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pământ.
După „vânzoleala” prezentată pe întreg parcursul poemului,
urmează o pseudoacalmie. Nu suntem de acord cu criticii care trasează
categoric o linie de hotar între peisajul plin de mişcare de la început şi
nemişcarea din a doua parte a textului. Analiza statistică infirmă această
observaţie: în primele patru strofe întâlnim 16 termeni ce implică
acţiunea; urmează o alinare treptată a zgomotelor: Dar din ce în ce s-
alină / Toate zgomotele-n sat. În cele patru strofe ce urmează identificăm
13 verbe, deci numai cu trei mai puţine decât la începutul poeziei. În
penultima strofă, după ce tace până şi vântul, apar 3 verbe, dar trebuie
ţinut seama de cele două elipse ale predicatului din ultimele două versuri.
În strofa finală, alte 3 părţi de vorbire exprimă acţiunea. Nu este, aşadar,
vorba de nemişcare, de încetare a activităţii, ci de potenţarea liniştii. Nu
este prezentată o statică, o împietrire, ci, dimpotrivă, o continuă generare
şi regenerare, o perpetuă activitate a forţelor cosmice, viaţa merge înainte,
totul se desfăşoară în ordine. Nu numai analiza statistică susţine această
teorie, ci şi analiza semantică, lexicologică şi stilistică a verbelor din text.
Astfel, în prima strofă, verbele sunt în proporţie de 50% statice, iar
celelalte nu sunt de o dinamică ieşită din comun. Mierlele zboară, dar
zboară în tufiş, ele se retrag pentru a dormi, nici nu este vorba despre un
180
zbor propriu-zis, păsările sar de pe o creangă pe alta pentru a-şi găsi un
culcuş cât mai „confortabil”. Personificată, noapte vine, însă vine pe furiş,
deci foarte încet, abia perceptibil, de o lentoare evidentă. La fel se
întâmplă şi în cea de a II-a strofă, când carele vin încet, imaginea
înaintării domole fiind accentuată de adverbul de mod scârţâind şi de
sugestia greutăţii uriaşe realizată printr-o metaforă substantivală: poveri
de muncă. Turmele se aud, aşadar, sunt auzite, diateza pasivă estompând
dinamica, femeile vin pe-ndelete, fumul iese alene etc. Vioiciune,
rapiditate nu întâlnim în această poezie nici la început. În a doua parte a
textului verbele sunt chiar mai vii, mai pline de viaţă: valurile cad, apa se
zbate, dorul colindă etc.
Nu încetarea activităţilor încerca poetul să descrie aici. Nu
observăm o reducere considerabilă a mişcării pe parcursul poemului. În
schimb este evidentă latura sonoră, aspectul auditiv, larma: carele
scârţâie, turmele mugesc, flăcăii hăulesc, fetele cântă, copiii sunt
zgomotoşi, satul e plin de vuiet. Treptat, se face linişte: zgomotele se
alină, liniştea e deplină, focul e învelit, opaiţele au murit, satul doarme ca
în mormânt, vântul tace, e linişte în văzduh, e pace pe pământ, etc. E
liniştea de dinaintea Genezei. Mâine totul va porni de la capăt, întregul
proces cosmogonic va fi reluat o dată cu răsăritul Soarelui.
În acest spaţiu arhaic unde activităţile tipic umane se desfăşoară din
totdeauna după un scenariu sacru ce nu poate fi modificat, nimic nu poate
deranja ordinea cosmică şi convieţuirea întru Natură a ţăranului. Avem
de-a face aici cu o organicitate imperturbabilă şi indisolubilă a unor
elemente constitutive, care acţionează împreună în acest peisaj mirific.
Oamenii se încadrează perfect acestei lumi, sunt în elementul lor.
Starea lor sufletească de împlinire, de mulţumire şi expresie
consubstanţială a sentimentelor lor este cântecul ce se revarsă peste
luncile în floare, peste câmpurile roditoare, peste virginalele ape. Ce
înseamnă cântecul pentru omul din popor? Ce însemnă oare zborul pentru
acvila măiastră, frunza pentru fagi, parfumul pentru floare? De la cântecul
de leagăn şi până la bocet, românul este însoţit de cântec. Îşi cântă
bucuriile şi amarul, doineşte, horeşte, de la o vreme colindă, întreg
universul său spiritual poate căpăta o linie melodică, în funcţie de trăirile
care îl cutremură la un moment dat. Structura aceasta melodică este la
rândul ei o reprezentare a cosmogoniei: copiii sunt zgomotoşi, strunele
sunt dizarmonice, forţele nu se adună încă într-o colaborare creativă.
Compoziţia lor dezordonată reprezintă Haosul. Flăcăii hăulesc: sunt la un
stadiu primitiv în care sunetul exprimă impulsivitatea instinctele primare:
bucuria, mânia, tristeţea, pornirile războinice sau sexuale. O dată cu
cântecul fetelor se stabileşte armonia creatoare: ele cântă în cor o singură
melodie, mesajul lor este limpede şi totodată complex, clădit pe o
181
arhitectonică sonoră bine stabilită şi închegată. Ele sunt cu adevărat
învestite cu puteri creatoare, sunt dătătoare de viaţă632.
În această lume nonconflictuală, după o zi de muncă, acum este
momentul prielnic Dragostei. În peisajul cufundat în somn, mişcarea nu
încetează total. Abia acum încep peregrinările celui mai controversat
personaj mitologic: Dorul. Până şi vântul a încetat preumblările, dar el nu
are linişte. Acum se trezesc la viaţă cele mai puternice forţe ale
universului, forţe cu adevărat creatoare, care dau sens la tot ceea ce ne
înconjoară, ele se îngrijesc de perpetuarea vieţii pe pământ şi de
reactualizarea actului antropogonic, la un mai mic nivel, în fascinanta
lume a satului. Înfiorarea din afară se revarsă şi înăuntru. Are loc un
transfer emoţional din macrocosmos înspre microcosmos, o retrăire la
scară umană a marilor plămădiri cosmice. Un imbold dintr-altă lume îl
îndeamnă să pornească în căutarea perechii, pentru ca în sufletul său să se
arate zările de farmec pline:
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr şi pribag,
Tainic se-ntâlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
Poezia datează din perioada bucureşteană, ea văzând lumina
tiparului în Lumea ilustrată633 în 1892, dar într-o variantă mult diferită de
cea care avea să apară în volum în anul următor. Schimbările din text sunt
importante, pentru că reflectă atenţia lui Coşbuc pentru fiecare vers în
parte. Este evidentă intenţionalitatea artistică, şi nu numai, a poetului de a
surprinde şi fixa exact o trăsătură caracteristică fiecărei categorii umane
în parte, aşa cum apare ea în lumea satului. Este importantă dinamica ce
reiese de aici. Fiecare dintre aceste trăsături despre care am pomenit
reprezintă o acţiune. Membrii colectivităţii, împărţiţi în funcţie de vârstă
şi sex sunt surprinşi în mişcare. Totul este bine gândit de către autor: prin
acest procedeu se va realiza admirabil antiteza cu liniştea în care se va
cufunda satul după lăsarea întunericului. Astfel, flăcăii se întorc de la
muncă (şi acesta act în sine, deci este sugerată mişcarea) hăulind (în
variantă: dăulind), femeile vin de la râu, fetele se întorc de la muncile
câmpului, copiii vin de la scăldat. În mod categoric poetul a acordat o
deosebită atenţie semnificaţiei verbului a veni: în primele patru strofe el
apărând de şase ori, o dată la pers. a III-a singular şi de cinci ori la pers. a
III plural, generând şi mai multă mişcare prin mulţimea participanţilor la
acţiune. Coşbuc a căutat cu siguranţă acelaşi verb, pentru că în versiunea
mai veche nu apare de atâtea ori. În periodic poezia apăruse în următoarea
variantă:
632
În concepţia lui George Coşbuc, femeile au o mai mare putere de improvizare
şi ar fi poete mai bune decât bărbaţii dacă nu s-ar pierde în banalităţi şi nu ar
urmări un număr restrâns de idei.
633
Lumea ilustrată, I, nr. 7, 1892, p. 208.
182
Zările de farmec pline
Strălucesc în luminiş;
S-ascund mierlele-n tufiş Focul e-nvălit pe vatră,
Şi din codri noaptea vine Iar opaiţele-au perit,
Pe furiş. Şi prin satul liniştit
Doar vreun câne de mai latră
Răguşit.
Caru-mpovărat de muncă
Trece-ncet şi scârţâind, Şi-acum plină, de pe munte,
S-aud turmele mugind, Iese luna din brădet
Iar flăcăii vin pe luncă Şi se înalţă încet-încet
Dăulind. Luminoasă, ca o frunte
De poet.
Vin neveste de la râu; Ca un glas domol de clopot

Şi cu spice blonde-n plete Cântă silhele de brad,
Şi cu flori de câmp la brâu, Ritmic valurile cad,
Vin cântând un stol de fete Cum să zbate-n dulce ropot
De la grâu. Apa-n vad.
De la gârlă în pâlcuri dese Dintr-un timp şi vântul tace;

Zgomotoşi copiii vin; Satul doarme ca-n mormânt –
Satul e de chiot plin; Totu-i plin de Duhul sfânt:
Şi ca norii fumul iese Linişte-n văzduh şi pace
Din cămin. Pe pământ.
Dar din ce în ce s-alină Numai dorul mai colindă,

Toate zgomotele-n sat, Că-i dor tânăr şi pribeag,
Şi-ntunerec s-a lăsat, Acu-i vremea, când în prag
Muncitorii după cină Iese-ncet să se cuprindă
S-au culcat. Drag cu drag.
În forma iniţială a poeziei, Coşbuc, deşi mai puţin poetic, este
mult mai explicit în privinţa ideilor şi sentimentelor. Variantele lexicale
ce apar în diversele versiuni ale poeziei au fost temeinic analizate de
Gavril Istrate634, care a insistat asupra creşterii valorice în plan semantic
şi stilistic a textului din volum635.
634
Gavril Istrate, Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui Coşbuc, în
Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă), sec. III
(ştiinţe sociale), tom. IV, 1958.
635
Poezia a fost republicată în Minerva, Bistriţa, II, nr. 14, 15/27 iulie 1892, p.
133; Familia, XXX, nr. 25, 20 iunie/2 iulie 1893, p. 291-292; Amicul poporului,
Sibiu, XXXIV, 1894, p. 87-88; Călindarul din Arad, XVI, 1895, p. 104; Tribuna
poporului, VII, nr. 85, 10/23 mai 1903, p. 3; Calendarul poporului român,
Budapesta, II, 1904, p. 7; Carte de citire pentru divizia a III-a rurală, Craiova-
183
Primul critic care acordă o atenţie deosebită poeziei este Constantin
Dobrogeanu-Gherea. El o clasifică în categoria pastelurilor şi semnalează
importanţa aşezării ei la începutul volumului ce se întitulează Balade şi
idile, considerând-o drept o introducere a culegerii de versuri, ea fiind
caracteristică întregii creaţii poetice a lui Coşbuc. Gherea sesizează
inconştient miticul ce transcende poemul: codrii, dealurile, văile, apele îi
sunt tot atâtea rude. Necunoscând preocupările poetului in domeniul
folcloristicii şi al mitologiei, interpretul versurilor se opreşte aşadar la
analizarea textului ca simplu pastel. După el toţi criticii de seamă se vor
opri în acest punct. Până şi G. Călinescu va analiza poemul ca atare,
arătând, asemenea lui Piru, neajunsurile şi stângăciile ce îi par a se fi
strecurat în textul poetic. Astfel, el sancţionează formulele de genul zările
pline de farmec sau luna ca o frunte de poet şi găseşte demn de apreciat
doar darul descriptiv al lui Coşbuc. Atrage însă atenţia asupra tonului
vergilian şi asupra duratei evenimentului astronomic care este împlinită
într-un număr exact de strofe, sugerând prin diversitatea sonului
învârtirea limbilor pe cadran636.
În viziunea lui Dumitru Micu, Noapte de vară este un pastel
excelent637, care, ca ansamblu, încântă prin puterea sa de a ne deştepta
nostalgii. În amănunt însă, poemul nu este prea reuşit din punct de vedere
artistic. Consemnările sunt banale – zgomotele s-alină, muncitorii s-au
culcat, liniştea-i acum deplină etc., - iar comparaţia lunii cu fruntea de
poet i se pare o imagine nefericită. Examinarea în detaliu a versurilor,
analizarea părţilor face imposibilă receptarea emoţiei ce palpită în întreg.
Micu observă însă şi el, fără a insista, că realitatea acestui ceas este
vraja. În aceste clipe încep tainice ritualuri hotărâte de zeiţa iubirii în
scopul necontenitei înnoiri a existenţei638. Aspectul mitologic este aşadar
evident, însă niciun comentator al poeziei în cauză nu s-a oprit mai
îndelung asupra lui. „Literar, ca şi Iarna pe uliţă, Noapte de vară rămâne
o feerie şi de aceea Dumitru Micu nu a greşit intuind aici atmosfera de
vrajă. Important e de reţinut faptul că natura nu e văzută în adjectivitatea
ei, aşa după cum am arătat că nici frumuseţea feminină nu reprezintă în
primul rând o dispoziţie anatomică”639.
Odată realizată acea tainică vrajă ce se înfiripă între două suflete,
conform tradiţiei şi concepţiei sănătoase a omului din popor, urmează în
Bucureşti, 1908; Carte de citire pentru cl. a IV-a primară şi urbană, ed. a II-a,
Ploieşti, 1909 şi ed. a III-a, 1910.
636
Vlad & Vlad, p. 587.
637
D. Micu, Studiu introductiv la ediţia Coşbuc, Versuri, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1961, p. LVII.
638
Ibidem, p. LX.
639
90-91.
184
plan ontologic nunta. Intenţionând să creeze un moment al proiectatei
epopei a poporului român, Coşbuc a surprins acest moment cardinal din
viaţa unei comunităţi într-o baladă unanim declarată drept capodopera sa.
Publicată pentru prima oară în Tribuna nr. 108 din 12/24 mai 1889,
Nunta Zamfirei este cea mai cunoscută creaţie a poetului de la Hordou.
Datorită ei, Maiorescu a devenit curios în privinţa autorului, criticul
citind-o într-una dintre şedinţele Junimii şi rugându-l pe Coşbuc să facă
acelaşi lucru odată cu sosirea sa la Bucureşti. Poezia a fost reprodusă în
Convorbiri literare640 într-o variantă prescurtată cu două strofe faţă de cea
din Tribuna şi diferită de cea din volum641. În manuscris642 se păstrează şi
o altă versiune a strofei a 18-a din varianta publicată în Tribuna.
Schimbările survenite de la o versiune la alta sunt numeroase şi
sunt enumerate de către Gavril Scridon în Notele şi variantele de la
finalul primului volum de Opere alese643. Nu este lipsit de importanţă nici
faptul că prin reproducerea în Convorbiri literare, aceasta este prima
creaţie coşbuciană cu care poetul se face cunoscut în România. Dacă ar fi
să dăm crezare localnicilor, balada ar fi fost compusă prin 1889, la Gura-
Râului, lângă Sibiu. Germenul ei, mărturiseşte poetul în Notele la Fire de
tort, încolţise, însă, încă din 1884, la Năsăud644.
Elementele mitologice sunt sesizate pentru prima oară, involuntar,
de către D. Evolceanu645, care vede în nuntaşi vechi cunoscuţi care
amintesc de poveştile din copilărie, toate personajele din baladă însumând
o minunată colecţie de oameni cu nume poetice, persoane legendare luând
parte la o acţiune foarte reală, lipsită de orice element miraculos.
Făpturile mitice şi personajele de basm petrec întocmai ca oamenii. Nunta
aceasta nu este aceea din Mioriţa, ea nu este o proiecţie în plan cosmic, ci
tocmai opusul acesteia. Personajele Mioriţei sunt reale, mai puţin oiţa
năzdrăvană, restul ţine însă de cosmic, de fabulos, de mitic. În Nunta
Zamfirei spectacolul este real, posibil şi pe deplin veridic, actanţii provin
însă, fără excepţie, din altă lume.
640
Anul XXIII (1889/1890), nr. 12 din 1 martie 1890, p. 1009-1014.
641
A fost reprodusă în diverse variante şi în „Constituţionalul” nr. 211 din 9/21
martie 1890; „Călindarul poporului”, VI, 1891, p. 79-85; „Călindarul poporului”,
XIII, 1898, p. 42-48; „Scena”, II, nr. 129 din 12 mai 1918; în culegerea Balade
din 1913 şi în Carte de citire pentru şcolile secundare şi profesionale, Bucureşti,
1902.
642
Biblioteca Academiei Române, cota 3.286, f. 1-9.
643
George Coşbuc, Opere alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.
244-248.
644
Ceea ce, crede Jacob Popper, este cu neputinţă, din cauza stângăciei şi a
mijloacelor artistice folosite (Celălalt Coşbuc, Sibiu, Imago, 1995, p. 115);
numeroşi critici nu dau crezare afirmaţiei lui Coşbuc, neţinând seama de numărul
mare de variante anterioare pe care se poate să îl fi cunoscut poezia.
645
D. Evolceanu, „Baladele şi idilele” d-lui George Coşbuc, în „Convorbiri
literare”, XXVII, nr. 11, 1894, 1 martie, p. 938-947.
185
Pentru Nicolae Iorga646 balada lui Coşbuc a reuşit să amestece
motivele vieţii româneşti de astăzi cu icoanele înviate ale străvechilor
basme. G. Călinescu şi, mai apoi, Dumitru Micu stăruiesc asupra
feericului nunţii şi asupra elementului fabulos sesizând aspectul mitologic
al poemului, intuit mai întâi de O. Goga. „Ca în Teogonia lui Hesiod unde
se fixează ierarhia zeilor Eladei, în poezia lui Coşbuc, cea mai
strălucitoare creaţiune epică a noastră, se redă cu o vigoare elementară şi
cu o diabolică alchimie a versului cea mai veritabilă incarnaţie a mitului
românesc”647.
Încă din primul vers, poetul face o remarcă cu adânci semnificaţii
cosmogonice648. Sancţionat de Petru Poantă649 drept o inepţie, versul are
însă farmecul său. Menirea sa nu este simplul aspect ludic despre care
vorbeşte Mihail Dragomirescu650, ci prin aparenta contrazicere Coșbuc
sugerează întinderea nesfârşită a pământului hiperbolizând bogăţia
craiului Săgeată651. Ne putem imagina averile sale, imagine la care
contribuie atât aspectul spaţial (pământul lung, pământul lat, sinonimul
pământului: pe lume), cât şi cel temporal (nici astăzi domn atât de bogat
nu există). Versul imită formulele de început ale basmelor noastre
populare şi păstrează autenticitatea expresiei. Totodată dă impresia de
permanenţă a acestui eveniment ce revine mereu in viaţa satelor.
În plan temporal, poetul mai apelează la un artificiu, atunci când o
descrie pe fata de împărat. Trecând timpul verbal de la imperfect la
prezent şi folosind modul conjunctiv cu un sens atât imperativ, cât şi
condiţional-optativ, Coşbuc imaginează continuitatea adevăratelor valori
umane. Atributele fetei erau atunci, ca şi acum, principii morale. Era atât
de pură, frumoasă, harnică, bună, cuvioasă, generoasă etc., încât poţi să o
646
Nicolae Iorga, Partea românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească.
Influenţe şi conflicte, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul românesc”, 1911,
p.31.
647
Octavian Goga, Coşbuc. Discurs de primire..., Bucureşti, Cultura Naţională,
1923, p. 15.
648
Ar trebui, poate, menţionat că o răspândită variantă a cosmogoniei româneşti
arată că pământul a crescut fără vreo intervenţie divină. La început, pământul era
doar cât acoperea umbra arborelui cosmic. Obosit, Fărtatul se culcă pe pământ şi
adormi. Nefărtatul încercă să îl ucidă împingându-l în hăul ce se deschidea la
marginile petecului de pământ. Acesta creştea însă pe măsură ce Fărtatul era
împins către hotare. Astfel după o îndelungă caznă, nu numai că Nefărtatul nu
putu scăpa de Fărtat, dar apăru şi pământul în toată întinderea sa de astăzi.
Imaginea trudei sale de a-şi rostogoli fratele încoace şi încolo pare surprinsă în
acest prim vers.
649
37.
650
Mihail Dragomirescu, Teoria poeziei, Bucureşti, 1927, p.126.
651
Forma acestui vers a fost îndelung gândită de poet; în varianta din „Tribuna”,
de exemplu, întâlnim un alt incipit, ce nu i-a părut autorului destul de sugestiv,
considerându-l prea puţin încărcată de semnificaţie.
186
pui (ai putea / pune-o!) drept icoană în altar. Metaforă desăvârşită, icoana
subsumează întregul ansamblu de calităţi necesare realizării unui portret
feminin care se doreşte a cuceri inimile tuturor.
Din punctul de vedere al spaţialităţii, nu greşim dacă localizăm
împărăţia lui Săgeată în Apus. Perechea fetei, prinţul cu care se va însoţi
preafrumoasa copilă, vine dintr-un afund de Răsărit, sugerând depărtarea,
dar și necunoscutul, tainicul, misteriosul. Urmându-se traseul Răsărit-
Apus, ciclul solar este împlinit, iar nunta în sine dă naştere acelei
nesfârşite Dimineţi pe care o visa adeseori poetul. El, cel mai drag, nu
poate fi, în opinia noastră, decât Soarele, adulat de popor. Nu este lipsit
de interes nici faptul că prinţul din Răsărit i-a fost menit fetei. Cei doi nu
puteau însoţirea.
Potrivit obiceiului din bătrâni se dă zvon în ţară. La nuntă sunt
invitaţi absolut toţi. Nimeni nu poate şi nu vrea să lipsească de la acest
eveniment cardinal din viaţa celor doi tineri. Întreaga Fire este implicată.
Ideea nesfârşitelor întinderi ale pământului revine, de astă dată pentru a
demonstra importanţa acordată acestui ritual străvechi. Coşbuc apelează
la antiteză – dată fiind viteza de răspândire a veştii, marginile de pământ
sunt dintr-o dată atât de strâmte-n largul lor. Cuvântul ce anunţă fericitul
moment este comparat, în defavoarea acestuia din urmă, cu vântul,
personaj şturlubatic al folclorului românesc. Vestea nuntirii se
răspândeşte mai repede ca neobositul copilandru al Cerului: Şi s-a pornit
apoi cuvânt!/ Şi patru margini de pământ/ Ce strimte-au fost în largul lor,/
Când a pornit s-alerge-n zbor/ Acest cuvânt mai călător/ Decât un vânt!//
Nuntașii se adună fără preget la curtea miresei. Cu toţii aşteaptă
înfriguraţi sosirea mirelui pentru ca ritualul să înceapă. Întreaga
comunitate irumpe într-o sărbătoare a fericirii. Oaspeţii sunt întâmpinaţi,
conform tradiţiei, cu alai, cu muzică şi voie bună, cu chiote de bucurie,
totul amintind de un ritual aparent dionisiac. Frenezia jocului şi voioşia,
întreaga emoţie trec dincolo de posibilităţile de înţelegere ale oamenilor.
Poetului îi este imposibil să redea cu exactitate ce se întâmpla acolo şi la
ce cote ale sensibilităţii se desfăşura întregul iureş. Mărturisind această
neputinţă a sa şi, implicit, a limbajului, povestitorul reuşeşte o uimitoare
metaforă a exprimării prin neexprimare a patosului tumultos: Dar ce scriu
eu? Oricum să scriu/ E nemplinit!//
În aceste note de celebrare a cultului iubirii, zgomotele sunt
întrerupte brusc şi peste scenă se aşterne liniştea. Poporul stă înmărmurit,
arcuşul îngheaţă pe strune, firicelul de suflet se scurge lin din alămuri,
toba amuţeşte. În pridvor apăruse Zamfira, pentru prima oară numită în
text. Prezenţa ei se face simţită abia la sosirea mirelui, doar acum este
percepută ca o fiinţă vie, cu o identitate proprie. Revine imposibilitatea
descrierii, a exprimării unui gând sau a unor sentimente. Înaintea
frumuseţii fetei nu numai limbajul este neputincios, dar nici gândirea nu
este capabilă să realizeze un superlativ. În mod evident, chiar dacă
evenimentul descris s-ar fi putut petrece în alt timp, în altă lume,
187
reproducerea lui de către povestitor are loc mult mai târziu, după ce
limbajul îşi pierduse funcţia magică şi puterea de a exprima realitatea în
mod absolut.
Atingerea celor doi miri declanşează continuarea jocului şi a
sărbătorii.
Urmează celebra reproducere a horei ţărăneşti, o descriere greu de
egalat a jocului tradiţional românesc: Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi
trei paşi la dreapta lor;/ Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună cerc şi
iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.//
Sărbătoarea capătă proporţii hiperbolice, dar nu intră în sfera
cosmicului. Totul se desfăşoară în plan htonian: vinul curge râu, iar
mesele ocupă un întreg hotar. Exagerările nu doresc o transcendere în altă
dimensiune, ci doar evidenţierea bogăţiei, imagine care apăruse deja în
prima strofă. Momentul are o însemnătate deosebită. La nuntă participă,
indirect, şi elementele cosmice, dar în cu totul altă măsură decât o fac în
Mioriţa. Asemenea bacantelor, fiicele de împărat se avântă într-un dans
ce prezintă unele elemente instinctuale şi chiar orgiastice. Descrierea
fetelor cu rochiile scurte a fost amendată de către mai mulţi critici, care
văd în acest vers o denaturare a realităţii, fiicele de împărat şi, cu atat mai
puţin, ţărancele române nepurtând niciodată o asemenea piesă
vestimentară. În viziunea noastră, Coşbuc nu s-a referit la aceasta, ci a
încercat redarea unei imagini în mişcare. Rochiile copilelor se ridică
datorită rotirii lor rapide. De asemenea, prin acest vers are loc trecerea la
planul carnal, chiar sexual. Avem a face cu o antiteză ascunsă.
Semnificaţia termenului copile, sugerează atributele acestei vârste, printre
care, evident, inocenţa. Termenul trimite însă şi la joc, la ghiduşie, la
neastâmpăr. Frumoasele dansatoare au ochii şireţi, iar această
caracteristică este întărită prin comparaţia cu ochii vulpilor, simbol al
şireteniei la români, asemenea şarpelui. Intuim aici ispita...: De-ai fi văzut
cum au jucat/ Copilele de împărat,/ Frumoase toate şi întrulpi,/ Cu ochi
şireţi ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte până-n pulpi,/ Cu păr buclat.//
Şiretenia lor poate fi pusă pe seama cunoaşterii unor mistere ale căror
profunzimi sunt refuzate bărbaţilor. Este vorba de acea taină a Evei şi a
urmaşelor ei, despre care vorbea Blaga, taină pe care nici măcar Dumnezeu
nu o cunoaşte...
Personajele masculine sunt tot atâtea etaloane ale eroismului,
semizei ce nu cunosc frica, neîntrecuţi în luptă, dar şi în joc. Frenezia
dansului îi cuprinde pe toţi. Personajele mitice îşi fac loc între nuntaşi
participând pe întrecute la bucuria ce a cuprins întreg pământul: Ba
Peneş-împărat, văzând/ Pe Barbă-cot, piticul, stând/ Pe-un gard de-alături
privitor,/ L-a pus la joc! Şi-ntre popor/ Sărea piticu-ntr-un picior/ De nu-şi
da rând!//
Întreaga celebrare, nunta în sine, are un singur scop: continuarea
existenţei, a vieţii în Natură. Alăturarea celor doi tineri trebuie să aibă ca
rezultat perpetuarea. Întreaga sărbătoare nupţială este, de fapt, un ritual al
188
reproducerii. Creaţia absolută pe pământ, apogeu al trecerii prin veacuri
şi scopul prim al omului este de a da Viaţă. Totul se întâmplă în jurul
acestui uimitor moment şi pentru înfăptuirea sa: Şi vesel Mugur-împărat/
Ca cel dintâi s-a ridicat/ Şi, cu păharul plin în mâini,/ Precum e felul din
bătrâni/ La orice chef între români,/ El a-nchinat.// Şi-a zis: - „Cât mac e
prin livezi,/ Atâţia ani la miri urez!/ Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,/ Să
crească mare şi voinic,/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez!”//
Poem al unui act ritualic fundamental în viaţa individului şi a
întregii comunităţi, Nunta Zamfirei se impune în literatura română nu
numai prin temă şi imagini, ci şi prin mijloacele de expresie, prin întreg
registrul stilistic. Dacă în variantele ei din Tribuna sau Convorbiri
literare, balada prezenta o serie de neologisme şi regionalisme, forma
inclusă în volum este aproape de desăvârşire. Pentru frumuseţea limbii şi
ineditul imaginilor merită reprodusă şi versiunea care a apărut iniţial 652:
A fost ce-a fost, de n-ar fi fost Şi s-a pornit apoi cuvânt!

Nu şi-ar avea povestea rost, Şi patru margini de pământ
Şi ce-ar fi drept din câte-ascult? Ce strâmte-au fost în largul lor,
A fost o nuntă mai de mult Când a pornit să-şi dee zor
Şi-a fost o vatră de tumult Acest cuvânt mai călător
Întregul Ost. Decât un vânt.
E lung pământul, ba e lat, Ca ieri cuvântul din vecini

Dar’ ca Săgeată de bogat S-a dus ca astăzi prin străini,
Nici astăzi domn pe lume nu-i, Lăsând pe toţi, din cât afund,
Şi avea o fată, fata lui O mie de crăimi ascund,
Icoană-ntr-un altar s-o pui Toţi craii multului rotund
La închinat. De veste plini.
Şi dac’a fost peţită des Şi atunci din tron s-a ridicat

E lucru tare cu-nţeles, Un împărat după-mpărat,
Dar dintr-al prinţilor şireag, Şi-n purpur regii s-au încins
Câţi au trecut al casei prag, Şi toate doamnele au prins
De bună-seamă cel mai drag Să se gătească din adins
A fost ales. Ca niciodat’.
El, cel mai drag! El a venit Şi când a fost, când a venit

Dintr-un afund de răsărit, Ajunul zilei de nuntit,
Un prinţ frumos şi tinerel Din munţi cu nea, de preste mări,
Şi fata s-a-ndrăgit în el, Din larg azur de multe zări,
Că doară tocmai Viorel Nuntaşi din nouăzeci de ţări
I-a fost menit. S-au răscolit.
652
Tribuna nr. 108 din 12/14 mai 1889, p. 1-2.
189
Decum se făptuiră zori Şi-au aşternut pe drum covor
Veneau, cu fete şi ficiori, De flori de Maiu.
Trăsnind rădvanele de craiu
Pe netede poteci de plaiu, Ear’ când alaiul s-a oprit
La tot rădvanul patru cai, Şi Paltin-craiu a stărostit,
Ba patru sori. A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţe, de chiu
Din fundul lumii, mai din sus, Şi vivat, tot mai bidiviu
Şi din zorit şi din apus, Mai neoprit.
Din cât loc poţi gândind să baţi,
Venit-au roiuri de-mpăraţi Şi-atunci de peste larg pridvor,
Cu steme-n frunte şi gătaţi Din dalb iatac de foişor,
Cum astăzi nu-s. Şoptind între suspini înceţi
Ieşi Zamfira-n mers isteţ
Sosit era-mpăratul Gruiu Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu Sanda şi Rusanda lui, Cu pas uşor.
Şi Ţinteş-împărat din Ost
Cu Lia lui sosit a fost În haină de mireasă ea
Şi Bardeş cel cu adăpost Ca Maica lui Chrisos părea,
În munţi silhui. Cum plânşi îi erau ochii doi,
Cum alb de preste umeri goi
Şi alţii, Doamne! Drag alint Curgea sovon de fire moi
De trupuri prinse-n mărgărint! Ca val de nea.
Şi fetele! Ce dragi comori
Pe rochia lor ţesută-n flori Piciorul alb în dalb condur,
Şi hainele de pe ficiori Şi strâns subţirele-mpregiur
Sclipeau d-argint. Cu brâu d-argint, - dar toată-n tot
Frumoasă, cât eu nici nu pot
Superbii cai jucau în salt O mai frumoasă să-mi socot
Şi-n creasta coifului înalt De pot să jur.
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vr-un prinţ mai tânăr când trecea Şi ea, mergând spre Viorel,
C-un braţ în şold şi pe prăsea De mână când a prins-o el,
Cu celălalt. Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Şi mai spre-amiezi, din depărtări Vătavul a dat semn din steag
Ivitu-s-a crescând în zări Şi-atunci porniră toţi şireag
Rădvan cu mire şi nănaşi, Şi-ncetinel.
Cu socri mari şi cu nuntaşi
Şi nouăzeci de ficioraşi Şi-n timpul cât s-au cununat
Veneau călări. A prins poporul adunat
Să joace-n drum, după tilinci,
Şi ca la nunţile de craiu, Ficiori, la zece fete, cinci
Ieşit-a-n drum ales alaiu Cu zdrăngăneii la opinci,
De sfetnici mulţi şi mult popor, Ca-n port de sat.
Cu patru bănzi în fruntea lor,
190
Trei paşi la stânga linişor De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi alţi trei paşi în dreapta lor, Şi Feţi-voinici şi Feţi-frumoşi
Se prind de mâni şi se desprind, Şi logofeţi.
S-adună cerc şi ear se-ntind
Şi bat pământul tropotind Ba Cetină, domn bun şi treaz,
În tact uşor. Văzându-l stând într-un prilaz
Pe Statu-palmă-barbă-cot,
Iar la ospăţ! Un râu de vin! L-a prins la joc şi, mic de tot,
Mai un hotar tot a fost plin Juca piticul ca pe drot
De mese! Şi tot oaspeţi rari, Şi făcea haz.
Tot crai şi-mpărătese mari
Alăturea cu ghenărari Sunt grei bătrânii de pornit,
De neam străin. Iar de-i pornesci, sunt grei de-oprit.
Şi s-au pornit bărboşii regi
Decând răsare soare-n Ost, Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Atâtea jocuri n-au mai fost Şi patruzeci de zile-ntregi
Ca-n plaiul lui Săgeată-craiu, Au tot nuntit!
Şi-atâta veselie-n plaiu
N-a fost decând e raiul raiu Şi vesel Mugur-Împărat
Şi rostul rost. Ca cel dintâiu s-a ridicat
Şi, cu păhar de vin în mâni,
De-ai fi văzut cum au jucat Precum e felul din bătrâni
Copilele de împărat, La ori-ce mese de Români
Aşa frumoase şi întrulpi, El a-nchinat.
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu ochi vicleni ca ochi de vulpi, Şi-a zis: „Cât mac e prin livezi,
Cu păr buclat. Atâţia ani la miri urez,-
La anul un Viorel mic,
Şi principi nobili şi-ndrăsneţi, Să crească mare şi voinic,
De-a cărui buzdugan isteţ Şi noi să mai jucăm un pic
Perit-au smei din iaduri scoşi, Pe la botez!”
Limba este apropiată de cea a poporului, iar evenimentul este
descris de un participant direct. Popper consideră că în acest poem apare
o structură sintactică tipică pentru graiul vorbit, ţărănesc. Fraza nu e
expozitivă, nu are menirea să cuprindă gândiri cristalizate, ci creşte,
împreună cu gândul, urmându-i contradicţiile, oscilaţiile, din aproximaţie
în aproximaţie, până la precizarea deplină653. Acest procedeu, în opinia
noastră, nu reflectă mentalitatea naivă a rapsodului, ci serveşte la
cursivitatea firului narativ şi la autenticitatea expresiei.
Când este prezentată sosirea nuntaşilor, revenirea asupra imaginii
cailor, prin comparaţia lor cu soarele nu are rostul de a nega primul
termen, propriu – cai, aşa cum crede Popper, ci de a potenţa calităţile lor
– ba patru sori. Intervine aici elementul mitologic, care îi scapă criticului.
Poetul avea vaste cunoştințe cu privire la implicaţiile mitologice ale
653
Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Imago, 1995, p. 88.
191
soarelui şi calului: „În legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme
are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal este însuşi soarele. Ceea
ce nouă ni se pare absurd – soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a
călăreţului – absurd numai că suntem obişnuiţi a gândi cărturăreşte, cu
rânduielile logicei şi că ne-am tocit fantasia”654. Este evident că poetul
urmăreşte realizarea unei evocări mitice atunci când compară caii cu
soarele. Asemănarea dintre cei doi termeni nu este singulară în creaţia sa.
Evidentă este, de asemenea, şi originea solară a lui Viorel, el
însuşi întruchipând soarele. Dacă analizăm atributele preponderent
florale ale Zamfirei, vom înţelege cu uşurinţă că balada reproduce vechiul
mit al fecundităţii, al rodului, al vegetaţiei împlinite.
Nu doar personajele sunt mitice, ci şi ceremonia în sine se
dovedeşte a fi un străvechi ritual mitico-magic. Toţi interpreţii poemului
au analizat hora ţărănească ce apare în text numai din perspectivă
etnografică, lingvistică sau plastică. Nu a remarcat însă nimeni profundele
ei implicaţii şi chiar descendenţa din Cultul Soarelui. Dintre alegoriile,
metaforele şi simbolurile sale, în mitologia română fac parte cercul şi
roata. Figurate plastic, ele au generat hora.655 Aceasta este cel mai
complex şi mai semnificativ rit ce ţine de cultul solar.
Nicolae Iorga identifică originea horei în dansul kolabrismos-ului
trac656. Pentru români, hora era un relict holeolatric, ce ţinea de o veche
ceremonie periodică adusă zeului soare. Dar hora mai era şi un procedeu
magico-mitic de cunoaştere a lumii şi vieţii în ceea ce acestea au mai
reprezentativ. Hora prezintă două forme arhaice esenţiale: o formă
închisă, numită de altfel hora închisă de tipul cercului, şi o formă
deschisă, cu mai multe variante, dintre care cea mai importantă este hora
deschisă de tipul spiralei. Prima e tipică la dacoromâni, a doua la
macedoromâni. Hora închisă, cercuală, se joacă la toate ocaziile rituale,
ceremoniale şi festive; hora deschisă, spiralică se joacă numai ritual şi
ceremonial657.
Pentru Elena Niculiţă-Voronca, hora este „produsul unei
experienţe mitologice de ordin teluric, deoarece în toate variantele ei
domole sau vijelioase horitorii bat necontenit pământul cu piciorul” 658.
Această bătaie nu este un element coregrafic, ci unul magic, prin care se
păstrează şi accentuează contactul cu Pământul Mamă.
Romulus Vulcănescu atrage, și el, atenţia asupra tropotirii: „Hora
sacră se desfăşura în trecut în sensul mişcării soarelui pe cer, ridicarea
654
George Coşbuc, Elementele literaturii poporale, apud J. Popper, Celălalt
Coşbuc, Sibiu, Imago, 1995, p. 86.
655
Romulus Vulcănescu, Fenomenul horal, Craiova, 1944.
656
Rit complex ludic, magic şi muzical prin care soarele era adorat la solstiţii şi
echinoxuri.
657
p. 372.
658
Elena Niculiţă-Voronca, Studii în folklor, vol. II, Cernăuţi, 1913, p. 92.
192
mâinilor în dans (iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc) semnifica
preamărirea soarelui, baterea pământului cu piciorul semnifica invocarea
fertilizării ogoarelor, a pometurilor şi grădinilor de căldura, lumina şi
energia solară”659.
Atât simbolul solar, cât şi aspectul htonian al bătătoririi
pământului cu talpa piciorului sunt admirabil surprinse şi minuţios
descrise în Nunta Zamfirei. Citatul de mai sus pare a fi fost dat după
versurile lui Coşbuc.
Romulus Vulcănescu660 porneşte de la o statistică a lui G. T.
Niculescu-Varone, care evidenţiase imensul fond horal al coregrafiei
româneşti, şi analizează în amănunt substratul horal al magiei române.
Acest fond horal ar putea să aibă corespondenţe rituale şi ceremoniale în
împrejurările în care e joacă hora, existând un evident substrat şi rit
ceremonial al horei. Acest dans prezintă o importanță majoră pentru
ritologia şi ceremonialistica română şi coboară adânc în mentalitatea
arhaică şi în conştiinţa etnică. Nu mai este vorba, ca în Spaţiul mioritic al
lui Blaga, numai de o matrice stilistică, ci de ceva mai mult, ceea ce se
ascunde sub această eventuală matrice, de o tematică magico-mitologică
proprie poporului român, de un mod de a concepe viaţa şi lumea, de
esenţa unei spiritualităţi concretizate în toate planurile reale ale culturii
române661.
Simbolistica magico-mitică a horei îi era binecunoscută lui Coşbuc,
care îi menţine în creaţia sa funcţia poetică şi ritualică. Ea este evocată și
cu ocazia unei alte nunţi, în poemul Cetină Dalbă662.
În mod cert, participanţii la Nunta Zamfirei îndeplinesc un ritual
străvechi. Fiecare personaj are un rol şi un loc bine stabilit – de staroste,
de urător etc. Natura ritualică a horei din poem este evidentă: la ea
participă întreaga colectivitate, copii, tineri, bătrâni, fete şi femei. Toţi se
supun unor reguli stricte până şi în privinţa aşezării simetrice în
ansamblul coregrafic: Feciori, la zece fete, cinci. Numărul lor nu este
întâmplător, nici ales din motive de ritm şi rimă (pentru a rima cu tilinci şi
opinci). Tot la două fete, în cununa de braţe se împleteşte un fecior.
Astfel, deşi de două ori mai multe, fiecare fată are alături un flăcău.
Caracterul de cerc închis al horei, despre care vorbea Vulcănescu o
transformă într-un eveniment circular, ce revine şi se repetă la nesfârşit în
cadrul unei comunităţi. Ea nu sugerează atât trecerea cât eterna
reîntoarcere. Făcând trei paşi la stânga şi alţi trei la dreapta, horiştii ajung
mereu în acelaşi punct, din care au pornit iniţial. Nuntaşii întind hora,
659
p. 373.
660
Idem, Măştile populare, Bucureşti, 1972.
661
p. 372-373.
662
Publicat în „Tribuna” nr. 256 din 24 noiembrie/6decembrie 1889, p. 1073-
1074 şi nr. 270 din 25 noiembrie/7 decembrie 1889, p. 1077-1078.
193
expresie populară ce potenţează această imagine de du-te-vino: cercul se
întinde şi se adună, prinde viaţă, pulsează asemenea unei inimi.
Zdrângăneii de la opinci sunt nişte accesorii uzuale în dansul
popular, rolul lor acustic este bine definit, dar ei trezesc în subconştient şi
complexa datină a căluşarilor. Hora lor constituie un „dans ritual, cu
alternarea paşilor domoli cu cei energici”663, exact ca în balada lui
Coşbuc. Datina este, de asemenea, consacrată soarelui, fiind celebrată în
trecut la solstiţii şi echinoxuri. Tema centrală a acestei datini este
reprezentată de către caii solari664, aspect asupra căruia vom reveni. Cu ea
începe şi sfârşeşte sărbătorirea, timp de nouă zile, a Rusaliilor. Aceste
zile au fost substituite de poporul nostru prin nişte zâne foarte frumoase,
dar foarte capricioase şi percepute îndeosebi ca personaje negative.
Iniţial, aşa cum a fost ea preluată de la romani, Rosalia (sărbătoarea
rozelor), era o zi consacrată cultului morţilor, dar în timp a devenit o
celebrare a vegetaţiei luxuriante, a bogăţiei roadelor, a protejării apelor şi
a medicinii magico-mitice – Rusaliile-zâne cauzând, în special flăcăilor,
unele boli psihosomatice, prin „luarea minţilor”.
Relaţiile căluşarilor cu sărbătoarea Soarelui a fost observată încă
din vechime de toţi marii folclorişti români: Dimitrie Cantemir 665, Tudor
Pamfile666, Th. Speranţia667, Elena Niculiţă-Voronca668, Romulus
Vulcănescu669, Romulus Vuia670, ba apar chiar şi în lucrările lui Franz
Joseph Sulzer671.
Alte teorii consideră drept origini ale căluşarilor rituri ale
fertilităţii, ale zeiţei Rhea, Demeter sau Pyrrha ş.a. Cert este însă că în
datina lor întrevedem supravieţuirea unor aspecte de ritual dintr-un
străvechi cult solar autohton672 şi rituri ale fertilităţii şi protecţiei
vegetale. Acest element de cult arhaic se încadrează perfect în structura
mitico-epică a baladei şi, dacă acceptăm prezenţa căluşarilor printre
nuntaşi, putem stabili şi data la care are loc ceremonia – şi anume la
663
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997, p. 84.
664
Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Bucureşti, 1972.
665
În Descriptio Moldaviae.
666
în Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910.
667
În Mioriţa şi căluşarii, Bucureşti, 1915.
668
În Studii în folklor, vol.II, Cernăuţi, 1913.
669
În Măştile populare, Bucureşti, 1972, Mitologie română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987; The Romanian Hobbz-Horses. The Căluşarii, în Studii de
etnografie şi folclor, Bucureşti, 1975 ş.a
670
În Căluşarii, dans vindecător, în Anuarul Arhivei de Folclor, Cluj, 1924.
671
În Geschichte des transalpischen Daciens, das heißt: der Walachey, Moldau
und Bessarabiens, und Zusammenhänge mit der Geschichte des übrigen Daciens,
vol. II, Wien, 1781.
672
p. 379.
194
solstiţiu, în 21 iunie (22 iunie)673, în timpul Rusaliilor. Acestea însele,
personificate în zâne (mai degraba sucubi), se pot număra printre copilele
ce urmăresc a suci minţile bărbaţilor prin unduirile şi rotirile lor.
O zi sau două mai târziu, în noapte de 23 spre 24 iunie Sânzienele
încep să împartă rod holdelor şi femeilor căsătorite, să înmulţească
animalele, să stropească cu leac şi miros florile, să apere semănăturile de
calamităţi naturale etc.
Cunoscute în sud-estul României sub numele de Drăgaice, ele
împlinesc ceremonialul nupţial al zeiţei agrare, făptură mitică în care noi
îndrăznim a o identifica pe Zamfira.
Obiceiurile de Sânziene sunt multiple, ele sunt în general
cunoscute, prin urmare nu vom insista asupra lor. De observat însă că
majoritatea implică simboluri florale, solare şi ale substitutului acestuia –
focul (acum se aprind celebrele focuri de Sânziene, se ard esenţe puternic
mirositoare şi se umblă cu făclia)674. Tot în această perioadă are loc o altă
datină care implică aceleaşi culte ale soarelui şi fertilităţii, totul
desfăşurându-se sub semnul cabalin asupra căruia suntem, precum se
vede, nevoiţi să revenim mereu.
Cultele acestea se află deci într-o strânsă legătură şi este evidentă
intenţionalitatea artistică a poetului în prezentarea acestui animal sacru la
români. Caii soarelui se regăsesc în ritualurile de celebrare a începutului
verii, când fertilitatea şi exuberanţa vegetaţiei ajung la apogeu. Datina la
care ne referim a fost de-a lungul vremurilor uitată, ea având reminiscenţe
astăzi numai într-o expresie cu sens peiorativ: Paştele Cailor. Sărbătoarea
cădea „în ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte” 675.
Fără îndoială, avem a face cu sărbătoarea păgână, înlocuită cu Ispasul
creştin. În acea zi se credea că pentru o singură dată pe an, caii se săturau
de păscut deoarece „În legendele nativităţii şi în unele colinde sensul nou
al sărbătorii este pus pe seama blestemului cailor, animale nerumegătoare
în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului care a fost incomodată
de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii
lui Iisus în ieslea din grajdul lui Crăciun”676. În vechime, Paştele Cailor
era o zi a soroacelor, iar pentru că data sărbătorii este mobilă, implicând
un număr mare (şi diferit de la an la an) de zile, importanţa ei s-a
transformat şi a căpătat sensul de niciodată sau a nu respecta o
promisiune, un soroc, un legământ (a înapoia ceva la Paştele Cailor). De
asemenea, înlocuirea acestei sărbători cu Ispasul, dovedeşte implicarea
fertilităţii şi a simbolului cabalin în ceremonial. Între obiceiurile în
673
Atunci e ziua cea mai lungă. Supremaţia Soarelui şi a luminii înaintea forţelor
întunericului este categorică. Apolinicul este în culmea vitalităţii. Exclusă aşadar
prezenţa dionisiacului la această sărbătoare.
674
675
Ibidem, p. 148.
676
Ibidem, p. 148.
195
legătură cu această zi se numără: împodobirea mormintelor cu flori,
frunze şi ramuri de paltin (în cadrul cultului morţilor), culegerea şi
sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice de alun,
nuc, leuştean, paltin, lovirea oamenilor şi animalelor cu leuştean677,
încingerea peste mijloc a fetelor cu leuştean678. Acum se încheie
semănatul, în special al porumbului şi urcarea vitelor de gen masculin la
păşune. Toate practicile magico-mitice de apărare şi obiceiurile din
această zi (sau noapte) implică vegetalul.
În privinţa simbolului cabalin, lucrurile se prezintă la fel de
simplu: în varianta sa păgână, celebrată ca Paşte al Cailor (sau Joia
Iepelor), sărbătoarea se integra aşa-numitei Săptămâni a Cailor lui
Sântoader. Aceste făpturi hipomorfe formează alaiul Sântoaderului Mare
apărând noaptea, în funcţie de zonă, în cete de 5 până la 13 feciori cu
coadă şi copite de cal. În unele variante fiinţele mitice sunt chiar cai, de
obicei albi, dar pot fi şi vineţi sau negri. Ele readuc ordinea la reînnoirea
anului (pe când Anul Nou se celebra primăvara). Pentru a purifica spaţiul,
Caii lui Sântoader interzic şezătorile şi petrecerile.
Fetele care nu respectă zilele lor sfinte sunt aspru pedepsite: ele
sunt jucate până la moartea prin epuizare sau sunt călcate în picioare de
către aceşti cai descinşi din Panteonul românesc. Alteori ei se mulţumesc
să le ia minţile sau doar să le încurce părul679.
Caii aceştia au legături cu nenumărate alte personaje mitice
româneşti. Astfel, uneori ei apar însoţiţi de Baba Dochia, iar împreună cu
Moş Niculae ei păzesc Soarele să nu se piardă în miazănoapte, lăsând
Pământul fără lumină. Cel mai periculos dintre cai este Sântoaderul cel
Şchiop (sau Sântoaderul mare). Toţi se înrudesc cu Căluşul, iar la
Todorusale, ziua de naştere a acestuia (a patra miercuri de după Paşti), ei
joacă cu Rusaliile. Atunci are loc şi o ceremonie secretă numită Legatul
Căluşului sau Strodul Rusaliilor. Zeu cabalin de origine indo-europeană,
Căluşul este protectorul cailor şi al perioadei călduroase a anului, se află
deci în evidentă şi incontestabilă relaţie cu Soarele. Celebrarea Căluşului
este o reprezentare la scară redusă a Anului Solar680. În câteva zile, cât
durează sărbătoarea, Căluşul se naşte, se desfată împreună cu ceilalţi cai
cu Rusaliile, şi moare. Ritualul ce are loc acum are vădite implicaţii ale
principiului fecundităţii: celebrarea Căluşului are ca finalitate şi
fertilizarea holdelor, a vitelor şi a femeilor sterpe681. Odată cu apariţia
creştinismului, sărbătoarea, care iniţial avea loc la echinoxul de
677
Rusaliile se tem de usturoi, odolean şi leuştean.
678
679
În legătură cu spălatul şi întreţinerea părului în zilele de Sântoader există
nenumărate obiceiuri.
680
681
Ibidem, p. 39.
196
primăvară, a fost mutată în timpul Rusaliilor, pentru a lăsa comunităţii
timp să-l sărbătorească pe Mântuitor. Astfel ajunge să se confunde cu
Ispasul asupra căruia revenim.
Ce legătură există între acest nume şi sărbătoarea sa şi animalul
sacru al românilor? Răspunsul îl putem afla prin însăşi semnificaţia
antroponimului, care cuprinde radicalul indo-european esp-, preluat în
traco-dacul esp, espa, asp care înseamnă... cal!. Acest cuvânt a generat în
limba română numeroşi termeni şi derivate ale acestora, printre care
denumirea plantei spân(z), spânzel, spănţ, spinţ, spânţ, spun(ţ), spunz
(Helleborus sp., Adonis vernalis). Mici bucăţi de spânz (Helleborus) se
introduc şi azi în pieptul cailor sau în urechea porcilor bolnavi.
Tratamentul se numeşte spânzire (macedo-rom. spingiuiescu). Adonis
vernalis se utilizează şi ea contra dalacului la cai. Dată fiind forma
albaneză shpëndër, shpëndel (şi rom. spânzel) s-ar putea presupune că
rom. spânz provine din traco-dac. spo(n)-dela (zela) < espo(n)-dela
(zela), adică iarba cailor, conform cu sinonimul buruiana calului (Adonis
vernalis). Ipoteza pare îndrăzneaţă dar tot aşa există fr. esparcette, germ.
Espasek, Espesett (Onobrychis viciaefolia), cu înţelesul de nutreţul
calului şi rom. sparcetă sau trifoi işpănesc682.
Există, de asemenea, termenul spaniol espundia – „rană la cai”,
logudorez ispundzola - „boală a cailor” şi rom. spavan - „tumoare osoasă”
sau „os mort” la cai < it. spavano. Rădăcina spânzului (Helleborus sp.) se
recolta în scopuri terapeutice într-o zi (marţea ori sâmbăta) din
Săptămâna Caii lui Sântoader.
Faptul că Paştele Cailor sau Joia Iepelor se suprapune, în
calendarul popular, cu Ispasul ne determină să credem că ultimul termen
îşi are originea în trac.-dac. espa ‚cal’. Există şi planta paştele calului
(Capsella bursa-pastoris) cu sinonimul ospăţul calului, primul termen
putând să provină din acelaşi radical asp-, esp- ‚cal’. Ca alternativă pentru
fitonimul spânz trimitem la rad. *spa-, spâ- din care v. ind. sphâ, sphâyati
‚a se extinde, a se umfla, a se dezvolta bine’, sphî-ti ‚creştere, stimulare’,
let. spêju, spê-t ‚a putea, a fi puternic’, v. sl. spěja, spě-ti ‚a avea succes’,
reflectând acţiunea plantei asupra animalelor bolnave. Legăturile dintre
Ispas, cai, căluş, soare şi atât de complexul cult al fecundităţii nu se
opresc aici şi ele îi erau, în mod sigur, cunoscute poetului.
Într-un studiu folcloric683, Coşbuc descrie târgurile de fete, datină
ce ţine de sărbătoarea Sânzienelor, şi care se organizează în ziua de
682
A se vedea şi Constantin Drăgulescu, Radu Drăgulescu, Contribuţii la
cunoaşterea limbii geto-dacice. Denumirile dacice de plante, Sibiu, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, 2000.
683
G. Coşbuc, Două bâlciuri, în Opere alese, vol. IV, Bucureşti, Editura
Minerva, 1979, p. 69-71 şi în Elementele literaturii poporale, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1986, p.238-241.
197
Sântoader684, şi târgurile nevestelor, organizate la solstiţiul de vară685 sau
în ziua de Sântoader686, ocazie cu care tinerele neveste sărutau bărbaţii în
semn de rămas bun de la distracţiile de dinaintea căsătoriei. Târgul de fete
de pe Muntele Găina687 are loc la două săptămâni după Sânziene şi este
„rezultatul desacralizării unei manifestări cultice, dedicată fie zeiţei Iuno,
protectoare a femeilor măritate şi a lunii iunie ce îi poartă numele, fie
Sânzienei sau Drăgaicei, zeiţă agrară care împarte rod holdelor semănate
şi femeilor măritate, înmulţeşte păsările, stropeşte cu miros şi leac florile
pentru vindecarea boilor etc.”688.
În sud-estul României se organizau Târgurile Drăgaicei la Buzău,
Focşani, Ipăteşti-Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti-Gorj,
Broşteni-Mehedinţi, Colentina-Ilfov etc. Perioada „se situează într-un
timp ritual, de manifestare plenară a fertilităţii şi fecundităţii naturale la
care adera, firesc, şi omul”689. Evenimentul se numeşte în zona Târnavelor
chiar Târgul de Ispas şi avea loc la Blaj. Târgurile cu vădit simbolism al
fecundităţii se află deci în strânsă legătură cu sărbătoarea Ispasului.
Nu credem a mai fi necesar să aducem şi alte argumente care se
susţină afirmaţia noastră în privinţa datării evenimentului nupţial din
balada lui Coşbuc şi a interpretării lui ca o sărbătoare a fecundităţii, o
celebrare a cultului Soarelui, întrupat în Viorel, care fertilizează
principiul feminin htonian-vegetal, ce apare sub chipul Zamfirei. Geniul
coşbucian permite o prezentare a aceleiaşi nunţi pe mai multe planuri, sub
mai multe forme, în acelaşi timp. Astfel, personajele, nuntaşii, descind
din basmele populare româneşti, majoritatea fiind de viţă imperială sau
cel puţin nobilă de mare rang. Ceremonia are loc la curtea regală a celui
mai bogat rege de pe faţa pământului. Fastul şi bogăţia ospăţului depăşesc
posibilităţile de imaginaţie ale minţii umane. Prin evocarea obiceiurilor
de nuntă şi datorită limbajului folosit, participăm și la o nuntă autentică
ţărănească, ea fiind receptată şi interpretată de majoritatea criticilor în
acest fel.
Noi am arătat caracterul mitologic şi hierogamia care sunt
descrise aici. Totul se petrece într-o atmosferă de basm, în care
elementele realiste se îmbină cu cele fantastice. Fiecare personaj poate fi
privit din orice perspectivă. El este în acelaşi timp prinţ, simplu ţăran şi
făptură mitologică, la fel cum Soarele este astrul zilei, Făt-Frumos şi calul
684
Idem, Două bâlciuri, Elementele literaturii poporale, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1986, p.238.
685
Ibidem, p. 238.
686
687
Toponimul reprezintă o pasăre simbol pentru fata nuntită, care este purtătoarea
„casei copilului”, având aşadar puternice semnificaţii ale fecundităţii.
688
689
Ibidem, p. 201.
198
lui Făt-Frumos în acelaşi timp. Astfel este posibil și ca Soarele să fie, în
același timp, mire pe pământ și astru ce se opreşte pentru moment, uimit
de cele ce se întâmplă pe pământ. În creasta coifului înalt al prinţului
putem lesne întrezări pălăria înstruţată a flăcăului năsăudean mai falnic şi
mai ţanţos decât orice odraslă regală. Mersul călare, braţul în şold şi
celălalt pe armă reconstituie şi atitudinea mândrului ardelean ieşit la horă
sau pe uliţă în zilele mari. Tropotitul atrage atenţia, iar jucatul bine al
dansurilor populare îi asigură supremaţia între flăcăi. În opinia noastră,
avem a face cu surprinderea unui proces de desacralizare, prin coborârea
dintr-un fond mitologic, prin mijlocirea unor personaje de basm, la o
acţiune ţărănească obişnuită, dezgolită de sensul originar.
Toate elementele ce constituiau ritualul cosmogonic iniţial, illo
tempore, au suferit o pronunţată eroziune. Apele timpului au spălat
sensurile de ordin divin din acest eveniment crucial.
FOND MITOLOGIC
(hierogamii, fecundarea Pământului de către Soare;
nunta are loc între Soare şi Vegetaţie: Viorel şi Zamfira)
ATMOSFERĂ DE BASM
(personajele tipice ale basmului românesc,
umbre ale făpturilor mitice;
nunta are loc între două vlăstare regale: Viorel şi Zamfira)
NUNTĂ ŢĂRĂNEASCĂ
(oficierea lipsită de sacralitate
nunta are loc între doi oameni de la țară: Viorel şi Zamfira)
Ritmul dansului este acelaşi de pe întreg cursul baladei, ea însăşi

o evocare ritualică a unei nunţi de o factură aparte. Cu excepţia versului
El, cel mai drag, el a venit, unde accentul trebuie să cadă pe pronumele
personal, structura folosită este cea iambică – ritm ce susţine impresia
mişcării domoale, repetate, mlădii - versul începe aton şi sfârşeşte cu o
silabă accentuată. Măsura este respectată perfect pe întreg parcursul
poemului şi, folosită pentru prima dată de Coşbuc în această baladă, va
deveni caracteristică poetului: măsura de opt silabe, cu acel ultim vers de
patru:
199
_ _/ _ _/ _ _/ _ _/
_ _/ _ _/ _ _/ _ _/
_ _/ _ _/ _ _/ _ _/
_ _/ _ _/ _ _/ _ _/
_ _/ _ _/
Mijloacele de expresie alese, fără a surprinde prin poeticitate,

fără a fi metafore sau tropi propriu-zişi, dau şi ele, prin pura lor
muzicalitate, o impresie sonoră a jocului popular. Creator de autentică
artă a limbajului, poetul, prin termeni vechi, dă naştere unor lumi noi.
Rima masculină, oxitonă, din strofa ce descrie hora cadenţează
sfârşitul fiecărui vers (a, a, b, b, b, a). Predomină rima gramaticală, dar
este demnă de precizat prezenţa, evidentă de altfel, a vocalelor închise în
rimă. Raportul este de 10 la 2 (medii, ambele e). Nu întâlnim în rimă nicio
vocală deschisă, iar din totalul de 38 de sunete, 26 sunt consoane!
Senzaţia de mişcare din primele două versuri este transmisă
subconştientului numai de ritm. Următoarele două versuri cuprind câte o
pereche antonimică de verbe, care alocă dinamică desfăşurării jocului.
Lor li se succed într-un singur vers, alte două verbe, de astă dată
sinonimice: a bate pământul şi a tropoti, care menţin cadenţa. Actul în
sine se desfăşoară cu mare grijă, cu multă gingăşie şi dibăcie, dar se
realizează printr-o imagine antitetică. Paşii trebuie făcuţi linişor,
pământul se bate tropotind, dar în tact uşor.
Ovidiu Bârlea pune acest paradox pe seama caracterului horei care
este „prin excelenţă un dans apolinic, cu linişte şi graţie, departe de
zbuciumul celor care impun eforturi şi mişcări vijelioase. Pare a fi în
primul rând dansul echilibrului sufletesc, înclinat în asemenea ipostaze
spre o afirmare a personalităţii pe linia măreţiei îmbinate cu graţia” 690.
Avem a face deci cu celebrarea unui rit solar, apolinic şi nu cu o
destrăbălare dionisiacă aşa cum consideră Petru Poantă691. Este
incontestabil faptul că Poantă a recunoscut arhitectonica mitologică a
operei coşbuciene, chiar dacă nu a recunoscut intenţia poetului de a
realiza o mitopoetică românească în adevăratul sens al cuvântului, ci a
intuit doar o substituire a personajelor din folclor cu cele mitice greco-
romane. De asemenea, criticul a sesizat că George Coşbuc era conştient
de propagarea miturilor prin basme şi alte creaţii folclorice pe care le-a
preluat.
Rămânând în lumea feerică a Nuntei Zamfirei, noi nu putem fi însă
de acord cu dionisiacul de care aminteşte Poantă. Meritul său
incontestabil este că el intuieşte cultul fecundităţii celebrat de personajele
acestei balade. Am precizat deja că ritualul în cauză este unul solar,
690
Ovidiu Bârlea, Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, Cartea
Românească, 1987, p. 70-71.
691
39.
200
apolinic şi nu dionisiac. Poate dacă am putea vorbi despre un cult
dionisiac „civilizat”. Dansul din poezia lui Coşbuc nu este unul primitiv,
sălbatic, ci respectă, aşa cum am arătat, nişte reguli clare, cunoscute de
către toţi participanţii. Jocul trece de la iureşul năvalnic, orgiastic al
bacantelor şi al celor care celebrează cultul bahic, la unul liniştit, ordonat,
lucrat. Lui Petru Poantă îi pare că în Nunta Zamfirei mitologicul difuz,
abia bănuit, este distilat în feerie, dar una coerentă, regizată foarte exact,
de unde şi impresia de realism. Sensul acestei feerii este mai profund
decât al unei simple nunţi ţărăneşti. Pentru critic „nu încape îndoială că
planul literal vorbeşte şi despre o asemenea realitate dar, mai mult decât
estetica, bunul simt ne învaţă că literatura nu se poate opri la acest prag.
Coşbuc a arătat contemporanilor săi un mod plăcut de a revitaliza
mitologia naţională, opus celui eminescian, abisal si vizionar” 692. În
opinia noastră, la acest punct i se poate reproşa lui Petru Poantă doar
faptul că în cercetările sale întrevede numai simpla înlocuire a
personajelor de basm româneşti cu cele ale mitologiilor altor popoare şi
aceasta în timp ce poetul ar coborî într-un idilism pastoral şi cavaleresc:
„Arhitectura poeziei coşbuciene se bazează pe o convenţie concepută
tocmai în spiritul culturii autohtone. Poetul vrea să realizeze o mitologie
româneasca printr-o convenţie literară, anume, substituind zeităţile
mitologiei clasice, greco-latine îndeobşte, fie prin ‚zeităţi’ autohtone,
găsite în folclor, fie pur şi simplu prin elemente naturale; astfel că poetica
sa se bazează pe un sistem de ‚corespondenţe’, coborând atât din vechea
tradiţie a idilismului european pastoral şi cavaleresc, peste care s-au
suprapus câteva din antinomiile secolului luminilor, cât şi din cea
autohtonă, deopotrivă cultă si populară”693.
Momentul la care Coşbuc a scris opera sa pare să nici nu mai aibă
importanţă. Scrierile sale sunt atât de caracteristice poporului român şi se
împletesc atât de bine în literatura populară încât devine o valoare
permanentă, fără început şi fără sfârşit. Ea se va dilua și va dispare o dată
cu comunitatea care a generat-o sau atunci când aceasta va fi incapabilă
să o înţeleagă. Timpul creaţiei coşbuciene nu se poate măsura în ani
calendaristici obişnuiţi. Poezia lui Coşbuc s-a născut o dată cu poporul
român. Ea surprinde, după cum am putut vedea, cosmogonia,
antropogonia şi primele celebrări mitico-magice ale divinităţilor. Am
participat la nunta ritualică a Zamfirei asistând la cultul fecundităţii
vegetaţiei. În finalul baladei, Mugur-împărat, simbol al vitalităţii şi al
renaşterii ciclice le doreşte tinerilor şi întregii comunităţi un prunc.
Acesta nu întârzie să apară întru înveşnicirea poporului de basm:
Dormi acum, odorul mamei,
Dormi că eşti pe prag,
Strânse-n aripa năframei
Flori de rug ţi-am pus, din vale,
692
Ibidem, p. 41.
693
Ibidem, p. 20.
201
Roşii strămători de bete,
Să fii drag aşa la fete,
Cum eşti drag măicuţii tale,
Dragul mamei, drag.694
Puiul de om este ocrotit cu sfinţenie de mama sa. Pentru a-l apăra
de duhurile rele, toate ritualurile sunt îndeplinite aşa cum se cuvine,
respectându-se regulile stricte ale practicilor magice: leagănul este aşezat
pe prag din motive asupra cărora vom reveni puţin mai la vale, iar florile
de trandafir sălbatic au rolul de a-l face iubit de fete atunci când va fi
flăcău. Acţiunile mamei se desfăşoară după un plan bine stabilit, sunt
avute în vedere, încă de la naştere, toate momentele importante din viaţa
în care se va avânta boţul cu ochi. Asemeni tuturor copiilor de români, şi
acesta este închinat Soarelui, cu care este de dorit să semene:
Ieri pe când cântau cocoşii,
Peste piept ţi-am pus
La cămaşă panglici roşii,
De deochi, ca el să piară
Unde spaime-l înspăimântă
Şi cocoşii-n zori nu-i cântă –
Să rămâi curat, ca faţa
Soarelui de sus.
Medicina populară, leacurile băbeşti şi descântecul sunt constructiv
îmbinate cu credinţa creştinească şi cu atitudinea religioasă. Departe de a
se afla în conflict, cele două mentalităţi colaborează la protecţia
individului şi a comunităţii şi acţionează decisiv asupra bunei desfăşurări
a activităţilor zilnice. Convieţuirea armonioasă este simbolizată prin
oferirea mărului de aur, cu numeroase semnificaţii mitice preluate la noi
în basme, tocmai de către Maica Domnului:
Dormi în pace şi te scoală
Tânăr plugărel!
Azi prin somn mi-ai râs în poală
Şi te-am dus plângând sub cruce.
Maica Domnului când vine
Pune-o mână peste tine,
Măr de aur ea-ţi aduce
Să te joci cu el.
Grija mamei pentru fiul ei este uimitoare. Ea este atentă la toate
aspectele, la toate detaliile. După asigurarea frumuseţii fizice, trebuie
acţionat şi în plan sufletesc. Copilului i se oferă un scut protector prin
care răul nu poate trece. Mama se îngrijeşte nu numai ca odrasla ei să nu
fie afectată direct şi efectiv de forţele malefice, dar nou-născutul nu
trebuie să fie influenţat de acestea, pentru a nu dobândi el însuşi un
caracter imoral. Cifra magică nouă apare în repetate rânduri în text, de
694
Lângă leagăn.
202
asemenea cifra şapte deţine o uriaşă încărcătură mitico-magică şi
religioasă.
Nouă luni în zori, pe rouă,
Tot ţi-am descântat,
Joi curate, alte nouă –
Să ai inimă curată
Şi să fii păzit de ele,
Şapte stele, logostele
Fie-ţi scrise-n cer şi-o fată
Mândră de-mpărat.
Stelele logostele vor avea un rol determinant în viaţa băiatului. La
ridicarea arborelui cosmic către cer, au izbucnit o sumedenie de stropi de
lumină. Aşa îşi închipuie poporul român apariţia stelelor. În alte variante
cosmogonice ele sunt lumini ale Raiului ce străbat prin crăpăturile
podului de cer, candelele pe care îngerii le aprind seara şi le sting
dimineaţa, sufletele nou-născuţilor urcate la cer etc.695. Alteori ele sunt
oglindiri pe cer ale dăinuirii unor suflete pe pământ. Când cade o stea,
oamenii se înfiorează – „- A murit cineva...”. Steaua căzută are un
caracter psihopomp. Ea duce sufletul în Rai sau în Iad, în funcţie de
faptele şi caracterul celui decedat. Întoarcerea sufletului în Rai împreună
cu partea sa pământească reprezintă Marea Trecere, prilej cu care
călătorul trece prin mai multe Vămi ale văzduhului, călăuzit de stea.
Stelele logostele sunt foarte răspândite în credinţele şi tradiţiile
poporului nostru pentru motivul că ele poartă oamenilor noroc. În
descântecele de stele logostele se cere furtul dragostei sau al frumuseţii
unei zâne, care vor fi transferate asupra celui ce iniţiază şi solicită
descântecul. Ele sunt unele dintre acele elemente care pot interveni pe
timpul vieţii unui om în destinul lui. Ele nu pot însă decât ameliora unele
aspecte legate de planul sentimental, sufletesc al unui individ. Uşoara
schimbare a sorţii se putea obţine şi prin rugăciunea la stea (o anume stea
care îi fusese arătată în prealabil de un mediator, de obicei un cititor în
stele), care se făcea la miezul nopţii, din genunchi, pe pragul uşii de la
intrarea în casă. Pragul însuşi are o simbolistică impresionantă în tradiţiile
populare, fiind un loc de trecere, o graniţă, o frontieră ce separă două
lumi, două spaţii, două tărâmuri etc. Iată de ce pruncul doarme pe prag.
Soarta696 – Menirea, Norocul, Scrisul, Datul (la Coşbuc apare şi în
formula datul sorţii ş.a.) are un rol covârşitor în mitologie. Reglementarea
rosturilor Lumii a fost prestabilită de Fărtaţi, Soarta supraveghind ordinea
cosmică şi umană; ea „urmăreşte cu perseverenţă drumul integrării
omului pe pământ şi al reintegrării lui în cosmos, pe căi previzibile în
695
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academmiei,
1987, p. 400.
696
Moira la greci, Fatum la romani.
203
imprevizibilitate”697. Soarta nu trebuie confundată cu fatalitatea, care
cuprinde o notă negativă. În concepţia românilor, soarta, cel puţin cea a
descendenţilor, poate fi, dacă nu schimbată, măcar preîntâmpinată.
Acţiunile vrăjmaşe ale Nefărtatului pot fi influenţate de magie, albă sau
neagră, sau chiar de religie.
Bendis, zeiţa lunii şi a vânătorii, deţine şi hotărăşte destinul etnic al
dacilor. Subordonate ei sunt ursele, care, şi sub influenţa Parcelor
romane, vor obţine atribute bine definite, distincte faţă de Soartă. Ursele
devin din ipostaze al Sorţii, zâne. Împuternicite de Soartă, fiind de fapt
personificări ale ei, drept de hotărâre a destinelor au şi ursitoarele (sau
ursitorii). Ele urzesc firul vieţii oamenilor încă de la naşterea acestora. În
mitologia poporului român, pastoral-agricolă, ursitoarele erau iniţial trei
ciobăniţe, iar ursitorii trei ciobani, pentru ca în timp această caracteristică
a lor să dispară. Odată stabilit drumul vieţii, ursitoarele nu mai intervin
niciodată în viaţa omului. Ele nu pot fi înduplecate şi nu îşi schimbă
hotărârea oricât de deosebit ar fi individul în cauză. Deşi sunt făpturi
învestite cu atribute sacre şi sunt percepute ca fiinţe divine sau, cel puţin,
pseudodivine, pentru că acţionează în numele Sorţii ele sunt privite de
oameni ca nişte personaje vrăjmaşe. Împotriva lor se folosesc o
multitudine de practici, aproape în totalitate fără efect. Se încearcă
păcălirea lor sau anularea unor hotărâri698 luate de ele, prin vrăji,
descântece, rugăciuni, pacte cu diavolul, implicarea altor fiinţe divine,
care să-i ajute pe oameni. Destinul nu poate fi însă schimbat şi, în ciuda
tuturor eforturilor, mai devreme sau mai târziu, ceea ce i-a fost „dat”
omului tot se va întâmpla.
Adeseori părinţii sau moaşele au încercat să se ascundă în camera
pruncului pentru a le vedea pe ursitoare sau pentru a auzi ceea ce hotărăsc
ele. De cele mai multe ori intruşii erau însă descoperiţi, iar ursitoarele nu
mai apăreau. Moaşele care reuşeau să audă spusele ursitelor nu puteau
destăinui nimic, pentru că, la cea mai mică încercare, ar fi murit. Pentru a
evita aceste neplăceri, oamenii foloseau alte căi pentru a afla ceea ce i-a
fost ursit copilului. În acest scop, în camera în care se afla nou-născutul
părinţii lăsau un taler cu felurite obiecte. În dimineaţa care succeda
ursitul, copilului i se aducea talerul respectiv. Ce atingea puiul de om cu
mâna simboliza ceea ce i-a fost ursit (fluierul-cioban, spicul de grâu-
plugar, banul-bogat, ulcica-beţiv etc.). Ursitoarele nu pot fi înduplecate
prin daruri699 şi promisiuni sau înduioşate prin lacrimi şi rugăminţi.
Ele sunt întotdeauna700 în număr de trei701 şi pot fi tinere sau
bătrâne, dar, fără excepţie, fecioare. Sunt aşadar nişte fiinţe curate, de o
697
p. 163.
698
Şi nu a întregului destin, ci numai a câtorva aspecte ale ursirii.
699
În camera copilului se întindea o masă bogată pentru a se ospăta ursele.
700
Pentru o scurtă perioadă, sub influenţe străine sau livreşti, au apărut 7 sau 9
urse; la fel stelele logostele pot fi tot în număr de 7 sau 9.
204
certă puritate fizică şi morală, condiţie strict necesară pentru rolul pe care
îl îndeplinesc ele. În concepţia poporului român, asupra vieţii omeneşti nu
poate hotărî o fiinţă necurată. Numele lor este tabu, şi chiar dacă au
existat vreodată, numele lor sacre s-au pierdut prin desişul veacurilor. Ele
sunt cunoscute doar ca torcătoarea, depănătoarea şi curmătoarea. Chiar
şi numai acest fenomen, neobişnuit la alte popoare702, demonstrează cât
erau de temute la noi aceste fiinţe misterioase.
Ele se aşază în cerc în jurul copilului răspândind o adiere de zefir
în cameră. Acţiunea703 lor este prezentată în două ipostaze diferite. Fie
ursitul are loc succesiv în primele trei nopţi de la naştere 704, fie, mult mai
obişnuit la români, numai în noaptea a treia.
Cea mai tânără dintre acoliţii Sorţii este Moartea705, ea încheie
ursita omului şi intervine în viaţa fiecăruia numai la momentul prestabilit
de către curmătoare.
Celelalte făpturi mitice subordonate Sorţii pot interveni şi pe
parcursul unei vieţi de om. Zânele (bune sau rele), Piaza (bună sau rea),
Calea (bună sau rea), Ceasul (bun sau rău), Iezmele ş.a., ipostaze ale
Norocului sau Nenorocului, ameliorează sau agravează, dar niciodată nu
schimbă decisiv hotărârea ursitoarelor.
Nu numai fiecare individ în parte are soarta sa implacabilă, ci şi o
familie, o comunitate, un popor, chiar şi Lumea întreagă. Printre riturile
vechi româneşti se numără şi sărbătorirea urselor şi a celorlalte făpturi
mitice ale Sorţii, de Anul Nou. Pentru a le cinsti, într-o cameră retrasă se
întindea o masă bogată, cu bucate şi vinuri de soi. Prin jocurile de ursită,
tinerii încercau să descopere care le era scrisul.
Demn de precizat este şi faptul că printre trăsăturile distinctive ale
ursitoarelor se numără privirile întunecate, tăcerea şi neînduplecarea,
toate elemente deosebit de sugestive, care nu mai necesită comentarii.
Totuşi, de apreciat această insistenţă întru optimism de a le îmbuna:
M-am rugat de ursitoare
Pentru capul tău,
701
Această trinitate este explicată de majoritatea cercetătorilor prin fondul comun
indo-european. Atât Hecate şi Artemis cât şi Bendis au imagini trinitare.
702
La greci numele lor erau cunoscute: Clotho, Lacheris şi Atropos, la romani se
numeau Nona, Decuma şi Morta etc.
703
Tot în urma influenţelor străine sau livreşti a cunoscut modificări şi activitatea
urselor. Astfel ele sunt prezentate uneori citind din Cartea vieţii şi a morţii sau, în
alte variante, din Cartea ursitelor.
704
În prima noapte torcătoarea toarce firul vieţii, iar celelalte două ursitoare o
asistă, în a doua noapte depănătoarea deapănă firul pe ghemul vieţii, iar în a treia
noapte curmătoarea curmă cu o seceră firul vieţii. Datorită secerei, cea de-a treia
ursitoare este adeseori confundată cu Zâna Morţii. Ea nu curmă efectiv viaţa
omului, ci numai prestabileşte când va avea loc acest moment în timp.
705
În mitologia creştină, moartea este înlocuită de către arhanghelul Mihail, geniu
tutelar al morţii şi înger cu caracter psihopomp.
205
S-odrăsleşti, ca rupt din soare,
Toată lumea să te placă;
Dar nici fapt şi pus-din-ură,
Nici un fel de-aruncătură,
Nici un farmec să nu-ţi facă
Nici un rău.
Toată descântătura şi întregul ritual au singur scop: sănătatea
copilului şi omenia sa. El trebuie să intre în rând cu lumea, să se integreze
perfect în comunitatea din care descinde. Pentru aceasta el trebuie să
muncească, să se însoare şi să lase la rândul său urmaşi. Cultul muncii
este deosebit de bine încetăţenit în mentalitatea şi tradiţiile satului
românesc. El este atât de adânc pătruns în minţile şi sufletele oamenilor
din popor încât a devenit una din cele mai importante teme folclorice.
Având un rol covârşitor în obţinerea unor foloase materiale, dar şi la
stabilirea relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi, munca s-a
transformat în cele din urmă chiar şi într-o probă de foc a fetelor sau
flăcăilor ce se pregăteau de întemeierea unei familii. Părinţii căutau
pentru odraslele lor nu parteneri frumoşi, tandri sau blajini, ci în primul
rând unii harnici, sănătoşi, cu putere de muncă, aceştia fiind de obicei şi
avuţi, tocmai datorită trudei lor. În concepţia omului din popor, fata este
frumoasă dacă este harnică şi îndemânatică. Ea se face îndrăgită şi numai
pentru aceste calităţi. Până şi eroii de basm sunt caracterizaţi tot de
hărnicie (împreună cu bunătatea, curajul, respectul etc.): „Observăm,
totodată, că pe toată aria basmului, virtutea omului simplu se contopeşte
cu dragostea şi adeziunea totală faţă de muncă. Pentru omul adevărat,
hărnicia este o trăsătură definitorie prin care se dezvăluie şi se descoperă
măreţia omenescului său. Echilibrul sufletesc al omului, sentimentul de
deplină satisfacţie şi împlinire se află, în permanenţă, în conexiune cu
rezultatele muncii sale”706. Astfel motivul muncii abundă în basmul
nostru românesc: personajul pozitiv este mereu gata să dea o mână de
ajutor, nu se dă în lături de la nimic. Cel negativ, pe de altă parte, refuză
orice fel de activitate de acest gen, chiar şi dacă ar desfăşura-o în folosul
său. În nenumărate cazuri, tema basmului este plecarea unui copil sau a
mai multor fraţi707 în lume pentru a munci la stăpân. Întotdeauna, în basm,
eroului harnic îi merg toate din plin şi este mereu mulţumit, fapt care dă
însă naştere la invidii şi care atrage numai necazuri.
Chintesenţă a muncii pe aceste hotare, plugăritul este activitatea ce
caracterizează românul harnic. Mama din poezia noastră îşi dezmiardă
copilaşul, gândind la vremea în care acesta va fi de ajutor în gospodărie:
Dormi, plugarul meu, în pace,
Scumpul meu odor!
Mare-al mamei, te vei face;
706
Al. Andrei, Valori etice în basmul fantastic românesc, Bucureşti, Societatea
literară „Relief românesc”, 1979, p. 23.
707
De obicei trei.
206
Să te văd cu noi la masă,
Şi-alergând cu drag pe luncă
După tatăl tău la muncă,
Tânăr voinicel, prin casă
Mamei de-ajutor!
Uite-l ici şi-ntr-altă parte,

Ochii-n cap îi fug;
Îl trimeţi şi-i şi departe –
Ş-aduci poala cu surcele.
Ş-aduci apa cu cofiţa,
Tatei să-i deschizi portiţa
Când se-ntoarce, frânt de trudă
Seara de la plug!
Hărnicia fiului este exemplară, iar destoinicia lui, o dată dovedită,
nimic nu îl împiedică de la încropirea propriei gospodării. În curând
flăcăul îşi va avea rostul lui. Pentru aceasta mama îl va mai legăna şi
descânta mult timp de-acum încolo:
O, de te-aş vedea eu mare,
Să mă duc şi eu
La amiazi cu demâncare
Unde-ţi fi, la plug, la coasă!
Să-mi ochesc atunci la horă
Dintr-atâtea fete-o noră –
Dormi şi creşti, şi fă-te mare
Plugăraşul meu!
Cu tot farmecul şi inocenţa acestui text ce datează din ianuarie
1893, Lângă leagăn nu a fost publicat decât o singură dată în timpul vieţii
poetului708. Pe aceeaşi temă se clădeşte o altă poezie a lui Coşbuc, rămasă
în manuscris, întitulată Cântec de leagăn. Şi aici abundă urările mamei
pentru pruncul ei. Acest gen de creaţie populară are un statut special în
folclorul românesc în cadrul căruia constituie un impresionant material
artistic, care l-a preocupat întotdeauna pe Coşbuc. "Cântecul de leagăn e
prin excelenţă un cântec individual, de mare intimitate, şi aceasta îl face
puţin comunicabil. Pe de altă parte, simplitatea lui nu a oferit probleme
teoretice care să împinteneze atenţia şi pasiunea cercetătoare a
folcloriştilor"709.
În aceeaşi categorie se înscrie şi [Două stele logostele], o poezie
scrisă pe când poetul era în clasa a V-a de liceu şi apărută postum în
Arhiva someşană710. Fără a prezenta o tehnică poetică desăvârşită, textul
708
În Universul literar, XXI, 1903, nr. 6 din 10 februarie, p. 2.
709
Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, Editura pentru
710
Nr. 5, 1926, p. 27.
207
merită atenţia noastră datorită motivelor care vor reveni peste ani în
creaţia coşbuciană, drept pentru care îl reproducem mai jos:
Două stele logostele
Care-alungă orice jele
Spre a nu te deştepta,
Mititelule, ce-ai face
Când mormintele rapace
Ar răpi pe mama ta!
Oh, dar moartea nemiloasă

Când la mine va veni,
M-a străpunge cu-a ei coasă
Şi pe veci voi adurmi.
Atunci plânge după mine

Ca şi când ai vrea în fine
Din mort a mă deştepta
Căci cu lacrimi de durere
Te-a crescut în grea veghere
mama ta.
De o mare sensibilitate, cântecul de leagăn, ca specie a genului
liric popular, a constituit o preocupare fascinantă pentru Coşbuc. Acest
aspect nu este evidenţiat de cercetătorii operei sale. Analizând trăsăturile
lor definitorii vom descoperi asemănări uluitoare. El însuşi un cântec de
leagăn, poetul a ştiut să se apropie, să perceapă şi să retrăiască mlădierile
acestei fermecate incantaţii. Prin acest mijloc, mama încearcă să
stabilească un cod, un limbaj comun cu pruncul. "Nouă ni se pare că, în
afară de rostul lor de incantaţie muzicală, aceste legănări de silabe 711 fără
un sens noţional precis constituie şi un proces de echivalenţă artistică
elementară a unei realităţi evidente pentru mamă, în orice moment:
primele tentative de articulare a sunetelor, gunguritul pruncului în leagăn,
întâiele lui încercări de vorbire”712.
În formele sale poetice cele mai simple, cântecul de leagăn apare
sub forma unor variaţiuni elementare cu o structură muzicală. "Cât
priveşte elementele poetice, ele sunt selectate şi grupate potrivit structurii
sufleteşti a copilului la această vârstă. Dorinţei sale de joc îi răspunde
repetarea simplă a cuvintelor şi imaginilor, adăugându-se la modulaţiile
incantatorii ale melodiei”713. În versurile cântecului, mama evocă imagini
din vechime, amintiri proprii, sau fabulează descriindu-i copilului
împărăţii nemaivăzute şi animale de pe alte tărâmuri. De cele mai multe
ori, „Mama îi comunică apoi copilului dorinţele ei: de-a-l vedea voinic şi
711
Nani-nani, lui-lui, lu-lea, luică-luică, liu-lea, abua-abua, daina-daina etc.
712
Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, Editura pentru
713
Ibidem, p. 201.
208
mare, spre a-i fi de ajutor. Îi vorbeşte despre tatăl lui, care e dus la muncă,
uneori chiar departe. Pe această cale, cântecul de leagăn se dezvoltă ca
poezie, apropiindu-se de cântecul liric popular, de cântecul propriu-zis. În
legătură cu dorinţele mamei şi cu amintirea tatălui de departe, apar
imagini din realitatea umană a vieţii de toate zilele. În felul acesta,
cântecul de leagăn oglindeşte şi el realitatea socială, uneori în serii de
imagini complexe şi pregnante. Cântecul de leagăn se înfăţişează astfel –
în ceea ce priveşte poezia sa – o întreagă gamă de forme şi de preocupări,
de la cele mai simple până la unele de o complexitate surprinzătoare”714.
Întrucât cea mai mare parte a cântecului liric popular este cântat, la
noi, de fete şi de femei, şi, de cele mai multe ori, este creat chiar de ele,
această specie prezintă o serie de trăsături definitorii. "Pe de o parte,
starea sufletească a femeii din popor, atât de apăsată în trecut de poverile
vieţii, îşi crea deci, chiar lângă leagănul copilului, expresia într-o formă
de artă mult mai încăpătoare decât luluitul cântecului de adormit copiii.
Pe de altă parte, trebuind să-l cânte ceasuri întregi copilului pe cale să
adoarmă sau adormit, femeile nu puteau rămâne la cele câteva cântece de
leagăn, ci trebuiau să apeleze la aproape întreg repertoriul lor de cântece,
ba să imagineze şi altele noi, ca să umple timpul şi să le treacă pustiul din
inimă"715.
Din aceste motive, cântecul de leagăn se împleteşte îndeobşte cu
doina, este o specie a însingurării, a înfiripării ritualice a unor legări
intime între diverse elemente (om-natură, mamă-prunc, fată-floare, fiu-
soare etc.), iniţiate după reguli distincte şi instinctuale, în funcţie şi de
necesităţile vârstei.
O dată cu vârsta pubertăţii, apare un zbucium sufletesc pe care, de
cele mai multe ori, tinerii de la sat nu şi-l pot explica. Fetele primesc
vizitele Zburătorului, sunt chinuite noaptea de acesta, urmările fiind
devastatoare: cearcănele le schimonosesc faţa, mândrele copile se topesc
pe picioare şi, în final, cad la pat. Freamătul maladiv pe care îl simt în
piept devine terifiant pentru inocentele codane. Lipsite total de experienţa
dragostei, ele sunt pradă uşoară pentru flăcăii nestatornici. În majoritatea
cazurilor ele cad victime Soarelui, un uşuratic notoriu în lumea satului,
care nu dă înapoi nici de la seducerea propriei surori, Luna, comiţând cel
mai teribil păcat pe care şi l-ar putea imagina mintea umană: incestul.
Amăgind fetele naive, frumosul flăcău, le atrage pe acestea în locuri
întunecoase, unde profită de ele.
Unii comentatori ai operei coşbuciene întrevăd printre simbolurile
virginităţii pierdute furtul brâului, din care va lua naştere curcubeul şi
interpretează în acest sens poezia Brâul Cosânzenii. Noi nu suntem de
aceeaşi părere. Ideea acestei balade nu o reprezintă numai deflorarea fetei
(sugerată prin pierderea atributelor florale), ci şi pedepsirea micii
vrăjitoare, întrucât, în popor, brâul fetei se foloseşte pentru farmece şi
714
Ibidem, p. 201.
715
Ibidem, p. 47.
209
descântece din dragoste. Coşbuc cunoştea aceste practici, fapt uşor de
dovedit pentru că scrie câteva studii în acest sens. Printre ele se numără şi
Descântecul716, unde spune clar: „Curcubeul e reprezentat prin brâul ce-l
încing fetele când fac farmece, brâu care în credințele neamului nostru
mai e numit și brâul Maicii Domnului.” Mai mult, poetul specifică
limpede chiar în textul poeziei că este vorba de o răzbunare pe fata care
ignoră pasiunile flăcăilor şi le batjocoreşte sentimentele. Brâul ei nu este
o centură de castitate, ci un talisman împotriva dragostei mincinoase. Cu
ajutorul lui, fata se apără de amăgitori. Ea are şi cingătoare, deci brâul are
un rol şi un scop anume, bine definit. Unicitatea lui este răspicat adusă la
cunoştinţa tuturor. Nu este un brâu obişnuit, ci unul magic. Ileana însăşi
nu este orice fată, întruchiparea naivelor adolescente de la sat, ci este o
apariţie aparte, o fiinţă solară:
Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Veşmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe cingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.717
Ca în majoritatea covârşitoare a cazurilor, atributele fetei sunt
transpuneri din lumea vegetală. Vom vorbi despre acest aspect puţin mai
târziu, pentru a privi acum mai atent accesoriul vestimentar ce încinge
mijlocul Ilenei. Trebuie observat de la bun început că atât materialul din
care este fabricat, cât şi comparaţia cu focul simbolizează natura lui
solară:
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Este evident faptul că brâul este învestit cu însuşiri magice, drept
pentru care este de nepreţuit. Pierderea lui era ireversibilă şi putea fi
fatală având efecte dezastruoase asupra firului ulterior al vieţii:
Vrăjit era că de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o desmierde,
Să n-afle umbră-n codru verde
Şi verile să-i fie reci.
Efectul pierderii brâului este monumental descris de Coşbuc, fapta
declanşând un teribil blestem ce se va abate asupra fetei neatente.
Schimbarea din viaţa ei se răsfrânge asupra universalului şi are implicaţii
până şi în cursul obişnuit al naturii: norocul o va părăsi, florile nu o vor mai
recunoaşte de surată, codrul umbros nu o va mai răcori, iar vremea bună o
va ocoli. Supravegheată de vânt, trăind într-o deplină armonie cu natura,
716
În Familia, XXXVII, 1901, nr. 25, 24 iunie/7 iulie, p. 289-291.
717
Brâul Cosânzenii.
210
Cosânzeana îşi sfidează pretendenţii stârnind mânia Soarelui, care
jinduieşte după brâul fetei, pentru a desface vraja:
Dar sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul – l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!
Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are –
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.
Comuniunea cu natura este admirabil prezentată, Ileana se
contopeşte şi se identifică cu vegetalul, ideea care se conturează în poem
fiind, în fond, aceeaşi ca în Nunta Zamfirei. Soarele îşi doreşte o aventură
cu Pământul fertil. Copila, privind la soare, conştientizează rostul vieţii:
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
Demonul erotic şi-a îndeplinit sarcina. Sufletul fetei este răvăşit. Ea
este hotărâtă să se rupă de mediul ei natural şi să accepte dragostea
Soarelui. Pentru a sugera cât mai cutremurător dramatismul acestei
scindări, însemnând părăsirea propriei condiţii, revin atributele florale ale
Ilenei:
Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
Fata conştientizează de la început ceea ce i se cere. Cunoscând
necazurile pe care i le va atrage o eventuală acţiune necugetată ea ezită
încercând să facă faţă tormentului sufletesc. Este dornică de dragoste,
este, de asemenea, curioasă şi nerăbdătoare să cunoască noile experienţe
de care ar putea avea parte şi îşi doreşte totodată să pătrundă într-un alt
mediu, să asceadă la o altă stare, posibilă numai dacă acceptă solicitarea
Soarelui. Toate aceste sentimente se amestecă cu o durere inexplicabilă şi
cu teama:
- „Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi –
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!”
211
Ea tremură zâmbind şi geme:
- „Norocul meu întreg îl vrei!”
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.
Aparent destins, flăcăul încearcă să stăvilească talazurile sufleteşti
ale Cosânzenei asigurând-o că totul se va petrece în taină. Locul pe care îl
propune el este vechea cetate a brazilor, un spaţiu sacru unde oamenii nu
pot ajunge, iar parfumul florilor nu pătrunde, un loc unde vrăjile sunt la
ele acasă:
-„De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.”
El zice-aşa, să zică iar,

Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară –
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.
Planul flăcăului este dus la îndeplinire. Fata îl urmează şi este
înşelată:
Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.
Fetei nu îi mai rămâne decât să plângă: Ea nu se căieşte pentru
fapta comisă, ci plânge după brâu. Nu actul în sine este regretat, ci
pierderea unui accesoriu pe care este conştientă că nu îl va recăpăta.
Totul s-a schimbat şi nimic nu va mai fi aşa cum a fost. Această stare
declanşează starea de tristeţe a fetei:
Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Şi-aprinsa-i faţă-ngălbineşte
Că nu e brâul nicăiri.
Pentru un timp, comuniunea cu natura nu este întreruptă în
totalitate. Lacrimile Ilenei se transformă în ploaie. Printre ele, luminos, se
arată fermecatul brâu:
Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
212
Frumosul brâu lucind de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.
Lamentaţia Cosânzenii este de prisos. Vaierul ei nu este decât
spaima care răbufneşte la gândul că nimic din ceea a fost nu va mai fi la
fel. Căutarea vinovatului este inutilă, fata este condamnată la uitare. La
urma urmei este doar o fată obişnuită, care a urmat experienţa a mii şi mii
de generaţii:
- „Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!”
Şi-apoi plângea, mai mare mila
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut!
De-atunci totuna este firea

Dar multe nu-s din câte-au fost,
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
Fata în sine a fost dată uitării până şi de cel ce a amăgit-o, dar
isprava ei se mai păstrează în legendele din bătrâni. Este o experienţă
învestită cu sacralitate, o taină numai de femei ştiută, un rit străvechi. În
zilele frumoase de vară, după ploaie, brâul copilei apare pe cer, pentru a
aminti mereu de acest înfiorat mister:
Iar soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.
Dacă-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.
Inspirată dintr-o poveste cu dulce rost718, dar și cu vădite elemente
emineșciene prezente în Povestea teiului și Luceafărul, poezia a fost
718
Sursa poeziei este prezentată de D. Caracostea în Un examen de conştiinţă
literară în 1915; IV. Atitudini faţă de literatura poporană, în Drum drept, X,
1915, nr. 44, 29 noiembrie, p. 704-705.
213
publicată pentru prima oară în ianuarie 1887719, sub titlul Legenda
curcubeului, indicând aşadar sursa sa populară, şi a fost inclusă în
volumul de debut al poetului. Diferenţele dintre cele două variante sunt
majore, drept pentru care considerăm că, pentru înţelegerea aspectelor
urmărite de Coşbuc, este util să prezentăm şi versiunea din Tribuna:
Purta Ileana ochi de soare Păşind la fată-ncetinel, -
Şi galben păr, ca spic de grâu, Şi-atuncea, pentru prima dată,
Vestmânt purta ţesut în floare Se simte-n foc frumoasa fată
Şi-un brâu purta pe cingătoare, Şi-atrageri simte pentru el!
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
Doi ochi de foc, mişcaţi alene,
Era de aur pe tot locul, Răpesc acum un plâns duios
Cu flori de diamant prelins. Din sânul dalbei Cosânzene,
Şi-ardea-n lumini, cum arde Căci prin apucături viclene
focul, O poartă-n glumă Făt-Frumos.
Şi-avea noroc, căci tot norocul
Precum e-n talismane prins. - „Atunci te voi iubi pe tine,
Când brâul tău vei dezbrăca!
I-au spus Ilenei flori duioase Cutează, de-ţi e drag de mine,
Şi stele vii cu tainic dor Căci sân rotund şi forme pline
Că va-nceta de-a fi frumoasă Din plin voiesc a-mbrăţişa !”
Şi-n veci va fi nenorocoasă,
Când ea va pierde-acest odor. Ileana tremură şi geme,
Udând doi ochi luceferei:
Şi pentru-aceea fata ţâne De brâu, de brâu amar se teme,
Mult, mult la brâul fermecat; Căci, dezbrăcând-ul, vor fi-n vreme
Nevrând să-l peardă azi ori Duşmani să fure brâul ei.
mâne,
Ea-l poartă tot pe lângă sine - „De ce te temi? Ne vom ascunde
Şi nu-l dezbracă niciodat’. În codrul cel mai păduros!
Ne-om duce noi acolo, unde
Dar sfântul soare lung pândeşte. Nici ochi, nici razi nu vor pătrunde,
Frumosul brâu să-l fure vrea, Nici flori cu tăinuit miros!”
Căci soarele-i jalus, priveşte
Cu drag la fată şi-o iubeşte, El zice azi, mâni zice iară;
Dar fata? – Fata nu-l iubea. Dintâi mai greu, apoi uşor
Ascultă ea, purtată-n pară,
Ea trece-n dulce nepăsare, Şi-n crângul des în zi de vară
Vorbind cu stele şi cu flori; S-ascunde fată şi fecior.
În sânul ei nici o-ncântare
Nu ţine mult; copila n-are Ascunşi au fost încât nici floare,
Simpatici ochi pentru feciori. Nici pasăre nu i-a zărit
Dar printre crengi adormitoare
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Din cer un singur raz de soare
719
În Tribuna, 1887, nr. 12, 17/29 ianuarie 1887, p. 45.
214
Căzu pe brâu şi l-a răpit. Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!”
Şi-apoi gemea cu toată mila
Atunci Ileana şi simţeşte Şi-n nopţi s-a prăpădit!
Că-i ard doi picuri în priviri;
Obrazul ei pe loc păleşte Schimbatu-s-a de-atuncea firea
Ea-n lături după brâu priveşte Şi multe nu-s, din câte-au fost,
Dar nu-i brâu, nu-i brâu nicăiri. Ileana nu-i azi nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Şi cum ea varsă desperată Poveştilor cu dulce rost.
Sălbatec plâns din ochii doi
Curgea din cer ploaie curată, Dar Soarele tot viu, tot tace;
Şi dintre ploi, albind s-arată Ileana nu-i mai arde-n gând,
Frumosul brâu lucind de ploi. De dorul ei năcaz nu-şi face,
Cu toate-aceste tot îi place
Iar sus pe nori, grăbitul Soare De brâu să râză când şi când.
Râdea-ntr-un hohot repetat
Zvârlind săgeţi răzbunătoare Astfel, râzând cu haz de fată
Prin largi văzduhuri plutitoare În gând ni-o dă el tot mereu:
De-a lungul brâului furat. Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc Soarele-arată,
-„Vai, brâul meu!” plângea copila. Iar noi îi zicem curcubeu.
Atât de tare l-am ferit,
Făcând abstracţie de neajunsurile variantei din periodicul sibian,
mult inferioară din punct de vedere artistic, în comparaţie cu cea din
volum, unele idei sunt urmărite mai atent aici. Astfel, substitutul Soarelui,
focul, şi termenul sinonimic pară apar mai des în acest text. De asemenea,
se evidenţiază insistenţele flăcăului pentru a convinge fata să-l urmeze în
codru. Hazul pe care îl face Soarele de fată nu trebuie privit ca o dovadă
de cinism masculin. Flăcăul nu râde de Ileana pentru că i-a răpit fecioria,
ci mândria, aroganţa.
Furtul brâului aminteşte şi de motivul furtului hainelor zânelor.
Frecvent, în basme, un flăcău ascuns pândeşte zânele care se scaldă şi
fură uneia dintre ele (de obicei celei mai mici) hainele. Aceasta trebuie să
se mărite cu feciorul, dar obţinând prin vicleşuguri hainele se face
nevăzută. După îndelungi chinuri, flăcăul reuşeşte să o descopere şi să o
recâştige pentru sine, dovedindu-i zânei dragostea.
Ideea amăgirii unei fete de către un flăcău revine în Crăiasa
zânelor.
Dacă în Brâul Cosânzenii fata este pământeană, iar flăcăul un
element astral, în cazul de faţă rolurile sunt inversate. Pretendentul este
fiul unui împărat, iar victima o făptură de condiţie suprapământeană.
Trebuie observat însă că în ambele cazuri, nu avem a face cu oameni
obişnuiţi. Ileana Cosânzeana deţine o multitudine de atribute divine,
pornind de la nume şi până la vraja care o încinge. Flăcăul din Crăiasa
zânelor nu este unul oarecare, ci de o condiţie superioară. În plus el este
215
un travestit, o imagine cu adânci semnificaţii mitice care amintesc de
androgin, de perfecţiunea antropomorfică, de o făptură superioară.
Viaţa de zi cu zi a personajele feminine din baladă se desfăşoară,
asemeni Ilenei din Brâul Cosânzenii, în relaţie cu vântul. Dacă acolo,
acesta era păzitorul fetei, aici, dobândind proporţii uraganice, se linişteşte
şi cade pe gânduri când priveşte la frumoasele zâne cu pieptul gol.
Atributele lor sunt, aşa cum ne-am obişnuit florale, şi fac parte integrantă
a naturii. Simbol al sănătăţii juvenile şi al neprihănirii lor, obrajii rumeni
şi delicaţi nu au cunoscut atingerea masculină:
Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci să pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Originea şi condiţia lor este tot astral-solară. Ele trăiesc într-un
palat, termen ce transferă automat subconştientului imaginea grandorii,
măreţiei, frumuseţii, palat care luceşte aprins ca focul şi se află în
Răsărit, la izvoarele Soarelui. Locul acesta este sacru şi interzis
neiniţiaţilor. Aici este tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de
moarte, motiv care l-a preocupat îndelung pe Coşbuc. Aici forţele vitale
sunt la apogeu, viaţa se află în pârgă, anotimpul ei alb nu este cunoscut în
aceste locuri. Întreg acest spaţiu se scaldă într-o aură mitico-magică, este
un mediu de o factură aparte unde moartea este străină. Explicaţia este
simplă, aici păcatul originar nu a pătruns încă:
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
Cetatea lor este interzisă făpturilor mitice şi trebuie parcurs un
drum iniţiatic pentru a ajunge la porţile ei. Chiar dacă se obţine acest
privilegiu, pătrunderea în palat este posibilă numai pentru personajele
feminine care câştigă încrederea Crăiesei, numai aceasta având dreptul de
a accepta în comunitatea zeinelor o nouă membră:
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
216
Un loc de mas, sărmana,
Şi să ruga milos de blând,
- „Şi cum te cheamă?” – „Ana.”
- „Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;

Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui,
Să vie să descuie.”
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Să fi fost simplitatea numelui, frumuseţea fetei sau starea jalnică a
acesteia motivul pentru care zâna a deschis porţile? Ei, vremurile sunt
vechi şi nu se mai ştiu mărunţişurile acestea. Portretul ei este viu şi
străbătut de vitalitate, de energie şi este realizat în mişcare: Crăiasa
alunecă pe un nor iar părul ei râurind freamătă în adierea vântului, ochii
ei ard flăcări, întreg trupul ei este o imagine a vitalităţii calde, căldură ce
degajează ea însăşi energie. Impresia de mişcare este potenţată prin
succedarea rapidă a verbelor antagonice sau cu implicaţii antitetice: s-
ascunde, nu s-ascunde, descui, dar mă tem.
Crăiasa în purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flăcări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată:
- „Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior!” – „Ba nu; sunt fată!”
De asemenea, aşa cum lesne putem observa, revin notele solare:
părul galben, purpurul, formele rotunde, sintagma sinonimică a focului-
flăcări şi senzaţia degajată de ele- ard. De asemenea, zânele întind o
horă, metaforă a Soarelui, aşa cum am arătat. Noua membră a
comunităţii, deşi primită cu bucurie de zâne avea să se detaşeze de
acestea tocmai prin neparticiparea la acest ritual:
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a dus la horă;
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale;
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
Din acest moment, soarta Crăiesei se poate uşor întrezări. Din
clipa în care devine interesată de bunurile palpabile, materiale, lumeşti, ea
217
începe să-şi piardă inocenţa. Atingerea fizică nici nu este, în fond,
necesară pentru a schimba starea lucrurilor şi a alunga puritatea absolută
din aceste locuri. Atingerea este un rezultat, o situaţie ce decurge din
dorinţa zânei de a poseda ceva lumesc:
- „Ce ai tu, Ano?” – „Uite ce-i!”
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori maestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
- „Şi cum îi zici?” – „Inel îi zic!”

Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
-„O, dă-mi-l mie!” drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
- „Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi,
Să te cuprind o dată!”
Apropierea carnală şi destrămarea stării paradisiace are loc
progresiv, ele se identifică în stările reginei şi, o dată pornită, devine
inevitabilă. Freamătul sufletesc al Anei este surprins cu minuţiozitate de
către poet. Singura care nu-l percepe este tocmai neprihănita zâna:
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
- „Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?”
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
- „Atâta ce-i?” –„Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!”
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
Decăderea spaţiului sacru a început. Încă se mai pot identifica
simboluri ale purităţii, dar ele vor dispare repede, scuturate de aripile
patimii:
218
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari
Dintr-înşii salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
- „Ce-i asta?” –„Salbă!” ard răzleţ

Mărgeanuri roşii-n pară.
Şi n-ai fi dat, d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
- „Şi cui o dai tu?” pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână.
- „Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi,
Să te sărut, stăpână!”
Dacă inelul părea cioplit din piatra tronului din rai, salba de
mărgăritare îl întrece în frumuseţe, caracteristicile ei fiind tot de ordine
solară: forma rotundă, circulară, mărgeanurile roşii ard pară. Captivată
de frumuseţea fără seamăn a obiectului acestuia necunoscut, zâna acceptă
provocarea, nu înainte de a se menţiona încă odată, în antiteză, condiţia ei
neobişnuită şi candoarea ei de până atunci:
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi copii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
În final, trecerea în lumesc este definitivă. Crăiasa se încinge cu un
brâu (vrăjit, cum altfel), căzând pentru totdeauna victimă dragostei. Fata
devine cochetă, iar referirile la carnalitate abundă: sânurile pline, forma
lor rotundă, caldul trup, palme, realizează că îi stă mai bine, pare înaltă,
mlădie, ea simte că arată mai bine ca înainte, ochii îi sunt otrăviţi de
dulci, privesc sălbatic etc.:
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe lac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
219
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci

La brâu sălbatici cată.
- „Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!”
- „Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!”
- „Nu vreau!” Şi-n urmă asta ce-i ?
De ce să n-o asculte?
Taina, până acum bănuită, este dintr-o dată, pusă în lumină. Vocea
naratorului, până acum doar intuită, năvăleşte autoritar în text pentru a
clarifica situaţia:
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
El stă pe tron, şi lângă el

Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
Zâna nu îşi mai poate salva condiţia. Toate cele trei obiecte pe
care le-a dorit includ o simbolistică a înlănţuirii, a posedării, a captivităţii
ce se realizează gradual: inelul îi cuprinde un deget, salba grumazul, iar
brâul întreg trupul. În zadar se căieşte fata, în deşert mai plânge. Crăiasa
zânelor, superlativ absolut al libertăţii şi al puterii autoritare, stăpânind
peste un tărâm mirific cu fiinţe supranaturale, stă acum îngenuncheată
lângă un om. Totuşi, nu sesizăm în text o decădere drastică, o damnare la
220
pierderea imortalităţii, ci o mutaţie în plan ontologic. Are loc un transfer
între lumi, de la supraomenesc la omenesc, situaţie care nu este percepută
ca o decădere, ca o trecere pe o treaptă inferioară de existenţă, ci ca o
mângâiere:
- „Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!”
El râde şi-o desmiardă:
- „Acum nu-i timp să te boceşti;
Crăiasă dacă nu mai eşti
Vei fi împărăteasă!”
Tema baladei, evident şi ea de natură folclorică, a constituit un
subiect fascinant pentru Coşbuc. G. Bogdan Duică720 prezintă drept sursă
de inspiraţie a poeziei vechea legendă a lui Peleus, care, muritor fiind, o
seduce pe nereida Thetis, care va da naştere lui Ahile. Acesta la rândul
lui, travestit, o va amăgi pe fata regelui Licomede, Deidameia, care îl va
naşte pe Neoptolem (care surprindea prin culoarea galbenă a părului);
cunoscând foarte bine Iliada este de presupus că autorul a împrumutat de
aici motivul. Ion Breazu721 consideră însă că poetul l-a adoptat prin filieră
populară românească. În viziunea interpretului, Crăiasa zânelor este una
dintre cele mai realizate poezii cu subiect folcloric ale lui Coşbuc. Acesta
ar fi putut să se inspire din basmul cu acelaşi titlu inclus printre Poveştile
ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul. Basmul este foarte cunoscut,
atragem însă atenţia asupra unor amănunte care s-ar fi putut rătăci printre
întunecatele chilii ale amintirilor. Cei trei fii ai împăratului Roşu pornesc
în căutarea Zânei zânelor, pe care au zărit-o într-o icoană încuiată în
cămăruţa dinspre miazăzi, unde le era interzisă intrarea. Nu reuşeşte să
ajungă la zână decât fiul cel mic, călare pe calul cel mai rău, hrănit cu
ovăz şi jăratec. Mezinul primise de la mama sa un inel care lumina ca
soarele, un ceas care strălucea ca soarele şi, o dată deschis, cânta mai
frumos de orice pe lume, şi o lădiţă strălucitoare ca un soare din care,
dacă ridicai capacul ieşeau cele mai bune bucate şi băuturi. Toate cele trei
obiecte sunt aşadar de natură solară. Coşbuc a păstrat aceste particularităţi
ale obiectelor, chiar dacă în balada sa două dintre ele sunt diferite, pentru
a reliefa prinderea fetei în mrejele dragostei, înlănţuirea ei, aşa cum am
arătat.
Îmbrăcat în haine femeieşti, feciorul de împărat o amăgeşte pe
zână, care o dată cu fecioria pierde şi imortalitatea, transformându-se din
zână în femeie. În basmul lui Reteganul, fata este supusă apoi unor slujbe
înjositoare, menite să demonstreze iubirea şi răbdarea, elemente, care
lipsesc la Coşbuc. Acesta cunoştea, cu siguranţă, basmul din culegere,
720
G. Bogdan Duică, Studii mărunte despre G. Coşbuc. IV. „Crăiasa zânelor” –
Un motiv internaţional în Ramuri nr. 39 din 29 octombrie 1922, p. 621-622.
721
I. Breazu, Izvorul folcloric al baladei „Crăiasa zânelor” de Coşbuc, în Studii
literare IV, 1948, p. 205–211.
221
dacă nu chiar din Familia722 unde apăruse mai devreme, sau chiar de la
ţărani. Trebuie precizat că Reteganul însuşi notează la sfârşitul variantei
publicate în periodicul orădean: „Auzită în Năsăud, de la un păcurar”.
Poezia a apărut pentru prima oară în Tribuna723, în 1888, deci cu un
an înaintea publicării basmului şi a fost republicată doi ani mai târziu, la
Bucureşti724. Între versiuni există foarte multe diferențe, poetul lucrând
îndelung asupra acestui text. S-au păstrat mai bine de 20 de pagini
dactilografiate, modificările și variantele internaționale ale basmului fiind
prezentate în Note și comentarii, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 951-957.
Cea mai plauzibilă teorie este că poetul cunoştea din surse directe,
de la săteni, povestea zânei înşelate de flăcăul în straie de fată. Ion Breazu
este de părere că suntem liberi a bănui că tocmai apariţia baladei
coşbuciene l-a determinat să publice basmul. Varianta din volum a
poeziei diferă într-o oarecare măsură de cea din Tribuna unde se insistă
asupra unor idei importante, se pare pentru poet, majoritatea oglindind
natura solară a zânelor şi a crăiesei lor. De asemenea, în manuscris s-au
păstrat alte două versiuni, mult diferite de celelalte, care reliefează
aceeaşi condiţie astrală. Astfel, în volum nu apar, de exemplu versurile:
Frumoase ca speranţe vii,
Cu trup ca nea de faur,
Cu părul blond, cu ochi căprii,
Cu haine prinse-n aur.
Mai elocvent, ideea revine în manuscris. Atunci când sunt
prezentate meleagurile de basm unde sălăşluiesc divinele fete poetul
specifică:
Strălucitoarele palaturi
Cu patru porţi spre patru laturi
A cerului? Acolo-n zări
Etern nevăduve de soare
Stau zânele şi-n veci nu mor.
Tot în manuscris, când feciorul travestit aşteaptă la porţile palatului
să fie primit înăuntru, zâna este descrisă ca în basmele româneşti, cu
luceferi pe umeri şi soarele pe frunte:
Şi-n car d-argint crăiasa pleacă –
Pe-ai dânsei umeri viu s-aprind
Cei doi luceferi, şi zâmbind
Pe cap soarele-i joacă.
Chemată să descuie poarta, Crăiasa zânelor este prezentată în felul
următor:
De-abia ascunsă sub vestmânt,
În ochi cu nopţi senine,
722
Familia nr. 34, 21 august-1 septembrie şi nr. 35, 27 august-8 septembrie 1889.
723
Tribuna, V, nr. 229 din 9/21 octombrie 1888, p. 913-914.
724
În Constituţionalul nr. 224 din 25 martie/6 aprilie 1890.
222
Cu zorile-n obraz ea vine,
Cu galbine cosiţe-n vânt.
La zid stă ea lung timp plecată,
Şi Ana plânge pe sub zid.
- „De nu eşti fată, nu-ţi deschid.”
- „Deschide-mi, doar sunt fată.”
De asemenea, pentru farmecul limbajului şi pentru forţa imaginilor
stilistice inedite, reproducem versurile ce descriu îmbrăţişarea zânei de
către Ana, aşa cum se prezintă ele în manuscris:
S-ar fi lăsat cu mintea ei,
Cuprinsă nu d-un braţ, de-o sută,
Chiar necerut, d-apoi cerută.
S-o strângă-n braţ! Şi-atâta ce-i!
Când poate cere lumea-ntreagă
Şi-un tron etern, s-alege ea
Cu-mbrăţişări? Dar Ana vrea
Cu-atâta să s-aleagă.
Şi-atunci încet, în chip nătâng,

Cu dreptul ea-i cuprinse peptul
Şi-a strâns-o, cât s-o doară dreptul,
Şi-a pus apoi şi braţul stâng.
Iar de-i plăcea crăiesii jocul,
Ea n-a-nţeles de ce-i plăcea
Şi pentru ce de-atunci cu ea
S-a duşmănit norocul.
Textul din Tribuna cuprinde în final cinci catrene cu totul diferite
de toate celelalte variante:
P-un tron de aur el şedea,
Iar la a lui picioare,
Crăiasa zânelor plângea,
O fată muritoare,
Cu ochii lângezi de nesomn,
Cu părul preste faţă;
- „Vai, singur Dumnezeu e domn
Şi moartea numai viaţă!
D-acum chiar vrând să nu te-ascult,

Rămân o amăgită;
Vai, cât te-ai priceput de mult
La ducerea-n ispită!!”
Iar el, acel ce ieri a fost

O Ană de smerenii,
Zicea zâmbind din vesel rost
223
- „Pe fete cu vedenii
Le prinzi! Ce plângi? Ai să primeşti

Să vii cu mine-acasă,
Crăiasă când tu nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă.”
În opinia lui Gherea , poezia aceasta este cea mai reuşită baladă a
725
lui Coşbuc şi ea tratează, în esenţă, vechiul mit al căderii din Paradis.

Apropiind tema nemuririi abandonate (mai mult sau mai puţin forţat)
pentru o fiinţă pământeană, criticului i se pare evidentă asemănarea cu
Luceafărul arătând că până şi versurile şi ritmul sunt aceleaşi. Diferenţa
constă, după părerea sa, doar în idealitatea şi gingăşia dragostei, aflată în
evidentă contradicţie cu iubirea voluptoasă din poezia lui Coşbuc.
Lui Dumitru Micu726 balada i se pare de factură argheziană,
înclinând evident cumpăna în favoarea mult mai metaforicului poet de la
Mărţişor.
Amăgirea fetelor atinge apogeul în cutremurătoarea creaţie Fata
morarului. Cu toate că a fost în mod frecvent evitată de critică, poezia
cuprinde numeroase mărgăritare poetice şi chiar elemente de factură
psihologică ignorate de către mulţi interpreţi ai operei coşbuciene. În mod
categoric, trebuie acceptată interdependenţa dintre sufletul fetei şi natură.
Tumultul ei interior perturbă ordinea cosmică, ciclurile naturale:
Sub plopii rari apele sună
Şi plopii rari vâjâie-n vânt,
Iar roata se-nvârte nebună!
Eu stau la covată şi cânt,
Dar singură nu ştiu ce cânt,
Şi-n ochii mei lacrimi s-adună.
Firul poeziei se ţese de la bun început sub semnul imaginilor
acustice. Este mult zgomot în text: plopul - el însuşi ca prezenţă sugerând
freamătul fără de răgaz, foşnetul - agită subconştientul prin sunetul
lugubru pe care-l produce coroana sa bătută de vânt. Pentru a potenţa
această senzaţie arborele apare din nou, în versul imediat următor, urmat
de acelaşi determinant rari, efectul fiind garantat. În viziunea poporului
român plopul nu este un copac îndrăgit. În numeroase mituri, tradiţii şi
credinţe populare, acest arbore apare mai mult ca un personaj negativ sau
cel puţin nesuferit. Ideea a fost preluată şi după întinderea creştinismului
în spaţiul românesc, ţăranii cunoscând legende în care plopul este
blestemat sau pedepsit de Maica Domnului sau alte personaje divine, în
special din cauza poluării fonice. Poporul îşi explica astfel tremurul
neîncetat şi veşnica agitaţie a arborelui. Imaginea sa apare de foarte multe
ori în poezia lui Coşbuc, respectând întotdeauna semnificaţia folclorică
725
Constantin Dobrogeanu Gherea, în Studii critice, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967.
726
D. Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Tineretului, 1966.
224
despre care vorbeam. Mai multe în acest sens vom demonstra atunci când
vom analiza dendrolatria şi transpunerile dintre cele două lumi
complementare; vegetală şi umană.
Zgomotul din text este suplimentat şi din punct de vedere lingvistic,
prin simbolismul fonetic al unor termeni precum sună sau aliteraţia
vâjâie-n vânt. Întreg tabloul se află în mişcare, într-o epuizantă
frământare: plopii se îndoaie sub bătaia vântului, despre neîntrerupta lor
agitaţie am pomenit deja, apele care sună sunt, evident curgătoare, nu
bălţi sau lacuri împietrite în nemişcare, roata se învârteşte şi încă foarte
repede, nebună, până şi lacrimile se adună, implică un proces, o acţiune.
Dinamica este copleşitoare: cele şase versuri sunt construite pe opt verbe.
Cu observaţia că unul dintre ele este stau, un verb oarecum static dacă l-
am putea numi aşa, dar care trebuie analizat separat în vers, întrucât el nu
alcătuieşte o construcţie cu înţelesul stau a cânta, precum stă să plouă,
stă să cadă; avem de-a face cu două verbe distincte: fata stă la covată, cu
sensul de a şedea (nu se obişnuieşte a sta în picioare lângă covată) şi
cântă. Acest verb se repetă, fapt deosebit de sugestiv, el jucând, după cum
vom vedea, un rol de primă importanţă în plan psihologic. De asemenea,
referitor la verbe, construcţia nu ştiu ce cânt trebuie analizată ca un
întreg. Acest fapt nu schimbă însă cu nimic impresia dinamică, ce implică
şi instabilitatea.
Abia în penultimul vers aflăm că personajul este de gen feminin,
care pare un eu liric disimulat, el vorbind la persoana întâi. Autorul şi
povestitorul îi cedează locul în poezie. Fata sau femeia este, în mod
vizibil răvăşită – ea nu ştie ce cântă, în sinea ei dominând aceleaşi
condiţii ca şi afară, în natură. Tristeţea ce seacă inima eroinei este intuită
de cititor încă înainte de a afla că aceasta plânge. Atmosfera este sumbră
şi devine din ce în ce mai neplăcută:
Aşa-i de-ntuneric afară!
Din cer un iad până-n pământ.
Eu cânt tot un cântec d-aseară
Şi-aşa mi-e de silă să-l cânt,
Eu tremur şi n-aş vrea să-l cânt,
Şi-l tac, dar nevrând îl cânt iară!
În strofa a doua, poetul apelează la o pseudocomparaţie recurgând
la termenul de comparaţie aşa. Comparaţia în sine nu se realizează, pentru
că lipseşte aşa-numitul termen 2 cu care se compară obiectul de comparat,
dar rezultatul obţinut este un superlativ absolut: construcţia obţinută are
sensul de foarte întuneric. Coşbuc foloseşte structuri ale comparaţiei
foarte variate, mai ales dacă ţinem seama de faptul că majoritatea
specialiştilor consideră că aceasta este figura de stil cu cea mai mare
frecvenţă în opera sa, motiv care îi determină pe unii dintre ei să o
considere preferata lui Coşbuc.
În această strofă verbul cânt apare de patru ori, câte o dată în
fiecare dintre ultimele patru versuri. Termenul mai apare o dată în
225
radicalul substantivului cântec, care este implicat într-o relaţie
antonimică: Şi-l tac, dar nevrând îl cânt iară. Acţiunea este silită.
Cântatul, ca proces, sau cântecul în sine, ca produs concret, îi provoacă
interpretei silă. De asemenea, aflăm că nu vrea să îl cânte, cu toate că o
face tot mereu de-aseară. Este aşadar nevoită să o facă. Nu are încotro. În
această situaţie înţelegem lesne de ce i se pare totul un iad. Cu cât se face
mai întuneric în scena din poezie, cu atât se face în mintea cititorului mai
multă lumină. În cea de-a treia strofă aflăm şi cauza deznădejdii eroinei:
O, stânge-te, lampo, te stânge!
Că brâul de-ncins mi-a fost lung,
Dar brâul meu astăzi mă strânge,
La copcii cu greu îl ajung!
Aşa de cu greu îl ajung,
Şi-n copcii el trupul mi-l frânge!
Fata sau femeia invocă întunericul. Nu vrea să mai vadă nimic şi pe
nimeni şi nu vrea să fie văzută. Privirile o deranjează, are ceva de
ascuns... o taină cutremurătoare. O taină cunoscută numai de ea şi de noi.
O taină atât de înfricoşătoare încât nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie
să o afle. Suntem complici fără de voie în tot acest mister şi, ne place, nu
ne place, acceptăm cu răsuflarea curmată situaţia în care se află fata.
Brâul nu o mai cuprinde...
Punctul culminant al poemului este atins. Realizarea artistică este
de asemenea la apogeu: repetiţiile termenilor cheie din strofă, dau
senzaţia unei incantaţii, unei fredonări şi evocă imaginea sonoră a unui
cântec de leagăn: stânge-stânge, brâul-brâul, cu greu-cu greu, îl ajung-îl
ajung, copcii-copcii. Muzicalitatea întregului text este de altfel evidentă,
iar alternanţa ritmului iambic cu cel trohaic face să vibreze coarda gravă a
dramatismului: înţelegem că este vorba despre o fată - ea se adresează
retoric mamei – fată care a rămas însărcinată nefiind măritată. Efectele
păcatului ei vor fi – în cadrul comunităţii săteşti atât de rigide în privinţa
moralităţii – devastatoare pentru cursul viitor al vieţii ei. Fata se zbate
singură în fiordul spaimelor:
Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă,
Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
Obrazul ascuns sub năframă
E martur păcatului meu,
E martur amarului meu:
Tu n-ai băgat încă de seamă!
Pentru câteva clipe, vuietul stihiilor parcă se stinsese în
subconştientul nostru. Furişaţi timizi în apropierea fetei (care se află într-
un interior) aproape că am uitat de grozăvia de afară. Poetul nu ne lasă
însă s-o uităm. Zbuciumul din prima strofă este reluat cu o mai mare
forţă, iar implicaţiile psihologice, datorită caracterizărilor pe care şi le
atribuie singură fata, sunt mult mai puternice:
226
Sub plopii rari apele sună,
Scot hohote parcă să-mi spună,
În râs, ce nemernică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt.
Iar apele-mi strigă: - „Nebună!”
În haosul declanşat în viaţa ei, copila nu întrezăreşte decât o
singură rezolvare: suicidul, gest la care nu va recurge, aşa cum lasă unii
interpreţi să se înţeleagă. Optimismul autorului şi forţa psihică a ţăranului
român împiedică astfel de soluţionări ale problemelor. În ultima strofă se
fac referiri şi în privinţa locaţiei: fata se află la moară, stă lângă covată
(aşa cum ne-a anunţat fata însăşi la început) şi priveşte la roata morii 727,
care, în opinia noastră are în text două semnificaţii: o dată ea sugerează
veşnica întoarcere în punctul iniţial de plecare, totul este aşadar repetabil
– perechile de cuvinte din strofele anterioare susţin această idee – totul s-
a mai întâmplat, nimic nu este nou sub soare. Fetei i s-a întâmplat o
ruşine, într-adevăr, dar o ruşine pe care au mai păţit-o şi alţii. În lumea
satului românesc asta este o consolare uriaşă şi un gând tonifiant, cu care
cei implicaţi reuşesc să facă faţă situaţiei şi să depăşească stările de criză.
De aceea, zicem noi, fata nu îşi va pune capăt zilelor. În al doilea rând,
roata sugerează şi instabilitatea, prin rotirea a două stări de spirit total
contrare, aflate la două puncte total opuse ale roţii. Astfel fata ar cânta şi
ar tăcea, ştie ce vrea - nu ştie ce vrea, toate, semne ale unei labilităţi
psihice temporare, peste care va trece. Lumea se învârteşte cu ea, rătăcită
într-un amalgam de sentimente de vină, ruşine, necaz, mânie, remuşcare
etc. Este descumpănită, debusolată, a pierdut momentan drumul drept în
viaţă, dar fiind tânără şi crescută într-o comunitate cu o concepţie
sănătoasă despre viaţă, ea îl va regăsi. Tonul din finalul poeziei nu este
pesimist, aşa cum s-a arătat în repetate rânduri, ci moralizator. Motivul
pentru care fata vrea să afle sub roată este ruşinea. Este o formulă
sinonimică eufemistică pentru sintagma a-i veni să intre în pământ de
ruşine, care înseamnă de fapt tot a muri de ruşine. Fata îşi doreşte să se
afle sub roată, în sensul de a scăpa de ocară, nu de a se sinucide:
O, macină grâul mai bine
Şi-nvârte-te, roată mereu!
Că lumea să-nvârte cu mine,
Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu!
Ba lasă, că ştiu eu ce vreu:
Aş vrea să fiu, roată, supt tine!
De vădită inspiraţie folclorică poezia datează tot din prima perioadă
de creaţie a lui George Coşbuc. Pentru întâia oară ea a fost publicată în
1889, în Tribuna728 apoi a fost reprodusă în Universul literar729.
727
Apele pomenite în prima strofă erau aşadar într-adevăr curgătoare; ba ele dau
şi dovadă de forţă pentru că trebuie să pună mecanismul de măcinat în mişcare.
728
Tribuna 1889, nr. 86, 16/28 aprilie, p. 341.
227
Diferenţele de la o variantă la alta nu sunt foarte mari. În Tribuna copacii
bătuţi de vânt nu sunt plopi, ci duzi, este evident aşadar că poetul a
urmărit introducerea simbolului acestui arbore în textul poetic. Este apoi
foarte important de menţionat că, aşa cum apare ea în periodicul sibian,
poezia diferă categoric ca structură, în sensul că aici fiecare strofă este
urmată de unul şi acelaşi catren care cuprinde o rugăminte şi în care
simbolul nopţii este repetat de trei ori:
O noapte, numai o noapte,
Şi cât e de scurtă o noapte!
O, lasă-mă numai o noapte,
Iubita mea,-n casă la voi!
Simţul artistic al poetului l-a determinat pe acesta să renunţe la
acest lait-motiv ce introduce în poezie o atmosferă tipic romantică,
misterioasă, selenară, cu tente morbide, ce aminteşte mai mult de Lenore
şi de balada germanică din evul gotic decât de viaţa satului românesc. În
final, catrenul apărea într-o formă uşor modificată. Rugăminţile obţin
note de umilire, ceea ce niciun flăcău sănătos nu ar fi acceptat:
O noapte, numai o noapte,
Şi cât e de scurtă o noapte!
Îndură-te numai o noapte
Şi lasă-mă-n casă la voi!730
De asemenea, spre deosebire de versiunea din Tribuna, poetul a
preferat să accentueze singurătatea fetei şi caracterul de taină al păcatului
fetei. Aşa cum a fost publicată în volum, poezia prezintă fata ca fiind
singură cu amarul ei. În ziar implicarea mamei este sugerată: obrazul
acoperit de năframă i-ar putea da acesteia de înţeles ce s-a întâmplat (dar
mama pare a nu-şi da seama): Ţi-a spus ce mă doare mai rău. La un
moment dat vor afla şi părinţii, va afla tot satul, lumea va vorbi o vreme,
se va minuna, stă în firea ei... Apoi totul va fi uitat. Mama va creşte
copilul în covată sau în leagăn, îl va descânta, îi va face un rost. Satul a
avut numai de câştigat: a obţinut pentru un timp un subiect incitant de
discuţie şi un nou membru al comunităţii.
Strânsa legătură dintre natură şi fiinţa umană, aşa cum este ea
resimţită de poporul român, este admirabil descrisă într-altă creaţie
coşbuciană a cărei temă este tot o naştere viitoare. De astă dată fata va fi
măritată. Asta însă, numai dacă sfaturile date de către brad feciorului se
dovedesc a fi bune. În poezia Bradul, simbolistica acestui arbore mitic
este surprinsă într-un mod inegalabil. Datorită vastităţii semnificaţiilor
acestui substitut al românului, motivul său va fi analizat într-un subcapitol
distinct.
Totul a început într-o bună zi când...
729
Universul literar 1896, nr. 21, 20 mai/2iunie, p. 2.
730
Lui Al. Dima refrenul i se pare de „rezonanţă lăutărească” (în Cei mai rodnici
ani ..., Sibiu, 1938, p. 27).
228
Bradu-mi spune bun cuvânt...
Este incontestabil faptul că în opera lui George Coşbuc natura

joacă un rol aparte. Ea ar putea reprezenta, de fapt, tema centrală a multor
poezii, fie ele „cântece de vitejie”, „doine”, „legende” sau „balade”.
Natura din opera poetică a lui Coşbuc este o natură umanizată şi
umanizantă. În poezia bardului de la Hordou, relaţia om - natură este atât
de strânsă încât au loc interferenţe reciproce dintr-un plan în celălalt.
Natura prezentă în opera sa este cea reală, filtrată însă prin sufletul de o
mare sensibilitate a poetului şi percepută ca fiind o natură a românilor.
Pe acest plan al naturalului este proiectată imaginea ţărănimii, dar
nu a ţărănimii-clasă socială, aşa cum a înfăţişat-o Gherea în celebrul său
studiu şi cum ne-am obişnuit să ne fie prezentată, ci a ţărănimii - element
constitutiv al naturii.
Mircea Eliade atrăgea atenţia asupra viziunii greşite, iniţiate de
Tylor şi Frazer, în privinţa capacităţii minţii omeneşti de a reacţiona
uniform la fenomenele naturale: „Progresele făcute de etnologia culturală
şi de istoria religiilor au arătat însă că lucrurile nu stau tocmai aşa, că
‘reacţiile omului în faţa Naturii’ sunt îndeobşte condiţionate de cultură,
deci de Istorie”731. Omul religios s-a străduit să se aşeze în Centrul Lumii,
iar pentru „ca să trăieşti în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi”732.
Locuinţa este Universul pe care omul şi-l clădeşte imitând cosmogonia733,
iar „Natura oglindeşte totdeauna ceva care există dincolo de ea, ceva
transcendent”734.
În lucrarea sa Elementele literaturii poporale, G. Coşbuc prezintă
şi descrie simbolurile erotice în creaţiunile poporului român, printre care
se numără şi elemente ale regnului vegetal, precum mărul, nucul,
măgheranul, cânepa etc. Mărul apare frecvent pentru a sugera eroticul -
muşcatul sau mâncatul unui măr este în numeroase mituri substituit
actului sexual.
Plantele sunt omniprezente în poezia lui G. Coşbuc. Stabilirea
relaţiilor dintre ele şi oameni constituie un proces necesar pentru a
înţelege poezia năsăudeanului în cele mai ascunse sensuri ale ei.
Vegetalului, ca parte a naturii, poetul îi acordă spaţiul cel mai larg în
operă, ba mai mult, îi atribuie semnificaţiile cele mai adânci, preluate din
folclorul viu românesc. Prin simpla utilizare a comparaţiei, a
personificării, a metaforei ş.a., Coşbuc reuşeşte să prezinte anumite
personaje, realizând înfăţişări deosebite ale acestora. El reface procedeul
prin care românii au dat naştere personajelor mitice care mai populează şi
731
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 17.
732
Ibidem, p. 22.
733
Ibidem, p. 53.
734
Ibidem, p. 102.
229
astăzi basmele noastre. Cititorul operei coşbuciene îşi poate face propria
imagine despre un oarecare erou, cunoscând chiar şi numai o singură
caracteristică a acestuia: că e asemeni unui trandafir, unui bujor, unui
brad etc.
În lucrarea sa dedicată personalităţii lui George Coşbuc,
Constantin Dobrogeanu-Gherea735 atrage atenţia asupra modului total
diferit de a privi natura al ţăranului şi al individului trăit în oraş. Evident,
un orăşean nu va putea înţelege niciodată tainicele legături ce se înfiripă
între un ţăran şi natura înconjurătoare. Lumii citadine îi sunt ascunse
pentru totdeauna multiplele secrete ale naturii, deoarece omul modern al
oraşului tinde, voit sau involuntar, spre o desacralizare a miturilor ce-l
înconjoară, inclusiv a celor legate de natură: „Omul cult modern, iar
proletarul cult şi mai mult, vede natura înconjurătoare din fereastra
locuinţei orăşeneşti, din curtea murdară sau din vălmăşagul vieţii de
stradă, vieţii orăşeneşti. Chiar [în] acele momente rare când pleacă să
respire aerul curat al câmpiilor, aceste excursii sunt făcute pentru odihnă,
pentru a liniştii nervii de zgomotul şi grija oraşului"736.
Pornind de la această idee, Gherea formulează şi un atac la adresa
celor care îl acuzau pe Coşbuc de "poporanism" sau "sămănătorism" şi că
ar scrie versuri simple: "(...) el n-a venit în sat să respire aer curat, el nu s-
a îmbrăcat ciobăneşte pentru bal mascat, el a fost cioban cu adevărat, a
trăit în cea mai strânsă intimitate cu natura, şi de aceea în creaţiunea lui
ea palpită de viaţă, e redată cu atâta măiestrie, atâta iubire, (...)"737.
Diferenţa dintre modul de a privi natura de către ţăran pe de-o
parte şi orăşean pe de altă parte a fost sesizată şi menţionată şi de O.
Şuluţiu738: „Natura face parte din peisajul satului însuşi, spre deosebire de
oraş unde ea este absentă." Tot aici autorul prezintă strânsa legătură
dintre cele două lumi. Ceea ce frapează observând viaţa satului este
contactul direct şi organic dintre om şi natură.
O. Şuluţiu face o remarcă interesantă şi deosebit de importantă în
ceea ce priveşte relaţia om - natură în poezia coşbuciană: „Pentru un ţăran
distincţia dintre om şi natură nici nu se poate concepe, el fiind parte
integrantă din natură cu care, în care şi prin care trăieşte într-o simbioză
psihică permanentă. Săteanul duce nu numai o viaţă naturală, ci şi una
naturată, spre deosebire de orăşean a cărui existenţă este artificială şi
denaturată"739.
735
C. Dobrogeanu – Gherea, Poetul ţărănimii, în Studii critice, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1967.
736
Idem, Poetul ţărănimii, în George Coşbuc interpretat de…, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1982, p. 113.
737
Ibidem, p. 137.
738
Octav Şuluţiu, Icoana satului ideal, în George Coşbuc interpretat de…
Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 67.
739
Ibidem, p. 267.
230
Ultima frază este preluată şi de Petru Poantă740, cu intenţia de a
dovedi că în poezia coşbuciană relaţia dintre ţăran şi natură nu numai că
există, dar ea este indisolubilă. Criticul face o afirmaţie pe cât de
tranşantă, pe atât de adevărată: „Ţăranul nu pare a dori altceva decât ceea
ce îl poate aşeza în existenţa naturală"741.
O strânsă relaţie se poate observa între codri, crânguri sau
copaci şi oameni sau animale. În special, codrul din poezia lui Coşbuc
este un bun prieten al omului. Deseori este prezentat drept adăpost în
vremuri de restrişte, univers familial al vieţuitoarelor, dar în poezia lui
Coşbuc codrul este, în majoritatea cazurilor, complice al îndrăgostiţilor.
Ca adăpost al nelegiuirilor apare doar în două ipostaze: în Ex ossibus
ultor! ascunde mormântul unui rege drept, ucis mişeleşte:
Şi-n codru ce mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.
Codrul contribuie aici la potenţarea tainei prin imaginea sa întunecoasă,
iar datorită superlativului absolut folosit de poet: "cel mai tăinuit" se
acordă un plus de mister. Cuvinte ca "îngropat" şi "târziu în noapte"
învăluiesc definitiv evenimentul într-o aură misterioasă.
A doua ipostază a codrului - complice al răufăcătorilor apare în
poezia Pe plaiul muntelui, în care codrul îl ascunde pe un tâlhar, Stoian:
Dar colo unde paliul se face mai codrean,
Stoian îi iese-n cale, bătrânul hoţ Stoian.
Pentru a vedea cât de apreciat este codrul pentru calităţile sale de
ocrotitor şi prieten este suficient a prezenta două versuri din Brâul
Cosânzenii, versuri ce conţin un înfricoşător blestem:
Nici flori mai mult să n-o desmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde...
De altfel Brâul Cosânzenii este o poezie reprezentativă pentru a
dovedi încrederea pe care o au îndrăgostiţii în codru. Adăpostul oferit de
acesta este atât de sigur, încât nici mirosul "tăinuit" al florilor nu poate
pătrunde în acest sanctuar natural. Faptul că, într-adevăr, codrul merită
simpatia şi încrederea îndrăgostiţilor este relevat în versurile ce urmează:
Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Cu o oarecare rea-credinţă se poate interpreta şi aici o
complicitate malefică a codrului cu feciorul, pentru că acesta (Soarele) nu
are gânduri curate în privinţa fetei, scopul său fiind furtul brâului
(Curcubeul). Poezia, despre care am mai discutat, este inspirată dintr-o
legendă populară a curcubeului şi e puţin probabil ca poetul să fi
intenţionat descoperirea unei laturi ascunse a codrului, având în vedere
faptul că doar într-un număr restrâns de poezii codrul este neprielnic
oamenilor şi chiar şi în acele cazuri răufăcătorii sunt pedepsiţi. Dealtfel
740
15.
741
Ibidem, p. 103.
231
imaginea codrului apare în această poezie numai în legătură cu cei doi,
neputând fi deci vorba de o părtinire a flăcăului.
Alături de codru, numeroase alte locuri din natură sunt favorabile
celor ce se iubesc. Locurile iubirii sunt profund legate de peisaj.
Îndrăgostiţii se întâlnesc pe câmp - imagine a infinitului; în grădină -
teritoriu de protecţie al casei; la fântână - simbol de adâncime şi
limpezime; la moară - loc amintitor al trecerii742.
Codrul îi ascunde şi pe ţiganii din Popasul ţiganilor, participând
la tainele şi practicile lor:
Bătrâna ţigancă, acolo sub brazi,
Descântece-nvaţă pe negri nomazi.
Prezenţa brazilor este simbolică, ei fiind implicaţi în diverse practici
mitico-magice. Arborii vor fremăta pentru a le face ţiganilor somnul mai
dulce, imagine ce dovedeşte adânca implicare a brazilor în viaţa acestor
personaje.
Un rol deosebit îl joacă codrul şi în poezia Jertfele împăcării,
participând la toate evenimentele cruciale evocate aici:
Şi-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Aşa-ncleştaţi: şi codrii iau flacără acum.
Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânşii aprinşi, se prăbuşeşte
În capul lor tot codru, dar nimeni nu gândeşte
La fugă (...).
Oştiri se ascund în codru şi în cadrul altor poezii: Carol Robert,
Podul lui Traian sau în Oltenii lui Tudor, iar într-un Fragment epic codrii
sunt prezentaţi ca nişte atenţi cronicari, ca nişte misterioşi păstrători şi
transmiţători ai istoriei: Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai
îngână.
În ipostaza de mijlocitor între doi îndrăgostiţi apare arborele şi în
Cântece. De această dată este vorba de un pom fructifer, încărcat de flori,
elemente ce sugerează ideea de fertilitate, dar şi de tinereţe şi frumuseţe.
Pomului i se adresează o tânără fată, cu rugămintea de a-i transmite
flăcăului îndrăgit un mesaj de dragoste:
Pomule cu multe plete şi cu alb vestmânt de flori
Dacă-mi vei vedea iubitul, spune-i c-am ieşit din zori
Să mă plimb pe lunci! Să vie, că-l aştept aici afară:
Primăvară-i lunca toată, sânu-mi altă primăvară.
Constantin Dobrogeanu - Gherea dezvoltă în studiul său ideea,
preluată şi de Petru Poantă în lucrarea sa, că relaţia dintre om şi natură
din poezia lui Coşbuc se mărgineşte la o „tiranie” a naturii exercitată
asupra ţăranului. Părerea lui Petru Poantă este că poetul se foloseşte de
personajele umane din poeziile sale pentru a descrie marea sa dragoste -
natura. Oamenii înşişi joacă un rol supus, ei nu sunt centrul şi scopul
742
Lucian Valea, Coşbuc în căutarea universului liric, Bucureşti, Editura
Albatros, 1980, p. 64.
232
naturii şi creaţiunii, ci o parte din natură, câteodată un mijloc de a o
zugrăvi. Acest lucru a fost sesizat şi de Ion Pillat, care într-un articol scris
cu ocazia comemorării poetului (20 de ani de la moarte) afirmă că natura
n-a fost un simplu cadru întâmplător, ci laitmotivul însuşi al sufletului
nostru milenar de păstori şi de plugari legaţi de plai şi de brazdă. Petru
Poantă preia şi ideea lui Gherea conform căreia: „Ţăranul nu stăpâneşte
natura largă ce-l înconjoară, ci e stăpânit de ea"743.
Nu se pune problema cine stăpâneşte pe cine. Gherea de altfel a
intuit foarte bine relaţia existentă între personajele din poezia lui Coşbuc
şi natură, dar a tras o concluzie oarecum pripită. Cele două lumi trăiesc
într-o complementaritate indisolubilă şi nu se pune problema unei
stăpâniri sau asupriri reciproce. Iată ce afirmă criticul despre relaţia dintre
natură şi ţăranul din poeziile lui Coşbuc: „Ea îi este prielnică sau nu, îi e
mumă bună sau vitregă, îl îmbogăţeşte sau sărăceşte, şi deci e temută şi
iubită totodată; ea îi excită iubirea, recunoştinţa, admiraţia şi frica, şi
groaza, stăpânindu-i sufletul şi imaginaţia, şi creând deci toate elementele
necesare pentru relaţia estetică între el şi natură" 744.
De o altă părere este Dumitru Micu745, care consideră că, de fapt,
natura din poezia coşbuciană ar fi lipsită de orice importanţă, dacă pe
fundalul ei n-ar fi proiectaţi oamenii; omul imprimă peisajului amprenta
existenţei şi aspiraţiilor sale. Natura nu numai că nu-i asupreşte pe ţărani
prin vitregiile ei, dar este, dacă nu o mamă pentru ei, atunci măcar o
familie. În cuprinsul naturii coşbuciene omul trăieşte ca în propria casă.
În Moartea lui Gelu, eroul îi cere calului să-l îngroape în natură simţind
că astfel nu va ieşi din propria sa condiţie, că nu se va înstrăina.
Un liant, deosebit prin condiţia sa, care a mijlocit stabilirea
relaţiilor dintre păduri şi oameni, îl constituie doina. În poezia ce poartă
chiar acest titlu, Doină, ne este prezentată şi o legătură mai puţin
obişnuită, nu dintre un om şi o plantă, ci cea dintre doină şi codru, doina
putând fi interpretată şi în acest caz ca fiind cea mai înaltă expresie a
sufletului românesc. Complementaritatea ce rezultă din închegarea
relaţiilor dintre oameni, pădure şi doină este menită să treacă peste tot
greul vieţii şi să depăşească toate obstacolele:
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
.........................................
Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fârtat.
743
86.
744
Constantin Dobrogeanu Gherea, Poetul ţărănimii, în George Coşbuc
interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 114.
745
D. Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966.
233
Pornind de la aceste versuri, până la a afirma că doina datorează
frumuseţea versului ei naturii, nu mai e decât un pas:
Din văi tu vezi amurgul
Spre văi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet:
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
„A trebuit să vie un poet ţăran”, spune Gherea, „ca să ne arate
adevăratul înţeles şi însemnătatea doinei. Coşbuc a desluşit ce înseamnă
şi de unde provin aceste note triste şi tânguitoare”746.
Dar nu doar codrul este în măsură să adăpostească sau să
ocrotească pe oameni. În poezia Sărindar stuful este cel care salvează
viaţa domnitorului fugar (Matei Basarab).
Tufişul, de asemenea, este prezentat adeseori, în poezia lui
Coşbuc, drept adăpost şi ascunzătoare în poezii ca Ştrengarul văilor sau
De pe deal:
Cu pieptul plin şi des bătând,
Cu faţa-mbujorată
A răsărit dintr-un tufiş
Şi râde-acum mirată.
Tufişul apare rareori ca ascunzătoare a misterului, acest rol fiind
mult mai bine îndeplinit de codru. Una din puţinele ocazii în care tufişul
ascunde ceva sumbru este cea din poezia Castelanul:
Nu se vede din tufiş
Tot acest castel al morţii
Tot tufişul este locul unde se ascund mierlele odată cu lăsarea
întunericului. Este perceput de păsări ca un univers aparte, ca un adăpost
de neînlocuit. Aici mierlele se simt în siguranţă şi trebuie remarcat faptul
că ele preferă tufişul în locul codrului, care prin întunecime şi întindere
nu le poate oferi păsărilor liniştea deplină. În poezia Noapte de vară, este
prezentat tocmai acest aspect. Mierlele se ascund în tufiş odată ce se
înnoptează, iar noaptea vine din codri:
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Mierle caută adăpost în tufişuri şi în altă poezie, şi anume în
După furtună, poezie în care apare şi imaginea pădurii şi a crângului ca
adăpost al zburătoarelor:
Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări,
Sturzii, sub poală de crâng, se joacă, şi-n gureşă gloată
746
Constantin Dobrogeanu Gherea, Poetul ţărănimii, în George Coşbuc
234
Zboară cu cântec pe sus obraznice stoluri de grauri,
Şuieră mierle-n tufiş şi cântă din grâu pitpalacul.
Iar în pădure-n adânc, s-aude cum bate din aripi,
Glasuri puternice dând într-una cocoşul sălbatec.
Trebuie remarcată calitatea de fin observator a lui Coşbuc, în
ceea ce priveşte viaţa şi obiceiurile păsărilor: cunoaşte faptul că sturzii
preferă crângul, că pitpalacul trăieşte în lanurile de grâu şi nu-i sunt
străine caracteristicile păsărilor descrise în poezie.
Dar nu numai păsările caută adăpost în tufişuri, ci ca în cazul
codrului, şi răufăcătorii, însă ei sunt de această dată de un fel aparte. Nin-
Musa din poezia Fatma o pândeşte pe fiica lui Ben-Omar din tufişuri, şi
tot în tufiş caută scăpare după ce o sărută pe fata îndrăgită:
În faptul dimineţii, prin parc, îngândurată
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasa fată.
....................................................................
Tiptil atunci, din umbra tufişului răsare
Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare…
În acest caz tufişul nu se dovedeşte a fi demn de încredere.
Eunucii îl prind pe tânăr şi îl predau califului. Salvarea feciorului vine de
această dată nu de la natură, ci de la o fiinţă umană, ba mai mult, chiar de
la fata sărutată. Fatma a fost publicată prima oară în Lumea ilustrată, I,
nr. 1, noiembrie 1891, p. 9, cu subtitlul Baladă orientală. Variantele
prezintă diferențe între ele și sunt o prelucrare a baladei Heide a lui
Ladislaus Neugebauer, care are la bază o versiune maghiară a lui Endrödi
Sándor. Față de aceste modele, Coșbuc a adus modificări de interpretare,
de organizare prozodică și de retorică epică și presupunea ca motivul
exista și în italiană, rusă și franceză747.
Tufişul nu are, cum spuneam, acea aură de mister caracteristică
codrului din majoritatea poeziilor coşbuciene şi nici nu se bucură de
acelaşi respect din partea ţăranilor. Codrul şi crângul, aceşti apărători ai
ţăranului român de-a lungul timpului, nu numai că ocrotesc viaţa satului
şi veghează ca aceasta să decurgă firesc, dar, mai mult, se află într-o
relaţie atât de strânsă cu ţăranul român, încât simt tristeţe sau bucurie
pentru el. Îi cântă doinele şi-i jelesc morţii, îl îmbărbătează în luptă şi
plâng pentru el când e nefericit.
Crângul poate fi, într-adevăr, şi un spaţiu al necunoscutului, un
tărâm al spaimelor, mai ales pentru copii. Iată cum este el prezentat în
Cântec:
A venit un lup din crâng
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
747
235
În crâng au loc şi jocuri ale păsărilor, fapt care denotă sentimentul
de siguranţă al vieţuitoarelor. Lucian Valea a observat îndeaproape
ludicul din poezia coşbuciană: Starea de joc devine mod de existenţă a
naturii. Apele se joacă. Vânturile se joacă. Neliniştea lor nu e metafizică
decât foarte rar. Ea este expresia unui dinamism propriu lucrurilor lumii.
Crângul găzduieşte jocuri ornitologice, iar câmpul, exultaţii vegetale.
Sunt numeroase poeziile în care apare imaginea codrului ce
plânge pentru om, sau îşi plânge sie însuşi de milă:
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi748.
În Mama este realizată relaţia dintre copac şi sufletul sfâşiat de
dor al mamei:
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Doina este o poezie sugestivă în ceea ce priveşte plânsul codrului.
Aici se contopeşte plânsul pentru om cu plânsul pentru codru. Ce poate fi
mai sugestiv decât doina ascultând codrul cum plânge:
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet:
Copacii apar deseori în poezia coşbuciană şi pentru a sugera sau
pentru a potenţa o imagine. Astfel teiul apare în Flăcări potolite ca
singura sursă de răcoare într-o zi toridă de vară, iar paltinul întruchipează
pacea (liniştea) în două dintre poeziile cele mai îndrăgite ale lui Coşbuc:
În miezul verii şi Pierde - vară. Liniştea sufletească este sugerată, ba
chiar reprezentată în Dragoste învrăjbită de către cireş, iar imaginea
ulmului ce apare ca un străjer în poezia Pe deal potenţează şi ea liniştea şi
pacea.
Brazii şi plopii se ţin la distanţă de oamenii cu suflet zdrobit.
Dumitru Micu surprinde imaginea bradului: "Bradul sugerează ceva
distins, maiestuos, depărtat", imagine ce se deosebeşte radical de cea a
plopului: "Plopul apare spre a sugera un sentiment al tragicului, o
înfiorare dematerializantă"749.
Salcia, fie că întruchipează un mister, fie că potenţează jalea,
liniştea sau o taină, apare deseori în poeziile lui Coşbuc. Iat-o prezentă în
Rada:
Dar la holdă! Arde soare,
Fetele secerătoare
Râd şi cântă, snopi fac grâul
Murmură-ntre sălcii râul
Textul a apărut prima oară în Tribuna, VI, nr. 2, 3/15 ianuarie
1889, p.5 și a cunoscut de-a lungul timpului foarte multe modificări.
748
Vestitorii primăverii.
749
236
Varianta inițială conținea o strofă în plus, după versul 49: Caii Sfântului
Ilie/Purtând nori, atât de pie/Îi sărută ea-n icoane!/Și de Christ, cum e-n
piroane/Aburindu-i rana sânge,/Nu de milă, cât de ciudă,/Că l-au
răstignit, ea plânge!.
Într-o poezie în care pacea abundă, salcia, în special datorită
florilor ei albe, contribuie la realizarea unei imagini deosebite:
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare-
E pace-n cer şi pe pământ.
............................................
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul sfânt prin aer zboară750.
O relaţie strânsă între un cireş şi o fată este prezentată în poezia
Dragoste învrăjbită. Fata se refugiază sub cireş în clipele în care se simte
părăsită de cei dragi; florile de cireş ce cad lin din pom sunt o mângâiere
pentru fata greu încercată de dragoste. Iar în momentul în care se simte în
pericol se lipeşte de trunchiul arborelui, aşteptând ca acesta să o apere:
Şi s-a strâns de spaima toată lângă pom,
A văzut cu ochii cum trecea un om
Este eleocvent faptul că fata se teme de un om, de un semen al ei,
şi caută scăpare lipindu-se de scoarţa pomului. Aceasta dovedeşte
deosebita relaţie existentă între ea şi cireş.
Un element important în relaţia dintre ţăran şi natură, dar şi între
indivizii unei comunităţi săteşti este reprezentat de către fructe. Acestea,
în majoritatea cazurilor, dacă nu au un simbolism erotic, atunci mijlocesc
legăturile dintre îndrăgostiţi. În general fata este cea care îi oferă flăcăului
fructe, ca un fel de "înlocuitor" al sărutului. În general fragii şi căpşunile
sunt fructele ce apar mai des în relaţie cu îndrăgostiţii. Ele au valoare
simbolică şi lasă pe cel căruia îi sunt dăruite să înţeleagă ce sentimente
nutreşte celălalt pentru el. Uneori, fructele nu sunt acceptate de flăcău
decât ca o promisiune, ele neputând înlocui sărutul fetei pe care feciorul îl
aştepta, precum în poezia Spinul. Alteori, fata este cea care nu primeşte
fructele, pe care poetul le dăruieşte fetei mânioase, încercând o împăcare.
Refuzul dur al fetei dovedeşte că sentimentele ei nu pot fi schimbate doar
prin intermediul unor fructe, fie ele chiar fragi, ca în poezia Mânioasă.
Fructele nu numai că nu pot realiza sau reface o relaţie între doi
îndrăgostiţi, dar mai mult, pot produce gelozie sau certuri între cei doi:
Dragoste învrăjbită.
Mărul apare frecvent pentru a sugera eroticul, dar în poezia
amintită mai sus devine un motiv de răcire a sentimentelor dintre cei doi
îndrăgostiţi, chiar dacă numai aparent, deoarece feciorul vrea să o
necăjească intenţionat pe fată pentru a-i face o surpriză plăcută pe înserat.
750
La Paşti.
237
Într-o poezie care descrie intenţionalitatea creatoare a Zânei
Pădurii, în viziunea ţăranului român mura şi zmeura sunt prezentate ca
făcând parte din arsenalul secret al acestei zâne. Ambele fructe deschid
căi ascunse pentru fete, dar devin obstacole periculoase pentru flăcăi:
- „Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii.
Iar unde e mură, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete.
.......................................................
Şi zmeura-anume-o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii-
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi
Pot merge femeile-n pace,
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face”751.
Ochii ca mura şi obrajii sau buzele ca zmeura sunt atribute des
întâlnite în descrierile feminine. Cele două fructe au ajuns de-a lungul
timpului să fie corelate numai cu apariţiile feminine din literatura
populară sau cultă. Apariţiile feminine sunt de obicei plante solare,
precum cicoarea, grâul, trandafirul. „Vegetalul este copt, matur, având un
regim exclusiv solar, văratic, ca în Numai una!”752. Această poezie a
apărut inițial în Tribuna, VI, nr. 71, 29 martie/10 aprilie 1889, p. 287 și a
cunoscut o serie de modificări semnificative până să fie publicată în
volum și a devenit una din cele mai îndrăgite romanțe scrise pe un text
coșbucian.
Plantele sunt invocate la vârsta maturităţii lor, bineînţeles nu fără
un scop bine determinat. În totalitatea cazurilor, florile prezente în poezia
lui Coşbuc sunt cele întâlnite în lumea satului. Florile sunt cele întâlnite
frecvent pe câmpuri sau în grădini: bujori, maci, trandafiri. Pomii
fructiferi sunt prietenii de fiecare clipă ai ţăranului. Relaţia strânsă dintre
ţăran şi vegetal - în special - sau natură – în general – îl determină pe
Petru Poantă să afirme că ţăranul întruchipează sănătatea clasică, în
vreme ce orăşeanul reprezintă boala romantică.
Podoabele fetei sunt, în majoritatea cazurilor, florale. Nu doar
fructele pot atrage atenţia flăcăului. În poeziile lui Coşbuc, fetele recurg şi
la alte şiretlicuri pentru a-i ademeni - deseori îşi împodobesc părul cu
flori. Acest fapt are mai multe scopuri: este realizată o potenţare a
frumuseţii, dă senzaţia de prospeţime; calităţile florii sunt oarecum
751
Zâna pădurii.
752
83.
238
transmise fetei. În toate cazurile, fata care îşi prinde o floare în păr
doreşte să pară mai frumoasă, floarea devenind chiar un substitut al
frumuseţii.
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche,
Uite-o floare753.
În poezia în care Prahova este prezentată ca o fată foarte
frumoasă, nu puteau lipsi florile care să-i dezvăluie farmecul:
Stăi şi pune-ţi flori în plete
Mai frumos să te găteşti754
sau
Veselă-ţi mlădii trupşorul
Şi la brâu pui flori de viţă,
Flori de crâng pui în cosiţă755.
Zânele din Ştrengarii de pe Cynthus poartă trandafiri în plete,
imaginea acestor flori potenţând frumuseţea şi gingăşia zânelor:
Pe umerii lor goi
Cum plouă roşii foi
Din plete trandafirii!
Sunt preferaţi bujorii şi trandafirii, probabil datorită multitudinii
petalelor, ascunzându-se în fiecare o altă calitate. Trandafirii sălbatici
sunt apreciaţi îndeosebi de fetele tinere, care doresc să arate flăcăilor că
sunt greu de îmblânzit sau că sunt "sălbatice", neînvăţate cu dragostea.
Este posibil însă ca bujorul să fie numit de Coşbuc "trandafir sălbatic",
pentru că în poezia Spinul, fata este prezentată la început ca purtând în
păr trandafir, apoi însă îi spune feciorului drag: „Şi din cosiţă-ţi dau
bujorii”.
Ea are flori de crâng la sân
Şi-n păr un trandafir sălbatic,
Şi părul ei de rouă-i plin756.
Aici chipul fetei este învăluit într-o aură de prospeţime, nu numai
prin intermediul florii purtate în păr, dar şi datorită asocierii chipului cu o
floare udă de rouă. În versurile ce urmează această comparaţie este
păstrată, ba chiar accentuată:
Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
Şi-i înfloresc zâmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr757.
Roua apare şi în alte poezii, tot cu scopul de a sugera prospeţimea
florii şi implicit a fetei:
753
La oglindă.
754
Prahova.
755
Idem.
756
Spinul.
757
Idem
239
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri758.
În Floarea soarelui şi macul morţii poartă cununi de nalbă,
pentru a sugera puritatea celor dispăruţi. Tot cunună de nalbă, şi din
aceleaşi motive poartă şi mireasa din Nuntă în codru.
Faptul de a se găsi în imposibilitatea de a-şi pune flori în păr este
resimţit de fete ca o nenorocire majoră, putând fi chiar subiectul unui
blestem sau al unui jurământ:
-„Să n-am zi de veselie,
Să n-am flori de pus în plete
Şi să fiu de râs la fete,
Dacă te mai las să pui
Mâna ta de-acum pe mine!”759
Aşa cum Ileana este implicit o fată frumoasă, aşa şi această Ileană
trebuie să poarte flori în păr, pentru a fi o Ileană „veritabilă”:
Frumoasă-mi răsare-o Ileană,
Şi cântă-n cosiţa ei flori760.
Ca şi în cazul fructelor, florile nu aduc întotdeauna fericirea
pentru cei ce le dăruiesc sau le primesc în dar. Florile purtate la sân sau în
păr pot aduce şi nefericire, ba chiar moartea. Un contrast puternic este
realizat în Baladă albaneză761, unde crinul, de obicei simbol al
nevinovăţiei, al neprihănirii şi al gingăşiei, devine un mesager al
nefastului şi al morţii. Trimis pe apă ca un sol al dragostei fiului paşei
pentru Despina, el va îndruma şi plumbul pornit din carabina lui George,
aducând moartea fetei.
Imaginea florilor ca potenţare sau simbol al frumuseţii nu apare
doar în legătură cu împodobirea cosiţelor, ci şi în legătură cu împodobirea
straielor. Astfel de imagini pot să apară în aceeaşi poezie pentru a spori
descrierea frumuseţii unei fete. Versul "Şorţ cu flori minune mare" apare
în aceeaşi poezie în care este prezentă şi imaginea florii la ureche (La
oglindă).
În Nunta Zamfirei, fetele poartă adevărate comori ţesute pe straie:
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Dacă Ileana, cum am văzut, trebuie să poarte flori în păr pentru a
fi cu adevărat frumoasă, atunci este de la sine înţeles că veşmântul ei este
cusut cu motive florale:
Şi galben păr, un lan de grâu;
758
Seara.
759
Cântece.
760
Pierde – vară.
761
Apărută inițial în Tribuna, VI, nr. 214, 20 septembrie/2octombrie 1889, p.
653, prezentând mai multe modificări față de varianta publicată în volum.
240
Vestmânt avea ţesut în floare762.
Nu numai hainele sunt împodobite cu motive florale. Inelul din
Crăiasa Zânelor este
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori maestre
Ţăranul român din poezia lui Coşbuc, dar şi în general, consideră
florile ca fiind cele mai frumoase creaţii din natură, această convingere
determinându-l să se inspire din lumea lor şi să facă tot posibilul să le
aducă în lumea sa. Florile nu sunt apreciate numai de oameni în poezia lui
Coşbuc. Chiar noaptea apreciază o plantă ca iedera, făcându-şi culcuş în
ea:
Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
Al negrei Nopţi 763.
Pentru a ne face o idee despre cât de importante sunt florile
(plantele) pentru personajele din poeziile lui Coşbuc nu trebuie decât să
ne aducem aminte de versurile din poezia Nedumerire:
De-ai fugi şi m-ai lăsa,
Din grădina maicii tale
Eu o floare mi-aş fura
Şi-aş purta-o-n sân, o cruce!
Comparaţia florii cu o cruce dovedeşte cât de sfinte sunt florile
pentru ţăranul român, mai ales în cazul în care ele amintesc de iubire, fie
ea şi o iubire pierdută.
Florile de măr, în special prin culoarea lor, simbolizează puritate.
Cea mai reuşită imagine în care sunt implicate florile de măr este cea din
poezia care aminteşte de naşterea lui Isus:
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă
..........................................
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.
şi tot aici
Şi când târziu ne birui
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul764.
Din copilărie şi Fragment sunt reprezentative pentru a ilustra
relaţia ce se înfiripă între natură (şi implicit, regnul vegetal) şi om, în
cazul de faţă încă copil.
762
Brâul Cosânzenii.
763
Somnul codrilor.
764
Colindătorii.
241
În poezia Din copilărie asistăm la lupta dintre furtună şi pădure,
la care asistă poetul copil. Aici întâlnim imagini demne de a ilustra
Apocalipsa:
Azi spaima cu ochi de sânge
Aleargă prin codru şi plânge,
..............................................
Se-ndoaie stejarii bătrâni,
Şi uşile gem din ţâţâni,
S-afundă pământul!...
Virgil Motogna765 ne prezintă un episod legat de o noapte
furtunoasă, petrecută împreună cu G. Coşbuc. Poetul a privit multă
vreme, cufundat în meditaţie, furtuna de afară, amintindu-şi probabil de
casa părintească şi de furtunile din copilărie.
În poezie, norul ce se pregăteşte să atace pădurea este perceput de
copil ca fiind un duşman personal. Discuţia dintre codru şi nor
degenerează în ceartă, iar apoi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte ce
înspăimântă pe copil. Ca întotdeauna, mama este lângă copilul înfricoşat.
De la început, poetul copil suferă pentru pădure, îşi doreşte să fie
aliatul ei, să o apere; nu-şi poate permite să adoarmă. Somnul său ar putea
prilejui înfrângerea codrului; simte nevoia să vegheze, să fie alături de
"frate". Pe tot parcursul poeziei, copilul se află într-o stare de încordare.
Sufletul şi gândul îi sunt acolo, în toiul luptei, împotrivindu-se furtunii
pentru a salva codrul. Este lesne de închipuit în ce relaţii se afla copilul
cu pădurea, încă dinainte de episodul furtunii. Mare avea să-i fie bucuria,
atunci când, în zori, va descoperi care a fost deznodământul luptei. De
acum copilul va avea încredere în codru, iar cursul vieţii sale va fi
determinat de această încredere fără limite, care a încolţit într-o noapte în
sufletul mare al micului personaj. Şi, fie că ştie sau nu, şi codrul şi-a pus
de atunci toată încrederea în el.
Cealaltă poezie de care am amintit, Fragment, se aseamănă, cum
spuneam, prin tematică cu cea dezbătută mai sus. Tot furtuna este cea
care-l înspăimântă pe poet, copil fiind, şi din nou, teama este generată de
sentimentul de a nu fi în siguranţă, dar şi de dragostea faţă de brazii de
"afară". Şi aici, mama este cea care îl linişteşte pe poet, şi tot prin
imaginea lui Dumnezeu. Diferit faţă de poezia comentată mai sus, este
faptul că, de această dată, şi furtuna este a lui Dumnezeu, iar copilul nu o
mai acuză, nici nu se aliază cu pădurea împotriva ei.
Alte plante care apar în scrierile hordouanului sunt
bărbănoc/bărbânoc, broscoană, cărunjea, cătușnică.
Plantele sunt, după cum am văzut, omniprezente în poezia lui
Coşbuc; stabilirea relaţiilor dintre ele şi oameni este un proces necesar
pentru a înţelege poezia coşbuciană în cele mai ascunse sensuri ale ei. Fie
765
Virgil Motogna, Amintiri despre George Coşbuc 1910 – 1911, în Coşbuc
văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.166.
242
că au un scop decorativ, fie că sunt înţelese ca un mesaj sau sunt trimise
ca o solie, plantele au o influenţă hotărâtoare asupra vieţii oamenilor.
În poezia lui Coşbuc, noaptea iese din codri, luna apare din
brădet, oamenii îşi pleacă fruntea în faţa brazilor, iar ulmii stabilesc
echilibrul natural. Vegetalul asigură hrana ţăranilor, îi fereşte de boli sau
duhuri rele, îi apără de duşmani şi le înfrumuseţează viaţa. Personajele
din poezia lui Coşbuc sunt recunoscătoare mediului vegetal, putându-se
vorbi chiar de un respect reciproc. Opera bardului de la Hordou,
îndeosebi poezia sa, este o mărturie a simbiozei în care s-au aflat satul şi
ţăranul rămân, componentele vii (plantele şi animalele) şi nevii (roca,
solul, apa, aerul). Satul descris de G. Coşbuc nu reprezintă un element de
degradare a naturii, a ecosistemelor naturale, ci o creaţie umană, armonios
integrată în biosferă. Ne aflăm, probabil, în faţa încă unui mister:
echilibrul natural (care are, ce-i drept, din cauza intervenţiei omului, tot
mai mult de suferit) atât de bine păstrat, sursa admiraţiei omului faţă de
natură, dorinţa sa de a o imita şi de a o „modela” în scopul unei
convieţuiri cât mai armonioase. Din păcate, omul a încetat să se mai
adapteze mediului, începând mai multe procese de adaptare a mediului la
sine. Nu este cazul personajelor coşbuciene în a căror concepţie natura se
confundă cu fiinţa iubită, cu leagănul, cu mama.
În ceea ce priveşte mijloacele stilistice utilizate în poezia
coşbuciană, Lucian Blaga găseşte demnă de amintit doar alegoria. Blaga
menţionează că, existând mai ales ca peisaj, natura nu devine niciodată
cosmos în poezia lui Coşbuc. Prin aceasta, omul coşbucian nu simte
ostilitatea naturii. Soarele şi luna nu sunt decât simboluri, zeităţi
reprezentând explozia vitală şi somnul766.
Dacă metafora se lasă mai greu ghicită şi o întâlnim numai în cele
mai reuşite poezii, cum ar fi Nunta Zamfirei, Mama, În miezul verii,
Moartea lui Fulger, Noi vrem pământ!, ş.a., personificarea ne întâmpină
nu numai izolat, în versuri răzleţe, ci şi în poezii construite în întregime
din personificări, având acel scop precis de a caracteriza un fenomen, un
loc, ba chiar un gând, cu ajutorul unor atribute umane. Este cazul unor
poezii precum: Vântul, Prahova, Ştrengarul văilor. Iată cum apare vântul
în poezia cu acelaşi titlu:
Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfiios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.
În poezia Numai una! întâlnim o transpunere a unei caracteristici
a spicului de grâu în cea a unei fete:
766
Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura
Humanitas,1994.
243
Pe umeri pletele-i curg râu –
Mlădie ca un spic de grâu
Un lan întreg constituie obiectul comparaţiei din poezia Brâul
Cosânzenii:
Şi galben păr, un lan de grâu
Prin aceasta, Coşbuc sugerează nu atât culoarea, pe care o
numeşte explicit, ci acele imagini ale unduirii şi ale bogăţiei, pe care le
implică imaginea lanurilor de grâu. De altfel, această poezie abundă în
astfel de transpuneri:
Curg lacrimi calde-acum! O doare
Imaginea ghiocelului din această poezie nu vrea să sugereze doar
culoarea albă a pielii fetei, ci şi nevinovăţia, puritatea ei. Sânul ei este
neatins, gingaş precum această floare a primăverii timpurii, perioadă a
vieţii pe care o străbate, de fapt, Ileana.
Ochi de culoarea cicoarii are şi personajul feminin din Mânioasă:
Vreau de-aici să rump o floare!
Ochii unui înger scump
Au albastrul de cicoare,
Şi cicoare vreau să rump-.
Fapt cunoscut, floarea de cicoare este des întâlnită în poezia
coşbuciană. Dacă luăm în consideraţie faptul că această floare creşte pe
marginea drumurilor şi de aceea este adesea asociată motivului călătoriei,
nu ne pot mira numeroasele cazuri în care apare atât în poezia lui Coşbuc
cât şi în numeroase balade şi legende populare (din care în mod cert s-a
inspirat poetul), ca iubită a Soarelui, un călător fără odihnă. În această
ipostază apare ea în poezia ce-i poartă numele:
Pe câmpia-nrourată
Dintr-al zilei revărsat
Aduna frumoasa fată
Rouă-n galbene ulcioare,
Lia cea cu trup de floare,
Fată de-mpărat.
Întâlnim, desigur, şi personificări ale florii respective. Iată un
pasaj unde o aflăm moţăind:
Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme apoi şi ea.
Interesant este faptul că personificările nu-i reuşesc poetului la fel
de bine precum îi reuşeşte procedeul invers. Mult mai sugestive şi mai
244
surprinzătoare prin asociaţiile neaşteptate sunt transpunerile unor
caracteristici ale planului vegetal în cel uman.
Într-o poezie denumită Pastel, natura apare altfel de cât o vedem
în fiecare zi. Alături de personificarea cicoarii, întâlnim aici şi
personificarea pădurii. Dealtfel codrul şi arborii sunt personificaţi cu
predilecţie în poeziile lui Coşbuc.
Eu cred c-a obosit pădurea,
Căci ziua-ntreagă-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Deseori, pădurea este reprezentată ca un tot, iar personificarea se
realizează ca atare. Iată cum este ea prezentată în poezia Din copilărie:
... iar norul, de ciudă,
Mai negru mereu se făcea
Mereu şi pădurea râdea
Nevrând să-l audă.
Recrutul din poezia cu acelaşi titlu îşi caracterizează astfel iubita:
Ea-i atât de subţirică,
Ca pe-o floare
Poţi s-o frângi.
Pentru a sugera puritatea este amintit crinul, care atât prin
culoare, cât şi prin constituţie întruchipează şi fragilitatea:
Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat!
Puteam să-i spun că-s dascălul din sat
Şi văr cu Por şi Darie-mpărat767.
În poezia Costea întâlnim imaginea bujorului: cel mai vârstnic
dintre personaje se adresează mai tinerilor săi însoţitori astfel: - 'Dragi
bujori, copiii mei!' Această plantă este şi ea des întâlnită în poezia lui
Coşbuc. În majoritatea cazurilor este utilizată pentru a sugera sau pentru a
realiza o potenţare a frumuseţii fetelor. Personajele feminine care se vor
atractive îşi pun o floare în păr sau la ureche. Cert este că personajele
simt că pot împrumuta ceva din caracteristicile florilor.
Revenind însă la imaginea florii de bujor, trebuie să spunem că ea
este asociată şi imaginilor masculine precum în Vântoasele:
El a ieşit de după-masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Faţă îmbujorată are şi fata din De pe deal:
Cu pieptul plin şi des bătând,
Cu faţa-mbujorată
A răsărit dintr-un tufiş
Şi râde-acum mirată.
Pentru a descrie o fată frumoasă, poetul apelează la aceeaşi
floare:
Cum e-nvoaltă ca bujorul,
Ce nevastă-ar fi din ea!768
767
Ştrengarul văilor.
245
Dar să nu uităm, imaginea bujorului din una dintre cele mai
cunoscute poezii:
Uite ce bujor de fată –
Stai să te sărut odată !769
Flăcăilor le sunt asociaţi, de obicei, arbori:
Fii stejar, să creşti în laturi,
Nu înalt şi slab, un plop770.
Îndemnul este deosebit de sugestiv. El dezvăluie dealtfel şi
părerea lui Coşbuc despre cei doi copaci şi preferinţele lui în ceea ce îi
priveşte. Dumitru Micu surprinde perfect imaginea bradului, aşa cum ni
se dezvăluie ea în poezia lui Coşbuc: „Bradul sugerează ceva distins,
maiestuos, depărtat”771. Important este sentimentul pe care îl inspiră
bradul din poezia coşbuciană. Plopul, dimpotrivă, „apare spre a sugera un
sentiment al tragicului, o înfiorare dematerializantă”772.
În poezia Ştrengarul văilor personificarea stejarului se realizează
prin implicarea acestuia într-o discuţie cu vântul. Vorbirea dezvăluie
caracterul de fiinţă socială a omului:
Grozav ce-mi e fălosul de stejar:
Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar,
Că-n lumea ta trăieşti şi tu-n zadar!
Iar vântul răspunde:
Hoho, stejare-al meu! Tu cine eşti?
Pământului faci umbră, şi vorbeşti
Cu norii-n dodii tu şi-ndrugi poveşti!
Imaginea stejarului o aflăm şi în Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri
turmele pe plai), unde copacul este asociat ideii de latinitate, iar poporul
român este prezentat ca o mlădiţă ruptă din trunchiul puternicului arbore,
metaforă asupra căreia nu mai are rost să insistăm:
Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu, mlădiţă ruptă,
Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-a dus în luptă
Ştefan şi Mihai.
Deosebită este asocierea dintre un pom şi sufletul unui om din
poezia O noapte pe Caraiman. Ea ne duce cu gândul la Gorunul lui
Blaga, fiind însă lipsită de acel fior al morţii, care ne cutremură în poezia
blagiană:
N-aude urechea, nu vede
Nici ochiul nimic. Şi de viu
768
Gânduri.
769
La oglindă.
770
Gazel.
771
772
Ibidem, p. 100.
246
Tu pari îngropat în sicriu
Şi sufletu-n tine se crede

Un pom în pustiu.
Alteori imaginea arborilor apare pentru a sugera diferite trăsături
sau stări de spirit. Astfel:
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul sfânt prin aer zboară.773
sau
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.774
sau
Plopii! Mă cunosc ei bine.
De copil!... Acum şoptesc,
Dau din cap şi lung privesc
Buimăciţi spre mine775.
O metaforă interesantă aflăm în poezia Ideal:
Să-i spui că florile din strat
Le ud şi cresc mai răvărsat
Dar florile pe-obrazul meu
Pălesc, că prea le ud mereu
Şi aici gândul ni se îndreaptă către bujori sau trandafiri, având în
vedere faptul că adesea aceste flori sunt asociate cu coloritul obrajilor.
Asemenea imagini avem să mai întâlnim în poeziile lui George Coşbuc. În
Mânioasă:
Vântul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz
sau în Zâna pădurii:
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face.
şi în Crăiasa Zânelor:
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Fata din Spinul are pielea atât de albă încât obrajii ei se lasă
comparaţi numai cu florile de măr. Imaginea florilor de măr sugerează
însă şi puritatea, sensibilitatea şi o constituţie plăpândă. Aici întâlnim şi
metafora obrajilor ce înfloresc, o nouă transpunere inedită:
Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
Şi-i înfloresc zâmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.
773
La Paşti.
774
În miezul verii.
775
Pe deal.
247
Floarea-soarelui şi macul este o poezie deosebit de interesantă.
Lăsând la o parte conţinutul strict al textului liric, trebuie remarcată
asocierea celor două flori. Ambele sunt plante solare, de câmp, cresc deci
într-un spaţiu deschis, liber. Cele două flori sunt personificate: ele
vorbesc, ba mai mult - discută. Dar nici măcar aceste caracteristici nu sunt
de primă importanţă, nu ele constituie obiectul atenţiei noastre, ci faptul
că macul are suflet, suferă şi suspină; durerea şi tristeţea sunt
caracteristice vieţii omului:
Se-ntrebau, vorbind odată,
Două flori pe şes:
- "Vecinic stai îngândurată,
Roşie şi mândră floare!
Ce-ai pe suflet de te doare
Şi suspini ades?”
O poezie în care transpunerile vegetal - uman abundă este Zâna
pădurii. Poezia descrie intenţionalitatea creatoare a acestei zâne, din a
cărei arsenal secret fac parte mura şi zmeura. Ambele fructe deschid căi
ascunse pentru fete, dar devin obstacole periculoase pentru flăcăi:
-'Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii’.
sau
Şi zmeura-anume-o făcu pe pământ

Sălbatica Zân-a pădurii-
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Chiar şi în poeziile în care este elogiată vitejia ostaşilor români

întâlnim transpuneri între cele două planuri, vegetal şi uman. În poezia O
scrisoare de la Muselim-Selo aflăm această comparaţie între ostaşi şi
frunze:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Aceeaşi comparaţie o întâlnim şi în alte „cântece de vitejie”, de
exemplu în Coloană de atac:
Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.
În poezia Prutul, pentru ca cititorul să-şi poată forma o imagine
asupra numărului impresionant al cazacilor, comparaţia dintre oşteni şi
frunze revine:
Multă-i frunză pe copaci
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
248
O altă comparaţie întâlnim, de această dată într-o situaţie hazlie,
în Cântecul redutei:
Turcii, toţi, gândeau: 'Poftim!
Să dezbraci p-un gol ca napul -
Cu ce-şi bate paşa capul!”
Evident nu putem încheia înainte de aminti aici şi Nunta Zamfirei.
Îndreptându-ne atenţia asupra celebrei poezii, trebuie observate şi
elementele vegetale de aici, care suferă transpuneri în planul uman:
Iar când alaiul a oprit
Şi Paltin-crai a stărosit,
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!
Paltin crai este un personaj asupra căruia au fost transferate
caracteristicile arborelui al cărui nume îl poartă, fiind aşadar cel mai
potrivit de a îndeplini rolul de staroste. Paltinul este preferat şi în creaţiile
populare, fiind un arbore falnic, înalt, ce depăşeşte limita de înălţime
caracteristică foioaselor. Apare uneori pentru a caracteriza o persoană ce
tinde spre ceva peste condiţia sa obişnuită. De obicei reprezintă un
personaj mândru, frumos, neînfricat. Rudă bună cu platanul, arbore cu
care este adesea confundat, preia câte ceva din caracteristicile speciei
asiatice atât în obiceiurile populare cât şi în balade şi legende. Creaţia
populară din Asia Mică a influenţat într-o oarecare măsură creaţia noastră
populară şi pe cea cultă de inspiraţie populară prin intermediul acestui
arbore. Chiar şi în unele traduceri platanul a fost tradus în limba română
prin termenul paltin, dată fiind şi asemănarea fonică a celor două cuvinte.
Paltin-crai este aşadar un personaj falnic, respectat, ceea ce explică şi
numirea sa ca staroste. O transpunere asemănătoare aflăm şi în cazul lui
Mugur-împărat. Trebuie reţinut şi faptul că acesta le urează mirilor să
trăiască împreună atâţia ani câte flori de mac se găsesc „prin livezi”:
Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Este cunoscut faptul că macul nu creşte în livezi, ci la marginea
lanurilor de grâu, lucru pe care Coşbuc este imposibil să nu-l fi cunoscut.
Probabil poetul a dorit prin acest vers să localizeze nunta Zamfirei în
spaţiul transilvănean de deal şi munte, spaţiu din care provine el însuşi.
Imaginea macului o descoperim şi în Crăiasa zânelor, de această
dată nu pentru a sugera mulţimea, ci pentru a sugera forma sânilor:
Rotunde ca un cap de mac,
Stau sânurile pline.
Al. Piru menţionează faptul că în opera poetică a lui Coşbuc:
„Comparaţiile suferă din lipsa de concreteţă şi sugestie” dând drept
249
exemplu şi versurile amintite mai sus. Criticul consideră că imaginea
sânilor rotunzi ca un cap de mac este nefericită şi lipsită de sugestie776.
Chiar în cazul personajului feminin, Zamfira întâlnim o
transpunere, o comparaţie adesea amintită: Un trandafir în văi părea...
Toate aceste interferenţe dintre planul vegetal şi cel uman
demonstrează, dacă mai era nevoie, că în poezia lui George Coşbuc, cele
două lumi se completează şi se condiţionează reciproc. Ţăranul român,
poporul român în general, a preluat o multitudine de elemente, aspecte
sau imagini din lumea vegetală a mediului înconjurător. Relaţia om -
vegetal este atât de strânsă, încât românul îşi cântă doina din frunză sau
fluieraş şi-şi botează copiii cu nume de flori. „Părintele, de pildă, care dă
copilului nume ca Bujor, Brânduşa, Doina etc. nu stabileşte el oare o
legătură, chiar dacă indirectă, între obiect şi nume, de fapt între ceea ce îi
evocă obiectul şi numele dat copilului?”777.
Între copii şi flori, ţăranul român, cu spontaneitatea sa
caracteristică, a conceput mai multe similitudini şi relaţii, dar cea mai
sugestivă este metafora copii din flori. Să fi făcut oare, omul din popor,
legătura cu polenul floral? Să fi crezut în posibilitatea ca fetele să rămână
însărcinate datorită unui „polen” ce zboară-n vânt? Sau expresia
reprezintă doar un eufemism, o încercare de a scuti fata de ruşine? De
vreme ce tatăl nu e cunoscut, ai cui puteau fi copiii, dacă nu ai florilor, cu
care se aseamănă până în acel moment din viaţă, când le vor rupe, pentru
a le oferi unei fete, care le va pune-n păr.
Arbore totemic la români, bradul depăşeşte ca ocurenţe, cu mult,
simbolul oricărui alt arbore. În cadrul dendrolatriei româneşti, bradul este
arborele sacru prin excelenţă. Imaginea sa ca totem apare încă din
neolitic şi s-a păstrat pe unele vestigii aparţinând culturilor Hamangia,
Boian, Gumelniţa, Cucuteni etc. Cultul bradului s-a dezvoltat atât de mult
încât frecvent apar şi numai ramura sau frunza de brad care are
numeroase valenţe simbolice778. Astfel „în imaginaţia mitopeică a
predacilor bradul capătă mai multe valenţe simbolice: de reprezentant al
lumii vegetale carpatice, de expresie plastică a puterii mirifice a vegetaţiei
şi mai apoi a daimonologiei vegetale; de simbol al relaţiilor şi comuniunii
omului cu lumea vegetală; de blazon al economiei domestice de grup
social (gintă şi trib); de transsimbol al exogamiei comunitare” 779. Desigur,
nu este lipsit de importanţă nici faptul că denumirea ni s-a păstrat din
limba dacă780.
776
Al. Piru, Poezia lui George Coşbuc, în Coşbuc interpretat de… ed. M.
Cordoneanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 333.
777
Şt. Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de
Vest, 1995, p. 45.
778
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987.
779
Ibidem, p. 90.
780
I.I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 268-269.
250
Păstrând nealterată simbolistica mitologică a bradului, în urma
etnogenezei, daco-romanii atribuie acestuia virtuţi noi, realizând o
îmbinare armonioasă între vechile mituri dacice şi cele de influenţă greco-
romană. Astfel, datorită şi spaţiului unde au trăit veacuri întregi, în
cosmologia română, arborele care apare din Apele primordiale este
bradul. Acest fenomen este deosebit de important: până la apariţia
arborelui cosmic, printr-o intervenţie involuntară a Fărtatului, acesta nu
ştia că are puteri demiurgice. De asemenea trebuie specificat din capul
locului că în miturile româneşti, Nefărtatul care va genera principiul
Răului, complementar şi antagonic în acelaşi timp cu Forţa Binelui, apare
odată cu arborele cosmic781.
Primă creaţie majoră în procesul cosmogonic, bradul va acționa
mereu asupra vieții spirituale a poporului român. El apare atât în
ipostazele arborelui cosmic, cât şi a arborelui ceresc şi a pomului vieţii.
Arbore justiţiar, veghea judecăţile din colectivitate. Alteori este
prins, ca arbore de bun augur, pe casele nou construite, fiind un simbol al
vigorii, al trăiniciei, al statorniciei, sănătăţii, fecundităţii, liniştii etc.
Amintim şi practica din ultimele decenii, de aducere a sa în casă cu ocazia
sărbătorilor creştine de iarnă, simbolistica sa fiind evidentă.
În concepţia mitologică românească, oamenii au un dublet, un
substitut în trunchiul unui anume brad. În vârful lui se află soarta
copilului, pruncul şi coniferul crescând împreună. Înainte de nuntă, tinerii
din Poiana Sibiului îşi jură credinţă în faţa unui brad apoi cei trei
celebrează căsătoria împreună. Bradul este tăiat, după ce i se cere iertare
şi i se explică de ce este nevoie de acest gest. La fel se întâmplă în cazul
înmormântărilor, ale căror datini uimesc prin număr, complexitate şi
profunzimea legăturilor ce se stabiliseră între cele două suflete.
Dacă un fecior murea şi nu era găsit, în locul lui era îngropat un
trunchi de brad, de statură asemănătoare celui decedat. În vârful bradului
se punea o căciulă albă (care simboliza puritatea) cu o manşetă neagră de
blană (semn al doliului). Bradul era îmbrăcat cu cămaşă cusută în flori şi
bundiţă, era încins cu brâu roşu, iar pe „piept” i se punea o icoană.
Arborele avea şi caracter psihopomp. Imaginea bradului funerar
culminează în cutremurătorul Cântec al bradului. Pentru tăria metaforelor
şi încărcătura sufletească reproducem o variantă transilvană782 a acestui
uimitor mărgăritar al tezaurului poetic popular românesc:
Brad încetinat, La loc mlăştinos.

De unde-ai tunat? Cu capul la vale,
Din vârfuşor de munte, Fără pic de cale.
De la flori mai multe. Şi pân te-or tăiat,
De la loc pietros, Tot or fluierat
A se vedea observaţiile introductive de la începutul capitolului.

781
Culeasă în Densuş, Haţeg de S. Fl. Marian și reprodusă din Înmormântarea la

782
români, Bucureşti, Editura Grai şi suflet-Cultura naţională, 1995, p. 68-69.
251
Tinerelul cel voinic De la flori mai multe.
Cum nu-i frică de nimic Naltă şi brădoasă,
El a rânduit, Ca el de frumoasă.
El a poruncit Departe a mers
La şapte gropaşi Şi el mi-a trimes
Şi tot călăraşi Nouă zgrebelungi
Ei să mi se ducă Prin păduri şi lunci.
Şi să mi te-aducă Pe una să-i vie,
Din vârfuşor de munte Dor de la soţie.
De la flori mai multe Pe alta să-i vie,
Cu nouă topoare Dor de la frăţie.
Brazii să-mi doboare. Pe una dor de la tăicuţă,
Că el a umblat Pe alta dor de la măicuţă.
Ţări a-ncunjurat Chişchineu rotat
Şi nici a aflat Cin-te-a blăstămat?
Nici a căpătat Vicol să te-ajungă
Nevastă să-i placă, Omăt să te ningă
Soţie să-şi facă; Vântul să te bată
După ce-a umblat Soare să te ardă
El a căpătat Să tot albeşti
Nevastă de munte Să nu putrezeşti!
Cântecul se întâlneşte, mai ales în Transilvania, într-o multitudine

de variante. Am considerat util să prezentăm o versiune a acestui cântec
funerar, care nu este tocmai bocet aşa cum îl prezintă Coşbuc783. După
părerea noastră poetul confundă Cântecul bradului cu bocetul pe care îl
descrie în articolul său. Făcând probabil asocierea între analogiile
arboricole, Coşbuc a crezut că sunt una şi aceeaşi creaţie. Se poate însă ca
sursa sa din Banat să-i fi „vândut” bocetul drept Cântec al bradului.
Importantă este observaţia că acest cântec784 ne-a păstrat curate toate
elementele sale mitice şi e prin urmare în întregime un cântec păgân785.
În varianta sa „veritabilă”, autentică, nu apare Cântecul bradului
în nicio poezie şi în niciun articol al lui Coşbuc. În niciunul dintre caietele
sale păstrate la Biblioteca Academiei nu se face nicio referire la această
creaţie. Nicio notiţă nu trădează cunoaşterea Cântecului. Paradoxal, una
dintre cele mai profunde şi caracteristice creaţii populare româneşti se
poate să nu-i fi fost cunoscută împătimitului folclorist.
783
G. Coşbuc, Bocetul, în Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1986, p. 185; această creaţie este în detaliu prezentată şi de S.M.Florian în
Înmormântarea la români, Bucureşti, Grai şi suflet-Cultura naţională, 1995, p.
116-117.
784
Coşbuc se referă aşadar la bocet, nu la Cântecul bradului.
785
G. Coşbuc, Bocetul, în Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1986, p. 185.
252
Poetul auzise însă şi fusese profund impresionat de un alt cântec
funerar transilvan: Cântecul zorilor786, despre care a scris şi un articol787.
Nu ne putem explica motivele pentru care George Coşbuc nu notează nici
măcar un rând despre Cântecul bradului. Ţinând seama de încărcătura sa
emoţională şi de ideile transmise, este imposibil să nu-l fi impresionat pe
poet. De aceea înclinăm să credem că, din cauze necunoscute, Coşbuc nu
a avut ocazia să asculte această frântură de jale românească.
Bradul funerar cunoaşte o serie impresionantă de manifestări şi
datini, unele păstrate de la romani, pentru care chiparosul şi bradul
îndeplineau în trecut aceeaşi funcţie788. Plinus, de exemplu, nota în Istoria
sa: „Picea montes amat atque frigora, feralis arbor et funebri indicio ad
fores posita”789. În Transilvania bradul este împodobit cu flori, anumite
fructe (mere, stafide, nuci, prune uscate etc.) şi aşezat în faţa casei celui
decedat. Astfel se anunţă moartea respectivului. În Răşinarii sibieni, dacă
decedatul a fost cioban, se va agăţa în brad şi lână de la oi. Când mor fete
mari, în vârful bradului se atârnă cerceii şi inelele lor, eventual, după caz,
inelul de logodnă. Bradul nu se foloseşte decât atunci când decedaţii sunt
tineri nelumiţi, fete mari şi flăcăi neînsuraţi – foarte rar proaspăt
căsătoriţi. De asemenea, Simion Fl. Marian atrage atenţia asupra singurei
specii de brad folosite, şi anume, bradul alb, cel care are cepuri cu cruce.
În niciun caz poporul nu ar fi întrebuinţat molidul sau pinul790.
Toate aceste datini îi erau în mod cert cunoscute lui George
Coşbuc. O dovedesc referirile poetice din opera sa şi studiile de folclor şi
artă populară pe care le-a scris de-a lungul întregii sale activităţi. Se ştie
că poetul a cules informaţiile nu numai din cărţi şi reviste, ci şi direct de
la sursă, de pe lângă vetrele ţăranilor. Nu este, de asemenea, de ignorat
faptul că cea mai veche menţionare a ridicării arborelui cosmic din Apele
primordiale apare la 1889, în... Tribuna791. Cosmogonia este prezentată
aşa cum a fost ea descrisă de nişte ciobani sibieni. În această variantă a
mitului, Dumnezeu aruncă baltagul în apă. Din el creşte un arbore mare
sub care stătea Dracul.
Tot prin părţile Sibiului s-a păstrat şi datina închinării copilului la
brad, obicei care evidenţiază admirabil consubstanţialitatea copilului şi a
copacului, păstrată şi în sintagme precum omule-pomule792. Pruncul era
786
Publicat pentru întîia oară de Ivan Pecineagă, Zorile, în Familia, XI, 1875.
787
În Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986
788
S. Fl. Marian, Înmormântarea la români,Bucureşti,Grai şi suflet-Cultura
naţională, 1995, p. 75.
789
Apud S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, Bucureşti, Grai şi suflet-
Cultura naţională, 1995, p. 75.
790
S. Fl. Marian, Înmormântarea la români,Bucureşti,Grai şi suflet-Cultura
naţională, 1995, p. 76.
791
Tribuna nr. 131, 1889, p. 518.
792
A se vedea Romulus Vulcănescu,Mitologie română,Bucureşti,Editura
253
dăruit, alteori înfrăţit cu coniferul. Părinţii îngenuncheau înaintea
arborelui şi rosteau:
Brade mării! Brad,

nu te mânia,
nu te înfoia,
rogu-mă brad ţie
să-l primeşti pe (...)
făt-iubit
rupt din tine
şi cât trăieşti
să-l ocroteşti pe (...). [s.n.].793
Aceasta poate constitui şi sursa de inspiraţie pentru poezia

Bradul, pe care Coşbuc a scris-o în 1888794 deci în perioada sibiană.
Textul a apărut mai întâi în Vatra795 şi a fost republicată de multe ori796.
Odată cu implicaţiile mitice, poetul preia şi cea mai elocventă dovadă a
relaţiei dintre ţăranul român şi brad: flăcăul are mai multă încredere într-
un brad decât în viitoarea sa soţie. Fata îl ameninţă că îi va alunga
peţitorii şi-l va face de râs în faţa satului, dar el, la îndrumarea bradului, îi
va trimite totuşi să o peţească:
Bradu-mi spune bun cuvânt.
- „Să-i trimit?” – Mi-a spus: -„Trimite-i!”
Tot m-am judecat cu mine;
Să dau bradului mai bine
Ori iubitei
Crezământ?
- „Nu-i trimite! zise ea.

Că n-am zor să ies în lume.
De-i trimiţi, îi fac de-ocară,
Că-i arunc pe uşi afară –
Scoate-mi nume
Cât or vrea!”
793
p. 195.
794
Poetul însuşi stabileşte această datare a poemului în Notele de la finalul Firelor
de tort.
795
Vatra nr. 15, 1895, p. 454.
796
Tribuna nr. 289 din 29 decembrie/10 ianuarie 1895, p. 1153; Revista Orăştiei
nr. 4 din 20 ianuarie/1februarie 1896, p. 13; Universul literar nr. 16 din 15/27
aprilie 1896; Gazeta de duminică, Şimleu, nr. 36 din 4 septembrie 1904;
Drapelul, Lugoj, nr. 52 din 7/20 mai 1905; Calendarul românului, Caransebeş,
1906, p. 124.
254
Am s-ascult de brad acum;
Fata minte cum îi vine.
Şi trimit chiar astă-seară
Peţitori la ea s-o ceară –
Rău ori bine,
Tot un drum!
Faptul că tânărul se încrede mai mult în spusele bradului, decât în
avertismentele fetei iubite spune totul despre legătura dintre cele două
lumi, vegetală şi umană. Ba mai mult, flăcăul îi promite arborelui că îi va
încredinţa propriul copil, în cazul în care spusele bradului se vor adeveri,
iar fata va accepta cererea în căsătorie. Strofa ce urmează dovedeşte clar,
fără nicio umbră de îndoială, că poetul cunoştea datina dăruirii copilului:
De-o fi, brade, să ghiceşti,
Îţi încred o bogăţie:
Leagăn am să fac din tine,
Şi-un copil – de-o fi cu bine –
Ţi-l dau ţie
Să mi-l creşti!
Teama de a nu fi făcut de râs în sat îi cuprinde însă inima
flăcăului ca într-o gheară. Pentru a fi sigur că nu „pate vreo ruşine”,
tânărul recurge la ameninţări. El îi vorbeşte bradului asemeni unui părinte
sau frate, fapt care ne îndreptăţeşte să credem că şi el, la rândul său, a fost
încredinţat sau înfrăţit cu acest arbore:
De mă-nşeli, te fac la noi
Poartă curţii: să te-ajungă
Câte rele pierzătoare
Să te bată ploi şi soare,
Să te-mpungă
Vaci şi boi!
În mitologia română se întâlnesc pe întreg teritoriul românesc
bradul-frate, bradul-soţ, bradul-soţie etc. Alţi arbori totemici sunt,
stejarul, plopul, salcia, alunul, toţi întâlniţi foarte des în numeroase datini
şi superstiţii ale poporului român, şi prezenţi, drept urmare şi în poezia lui
George Coşbuc. „’Sentimentul’ naturii este mult mai complex în opera sa
decât pare la simpla vedere. Îi lipsesc, fără îndoială, marile viziuni ale
geologicului, dar are, în schimb, altceva la fel de important în ordine
estetică: un rafinat simţ al ‘civilizaţiei’ peisajului. Peisajul său pare
natural, dar în esenţă este elaborat, se supune unui model de civilizaţie şi,
în ultimă instanţă, unei structuri artistice riguroase. Într-o carte
fundamentală pentru cunoaşterea spiritului european, la care de altfel ne-
am mai referit, E. R. Curtius deduce, cu argumente solide, ‘pozitiviste’,
caracterul periodic al Arcadiei, faptul că ea poate fi mereu descoperită,
dar şi că este un topos, o unitate stilistică. Există o îndelungă tradiţie
peisagistică, începând cu antichitatea şi sfârşind cu literatura
contemporană, în care s-au fixat nişte topoi, nişte motive obligatorii
255
oarecum. Ele apar fie că avem de-a face cu redescoperirea unui sentiment
al naturii, fie cu simpla plăcere a inventarierii decorului ori cu ‘luxul
nomenclaturii’, cum scrie Curtius. Prin urmare, într-o posibilă lirică a
peisajului despre o spontaneitate absolută nu se poate vorbi. Adevărul e
însă că fiecare poet caută să-şi circumscrie un peisaj ideal, în care
elementele unui decor, în bună parte livresc, cultural, primesc funcţii
inedite. Structura acestui peisaj va fi apoi determinat [sic!] şi de tradiţiile
literare ale ţării respective, de ideile veacului şi ale scriitorului, de
mişcarea literară în ansamblu”797.
Fără a fi copleşit de urieşenia spaţiului cosmic şi de tainele de
nepătruns ale Naturii, spre deosebire de romantici, de exemplu, „Coşbuc
caută în peisaj mai degrabă confortul, unul natural fără îndoială, unde să
se simtă în siguranţă. Spaţiul nu are niciodată sugestia infinitului; este
închis, realizând sentimentul unei familiarităţi; peisajul coşbucian este o
aşezare confortabilă. Chiar şi într-o euforie spaţială, ca aceea din Vara,
muntele nu deschide perspectiva infinitului; el limitează, este o strajă.
Văzduhul însuşi pare o cupolă. Tabloul, în ansamblu, este un sanctuar
păgân imens, invadat de lumină [primele două strofe din Vara, n. n.]” 798.
În centrul acestei lumi, în poezia coşbuciană se află un simbol de
o factură aparte, ce necesită foarte multe analize şi interpretări, întrucât
este un simbol extrem de complex: soarele este elementul care l-a
preocupat şi l-a fascinat pe Coşbuc pe întreg parcursul vieţii. Întreaga sa
operă este, în fond, un enorm răsărit. „Peisajul coşbucian stă sub obsesia
solarităţii. Singur soarele, în toate succedaneele sale, poartă fertilitatea.
Plantele prezente în universul lui Coşbuc sunt prin excelenţă solare şi
invocate la vârsta maturităţii lor. Grâul, de pildă, este întotdeauna galben,
sugerând prezenţa soarelui. Chiar şi locurilor mai umbroase, precum
crângul atât de des invocat, nu le lipseşte solaritatea. Ele sunt locuri
deschise în general, controlabile, sunt ‚locuri ale plăcerii’ în care se poate
produce odihna bucolică. Holda, crângul, răzorul, moara, dumbrava – iată
câteva din aceste spatii cvasi-solare, odihnitoare, confortabile. Precum
întregul peisaj coşbucian, ele sunt spaţii de interior, mai bine-zis sunt
interioare natural-civilizate, puse sub confortul solar”799. Astrul de foc
este dătător de viaţă, tema centrala, şi sinonim al acestuia, în întreaga
creaţie coşbuciană. „Soarele, focul viguros, arderea – toate înseamnă
viaţă, vitalitate. Anotimpul lor este vara, amiaza cosmică. Dimpotrivă,
noaptea înseamnă somnie, ‘stingerea’ absolută. Până şi banalul substitut
al soarelui intră în repaus: ‘Focul e-nvelit pe vatră, / Iar opaiţele-au
murit’… Reversul acestei obsesii solare îl constituie umiditatea, faţă de
care Coşbuc are o adevărată repulsie. În universul său ploile nu sunt
niciodată mănoase; ele nu aduc fertilitatea. Sunt emanaţii ale
797
88.
798
Ibidem, p. 90-91.
799
Ibidem, p. 91.
256
întunericului, ‘vicii’ ale naturii. Poetul are o groază organică de
intemperii. Umidul, umbrosul igrasios îl înspăimântă. Întunericul însuşi
pare la el o emulsie agresivă, corosivă. Este o stihie care ameninţă
umanul. Chiar în Noapte de vara, de pildă, apariţia nopţii are ceva
insinuant. Ea ‘vine pe furiş’, ca o prevestire, deşi, prin personificare, e
îmblânzită. De fapt, ni se pare ca toate personificările poetului îşi găsesc
raţiunea într-o asemenea spaimă de natură acolo unde ea s-ar manifesta
stihinic. ‘Umanizat’, universul natural poate participa la o viaţă
‘civilizată’; cunoaşte şi trăieşte pasiuni omeneşti. Soarele, vântul, apele,
plantele se îndrăgostesc şi se răzbună, se distrează etc. … Când natura
scapă din cadrele acestea ordonate, izbucneşte haotic, îndeobşte în
formele ei umide [Noapte pe Caraiman n. ns.]”800. Noaptea este, aproape
întotdeauna, în legătură cu evenimente dramatice, ca, de exemplu, în
Somnul codrilor.
Natura coşbuciană nu este o natură construită pe principii
filozofice. Ea nu copleşeşte, nu invită la meditaţie. Corola ei de minuni
este intactă şi nimic nu pare a schimba ceva în această stare. Nimic nu
perturbă liniştea ei. Ea nu este însă un simplu fundal sau o butaforie.
„Iată, aşadar, că peisajul coşbucian nu este nici o copie a formelor de
relief, după cum nu-i nici o oază de linişte opusă civilizaţiei moderne. El
este elaborat; se datorează mai degrabă unui model cultural decât unei
spontaneităţi naturale. El traduce o concepţie despre civilizaţie si nu o
opoziţie la aceasta. De aceea, ca ideologie literară, Coşbuc rămâne net
superior sămănătorismului. In poezia lui, satul nu se confruntă cu oraşul.
Poetul a învăţat lecţia Mioriţei mult mai bine decât contemporanii săi.
‘Odihna bucolica’ nu înseamnă la el o regresiune în arhaic, ci
descoperirea solarităţii romane, o coordonata esenţială a culturii
noastre”801.
Mamă a tuturor fiinţelor, natura „este matricea din care s-a
dezvoltat umanitatea, din care îşi trage forţele, dar căreia, în acelaşi timp,
prin legile sociale, morale, religioase, i se şi opune şi cu care, încă de la
început, a avut raporturi complexe, ce s-au reflectat în mod inevitabil în
toate ipostazele vieţii sale spirituale. În consecinţă, arta, în diferitele ei
înfăţişări, a exprimat şi ea, direct sau indirect, relaţiile omului cu natura în
toată diversitatea geografică şi istorică a formelor lor de manifestare.
Concretizările artistice ale modului cum omul a înţeles şi simţit, de-a
lungul secolelor, legătura sa cu natura (şi însuşi conceptul de natură) au
suferit modificări determinate de experienţa practică a existenţei sale în
univers, dar şi de influenţa concepţiilor ştiinţifice, filozofice şi religioase,
studierea acestor concretizări putând furniza răspunsuri interesante, chiar
800
Ibidem, p. 92-93.
801
Ibidem, p. 100.
257
dacă numai parţiale, cu privire la esenţa umanului, la istoria şi destinul
său”802.
În majoritatea cazurilor, natura se află în directă legătură cu
sufletul personajelor. Pentru simplul fapt că, în poezia lui Coşbuc, în
cadrul naturii se numără şi oamenii, ca fiinţe spirituale, iar satul, în esenţă
este o componentă a naturii.
802
Georgeta Antonescu, Natura în poezia românească, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996, p. 5.
258
Pocnind din bici pe lângã boi
Consacrat în istoria literaturii române drept poet al ţărănimii,

formulă lansată de Constantin Dobrogeanu-Gherea, Coşbuc este implicit
un poet al naturii, dată fiind strânsa legătură a ţăranului român cu mediul
înconjurător şi ţinând seama că natura a fost materializată adesea în
folclor, vastă sursă de inspiraţie pentru poet. Gherea elogia în studiul
său803 reuşita lui Coşbuc de a fi întocmit un adevărat roman al vieţii
rurale, pornind de la mărturisita intenţie a poetului, de a realiza o epopee
a vieţii ţărăneşti. Aceasta ar fi de neînchipuit, fără o evocare a universului
sătesc în ansamblul său şi fără a proiecta personajele şi evenimentele pe
un cadru natural aferent. Uneori acesta este perceput şi interpretat greşi de
către critici: „Peisajul solar, la Coşbuc, e sărac în culoare. Cromatismul
său se reduce la câteva tonuri de bază, lipsite mai întotdeauna de nuanţe.
Formele de relief sunt monotone: câmpia, dealul. Codrii apar rar. Întâlnim
însă, la tot pasul, crângul – acel soi de pădurice, alcătuită din copaci
domestici, plini de intimitate. Nici urmă de pădurile eminesciene, grozave
ca întindere şi virgine.
Ierburile sunt mărunte şi lipsite de personalitate. Câmpul e
acoperit cu lanuri de grâu. Vegetaţia se sufocă sub canicule şi sub
straturile dense de praf, ce-l poartă cu el, peste tot, vântul”804.
Lăsând de-o parte încercările de a-l încadra pe Coşbuc în oarecare
domenii ori direcţii literare, să ne îndreptăm atenţia asupra „situaţiei”
poetului năsăudean în literatura română şi asupra condiţiilor social-
politice din vremea în care se năştea, creştea şi crea Coşbuc:
În urma înfrângerii revoluţiei de la 1848, în Transilvania, se va
instaura absolutismul habsburgic, la 1867 se va institui dualismul austro-
ungar, iar Transilvania va fi alipită Ungariei. În această perioadă,
agricultura reprezenta principala sursă de îmbogăţire. Pe acest fond, la
Sibiu, de exemplu, este înfiinţată banca Albina, cu capital austriac, dar o
bancă agricolă. În Transilvania apar, tot acum, chiaburii. Proprietarii de
pământ, din rândul ţărănimii, sunt extrem de puţini, sărăcia mare, fapt
care conduce la celebrele emigrări masive ale ardelenilor către
continentul american. În mod paradoxal, aceste vremuri duc la creşterea
numărului intelectualilor (şi al funcţionarilor), şi creşte nivelul educaţiei
şi numărul de şcoli. În 1872 este înfiinţată Universitatea maghiară din
Cluj, unde funcţiona şi o catedră de limba română (Grigore Silaşi era însă
obligat, aşa cum am mai arătat, să predea în limba maghiară).
Cu zece ani mai devreme, Andrei Mureşanu îşi publicase poeziile
în volum. Este gustată oda eroică naţională şi literatura populară,
803
Constantin Dobrogeanu Gherea, în Studii critice, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967.
804
259
răspândită, prin tipar, datorită culegerilor lui Alecsandri, Asachi, Russo
ş.a. Devine foarte apreciată, de către publicul cititor, revista Şezătoarea,
în care se publică creaţii populare. În consecinţă, şi celelalte publicaţii
româneşti tipăresc literatură populară, iar tot mai mulţi scriitori se inspiră
din vastul tezaur al artei tradiţionale. Bariţ recomandă, în paginile
revistelor sale805, cultivarea limbii, pentru că numai aşa se poate obţine o
literatură viabilă şi de valoare.
Opera lui Coşbuc, fie ea versificaţie sau poezie, este o oglindă a
sufletului poporului român, „pentru că ţăranul ardelean cu faţa uscată ca
un lemn de troiţă, cu trupu-i firav ca al unei trestii de pe marginea apelor,
a încrustat o operă în care, asemenea cercurilor de pe trunchiul unui
arbore, citim toate vârstele sufleteşti ale unui popor"806.
Această operă a lui George Coşbuc cântă plaiurile româneşti,
felul de-a fi al românului şi faptele sale de vitejie. Nu-l putem include pe
poet într-un singur domeniu, afirmând că ar fi cântat mai mult vitejia
poporului decât dragostea şi idila satului, sau ar încercat să descrie mai
mult iubirea decât natura. „Liniştit, sigur, energic, hotărât, ţăranul rămâne
închis în acest spaţiu natural, munceşte şi nu are timp să-şi interogheze
fiinţa. Vede totul în exterior. De aici, concluzia primar-sociologică: ţăran
cu geniul poeziei, Coşbuc va realiza artistic o lume a stabilităţii,
exterioară şi minuţioasă, simplă şi pragmatică. Personajele idilelor şi
baladelor stabilesc între ele relaţii instituite prin legile economiei
naturale: flăcăul îşi caută nevastă harnică pentru a o pune la muncă,
iubeşte în procesul muncii etc.… Într-un cuvânt, Gherea descifrează în
poezia coşbuciană un univers al fenomenelor, lipsit de dimensiune
metafizică. Ideea nu-i va scăpa nici lui Lucian Blaga. O va exprima
tranşant în Trilogia culturii : ,ca material poetic Coşbuc e mai românesc
decât Eminescu. Coşbuc realizează însă românescul prin descrierea vieţii
folclorice. De asemenea şi temperamentul lui Coşbuc e un ecou al
temperamentului ţărănesc (…) Eminescu e de un românism sublimat,
complex, creator. El e mai aproape de ideea românească; Coşbuc e mai
aproape de fenomenele româneşti’”807.
Dacă George Coşbuc este poet al ţărănimii, cel puţin în aceeaşi
măsură, este şi poet al naturii. Natura este cea care atrage atenţia
poetului. Freamătul pădurii şi parfumul florilor nu sunt simple decoruri,
ci sunt elemente de primă importanţă în destinul unor oameni, sau pot fi
chiar personaje principale. „Modul de viaţă al ţăranului se supune rotaţiei
805
Mitirab, Puţine aieptări pentru latinirea limbii noastre, în Foaia pentru minte,
inimă şi literatură, XVII, 1854, nr. 44, p. 233-234; G. Bariţ, Răspuns domnului
C. Boerescu, în Foaia pentru minte, inimă şi literatură, XVIII, 1855, nr. 9-10, nr.
11, p. 53-55, nr. 12, p. 60-61.
806
V. Râpeanu, O operă împlinită în lumina adevărului în George Coşbuc
807
1971, p. 11.
260
universale a fenomenelor. Filozofia poporului se bazează pe nişte uzanţe
imemoriale, căci el nu filozofează propriu-zis; e pragmatic. Durerea şi-o
exprimă în formule ‘banale’, ştiute. Datoria poetului constă în a reda
sensul originar al acestora. E ceea ce a reuşit Coşbuc în Moartea lui
Fulger, poem foarte fin analizat de Gherea”808.
Mulţi au fost aceia, care dintr-o înţelegere greşită a poeziilor lui
Coşbuc, sau din exces de zel, l-au numit pe acesta poet al ţărănimii, ba
chiar poet ţăran. Nu originii sale ţărăneşti datorăm existenţa poeziilor lui
Coşbuc. Poetul înţelege sufletul ţăranului român şi al satului aşa cum
ţăranul însuşi nu-l poate înţelege. Coşbuc a privit, la un moment dat, din
afară viaţa satului, cu tot ceea ce implică ea; a înţeles stupiditatea unor
superstiţii dăunătoare, pe care le condamnă în Elementele literaturii
poporale şi în articolul Din superstiţiile păgubitoare ale poporului
nostru, iar tradiţiile şi obiceiurile populare le înţelege ca tezaur al
neamului, fără a se încrede, în totalitate, în utilitatea lor. Poetul combate
acele credinţe şi superstiţii care încurajează şi răspândesc prostia şi lenea
în sânul comunităţilor româneşti, pe care, nu de puţine ori, s-au aflat voci
să le condamne de trândăvie: „Admiţând că ţăranul român ar avea mai
puţină tragere de inimă la muncă, vina încă nu i s-ar putea atribui lui. De
sute de ani, dacă nu dintotdeauna, românul a trebuit să muncească pentru
alţii, fără răsplată, fără speranţă şi bucurii. În asemenea condiţii, lenea şi
nepăsarea erau singura reacţiune posibilă. Cu adaosul că sărăcia şi
mizeria au devenit virtuţi pe care a trebuit să-şi întemeieze toate rosturile
vieţii. Neputând aspira la un traiu omenesc, s-a organizat în mizerie ca
într-un spaţiu ineluctabil"809. Obişnuit să muncească în zadar şi fără să i
se arate câtuşi de puţină recunoştinţă, omul din popor a învăţat să-şi verse
amarul în cântece şi basme, vaste creaţii populare în care, spre deosebire
de realitate, Binele învinge întotdeauna. „Această izolare a iobăgiei
noastre însă veacuri întregi s-a prefăcut într-o cetate nepătrunsă a apărării
naţionale. Oropsiţii plugari şi ciobani s-au retranşat în părăsirea lor şi o
mie de ani păstrându-şi datinile, cântecele, superstiţiile, torcând firele de
argint ale poveştilor din străbuni au trecut neatins din generaţie în
generaţie patrimoniul sufletesc specific al rasei. În acest chip asperitatea
sorţii s-a transformat în supremul nostru scut, conservându-se o puritate
de sânge intactă în toate nuanţele ei şi păzită de neajunsurile oricărui
contact străin, ca un tezaur acoperit de ruine. Viforul vremii în Ardeal a
trecut astfel ca toate furtunile bătând culmile, frângând creştetele
copacilor, dar lăsând nemişcate şi în deplina lor podoabă firicelele de
iarbă.
808
Ibidem, p. 11-12.
809
Liviu Rebreanu, Lauda ţăranului român, în Amalgam, Bucureşti, Editura
Socec & Co., 1943, p. 269.
261
Aşa ne-au rămas ţăranii, singura raţiune de existenţă a neamului
nostru, sub ocrotirea politică duşmană”810.
Adevăraţi mesageri peste vremi, „Păstorii – aceşti ‚marinari pe
uscat’, cum îi numeşte Constantin Noica – au alcătuit din cele mai vechi
timpuri o prediaspora românească. Purtându-şi turmele din Carpaţii
Păduroşi până în Dobrogea, sau din Munţii Apuseni până în Basarabia şi
luncile Dobrogei, sau din Munţii Apuseni până în Basarabia şi luncile
Nistrului, ei au contribuit nu numai la menţinerea unităţii graiului şi
obiceiurilor româneşti, dar au alcătuit totodată un element ‚universalist’
în plămada culturii populare. Ei au descoperit şi făcut cunoscute
elementele de unitate ale grupurilor de civilizaţii pe care le întâlneau în
vasta lor transhumanţă. Ei au lărgit tot mai mult sfera noţiunii de ‚vecin’,
au descoperit conţinutul uman al ‚streinului’, au depăşit complexele de
suspiciune şi teamă faţă de oameni, graiuri, credinţe şi obiceiuri
excentrice”811.
Modul de viaţă, condiţiile istorice, politice, social-economice,
toate şi-au pus, de-a lungul vremurilor, amprenta asupra spiritualităţii
româneşti, imprimând anumite caracteristici, uşor de delimitat: "Folklorul
nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-l
împiedică să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în
belşug. Când munca e zadarnică şi slujeşte numai bună-starea
asupritorilor, lenea şi visarea răzbună nedreptatea şi devin producătoare
de artă, bucuria celor obijduiţi”812. Condiţiile grele de trai, neşansa de
care a avut de atâtea ori parte, de-a lungul istoriei, au condus în scurt timp
la lamentaţii şi o poezie a plângerii de milă. Pe aceste căi, imaginea
ţăranului a fost deteriorată, denaturată, schimonosită: „Vântul de
generozitate universală a prilejuit, cum era natural, şi mari exagerări.
Mila, compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au creat o imagine falsă
a ţăranului, o idealizare ieftină şi dulceagă, departe de realitate. Pe măsură
ce interesul pentru ţăran creştea, s-a ajuns să nu se mai poată vorbi despre
el decât în termeni hiperbolici”813.
Toate aceste caracteristici, despre care vorbeam mai devreme, se
regăsesc întocmai şi în opera lui George Coşbuc, motiv pentru care mulţi
cercetători au văzut în el un creator popular sau un simplu versificator.
Aparenţele nu trebuie să ne înşele. Coşbuc este mult mai profund decât
pare la prima vedere. Opera sa nu este o imitaţie a creaţiei populare, ci
oglinda acesteia: „Scriindu-şi poveştile şi baladele şi studiind firea
810
1923, p. 9.
811
M. Eliade, Două tradiţii spirituale româneşti, în Împotriva deznădejdii,
Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 21 şi Tradiţii universaliste în cultura românească,
în Împotriva deznădejdii, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 264.
812
Socec & Co., 1943, p. 270.
813
Ibidem, p. 272.
262
poporului românesc, Coşbuc a ajuns la convingerea că toate plăsmuirile
din basmele ţărăneşti, cu toţi eroii acestora, nu sunt decât o oglindă fidelă
a adevăratei vieţi a ţăranului. Craiul şi împăratul, de pildă, în tot ce face
el, nu e decât un ţăran mai bogat şi mai puternic decât ceilalţi. Împărăţia
lui nu e decât un sat mare. Îşi pune deci în gând să scrie un ciclu de
poeme în care să ne înfăţişeze viaţa în această concepţie ţărănească”814.
Jacob Popper aduce argumente edificatoare în ceea ce priveşte
originea poeziilor lui Coşbuc şi a felului acestuia de a fi poet:
„Descendent al unei familii de intelectuali ai satului, George Coşbuc nu
putea fi deci 'poet ţăran' şi cu atât mai puţin 'cioban cu adevărat'” 815,
apostrofând prin aceasta afirmaţia lui Gherea din studiul său. Trebuie
menţionat că poetul însuşi nu a fost încântat de sintagma propusă de către
critic. Cultivând o poezie cultă, traducând, la acea dată, Aeneida şi
Infernul, şi poemele şi proverbele indice, "el nu putea fi considerat numai
un poet rural, cum l-a caracterizat criticul de la Ploieşti, cu care la un
moment dat, întrerupse raporturile, precum arată C. Păcuraru în broşura
sa ‚Amintiri despre Gherea’”816.
Mai mult, Popper prezintă succint materiile studiate de poet în
anii de liceu, în Năsăud, perioadă în care ruperea de sat a fost inevitabilă,
deşi nu într-un mod brutal, având în vedere că în acea vreme Năsăudul nu
diferea foarte mult de o aşezare rurală: „(...) planul de învăţământ al
liceului din Năsăud prevedea, pentru clasa a V-a, cinci ore de latină şi trei
de greacă. În clasa a VI-a, cel ce avea să devină marele meşteşugar al
versului românesc învăţa la latină metrica, iar la greacă traducerea din
Herodot şi Homer; în clasa a VII-a studia de-a lungul întregului an Eneida
şi Odiseea, iar într-a VIII-a făcea retroversiuni din Tacit şi din odele,
satirele şi epistolele lui Horaţiu”817. Pe lângă acestea, Coşbuc a studiat în
anii de liceu şi filosofia, incluzând aici cosmologia, etica naturală, dreptul
naturii şi istoria filosofiei, şi, încă de la începutul liceului, literatura
modernă. Erudiţia şi planul autohton din sufletului poetului se
interferează şi se completează reciproc, constituind o unitate.
Nicolae Iorga avea să-l prezinte pe Coşbuc ca pe „un aspru ţăran
cu suflet de stâncă”, dar cine a citit poeziile lui Coşbuc ştie că nu este aşa.
Blândeţea poetului, evocată de toţi cei care l-au cunoscut, izvora dintr-o
timiditate ce-l va caracteriza până la sfârşitul vieţii. În sufletul lui Coşbuc
nu era loc pentru stâncă de atâta soare şi floare.
Titu Maiorescu, înainte de a „avea onoarea să prezinte Nunta
Zamfirei în societatea” sa, afirma într-un text apărut în Critice că este
vizibilă lipsa varietăţii cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă
814
Nicolae Drăganu, G. Coşbuc, poetul liceului grăniţeresc din Năsăud, în p.
855.
815
J. Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 17
816
1939, p. 107.
817
Ibidem, p. 24-25
263
cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei. Un
discipol al criticului este însă unul din aceia care aveau să recunoască în
poezia lui Coşbuc, nu „ţărănie”, ci un deosebit talent în a prezenta
iubirea: D. Evolceanu spunea că sentimentul cel mai des cântat de Coşbuc
este sentimentul de iubire, dar întrevede şi el elementele populare din
poezia sa: „Nunta Zamfirei e una din cele mai popular simţite şi scrise
produceri ce posedă literatura noastră. Ne întâlnim la această nuntă cu
vechi cunoscuţi, care ne amintesc poveştile din copilărie sau cu persoane
foarte înrudite cu cele cunoscute din poveste (...)”818.
Atât stilul popular, cât şi acest aspect al lui a fi la faţa locului din
poezia lui Coşbuc sunt menţionate şi de Popper: „Vorbind aşa cum îi
vine, fără imagini căutate, fără fraze gata făcute, povestitorul dă impresia
că e dominat încă de amintirea unor evenimente la care a participat
nemijlocit”819.
Referindu-se la Crăiasa zânelor, Gherea vorbea de o „victorie a
iubirii sexuale, fireşti, asupra visurilor platonice de luceferi” (aşa cum
apăreau ele în poezia lui Eminescu). Aceasta nu-l face pe Coşbuc mai
"ţăran" decât Eminescu. Demn de precizat este, totuşi, faptul că
Dobrogeanu - Gherea a observat talentul lui Coşbuc în a descrie natura:
„Dacă trecem de la dragoste la zugrăvirea frumuseţilor naturii, găsim în
Coşbuc un artist tot atât de mare. În această privinţă, Coşbuc n-are rival în
literatura română”820, şi afirmă chiar că, poetul năsăudean iubeşte natura
şi o zugrăveşte în toate manifestaţiile ei, şi iubirea de natură la Coşbuc
pare a fi mai mare chiar decât cea erotică. Dar criticul vede în natura „lui
Coşbuc” doar o natură ţărănească, adăugând chiar, că şi Eminescu a
recurs la aceasta atunci când a vrut să descrie despre ceva cu adevărat
frumos: „Când Eminescu însă a voit să vorbească de natură pentru ea
însăşi, atunci s-a inspirat de la ţărănime, a imitat, în parte chiar a transcris
poezia populară (...). Pentru că ţăranul poate să priceapă în adevăr şi să
iubească natura, artisticeşte vorbind. Natura e pentru ţăran însuşi
elementul în care trăieşte şi prin care trăieşte”821.
Lucian Valea atrage atenţia asupra aspectului societăţii folclorice
strâns legată de natură, prezentă în poeziile lui George Coşbuc:
„Societatea coşbuciană e o comunitate folclorică, legată puternic de
natură, o natură aflată într-un stadiu superior de naturitate”822.
De ce a văzut Gherea în poezia lui Coşbuc o natură numai a
ţăranilor este lesne de înţeles. Limbajul poetului, stilul de a scrie poezii şi
818
D. Evolceanu, Sunt suflet din sufletul neamului meu în George Coşbuc
interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 92
819
J. Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 89
820
C. Dobrogeanu-Gherea, în Studii critice, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1967, p. 113
821
Ibidem, p. 114
822
Albatros, 1980, p. 48
264
conţinutul poetic formează la Coşbuc un tot bine închegat. Astfel pare şi
natura descrisă ca una „ţărănească” sau a ţăranilor pentru ţărani. Lucrurile
nu stau chiar aşa. Natura prezentă în poezia coşbuciană este natura
înconjurătoare, aşa cum o vedem noi în fiecare zi. Coşbuc proiectează pe
imaginea ei o altă imagine, pe cea a ţărănimii, dar nu a ţărănimii - clasă
socială, ci a ţărănimii - element constitutiv al naturii. Coşbuc nu ar fi
putut scrie o poezie a naturii fără să-i descrie şi pe ţărani. Aşa a cunoscut
el natura în ţinutul său natal. Poetul nu poate face o delimitare între ţăran
şi natură, pentru că, dacă nu se condiţionează unul pe celălalt, cel puţin se
completează reciproc. Gherea însuşi a remarcat faptul că natura intră ca
element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc, că peste tot e
zugrăvită cu aceeaşi fineţe şi putere, şi ocupă de multe ori planul întâi
acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe al doilea.
Coşbuc a fost definit de unii ca poetul ţărănimii, adică al unei
clase sociale şi al revendicărilor sale concretizate în Noi vrem pământ!;
alţii au văzut într-însul cântăreţul tipic al unui ţinut special, răsfrânt cu
oameni şi obiceiuri străvechi în poezia satului natal, reliefând, mai ales, în
opera sa, poetul Ardealului; alţii, în fine, i-au considerat creaţiile poetice
drept cea mai armonioasă evocare a însuşirilor fundamentale ale neamului
întreg, ca proiectare în basm a întregii concepţii de viaţă eroică şi
religioasă a românului, ca poetul specific al rasei însăşi. Majoritatea
autorilor care au văzut în Coşbuc un poet al ţărănimii s-au orientat după
cantitatea poeziilor de inspiraţie rurală sau scrise în stil popular. Dar nu
cantitatea stabileşte caracteristicile. Şi apoi, chiar şi cantitativ, poeziile lui
Coşbuc au caracteristicile lor populare, dar în majoritatea lor nu tratează
tema asupririi ţăranului atât cât cântă natura. „Cântarea lui se desfăşoară
în imnul vast al naturei.
Pe seama lui Coşbuc însă natura are o specială semnificare. Ea nu
e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se ataşează propriei
frământări a autorului. Ea trăeşte pentru sine, imens laboratoriu de
supremă orânduire, în care omul e un element subordonat slujind o ţintă a
ei, asemeni unei stânci, unui copac, sau unui fulger care despică
văzduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricei moderne care în
tremurul unei frunze nu vede decât radiaţiunea unei dureri dinăuntru.
Poezia lui Coşbuc e o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E
concepţia omului dela ţară, în intimitate străveche cu cerul şi pământul,
deaceea pulsaţiile vii, multitudinea de senzaţii, panteismul estetic care se
revarsă din aceste pagini pline de mişcare”823.
Totul se îngemănează într-o maiestuoasă simfonie a Frumuseţii:
„Astfel pe o claviatură largă cântecul naturii se împleteşte răsunător.
Peisaje, icoane răsleţe, detalii intime se înşiră într-un caleidoscop pitoresc
şi delicat. Apropierea dintre om şi natură îi face să se confunde, minunile
ei se personifică şi iau înfăţişări de fiinţe rustice, calde, pline, rumene,
823
1923, p. 18-19.
265
comunicative. Seara e o fată dela ţară, soarele flăcău, vântul holtei şiret,
vara femeie robustă, Prahova fecioară năvalnică. Toate-şi vorbesc, se
agită, se hârjonesc. Îşi spun păsul, îşi strigă durerea lor. Din când în când
fâşii de întuneric cad pe câmpul plin de soare, orizontul se întunecă,
negurile se întretaie brusc, furtunile se încaieră şi grindina aspră loveşte
pământul din care ţăşnesc mugete înfricoşate... Orchestra unui vifor în
codru, sbuciumul uriaş al adâncurilor, stâncile cari se despică, apar cu o
putere elementară zugrăvite plastic şi lapidar ca în Cartea Facerii, toate
supuse unei veşnice şi chibzuite rotiri în care astrii, plângeri, sori, stele,
purced după o tainică poruncă de sus (...)”824. Totul se armonizează în
mod desăvârşit într-un imn al Creaţiei fără de moarte: „În această horă
nesfârşită a naturii se înşiruie şi oameni cu ochii limpezi, glumeţi,
cuviincioşi, iubitori de snoave, cucernici, răbdurii, ştiutori de dreptul lor şi
turbaţi ca marea înviforată când nedreptatea le-a umplut păharul. Sunt
ţăranii noştri pe care Coşbuc, solul lor, ni-i arată într-o lungă şi variată
apologie. Ei vin dela muncă seara hăulind, când carele scârţâie şi fumul
iese alene din cămin, ei iubesc, ei cântă, ei se sbat, ei se duc la răsboiu şi
mor făcând trei cruci, iar peste oasele lor creşte iarba verde ca o
binecuvântare de sus. E oglinda senină a sufletului dela ţară în aceste
strofe vioaie, pe care criticii le vor drămui, vor descifra din ele o erotică
populară cu toată gama ei de simţire, vor cântări măestria alcătuirilor
epice dela povestirile sprintene ţărăneşti până la evocările arhaice ale
trecutului istoric, toate în cea mai românească limbă şi cu o particulară
prozodie, cu o structură de vers când turnată în bronz, când gravă ca un
dangăt de clopot în ceasul morţii, când uşoară şi fină ca un picurat de
fluer păstoresc în pacea adormită a unei păduri”825.
O. Şuluţiu este unul dintre cei care, pornind de la criteriul
cantitativ, afirmă: „Coşbuc este într-adevăr 'poetul ţărănimii' pentru că cea
mai mare parte a poeziei sale nu este decât o transcriere lirică a vieţii
rurale. Şi mai mult decât al ţărănimii propriu-zisă, el este poetul satului,
ale cărui toate aspecte se găsesc răspândite în creaţia sa lirică şi în parte
în cea epică”826. Autorul observă însă diferenţa între poet al ţărănimii şi
poet al satului, şi atrage atenţia asupra ei. Satul din poezia lui Coşbuc este
cercetat de O. Şuluţiu aşa cum apare el în majoritatea cazurilor. Remarca
făcută de autor în această privinţă aduce cu sine o viziune nouă asupra
"ruralităţii" din poeziile poetului năsăudean: „Satul lui Coşbuc nu este
cutare sau cutare sat. El nu are nume şi nu poate fi suprapus peste nici
unul din satele româneşti, aşa cum ai suprapune o schiţă de calc peste
contururile unei hărţi. Dar satul său cuprinde în el, la o potenţă maximă,
constantele specifice tuturor satelor româneşti, sub unghiul ideal de
824
Ibidem, p. 19-20.
825
Ibidem, p. 20.
826
Octav Şuluţiu, Icoana satului ideal în George Coşbuc interpretat de…,
266
vedere”827. Pornind de la această idee, O. Şuluţiu analizează şi personajele
ce se disting în poezia coşbuciană, descoperind acelaşi mod de a descrie
şi a prezenta; ţăranii din poezia lui Coşbuc n-au identitate. Niciun
personaj al lui Coşbuc nu este individualizat, aşa cum vor fi mai târziu, la
O. Goga, dăscăliţa, popa, bătrânii, lăutarul, etc. Nu apare niciun tip precis,
nicio persoană distinctă şi conturată, ci numai nişte entităţi nominale.
Acelaşi aspect este menţionat şi de Lucian Valea; satul coşbucian nu e un
sat identificabil, geografic şi etnografic. Ca şi peisajul, e un sat construit,
elaborat. „Satul românesc e de o vechime, cum mulţi nici nu bănuiesc, în
care basmele, legendele, descântecele şi obiceiurile îşi resfiră rădăcinile
până în depărtata epocă preistorică a închegării raselor europene. Nu e
numai o întâmplare că George Coşbuc a tradus Sacontala de Calidasa şi
nici că s-a trudit o viaţă întreagă cu terţinele lui Dante, din care ultimul
volum a apărut de curând într-o minunată ediţie, şi nici că s-a încumetat
să scandeze în româneşte hexametrele Aeneidei lui Virgiliu. În casele
modeste de la ţară, în formă de poveşti, de legende sau obiceiuri, se
păstrează până azi urme din perioada indoeuropeană, tracă şi romană a
trecutului nostru. După cum motivele artei decorative ţărăneşti, ale
ceramicei şi ale crestăturilor în lemn dovedesc o cultură multimilenară a
ţinuturilor noastre, tot aşa şi folklorul cuprinde un tezaur străvechi, care
abia a început să fie studiat.”828
„Manifestul” Noi vrem pământ!, atât de des invocat pentru a
dovedi implicarea poetului în revolta ţărănească ce avea să urmeze, poate
fi interpretat, zicem noi și ca un protest politic, nu numai unul social.
Personajele din această poezie, mai degrabă un personaj colectiv, nu cer
pământ, semnificând numai teren arabil, nu cer pământul pentru a
practica agricultura, în sensul strict al acestui termen. Personajele
respective îşi cer pământul lor. Cer, în subsidiar, teritoriul rupt de ţara -
mamă. Coşbuc atrage mereu atenţia asupra faptului că românii au
conştiinţa continuităţii poporului lor pe aceste meleaguri. Încă din prima
strofă revolta este îndreptată împotriva ciocoiul purtat de vânt, şi aici
termenul de ciocoi nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru că pe lângă
condiţia socială, la fel de important este faptul că nu aparţine etniei
române. Ciocoiul din poezia lui Coşbuc nu este ciocoiul din romanul lui
Nicolae Filimon. Apoi, românii se plâng de faptul că: „Băieţii tu-n război
ni-i duci” vers ce aminteşte de „cătană la-mpăratul”, deci din nou ţinta
nemulţumirii este puterea străină. Morţii noştri nu sunt şi ai lor,
mormintele noastre sunt pângărite de ei, nu au sfânt ce-avem noi, totul
duce la o disociere de ei, iar în cele din urmă se recurge la ameninţări.
Ne-am ferit cu bună ştiinţă de ai numi „ţărani” pe cei ce vorbesc în
această poezie. Nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că revendicările
sunt strict cele ale unor ţărani. Aici vorbesc românii, şi nu neapărat o
827
Ibidem, p. 267
828
Octavian C. Tăslăuanu, Amintiri de la ‚Luceafărul’, Bucureşti, Tipografia
„Bucovina”, [1939], p. 197.
267
anumită clasă socială. Singurul vers care poate fi asociat cu originea
rurală a personajelor: „De-avem un cimitir în sat” nu atestă faptul că
revoltaţii sunt ţărani. În acea perioadă mulţi dintre cei veniţi în oraşe
proveneau din sate, şi nu puţini erau aceia care-şi părăseau locurile natale
datorită condiţiilor grele de trai. De altfel, chiar şi Coşbuc şi-a părăsit
satul natal, dar nu s-a delimitat niciodată de el, vorbind de câte ori i se
ivea ocazia de „satul nostru”. Toţi românii - cel puţin în perioada aceea -
aveau un sat al lor, de care vorbesc cu drag.
În limba germană, titlul poeziei a fost tradus prin Wir wollen
Land şi nu Wir wollen Boden829, aşadar traducătorii830 au întrezărit că prin
intermediul poeziei se cere „ţară” şi nu „domeniu, parcelă”. Pentru
ţăranul nostru „pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă
de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte
zămlisit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate
stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuşi rostul lui de-a fi”831.
Necesitate sau dorinţă ce se transformă uneori în obsesie,
pământul nu constituie numai o sursă de hrană, ci şi de viaţă: „Astfel,
destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande
şi destinul desvoltării neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a
rândul o existenţă aproape vegetală, o existenţă de chinuri şi umilinţi pe
care numai ţăranul o putea îndura. Cu cât se înmulţeau suferinţele şi
treceau vremurile, ţăranul român s-a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui
de pământ s-a învârtoşat. Ţarina se amesteca necontenit cu cenuşa şi
oasele înaintaşilor, iar văzduhul se umplea cu umbrele şi sufletele lor
până în tării. Nimeni nu-l mai poate clinti din loc, nici-o putere şi nici o
schingiuire...”832.
Poezia a apărut inițial în Vatra, I, 1894, nr. 3, p. 83, cu versurile
57 – 59 modificate: Cu-al nostru sânge-i botezat, / De-a noastre lacrimi e
udat, / Sudoarea noastră l-angrășat. A devenit foarte populară și a fost
reprodusă în numeroase periodice, transformându-se într-un manifest
politic care a depășit granițele țării noastre, fiind preluat și de publicații
socialiste din Franța și Catalania. A avut ecouri și în Americi.
În 1907 a fost folosită drept material agitator. După cum
dovedește o scrisoare confidențială a Ministerului de Interne: „D-lui
Prefect de Dâmbovița, Am onoare a vă înainta alăturata scrisoare
împreună cu poezia Vrem pâmânt (sic!) a lui Coșbuc și vă rog să binevoiți
a lua măsurile ce veți crede mai nimerite și eficace pentru preîntâmpinare
829
A se vedea şi Maria Sass, George Coşbuc şi literatura germană, Sibiu,
Amadeus, 2000, p. 123-128.
830
Gertruda Alexandru-Horth (1922), Albert Flachs (1924), Zoltan Franyo (1932,
1969), G. Maurer (1955), Rudolf Lichtendorf (1955), Rudolf Lichtendorf şi Lotte
Berg (1962, 1963, 1968).
831
Socec & Co., 1943, p. 261.
832
Ibidem, p. 262.
268
de noi îndemnuri la răscoale, căutând a descoperi pe instigatori și a-i
înainta parchetului. Pr. M.”833
Al. Vlahuţă aminteşte modul în care s-a urzit „un cântec nou în
marele suflet al poetului”834. Coşbuc ar fi întâlnit o femeie şi un bărbat pe
dealul Paşcanilor. Femeia îi reproşa bărbatului sărăcia şi mizeria în care
trăiau, iar el repeta mereu cauza sărăciei lor: "N-avem pământ". C.
Săteanu prezintă şi el o variantă a genezei poeziei: Poetul ar fi auzit
sintagma „Noi vrem pământ” în Moldova, stând de vorbă cu un ţăran care
se plângea de lipsa pământului835.
Vladimir Streinu aduce o dovadă de netăgăduit pentru a
demonstra faptul că George Coşbuc este atât de puţin „poet al ţărănimii”,
încât ţăranii - deci clasa socială căreia, conform unor păreri, i s-ar adresa -
nici nu înţeleg mesajul transmis de poet prin intermediul poeziilor sale:
„Experienţa care s-a făcut cu Creangă (M. Sadoveanu, Adevărul literar şi
artistic, 1937), am făcut-o noi cu Coşbuc. Am citit unor ţărani ceea ce
este mai specific 'ţărănesc' în Balade şi idile; efectul a fost nul. Farmecul
ingeniozităţii primitive, idilismul şi cîte încă mai desfată pe intelectualul
de oraş nu făceau nici o impresie asupra acestei lumi 'idilice', pe care am
observat că o mai despărţea de poet îndeosebi savanta lui versificaţie.
În acest sens, poet al ţărănimii, cu adevărat este numai ţărănimea
însăşi prin autorii anonimi ai poeziei populare”836.
În opinia lui Vladimir Streinu: „Impresia de rusticitate şi idilism a
fost numai pragul poeziei lui Coşbuc, după care nu poate fi judecat
exclusiv, cum s-a încercat. Privită încă o dată, din eposul pe care îl
conţine, ca panoramă – acum, opera lui primeşte alte lumini: este o
întreagă viziune poetică, populară ca duh, însă asimilându-şi nesimţit
modul idilic de percepţie al orăşeanului faţă de realităţile ţărăneşti ca şi
măiestria unui poet savant în ritmuri, fuziune de elemente rurale şi
urbane, adică sinteză de spirit românesc”837.
Desigur, se poate aduce acuza că am înţeles greşit sintagma poet
al ţărănimii. Că nu este denumit astfel pentru că s-ar adresa ţărănimii, ci
pentru că ar scrie în stil popular şi majoritatea poeziilor sale ar fi de
inspiraţie folclorică. Ideea că poetul ar scrie o poezie "ţărănească" fără a o
adresa ţăranilor este nefondată. În această privinţă poet al ţăranului român
833
Apud Note și comentarii, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 999 – 1000.
834
Felix Aderca respinge atât explicaţia lui Vlahuţă, cât şi pe cea a lui Slavici în
ceea ce priveşte geneza acestei poezii; el susţine denumirea şi caracterizarea drept
poet al ţărănimii, în studiul cu acelaşi titlu: Poetul ţărănimii, în Revista
Fundaţiilor VIII (1946), nr. 5, p. 40-51.
835
Autorul menţionează că episodul e relatat de Al. Vlahuţă în Luceafărul 5/
1919.
836
Vladimir Streinu, Geniul horaţian al versificaţiei în George Coşbuc
interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 253-254
837
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 217.
269
e şi Eminescu datorită doinelor sale. Coşbuc nu şi-a propus să scrie o
poezie ţăranilor sau a ţăranilor. El a scris poezie şi atât.
Liviu Rebreanu atrage atenţia asupra problemelor de gust şi de
interpretare: „Azi e la modă o poezie aşa zisă ermetică, o înşirare de
cuvinte sonore sau preţioase care nu spun nimic, având aerul a spune tot,
ceva fără rimă, fără ritm, fără sens şi cu toate pretenţiile. Natural, cui
place poezia asta nu poate să-i placă poezia lui Coşbuc”838. Romancierul
recunoaşte meritul poetului de a rămâne fidel unui singur stil, într-o
perioadă marcată de numeroase curente şi mode literare. Referitor la
problema modernităţii din literatura română, Lucian Valea menţionează
că poate este nevoie de parcurgerea şi înţelegerea modernităţii pentru a
putea înţelege poezia lui Coşbuc. Coşbuc însuşi mărturisise că nu
apreciază noua poezie şi stilul violent al literaturii: „Mi-a spus deschis,
fără înconjur, că el nu se împacă deloc cu literatura aspră, brutală, în care
viaţa colcăie şi te chinuieşte ca o realitate crudă;
- Nu e destul de crâncenă viaţa în sine? Să o mai amărâm la fel şi
în cărţi?”839.
Pornind de la cunoscuta distincţie între poezie naivă şi poezie
sentimentală, propusă şi instituită de Schiller, J. Popper consideră potrivit
termenul de poet naiv şi pentru Coşbuc. Acuzându-i pe critici că „au
trecut de cele mai multe ori cu vederea varietatea de nuanţe lirice”,
autorul nu vede în lirismul obiectiv al poetului un simptom de sărăcie
lirică (ca în cazul lui Lovinescu) şi afirmă: „Aşa cum complexitatea
figurii lui Eminescu a fost îndelungată vreme ascunsă sub masca
Luceafărului 'nemuritor şi rece', 'ţărănia' coşbuciană a devenit pentru
mulţi un şablon simplificator, punctul de vedere unic din care se discutau,
cu injurii sau elogii, opera şi personalitatea poetului năsăudean” 840.
Despre o "lirică obiectivă" în ceea ce-l priveşte pe Coşbuc se vorbeşte şi
în studiul d-nei Maria Sass asupra traducerii poeziei coşbuciene în limba
germană841. Gavril Scridon aminteşte de "lirismul obiectiv" din poezia lui
Coşbuc, menţionând că Dobrogeanu-Gherea a fost primul care a sesizat
această particularitate a lirismului coşbucian, particularitate semnalată şi
de Sextil Puşcariu.
Liviu Rebreanu nu identifică o intenţionalitate în a scrie poezie,
în cazul lui Coşbuc, pe care îl consideră un ţăran poet. Faptul că poetul
provine de la sat i se pare suficient, marelui romancier, pentru a-i înţelege
felul de a scrie poezie: „Nici n-ar fi putut fi altfel de cum a fost. El a venit
de acolo unde sinceritatea simţirii dăinuieşte. El a fost ţăranul român în
838
Liviu Rebreanu, Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943, p. 80
839
Ibidem, p. 115.
840
J. Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Editura Imago, 1995, p. 13.
841
Maria Sass, George Coşbuc in deutscher Übersetzung. Eine Bibliographie in
Germanistische Beiträge, nr. 5, Sibiu, Editura Universităţii, 1996.
270
accepţiunea cea mai bună şi mai nobilă”842. Aceasta nu înseamnă însă că
un poet ţăran este şi un poet al ţărănimii. O spune chiar el în Amalgam:
„Cum să mă împac de pildă cu Gherea care proclamă pe Coşbuc 'poetul
ţărănimii' şi crede că prin asta i-a decernat un titlu de glorie?”843. Pentru
Rebreanu, George Coşbuc este doar poet. Nu este nici ţăran, nici cioban,
nici cântăreţ al iubirii sau al patriei. Doar poet: „Dintre toţi poeţii români,
Coşbuc e cel mai poet şi numai poet. Alţii au avut atitudini, au polemizat,
au învectivat, au urât, au stârnit curente şi patimi.
Coşbuc n-a făcut decât să cânte. El n-a ofensat pe nimeni, numai alţii
l-au ofensat pe el. E prototipul poetului care trăieşte numai pentru poezie
şi căruia i se cuvine numai iubire şi înţelegere ...”844.
Popper combate părerile conform cărora Coşbuc ar fi poet ţăran
sau ţăran poet, considerând că opera sa are un caracter realist şi popular,
dar nu pentru că ar oglindi o abstractă mentalitate ţărănească, ci pentru
că, din punct de vedere ideologic şi artistic, este orientată spre popor,
pentru că-i exprimă aspiraţiile şi-i zugrăveşte viaţa în mod veridic.
Comparându-l pe Coşbuc cu Alecsandri, O. Şuluţiu remarca: „Înfăţişând-
o pe Rodica cu umerii goi şi cofiţa în poziţie greco-romană, V. Alecsandri
nu a idealizat, ci a modificat adevărul, pentru că ţărăncile nu umblă cu
umerii goi, nici nu poartă, decât rareori, doniţa ca pe o amforă”845. Coşbuc
a intuit mai bine decât Alecsandri sufletul feminin, şi odată cu acesta şi
comportamentul tinerelor ţărănci. De altfel, poetul acordă personajelor
feminine o mai mare atenţie şi mai mult spaţiu, decât personajelor
masculine. Acestui fapt i se datorează că în poezia coşbuciană apare mai
puţin revolta, lupta, şi mai multă dragoste şi duioşie. După o părere a lui
Popper, Coşbuc încerca astfel să aducă femeia în prim-plan, dorind o
scoatere a ei în evidenţă, având în vedere faptul că femeia era socotită
inferioară bărbatului.
Coşbuc trebuie privit ca Întreg. Revendicatorii din Noi vrem
pământ îşi cer pământurile înapoi, pentru frumuseţea şi bogăţia lor.
Pentru păduri şi ape. Pentru păşuni şi dealuri. Pentru câmpii şi munţi. În
sufletul său, natura vibrează şi se cere transpusă în poezie. Trebuie făcută
o distincţie (de altfel evidentă) între poeziile publicate, strigăturile şi
epigramele în stil popular pe care le compunea şi care erau răspândite pe
la hore de către fratele său.
Adrian Fochi observă că: „Spre deosebire de alţi cercetători, de
dinaintea lui sau de după el, George Coşbuc s-a arătat preocupat de
problemele de poetică a folclorului, încercând, pentru prima oară la noi,
să determine structura artistică a diverselor genuri şi creaţii, pornind, fie
842
p. 172.
843
Idem, Amalgam. Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943, p. 107.
844
Ibidem, p. 108
845
Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui G. Coşbuc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970, p. 267.
271
de la limbă, fie de la anume modele artistice şi logice”846, şi că nu s-a
inspirat numai din folclorul românesc, ci şi din cel al altor popoare (în
special sud - est europene). Tot Fochi afirmă următoarele: „cantitativ
motivele folclorice - 7%, dar nu în asta constă folclorismul poeziei lui
Coşbuc, impregnată de spiritul autentic al folclorului”847.
Referitor la folclorismul operei poetice a lui George Coşbuc, la
caracterul oral al poeziilor poetului ardelean, Lucian Valea menţionează:
„Simplismul cugetărilor coşbuciene e adeseori înduioşitor. Şi totuşi... ele
produc emoţie la lectură. Sursa acestei emoţii nu stă în versificaţia
savantă, nici în arhitectura strofelor, în care le găsim montate, ci în felul
în care aceste cugetări sunt puse de acord cu mentalitatea folclorică. De
aici le vine aerul popular, de ziceri orale”848. Limbajul acestor cugetări,
departe de a fi folcloric, e lucrat. „În cazul lui Coşbuc,” precizează Gavril
Scridon, „prezenţa folclorului este şi mai explicabilă atât prin experienţa
rustică mai îndelungată şi mai directă, cât şi prin profilul său de poet al
vieţii satului în chip deosebit”849.
Pornind de la strofa ce cuprinde descrierea horei din Nunta
Zamfirei, Zaharia Stancu face o apropiere între Coşbuc şi alţi doi mari
oameni de cultură români: „Versurile acestea nu sunt altceva decât horele
lui Grigorescu exprimate în cuvinte, marcând ritmurile lui Enescu din
Rapsodiile şi Poemele române, din compoziţiile sale de inspiraţie
populară. Mai minuţios în oglindirea realităţii decât Grigorescu, nu atât
de vast şi de profund ca Enescu, George Coşbuc e cea mai apropiată
rubedenie a celor doi mari artişti, cel mai asemănător acestora în viziunea
poetică a ţărănimii, a poporului nostru până mai ieri dominant ţărănesc şi
rural”850. Coşbuc considera sufletul poporului român ca fiind cel mai
bogat în material poetic. Ţăranul ardelean, pe acea vreme, era sub
stăpânire străină. El nu făcea nicio deosebire între soarta acestuia şi cel
din regat: îi iubea pe amândoi deopotrivă.
Am afirmat deja că poetul prezintă colectivitatea rurală proiectată
pe fundalul naturii. Atât nunţile, cât şi înmormântările au loc în spaţii
deschise, în mijlocul naturii. Criticii şi interpreţii creaţiilor coşbuciene, în
majoritatea lor, au remarcat strânsa legătură dintre poet şi locurile natale.
Opera lui Coşbuc este o împletire armonioasă, complementară a
cunoaşterii literaturii populare şi a celei culte. În acest sens, Dumitru
Micu precizează în monografia George Coşbuc: „Format la şcoala poeziei
846
1971, p. 85.
847
Ibidem, p. 85
848
Albatros, 1980, p. 112.
849
Gavril Scridon, prefaţa la ed. Poezii de G. Coşbuc, Bucureşti Editura Albatros,
1987, p. XIII
850
Z. Stancu, Coşbuc, Grigorescu, Enescu, în George Coşbuc interpretat de…,
272
populare şi a marilor clasici universali, cunoscând desăvârşit viaţa
poporului, sursă permanentă a inspiraţiei sale, Coşbuc aducea în
momentul ivirii lui în capitala României un antidot câmpenesc împotriva
versificărilor plângăreţe: poezia horelor şi nunţilor năsăudene, a
obiceiurilor pitoreşti, a revoltei împotriva nedreptăţii - o poezie plină de
vigoare, fremătând de optimism”851.
În aceeaşi lucrare Dumitru Micu afirmă: „Stăpânit de nostalgia
constantă a locurilor natale, trecea, din când în când, în Ardeal clandestin,
fiind primit cu explozii de entuziasm” şi că, după tragicul accident al
fiului său „tot ce-i mai rămăsese cântăreţului din zestrea lăuntrică de altă
dată era, probabil, dorul de un sat aşternut la poale de munţi”852.
Virgil Şotropa a observat şi el legătura adânc sufletească ce exista
între poet şi locurile natale: „Nu o dată se întâmpla că dispărea făr' de nici
o vorbă şi nu-l mai vedeai săptămâni întregi în Cluj. Când îl cuprindea
nostalgia, nu era în stare nimic să-l reţină; pleca spre munţi, la Hordoul
său şi la bătrânii săi părinţi”853.
Având în vedere acest aspect, această latură a sufletului poetului,
nu ne mai poate mira, ba chiar preocupa problema ţărăniei lui Coşbuc.
Nostalgia şi dorul de casă şi de sat nu îndreptăţeşte etichetarea lui Coşbuc
drept ţăran poet sau cioban. De altfel, nostalgia locurilor natale este o
creaţie ulterioară a criticilor idilici deoarece poetul se simţea plin de
aceste locuri, de cântarea naturii, a satului, a ţăranilor 854. Relaţia poetului
năsăudean cu satul natal este însă evidentă. Constantin Dobrogeanu -
Gherea specifică: „Toată viaţa ţărănească, de la bucuriile şi veselia nunţii
până la durerea morţii, toate necazurile ţărăneşti le cunoaşte Coşbuc, nu
din cărţi, ci trăite de el, le cunoaşte prin legătura de sânge, de aceea
întreagă această viaţă e zugrăvită cu atâta sinceră simpatie” 855. În studiul
său Poetul ţărănimii, criticul acordă un spaţiu larg acestui aspect al
influenţei satului natal asupra lui Coşbuc. Referitor la satul descris în
Noapte de vară Gherea consideră că: „Satul zugrăvit de Coşbuc e satul
lui. Acolo s-a născut el: codrii, dealurile, văile, apele murmurânde îi sunt
tot atâtea rude; (...)”856.
Poezia populară a constituit în cazul unor poeţi un refugiu, o
scăpare de epigonism eminescian, de imitare a "Luceafărului". Trebuie
remarcat faptul că George Coşbuc a scris într-o perioadă în care puţin mai
era de spus, după geniul eminescian găsindu-se într-o mare dificultate de
851
852
Ibidem, p. 44.
853
Virgil Şotropa, Amintiri,în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura
854
G.C. Nicolescu, [Liniştea, un punct culminant al dinamicii], în George
Coşbuc interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 242-243.
855
C. Dobrogeanu Gherea, Poetul ţărănimii în George Coşbuc interpretat de…,
856
Ibidem, p. 105
273
a aduce ceva nou şi de a exprima ceva prin mijloace proprii. Dar Coşbuc,
apoi Goga, şi-au regăsit fibra personală în contact cu poezia populară, s-
au refugiat în natură, în zarea satului natal şi în copilărie ca într-un
univers poetic închis.
Inevitabil, datini din Năsăud sunt strecurate pe alocuri în poeziile
sale. Ceremonia stărostitului este descrisă în Nunta Zamfirei:
Iar când alaiul a oprit
Şi Paltin-crai a stărosit,
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!
Ducerea miresei la steag este prezentă şi într-o poezie postumă,
Cetină Dalbă, dar e mai pe larg descrisă şi în Nunta Zamfirei:
Vătavul a dat semn din steag
Şi-atunci porniră toţi şireag
Încetinel.
Hora din faţa bisericii este prezentată tot aici:
Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci;
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.
Popor ce a practicat agricultura încă din cele mai vechi timpuri,
românii au dezvoltat o anume viziune asupra pământului şi a spaţiului
geografic. În consecinţă, întregul lor univers spiritual s-a clădit pe aceste
precepte şi pe un sentiment de o factură specială, pe care îl nutresc faţă de
mama care îi hrăneşte. „În viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a
avut, un rol secundar, şters; pentru noi însă e izvorul românismului pur şi
etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas
ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte
popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia
actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub
influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la
sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu,
oameni. De fapt ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă,
274
nici funcţie, ci poporul însuşi, - omul român”857. Prin credinţe, prin
obiceiuri, prin viziunea asupra vieţii şi a morţii, prin felul de a trăi,
ţăranul român se detaşează de cel al altor popoare. Limba română însăşi
este de sorginte ţărănească: „Limba românească e o limbă ţărănească.
Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei
originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei, până în timpurile mai
nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna”858. Din
tată în fiu, limba românească s-a transmis peste vremi, îmbogăţindu-se,
câştigând în duioşie şi expresivitate. Înnimbuită de marii creatori de
giuvaeruri lingvistice, limba noastră s-a păstrat, în esenţă, curat
românească, fără a suferi schimbări definitive şi fără a se perverti:
„Ţăranul s-a încăpăţânat a vorbi numai româneşte şi a refuzat să înveţe o
limbă străină chiar şi când împrejurările sau nevoile l-ar fi obligat. În
Ardeal, în regiunile mixte, ungurii şi saşii au fost totdeauna cei cari au
vorbit româneşte, nu românii ungureşte sau nemţeşte. Eu n-am cunoscut
niciun ţăran român care să ştie ungureşte sau orice altă limbă străină”859.
Luptând pentru ceea ce îi era mai specific, ţăranul român nu a
ezitat să sacrifice ce avea mai de preţ pentru a-şi păstra nealterate
adevăratele valori: „Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a
modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în
Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi
transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o
religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia
aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe
deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de
viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină.
Legea românească e suportul moral al ţăranului. Ea i-a dăruit puterea de a
rezista şi de a birui încercările veacurilor. Creştinismul nostru, aşa cum îl
practică şi-l trăieşte ţăranul, ascunde într-însul toate fazele şi peripeţiile
istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească...”860.
Având acea evidentă nostalgie a satului, a spaţiului românesc pur,
curat, nepervertit, dezamăgit de turnura pe care o lua soarta României şi
de dezinteresul pe care îl arăta ţara faţă de transilvăneni, poetul se retrage
tot mai mult într-o lume utopică, unde caută resursele necesare
supravieţuirii şi visării: „Coşbuc nu a fost ţăran, dar a visat el oare să
trăiască precum acesta sau, dimpotrivă, a vrut să inventeze o ‚utopie’
literară în care ţăranul să trăiască conform unui cod al acesteia?! Poetul a
avut glorie şi a trăit moderat. A pus măsură în toate, nu din mediocritate,
ci dintr-un instinct gospodăresc. ‚Utopia’ sa are demnitate, dar nu
grandoare. În spaţiul ei, ideile sunt democratice, dar în viată nu se poate
857
Socec & Co., 1943., p. 258.
858
Ibidem, p. 265.
859
Ibidem, p. 266-267.
860
Ibidem, p. 268.
275
sustrage rătăcirilor. El nu este un om al riscului, ca Eminescu. Îşi iubeşte
ţara, însă nu năzuieşte la schimbări radicale”861.
Mircea Eliade arăta cândva862, că orice cultură autentică e polară,
compusă din creaţii spirituale antinomice şi complementare. Astfel, opera
lui Mihai Eminescu nu poate reprezenta fenomenul spiritual românesc în
întregimea lui. Trebuie inclus în această sintagmă şi Caragiale, la fel cum
lui Haşdeu îi trebuie alăturat Maiorescu, lui Iorga, Lovinescu sau lui Nae
Ionescu, Paul Zarifopol. „Fără voia noastră, Mitică al lui Caragiale face
parte, cu aceeaşi autenticitate şi aceeaşi vigoare, din spiritualitatea
românească întocmai ca şi Sărmanul Dionis al lui Eminescu sau Ion al lui
Liviu Rebreanu”863. Deoarece ţăranul român participă în mod absolut la
microcosmosul satului natal, el se simte înstrăinat atunci când părăseşte
acest spaţiu. Lipsit de sursa vitală, poetul încearcă să reclădească lumea
pierdută: „Tot ce a scris Coşbuc, care evocă satul, mirosul pământului
răscolit de plug, murmur de ape şi cântece de păsări, sănătatea şi
înviorarea molipsitoare a plaiurilor verzi, nu este decât învierea
puternicelor amintiri din vremea hoinărelilor copilului sprinţar”864.
De inspiraţie pastorală sau agricolă, creaţia spiritualităţii
româneşti, culminând cu Mioriţa, este la origini şi în esenţă, una de
structură ţărănească. „Dorul, însuşi, a fost, dacă nu ‚creat’, cel puţin
adâncit şi amplificat până la o expresie metafizică a existenţei prin
tristeţile şi melancoliile ciobanilor, în nesfârşitele lor rătăciri stelare.
Alături de aceste creaţii specific pastorale, producţia plugarilor
înrădăcinaţi de veacuri în preajma brazdelor şi mormintelor lor poate fi
lesne delimitată. Întreaga literatură rituală în legătură cu sărbătorile
periodice, ca şi folclorul religios, ca şi balada eroică, par a fi creaţii
specifice comunităţii ţărăneşti. Balada Meşterului Manole, dacă nu este o
invenţie exclusivă a ‚plugarilor’ propriu-zişi, este în orice caz capodopera
oamenilor aşezaţi, legaţi de pământ”865.
Păstrând nealterată substanţa românismului, păstorul şi plugarul
au purtat în sine, ca în matca unui râu, peste veacuri, întregul complex de
caracteristici ale poporului nostru: „Dacă ţărănimea română a fost ursită
să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa noastră, înseamnă că ea este
întruchiparea tuturor virtualităţilor şi energiilor româneşti, că deci dintr-
însa trebuie să pornească şi să se inspire tot ce e românesc” 866. Uneori de
861
27-28.
862
Mircea Eliade, Două tradiţii spirituale româneşti, în Împotriva deznădejdii,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 17-24.
863
Ibidem, p. 19.
864
I. Simionescu, Spre Hordou, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
865
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 20.
866
Socec & Co., 1943, p. 268.
276
un conservatorism exagerat, pentru care a fost de nenumărate ori acuzat,
poporul nostru a acceptat foarte greu influenţele altor popoare, luptând,
nu arareori cu sacrificii uriaşe, pentru menţinerea specificului naţional:
„Ţăranul niciodată şi sub nici-o formă nu se întovărăşeşte cu străinii.
Privirea şi dorul lui nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El
suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară
fără a plânge şi mai cu seamă fără a se revolta. Are o răbdare eroică, dar
care ajunge să se confunde uneori cu toropeala, parcă lupta tăcută,
nesfârşită pentru conservarea fiinţei etnice i-ar fi istovit agresivitatea”867.
Mlădiţă a vastului trunchi românesc, Coşbuc, nu mai încape
îndoială, şi-a tras întreaga viaţă seva din plaiurile mirifice ale satului
românesc. Împletind ca nimeni altul sensibilitatea cu raţiunea, sentimentul
şi creaţia populară românească şi culturile occidentale sau orientale, poetul
s-a adăpat mereu de la izvoarele cunoaşterii, fiind mereu atent la tot ceea ce
însemna valoare spirituală. El nu este nici un poet popular, nici un poet prin
excelenţă de factură cultă. Acest fapt a pus pe mulţi critici în cumpănă
atunci cânt trebuiau să îl încadreze unui curent sau în istoria literaturii
române. „Au fost şi sunt încă români de seamă care cred că nimic creator nu
poate izvorî din pana unui scriitor care a pierdut legătura vie cu peisajul şi
folclorul sătesc – după cum sunt alţii care cred tocmai dimpotrivă: că
singura şansă pentru un scriitor de a crea valabil stă în capacitatea lui de a
se adapta climatului spiritual occidental şi a se integra unui mare curent al
literaturilor occidentale contemporane”868.
Învăţând să cânte viaţa şi poporul său, chiar de la acesta, Coşbuc
nu avea cum, şi nu şi-a dorit niciodată, să fie altfel decât român. De la
omul din popor a învăţat cântul, hora şi jocul, doina şi strigătura, cântecul
de leagăn sau cel de cătănie. „Prin ceea ce a fost şi a reprezentat în viaţa
neamului, ţăranul român nu se putea să nu devină îndreptarul culturii
naţionale, mai cu seamă în ce priveşte literatura şi artele. Când, după
dobândirea libertăţilor, forţele creatoare româneşti s-au deşteptat şi au
apărut poeţii, artiştii şi învăţaţii, toate bunăvoinţele şi uneori talentul real
s-au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte, şi de altă
parte a unei temelii durabile pe care să se construiască”869.
Adunându-şi întreaga forţă creatoare, poporul lipsit de talentul de
a înnemuri frumoasa limbă română prin mijloace de expresie de înalt
nivel poetic, a dat naştere acelui reprezentant al său, care să recreeze
expresivitatea limbii noastre: „Până la Eminescu totuşi limba literară
românească a avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să
integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin
Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii
867
Ibidem, p. 268-269.
868
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.19.
869
Socec & Co., 1943, p. 273.
277
noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea
eternă de înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh neaoş
românesc. Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai
mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti”870. Fără a se
îndepărta de natura românismului, dar adoptând metode, cunoştinţe şi idei
moderne, "Luceafărul" a ridicat limba neamului său la cel mai înalt rang
poetic propunându-i o nouă provocare şi oferindu-i un nou sens. „Căci
modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci
tocmai înţelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea şi valorificarea
originalităţii acestor realităţi. Literatură fără ţară nu există, cum nu există
plantă fără pământ. Ar fi de observat, în treacăt, că pseudo-modernismul a
fost reprezentat şi practicat la noi exclusiv de scriitori născuţi la oraş, deci
mai puţin legaţi de pământ şi uneori chiar de graiul românesc până într-
atâta, că unii se mândreau când izbuteau să ticluiască ceva în vreo limbă
străină. Ceea ce ar fi o dovadă mai mult că oraşului îi lipseşte încă spiritul
autohton zămislitor de valori originale”871.
Fără a-şi pierde încrederea în puterea de conservare şi propagare
a autohtonismului, şi în natura spirituală românească a oraşului, Sextil
Puşcariu, de exemplu, crede că aşezarea citadină generează creaţii
poetice, în special, pentru că acolo nu se simt în largul lor oamenii de la
ţară. Pentru a uita de necazuri sau de dorul de casă, aceştia compun
uimitoare texte, unele de o justă valoare: „Idilele ţărăneşti s-au născut
toate la oraş, fie că acest oraş se chema Cluj, Sibiu sau Bucureşti.
Luaţi pe ţăranul român de la coarnele plugului sau pe ciobanul
din stână şi duceţi-l în străini, ţineţi-l trei ani la miliţie bună-oară, într-o
ţară unde se îmbracă oamenii altfel, unde trăiesc şi vorbesc în alt chip, şi
veţi vedea că numai atunci începe să-şi dea sama despre fericirea de
acasă. În satul lui el se simte bine, cu toate nevoile pe care le are, fără să-
şi dea sama de ce. În străini el se simte rău şi va şti şi pentru ce. Aici,
abia, va înţelege farmecul muncii pe câmp, când zorile se revarsă şi
păsările ciripesc, aici va preţui libertatea şi independenţa vieţii lui săteşti,
aici va pricepe ce gol e traiul fără verdeaţa luncilor şi umbra codrilor... şi
dacă acest ţăran va avea o fire de poet, el va face doinele acele minunate
ostăşeşti”872.
Rebreanu, la rândul său, vede în oraş adevăratul câmp de bătălie în
lupta cu perisabilitatea valorilor autentice. Numai aici, în acest spaţiu,
unde cunoştinţele se asimilează organizat, în instituţii special amenajate
în acest scop, se poate dezvolta o cultură sănătoasă, şi de aici trebuie să
pornească ea înspre sate, pentru a lumina şi oamenii simpli din popor.
„Totuşi cultura adevărată, prin care neamul românesc să-şi justifice rostul
în lume, numai oraşul poate s-o creeze şi s-o desăvârşească. Literatura
ţărănească nu e pentru ţărani, căci ţăranii nu citesc şi nici nu vor citi cărţi
870
Ibidem, p. 274-275.
871
Ibidem, p. 276-277.
872
Sextil Puşcariu, Coşbuc, în Luceafărul nr. 8, 15 aprilie, 1905, p. 173.
278
literare. Ţăranul îşi face singur literatura pe care o pofteşte inima lui, cum
îşi confecţionează cele trebuincioase pentru trupul şi sufletul său. Cărţile
cu ţărani le citesc numai orăşenii, ca şi pe celelalte. Ţăranul, prin firea
lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatură” 873.
Departe de a fi un creator de artă populară, condiţie de care, în fond,
nu se poate bucura decât poporul în întregul său, cu atât mai puţin ţăran,
Coşbuc mai are chiar şi în ziua de astăzi de suferit, în urma răsunătorului
studiu gherist. Acest fapt indică şi atestă, însă, printre altele, valoarea
criticului, a cărui scrieri şi aprecieri au rămas valabile. „Oricât ni s-ar
părea astăzi de desuet, studiul lui Gherea despre Coşbuc este foarte
temeinic, unul dintre cele mai bune ale criticului. El continuă să fie până
în prezent un fel de decalog al coşbucianismului, într-atât de mult i-a
preluat posteritatea ‘prejudecăţile’. Şi cea dintâi dintre acestea vizează
însăşi esenţa problemei: este vorba despre ‘ţărănismul’ poetului, căruia
criticul nu îi conferă o nuanţă peiorativă, ci una restrictivă. În sens
tainian, ‘ţărănismul’ constituie facultatea dominantă a lui Coşbuc, dictată
de geniul rasei sale. De acum, se va strecura eroarea în interpretarea
gheristă. El restrânge sfera mediului; transformă autohtonismul, respectiv
specificul naţional, în provincialism. ‘Ţărănismul’ lui Coşbuc, spune
criticul, este unul de tip transilvan, năsăudean: ‘Creaţiunea lui Coşbuc
exprimă gândiri, sentimente, pasiuni, exprimă o viaţă întreagă străină
nouă, orăşenilor; Coşbuc e un poet ţăran care redă viaţa ţărănească şi nici
măcar viaţa ţărănimii de aici, ci a ţărănimii de dincolo…’”874.
Cântând tot ceea ce era mai specific şi mai autentic românesc,
"Coşbuc a fost adevăratul şi poate singurul poet al pământului şi neamului
românesc cel etern, aşa cum a rămas dedesubtul schimbărilor şi al
furtunilor aduse de vremuri. În poezia lui Coşbuc nu sunt curente de idei
trecătoare, atitudini de sistem filozofic şi de şcoală literară” 875.
Poetul a fost ţăran în aceeaşi măsură în care şi noi, ca popor, suntem
un popor de ţărani. Sinonime perfecte, cei doi termeni nu vor putea fi
niciodată analizaţi separat. „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani.
Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă
de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă,
în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în
valori eterne”876.
873
Socec & Co., 1943, p. 277.
874
1971, p. 10.
875
G.Ibrăileanu, Cei morţi,în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura
pentru Literatură,1966, p. 240.
876
Socec & Co., 1943, p. 278.
279
Floare de sânge
Ca specie literară, Coşbuc cultivă, în mod special, idila. Fascinat

de puritatea lor, poetul începe compunerea acestor poezii, influenţat de
compunerile greceşti şi latinești şi de poetul elveţian Salis-Seewis. În
toate idilele coşbuciene apar oameni de la ţară, care îşi trăiesc iubirea în
mijlocul naturii. Creatorul acestei specii lirice a fost Teocrit, a cărui
activitate şi creaţii nu îi puteau fi necunoscute lui Coşbuc. Originar din
Siracuza, poetul grec s-a făcut cunoscut, printre altele, prin evadarea din
urban, fiind inspirat de viaţa păstorească, dar şi de mitologie, fapt pe care
Coşbuc l-a sesizat şi l-a aplicat în propria creaţie.
Demn de observat este însă că, în poemele coşbuciene păstorul
apare foarte rar, în favoarea agricultorului, a ţăranului care munceşte
pământul. Făcând abstracţie de mitul lui Cain şi Abel şi de trecerea de la
era păstorească la cea agricolă, această observație este foarte importantă.
Imaginea plugarului reprezintă un simbol al trăiniciei valorilor şi
spiritualităţii, al continuităţii, al dăinuirii. Păstorul, datorită
transhumanţei, este un simbol al migrării, al pelerinajului, al căutărilor.
Este evident, aşadar, motivul preferinţei lui Coşbuc pentru plugar.
De idilele lui Teocrit îl apropie pe Coşbuc, dialogul, un procedeu
caracteristic al operei poetului năsăudean. Apare extrem de frecvent,
uneori chiar şi în cadrul monologului unor personaje, ca de exemplu în
Scara sau Mânioasă. Idilele coşbuciene - structură dialogală, încheiate de
obicei cu o ‘poantă’; chiar şi când par a avea formă monologală,
personajul se adresează cuiva877. Idila, în poezia lui Coşbuc, se
transformă, de fapt, într-un dialog spiritual între parteneri.
Continuatori ai lui Teocrit au fost, în Grecia, Bion, Moshos şi
Meleagros, în ale căror creaţii zeii şi oamenii trăiesc împreună într-o lume
paşnică, în care dragostea face legile. Nici operele lor, cu siguranţă, nu îi
erau străine lui Coşbuc, precum nici idilele lui Virgiliu. Bucolicele şi
Georgicele împreunează unele tendinţe preluate din poezia clasică greacă
cu experienţa lui Lucreţiu. Bucolicele sunt tributare poeziei pastorale a lui
Teocrit, cu o notă personală constând într-un oarecare convenţionalism.
Din acest ciclu al lui Virgiliu reținem sentimentul naturii şi sentimentul
iubirii, primitiv şi pur. Georgicele completează în chip fericit Bucolicele,
elogiind viaţa de la ţară pe care o prezintă monografic, pornind tot de la
un poet grec, Hesiod (în Munci şi zile). Sentimentul naturii este prezent şi
aici, o natură personificată, însufleţită, cum o întâlnim şi la Coşbuc878.
877
77.
878
Gavril Scridon, Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, Bucureşti,
280
Vladimir Streinu, observa Mircea Zaciu879, a intuit urbanismul
poetului. Coşbuc, asemenea lui Vergiliu, ar fi fost un citadin, pentru care
bucolicul, idila sunt fenomene de rafinare a sensibilităţii, de refugiu.
În cântarea iubirii, poetul s-a inspirat, evident, şi din epopeile şi
cântecele hinduse, de la Mahabharata şi Ramayana la Sacontala lui
Kalidasa, texte pe care sau din care Coşbuc a tradus.
O altă sursă importantă de inspiraţie a constituit-o creaţia lui
Anacreon, poet originar din Teos, care a dat o notă caracteristică operelor
poetice, cântând viaţa îmbelşugată, stropită cu vin şi mângâiată de
dragostea pentru femei. Clipa trebuie trăită şi preţuită, pentru că timpul nu
are cale de întoarcere. Concepţia aceasta caracterizează şi poezia lui
Coşbuc. Viaţa trebuie trăită, aceasta fiind o necontenită luptă, motiv
preluat de poet, cu siguranţă, de la Tirteu880 şi Horaţiu.
Sentimentul iubirii descris de Coşbuc a fost analizat de toţi cei
care s-au apropiat de opera coşbuciană. Adesea el a fost interpretat eronat,
vag sau pornind de la nişte principii greşite şi prejudecăţi dăunătoare.
Astfel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga vede în iubirea coşbuciană o erotică
„înrudită prin tonalitate cu luminoasa erotică a lui Alecsandri”, dar care
vine „dintr-o altă lume, a satului ardelean. E o lume de sentimente
puternice şi trăite cu intensitate. Poetul le cunoaşte bine: personajele i-au
fost familiare încă din copilărie. Sunt flăcăii şi fetele satului său, aşa cum
i-a văzut şi i-a auzit copilul şi adolescentul Coşbuc, în glumele şi
supărările dragostei, în împăcări sau, mai puţin, în triste
deznodăminte”881. Nu credem că vreun element din poezia coşbuciană ne
îngăduie să îngrădim dragostea cântată de poet, numai la spaţiul ardelean.
„‘Ţăranul’ poetului nu este tipul provincial-transilvan, ci ipostaza
bunului-simţ al unui popor, arhetipul său natural-spiritual. Personajele
sunt flăcăi şi fete, din orice sat românesc. Autoarea întrezăreşte influenţa
clasică exercitată asupra poetului, o undă de senzualitate curată, învăluită
în gingăşie şi decenţă, respiră toată poezia dragostei, ai cărei eroi sunt
frumoşi şi senini ca nişte făpturi ale antichităţii clasice. Jocul dragostei
este un fel de rit natural, îndeplinit cu o şăgalnică rezervă de fete şi flăcăi.
Şi Coşbuc face în poezia lui fragmente de friză alexandrină, cu
încântătoare basoreliefuri de viaţă ţărănească. Şi nimic nu e forţat şi nimic
nu e schimbat882.
În cele trei poezii cu caracter special, Cântecul fusului, Fata
morarului şi Fata mamei, cercetătoarea descoperă o veche specie a liricii
erotice europene, aşa-numitul cântec de ţesut, care se regăseşte şi în
879
Mircea Zaciu, Coşbucienele, în George Coşbuc interpretat de…, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1982, p. 377.
880
Acesta a compus cântece ostăşeşti, îndemnându-i pe spartani la lupta împotriva
mesenienilor. Numele său este pomenit de Coşbuc în poezia Pentru libertate.
881
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Coşbuc şi poezia de dragoste, în Femeia, 1966,
nr. 9, septembrie.
882
Ibidem, p. 73.
281
cântecul de vârtelniţă al Margaretei din Faust. Influenţele şi sursele de
inspiraţie sunt evidente şi pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „... de la
‚idila’ luminoasă, optimistă, de tip grecesc, până la poezia elegiacă
împrumutată evului mediu european, Coşbuc a revalorificat original
numeroase specii ale liricii universale de dragoste şi le-a dat pecetea
autenticităţii româneşti, infuzându-le un sentiment viu, mişcare şi
expresie specifică”883.
Cântecul fusului a fost publicată prima oară în Tribuna, X, nr. 46,
28 februarie/12 martie 1893, p. 181. Prezintă foarte mici modificări față
de varianta din volum. Fata morarului a apărut inițial tot în Tribuna, VI,
nr. 86, 16/28 aprilie 1889, p. 341 și a cunoscut mai multe modificări față
de versiunea din volum, unele semnificative, precum eliminarea în volum
a strofei-refren O noapte, numai o noapte!/ Și cât e de scurtă o noapte!,
O, lasă-mă numai o noapte, Iubita mea, -n casă la voi!, a cărei ultime
două versuri la finalul poeziei erau Îndură-te numai o noapte/ Și lasă-mă-
n casă la voi!
Timiditatea, observă autoarea, joacă un rol important în idilele
coşbuciene. Acest fenomen a fost observat şi de către alţi cercetători 884,
apărând ca o caracteristică specific masculină, o formă de inhibiţie a
iniţiativei erotice (Nu te-ai priceput, Şarpele în inimă). De asemenea,
resemnarea, ca formă de a fi a delicateţii (Rea de plată), ca şi neliniştea,
cu înţelesul de a nu avea stare, de a nu putea sta locului (Mânioasă).
Urmând tradiţia românească, încărcată de bun simţ, iniţiativa
erotică aparţine exclusiv bărbatului, precum în Nu te-ai priceput. Poezia a
apărut în Tribuna, VI, nr. 178, 5/17 august 1889, p. 709, într-o formă
diferită față de aceea publicată în volum. Stilizate, reacţiile celor ce se
iubesc, sugerează un cod de maniere, în care totul e redus la esenţial.
Gesturile sunt repetabile. Limbajul e şi el esenţializat. Chiar dacă nu
există formule consacrate de uz, cu valoare iniţiatică, există în schimb un
principiu lingvistic care asigură economie verbală, replică promptă,
isteţime aluzivă885.
În opinia lui Dumitru Micu886, idilele şi creaţiile în care este
cântată iubirea ocupă cea mai mare întindere. Supusă aceloraşi
determinări care decid cursul vieţii sub toate aspectele, iubirea descifrată
de poet în sufletele tinerilor (a fetelor îndeosebi) ce populează lumea
Baladelor şi idilelor, a Firelor de tort se distinge printr-o intensitate şi
prospeţime particulare. Coşbuc surprinde dragoste în toate fazele ei.
Pentru Lucian Valea, „jocul de doi e o celebrare a bucuriei
prenupţiale. El are drept scop să creeze climatul de obişnuinţă şi de
cunoaştere. Idealul urmărit e nunta. Îndrăgostiţii numai prin nuntă intră în
883
Ibidem, p. 73.
884
885
Ibidem, p. 63-64.
886
282
rândul oamenilor. Acum rolul iubirii încetează. Ea e înlocuită cu
procreaţia. Idila se sfârşeşte la porţile familiei”887.
În satul românesc, finalitatea dragostei este dăruirea unor noi
vieţi, după ce nunta a avut loc. Cuplul lui Coşbuc nu e nici familie, nici
concubinaj. Pe poet îl interesează, mai ales, etapa pregătitoare, dinainte
de noi. Pentru cuplul coşbucian, a trăi înseamnă a repeta un ritual, a
rămâne în datină. Păcatul scoate iubirea din datină. „Ruptura echilibrului
are ceva de sfârşit de lume, de jale arhaică (Fata morarului). Nu
conştiinţa subiectivă a păcatului provoacă drama, ci răsfrângerea lui
obiectivă, în lume. Sursa dramei nu este morală, ci filozofică. Nu
individul e cel atins de urmările păcatului. Tulburată e întreaga
colectivitate”888.
Întrucât, în idilă, sentimentul iubirii şi cel al naturii se împletesc
în chip desăvârşit, locurile iubirii sunt profund legate de peisaj.
Îndrăgostiţii se întâlnesc pe câmp – imagine sui generis a infinitului; în
grădină – teritoriu de protecţie al casei; pe răzor – la pârleaz zone
incerte, simbolizând un fel de ţări ale nimănui, treceri dintr-o lume în alta;
la fântână – simbol de adâncime şi limpezime; la moară – loc amintitor al
trecerii; în tindă – unicul interior acceptat pentru dicreţia penumbrei dar
şi pentru ideea de anticameră a familiei visate889.
Flăcăul este văzut îndeosebi ca un cavaler aflat între timiditate şi
agresivitate, cu toate nuanţele psihologice scoase din aceste două stări
fundamentale, femeia este aceea care dobândeşte condiţia unui element
naturalizat. Ca ideal feminin, obsesia poetului stă sub semnul vegetalului.
Registrul metaforic pare de aceea sărac. Personajele feminine sunt sau
subţirici sau mlădioase. Esenţial, însă, sunt nişte apariţii florale. Celebrul
portret al miresei, din Nunta Zamfirei rămâne o asemenea apariţie tipică.
Personajele feminine au proprietăţile regnului vegetal, după cum
elementele naturale apar deghizate în personaje umane, care, la rândul lor
sunt surogate ale mitologiei clasice: satiri, nimfe etc. Orice fenomen din
natură devine un spectacol feeric. O înserare este reprezentată ca dramă a
despărţirii a doi iubiţi, unde protagonişti sunt soarele şi ziua (Seara).
Confluenţa a două râuri în Prahova, e văzută ca un act erotic. Adierea
vântului, în mai multe poezii, echivalează cu seducerea tinerelor fete
înfierbântate de căldură. În majoritatea idilelor percepţia florală a
feminităţii este directă. Sunt căutate plantele solare, cicoarea, grâul,
trandafirul care sugerează aceeaşi esenţă solară a umanului. Este inclusă,
evident, şi ideea de fragilitate, dar sub perspectiva rodniciei. Timpul
fundamental e clipa pe care vegetalul coşbucian o surprinde în împlinirea
ei. Vegetalul este copt, matur, având un regim exclusiv solar, văratic.
887
888
Ibidem, p. 65.
889
Ibidem, p. 64.
283
Ipostazele fetelor din poezia coşbuciană sunt prezentate pentru
prima oară de Aron Densuşianu în articolul său din Revista Critică-
literară, revistă al cărui director era.
V. Motogna îşi amintea că însoţindu-l pe Coşbuc pe drum, poetul
îl întreba care sunt cele mai frumoase fete din localitate şi căreia îi face el
curte, cerându-i stăruitor să le facă portretul. Coşbuc îi vorbea de
frumuseţile din timpul când era licean.
În viziunea lui Coşbuc „o femeie dacă nu-i bună, nu poate fi
frumoasă!”890. Această concepţie se găseşte pretutindeni în basmele
românilor. Adesea trăsăturile de caracter ale fetelor determină portretul
lor fizic. Fata harnică şi milostivă este, implicit, frumoasă. „În orice caz,
idealul lui [Coşbuc] feminin nu se afla între fetele directorilor de bănci şi
doctorilor ‚în jură’, deşi nu credem că va fi fost nici printre ţărăncuţele de
la Gura Râului sau Răşinari, întâlnite în zori de zi, lângă o fântână, pe o
stradă din Sibiu sau în piaţa mare, nici printre săliştencele care treceau cu
coşuri înalte pe cap, baletând. Nu putem confunda aceste simple extaze
etnografice cu dragostea. Spre deosebire de Eminescu, poet care iubea
femeia concretă, Coşbuc iubeşte acum iubirea. Femeia vine pe urmă ca să
rezolve căsnicia şi să aducă pe lume copii. Nu altfel gândeau tinerii ca el
din Hordou. Poetul ne apare de pe acum, din prima tinereţe, ca un bărbat
cu vocaţie pentru viaţa de familie. Un bărbat care iubeşte o singură
femeie în viaţă şi se însoară o singură dată”891.
Analizarea elementului idilic, erotic duce la o singură concluzie:
iubirea este privită ca joc al îndrăgostiţilor, într-un spaţiu bine delimitat,
încadrat perfect în natură. Oricât de realist şi de sărac pare vocabularul,
tabloul este fastuos aproape, dar nu încărcat. Fata892, o apariţie florală şi
de foc, are mai degrabă lumina picturii florentine, graţia şi puritatea lui
Tizian, decât realismul şi jovialitatea cotidiană ale vreunui prototip
năsăudean. Tot astfel va fi studiată înnoptarea, într-o imagine amplă a
despletirii. Transparenţa se tulbură, culorile se închid. Senzualităţii
umede a apusului i se substituie chipul funebral al amurgului. Deşi
puternic, contrastul nu polarizează două momente existenţiale: viaţa şi
moartea, ceea ce ar corespunde în mitologia lui Coşbuc soarelui şi nopţii.
În ansamblu, poemul păstrează nota de joc. Irealizarea erotică nu primeşte
accente dramatice. Înnoptarea nu înseamnă mai mult decât o închidere în
mister893.
890
891
1986, p. 112.
892
Nu este vorba de o fată, ci de personificarea serii. Hainele roşii şi trandafirii de
la tâmple sunt un simbol al amurgului.
893
Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976,
p. 70-71.
284
Lucian Valea894 observă predilecţia lui Coşbuc spre feminitate şi
încearcă să o motiveze: „La Coşbuc ascendenţa lui anima asupra lui
animus, e înregistrată de o bună parte a poeziei sale. Mai ales în idilele în
care personajele sunt feminine. Există puţini poeţi-bărbaţi, în literatura
universală care să fi reuşit, asemenea lui, să zugrăvească atât de fin şi de
nuanţat, universul interior al femeii, reacţiile specifice feminităţii:
presimţirea nubilităţii (La oglindă); rivalitatea (Duşmancele); emoţiile la
apropierea iubitului (Pe lângă boi); dramele păcatului (Fata mamii,
Cântecul fusului, Fata morarului); manifestări de temperament, de
mentalitate ca şi relaţii sociale ori tensiuni derivate din aceasta (Scara,
Spinul, La părâu, Recrutul, rea de plată, Nu te-ai priceput, Şarpele-n
inimă, Supţirica din vecini)”.
Copleşit de elementul feminin, poetul nu se poate dezbăra de
acesta. Până şi personificarea la Coşbuc este feminină. În alcătuirea ei
intră aproape exclusiv elemente de genul feminin (Prahova, Seara).
Vântul, foarte des personificat, e ambigen, dar ipostazele lui umane trimit
la adolescent, mai ales. Un adolescent aproape efeminat, stilizat în
direcţia graţiei feminine (Vântul)895.
Privită din altă perspectivă, iubirea are covârşitoare efecte
cosmice şi sociale în lumea satului. Dragostea la Coşbuc, chiar şi cea a
bărbatului, care se manifestă ca o cerinţă imperioasă de a se împlini
imediat şi total, în afară şi împotriva oricăror forme, ritualuri şi tipare, se
transformă, într-un fel de capacitate de recunoaştere a armoniei
transformărilor ciclice ale materiei pe coordonatele evoluţiei ei cosmice –
afectând, aşadar, întregul mecanism social896.
Majoritatea comentatorilor, voind să indice concepţia „sănătoasă”
a poetului, atrag atenţia asupra faptului că idila se desfăşoară întotdeauna
în procesul muncii. Ţăranul, spun aceştia, iubeşte muncind. Într-adevăr
multe din tablouri au în fundal grupuri umane, fără a purta, însă, neapărat
sugestia muncii. Ele sunt văzute mai puţin ritualic (ritualul presupune şi o
erupţie a sacrului, or Coşbuc e prin excelenţă profan) şi mai degrabă
realist. În ansamblu, atmosfera poeziilor are ceva solemn, sărbătoresc, dar
această ţinută festivă constituie apanajul unui public cu o psihologie
aparte; mentalitatea lui se constituie din vioiciune şi vervă, din
înfruntarea spirituală şi surpriză. Are un mod de existenţă dialogal. E
emotiv, nu pasional. 897
Citadin în esenţă, Vladimir Streinu este departe de a percepe şi
înţelege tâlcul hârjonelilor din crâng sau de pe câmp. Poezia coşbuciană,
894
895
Ibidem, p.16.
896
p. 137.
897
p. 58.
285
consideră criticul, este „ plăcere, desigur, în felul plăcerii pe care
orăşeanului i-o dă un week-end898.
În viziunea lui Streinu, la rândul său poet remarcabil, „suntem
idilici în iubire câtă vreme nu-i pricepem rostul final”899. Criticul nu
întrezăreşte esenţa dragostei şi adevăratul sens al iubirii şi, în consecinţă,
nici mesajul şi desfăşurarea scenetelor din cadrul idilelor coşbuciene:
„Fata din Rea de plată, care se învoieşte ca un flăcău să-i ducă sacul de la
moară acasă în schimbul unui număr de sărutări, nu ştie de ce trei, câte i
se cere şi nu unul, de îndată ce aceeaşi lipsă de semnificaţie are pentru ea
ori trei, ori unul. Motivul revine în Scara, unde obligaţia săruturilor, pe
care altă fată de asemenea nu o înţelege, este ca orice corvoadă din nou
scăzută; învoiala de data aceasta este pe numărul fuşteilor de la scara, pe
care o aduce un flăcău pentru ca fata să poată scoborî din prun. Dar
specifică genului este mai ales bucata, atât de cunoscută, Pe lângă boi.
Instinctul rămas neînţeles de sufletul în care se manifestă totuşi cu toată
puterea capătă expresie deplină”900.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Întâi de toate, în Rea de plată, nu
trebuie să scăpăm cu vederea anecdoticul şi şaga curată românească.
Feciorul, eul liric, se autoironizează, se plânge de înşelăciunea fetei, dar
este bucuros că a obţinut sărutul. Acest unic sărut l-a şi dorit feciorul. El
este acela pentru care nu are importanţă dacă săruturile sunt trei sau unul
singur, nu fata. Pentru el actul în sine contează, nu repetarea lui şi
numărul repetărilor. El cere trei, pentru a fi sigur că obţine unul, şi apoi,
dacă fata se învoieşte să fie sărutată, pentru ea, în niciun caz, nu mai
contează de câte ori. Apoi, nu este nicidecum vorba de o obligativitate a
sărutului. Fata îşi doreşte la fel de mult să fie sărutată, pe cât doreşte şi
flăcăul. Mai ales că ea este cea care declanşează întreaga acţiune. Poetul
specifică limpede că fata vine de la moară, şi la un punct anume, dintr-o
dată, iacă, nu-l mai poate ridica. Nu putem să nu sesizăm tonul ironic
din acest vers sau din sintagma cuminte fată, care se-nvoieşte-ndată. De
asemenea, fata propune să rămână datoare cu un sărut pe-nserat, dându-i
astfel, subtil, întâlnire feciorului, care se teme că fata îl amăgește și nu se
va mai ține de cuvânt. Tonul poeziei şi ritmul este, de asemenea jucăuş,
săltăreţ, imprimând întregului ansamblu poetic un caracter ludic
Mult mai complexă, Scara, prezintă aceeaşi lamentaţie ironică, a
unui fecior, care se plânge de înşelătoria unei fete. Şi aici avem a face tot
cu o glumă, viziunea lui Streinu este eronată. Fata l-a păcălit pe fecior, nu
din răutate, ci din plăcerea de a-l necăji, iar flăcăul nu vorbeşte, în mod
cert, serios atunci când o acuză pe fată. Totul face parte din jocul
dragostei, din gama prefăcătoriilor, a tachinărilor, a stropitului cu apă, a
îmbrâncelilor, a hârjonelilor. Lumea lui Coşbuc are o anume naivitate,
pare ingenuă. Comentând Dragoste învrăjbită, Gherea vorbea despre
898
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 211.
899
Ibidem, p. 215.
900
Ibidem, p. 215-216.
286
brutalitatea ţăranului român a primitivului în genere, vrând să dovedească
„realismul” poetului. Ea ar fi chiar o cheie de boltă, această violenţă
primitivă, această impulsivitate nestăpânită ar trebui ţinută în seamă,
pentru a pricepe multe din creaţiunile lui Coşbuc. Nimic mai inexact.
Personajele nu reacţionează violent. ‘Răbufnirile’ lor ţin de o maieutică
anume, se produc doar la nivelul limbajului. Sunt provocări ale
partenerului, incitări de a-l determina pe acesta la replică. Lumea lui
Coşbuc acţionează gândind, nu instinctual. Eroii au chef de vorbă şi,
îndeosebi, de întreceri spirituale. Voind să sărute o fată, băiatul utilizează
o strategie anumită şi nu acţionează pur şi simplu. El se bazează pe
abilitate, în spatele căreia stă un model logic. În acelaşi mod acţionează şi
fetele, încercând să se sustragă curselor astfel întinse. Nu naivitatea
elementară primează în acest univers, ci simularea ei. Natural e mediul în
care se desfăşoară această lume, dar, în sine, ea ni se prezintă insinuantă,
spirituală şi senzuală, cu o mare poftă de joc. Personajele nu filozofează.
Nu au îndoieli, ci nedumeriri. Existenţa ideală rămâne aceea de grup, în
care dialogul e posibil. Eroul monologhează doar în solitudine şi atunci
tonul este de lamentaţie, întrucât cuplul s-a dezmembrat901.
Iubirea, la Coşbuc, este un sentiment ce se află în strânsă legătură cu
natura şi cu jocul. Tot ce se întâmplă în afara muncii, se întâmplă, în
cazul tinerilor, din motive erotice. În opera coşbuciană, iubirea este
„epicentrul cosmosului rural şi ea prilejuieşte o complexitate de modulaţii
sufleteşti care, fără a putea fi calificată chiar drept analiză psihologică,
aşa cum au crezut unii că pot susţine, este însă o sursă de varietate a
lirismului”902.
Este foarte important să observăm rolul pe care îl atribuie poetul
eroticii, cunoscut fiind faptul că, în lumea rurală, ea trece pe un plan
secundar. Familiile se încropesc foarte rar din iubire, în aceste cazuri,
tinerii, constrânşi de legile nescrise ale satului, trebuie să fugă împreună.
Familiile se formează pe baza unor înţelegeri între părinţii tinerilor,
aproape întotdeauna din motive materiale. Fetele, chiar dacă iubesc un
fecior, trebuie să se mărite cu acela pe care îl doresc părinţii, de obicei
unul bogat. Procesul muncii, reproducerea, sunt fenomene lipsite, de
obicei, de liantul dragostei dintre actanţi. În familie nu mai funcţionează
principiile de la horă, unde fiecare juca cu persoana dragă, iar hârjoana
încetează. Ţăranul din idila coşbuciană este un personaj de basm care
trăieşte într-o lume utopică. Ţăranul acesta nu duce grija zilei de mâine,
lui nu îi mor copiii de foame sau de mizerie, mama sa oarbă nu rupe cu
mâinile crăpate dintr-o mămăligă mucegăită, nevasta nu este bătută
înainte de culcare, iar fata care chicoteşte pe-nserat cu vreun flăcău la
poartă, nu are pământ sub unghii. Personajele idilelor coşbuciene trăiesc o
901
p. 74.
902
Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui G. Coşbuc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970, p. 70-71.
287
fericire, ce izvorăşte din împăcarea lor cu natura, cu viaţa şi cu
Dumnezeu. Flăcăii nu sunt luaţi cu arcanul în armată, fetele muncesc cu
plăcere pe câmp, aşteptând să treacă iubiţii, bătrânii dau învăţături. Avem
a face cu un ţăran cu totul diferit de cel din poezia de revoltă socială, şi
acela însă, mândru şi foarte categoric în acţiuni.
În desfăşurarea ei, iubirea cunoaşte o multitudine de faze, aproape
toate percepute şi prezentate de către poet. Sistemul erosului este foarte
complex, iar procesul, în sine, cunoaşte modulaţii din cele mai
neobişnuite. Cele mai multe poezii coşbuciene sunt compuse pe motivul
sărutului. Acesta şi îmbrăţişarea sunt singurele atingeri fizice dintre
îndrăgostiţi. Din textele coşbuciene lipseşte cu desăvârşire actul sexual.
Unii cercetători au înţeles că, în acest sens, se fac vagi referiri în Brâul
Cosânzenii, poezie care ar sugera de fapt pierderea virginităţii fetei.
Procesul încheiat apare în Fata morarului, copila fiind deja însărcinată.
Poporul român, şi, implicit, Coşbuc, foloseşte, însă, un eufemism
tulburător, în această privinţă: copilul este din flori, metaforizând astfel
sexualitatea şi procreaţia.
Motivul sărutului apare în nenumărate texte, el este însă fundamental
în poezii precum Scara, Un basm, Fresco-ritornele, Rea de plată etc.
Tachinarea feciorului de către iubită şi capriciile acesteia constituie
elementul de bază în poeziile La părău, Pe lângă boi sau Mănioasă.
Cochetăria este tema din La oglindă, Ispita, Spinul, Supţirica din vecini.
Gelozia spumegă în Duşmancele, Recrutul sau Sub patrafir. Peţitul şi
nunta apar în Bradul şi Nunta Zamfirei. Zbuciumul sufletesc, îndoiala
sunt reprezentate în Dragoste învrăjbită, Cântecul fusului etc.
Sensibil la frumos, Coşbuc nu putea să nu cânte frumuseţea
feminină, care, aşa cum am demonstrat, este foarte apropiată de
prospeţimea florilor. „Hai să vedem florile umblând” 903, îşi îndemna
poetul prietenii, la Sibiu, în piaţă, unde privind fetele care duceau pe cap
coşuri, se lăsa pătruns de eterna fascinaţie a bărbaţilor înaintea femeilor:
„Dacă îi arăţi cuiva cum curge dulce râul acesta de fete încărcate cu de-
ale gurii şi-l întrebi ce-i acolo el îţi va răspunde: piaţă. Tu însă trebuie să-i
îndrepţi greşeala şi să-i spui: nu-i piaţă e poezie!” 904.
903
Albatros, 1980, p.103.
904
Ibidem, p. 103.
288
Din zei de-am fi scoborâtori...
Mitologia prezentată de Coşbuc este, aşa cum am mai arătat, o

mitologie românească, apărută după ce etnogeneza avusese loc. În opera
sa poetică apar foarte puţine elemente mitice predacice sau protodacice.
Acestea se reduc la câteva principii reluate ca atare şi de poet:
- imortalitatea sufletului;
- trupul este închisoarea sufletului, moartea constituie
eliberarea acestuia din temniţa din timpul vieţii;
- comuniunea între zeu şi popor are loc pe două căi:
a) individuală prin abstinenţă, rugăciuni, descântece şi
b) colectivă prin rituri, ceremonii, urcări pe munte;
- sacrificiul uman:
a) în luptă,
b) ca mesager trimis zeului sau
c) prin sinucidere magico-mitică pentru a salva o situaţie
fără soluţionare;
- numai cei care mureau în luptă sau ca mesageri în cer
ajungeau în paradisul lui Zalmoxis, celor care mureau
bolnavi sau de bătrâneţe le era refuzat privilegiul de a se
plimba pe eternele pajişti ale cerului;
Este important faptul că, în timp, mitologia poporului dac suferă
o serie de schimbări, între ele de mare însemnătate fiind practicile de
înmormântare. Sub influenţa indo-europenilor, populaţia autohtonă nu
înapoiază morţii Pământului, prin înhumare, ci îi incinerează, ca urmare a
Cultului Soarelui care va atinge proporţii impresionante, cu implicaţii în
viaţa spirituală a dacilor atât de profunde, încât simbolistica Soarelui
deţine până în zilele noastre un loc de frunte, prin ocurenţe, prin
frumuseţea datinilor şi prin cutremurătoarele efecte de ordin psihologic de
care dau dovadă. Sufletul era curăţat prin focul sacru de murdăria
acumulată de trup în timpul vieţii. Cultul focului dubla, aşadar, pe cel al
soarelui. Frântură de soare pe Pământ, focul păstra însuşirile vitale ale
astrului. Acesta era reprezentat printr-o sumedenie de simboluri păstrate
peste veacuri, până în zilele noastre: carul de foc sau carul solar, roata
solară, cercul solar, pasărea solară etc.
Pentru a se apropia de cer şi de soare, dacii încep să construiască
diverse altare pe munţi, aceştia devenind sacri. Un asemenea munte sacru
era Ceahlăul. Dacii au clădit aici un monument megalitic al Dochiei ce
paşte oile.
O dată cu colonizarea Daciei, altarele vor fi distruse şi îşi vor face
simţită prezenţa diverse influenţe romane. Concepţia mitologică a
populaţiei autohtone nu suferă însă, în esenţă, schimbări majore deoarece
şi mitologia romană era de origine indo-europeană. Din combinarea celor
289
două, pe aceste meleaguri, ia naştere mitologia română. „Ca o creaţie a
oamenilor de munte, mitologia română este, în esenţa ei, silvo-montană şi
totodată pastoral-agricolă sau agro-pastorală.”905 (subl. autorului).
Amânând pentru mai târziu valenţele soarelui şi simbolistica sa în
poezia coşbuciană, să urmărim, atâtea câte sunt, preluările şi
semnificaţiile mitice din mitologia dacă şi daco-romană. Evident cea mai
elocventă tratare a substratului mitologic autohton se realizează în
Decebal cătră popor. Viziunea tipică asupra vieţii şi morţii este
prezentată încă de la început:
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Ideea de libertate o poartă în suflet vechii traci, în germene, încă
de la naştere. Libertatea este pentru ei bunul cel mai de preţ şi sunt
dispuşi să sacrifice totul pentru a nu o pierde:
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.
Cei ce pun la îndoială adevăratele valori ale vieţii nu sunt cu
nimic mai buni decât laşii, categoria umană cea mai desconsiderată de
către vajnicii luptători geţi. Trăsăturile lor caracteristice sunt lamentaţia şi
plânsul:
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând.
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Atitudinea în faţa morţii şi a războiului este evidenţiată frecvent
de Coşbuc. Războinicii daci nu luptă pentru salvarea averilor, a bunurilor
materiale. Ei nu luptă pentru pământ, înţeles ca ţară sau patrie, nici măcar
pentru al lor, darămite nici pentru a se extinde prin cuceriri. Ei ţin piept
armatelor vrăjmaşe numai atunci când acestea le pun libertatea în pericol.
De aceea, neavând nimic altceva de pierdut, întrucât trupul este o temniţă
a sufletului, dacii sunt nerăbdători să-i redea acestuia din urmă libertatea.
Este motivul pentru care sunt luptători de temut. Ei sfidează viaţa, dar şi
moartea:
905
p. 154.
290
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
În poemul lui Coşbuc, dacii sunt conştienţi de acest avantaj
incomensurabil al lor. Punându-se alături cu zeii, simţindu-se de-o
condiţie egală cu a lor, geţii sunt de învins:
De-ar curge sângele pârâu,
Nebiruit e braţul tău,
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Astfel nu numai popoarele cuceritoare, net superioare numeric
sau din punct de vedere al tehnicii armate şi a civilizaţiei, sunt sfidate.
Dacii s-ar răzvrăti până şi împotriva propriilor zei dacă aceştia ar încerca
să îi supună. Aceştia ar trebui să dea socoteală atunci când vor avea
pretenţii mai mari decât li s-ar cuveni:
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ,
Căci ei au cerul lor!
În finalul cuvântării conducătorul dac este de părere că a sosit
timpul ca armele să glăsuiască. Luptătorii vor deveni un zid de apărare,
fiecare transformându-se simbolic într-o spadă şi un scut. Nimic altceva
nu mai contează acum. Valorile umane vor trebui lăsate pentru un timp
deoparte. Nimic omenesc nu mai poate fi întrezărit în aprigii bărbaţi.
Teama, trădarea, laşitatea, nici măcar încrederea în zei nu au ce căuta aici.
Ele sunt sentimente umane. Adevăraţilor războinici nu li se permite decât
răceala fierului, ascuţişul lamei şi temeinicia scutului:
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!

Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
291
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Chipul regelui dac surprinde prin contururile clare pe care le
obţine pe parcurs. Demn de remarcat este faptul că deşi iese din tiparele
veridicului, imaginea sa nu este artificială, distorsionată, forţată: „În
Decebal cătră popor apare figura cea mai tipică a eroului naţional.
Decebal este un filozof luminat şi nu un rege barbar. Pentru el războiul
înseamnă o chestiune de conştiinţă. eroismul constă în raţiunea dreptului
de a fi. Eroul acesta are libertatea de a alege, înţelegând lupta ca pe o
necesitate. Achile, ‘bastardul divin’, supus destinului său, acţiona din
orgoliu şi răzbunare. Decebal cunoaşte, în interpretarea lui Coşbuc,
civilizaţia secolelor moderne. Discursul său în faţa poporului nu e simplă
retorică, ci un gest patriotic. Filozoful este mai întâi un cetăţean, pentru
care suprema valoare rămâne libertatea.”906
Unora, conducătorul luptătorilor daci le pare un luminat strateg
medieval, care stabileşte şi respectă o anumită etică a conflictului: „Eroul
dezvoltă un veritabil cod al onoarei cavalereşti, iar îndemnul său la luptă
pare o dezlănţuire de forţe copleşitoare. Nu e însă un cântec războinic
primitiv lipsindu-i acea ritualitate halucinantă care îl înstrăina pe om şi
care, după observaţia profundă a lui Edgar Papu dintr-o carte citată
[Formele şi evoluţia genului liric n.n], stă la originea ideii de fatalitate.
Aici impresionează, dimpotrivă, angajarea raţională, chiar dacă un fior de
groază tulbură această răzvrătire, care nu mai aparţine doar unui om ci
unui popor.”907 Noi nu putem fi de acord cu această viziune asupra
teribilului războinic dac. Să nu uităm care erau căile de ajungere în
Paradis în concepţia vechilor traci. Eroul din poemul lui Coşbuc se
încadrează perfect în comunitatea geţilor ce ignorau viaţa şi sfidau
moartea. Regulile cavalerismului prevăd şi impun o serie de acţiuni pe
care Decebal şi poporul său nu le-ar fi înţeles şi acceptat niciodată. Nu
ştim ce înţelege Petru Poantă prin cântec războinic primitiv şi ce fel de
ritualitate halucinantă îi lipseşte acestuia. Luptătorii lui Decebal
consideră drept cel mai mare rău din viaţa lor viaţa însăşi şi detestă faptul
că s-au născut, dar nu îl regretă. Îşi plâng copiii la naştere şi petrec cu
cântece şi jocuri când unul dintre ei are şansa să moară şi să treacă în
eternele pajişti ale Paradisului. Aceleaşi personaje sunt pregătite să-şi
ucidă proprii zeii, dacă nu se poartă frumos. Să nu uităm, de altfel, că
oratorul din poem şi-a retezat beregata pentru a nu se supune duşmanilor.
A obţinut astfel libertatea veşnică. Acesta este eroul lui Coşbuc, nu
gentilul cavaler ce sărută mâinile seniorilor şi ale doamnelor. Decebal nu
îngenunchează şi nu se înclină înaintea nimănui, nici măcar înaintea
tăişului... „Ne-am referit deja la un poem precum Decebal cătră popor, în
care apare figura conducătorului-filozof. Dar tonalitatea instigatoare,
906
p.120.
907
Ibidem, p.121.
292
subtextuală, se datorează contextului istoric dat. Este vremea în care la
Cluj are loc procesul memorandiştilor, când Coşbuc conduce, împreună
cu Slavici şi Caragiale, revista Vatra. Tot acum va publica şi în In
opressores, poezie de-a dreptul instigatoare, răspândită în foi volante
printre manifestanţii din oraşul transilvan, în 1894. Surprinde vehemenţa
tonului.”908
Versurile sale revoluţionare, curajul său revărsat din dragostea de
neam îl transformă pe Coşbuc într-un personaj mesianic: „Cuvântul lui
patriotic, sănătos, direct şi energic a pătruns ca o trâmbiţă de deşteptare în
masa mulţimii, a întărit şi a ţinut trează conştiinţa naţională, cu deosebire
în Ardeal.
În pregătirea noastră pentru înfăptuirea unităţii, Coşbuc are partea
lui de frunte.”909
Formând un grup compact de aforisme, Decebal către popor este
unul dintre cele mai cunoscute cântece de vitejie compuse de poetul
ardelean. În Notele de la finalul volumului Fire de tort, volum în care
apare pentru prima dată poezia, în 1896, Coşbuc datează poemul 1888. În
periodice apare foarte târziu, abia în 1915910.
Deşi se referă clar la poporul dac, enunţându-se concepţiile lor,
zeii şi numele conducătorului lor, textul este o metaforă a vitejiei
locuitorilor acestor meleaguri, din cele mai vechi timpuri până astăzi. O
alegorie a vieţii văzute ca o necontenită luptă, teorie care a reprezentat
viziunea filozofică, ontologică şi psihologică a poetului nostru. Această
concepţie filozofică pare multora greu de identificat, întrucât „Coşbuc nu
este un spirit neliniştit si interogativ. ‚Filozofia’ sa se reduce la câteva
precepte morale, care au măreţie, integrate istoriei naţionale, şi bun-simţ,
coborâte într-un spaţiu domestic. Am aminti ca dovadă pentru a doua
alternativă o poezie modestă altfel, Sub patrafir, ‚spovedanie’ simplă,
refuz categoric al problematicului. Poetul crede, în fond, în stabilitatea
lumii şi caută a păstra echilibrul uman prin împletirea a două valori
universale: epicureismul şi stoicismul, pe prima dintre acestea
introducând-o în poezie experimental fără consecinţe importante. Coşbuc
ezita, de altfel, în afirmarea unui punct de vedere prea personal. Structura
raţionala, el este pe de o parte un individualist şi am arătat asta la nivelul
concepţiei sale estetice. Deşi se raliază unei concepţii renascentiste
asupra lumii el are orgoliul originalităţii, dobândit din spiritul criticist de
nuanţă luministă. Comportarea sa faţă de modele e liberă, căci ceea ce
contează este expresia personală, sentimentul individualizator.
908
Ibidem, p. 132.
909
910
În Foaia interesantă nr. 8 din 29 septembrie/11octombrie 1915, p. 34 şi
Albina nr. 9 din 29 noiembrie 1915, p. 315; ar trebui observat că poetul a făcut
parte din redacţiile ambelor reviste.
293
Paradoxală, totuşi, această concepţie la un poet prin excelenţă
‘obiectiv’”911.
În lungul şir al cântecelor de genul simbolicei Decebal către
popor se înlănţuie creaţii precum Un cântec barbar, Ex ossibus ultor, In
opressores, Moartea lui Gelu, Noi vrem pământ, Cântec (Zice vodă. „Iar
la greu!”), şi evident cutremurătoarea Moartea lui Fulger. Ele nu sunt piese
disparate, dintr-un puzzle răvăşit şi aruncat în vreun colţ de debara, ci
formează un tot bine închegat, o culegere de sine stătătoare despre
patriotism şi atitudine pur româneşti. Liantul acestor creaţii este dragostea
de popor şi conştiinţa unităţii de neam. „Coşbuc e o strălucită protestare
împotriva acelor miopi care îşi mărginesc patria în hotarele înguste ale
provinciei lor de naştere.
El a fost unul din apostolii contopirii sufleteşti a neamului”912.
Pentru că poetul a abordat teme şi motive vechi româneşti, el nu
se prăbuşeşte în provincialism. Preluând şi prelucrând mituri, obiceiuri şi
tradiţii, datini autentic daco-române, opera sa este percepută la fel de
către toţi cei născuţi sub semnul Lupului: „Dacă George Coşbuc, ca om,
în genere, poate sluji drept pildă de cinste şi bunătate, ca român şi patriot
nu e mai puţin vrednic de laudă. Deşi originar din Transilvania, el poate fi
socotit ca reprezentant al poporului român de pretutindeni.”913
Anii se destramă asemeni străvechilor ţesături, veacuri se pierd în
hulpavele hăuri ale Cosmosului, iar scurgerea timpului adânceşte ridurile
pe chipul popoarelor. Evii zboară şi vine iarăşi o vreme când un
conducătorul îşi îndeamnă războinicii la dreaptă cinstire a libertăţii
neamului lor. De această dată el apare sub chipul blajin, dar autoritar al
unui domnitor încărcat de ani. În Cântec (Zice vodă: „Iar la greu!),
oratorul pare un bunic ce dă nepoţilor lecţii de moralitate. Limbajul său
este popular, cel al omului simplu, de la ţară. Nu avem nici acum de-a
face cu un discurs protocolar, propagandistic, nici cu un manifest politic.
Departe de a genera vehemenţă şi furtuni, mesajul se adresează inimilor
ostaşilor şi nu minţilor lor. Voievodul nu strigă peste mulţimi, tonul nu
este strident, ridicat, alarmant, ci dimpotrivă, calm, împăciuitor. Vodă
pare a-i compătimi pe războinici, mângâindu-le creştetele. Atitudinea
părintească este evidentă încă de la primele cuvinte, din formula de
adresare:
Zice vodă: „Iar la greu!
Dragii moşului în ţară
Vin păgânii foc şi pară,
Dar cum vin s-or duce iară,
Procleţii lui Dumnezeu!
911
105-106.
912
913
Ibidem, p. 243.
294
De vom prinde-n ţară turcii,
Să le dăm, şi voi şi eu
Cinstea furcii!”
Astfel, de la bun început, domnitorul îşi declară poziţia: fiind un
străbun al lor, el se va implica direct în cursul evenimentelor şi va participa
efectiv la luptă. În cele ce urmează, el le dă oştenilor câteva sfaturi de
strategie, arătându-se dispus să se arunce în foc, în mijlocul vâltorii. Pe
lângă curaj, dorinţa sa trădează şi o atitudine protectoare faţă de luptătorii
săi. Aceştia vor lovi marginile, unde pare mai uşor, chiar dacă este numai o
iluzie psihologică. Războiul este tot război, ori pe laturi, ori în mijloc, însă
spaţiul pare mai liber şi eventualele retrageri au şanse mai mari de reuşită.
Aprecierea că e mai bine să lupte pe margini este voit ambiguă. Expresia
poate să însemne şi că e mai bine pentru oşteni, dar şi că este mai bine
pentru tactica de luptă, pentru obţinerea mai lesne a victoriei.
Spre deosebire de predecesorul său din Decebal către popor,
voievodul are de apărat mai multe valori precum graniţele ţării,
integritatea voievodatului, stabilitatea politică, cultul creştin al supuşilor
săi etc. Dacă luptătorii din vechime nu numai că nu erau puşi în situaţia
de a-şi apăra zeii, dar erau dispuşi să-i înfrunte, în caz de nevoie să îi
alunge înapoi în ceruri, dacă intervenţia lor în viaţa oamenilor ar fi
nepotrivită. Dacii luptau sub stindardul Lupului, războinicii de acum se
adună sub semnul Crucii:
Zice vodă: - „Bateţi voi
Marginea, că e mai bine;
Ce-i la mijloc, las’ pe mine!
Cu ei numai iadul ţine,
Iar Hristos e-n rând cu noi!
Haid, să le stârpim răsadul,
Că e plin de marţafoi
Ţarigradul!”
Aşa cum a promis, Domnul luptă în fruntea oştirii şi pune păgânii
vrăjmaşi pe fugă. Dezordinea şi panica ce domneşte în armata înfrântă a
otomanilor este surprinsă prin imagini de o plasticitate deosebită. Poetul
este la faţa locului, noi – prin apropiere... Naratorul ni se adresează direct,
la persoana a II-a, singular (poate avea şi valoare de plural): „uite”.
Farmecul limbajului popular dă textului o notă de autenticitate prin
expresii precum a purcede sau a nu-şi mai veni în ori:
Vodă-n sârg a şi purces;
După el oştirea-n fugă.
Uite, turcii lasă rugă,
Lasă tot şi-o rup la fugă,
Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes.
Care-o fi scăpat din gloată,
Nu şi-a mai venit în ori
Viaţa toată…
295
După izbândă, viaţa reintră în normal. Oamenii se pot întoarce la
ocupaţiile lor obişnuite. Pentru a sărbători victoria se încinge o horă, se
cântă şi se joacă, după obicei. Românii sunt surprinşi în cele două
ipostaze pe care le-au moştenit de la cei mai viteji şi mai drepţi dintre
traci, şi care îi caracterizează ca popor: luptători de temut, în vremuri de
restrişte, şi oameni de petrecere, care ştiu să trăiască viaţa tihnită.
Jovialitatea iniţială a domnitorului revine:
Zice vodă: - „Sănătoşi,
Dragii moşului, cu bine!
Roat-acum pe lângă mine,
Naiu-n mâni, şi cupe pline,
Pe-obiceiul din strămoşi.
Cu voinicii-mi place traiul,
Ori îi văd cu spada-n mâni
Ori cu naiul.”
Treptat chipul voievodului începe să se distingă din galeria vastă
a de portrete. Dacă la începutul poeziei el putea fi oricare dintre bravii
noştri domnitori, un reprezentant, un simbol al ideii de Domn românesc
(aşa cum s-a învăţat poporul să şi-l închipuie), încet-încet întrezărim unele
trăsături definitorii ale eroului nostru. Mai întâi el vorbeşte despre
numărul mare de păgâni pe care i-a înfruntat. Întâlnim aceeaşi
ambiguitate de ordin morfologic, de genul celei din a doua strofă: versul
al doilea din strofa ce urmează poate fi interpretat şi ca eu, dar şi ca noi
„am dat de smintă!” Integrându-se, contopindu-se în totalitate cu poporul
– el vorbeşte aceeaşi limbă curată populară - nici nu mai contează despre
ce persoană verbale este vorba aici:
Zice vodă: - „După vremi
Mulţi păgâni am dat de smintă!
Să-i mai judeci când s-alintă,
Când eşti bun şi ai o flintă,
Nici de dracul nu te temi.
Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma
Prutul tot, dar când ne văd
Fug de-a valma.”
Comparaţia din această strofă a turcilor cu un veritabil baraj este
superb realizată. Numărul uriaş al turcilor este atât de mare încât palmele
lor suprapuse de-a latul Prutului pot stăvili cursul apei. Cu atât mai mult
se pune în evidenţă vitejia şi eroismul oştenilor români: de teama lor,
pentru a evita o confruntare, acest duium de turci fuge încotro vede cu
ochii.
Abia în ultima strofă aflăm cine este blândul aprig domnitor:
Ştefan cel Mare. Rămas în sufletul poporului ca cel mai mare duşman al
necredincioşilor, voievodul şi-a câştigat acest renume prin răsunătoarele
victorii împotriva otomanilor, pe timp de război, şi prin clădirea celor mai
frumoase mănăstiri moldave, pe timp de pace:
296
Şi-acum fiul lui Bogdan
Din brâu spada şi-o dezleagă,
Şi-a plecat cu oastea-ntreagă
Loc de sfânt locaş s-aleagă,
Căci aşa ştia Ştefan:
Unde-i loc să sapi morminte
De păgâni, e loc să nalţi
Case sfinte.
Versurile au fost scrise, probabil, în timpul şederii poetului la
Sibiu. Inclusă în volumul Balade şi idile, poezia este reprodusă târziu, cu
doar două-trei modificări, în periodice.914 Faptul că nu a suferit schimbări
indică faptul că poetul nu a mai fost în mare măsură interesat de text. Este
evocată aici personalitatea lui Ştefan cel Mare, dintre voievozii români
acesta fiind cel care l-a preocupat cel mai mult pe Coşbuc. Figura lui este
surprinsă şi în Cântec (Iar când Ştefan înceta...), Fragment epic ş.a.
„Dar cea mai complexă viziune a eroismului voivodal o găsim în
Moartea lui Gelu, unul dintre marile poeme coşbuciene, apropiat de
Nicolae Iorga, prin unele elemente, de duhul mioritic. O foarte bună
analiză îi consacră Mircea Tomuş în 15 poeţi, considerându-l cea mai
realizată piesă patriotică a poetului. Faţă de celelalte poeme, sporul de
lirism provine aici din tonalitatea elegiacă, de litanie, deprimantă în
esenţă, deşi nu lipseşte nici suflul mobilizator. Voievodul este echivalat
acum cu martirul, precum Roland, fără ca moartea sa să fie, însă, o glorie.
Mai degrabă decât moartea, eroic rămâne profetismul testamentar al lui
Gelu. Poemul e construit, de fapt, pe două planuri bine distincte: cel
elegiac propriu-zis, al înfrângerii eroului şi al înmormântării acestuia în
pământul natal de către propriu-i cal; celălalt, mai mult subînţeles, al
profeţiei: victoria duşmanilor este efemeră.”915
Dacă la naştere copilul împrumută de la fraţii şi suratele sale din
natură diverse calităţi, şi este ocrotit pe timpul vieţii de acestea, la
plecarea sa pe drumul fără de întoarcere, românul va fi redat Cosmosului.
914
Foaia literară, Oradea,1897, nr. 1, 6/18 aprilie, p. 1 şi Calendarul românului,
Caransebeş, XX, 1908, p. 84.
915
125-126.
297
Turnurile tãcerii
Datinile de înmormântare la români sunt extrem de complexe şi

cu rădăcini foarte adânci în ceţurile mitologice ale începuturilor noastre.
Moartea, poate mai mult decât naşterea, a stârnit consternare, teamă, a
impus un respect şi o etică transmise, din generaţie în generaţie, de-a
lungul a sute de veacuri. Coşbuc, atent observator al existenţei româneşti,
nu a putut rămâne indiferent la poezia mortuară atât de profundă a
poporului916. Bocetul este cea mai cunoscută formă poetică a înlăcrimării
unui popor. La noi primele preocupări în culegerea materialului de acest
gen, i-au aparţinut lui Teodor T. Burada917, care a reliefat pentru prima
oară uimitorul Cântec al bradului despre care am mai vorbit. Coşbuc este
însă „primul intelectual care a sesizat în bocet nu elementul de cultură
etnografică, ci elementul de artă literară, valoarea lui poetică [s.n].”918.
Încă din primul articol consacrat bocetului919, Coşbuc se
dovedeşte un bun observator al acestei creaţii, insistând asupra valorii
sale poetice: „Bocetul, în fond, este un panegiric, un cântec, în care se
laudă vredniciile şi faptele bune ale mortului. Dintre toate genurile de
literatură poporală el este cel mai realist şi cel mai filozofic, căci se
încearcă a da răspunsuri despre scopul vieţii, despre moarte şi lumea
viitoare. În bocet există însă şi elemente tradiţionale, şi mitice, apoi
legendele, credinţe religioase şi metafizice, aşa că de multe ori bocetul se
contopeşte cu colinda”920.
Descrierea ne amintește de Moartea lui Fulger.
Coşbuc scoate în evidenţă şi insistă asupra lirismului acestei
specii şi asupra strânselor legături cu elementele naturii. Omul nu plânge
după avere, după bunuri materiale, ci după copii şi după frumuseţile
naturii pe care nu le va mai vedea şi în mijlocul cărora nu îşi va mai putea
desfăşura obişnuitele activităţi:
În aratul plugului,
În cântarea cucului,
916
G. Coşbuc, Bocetul, în Familia, 1901, p. 277-279; Focurile morţilor, în
Universul literar, nr. 38, 1903, p. , Felul înmormântării şi al mormintelor la
feluritele popoare, în Albina, 1903, p. 118-121 şi 144-146; Sufletul după moarte,
în Albina, 1903, p. 482-484; Turnurile tăcerii, în Albina, 1905, p. 85-88, O
călătorie prin iad, în Albina, 1907, p. 1030-1032.
917
T.T. Burada, Bocetele populare la români, în Convorbiri literare, XII, 1878-
1879, p. 356-365 şi 414-416; Datinile poporului român la înmormântări, Iaşi,
1882.
918
I.C. Chiţimia, Bocetul românesc în interpretarea lui G. Coşbuc, în Limbă şi
919
G. Coşbuc, Bocetul, în Familia, 1901, p. 277-279.
920
Idem, Bocetul, în Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1986, p. 178.
298
Pe-nfloritul florilor,
Pe-nverzitul codrilor.
Şi te va-nghiţi pământul
Şi n-auzi cum bate vântul

Şi te-o pune la răcoare,
Să nu mai vezi sfântul soare,
Iarbă verde nu-i călca,
Nici rouă nu-i scutura921.
În centrul elementelor metafizice din bocet stau soarele, păsările
şi plantele, în special cucul şi bradul, corbul şi şarpele, cerbul şi
trandafirul. Pe Coşbuc îl fascinează, bineînţeles, imaginea Soarelui, foarte
des prezent în bocete, datorită caracterului său psihopomp. În credinţa
poporului, sufletul omului poate apuca după moarte pe două căi: cea a
apelor (simbolizate de obicei prin Apa Sâmbetei) şi cea a Soarelui, care
revine mereu:
Nu te lua după apă,
Că apele-s curgătoare,
Şi-apoi neîntorcătoare,
Ci te ia pe-acea cărare,
Că merge cu sfântul soare,
Că soarele-i mergător
Şi-napoi întorcător922.
În continuarea articolului, Coşbuc discută credinţa populară a
nemuririi sufletului, oglindită şi în renaşterea naturii o dată cu venirea
primăverii şi cea a luptei dintre întuneric şi lumină, reprezentată prin
cearta cucului cu corbul.
În final, poetul prezintă drept Cântec al bradului un bocet, în care
este implicat caracterul psihopomp al bradului. Despre această confuzie
am mai discutat. Revenim aici asupra ei din motive de etică şi liniştire a
conştiinţelor veşnic învrăjbite şi bănuitoare de înşelăciune intelectuală.
George Coşbuc, pasionat de folclor, mitologie, artă populară şi tot ceea ce
însemnă românesc, avea toate şansele să fi cunoscut inegalabila
monografie a lui Simion Fl. Marian, apărută în toamna târzie a lui 1892.
Un an mai târziu avea să apară Balade şi idile, volum urmat la alţi trei ani
de Fire de tort. Multe idei par a fi preluate din opera preotului
bucovinean. Numeroase studii par „inspirate” din paginile monumentalei
lucrări. Noi nu credem că a fost aşa, ci că poetul a cules singur materialul
folosit, descris şi comentat în scrierile sale. Ba îndrăznim chiar să
afirmăm că poetul nu a citit monografia. Unul dintre motivele pe care ne
bazăm când spunem asta, este tocmai această confuzie. Dacă George
Coşbuc ar fi citit capitolul despre bocet sau rândurile publicate de Simion
921
Din G. Coşbuc, Bocetul, în Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca,
922
Ibidem, p. 184.
299
Fl. Marian în acest sens în diverse periodice, poetul ar fi cunoscut
Cântecul bradului şi şi-ar fi dat seama că nu este tot una cu acel bocet cu
care îl confundă. Folcloristul bucovinean reproduce în lucrarea sa mai
multe variante ale Cântecului, aşa cum i-au fost transmise de către diverşi
informatori, ce proveneau din zone diferite. Un alt motiv pentru care nu
credem în plagiatul lui Coşbuc şi ne încredem în autenticitatea
materialelor culese chiar de către poet constă în similitudinile bocetelor
ce provin din zona Năsăudului, pe care Coşbuc o cunoştea, evident foarte
bine, încă din vremea rătăcirilor studenţeşti. Dăm drept exemplificare,
comparativ, numai două asemenea texte:
Nici o moarte nu-i amară,
Ca moartea de primăvară.
Pe-nfrunzitul codrului,
Pe cântatul cucului,
Pe ieşitul plugului...923
şi pasajul pe care l-am prezentat deja, din articolul lui Coşbuc:
În aratul plugului,
În cântarea cucului,
Pe-nfloritul florilor,
Pe-nverzitul codrilor...924
În al doilea rând, după cum am văzut, Coşbuc vorbea despre lupta
dintre cuc şi corb şi simbolistica ei. Iată cum este prezentată de Simion Fl.
Marian cearta dintre moarte şi cuc, în relatarea lui T. Simon din districtul
Năsăudului:
Cântă cucu-n vârf de nuc

Şi moartea-ntr-un vârf de cing
Moartea zice către cuc:
-Dă-mi, cruce [sic], glasul tău mie
Că vom fi bună soţie!
Dar cucul din grai grăia:
- Du-te moarte, de-acolea
Du-te moarte, la focul
Că nu ţi-ai aflat omul.
Glasul eu nu mi l-oi da
C-a venit primăvara
Şi iar voi prinde-a cânta.
Eu pe unde merg şi cânt
Ies plugari cu plugurile,
Păcurari cu oile,
Neveste cu prânzurile.
923
Din S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, Bucureşti, Grai şi suflet -
924
Din G. Coşbuc, Bocetul, în Elementele literaturii poporane, Cluj-Napoca,
300
Eu pe unde merg şi cânt
Ies bărbaţi cu plugu-n câmp,
Nevestele duc de prânz
Bărbaţii merg şuierând
Şi nevestele cântând
Şi voie bună făcând.
Tu pe unde mergi şi cânţi
Nu mai vezi ochi înfloriţi,
Făr numai păinginiţi.
Mamele rău despletite
Nevestele bănuite.
Tu pe unde mergi şi cânţi
Copii mici îi sărăceşti
Oameni tineri despărţeşti
Căsi de oameni pustieşti!
Cucul dacă a cântat,
Iute-casă a zburat
Şi la cap s-a aşezat.
Însă moartea straşnica
Iute după el mergea,
La picioare s-aşeza
Şi cu cucul se mustra925.
Este, credem noi, o coincidenţă şi faptul că în articolul lui
Coşbuc, după prezentarea imaginii bradului şi a bocetului despre care am
amintit, urmează analizarea prezenţei mărului în bocete, la fel ca în
monografia lui Marian. Este, de altfel, un demers logic, datorită faptului
că, după brad, cea mai mare frecvenţă în bocete o are acest arbore
fructifer, cu o simbolistică aparte.
Poetul însuşi descrie o dimineaţă dintr-una din zilele sale „de
teren”, dimineaţă în care a auzit pentru prima oară Cântecul zorilor,
cutremurătoare creaţie a sufletului românesc: „deodată în liniştea ce
stăpâneşte totdeauna în zori – pe vremea când dorm şi apele, cum zice
poporul – un cântec nespus de jalnic începe să străbată peste satul
adormit, tot mai jalnic şi tot mai puternic, nu ca tărie de glas ci ca melodie
plângătoare. Sunt mai multe glasuri, un cor; nu, sunt două coruri, în două
locuri deosebite, şi când încetează unul, începe celălalt, şi astfel alternativ
plâng prin noapte.Eu le aud bine, disting uneori şi vorbele versului cântat,
şi – mi se pare că visez. Da, sunt voci trăgănate, ca în corul vechiului
teatru grecesc, recunosc strofele şi antistrofele cântate, deosebesc bine
răspunsurile ce le dau, şi stau şi ascult cu uimire trista melodie şi mă
cutremură ritmul clasic al cântării”926.
925
Din S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, Bucureşti, Grai şi suflet -
926
Reprodus din G. Coşbuc, Cântecul zorilor, în Elementele literaturii poporane,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 223.
301
Coşbuc sesizează elementele mitologice din cântec, se întreabă
asupra însemnătăţii lui primitive, pentru că nu i se pare a fi potrivit
momentului funerar, ci trebuie să fi avut altă utilitate, şi îl clasifică drept
unul dintre cele mai poetice obiceiuri ale noastre: „Când într-un sat
liniştit, în revărsatul zorilor se deşteaptă ţăranii în cântecul acesta jalnic –
mai ales când se întâmplă o moarte fără de veste – şi ascultă cu inima
strânsă cântecul ce străbate pe deasupra satului ca un memento mori
pentru toţi: câtă poezie şi câtă religiozitate e în faptul acesta. Un cântec
frumos, cântat de voci frumoase, în revărsatul zorilor de pe-o colină, cu
un ritm jalnic şi care îţi aminteşte în vorbe neînţelese, mistice ca ale
marilor preoţi şi ale oracolelor, despre dispariţia încă a unuia dintre
semenii şi iubiţii tăi, un astfel de cântec e poezia cea vecinică a
durerii”927.
Este evident că pe poet l-au preocupat credinţele şi obiceiurile
populare în legătură cu moartea. Locurile pe unde rătăceşte sufletul după
moarte nu sunt cunoscute şi ce se întâmplă cu el nu ştie nimeni cu
siguranţă. Coşbuc nu a fost, se pare, chinuit, măcinat de aceste gânduri şi
incertitudini. Psihicul său echilibrat şi viziunea optimistă, sănătoasă, după
care s-a călăuzit în viaţă nu l-au lăsat cuprins de disperarea extincţiei, de
angoasa dispariţiei sau de spaima neantului. Poetul accepta ideea morţii,
liniştit, asemeni moşnegilor din poemele sale. Dar despre astea toate, vom
avea ocazia să discutăm mai târziu.
Moartea lui Fulger este, categoric, poezia coşbuciană care
surprinde în mod desăvârşit punerea omului în unica situaţie care, cu
siguranţă, nu apare decât o singură dată în viaţă. Etichetată de critici drept
capodoperă a autorului, balada a apărut pentru prima oară în volum, în
1893 şi în ciuda răsunetului pe care l-a stârnit, ea a fost reprodusă abia
după douăzeci şi unu de ani în periodic928. De la ediţie la ediţie, textul a
suferit doar câteva modificări minore.
Poezia fiind arhicunoscută şi foarte apreciată, comentariile
adunate la un loc ar putea constitui un volum de sute de pagini. Succesul
ei se explică foarte uşor: „aproape unanim a fost considerată una din cele
mai reuşite poezii din volumul Balade şi idile, cea mai bogată în idei, mai
complexă, cu o problematică contradictorie, cu idealuri care se exclud, pe
parcurs, oglindind frământările grave ale spiritului şi ale inimii omului
într-un moment foarte dureros: moartea unei fiinţe iubite. Revolte injurii,
blesteme, penitenţe, încercări de a defini şi înţelege un destin nemilos,
compasiunea colectivă, iată direcţiile principale pe care se mişcă lumea
ideilor în Moartea lui Fulger”929.
Poezia a apărut pentru prima oară în volum, în 1893, cunoscând
mici modificări în edițiile următoare. Interpretările sunt în majoritatea
927
Ibidem, p. 226-227.
928
Albina nr. 4 din 26 octombrie 1914, p. 123-125.
929
Gavril Scridon, în Note şi variante, la finele volumului George Coşbuc, Opere
alese, vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 345.
302
cazurilor cunoscute şi lesne de găsit, de aceea nu vom insista asupra lor.
Pornind de la aflarea surselor de inspiraţie930, analizând în amănunt
conţinutul de idei şi forma931, şi încheind cu separarea conceptelor
populare de cele culte pentru descoperirea viziunii filozofice pe care se
clădeşte balada932, disecţia acestui text poetic s-a numărat printre
preocupările celor mai mari oameni de cultură români, critici şi istorici
literari.
Cu toate că este recunoscută drept o creaţie reprezentativă şi
apreciată ca valoare poetică, critica de factură modernă, socoteşte că
balada i-a făcut un deserviciu poetului, din cauza conţinutului ei
pseudofilozofic. Desconsiderată pentru ideile filozofice şi religioase pe
care le expune, poezia nu şi-ar mai avea locul între creaţiile coşbuciene,
aflându-se în disonanţă cu universul poetic al năsăudeanului. Acestuia i-ar
sta bine numai în ie şi iţari, hăulind prin văi, plesnind din bici sau rânjind
după femeile pe care le urmăreşte din priviri atunci când trec pe uliţă.
Autor al deşucheatelor strigături ardeleneşti – după cum îl prezintă
Macedonski – Coşbuc nu ar trebui, spun ultimii critici, să lanseze
enunţuri filozofice. Pentru aceasta îi lipseşte o anume profunzime
spirituală, care îi prisosea lui Eminescu.
Concentrat asupra ideilor ce nu îl reprezintă, poetul nu s-ar mai fi
îngrijit nici de mijloacele poetice necesare creării unei opere de valoare.
Că nu este aşa, avem ocazia a ne lămuri încă din prima strofă. Senzaţia de
mişcare, mai exact de apropiere a unui obiect sau personaj, este realizată
cu acuratețe:
În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
Dacă în primele două versuri nu întâlnim niciun verb, în
următorul apar trei. Alegerea substantivului goană nu este deloc
întâmplătoare, termenul fiind cu mult mai expresiv decât altele din
categoria sa semantică şi oferind poetului exact imaginea dinamică şi
sensul de care autorul avea nevoie pentru a-şi transpune ideea plastică.
Este mai potrivit decât fugă, galop, alergare, zbor etc. Imaginea de
început este prezentată din perspectiva unui privitor ce stă nemişcat, într-
un anume punct, spre care se îndreaptă solul călare. Autenticitatea
descrierii şi introducerea noastră bruscă în peisaj ne face să ne
930
Ibidem, p. 343-344.
931
D. Evolceanu, „Baladele şi idilele” d-lui Coşbuc, în Convorbiri literare nr.10,
1894, p. 828-838; Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1976, ; Jacob Popper, Celălalt Coşbuc, Sibiu, Imago, 1995 ş.a.
932
C. Dobrogeanu Gherea, Poetul ţărănimii, în Studii critice vol. II, Bucureşti,
1956, p. 227.
303
identificăm cu acel privitor, pentru că zărim (adică vedem în zări) acelaşi
lucru. Acest fenomen ne face părtaşi la eveniment, ne simţim direct
implicaţi în cele ce au să se întâmple. Călăreţul se apropie de noi, oare ce
o fi având a ne spune? Cu inima strânsă urmărim gonaşul. Este încă
departe, dar se apropie vertiginos: a răsărit, creşte-n zări, vine. Absenţa
oricăror imagini auditive potenţează ideea de depărtare. Încă nu auzim
nimic. Senzaţia de apropiere este admirabil realizată şi culminează cu
metafora zările de-abia-l cuprind, adică este acum atât de aproape, încât
ne obturează câmpul vizual, nu mai putem zări orizontul din cauza lui din
cauza închiderii unghiului optic. Viteza cu care se apropie este sugerată
apoi de poziţia călăreţului. Acesta, pentru a evita frecarea cu aerul, care l-
ar încetini, este atât de aplecat încât atinge cu gura coama calului. Este
reliefată astfel şi contopirea omului cu animalul, ei devenind una în
urmărirea aceluiaşi scop: de a ajunge cât mai repede. Simbolul frâielor
este, de asemenea, demn de prezentat: în această poezie el îşi pierde
semnificaţia uzuală. Frâiele nu mai sunt nişte accesorii care împiedică sau
strunesc, de aceea nici nu poate fi folosit pluralul frâne. Ele nu
stingheresc cu nimic dezlănţuirea calului, prăbuşirea lui peste întinderi.
Intenţionalitatea artistică şi în acest caz poate fi dovedită. Coşbuc
foloseşte acest procedeu, în acelaşi scop, şi într-o altă poezie, cu care
balada are mai multe puncte comune, drept pentru care vom mai reveni
asupra ei. Cităm aici doar versurile în care apare simbolul la care ne
refeream:
El fură şi se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă
Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă...933
Datorită importanţei şi sacralităţii sale, calul, ca animal totemic,
implicaţiile sale mitologice, simbolistica sa cunosc o frecvenţă deosebit
de ridicată. Ne referim acum numai la implicaţia sa într-un tablou căruia
îi conferă o dinamică ieşită din comun.
Vorbeam aşadar despre frâie şi pomenirea lor într-o imagine în
plină mişcare. Este nevoie de cât mai multă rapiditate. Din aceste motive
călăreţul renunţă la orice ar constitui o piedică a aerodinamicii: el nu
poartă nimic pe cap, şi chiar dacă iniţial ar fi purtat, orice ar fi fost
aceasta, a fost smulsă de mult de vânt şi lăsată în norii de praf stârniţi în
urma roibului. Printr-o senzaţie auditivă ni se redă apropierea imediată:
putem auzi corbii care însoţesc solia, ei înşişi nişte mesageri. Croncănitul
şi prezenţa lor nu prevestesc nimic bun. Simbolul lor este bine cunoscut
în popor şi a fost, după cum am văzut, comentat şi de Coşbuc. Încă de la
finele primei strofe ştim că solul şi „companionii” săi sunt vestitori ai
morţii. Morbidele păsări puteau şi să lipsească. În sinea noastră bănuiam
că s-a întâmplat ceva rău: graba călăreţului era exagerată şi nu putea, ea
însăşi, anunţa decât o nenorocire.
Din cea de-a doua strofă, evenimentele se desfăşoară pe alt plan.
Noi suntem aceeaşi privitori, dar suntem excluşi de la acţiunea ce are să
933
Fulger.
304
se desfăşoare. Înţelegem că nu avem, de altfel, niciun drept să ne
amestecăm. Necazul nu s-a abătut asupra noastră, ci asupra familiei
regale. Iar noi nu avem nicio putinţă de a schimba, cu atât mai puţin de a
rezolva ceva:
El duce regelui răspuns,
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi –
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!
Sumbra bănuială care ni s-a înşerpuit în suflet la începutul
poemului s-a adeverit. Obiectul narativ este altul datorită apariţiei unui
element nou. Solul stânge părinteşte sub veşmânt trupul unui erou căzut.
Asupra sa se focalizează în continuare atenţia tuturor: a solului, a regelui,
a noastră, a autorului însuşi, a tuturor. Prin condiţia sa, eroul devine la
rândul său un sol: al pierderii războiului. Acest fapt este însă cu totul
neimportant şi nu interesează pe nimeni. Nu se face nicio remarcă în acest
sens. Nimeni nu se îngrijorează de consecinţele înfrângerii. De ce, vom
afla îndată. Centrul atenţiei este, şi va rămâne pentru un timp, cel decedat,
pe care îl recunoaştem imediat:
Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Strofa este compusă, după cum lesne putem observa, din mai
multe sintagme sinonimice în plan poetic: Fulger a fost fulgerat, străin-
hain (frecventă analogie populară), argint-alb, roş-sânge, port-tort şi din
altele antonimice sau în evidentă relaţie antitetică: Fulger mort, roş de
sânge-albul tort, pieptul gol- de lănci e plin. De asemenea în relaţie
sinonimică se află Fulger, alb şi argint, acestea fiind culoarea şi metalul
preţios substitute ale Fulgerului (aşa cum Soarele este simbolizat prin aur
şi prin culoarea galbenă). Vălmăşagul acesta reliefează exemplar tumultul
sufletesc al celui rămas fără grai înaintea unei astfel de grozăvii. Mintea
refuză să creadă ce văd ochii, spaimele, durerea şi neputinţa bântuie
sufletul zdrenţuit de colţii jalei. Doar pulbere de suflet se mai stârneşte în
abisurile ce se deschid în părintele ale cărui minţi se pierd în zări, păsări
bolnave, o dată cu corbii:
Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.
305
Să-i moară Fulger? Poţi sfărâma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii, dacă pier
Cei buni aşa?
Dar mâne va mai fi pământ?

Mai fi-vor toate câte sunt?
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?
Versurile, prin retorismul lor, sunt memorabile. Odată cu moartea
copilului său, tatăl nu mai vede o continuare a vieţii. Ea s-a sfârşit.
Niciodată nu va mai fi aşa cum era. El însuşi nu va mai fi acelaşi, pentru
că nu mai este tatăl lui Fulger. Fiul lui s-a dus de pe lumea în care se afla
el. Odată cu el totul dispare. Dezastrul ia proporţii cosmice. Pământul
însuşi se va surpa în absenţa eroului. În Natură apare o sincopă. Dispariţia
fulgerului are consecinţe din cele mai nefaste. Tatăl său, soarele, nu mai
are motive să se arate. Nu avem de-a face aici cu o comparaţie, aşa cum
este interpretat de obicei ultimul vers, ci cu o metaforă. Este evident că
personajele nu sunt obişnuite, nici măcar dacă le privim drept personaje
de basm. Pentru recunoaşterea lor este însă nevoie de o parcurgere a
întregii opere poetice coşbuciene. Pentru că Fulger este o cunoştinţă mai
veche.
Astfel, în ianuarie 1887, apare în paginile Tribunei o poezie
omonimă: Fulger934. Conform notei finale, textul fusese scris la 23
septembrie 1886. Poemul a fost ignorat de critică, astfel pierzându-se un
prim indiciu în restabilirea atât de vehiculatului proiect nerealizat al
poetului. Fulger este feciorul lui Crai-Negru şi porneşte către curtea lui
Volbură-Împărat pentru a se căsători cu fiica acestuia, Salba. Numele
sunt în mod evident simbolice, toate de natură mitologică. În plan spaţial,
se porneşte aşadar din împărăţiile Întunericului (Crai-Negru) către Soare
(Salba fiind un substitut al astrului zilei atât datorită aurului, a bănuţilor,
ei înşişi simboluri solare, cât şi a formei circulare, închise, a colierului).
Are loc o purcedere din Noapte către Zi, din Tenebre în Lumină. Legătura
dintre acestea o face un singur element: Fulgerul, o uriaşă forţa cosmică,
cu o simbolistică impresionantă, după cum vom vedea imediat.
Soarele se află, unde altundeva, dacă nu la curtea unui substitut al
vegetalului şi în acelaşi timp al vântului (Volbură). Acesta are nevoie,
evident, de apă. Drept urmare îi cere lui Fulger să-i aducă apă din
934
În Tribuna 1887, nr. 5 şi 6, 9/21, 10/22 ianuarie, p. 17 respectiv p. 21.
306
fântânile lui Negură-Împărat. Acestea sunt în număr de şapte şi se află în
Ţara lui Amurg. Împăratul de aici bea din aceste fântâni şi în consecinţă
rămâne veşnic tânăr şi sănătos. Misiunea lui Fulger pare fascinantă, dar
pentru a reuşi trebuie să treacă de cele trei taberi ce păzesc miraculoasele
fântâni. Numai în schimbul acestei ape, din aceste locuri, este dispus
Volbură să renunţe la Salba. Cu alte cuvinte cedează Soarele pentru apa
din Amurg, simbolizând aşadar apusul, şi, în aceeaşi ordine de idei,
toamna, când ziua va deveni din ce în ce mai mică, dar numai pentru
această licoare care îl menţine de-a pururi tânăr şi sănătos, simbolizând
noul răsărit de a doua zi, dar şi primăvara, când zilele devin mai lungi și
natura renaște. Fulger duce la îndeplinire sarcina, punând astfel ordine în
curgerea timpului şi în succesiunea zilelor şi a nopţilor şi cea a
anotimpurilor.
A doua probă constă în aducerea unui cal cu coama de aur
(substitut al razelor soarelui) din necuprinsele herghelii ale lui Pajură-
Împărat. Acesta este un simbol al Cerului (pajura fiind stăpână peste
nemărginitele întinderi ale văzduhului) şi deţine şaptezeci de stave de
asemenea cai. Animalele pasc libere, dar sunt păzite de un balaur ce varsă
foc (un simbol al arşiţei). Datorită iuţelii şi a destoiniciei sale, Fulger
prinde cu frâul un cal galben (simbol al verii) şi i-l aduce lui Volbură.
În continuare, împăratul îi cere flăcăului o mărgea de gheaţă din
Ţara Dalbă (Iarna, evident), unde domneşte Cetină-Împărat. Mărgeaua
are însuşiri miraculoase (învie morţii) şi poate fi obţinută de la una dintre
cele treisprezece fete frumoase şi bălaie „care ar fi zânele consacrate
zilelor dintre Crăciun şi Bobotează, când se deschide cerul, vorbesc
animalele, se desfac mormintele şi învie morţii”935. Pentru a-i veni în
ajutor, craiul îi dă un fuior din părul răposatei regine, care se numea Lia
(substitut al ciocârliei, simbol al primăverii), pentru a avea ce oferi în
schimbul mărgelei, cu care împăratul vrea să o învie pe regină
(Primăvara). Este deosebit de sugestiv faptul că Lia nu poate învia decât
printr-un element hibernal. Ea şi Volbură au nevoie de iarnă, de zăpadă,
de gheaţă (ciclurile naturale trebuie deci respectate).
Fulger pleacă pe sub nori, la miazănoapte şi nu se mai întoarce.
Spre surprinderea şi dezamăgirea multora, poemul se încheie aici. Iarna
nu se produce fulgerul. „Specificaţia din nota finală – ‚23 septembrie
1886’ – ar proba că poemul transfigurează intrarea Soarelui în zodiile
autumnale – Cumpăna, Scorpia şi Săgetătorul – când meteorologic nu
sunt de semnalat fulgere”936.
Finalul acesta, consideră Bogdan Duică937, salvează poezia.
Criticul apreciază neobişnuitul procedeu, la care nimeni nu mai recursese
până atunci şi îl felicită pe poet pentru iniţiativă. Nu observă însă
935
I. Filipciuc în prefaţa la G. Coşbuc, Elemntele literturii poporale, Cluj-
Napoca, 1986, p. 16.
936
Ibidem, p. 16.
937
Gh. Bogdan-Duică, Studii şi articole, Bucureşti, Minerva, 975, p. 32.
307
substratul mitologic al poemului şi tratează textul ca un simplu basm
versificat, evidenţiindu-i, acolo unde era cazul, neajunsurile. De
asemenea, vede în final o notă optimistă, Fulger s-ar mai putea întoarce la
Salba, ea face mătănii în acest scop şi stă cu privirea ţintuită în depărtări.
Singura ei mângâiere ar fi rugăciunea. Flăcăul însă, ştim sigur, nu se mai
întoarce. O spune chiar poetul în versurile finale:
Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat,
Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a returnat.
Peste ani îl găsim la curtea sa, crai mare cu mare popor938. Are
un singur fiu, Cetină-Dalbă. Numele lui indică clar originile sale şi
explică indirect de ce nu s-a mai întors Fulger la fata lui Volbură-Împărat.
Reamintim că în tinereţe el plecase în Ţara Dalbă, unde domnea Cetină-
Împărat. Pe lângă analogia dintre cei doi termeni, numele feciorului
indică, fără drept de îndoială, originea sa hibernală. El va pleca de la
curtea lui Fulger pentru a o salva pe Salba (ah! îmi place mult
povestea...), fiica lui Codru, ce fusese răpită de Laur-bălaur.
În viziunea lui Fochi, poemul „este un basm tipic, autentic în
toată desfăşurarea sa, în povestirea căruia poetul are doar meritul
versificării.”939 Afirmaţia poate surprinde din cel puţin două motive: întâi,
ea îi aparţine lui Adrian Fochi, unul dintre cei care nu numai că au citit
opera coşbuciană, dar care cunoşteau şi motivele creaţiei populare,
autorul fiind de formaţie folclorist. În această situaţie nu înţelegem de ce
nu a evidențiat referirile mitologice, simbolistica numelor sau continuarea
poveştii lui Fulger. În al doilea rând, ţinând seama de aceleaşi elemente,
existenţa originalului pe care Coşbuc l-ar fi versificat rămâne un mister.
Nici Adrian Fochi, nici oricare alt cercetător nu au reuşit să identifice
acest basm, nici chiar în afara spaţiului românesc.
În 1893, când poetul publică în volum Moartea lui Fulger,
personajul era, după cum se vede, necunoscut, specialiştilor poate chiar
mai mult decât publicului larg. Majoritatea criticilor au văzut în acest
poem o evocare a ceremoniei înmormântării aşa cum apare ea la sat.
După ce Fulger este recunoscut şi bătrânul rege este anulat ca
existenţă, atenţia noastră se îndreaptă către mama eroului. Ea nu mai este
regina, nu mai este stăpâna, ci o mamă ce nu mai află mângâiere.
Prezentarea suferinţei ei se ridică la cote de mare valoare artistică:
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Şi tot palatul plin era
938
Cetină Dalbă, poezie publicată, nesemnată, o singură dată în timpul vieţii
poetului, în Tribuna nr. 256 din 24 noiembrie/6decembrie 1889, p. 1073-1074 şi
nr. 270 din 25 noiembrie/7 decembrie 1889, p. 1077-1078.
939
1971, p. 132.
308
De plâns cumplit.
La stat şi umblet slabă ce-i!

Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!
Bocetul dezlănţuit din sufletul sfâşiat de câinii durerii trebuia să
izbucnească. Vaierul mamei lui Fulger este jelania oricărei mame lipsite
de copilul ei. Pare că glasurile tuturor mamelor orfane de pruncii lor se
împletesc şi se adună vlaga laolaltă în scuturarea toartelor cereşti, pentru
nedreptatea ce li s-a făcut. Cântecul pare autentic el ar putea fi auzit în
orice sat românesc:
- „De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă, noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!
Nu-l dau din braţe nimănui!

Închideţi-mă-n groapa lui –
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!”
Neputinţa o înnebuneşte pe mamă. Sufletul ei zbuciumat de o
neînţeleasă furtună, se cosmicizează căutând forţe ale naturii pentru a se
putea exprima cu adevărat şi pentru a desluşi întregii lumi nenorocirea pe
care o trăieşte. Firavul vas de lut sub chip de trup nu mai era capabil să
cuprindă o jale atât de mare:
Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâni de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!
Nici pentru mamă, nici pentru Fulger nu mai poate face nimeni
nimic. Toţi sunt supuşi morţii şi nimeni, sub nicio formă şi în niciun fel
de condiţii nu îi poate scăpa. Ideea revine de nenumărate ori la Coşbuc940:
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
940
Decebal către popor, Îngerul morţii ş.a.
309
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi –
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Ceremonialul înmormântării este lipsit de fast. Înaintea morţii toţi
sunt egali. Ea nu face discriminări în funcţie de rase, etnii, sex, vârstă,
rang, concepţii religioase. Pregătirile de îngropăciune sunt observate şi
prezentate cu atenţie. Niciun detaliu nu este uitat. Lipsa unui accesoriu,
cât de mic sau neîndeplinirea unei practici funerare ar putea avea
consecinţe dezastruoase pentru sufletul celui dispărut:
Pe piept colac de grâu de-un an
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.
Cu făclioara pe-unde treci,

Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.
Credinţele şi obiceiurile funerare îi erau, evident, cunoscute
poetului. Am văzut că el a şi scris în repetate rânduri despre unele dintre
ele. Nu este uitat ortul, cu care sufletul va plăti luntraşului, lumânarea se
pune în mâna dreaptă – cu ea îşi va lumina drumul spre cer și trecerea
prin vămi. Coşbuc explică, după cum se poate observa, rostul obiceiurilor.
Specifică el însuşi la ce folosesc făcliile, colacul, banul etc.
Impresionantă este şi în aceste versuri realizarea artistică prin
mijloacele de expresie la care a recurs poetul: mai întâi să urmărim
numărul verbelor: 3 într-o strofă + o elipsă de predicat (Pe piept ai colac
de grâu de-un an), 4 în cealaltă; doar două sunt la diateza pasivă. Iată deci
un tablou în mişcare deşi, poate, nu ne-am fi aşteptat la o asemenea
situaţie. Totuşi, pare o imagine statică. Acest fenomen este realizat prin
sfiala, prin religiozitatea şi chiar teama cu care se fac toate mişcările.
Lipseşte cu totul vehemenţa şi rapiditatea acţiunilor. Aşezarea făcliilor
sau a banului în mâna mortului se face cu mare blândeţe. Mişcările
sufletului, de asemenea sunt sfioase, domole, şovăielnice. De fapt, la o
analiză mai atentă, vom observa că, în ultima strofă asupra căreia ne-am
oprit atenţia, un singur verb exprimă o acţiune propriu zisă, şi anume: a
trece. Celelalte trei nu implică în fond nicio mişcare: nu sufletul dă
efectiv lumină, aceasta este un efect implicit al lumânării aprinse;
copulativul a fi din predicatul nominal -i vamă, nu exprimă o mişcare; cu
atât mai puţin verbul a avea din construcţia ai merinde. Ele însă
sugerează toate împreună o activitate intensă: sufletul mortului luminează
310
cu făclia întunericul, deci vede pe unde să meargă mai departe, ajunge la
râu unde îi plăteşte luntraşului pentru a trece râul şi a debarca pe Tărâmul
Celălalt. Pe parcursul călătoriei sale el se hrăneşte cu bucatele pe care le
are asupra sa din grija celor care au îngropat corpul. Subconştientul
nostru imaginează şi construieşte toate elementele care îi lipsesc pentru a
avea o imagine de ansamblu asupra celor ce se petrec.
Nu vom insista şi noi asupra antitezelor buzdugan – lumânare şi
scut - ban, pentru că ele au fost sesizate de mai mulţi critici. Evidenţiem
însă poeticitatea expresiei a da zări negrelor poteci, cu sensul de ale
lumina, o sintagmă de o uriaşă potenţă expresivă. Demn de remarcat este
şi diminutivul, făclioara, cu care dă zări sufletul. Este sugerată astfel o
lumină plăpândă, atât cât poate genera o sursă atât de mică. Misteriosul
călător nu poate vedea aşadar decât o infinitezimală parte din drumul pe
care a apucat, drum înfundat în întuneric şi despre care repetiţia din cel de
al doilea şi al treilea vers spune totul: negrele poteci în noaptea negrului
pustiu.
Precum marii maeştrii ai simfoniilor nemuritoare, Coşbuc
coboară tonul de la vehemenţa forte a plânsului matern şi a strigătelor de
deznădejde, la un andante al prezentării mortului ce nu se mai poate
ridica la chemarea trâmbiţei, nu mai poate sări în luptă şi nu mai râde de
moarte. Apoi se trece într-un piano, în care totul este atât de sfios şi de
liniştit încât intrăm şi noi în rezonanţă cu acest sentiment de pioşenie...
Ne resemnăm, ne luăm rămas bun de la pribeagul trecut cu luntraşul
dincolo...
Dar talgerele orchestrei se izbesc într-o vacarmică detunătură! S-a
trântit Poarta Raiului! Schimbarea de ton se face o dată cu schimbarea
atitudinii. Fulger este întins într-un coşciug de argint (reamintim că acesta
este metalul ce substituie fulgerul) înarmat ca de obicei. Ce s-a întâmplat
cu resemnarea, cu sfiala, cu teama? Eroul din viaţă nu putea să fie altfel
în moarte. Unde să fi plecat viteazul cu un toiag de ceară, cu o feştilă şi-
un colac cu pupăză sau cuc? Cum să plătească deschiderea drumurilor, el,
cel care făcea cărări prin taberi? Pornit din viaţă, de pe pământ, el nu
putea ajunge un altul în cer. Măreţia lui este indiscutabilă, iar forţa
cosmică pe care o deţine poate schimba ciclurile naturale. Fulgerul va fi
temut de-a pururi:
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.
Miraţi şi de răsuflet goi,

Văzându-ţi chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
311
Şi orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!…
Imaginile generează un fior poetic de mare intensitate. Totul este
o alegorie, o înlănţuire de metafore ce uimesc prin prospeţimea şi tăria
lor. Pasul lui Fulger este atât de greu, încât se cutremură bolta cerească:
uimitoare reprezentare a tunetului ce se rostogoleşte în ceruri
înspăimântând Raiul. Figură banală? Lipsită de concreteţe? Noi
considerăm că este o realizare artistică foarte sugestivă. De puterea
Fulgerului sunt uimiţi până şi îngerii care rămân goi de răsuflet,
admirabilă reprezentare a uimirii, dar şi a fricii. Licenţa poetică să steie
îngerii-nlemnit nu are motive de rimă, mai ales că aceasta se realizează cu
o altă licenţă: al armelor sclipit. Rolul ei este de a sugera nemişcarea,
încremenirea. Apoteotica cucerire a Cerului de către Fulger culminează
cu orbirea Soarelui, astru strălucitor prin excelenţă, folosit ca termen de
comparare pentru a sugera lumina la superlativ. Intervenţia cosmică a
eroului schimbă bunul mers al naturii. Tehnica poetică este şi aici demnă
de apreciat: Coşbuc preferă termenului orbit un altul, din aceeaşi familie
de cuvinte, dar cu uşoare diferenţe de valenţă semantică. De remarcat este
şi faptul că în cazul de faţă determinantul orb se află într-o triplă
dependenţă: soarele orb..., s-alerge orb, orb de sclipit (din cauza
sclipitului)... Se accentuează prin aceste mijloace termenul necesar
obţinerii efectului dorit.
În înspăimântarea Soarelui putem zări şi o hiperbolizare a
strălucirii Fulgerului (acesta era atât de strălucitor încât a speriat Soarele).
O altă figură stilistică de acest gen este realizată, prin intermediul unei
comparaţii, în strofa imediat următoare:
Iar când a fost la-nmormântat
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!
Unii specialişti văd în surprinderea momentelor esenţiale ce
alcătuiesc ritualul înmormântării valoarea poetică a textului: „Ceea ce
într-adevăr surprinde în Moartea lui Fulger este fastul acesta funerar,
puterea de a realiza spectacolul măreţ de doliu universal, al unei
înhumări. Dincolo de stricta problematică a lui, retorica la urma urmelor,
deşi de bun-simţ, poemul se impune printr-o asemenea strălucire
îndoliată. Nu viziunea morţii a intuit-o poetul aici, ci solemnitatea publică
a ei, măreţia ei rece. Se vede numaidecât faptul acesta din grija pentru
decor: de la regia de ansamblu până la sonorităţile de excepţie ale
versurilor”941.
941
116.
312
Urmează prezentarea atentă a ritului de îngropăciune la români,
poetul folosind o subtilă alunecare antitetică de la slujba religioasă
creştinească la bocetul păgân şi la blesteme:
Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând –
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Şi-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai
Şi nat de rând.
Şi mă-sa, biata! Cum gemea

Şi blăstema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - „L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!
Durerea produsă de golul existenţial proaspăt produs îi induc
mamei sentimentul inutilităţii vieţii umane şi a nonsensului vieţuirii pe
pământ. Din acest moment începând, în baladă vor fi enunţate diverse
concepţii filozofice asupra vieţii. Prima este o idee a lui Jung, care l-a
preocupat pe Coşbuc încă de când era elev942:
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,

Părere-i tot, dacă socoţi –
De mori târziu, ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!
Poetul dezvoltă ideea lui Jung, insistând asupra ideii de inutilitate
a vieţii, cu totul contrară convingerilor proprii. Se desprinde de aici şi
conceptul hinduist de maya, de iluzie cosmică, totul este ireal, e o părere.
Gândurile de acest fel nu pot conduce decât la deznădejde, la
nemulţumire şi revoltă împotriva orânduirii divine. Omul care gândeşte
astfel nu se poate integra universului atât de armonic alcătuit şi în care
942
Gavril Scridon în Notele şi variantele la G. Coşbuc, Opere alese, vol. I,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 343, reproduce pasajul din lucrarea
Despre salutare pe care l-a consultat la Arhivele Statului din Năsăud, pasaj în
care prezintă viziunea diferitor cărturari asupra vieţii: pentru Jung, viaţa era urma
ce-o lasă o pasăre în aer, sau urma ce-o lasă un peşte în apă.
313
totul decurge după un plan bine întocmit. În ultimă instanţă acest psihic se
va prăbuşi sub apăsarea terorii:
Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.
De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!
Evident aceste concepţii se află în asonanţă cu credinţa populară
şi cu viziunea omului simplu asupra vieţii. De aceea poporul se disociază
de astfel de eretici, care gândesc strâmb şi revarsă energii negative asupra
comunităţii:
Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit.
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Neputincioşi, oarecum stingheri, oamenii o compătimesc pe
mamă, iar mila creştinească, sau poate cea românească, şi mai veche, le
frunzăreşte sufletele. Semnificaţia cuvintelor ei îi înspăimântă şi, ca
posedaţi, ei se dau în lături. Din mulţime, iată, se desprinde un sfetnic:
Un sfânt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Un critic vede în sfetnic o personificare a Timpului 943. Alţii îl
consideră un simbol al înţelepciunii populare. Ambele variante sunt
credibile, mai ales pentru că iniţial el se adresează reginei cu o formulă
familiară, uzuală în satele româneşti, şi îşi permite să o apostrofeze de
câteva ori pe „doamnă”:
Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
943
I. Filipciuc în prefaţa la G. Coşbuc, Elemntele literaturii poporale, Cluj-
Napoca, 1986, p. 17.
314
Duios cuvintele răsar:
- „Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.
De cum te zbuciumi, tu te stângi

Şi inima din nou o frângi –
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.
Ceea ce rosteşte bătrânul în continuare a fost analizat, cercetat,
interpretat, tălmăcit, răstălmăcit de majoritatea interpretilor operei
coşbuciene. Nu excludem categoric cele două interpretări în privinţa
persoanei sale, noi credem însă că el expune viziunea poetului despre
viaţă, pe care o vom reda în întregime fără comentarii între strofe pentru a
nu întrerupe firul logic:
Pe cer când soarele-i apus, De ce să-ntrebi viaţa ce-i?

De ce să plângi privind în sus? Aşa se-ntreabă cei mişei.
Mai bine ochii-n jos să-i pleci, Cei buni n-au vreme de gândit
Să vezi pământul pe-unde treci! La moarte şi la tânguit,
El nu e mort! Trăieşte-n veci, Căci plânsu-i de nebuni scornit
E numai dus. Şi de femei!
N-am cap şi chip pe toţi să-i spui, Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui? Şi-a morţii lege n-o căta!
Că de copil eu m-am luptat Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi
În rând cu Volbură-mpărat Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat Mai simte-n urmă cineva
Ca ţara lui. Că ei sunt morţi?
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum! Dar ştiu un lucru mai pe sus

Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum. De toate câte ţi le-am spus:
Ei şi-au plinit chemarea lor. Credinţa-n zilele de-apoi
Şi i-am văzut murind uşor; E singura tărie-n noi,
N-a fost nici unul plângător Că multe-s tari cum credem noi
Că viaţa-i fum. Şi mâne nu-s!
Zici fum? O, nu-i adevărat. Şi-oricât de amărâţi să fim

Război e, de viteji purtat! Nu-i bine să ne dezlipim
Viaţa-i datorie grea De cel ce vieţile le-a dat!
Şi laşii se-ngrozesc de ea – O fi viaţa chin răbdat,
Să aibă tot cei laşi ar vrea Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Pe neluptat. Ca s-o trăim!”
315
Expunerea sfetnicului este clară şi categorică, nelăsând reginei
drept la replică. Ea pare unora cam lungă şi contradictorie944. Faptul că
ideile şi concepţiile filozofice se anulează reciproc de la un vers la altul
nu trebuie privit ca o stângăcie a poetului şi ca un neajuns al baladei.
Coşbuc foloseşte intenţionat opoziţia de idei. Sfetnicul însuşi pare atât
profet creştin cât şi preot păgân. Ideile se succed şi se răsucesc precum
viaţa însăşi. Viu parastas al altor vremi, bătrânul sfetnic se încadrează
cultului morţilor, al strămoşilor şi moşilor (gerontomitologia). Dacă
expunerea sa nu i-a convins pe critici, asupra mamei îndurerate a avut
efect. Pentru ea, cum am mai zis, nu se mai poate face nimic:
Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb – era un vis
Şi ea-l trăia.
Nebună de durere, mama se refugiază în alte lumi, pe care ea le
consideră mai bune. Ea se sustrage realităţii, psihicul căutând într-un mod
extrem regăsirea liniştii de dinainte:
Senini de plânset, ochii ei.
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie, ce-i?
Şi nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gând

Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni –
„În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând…”
Cosmicul se raliază din nou sentimentelor umane, intervenind
direct în final. În penultima strofă are loc un transfer din plan vizual în
plan acustic prin dangătul clopotelor, plânsul, glasul tânguitor,
neîntrecuta aliteraţie ce sugerează atât atmosfera sumbră cât şi
autenticitatea imaginii prin redarea sunetului produs de pământul ce cade
pe capacul sicriului, un glas vorbea, un cântec etc.:
Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ.
944
George Sterpu, Antinomia viaţă-moarte în poezia lui Coşbuc, în Orizont,
Timişoara, 1966, nr. 9, 1966, p.13.
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:
- „Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun, când le-nţelegi
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
Devenită una dintre cele mai cunoscute strofe ale literaturii
române, aceasta din urmă poate fi întâlnită până şi pe monumentele
funerare (uneori semnată M. Eminescu...). Extrem de bine realizată,
construită din mijloace poetice de o expresivitate aparte (nu este vorba de
o simplă comparaţie cum se crede), concluzia finală nu contravine întru
nimic principiilor de viaţă ale poetului. El este împăcat cu sine şi se
resemnează uşor. De ideea din final nu sunt mulţumiţi toţi criticii: „Căci,
este bine, chiar necesar, să cercetezi aceste legi şi să încerci să le înţelegi.
Înţelegerea nu înseamnă nebunie ci sursa de înţelepciune care te ajută să
trăieşti în condiţii cât mai bune această viaţă ireversibilă.” 945 Comentariul
la această înţelegere şi afirmaţia ce decurge din ea se poate reduce,
credem noi, la un semn de întrebare...
Revenind la persoana sfetnicului şi la identificarea sa cu poetul,
trebuie să atragem atenţia asupra faptului că bătrânul este un luptător
(încă din copilărie). A fost alături de Volbură-împărat (cunoştinţă mai
veche, el fiind tatăl Salbei din poemul Fulger), simbol al vegetalului, al
fecundităţii, al verii, al bogăţiei roadelor, dar şi de Crivăţ, personificare a
iernii, a vânturilor tăioase care nimicesc viaţa şi alungă căldura, în orice
ipostază s-ar arăta ea.
Întrebându-se dacă Furtună-i viaţa toată / E moartea tot
furtună946, Coşbuc pune adesea problema antinomiei viaţă-moarte, o temă
apărută încă în timpul liceului947 şi care îl va preocupa pe întreg parcursul
activităţii sale creatoare. În fond, în concepţia sa, lupta vieţii948 este, în
esenţă, întregul scop al vieţii. Ideea apare şi în Moartea lui Fulger, dar
este categoric expusă în gazelul Lupta vieţii:
Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
945
Ibidem, p.13.
946
Somnul codrilor.
947
În Despre salutare (cu sensul de salvare, mântuire), în 1882, Coşbuc apreciază
şi îşi însuşeşte ideea lui Heine conform căreia viaţa este o luptă (la poetul german
împotriva naturii).
948
A se vedea şi I. Breazu, Un cântec eroic al vieţii, în Steaua VII, 1956, nr. 10,
octombrie, p. 82-84.
317
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge

Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte,

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.
Publicată pentru prima oară în Vatra949, poezia a fost reprodusă
de nenumărate ori950. Violentă sau nu, moartea constituie un fenomen în
sine, dar de o factură aparte: „un eveniment crucial, aşadar, în viaţa
omului, cum este moartea, devine la Coşbuc motiv de morală practică. O
concluzie tonică, din care mai târziu Octav Şuluţiu va dezvolta proba
‘energetismului’ coşbucian: după moarte urmează naşterea. ,Viaţa de
949
Vatra I, 1894, nr. 6, p. 161.
950
Foaia poporului, II, 1894, nr. 14 17/29 aprilie, p. 153; Calendarul poporului,
Sibiu X, 1895, p. 76-77; Universul ilustrat V, 1896, nr. 17, 26 aprilie; Foaia
poporului IV, 1896, nr. 18, 28 aprilie/10 mai, p. 139; Revista Orăştiei IV, 1898,
nr. 18, 2 mai (fragment cu titlul Viaţa); Calendarul nostru, Arad I, 1900, p. 9-10.
318
apoi’ e dovada unui vitalism, crede Şuluţiu îndemnat de bănuiala că
poetul ar fi un panteist”951.
La Coşbuc, ea întruneşte o serie de expresii metaforice de mare
concreteţe: verbul a pieri sau substantivul verbal pieire (Armingenii,
Roca din Manerba, Dorobanţul, Fragment epic, Moartea lui Fulger etc.);
locuţiunile a-l înghiţi pământul – omul este redat argilei (Vântoasele,
Andromache) şi a-nchide gura (Hora), s-a-nchis mormântul peste ei
(Strigoiul); cade, căzut (Trei Doamne şi toţi trei, Coloana de atac); a nu
mai vedea ziua de mâine (Rugămintea din urmă); a se duce de pe (astă)
lume (Trei, Doamne, şi toţi trei) etc.952 „Pentru Coşbuc, bucuria şi
suferinţa, moartea şi viaţa sunt fenomene complementare, impuse
deopotrivă omului de un implacabil principiu dialectic al universului şi
ele se succed inevitabil – lumea nefiind pentru poet numai un locaş al
veşnicelor plângeri…”953 Armingenii apăruse inițial în Tribuna, IV, nr.
161, 18 iulie/30 iulie 1887, p. 641 cu multe diferențe față de volum. În
revistă poezia avea inclusiv încă o strofă după versul 35:
În fruntea cetelor turbate
Pășește stol de-arhierei,
Și stolul poftitor s-abate
Prin orice colțuri de cetate,
Ca stol de tot atâția lei.
Poezia este reprodusă de A. Gorovei într-un articol din Albina,
XVII, nr. 32, 4 mai 1914, p. 1249-1251, în care descrie obiceiul
Armindenului954.
În creaţia poetului de la Hordou, torentul existenţei năvăleşte de
pretutindeni, „căci vieaţa este tot, nu moartea. Nicăieri nu se văd
mormintele. Noiane de verdeaţă, flori colorate de lumină şi talazuri de
grâne galbene înăbuşă ruinele şi osemintele. Natura e un vast culcuş al
fecundităţii, binecuvântat de Dumnezeu. Sărbătoarea ei, e o sărbătoare de
nuntă. Cântecele ce s-aud aici sunt cântece de dragoste rodnică. Soarele –
Făt-frumosul, - răspândit peste tot, zămisleşte vieaţa. Natura e un leagăn.
O creaţie continuă, fragedă, minunată ca-n ziua întâia”955.
951
12.
952
A se vedea în acest sens studiul lui George Sterpu Antinomia viaţă-moarte în
poezia lui Coşbuc, în Orizont XVII (149), 1966, nr. 9, septembrie, p. 11-16.
953
p. 141.
954
955
319
Spadă și credință
Există credinţa că în momentul naşterii Pământului s-ar fi hotărât

şi sfârşitul său. Orice naştere implică sfârşitul, la fel cum orice Bun are un
geamăn Rău.
Ultima fază a religiei germanice a fost dominată de interesul
purtat mitului despre Sfârşitul Lumii. Interesant este că, în religia
germanică, Sfârşitul Lumii este anunţat încă din cosmogonie. Fără a
insista prea mult, amintim doar faptul că Odhin a creat prima pereche
umană, care, adăpostită de Arborele Cosmic, va supravieţui ragnarök–
ului (Sfârşitului Lumii) şi va repopula noul pământ, care se va naşte după
aceea.
În religia germanică, Sfârşitul Lumii va fi provocat de lupta dintre
zei. În acest război escatologic, este implicat şi Şarpele Cosmic, care luptă
împotriva lui Thorr; ei ucigându-se reciproc. Fiara este prezentă şi aici,
precum în toate miturile legate de Sfârşitul Lumii. În urma acelui război,
rămâne un singur supravieţuitor, care „declanşează incendiul cosmic şi
orice urmă de viaţă dispare; în cele din urmă, întreg Pământul este înghiţit
de Ocean şi Cerul se prăbuşeşte”956.
Conform concepţiei arhaice, Dumnezeu este stăpânul lumii pentru
că El a creat-o. El a învins monstrul primordial, întâlnit în toate
mitologiile şi care în cazul de faţă se numeşte Satan. Creator al Lumii,
Dumnezeu este de asemenea şi Judecătorul Creaţiei sale957. Fiinţa umană
a fost alcătuită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi trebuie, de
aceea, să se poarte în mod diferit faţă de celelalte vieţuitoare şi, la un
moment dat, să dea socoteală pentru faptele sale. De altfel prin porunca
lui Dumnezeu omul are stăpânire asupra Naturii958. Omul a dat nume
vietăţilor, realizând un fel de creaţie, este, în felul lui, un Dumnezeu ce
stăpâneşte şi judecă Natura. Asupra reuşitei sau nereuşitei sale de a
dumnezeii se va discuta la Judecata de Apoi. Păcatul primordial tocmai în
aceasta constă, în faptul că omul a dorit să fie asemeni lui Dumnezeu 959.
El a fost pedepsit prin alungarea din Rai, de fapt cu orbirea lui. Fiinţa
omenească s-a aflat tot timpul în Rai, dar n-a fost capabilă să-l zărească,
956
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.II, Chişinău, Editura
Universitas, 1994, p. 166.
957
Ibidem vol.I, p.354.
958
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul şi supuneţi-l;
şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare
care se mişcă pe pământ.” Geneza 1 : 28
959
Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în
ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul”. Geneza, 3 : 5
320
să-l perceapă: „- Cauţi degeaba pe tot pământul locul unde a fost plantată
grădina în care trebuia să locuiască Adam. Ca răsplată pentru credinţa şi
stăruinţa ta, îţi voi dezvălui adevărul pe care numai câţiva sfinţi l-au
ghicit. Paradisul Terestru este întreg pământul, nimic altceva decât
pământul cu toate colţişoarele sale. Adam şi Eva nu au fost izgoniţi dintr-
un anume loc, ci au fost orbiţi. Săbiile de foc ale îngerilor le-au schimbat
vederea, le-au întunecat-o; ei n-au mai recunoscut niciodată leagănul
fericirii lor. Ochii lor împăienjeniţi au văzut mărăcini şi spini acolo unde
erau flori, pietre grosolane acolo unde scânteiau diamante, un pământ
pustiu în locul unui covor înmiresmat de iarbă, o pătură de nori în locul
unui cer senin, prăpăstii înspăimântătoare în locul văilor binecuvântate de
zâmbetul soarelui. Lumea a rămas aşa cum a fost creată în prima zi; dar
oamenii, a căror vedere s-a îmbolnăvit, nu mai văd în Paradis decât un
dureros Purgatoriu şi un oribil Infern”960.
Omul nu ar fi putut fi alungat din Rai, pentru că acesta se afla pe
Pământ961. Edenul este străbătut de fluviul Eufrat, se află deci pe
Pământ962.
În mijlocul Grădinii se află pomul vieţii şi pomul cunoaşterii
Binelui şi Răului963. Sarcina omului este oarecum simplă. El trebuie doar
să descopere aceşti pomi; atunci va fi ferit de păcat şi-şi va înscrie numele
în Cartea Vieţii. De vreme ce la începuturi omul a păcătuit gustând din
rodul cunoaşterii Binelui şi a Răului, acum nu-i rămâne altceva de făcut
decât să se înfrupte până la saturaţie, pentru ca la sfârşit să tragă o
concluzie: ce e Bine şi ce e Rău?
În religia creştină, Isus este Cel care îi va judeca pe oameni şi nu
Dumnezeu. El va veni la Apocalipsă şi, aşezat pe un tron va împărţi
dreptatea964. Puterea Lui va atinge proporţii cosmice, Pământul şi Cerul
vor fugi din faţa Sa965, iar morţii vor sta în picioare pentru a afla ce le este
scris în Cartea Vieţii966. Pedepsele vor fi aprige, pentru că Noul
Testament, prin gura lui Isus interpretează Decalogul dintr-un punct de
vedere mai strict967 decât ne obişnuise Vechiul Testament.
Paradoxal, Judecătorul va fi mai aspru cu cei drepţi: „Eu mustru
şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-I iubesc”968. Să ne amintim că Isus I-a
960
Giovanni Papini, Cartea neagră, Alba Iulia – Paris, Editura Fronde, 1997, p.
204.
961
Geneza 2 : 8
962
Ibidem 2 : 13
963
Ibidem 2 : 9
964
Iată, Eu vin curând; şi răsplata mea este cu Mine, că să dau fiecăruia după
fapta lui. Apocalipsa, 22 :12.
965
Ibidem 20 : 11.
966
Ibidem 20 : 12.
967
Matei 5 şi 6.
968
Apocalips, 3 : 19.
321
atras atenţia lui Simon Petru că femeia păcătoasă L-a primit mai bine
decât el, drept care o iartă de toate păcatele ei969.
Deoarece moartea este negarea operei Sale, aceasta este lipsită de
raporturi cu Dumnezeu, constituind pentru credincios cea mai teribilă
încercare970. Fiul Omului afirmă în Apocalips: „Eu ţin cheile morţii şi ale
Locuinţei morţilor”971. El este îndreptăţit să facă această afirmaţie având
în vedere că: „Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor”972.
Ca pedeapsă a omenirii decăzute, Dumnezeu hotărăşte extincţia ei
în totalitate. După cum am văzut, Dumnezeu hotărăşte pedeapsa, dar Isus
urmează să stabilească individual, pentru fiecare om, soarta acestuia după
moarte.
Din Apocalipsul lui Ioan aflăm că teribilul eveniment va avea loc
curând, că „vremea e aproape”, insistându-se mereu asupra iminenţei. Ea
a fost anunţată cu mult timp înainte, de profeţi, de Isus şi apoi de apostoli,
ca o inaugurare a Împărăţiei lui Dumnezeu973.
Trebuie observat că profeţiile în ceea ce priveşte Apocalipsa se
vor împlini în momentul când stricăciunea oamenilor va atinge apogeul,
iar lui Dumnezeu Îi va părea rău că a creat fiinţa umană. Concepută ca o
pedeapsă pentru oameni, Apocalipsa trebuie să inspire teama, dacă nu
teroarea, în rândul credincioşilor.
Potopul a fost trimis pe Pământ tot ca o pedeapsă, dar din anumite
motive viaţa a fost salvată974. Nu numai Noe a căpătat milă înaintea
Domnului, ci şi o serie de animale „curate”, ba mai mult, Dumnezeu Îi
porunceşte lui Noe să ia cu sine pe corabie şi o pereche din „dobitoacele
cari nu sunt curate”975.
Având în vedere că Scrierile Sfinte încep prin Geneză şi se
termină cu Apocalipsa (lui Ioan), tragem concluzia că aceasta din urmă
are ca rezultat extincţia totală a vieţii pe Pământ. Ea va fi urmată de
Judecata de Apoi, unde, după cum se ştie, se va hotărî ce se va întâmpla
cu fiecare fiinţă în parte, chiar şi cu cele moarte976. Cele găsite vinovate,
respectiv netrecute în Cartea Vieţii, şi Moartea însăşi, vor suferi „a doua
moarte”977. Astfel, cei cu adevărat credincioşi vor trăi veşnic, deoarece
Moartea nu va mai exista978.
Cercetarea Apocalipsului din punct de vedere stilistic ridică în
primul rând acele probleme pe care le ridică orice text tradus. Putem fi
969
Păcatele ei, cari sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult., Luca 7 : 47
970
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.I, Chişinău, Editura
Universitas, 1994, p. 355.
971
Apocalips, 1: 18.
972
Ibidem 1: 18.
973
Matei 4 : 17
974
Geneza 6.
975
Ibidem 7 : 2.
976
Apocalips 20 : 13.
977
Ibidem 20 : 14.
978
Ibidem 21 : 4.
322
martorii unei potenţări a valorii stilistice, dar şi a unei sărăciri, în funcţie
de calitatea, de valoarea traducătorului. De asemenea, vom fi derutaţi şi
de stilul acestuia, care alterează pe cel original. Traducătorul perfect,
utopic, ar fi, aşadar, acela căruia stilul propriu îi lipseşte în cea mai mare
măsură sau nu se face cunoscut sub nicio formă.
Apocalipsul este partea Noului Testament, care prezintă alegoric
Sfârşitul lumii. Întreaga Apocalipsă este o alegorie, este în ultimă instanţă
o uriaşă metaforă. Metafora noii orânduiri care va guverna lumea o dată
cea de-a doua venire a lui Isus. În chip paradoxal, Apocalipsa, cu toate
grozăviile şi cumplitele pedepse ce cad asupra omenirii, constituie, de
fapt, promisiunea unei lumi mai bune, a redescoperirii Raiului pe pământ,
a victoriei Binelui asupra Răului.
Apocalipsa a constituit timp de secole un subiect incitant. Pornind
de la textul biblic sau de la legendele apocaliptice, artiştii au încercat să-şi
facă o imagine asupra acestui prag dintre vremi. Poezia n-a putut rămâne
insensibilă în faţa acestui subiect. Că poeţii români, în special cei din
secolul nostru, au fost preocupaţi de problema Apocalipsei o dovedesc
numeroase texte. Ei aşteaptă schimbarea vremurilor anunţată în
Apocalips, dar nu cu teamă, ci mânaţi de o oarecare curiozitate. Trebuie
specificat, însă, că dintre poeţii noştri de marcă puţini au fost aceia care
au atins în creaţia lor poetică problema Apocalipsei şi chiar poeţii noştri
religioşi au acordat puţină atenţiei acestui eveniment. Iar atunci când şi-au
pus această problemă au făcut-o pentru că este un simbol al victoriei lui
Isus asupra Fiarei. Nu Apocalipsa în sine constituie subiectul, ci cea de-a
doua venire a lui Isus. De asemenea, foarte interesant este şi faptul că în
textul biblic nu se poate să nu remarcăm absenţa Maicii Domnului, a cărei
figură are un rol de mare importanţă în poezia lui Tudor Arghezi, dar la
ceilalţi, inclusiv la George Coşbuc, este întâlnită foarte rar.
În urma unei lecturi atente, vom constata, cu surprindere poate, că
scriitorii români nu sunt disperaţi în ceea ce priveşte sumbra profeţie şi
tot ce mai implică aceasta. Ba chiar, un poet precum Marin Sorescu, în a
cărui operă poetică vom întâlni numeroase referiri la Apocalips, crede că
dintr-un cataclism de gravitatea celui apocaliptic se poate naşte ceva, că,
în esenţă, Apocalipsul anunţă o altă Geneză, o nouă Creaţie979…
Considerat de majoritatea criticilor prea opac în viziuni
grandioase şi incapabil de a emite idei filozofice, în speţă, ontologice,
George Coşbuc este trecut în categoria versificatorilor, a poeţilor lumeşti
şi, categoric, a ateilor. Pornind de la scrisoarea pe care i-o trimesese lui
Slavici şi în care îi relata acestuia cum a reuşit să nu se înscrie la
Seminarul teologic, cercetătorii operei coşbuciene văd în poetul hordouan
un scriitor necreştin. Interpretarea aceasta greşită a adus unele prejudicii
înţelegerii poeziei lui Coşbuc, dar şi unele avantaje în timpul
comunismului, când poetul a fost apreciat pentru unele idei care
979
Titlul poeziei, Creaţie, aminteşte de prima carte a Bibliei, are deci o legătură
directă cu Sfintele Scrieri.
323
corespundeau ideologiei socialiste980, printre care se număra şi absenţa
religiosului din opera sa. Din aproape toate ediţiile apărute în comunism,
lipsesc însă unele poezii cu elemente creştine, aşa cum lipsesc şi cele în
care apare imaginea regelui sau se fac referiri la monarhie981. Efortul
poetului de combatere a superstiţiilor a fost, de asemenea, interpretat
greşit, mulţi văzând în lucrările lui Coşbuc, pe această temă, elemente de
propagandă socialistă. Scrierile lui Coşbuc n-au rămas neatinse de urgia
comunistă şi de interpretările marxist-leniniste. Iată un fragment dintr-o
prefaţă, nesemnată, la cunoscutul studiu al poetului Din superstiţiile
păgubitoare ale poporului nostru: „Rând pe rând sunt alungate
obiceiurile şi deprinderile rele, sunt spulberate superstiţiile, acele
minciuni şi credinţe greşite pe care capitaliştii, moşierimea şi chiaburimea
le-au sădit în mintea multor oameni neştiutori”982. Sau: „Oamenii de
ştiinţă, tehnicienii şi scriitorii din ţara noastră, strâns uniţi în jurul
Partidului şi conduşi de Partid, luptă astăzi cu hotărâre pentru a lichida
trista moştenire lăsată de putredele şi hrăpăreţele regimuri burghezo-
moşiereşti, luptă pentru a înlătura besna neştiinţei" 983. Aceste afirmaţii
sunt o ofensă la adresa întregului popor român, ale cărui credinţe şi
superstiţii, „atâtea obiceiuri şi practici neroade” ar fi moşteniri ale
„putredelor regimuri burghezo – moşiereşti”...
Inspirându-se din literatura universală, din izvoarele tradiţionale
ale neamului românesc şi din marile opere ale diferitor popoare, Coşbuc
nu avea cum să nu fie pasionat de latura religioasă, mai ales dacă ţinem
seama că a tradus Divina Comedia, o operă eminamente creştină. Făcând
parte dintr-o familie cu puternice tradiţii preoţeşti, ultimul preot Coşbuc,
Victor, stingându-se în 1985984, poetul va avea mereu vie în suflet
atmosfera creştină din sânul familiei, candelă aprinsă şi îngrijită şi de
mama sa, Maria, la rândul ei fiică de preot. Nu este, în niciun caz,
adevărat că poetul ar fi luat numele Domnului în deşert, afirmaţie care se
încearcă a fi susţinută prin hotărârea arabului de a se lua de piept cu
Dumnezeu pentru un cal (admirabilă metaforă), sau prin blasfemia mamei
viteazului căzut în Moartea lui Fulger. Faptul că regina ajunge la
convingerea că Dumnezeu este păgân cutremură prin vehemenţă. Coşbuc
nu vrea nicidecum, prin aceasta, să lovească în Biserică sau în legea
creştinească, ci să sugereze că Dumnezeu nu era unul de al nostru, de
980
Aprecierile lui Mihai Beniuc sunt un exemplu elocvent: George Coşbuc, în
Despre poezie, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1953, p.35-44
şi p. 135-136.
981
Din poezia Prahova, de exemplu a fost înlăturată strofa în care apar imaginea
şi numele reginei Carmen Silva.
982
George Coşbuc, Din superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru, Bucureşti,
1953, p. 3.
983
Ibidem, p. 4.
984
Constantin Catalano, Cuvânt înainte la George Coşbuc, Poezie şi proză
creştină, Bistriţa, Editura George Coşbuc, 2000, p. 4.
324
vreme ce a îngăduit să se întâmple aşa o grozăvie. Mama nu concepe că
fiul ei e mort şi nu înţelege cum se poate întâmpla aşa ceva (ce mamă ar
putea?). Ea este neputincioasă, şi această certitudine o înnebuneşte. Ea nu
are glas de vifor pentru a-şi jeli copilul. Nu are mâni de fier pentru a
frânge fierul. Mări de lacrimi îi lipsesc pentru a plânge. Magma creatoare
nu are în piept pentru a-l readuce la viaţă pe viteaz. Mama şi-ar dori o
integrare în natură, o cosmicizare a fiinţei ei, o contopire cu forţele
generatoare de univers. Doreşte o neantizare a hăului ce s-a deschis în
sufletul ei.
Durerea este atât de mare, încât echilibrul psihic cedează. O dată
anularea continuităţii ei, lumea, exterioară şi interioară, îşi pierde
concreteţea şi sensurile. Pierzându-şi odorul prin care ar fi trăit
nemijlocit, regina este anulată ca dătătoare de viaţă. Scopul ei pe lume a
fost anulat. Nimic nu mai poate avea sens pentru ea şi nimic nu-i mai
poate aduce salvarea. Nici măcar credinţa. Dacă dispariţia fiului o trece
puntea peste disperare, gândul inutilităţii vieţii sau a morţii, ca procese, şi
indiferenţa universului îi prăbuşesc minţile în întunericuri. Pentru ea,
mâine nu va mai fi pământ, nimic din toate câte sunt. Pentru uriaşul
angrenaj cosmic, însă, totul astăzi e ca şi ieri. Nisip, în mecanismul
Timpului, oamenii nobili au o oarecare influenţă asupra vremurilor. Nu
vor putea, evident, opri niciodată, ceasornicul destrămării umane, dar, cel
puţin, ei scrâşnesc când sunt măcinaţi.
Ideea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu este frecventă, la
Coşbuc, ea are însă numeroase semnificaţii foarte adânci. Nu este,
propriu-zis, un simbol religios, ci, de cele mai multe ori, unul social,
revoluţionar. Se arată vehemenţa, hotărârea românului de a înlătura
asupritorii şi de a trăi liber, cu orice preţ, chiar cu acela al răsturnării lui
Dumnezeu. Nu aflăm, aici, o pângărire. Este vorba de o metaforă şi nu de
o blasfemie:
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi El e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor:
Ne-nfrăţim cu iadul.
(In opressores)
Cei care sunt de alt neam, de altă lege şi asupresc poporul nu sunt
la adăpost de furia maselor răzvrătite, nici de-ar fi hristoşi. Pământul este,
în plan fizic, cel mai de preţ bun al românului. În plan spiritual, supremul
ideal, pe care îl vor urmări, ca pe orice ideal, de-a pururi, fără să-l atingă
vreodată adevărat, este libertatea. Acesta este simbolul catalizator,
prioritar al operei poetice coşbuciene. Aşa înţelege poetul Fericirea.
Asemenea poporului, şi la Coşbuc, Libertatea este un concept superior
lui Dumnezeu, dar prin Dumnezeu şi întru Dumnezeu încearcă să o
dobândească. Să nu uităm că românii adorm întru Domnul.
Delimitările, dintre cele două planuri, terestru- celest, htonic –
uranic, abundă în poezia coşbuciană. Zeii sunt departe:
325
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ,
Căci ei au cerul lor!
...............................................
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
(Decebal cătră popor)
Pe de altă parte, credinţa românilor, implicit, a celor din Moartea
lui Fulger, maschează un profund păgânism ale cărui trăsături definitorii
se fac simţite chiar şi în Biserică şi în obiceiurile de înmormântare. Nu
lipsit de importanţă este şi faptul că, mai bine de 700 de ani, Dumnezeu
le-a vorbit românilor în slavonă, iar ei îi răspunseră rugăciuni prin
tălmaci slavişti: „Dumnezeu nu învaţă limba strămoşilor noştri decât
foarte târziu. Prin carapacea neînţeleasă a limbii slavone cu greu putea
pătrunde creştinismul în sufletul maselor româneşti. Acestea se creştinară
în aparenţă, schimbară numai ceva din forma şi din înfăţişarea vechiului
lor păgânism, căruia, neavând nici un nume, îi zise creştinism. Atâta
trebuiau să ştie strănepoţii daco-romanilor că noul Zamolxis fusese
răstignit pe cruce, că în loc să se îngroape singur îl îngropaseră Fariseii
din Ierusalim şi că a revenit între cei vii, nu după trei ani, ci în cea de a
treia zi. Noul Zamolxis, dacă se suise la cer, nu uitase nici dânsul să
făgăduiască credincioşilor săi învierea într-o viaţă viitoare, în împărăţia
cerurilor. la care este drept că adăogase şi perspectiva împărăţiei
Infernului. Esenţialul religiei lui Christos se găsea deja în religia
dacilor”985.
Poezia religioasă a lui George Coşbuc se înscrie în aceeaşi
matrice spirituală românească tradiţională, cu care ne-a obişnuit.
Creştinismul poetului este creştinismul poporului român. El crede
româneşte în Dumnezeu. Religiozitatea sa este cea a românului. A unui
om cu frica lui Dumnezeu.
În sufletul săteanului credinţa creştinească se împleteşte cu o
serie de motive mitologico-folclorice, superstiţii, tradiţii religioase, unele
constituite pe plan autohton, altele împrumutate de la popoarele cu care a
intrat în contact. Aşa apar ele reprezentate şi în creaţia coşbuciană. Un
text elocvent, în acest sens, este Lângă leagăn, unde mama, pentru a-şi
D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura Albatros,

985
1996, p. 283.
326
proteja pruncul de rele, recurge atât la practici magico-mitice arhaice, cât
şi la rugăciuni şi semnul crucii:
Dormi acum, odorul mamei, M-am rugat de ursitoare

Dormi că eşti pe prag, Pentru capul tău,
Strânse-n aripa năframei S-odrăsleşti, ca rupt din soare,
Flori de rug ţi-am pus, din vale, Toată lumea să te placă;
Roşii strămători de bete, Dar nici fapt şi pus-din-ură,
Să fii drag aşa la fete, Nici un fel de-aruncătură,
Cum eşti drag măicuţii tale, Nici un farmec să nu-ţi facă
Dragul mamei, drag. Nici un rău.
Ieri pe când cântau cocoşii, Dormi, plugarul meu, în pace,

Peste piept ţi-am pus Scumpul meu odor!
La cămaşă panglici roşii, Mare-al mamei, te vei face;
De deochi, ca el să piară Să te văd cu noi la masă,
Unde spaime-l înspăimântă Şi-alergând cu drag pe luncă
Şi cocoşii-n zori nu-i cântă – După tatăl tău la muncă,
Să rămâi curat, ca faţa Tânăr voinicel, prin casă
Soarelui de sus. Mamei de-ajutor!
Dormi în pace şi te scoală Uite-l ici şi-ntr-altă parte,

Tânăr plugărel! Ochii-n cap îi fug;
Azi prin somn mi-ai râs în poală Îl trimeţi şi-i şi departe –
Şi te-am dus plângând sub cruce. Ş-aduci poala cu surcele.
Maica Domnului când vine Ş-aduci apa cu cofiţa,
Pune-o mână peste tine, Tatei să-i deschizi portiţa
Măr de aur ea-ţi aduce Când se-ntoarce, frânt de trudă
Să te joci cu el. Seara de la plug!
Nouă luni în zori, pe rouă, O, de te-aş vedea eu mare,

Tot ţi-am descântat, Să mă duc şi eu
Joi curate, alte nouă – La amiazi cu demâncare
Să ai inimă curată Unde-ţi fi, la plug, la coasă!
Şi să fii păzit de ele, Să-mi ochesc atunci la horă
Şapte stele, logostele Dintr-atâtea fete-o noră –
Fie-ţi scrise-n cer şi-o fată Dormi şi creşti, şi fă-te mare
Mândră de-mpărat. Plugăraşul meu!
Numeroase simboluri şi teme creştine sunt preluate sau

transformate pur şi simplu din vechiul fond mitologic. În genere, ţăranul
român a fost mai deschis către textele apocrife şi legende decât către
textul biblic. Prin intervenţia religiosului îşi explica o multitudine de
fenomene, crea toponime, fitonime etc. Papucul Doamnei, Lemnul
Dumnezeului, Poarta raiului, Mila Domnului, Mâna - Maicii – Domnului,
327
Pâinea lui Dumnezeu, Grădiştea lui Christos, Arborele Iudei ş.a. sunt
picuri ai numinosului, căzuţi în lacul limpede al comunităţii rurale.
Fiecare cerc concentric ce apare pe suprafaţa apei reprezintă o acţiune
directă a Divinităţii asupra umanului, dar, totodată, luciul lacului este
tulburat, iar Divinitatea nu se mai poate oglindi în el. Concepţia pur
religioasă şi credinţa, în esenţă, este tulburată de asemenea acţiuni ale
omului. Imaginând un sfânt pocnind din bici, zdruncinat, în carul său, de
goana cailor, sau un altul pe post de chelar, omul perverteşte natura ideală
a teologicului şi religiosului. Într-un final, înjură de lucrurile şi
personajele sfinte sau scorneşte snoave şi anecdote pe seama lor.
Coşbuc se înscrie în aceeaşi matcă. Texte precum Logică, Toţi
sfinţii sau Sub patrafir au un pronunţat caracter anecdotic, ilar, alteori
sunt ironizate, prin poezii, înalte feţe bisericeşti. Un text elocvent, în
sensul anecdoticului religios este şi Cântec XXXV, cu o vizibilă tentă
ludico-erotică, în manieră anacreontică:
Ţie ne-nchinăm, stăpâne!
Dă-ne apă, când ni-e sete;
Când ni-e foame, dă-ne pâne!
Dar tu schimbă apa-n vin;
Pânea pune-o pe la fete
Şi pe la neveste-n sân,
Şi-apoi las’, părinte mare,
Şă şi-o caute fiecare
Ca un drept şi bun creştin!
În aceeaşi direcţie se înscrie şi Tâlcuire, text apărut o singură dată
în timpul vieţii poetului986. Poezia constituie un dialog între preot şi un
credincios hâtru, prin ale cărui nedumeriri se exprimă poetul. Anecdotic,
la prima vedere, textul are la bază procedeul sarcasmului şi al
(auto)persiflării, prin care sunt ironizate unele trăsături morale ale
românilor. Dorind să arate, pe de o parte modul confuz al omului simplu
de a percepe tâlcurile metaforice, pe de alta, şaga ţărănească, prin care
omul din popor se distrează pe seama interlocutorului (element de
realizare a comicului foarte frecvent, la Coşbuc, întâlnit în Logică, Roata
morii ş.m.a.), poetul, se prea poate, să fi relatat o situaţie asemănătoare cu
ceea ce cunoştea din propria experienţă de luminare a sătenilor. Poezia se
caracterizează printr-un limbaj popular, fluent, de o savuroasă încărcătură
expresivă:
- „Popa din psaltire spune: - „Altu-i tâlcul ce s-ascunde,

Toate sunt deşertăciune – Numai nu poţi tu pătrunde...”
Creadă-l orbii, da’ eu nu! - „Ce-mi vorbeşti că nu pătrund?
D-apoi crâşma, Doamne iartă, Intru-n crâşmă, dau din coate
Când o vede el deşartă? Şi pătrund prin zece gloate
Spune tu!” Până-n fund!”
986
În Revista politică şi literară de la Blaj, II, 1909, nr. 8-9, p. 231.
328
- „Ce tot crâşmă, măi creştine? Iacă, de femei el spune:
Solomon, el spune bine...” Toate sunt deşertăciune,
- „Mie-mi spui? Da’ ce-s copil! Şi-a gâcit!”
D-apoi Solomon, fireşte,
Că doar el cârciumăreşte, - „Ba nu, mă! Bătu-te-ar Sfântul!
El cu Şmil!” Nu-i despre femei cuvântul,
Nici de crâşme nu-i cuvânt.
- „Alta spune, măi, psaltirea: Mai adânc aici vorbeşte
Nu de crâşmă e vorbirea, Solomon bisericeşte
Că prin crâşme n-a umblat Un sfânt!”
Preanţeleptul în cuvinte
Solomon, proroc cuminte - „Ce spui tu? Deşertăciune
Şi-mpărat.” El despre biserici spune?
Orb ce-am fost cu ochii mei!
- „Nu? Şi-avea, cum umblă veste, Zău aşa, că-s goale toate –
Şapte sute de neveste, Vezi acum, pricep, nepoate,
Câtă frunză e pe pom... Şi eu ce-i!
Şi ce paţi numai cu una!
Ce pat eu, cu-a mea, nebuna, Gol pârjol la Născătoarea
Vai de om!” La Arhangheli numai Floarea
Baba lui Drindei Tarhon –
- „Ahaha! Vrei tâlcul, frate? De biserici drept o spune!
Nu cu crâmele se bate Mă, da’ multe-a mai spus bune
Solomon, cum am gândit! Solomon!”
Nu este, aici, vorba de blasfemie sau pângărirea preceptelor
religioase. Nu este nici măcar băşcălia balcanică. Este viziunea sănătoasă,
optimistă, veselă, încrezătoare a poporului român, care nu cunoaşte
angoase sau disperări escatologice, nu este terorizat de mânia lui
Dumnezeu, care, de cele mai multe ori, este perceput drept un moşneag
binevoitor, lipsit de aureola cultului religios. Este concepţia unui popor
care nu a ucis pe motive religioase, nu se automutilează, nu se
autoflagelează, nu este, într-un cuvânt, caracterizat prin fanatism. Este
principiul de viaţă al unor oameni care obişnuiesc să înceapă masa după
rugăciune, să pornească la drum după o-nchinăciune, să se omenească şi
să se întâmpine cu salutul din bătrâni: Doamne-ajută!
În studiul său, din multe privinţe discutabil987, asupra structurii
psihologice a poporului român, D. Drăghicescu insistă asupra unei lipse
de pătrundere mistică a fondului religiei creştine, caracteristică românilor:
„Partea intelectuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost
nicicând înţeleasă, pătrunsă şi simţită de români. Pentru cine ştie să
observe, cu luare-aminte, desfăşurarea vieţii religioase, mai ales a
ţăranului român, lipsa fondului mistic şi metafizic este de la început
987
Din cauza unor afirmaţii precum cea de la p. 279: „Românii sunt dintre toate
naţiunile creştine de orice rit, poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puţin
credincios”.
329
izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul,
ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor. Luaţi oricare act
temeinic din viaţa religioasă a săteanului, fie el actul botezului, cununiei,
al împărtăşirei etc. Niciodată mintea lui nu va fi chinuită de întrebări
asupra rostului acestor acte. În schimb, însă, el va observa şi îndeplini cu
o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, cari trebuie
să se îndeplinească în asemeni împrejurări”988.
Evident, cele mai marcante evenimente, care apar în poezia
coşbuciană sunt Crăciunul (Pomul Crăciunului, Colindătorii etc.), Paştele
(Era în noaptea învierii, La Paşti etc.) şi Răstignirea (Corbul, Minciuna
creştinilor etc.).
Reprezentative pentru viziunea poetului sunt două texte, mai
puţin cunoscute, deoarece ele au fost publicate numai în ediţia princeps a
volumului Balade şi idile, fiind eliminate ulterior, de către poet, încă de la
ediţia din 1897, demers ce poate semnifica faptul că poeziile sunt fie
împrumutate de la alţi autori, fie influenţate puternic de alte texte, oricum
ele nu par a fi fost întru-totul originale. Motivele eliminării pot fi însă şi
altele. În volum, textele purtau titlul Cântec XXXVI, respectiv Cântec XL:
La noi sunt forme, forme toate!
Suntem creştini, ferească-Domnul.
Noi nu mai cugetăm nimic,
Şi-un cap deştept, care socoate,
Infam e, căci ne strică somnul,
E proclet eretic.
O, Crist, tu osândit de soartă!

De te-ar renaşte noaptea gropii
Şi de-ai veni şi-ai explica,
Te-ar condamna la moarte popii,
Ca pe-un nebun te-ar da la moarte,
Că-ţi tulburi legea ta.
Celălalt text se înscrie în aceeaşi ordine de idei, înlăturând, zicem
noi, definitiv suspiciunile asupra profunzimii analitice a poetului:
Pe Caraiman ai pus o cruce, E blasfemie să pui cruce
Creştin şi tu ca toţi ai tăi – În cerul Lui într-acel loc
Dar vântul a venit cu vuiet În care Dumnezeu e totul –
Şi-a smuls-o aruncând-o-n văi! El arde crucea ta cu foc!
Acolo-n creştetul de munte Nu-n vârf de munţi se pune crucea

Tu dovedeai că-n Domnul crezi, Şi dac-o pui eşti un nebun!
Că dânsul e stăpân şi-acolo! Cruci pui pe piept de om netrebnic
El râde însă de dovezi. Şi prin biserici cruci se pun!
D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura Albatros,

988
1996, p. 277.
330
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că poetul a compus şi un
Psalm. El nu se apropie de cutremurările fiinţei emanate de textele
argheziene, ci se înscrie în maniera scrierilor lui Dosoftei, pe care Coşbuc
mai mult ca sigur că l-a citit. Poemul coşbucian nu încearcă să-l explice
pe Dumnezeu sau să trâmbiţeze credinţa autorului său. Este, pur şi
simplu, o laudă adusă Domnului, realizată printr-un ansamblu metaforic.
De remarcat că inima lui Dumnezeu este soarele...:
Închinaţi-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii-a tot încălzitoare.
Inima-i e sfântul soare,
Şi-alte lumi el puse-n loc locul
Lumilor ce-apun.
Închinaţi-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta-va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!
Închinaţi-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de faţă,
Cel etern într-una moare!
Vă-nchinaţi, că-nvingătoare
El renaşte-a sa viaţă
Dintr-al său mormânt!
Un psalm a ales poetul şi drept motto al protestului In opressores:
Fericit va fi cine va lua copiii lor din faşă şi va zdrobi capul lor de
pietrele drumului...989
Pentru a evidenţia mai mult frecvenţa şi importanţa elementului
religios din poezia coşbuciană am realizat o analiză statistică a
ocurenţelor990. Numele Domnului apare în:
Balade şi idile de 27 ori,
Fire de tort de 41 ori,
Ziarul unui pierde-vară de 8 ori
Cântece de vitejie de 30 ori.
Numele Mântuitorului este întâlnit în:
Balade şi idile de 10 ori,
989
Psalm 123.
990
Am folosit în acest sens ediţiile Opere alese, vol I şi II, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1966; Editura Minerva, 1972.
Fire de tort 14 ori,
Ziarul unui pierde-vară 3 ori
Cântece de vitejie 5 ori.
Iată aşadar, că numai în poeziile publicate în volum, în timpul
vieţii, numele Domnului apare de 106 ori, iar cel al lui Isus de 32 ori.
Inspirându-se din Cartea Sfântă şi din tradiţiile creştine
româneşti, Coşbuc nu putea rămâne, evident, insensibil la episodul din
finalul Bibliei. În genere, poetul hordouan a încercat o interferenţă a
Apocalipsei cu furtunile, în a căror descrieri plastice pare a se fi lăsat
influenţat de Varro. Prezentarea grozăviilor unor furtuni dobândeşte la
Coşbuc nuanţe şi accente apocaliptice. Intensitatea fenomenului natural
este depăşită de unele elemente supranaturale. Urmările furtunilor din
poezia coşbuciană sunt cutremurătoare: echilibrul natural poate fi foarte
uşor distrus, noaptea veşnică se poate oricând instaura şi totul se va
prăbuşi în tohu-bohu. Iubitor de armonie, ordine şi echilibru, pentru
George Coşbuc distrugerea acestora reprezintă un Sfârşit al Lumii.
Pe munte este poezia care evidenţiază cel mai clar intenţia
autorului de a atrage atenţia asupra scrierii biblice. Întâlnim aici
autohtonizarea, motiv des întâlnit în opera lui Blaga sau a lui Vasile
Voiculescu:
Fugiţi cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării,
Grozavul vânt se zbate-n largul zării
Şi norii-mbracă haină de văpăi.
Soseşte-acum! cu ochiul cât cuprinzi

Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,
Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste
Şi urlă-n cor: „Tu fulgere, s-aprinzi,
Tu, nor, să-tuneci; vinte, tu să-mprăştii!”

Un brad se face ţăndări, cel mai nalt;
Şi, prins de vârf, au smuls pe celălalt,
Purtându-l roată-n largul chip al prăştii.
Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,

Şi duh în duh prin aer se frământă,
Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cântă
Cântarea ei de-oţel, căzând de sus,
Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,

Şi sare iar la loc apei mugind.
Deodată stă. Şi iată-l, răpăind
Potop din cer turnatul râu de ploaie.
332
Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.
Sporite neguri hrană dau pieirii.
De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,
Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesupt.
Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.

Degeaba-ntind ei mâinile şi cer –
În negrul iad, şi unul până-n cer,
Vârteju-i domn, el singur domn a toate.
În strofa a doua se spune clar că momentul a sosit. Nu mai
rămâne nimic de făcut. Neagra oaste pare de neînfrânt. Cu ajutorul unor
termeni şi expresii precum „ţăndări”, „smuls”, „amestec”, „frământ”,
„cumplit”, „mugind”, „răpăind”, „de-a valma” etc. se sugerează zbaterea,
zgomotul, teribila forţă de distrugere. Prin mijloace auditive sau vizuale
este înfăţişat întreg prăpădul. Metafore precum „duh în duh prin aer se
frământă” sau „cântare de oţel” spun totul. Pentru a demonstra neputinţa
împotrivirii, poetul ne asigură că nici măcar Dumnezeu nu se poate opune
acestei forţe. Viforul este „domn a toate”.
Neputincioşi, oamenii întind mâinile spre cer, dar de acolo nu le
va veni niciun ajutor, fapt foarte important, pentru că nici la Apocalipsă
nimeni nu va putea fi salvat. Totul va fi un „negru iad”. Deşi, poate, la
prima vedere nu pare a avea implicaţii religioase, considerăm că poezia
mai sus citată nu reprezintă o simplă descriere a unei furtuni, ci aminteşte
de acea parte a Apocalipsului, în care se descrie distrugerea omenirii şi
teroarea ce va domni atunci.
Într-un alt poem întâlnim, din nou, imaginea furtunii, redată în
aşa fel încât ne duce iarăşi cu gândul la Apocalipsă. În Din copilărie
descrierea vijeliei din prima strofă îngrozeşte sau, cel puţin, pune pe
gânduri, în special, dacă ne amintim de textul biblic:
Îndure-se Domnul de noi!
Azi spaima cu ochii de sânge
Aleargă prin codru şi plânge,
Iar pletele-i pline de ploi
Se luptă prin noapte cu vântul!
Se-ndoaie stejarii bătrâni,
Şi uşile gem în ţâţâni,
S-afundă pământul!…
După furtună îmbină cele două părţi ale Apocalipsului în care
sunt prezentate distrugerile ce vor avea loc şi cea de-a doua venire a lui
Isus:
Bine că dete-n sfârşit! Cu vuiet de vânturi veniră
Norii, călare pe zmei, şi noapte făcură-n văzduhuri.
Pulberea sură pe drum, în repezi vârtejuri urcată,
Plină de şuier de-a lungul şoselei, iar plopii
Jalnic izbindu-se-n vânt sporeau bănuielile spaimei.
333
Bietele păsări, gonite de vânt şi purtate ca frunza,
Triste ţipând rătăceau, dând una prin alta-n amestec:
Celea din sat se zbăteau prin noaptea străinului codru,
Celea născute-n păduri tremurau pe sub streşini de casă.
Şarpele mării din nori, cu vuiete coada plesnind-o,
Spintecă largul văzduh şi-nsăimânt-al zării-n-tunerec,
Urlă, iar văile gem, şi geme şi urlă pământul,
Plin de cutremur şi el, de spaima cumplitului urlet.
Glasuri de clopote-n turn îşi plâng rugătorul lor cântec.
În prima parte recunoaştem spaima şi teroarea anunţată în
Apocalips. Poetul le sugerează prin dezordinea pe care o descrie şi care
domneşte peste tot: păsările zboară rătăcite, este un amestec în întreaga
natură, legile firii sunt distruse. Ţipetele, şuierul deranjează prin stridenţă,
„şarpele mării” urlă, vuietul te asurzeşte, văile gem, pământul geme şi
urlă, se cutremură, plopii se zbat „jalnic” sporind „bănuielile spaimei”.
Autorul reuşeşte să ne prezinte, într-un tablou forte dinamic, întreg haosul
care se face simţit. Ca şi în poezia anterioară, descoperim o gradaţie
ascendentă în modul de a descrie furtuna, gradaţie care în ambele cazuri
se încheie cu un cutremur al pământului. Acesta este în viziunea lui
Coşbuc răul cel mai mare. Şi aici, însă, ca şi în cealaltă poezie (Din
copilărie) furtuna se potoleşte pentru a lăsa loc unei linişti neobişnuite.
Este vorba chiar şi de o linişte sufletească, după tot acel zbucium al
naturii, se simte, parcă, o eliberare individuală. Este important de
menţionat că în poezia de faţă liniştea vine din ceruri, pentru că mila lui
Dumnezeu e mare:
Iată, din văile-adânci se urcă spre creştete-amurgul,
Umbrele nopţii se-ntind şi liniştea vine din ceruri,
Luna-n curând va ieşi s-aducă văzduhului aur –
Mândră fu ziua de azi şi mare e mila ta, Doamne!
Judecata de Apoi este amintită în Moartea lui Fulger. Prin gura
bătrânului sfetnic, Coşbuc atrage atenţia asupra faptului că aceasta
reprezintă speranţa umanităţii, curmarea chinurilor vieţii:
Dar ştiu un lucru mai pe sus

De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâne nu-s!
Focul Gheenei, ca loc de punificaţie, apare în două poezii, Isus şi
Lumea (După o tradiţie orientală a lui Saadi) şi Cel mai bun cuvânt.
Prima este o alegorie surprinzătoare care aminteşte de iluzia cosmică,
maya, din religia hindusă, dar şi de numeroasele tradiţii în care lumea este
prezentată drept o femeie frumoasă, seducătoare şi, de cele mai multe ori,
amăgitoare. Parabola are un sens foarte adânc, care infirmă părerile
334
negative în privinţa observaţiilor de suprafaţă ale poetului şi a
incapacităţii sale de a privi în adâncuri. De asemenea, textul face trimiteri
şi la episodul ispitelor lui Isus, când Satan Îi oferă lumea pentru a o
stăpâni, încercând astfel să Îl amăgească:
Iar Isus cu el mereu -„Dacă-i drept răspunsul, dă-l

Pacea-mpărăţiei sfinte! - Într-al Tatălui meu nume!
A rugat pe-al Său Părinte: Dacă eşti această Lume
„Din nimic părinte-al meu, Vălul de pe trup desfă-l!”
Lumea ţi-o făcu şi odată: El a zis, şi-atunci căzură
Las’ s-o văd aievea Tată, Câte-avea-n mpodobitură
S-o cunosc deplin şi eu!” Mândrul şi-nfloritul văl.
Şi ieşind apoi s-a dus Vai cumplitul chip netot!

Singur în pustiu, avându-l Galbenă şi-uscat de slabă
Soţ cu sine singur gândul. Numai suliman, o babă
Ci-ntr-o zi-n pustiu, pe-apus, Strâmbă, chioară, ciung şi ciot!
O femeie-i stete-n cale Plin de sânge-n dreapta laţul.
Ce, ca-n ziua nunţii sale, Dar frumos şi-un farmec braţul
Tot ce-i scump pe ea şi-a pus, Celălalt, şi-o floare tot!
Şi-a-ntrebat-o: „Cine eşti? El privi-ngrozit la braţ.

Ce cărări îţi dă pustia?” -„Dar ce ţi-e mâna ciuntă?”
Ea râdea cu viclenia -„Am avut, Isuse, nuntă,
Destrămării femeieşti; Şi-am ucis pe mire-n laţ.
- „Serva ta de vrei, rămâne Nu pe unul ci pe-o mie,
La porunca ta, stăpâne, Căci li-e dată lor şi mie
Şi-am venit că mă doreşti!”. Foamea celui făr’ de saţ.
-„Minţi femeie! Ochii mei Până când pe-un mire-omor,

Nu s-au umilit să cate Florile şi mândra-mi mână
Fără-ntreaga demnitate Pe-alt nebun spre mine-l mână
Niciodată spre femei! Cu mireasma dulce-a lor.
Cel ce te-a-nvăţat minciuna, Însă eu rămâi tot castă
Va plăti pe-această una Nu-i sunt nimănui nevastă,
Cu Gehena-n focul ei!” Dar iubita tuturor...”
-„Dar e drept! Răspunse ea. -„Ah, nemernico, blasfemi!

Şi-n văpăile mâniei Tu ce-n hainele-amăgirii
Faţa fiului Mariei Chemi şi-omori cu laţul mirii
Lac de flacără părea. Scârb-a vecinicilor vremi!
Dar e drept ce-am spus, Isuse! Zilnic sute te-mpresară:
Lumea sunt, şi-aici m-aduse Cum rămâi mereu fecioară
Dorul tău de-a mă vedea!”. Când tu singură ţi-i chemi?”.
335
-„Eu îi chem, c-aşa mi-e dat. Nesfârşit mi-e cimitirul,
Dar din câţi mă urmăriră Căci nenumărat e şirul
Şi spre laţ se năzuiră, Vecinic înşelatei oşti.
N-a fost pân-acum bărbat
Cui minte gând să-i cadă Iar câţi sunt bărbaţi întregi
Să mă-ntrebe şi să vadă Şi cunosc ce-i rău şi bine,
Cine sunt cu-adevărat. Nu mă vreu şi fug de mine
Deci, urmând aceste legi,
Nimeni cu-ndrăzneli de leu Eu, nevast-a miia oară,
Nu s-a-ncumetat să-mi rupă Cum rămân mereu fecioară,
Vălul mincinos ce-astupă Lesne este s-o-nţelegi...”
Mincinosul trup al meu
Iar în laţ dacă-mi încape, Ce-ai gândit de câte-a spus?
Chiar de-ar vrea apoi să-mi scape, Răzvrătirea-n tine-aduse
Tot nu vrea, şi vrea ce vreu! Tristul fel al ei, Isuse,
Ori odihna păcii-a pus?
Iar pe oameni tu-i cunoşti. Ai zâmbit tu cel ce-n viaţă
Cu podoabele minciunii N-ai avut surâs pe faţă –
Eu atrag numai nebunii Plâns-ai dulce-al meu Isus?
Şi-i omor numai pe proşti.
Preluând temele mitologice şi legendele creştine prin intermediul

folclorului românesc, George Coşbuc contribuie decisiv la renaşterea
vechilor lumi şi sisteme arhetipale folosindu-se de mijloacele lingvistice
revelatoare pe care le-a strunit atât de bine: „Alegoria, metafora şi
simbolul se comportă ca modalităţi generice de relevare a conţinutului
cugetării mitice şi totodată ca stileme sau figuri de stil ale mitului. De
aceea, sunt convergente, centripete şi complementare. În condiţii normale,
prin ele se transferă valenţe şi semnificaţii mitice produselor artei, care, la
rândul lor, infuzează mitului puterea de sugestie plastică,
comunicabilitate simpatetică şi suflu creator. Interpretarea şi lectura
interdependentă a conţinutului şi expresiei mitului descoperă sensurile
adânci ale creaţiei artistice”991.
În vehementul poem coşbucian Un cântec barbar, întrezărim, de
asemenea, imagini apocaliptice, de o reală plasticitate. „Un cântec barbar
devine astfel un poem apocaliptic, o imagine înfricoşătoare a distrugerii
universale, apropiată până la un punct de Blestemele argheziene, dar
izvorând din surse mitologice, mai vechi decât acestea, din Ragnarok-ul
scandinavic şi din mitul elin al răscoalei titanilor. Deosebirea esenţială
vine din aceea că în un cântec barbar, planul de bază nu e gnoseologic, ci
politic: miturile nu îndeplinesc funcţia unor simboluri magice sau mistice,
ci trebuie să susţină invectiva care plasează poemul în actualitate”992:
991
Ibidem, p. 36.
992
336
Voi laşi dătători de porunci, Ce-i viu sfâşia-vom în dinţi;
Mai râdeţi! Nevolnică turmă, Aprinde-vom templele tale;
Mai râdeţi, că-i râsul din urmă! Vom naşte pustiul în cale;
S-apropie ziua! Şi-atunci Vom face pe-ai voştri părinţi
Vedea-veţi, sălbateci barbari, S-ascundă trufaşul lor chip
Câmpiile voastre-necate În togă, plângând de ruşine,
De vuietul multor armate, I-om trece sub furci caudine,
Ca vuietul apelor mari – I-om pune cu fruntea-n nisip.
Veni-vom ca-n ziua de-apoi; Şi fără de milă, călăi,
Va plânge cu hohote zarea În faşe strivi-vom poporul,
De cară, de cai, de strigarea Şi mândri vom pune piciorul
Mulţimii pornite spre voi! Pe gâtu-mpăraţilor tăi!
Ieşi-vor din negru pământ, Vom face cât cerul de nalt

În zale de-argint cavalerii, Mormanul cadavrelor crunte
Puternici ca grindina verii, Şi munte vom pune pe munte
Şi roibii cu nările-n vânt Şi cerului da-vom asalt.
Vor trece-n sălbatec galop Pe-al vostru Zamolxe-pigmeu
Spre Roma! Şi mieii vor fi leii, L-om prinde de barbă-nhăţându-l,
Fugi-vor de spaimă mişeii Cu tronu-i cu tot răsturnându-l
Cuprinşi de pornitul potop Din cer, căci acel Dumnezeu
Spre Roma! Călcând pe cohorţi Ce lasă pe-al vostru pământ
Răzbi-ţi-vom colosul de-aproape Să crească atâta urgie,
Şi nu va fi cine să-ngroape Acela nu poate să fie
Mulţimea cea mare de morţi! Nici mare, nici tare, nici sfânt.
Din Istru vom face pârâu, Ah, dac-am putea măsura

Să-l umpli, romane, cu sânge, Pe cât ni-e de plină măsura,
Cu lacrimi pe care le-or plânge Vedea-vei ce multă ni-e ura,
Nevestele neamului tău! În ziua din urmă a ta!
Şi nu vei putea să mai pui Că dacă voi toţi aţi muri
În şiruri înfrânta-ţi armată, De spaimele morţii nainte
Şi-om face să fie odată De-al nostru sosit, din morminte
Toţi corbii şi lupii sătui! V-am scoate de-oriunde veţi fi!
Căci vultur să fii, un colos, Şi răzbunătoarelor sorţi
Cu aripi de repezi furtune Le-am face cu palma dreptate.
Şi cuibul în cer de l-ai pune, Căci feţele voastre le-am bate,
De-acolo noi da-te-vom jos! Scuipându-ţi pe fiii tăi morţi!
Imaginile dezastrului şi ale terorii, par a fi inspirate de Apocalips.

Textul în sine este o incitare la apărarea drepturilor, o aprigă ameninţare a
duşmanilor poporului. Este specific lui Coşbuc procedeul de combinare a
poeziilor sociale cu cele religioase. Temele se întrepătrund, la fel ca în
viaţa de zi cu zi a românului. Optimismul, speranţa, şubreda convingere
că mâine va fi mai bine şi mare parte din pasivitate izvorăsc, la români,
din credinţa în Dumnezeu. Omul din popor îşi pune toată nădejdea în
Tatăl Ceresc, aşteptând, dacă nu ajutorul, măcar răzbunarea. Năzuind că-i
va bate Dumnezeu, românul se mulţumeşte numai cu ameninţarea celor
zece mii de deasupra. Urmaşi ai lui Constantin, valahii îşi duc lupta
împotriva asupritorilor, sub semnul crucii:
Ce furtuni n-au mai pornit.
Pofta răilor şi ura
Ca să pieri tu, neam iubit!
Dar de toţi ne-a mântuit
Spada noastră şi scriptura
Sfântul steag ne-a fost altar

Şi supt el săream grămadă
Să ne batem la hotar.
Ghioagă dă orice stejar,
Orice coasă dă o spadă.
Iar când braţul ne cădea
Uneori fără putere,
Nici atunci nu ne scădea
Inima, c-aveam în ea
Scris Hristos ca mângâiere.
Ce de ură s-a pornit

Căutând a ta pierzare!
Dar ai stat şi-ai biruit,
Căci prin spadă-ţi a grăit
Domnul cel ce-n veci e tare.
Luptând pentru a-şi păstra credinţa, murind pentru ea, românului,
Dumnezeu i-a fost mereu alături. Biruind întru semnul crucii, după
victoriile împotriva păgânilor, domnitorii porneau în căutarea unui loc
potrivit pentru înălţat Biserici şi Mănăstiri. Cu dragostea de ţară drept
spadă, şi Dumnezeu drept scut, românii s-au repezit în istorie:
Domnul sfânt să ne iubească Dar ne-a fost destul atâta!

Şi-al său Duh ocrotitor Fruntea sus, voi, fraţi ai mei!
Plin de pace să plutească Astfel Cerul hotărât-a
Peste Ţara Românească Să se nalţe amărâta
Şi-al românilor popor! Ţară, prin puterea ei!
Noi prin vremi ce ne-ncercară Mai făţiş, mai fără veste

Altă armă n-am avut, Ne-aţi lovit, duşmani de voi!
Numai dragostea de ţară Dar ce-a fost, a fost poveste!
Ce strămoşii ne-o lăsară, Dragoste de ţară este
Şi pe sfântul Domn de scut. Şi mare tare-acum în noi.
338
Şi de cine ne-o fi teamă? Numai Domnul ne iubească
Mult a fost, să vă răbdăm, Şi-al său Duh ocrotitor
Nebăgaţi de voi în seamă – Plin de pace să plutească
Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă, Peste Ţara Românească
Dacă nu, să vă-nvăţăm noi! Şi-al românilor popor!
(Scut şi armă)
Asemenea mamei lui Fulger, poetul îşi pierde copilul şi este, din
acest motiv, pe cale să-şi piardă şi credinţa. Cum poate Dumnezeu lua
copilul unei mame? Cum îngăduie stingerea unui bujorel? Poetul nu are
puterea să se împace cu gândul morţii fiului său. Lumile interioare ale
poetului, care s-a bucurat mereu de viaţă, se prăbuşesc vacarmic. Şi
revolta îi năvăleşte în suflet:
De este Dumnezeu ori nu-i
Tu cel ce nu cunoşti ce-i plânsul
Eşti liber absolut s-o spui;
Nu-s liber eu acel ce fui
Amar lovit de dânsul.
Este oare Dumnezeu?
Ori e numai o poveste –

Dacă este,
El atunci e-n braţul meu!
Pentru neamuri apăsate,
Pentru drepturi el s-a bate,
Ceri mai mult lui Dumnezeu?
[Este oare Dumnezeu?]
Îndoiala nu îl caracterizează pe Coşbuc. Nici pe omul simplu din
popor. Dar câteodată, numai câteodată, i se mai întâmplă, şi lui, în viaţă,
aşa, câte ceva care îl determină să se întrebe: Dar dacă?... Prea sunt multe
rele pe faţa pământului şi prea nu le mai ţine nimeni socoteala. Tot greu,
greu, greu! Măcar dac-am avea pământ!... Că, parcă, de pământ vorbea şi
Învăţătorul:
Vorbind apoi, a zis Mântuitorul:
- „Căzu din boabe-o parte pe cărări,
Şi paseri au venit, de sus cu zborul,
Şi-obraznice-au mâncat şi-au dus în zări
Atâta grâu! Şi-amin, amin zic vouă,
Că-n mine am slujbaşii-acestei ţări.
Din boabe-o parte-n loc fără de rouă
Crescând pieri, dar el de vină nu-i,
Căci Tatăl vrea, şi-a lui e că nu plouă.
Căzu-ntre spini o parte şi-o văzu
Pierind de spini şi umbră şi cucută,
Şi-amin vă zic c-aceasta-i vina lui.
Şi-a fost şi-o parte-n bun pământ căzută,
339
Şi patruzeci o boabă fost-a dând,
Şi-o seamă şasezeci, şi multe-o sută.”
Sfârşitul, Doamne, l-ai păstrat în gând?
Că oameni răi, aduşi din multe locuri,
De-acel presimţ ce mân-un lup flămând
Spre-alţi lupi venind cu bici şi cu batjocuri,
Bătură omul şi-al lui grâu l-au dus
În lacomul ponor al lor, în dosuri.
El bietul, încrezut în Cel-de-sus,
În caldul Prier îşi va-ncinge brâul,
Să semene din nou, precum ai spus:
Ei iarăşi vor veni să-i prade grâul.
Şi dacă-i laşi tu, Doamne,-aşa mereu
Din mâna cui să simt-aceştia frâul?
De ce n-ai spus şi-aceasta, Doamne-al meu?
Tăcut, tu poate-ngrămădeşti mânia?
Ori poate, vai, deşi eşti Dumnezeu,
Nu ştii nimic ce-amar e-n România?
(Parabola sămănătorului)
Pornind de la clădirea cerului sub care s-au născut românii, de la
aprinderea Soarelui şi a stelelor, Coşbuc versifică mitologia noastră şi
legendele creştine şi redă tot ceea ce este mai curat popular, în cel mai
profund şi autentic cântec românesc. Metafore ale esenţei Vieţii, Soarele
şi Isus se confundă în poezia coşbuciană. Fiind fascinat de începuturi şi
nu de sfârşit, Coşbuc nu acordă atenţie fenomenului apocaliptic, în
accepţiunea sa teologică. Pentru poet totul este o luptă, viaţa, moartea... Şi
lupta nu îl sperie. Nici Apocalipsa.
340
Pana de cocoș
Poezia de factură socială ocupă, după cum se ştie, un loc

important în creaţia coşbuciană. Preocupat mereu de soarta ţăranului
român, Coşbuc a încercat să transpună, în literatură, durerile şi năpasta ce
se abătuseră asupra poporului carpatin. Îndrăgind, până la dorinţa de a se
identifica cu el, truditorul pământului, poetul i-a dedicat acestuia cea mai
mare parte a vieţii şi operei sale. S-a scris foarte mult despre creaţia de
revoltă socială a poetului. Nu este necesar să revenim asupra acestor
aspecte. Vom prezenta numai textele inspirate de lupta pentru afirmare
naţională a ardelenilor din Transilvania, despre care, de asemenea s-a
scris mult, fără ca nimeni să observe că din aceste poezii lipseşte figura
eroului, devenit mitic, al acestei lupte: Avram Iancu.
Imposibilitatea de a-şi vizita părinţii şi locurile natale, calvarul
prin care treceau semenii săi măcinau sufletul furtunatec al poetului.
Putem presupune că dorul de casă îi dădea de furcă. Totuşi, din
corespondenţă nu reiese acest fapt. Coşbuc scrie foarte rar acasă, motiv
pentru care îşi atrage neîntrerupte dojeniri părinteşti din partea tatălui său.
Nici celor cărora obişnuia să le scrie, nu le mai dă semne de viaţă:
„Corespondenţa poetului cu tatăl meu se rărise pe măsură ce au trecut
anii. Chiar în rarele scrisori, însă, Coşbuc mai mult vorbea despre dorul
de-acasă, un dor atât de mare, de parcă îi istovea sufletul şi despre care
pomenea în toate scrisorile către toţi vechii prieteni şi cunoscuţi” 993.
Pentru a retrăi clipele din copilărie, poetul evocă de fiecare dată,
cu reală plăcere, acele vremuri: „Ne-a povestit de satul lui, cum a fost
odată cu fratele său la vânat şi s-au urcat într-un arbore de frica lupilor,
cum şi-a petrecut la ospeţe, recita strigături (la plăcinte), chiuituri şi
improvizaţiunile ce le fac ţăranii cu aceste prilejuri.
Mi-a vorbit de şaga de pe la şezători şi de bocetele de pe la
înmormântări... În sfârşit, despre întreaga comoară de impresii ce o
adusese cu sine din satul său din munţii Năsăudului. Apoi despre
ştrengăriile de la gimnaziu. Povestea şi râdea din toată inima”994.
Adesea, însă, poetul năsăudean privea cu jind şi cu mânie,
totodată, peste graniţa care îi despărţea pe români. În timp ce lucra la
volumul Din Ţara Basarabilor, este anunţat de Ion Russu-Şireanu că a
sosit în ţară, la Câmpina. Venea la Gustav Pecici, naşul de cununie al lui
Coşbuc. Poetul întrerupe lucrul şi îl aşteaptă la Predeal, la frontieră.
Şirianu îl găseşte rezemat de stâlpul graniţei, scrutând îngândurat
depărtările de alături: „Iaca, priveam spre satul meu”.
993
p. 97-98.
994
341
Relatările de acest gen995 sunt numeroase. Elena Coşbuc
povesteşte şi ea de verile în care poetul privea de la graniţă către Ţara de
dincolo de păduri, dorindu-şi să o poată cuprinde într-o lacrimă: „De când
venise din Ardeal, pentru că nu vrea să slujească în armata ungară, bădica
nu se mai putea întoarce fiindcă risca să fie întemniţat. Se ducea până la
stâlpul de frontieră şi privea cu tristeţe dincolo de munţi, spre satul lui”996.
De vizitele la Predeal îşi amintea şi Octavian Goga: „Se ducea
însă în fiecare vară la Predeal, şi când îl vedeam la Bucureşti, toamna, ne
spunea cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul de frontieră şi că l-a
alungat deacolo un jandarm cu pene de cocoş. Ce furtuni mute vor fi bătut
atunci în adâncurile din care au ţâşnit accentele sumbre de baladă?” 997.
Suferinţele celor rămaşi acasă, crunta soartă pe care o îndurau
românii în ţara lor, îl transformă pe blândul observator al fenomenelor
naturale sau al vieţii satului într-un aprig luptător pentru libertate şi
dreptate. Printre notiţele sale, s-au păstrat şi următoarele rânduri: „Cu
rizicul de a servi un nou act de trădare naţională dăm expresie convingerii
noastre că este datoria conducătorilor partidului naţional românesc de a
începe o acţiune energică prin adunări de popor. Tema politică a
campaniei ar putea fi îndoită.
Din parte-ne asigurăm onor. comitet naţional că va avea tot
concursul nostru în campania aceasta.
Noi ne-am făcut datoria atrăgând atenţia partidului naţional, ne
vom face datoria şi în lupta pe care o cerem. Este rândul partidului
naţional de a-şi face de asemenea datoria”998.
Paharul amarului s-a umplut, răbdarea ajunse la capăt:
Plângem, da, că prea ne doare! Dar să ştiţi că nu ne plângem

Nu pe noi! Crescuţi în chin Ca nebunii cari se tem.
Ne-amintim de-un cer cu soare Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Şi-l cunoaştem cel puţin! Noi ai chinului am fost,
Plângem pe copii, sărmanii, Însă nu, şi nu, ai morţii!
Că-ntr-al temniţii mormânt Nu cătăm noi adăpost
Îşi încep în noapte anii, Nici în milă, nici în rugă;
Neştiind ce-i soare sfânt. Asta cear-o de la voi
Plângem, da, şi strâns ne strângem Cel ursit să fie slugă –
Lâng-olaltă, câţi suntem, Dar n-o cereţi de la noi!
995
Albatros, 1980, p. 202.
996
Radu A. Sterescu, De vorbă cu D-na Elena Coşbuc, în Coşbuc văzut de
997
1923, p. 26.
998
Fondul Coşbuc, Academia Română, Mapa VII, Carnetul V, apud. G. Scridon
Note şi variante, în G. Coşbuc,Opere alese,vol. II, Bucureşti, Editura Minerva,
1972, p. 577.
342
Vom răbda, privind în faţa Şuierul acesta mâne
Orişicui, şi-a orice chin, Cânt al lui Tirteu va fi!
Că noi ştim că-i multă viaţa Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Şi în noi, şi-n cei ce vin. Pot să iasă spăzi, şi pot
Blăstemaţi pieri-vor regii Spăzile să vadă sânge,
Cari s-abat din drumul drept – Nu de-al nostru însă tot!
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept. Şi sfârşitul tău veni-va
O, şi-n loc s-aveţi ruşine, Azi ori mâne, ori mai apoi!
Vă mândriţi ce ce-aţi adus: Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Dar puterea, ştiţi voi bine, Poate-a celor mai vreo doi,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus, Dar mai tari prin răzbunare
Nici eternul Domn! Vi-e dată Şi prin ura lor turbaţi?
De-un vremelnic din Infern! O să fii destul de tare,
Deci vi-e binecuvântată Tot potopul să-l abaţi?
Şi la voi va fi-n etern! Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Lumile-au văzut mirate Face totul ca s-o cheme,
Cât de mult iubirăţi voi Rău îngrămădind pe rău.
Şuierul de bici ce bate
Făr’de milă oameni goi?
Dar şi pentru noi rămâne (Pentru libertate)
Timp – ah, cine poate şti!
În penultima strofă apare numele lui Tirteu, un poet liric grec care
a trăit în secolul al VII-lea î.e.n. și care i-a însufleţit cu cântecele sale de
război pe spartani, ducându-i la victorie; poetul i-a cunoscut opera şi se
pare a adoptat unele tehnici ale acestuia.
Apărută încă din 1902999, poezia Sus inima este un discurs de
îmbărbătare a celor ce îşi pierduseră speranţa în libertate. De un
patriotism curat, inocent, textul se înscrie în marea carte a luptei pentru
drepturile poporului şi a dragostei de ţară, noţiuni, astăzi, vai!, atât de
confuze, găoace ale unor sensuri pierdute în hăţişul fanfaronadei şi al
năclăielii sufleteşti:
Avem o mândră ţară – O lege-avem străbună –

Prin timpi de jale-amară Prin veacuri de furtună
Strămoşii se luptară Ea n-a putut s-apună
S-o scape de stăpâni. Strivită de păgâni.
Azi singur noi, românii Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Suntem în ea stăpânii, Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români! Sus inima, români!
999
În Albina, V, 1902, nr. 22, 3 martie, p. 577 şi în Activitatea, II, 1902, nr. 11,
27 martie, p. 1.
343
În ţara românească Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi să trăiască De-a pururi noi avându-l,
Credinţa strămoşească Sus inima, români!
Şi graiul din bătrâni.
Publicând, la şase numere distanţă de Noi vrem pământ, un alt

poem de revoltă socială, Coşbuc se declară pregătit a propaga, în chip de
liră, acordurile sufletelor celor obidiţi. In opressores a apărut, în 1894, în
Vatra nr. 91000, dar este scris cu un an mai devreme, şi este o chemare la o
luare de atitudine hotărâtă, aprigă, împotriva păgânilor. Construit pe baza
procedeului instigării, poemul, se ştie, este o filă a procesului
memorandiştilor. La judecarea autorilor Memorandumului, în sală au fost
răspândite, de către studenţi, foi volante cu textul acestei poezii. Poetul
are şi unele legături directe cu evenimentele. Poetul îl cunoştea pe Vasile
Lucaciu, împreună cu care apare într-o fotografie de grup, iar Constantin
Pop, cumnatul poetului, este unul dintre cei condamnaţi la detenţie1001.
Coşbuc se dedică, şi prin acest text, idealului urmărit de către
memorandişti:
Psalm 123
Fericit va fi cine va lua copiii lor din faşă şi va zdrobi capul lor de
pietrele drumului...
Tu te plângi că milă nu-i? Noi ne-am plâns şi-am plâns de-

Mai aştepţi tu mila lui? ajuns,
Haina el ţi-o ia din cui, Ne-au bătut, şi ne-am ascuns;
Pânea de pe masă. Ne-au scuipat, şi n-am răspuns –
Casa ta, şi ei stăpâni! Am crezut în soarte.
Prindeţi ce vă cade-n mâni, Noi murim de mii de ori:
Şi-i loviţi la mir, români, Şie laş aşa să mori!
Că-i la voi acasă. Sus, români! Suntem datori
Numai cu o moarte.
Numai temniţi ne-au zidit,
Numai lanţuri au gătit, Prigoniţi de soarte noi?
Numai cuie-au făurit, Slabi şi de virtute goi?
Cruci de schingiuire: Laşi copii din taţi eroi?
Dar, pe moşi şi pe nepoţi E minţit cuvântul!
Şi pe iad, pe dracii toţi, Azi ne prigonesc acei
Nu mai vrem să fim iloţi, Cari ne cred bărbaţi mişei,
Nu vrem umilire! Că privim tăcând la ei
Cum ne-nchid mormântul.
1000
Şi a fost republicată în Foaia interesantă, XI, 1916, nr. 33, 4/17 august.
1001
Coşbuc îl trimite pe Ion Rusu Şireanu să-l viziteze la închisoare; a se vedea şi
Gavril Scridon, Din corespondenţa familiei Coşbuc, în Tribuna, Cluj, XIII, 1969,
nr. 17.
344
Staţi cu mâna-n sân, flăcăi? Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
N-auziţi plângând prin văi? Dacă şi El e de-ai lor,
Ceru-i roşu de văpăi Nu-l mai vrem ocrotitor:
Şi se umflă vadul: Ne-nfrăţim cu iadul.
Trebuie precizat că, postmortem, în 1920, în Viaţa
Românească1002, a apărut un poem cu acelaşi titlu. Ideea este aceeaşi,
tonul este revoluţionar, iar conţinutul este, fără îndoială, izvorât din
materialul care a dat naştere şi poeziei Tricolorul:
În frunte flăcăi!
Albastru ni-e steagul, români –
Sătui de nemernici stăpâni,
Să prindeţi topoarele-n mâni,
Să-ngheţe de spaimă călăii.
Din culme de munţi şi din gurile văii
Cu pletele-n vânt
Puternici să iasă, potop pe pământ,
În frunte, flăcăi!
Albastru e cerul pe care jurăm,
Şi-albastră mânia pe care-o chemăm
Şi-ajută-ne Domnul din cerul albastru,
C-albastru ni-e steagul, români!
La mijloc bărbaţii!
Ni-e galben drapelul, români!

S-azvârl veneticii păgâni
Să fie pe-aicea stăpâni,
Se-ndeasă spre ţară spurcaţii!
Se-ntorc în mormânt, să se vaiete taţii
Şi plâng în mormânt –
Sari, neamule-al meu, ca vârtejul în vânt
Să sară bărbaţii.
Ca ceara de galbeni s-alerge nebuni
Străinii, şi-n goană pe toţi să-i cununi
Cu galbena groază, cu galbena moarte,
Că galben ni-e steagul, români!
La luptă cu toţii!
Drapelul ni-e roşu, români!

Nici milă să n-aveţi de câni
Nici jale de oameni păgâni,
Să piară tălharii şi hoţii.
Copiii cu noi, şi ca dânşii nepoţii,
De-acum până-n veac,
Deprindă-se-n ura cea fără de leac.
1002
Anul XII, 1920, nr.1, martie, p. 57-58.
345
La luptă cu toţii!
Văzut-aţi voi sânge pe drumuri curgând?
Oraşe duşmane văzut-aţi arzând?
E roşu şi focul, şi sângele roşu.
Şi roşu ni-e steagul, români!
Apreciat ca unul dintre cele mai reuşite poeme patriotice,
Moartea lui Gelu, înglobează atât aspectul social, politic al artei
coşbuciene, cât şi pe cel istoric. Poezia s-a răspândit foarte repede prin
periodice1003, cunoscând şi o variantă care a apărut la Budapesta1004. În
conţinut, textul se constituie ampla relatare a unui episod din istoria
Transilvaniei, când oastea voievodului Gelu este înfrântă de către armata
maghiară, iar domnitorul ucis, eveniment pe care poetul îl descrie în
tonuri, pe alocuri emfatice, pe alocuri instigatoare, scopul poemului fiind
de a ţine trează conştiinţa naţională a românilor.
Poemul, face, cum spuneam, legătura între textele inspirate din
viaţa şi necazurile ţăranilor şi cele create pe fond istoric. În cazul lui
Coşbuc, planurile social şi istoric nu pot fi delimitate cu exactitate.
Motivele sunt lesne de înţeles: istoria României s-a făcut, în mare parte,
cu oamenii simpli, iar condiţiile istorice au acţionat direct şi decisiv
asupra factorilor sociali. Să nu uităm nici că dorobanţii, aprigii luptători
pentru independenţa României, erau fii de ţărani, rupţi de lângă izvor şi
aruncaţi în foc.
1003
Literatură şi artă română, II, 1897-1898, nr. 5, 25 martie, p. 273-277,
Familia, XXXIV, 1898, nr. 21, 24 mai, p. 241-242, Epoca, Iv, 1898, nr. 781, 6
iunie, Revista Orăştiei, IV, 1898, nr. 22, 11 iunie, p. 21, Almanahul scriitorilor de
la noi, I, 1912, p. 27-32,
1004
Şi-adânc de-acum mormântul, apărută iniţial în Universul literar, XXI, nr. 41,
apoi în Calendarul voinţei poporului, 1905, p. 32.
346
Pana de curcan
Nu este nevoie să mai insistăm asupra reflectării Războiului de

Independenţă în poezia coşbuciană. S-a scris mult pe această temă. Ni se
par, însă, demne de precizat câteva aspecte. Întâi de toate, trebuie ţinut
seama de faptul că, în 1877, la cucerirea Independenţei, poetul avea 11
ani, şi se afla în Transilvania. Este de presupus că nu a conştientizat cele
ce se întâmplau sub Dunăre, decât mai târziu, probabil în anii studenţiei.
Vagi ecouri este posibil să fi ajuns şi la Năsăud, în perioada când Coşbuc
era elev la liceul de acolo. Este important, credem noi, acest aspect al
evocării după relatări. Poetul reconstituie episoadele războiului din
informaţii indirecte, fără a lua contact nemijlocit cu asemenea
evenimente. Cu toate acestea imaginile, desfăşurarea acţiunilor, peisajele
morţii sunt realizate cu uimitoare acurateţe. Autorul textelor pare la faţa
locului, în foc, târându-se prin şanţuri, îngrijind răniţii, sărind în redută
fulgerând din baionetă.
Stan Velea observa că luată laolaltă, „considerată în totalitatea ei,
poezia lui G. Coşbuc închinată trecutului naţional, secondată de
publicistică, se distinge prin caracterul ei dominant epic. Opera poetică în
ansamblu implică tenta narativă – O. Densusianu susţinea că trebuie să ni-
l închipuim mai degrabă ca un temperament epic -, dar această notă
caracteristică este evidentă mai ales în poeziile inspirate din istorie. Până
şi în poeziile programatic confesionale prin temele abordate, ca Recrutul
sau Murind, lirismul se exteriorizează tot prin energii epice, este deci mai
mult conţinut, decât explicit. Stările sufleteşti, puternice, răzbat la
suprafaţă îndeosebi prin manifestările pe care le determină în planul
acţiunilor. Aplecarea aceasta expresă spre desfăşurarea dinamică în timp
şi spaţiu se întemeiază, socotim, şi pe talentul inegalabil cu care poetul
ştie să imprime ritmul viu, mişcarea oricărui subiect pe care-l tratează. Ca
tonalitate afectivă, în poeziile în discuţie Coşbuc e aproape mai mult de
limba lui Alecsandri, decât de aceea a lui Eminescu”1005.
Atât creaţiile poetice, cât şi evocările în proză sunt pagini
admirabile de istorie românească. Textele în proză au fost privite, uneori,
cu ochi critic, insistându-se mai mult asupra tonului „laudativ” la adresa
Regelui decât asupra valorii artistice a operei. Evocarea imaginii lui Carol
a fost percepută de către mulţi, drept linguşire, dar şi drept terfelire a
condiţiei şi misiunii artistului, alţii un elogiu pentru care a fost plătit cu
bani frumoşi. Personal, nu credem că pentru mijloace materiale sau
onoruri, Coşbuc şi-ar fi încălcat principiile. Nu credem că a scris cu falsă
admiraţie despre voievodul care a smuls jugul turcesc de pe umerii
schilavi ai ţăranului român. Relaţiile sale cu Palatul regal sunt
Stan Velea, Trecutul eroic în creaţia lui G. Coşbuc, în Limbă şi literatură,

1005
XVIII, 1969, nr. 4, p. 627.
347
întotdeauna bune. Nu credem că putem vorbi, efectiv, de un
antimonarhism al poetului. Jacob Popper, de exemplu, consideră că acest
resentiment ar fi apărut încă de la Sibiu1006 şi că în textele poetice de mai
târziu se regăsesc nenumărate aluzii şi injurii la adresa Regelui Carol:
Scrisoarea lui Firdusi cătră şahul Mahmud, Parabola sămănătorului,
Spânzuraţi-l de-i mişel etc.
În altă ordine de idei, am dori să atragem atenţia asupra tragediei
ostaşilor români, care au luptat pentru o cauză pe care, cu siguranţă nu o
înţelegeau întru totul. Dorobanţii, anonimii însângeraţi ai României
desturcite, plugărei şi păstoraşi de pe sub codri şi de prin câmpii, nu
realizau neobişnuita lor misiune. Ei luptau pentru că i-a chemat Vodă sub
arme, iar inamicul era cel ştiut de veacuri, procletul de turc, care îi dăduse
de furcă şi tătucăi şi moşului. Pe lângă grozăvia războiului, cu toată
absurditatea, încrâncenarea şi traumele lui, trebuie să înţelegem şi drama
acestor copii, care până mai deunăzi ziceau din frunză şi tropăiau, cu sete,
în horă. Pe patul de moarte, fără să cunoască însemnătatea şi rostul
sacrificiului său, flăcăul scapă o lacrimă. Nu de durere. Ci de dragoste de
viaţă. „Şi n-am cosit în deal...”.
Cu sufletul stors de tristeţe, feciorul moare. Cu gândul la o piele
de miel, din vreun pod al unei case bătrâneşti din România: "Mândră
căciulă-ar fi ieşit!"...
1006
348
Crăiasa zânelor
Fire echilibrată, cu o misiune limpede în viaţă şi activitate, pe

care o conştientiza mereu, George Coşbuc rămâne credincios aceluiaşi
crez poetic până la trecerea în nefiinţă. Adevărul vieţii este în concepţia
sa singura substanţă poetică. Prefăcătoria nu are ce căuta în literatură şi
perverteşte arta: „Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului
adevărat. Sinceritatea faţă de sine din care izvorăşte sinceritatea faţă de
artă. Dacă nu te dăruieşti întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decât
monştri fără viaţă”1007.
Lamentaţiile fără rost, lipsa de sinceritate, etalarea unor false
sentimente diluează şi distrug adevărul estetic, condiţie absolută a artei, în
viziunea lui Coşbuc: „Popoarele – milioane de oameni din clasele de jos –
n-ar ţinea sute de mii de ani la o religie dacă ea n-ar fi poezie [s.n.], şi cu
atât are o religie mai multă poezie cu cât are mai mult adevăr. Nu adevăr
ştiinţific, ci adevăr estetic. Dacă Palas Atene iese din capul lui Zeus,
minciuna asta e un adevăr estetic, dacă însă Palas ar fi ieşit din capul
Afroditei, asta ar fi fost o neghiobie”1008.
Poeţii nesinceri sunt de condamnat: „Cred ei că frumuseţea
poeziei stă în rime, în ritm, în vorbe alese, şi în strofe măiestrite? Că
adevărul poeziei stă în spunerea oricăror lucruri care corespund realităţii?
Atunci matematicile ar fi suprema poezia a omenirii. Dar în urmă, luând
lucrul şi aşa, corespunde realităţii ceea ce spun ei? În poezie se plâng,
ţipă, cer trecătorilor milostivi un revolver să se sinucidă – n-au bani nici
să şi-l cumpere – nu voiesc să se mai târâie în noroiul vieţii nici o clipă de
acum. În realitate? De s-ar găsi cineva milostiv să le cumpere un revolver,
ei ar pălmui pe acest milostiv şi i-ar ţine sâmbetele viaţa întreagă. În loc
să plângă, ei hohotesc de-a lungul bulevardului legându-se de femei, în
loc să se târâie prin noroi, aleargă la şosea cu muscalul; iar cât pentru
tânguirea că nici o clipă n-ar vrea să mai trăiască, o, fii sigur că ei abia
aşteaptă seara, să tragă un chef cu lăutari la Iordache”1009.
Fără a avea un program estetic bine stabilit şi fără a dori să răstoarne
valori, poetul s-a impus în istoria noastră literară şi culturală, în special,
datorită neobişnuitei sale îndemânări în ceea ce priveşte versificarea,
improvizarea şi uşurinţei cu care mânuieşte materialul lingvistic
românesc. „Am avut ocazia să ne referim la extraordinara uşurinţă cu care
versifică G. Coşbuc. Forţa sa constă în spontaneitate şi naturaleţe, cu
toate că inventivitatea în structura strofelor, împletirea ritmurilor, miza
1007
Liviu Rebreanu, Cred, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943, p.
11.
1008
George Coşbuc, Scrieri în proză, Opere alese, vol. IV, Bucureşti, Editura
Minerva, 1979, p. 548-549.
1009
Idem, apud Gavril Scridon, George Coşbuc, în Istoria literaturii române, vol.
III, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 773-774
349
acordată surprizei spirituale par a sugera mai degrabă o îndelungă
elaborare şi migală. El nu are conştiinţa poeziei aşa cum a avut-o
Eminescu. Manuscrisele sale respiră un aer tihnit, trăiesc parcă siguranţa
şi odihna naturii însăşi. Totul este firesc, natural şi blând pe lângă
‘infernul’ manuscriselor eminesciene. De obicei, Coşbuc modifică foarte
puţin în poemul odată aşezat pe hârtie. Posedă un uimitor simţ ritmic şi o
înclinaţie aproape nefirească de a transforma totul în vers: de la
evenimentul uman cel mai grav până la cea mai cumplită banalitate de
ziar; de la idila fermecătoare la gluma cea mai jenantă. Important e însă
că nu-i lipseşte spiritul critic. A risipit cu generozitate poezii prin
revistele vremii dar nu le-a adunat niciodată în volum. De altfel, ştiută
fiind lejeritatea cu care compune, nici nu a scris prea mult. O dovadă că
nu trebuie suspectat neapărat de superficialitate. Păstrând proporţiile, şi el
a avut, precum Eminescu iniţiativa unor proiecte grandioase, printre care
se numără, în primul rând visul unei epopei naţionale”1010.
Cel mai mare neajuns al creaţiei sale, spune majoritatea criticilor,
pare a fi lipsa zbuciumului sufletesc şi a întrebărilor de ordin ontologic,
metempsihotic sau metafizic, a îndoielilor filozofice, în general:
„Desigur, creaţia lui Coşbuc nu are acele profunzimi insondabile ale
poeziei lui Eminescu şi nici vraja marilor nostalgii şi tulburătoarelor
melancolii fluide pe care le revarsă versurile de o inegalabilă muzicalitate
ale marelui său înaintaş. Dar, elementul de mare noutate pe care îl aduce
Coşbuc în poezia sa este proslăvirea luminilor solare ale vieţii, este
optimismul său cald, izvorât din calmele înţelepciuni milenare ale
poporului nostru. Apoi forma poeziei lui Coşbuc, ritmurile ei bogate şi
variate, structura arhitectonică şi polifonică a strofelor, sunt tot atâtea
elemente noi prin care poetul transmite, deopotrivă, un viguros fond
afectiv, o plenară viziune a lumii şi vieţii”1011.
Totuşi, cercetători precum Lucian Valea, cred într-o filozofie
diluată, de esenţă tradiţional-folclorică, a poeziei coşbuciene: „În prezenţa
marilor teme existenţiale – viaţă, luptă, moarte – Coşbuc e capabil să se
ridice în zonele marii poezii. În rest, filozofia lui e un soi de morală
practică, rod al observaţiei directe asupra lumii. Un amestec de bun simţ
ţărănesc, de aforisme culte, livreşti, de locuri comune înnobilate, de ziceri
şi sentinţe, rostite în maniera şi cu duhul vorbelor de acasă. Cu asemenea
precepte numai cu greu se poate construi o gândire filozofică.
Filozofia lui Coşbuc e viziune, în spirit folcloric, a lumii şi a
vieţii. Aproape fără nici o participare subiectivă”1012.
1010
p. 138
1011
Fănică N. Gheorghe, Popasuri în timp…, Bucureşti, Editura Ion Creangă,
1972, p. 139.
1012
Albatros, 1980, p. 112.
350
Poetul îşi dezvăluise însă, încă din perioada studenţiei, atitudinea
faţă de mândria filozofică. În Filozofii şi plugarii, Coşbuc creează o
usturătoare satiră la adresa unui anumit tip de filozofi, dar îşi expune,
precis, şi poziţia faţă de filozofie ca ştiinţă:
-„Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filosofia?
N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,
Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.
Nu! – Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie
Să trăiască-n lumea mare şi făr’ de filosofie!
Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ,
Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sunteţi!
Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume,
Când v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume!...
Nu-mi pasă! Pe-Omer, pe Plato cetiţi-i, dacă puteţi;
Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de păreţi,
Lui Vergil îi faceţi ode, invitându-l cu plăcere,
La un prânz bogat, de gală, ori la o tură de bere –
Nu-mi pasă! – Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult:
Nu vă lăudaţi ştiinţa; asta nu pot s-o ascult!
Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte
Despre-nţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte,
Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos –
Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos!
Cest din urmă-i om cuminte, cel dintâi o tidvă seacă:
Spicul gol de grâu se nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă!
În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,
Ageri, cumpeniţi la fire ca oricare cărturari, -
Nu filosofia-l face pe om înţelept sub soare
Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,
De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:
În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus!”
Cu siguranţă se află aici concepţia poetului despre misiunea
poeziei şi părerea sa asupra subiectelor şi materialelor poetice. Adevărata
poezie se poate crea cu mijloace comune, populare, fără a apela la
incomensurabilele materii ale filozofiei. Viziunea lui Coşbuc asupra
poeziei se evidenţiază din câteva creaţii cu caracter de ars poetica:
Poetul, Lupta vieţii, Scrisoarea lui Firdusi cătră şahul Mahmud, în care
evidenţiază puterea artei, singura care supravieţuieşte tuturor. „Dar ‚arta
poetică’ cea mai pregnantă, având rezonanţele cele mai ample este Doina,
o ´rapsodie´, cum o numea Gherea, în care poetul ‚a voit să concentreze
toată viaţa ţărănească…’. Şi tot Gherea notează: ‚Şi astfel, în zece strofe
mari, e zugrăvită întreaga epopee dureroasă a vieţii ţărăneşti, şi în acest
sens Doina lui Coşbuc nu e numai o creaţie de mare valoare, dar e cea
mai naţională dintre creaţiunile poetice române. Un neajuns însă are acest
poem minunat: prea predomină în el nota tristeţii, nota durerii e prea
351
exclusivă, de aceea doina e întrucâtva unilaterală’. Criticul nu l-a iertat
niciodată pe Coşbuc pentru liricizarea poeziei sale, pentru vagul şi
vaporozitatea ei. Toate acestea erau văzute ca nişte grave derogări de la
fondul viguros-optimist al poetului”1013.
În opoziţie cu tristeţea, latura anecdotică, atitudinea umoristică sunt
specifice creaţiei coşbuciene. Zeflemeaua, ironia usturătoare, băşcălia,
toate, reprezentate în varianta lor autohtonă, sunt modalităţi de realizare
ale comicului coşbucian. Acesta este risipit prin întreaga operă a
poetului, fiind „unul din aspectele vieţii rurale şi în general o modalitate a
existenţei. Umanitatea lui Coşbuc este veselă şi mereu zâmbitoare.
Sănătatea morală ca şi cea fizică a mediului coşbucian se trădează prin
glumă şi prin râs”1014.
Carlos Bousoño, face o distincţie netă între glumă şi poezie, categorii
pe care le pune în opoziţie. Aspectul absurdului nu mai e literatură.
Poezie şi glumă sunt aversul şi reversul aceleiaşi medalii. Polii opuşi ai
unei sfere. În viziunea sa, contrariul poeziei nu este proza în sensul de
dicţie apoetică. Contrariul poeziei este gluma. Estetica tradiţională
săvârşeşte, aşadar, o gravă eroare atunci când include comicul între
categoriile poeziei, alături de sublim, de frumos, de plăcut1015.
Fără a fi, în adevăratul sens al cuvântului, un teoretician al artei
poetice1016, George Coşbuc a fost mereu preocupat de problemele
teoretice ale poeziei. Ion Iliescu1017 prezintă chiar şi o dovadă certă a
încercării poetului de a elabora un manual de poetică, manuscrisul nr.
2925 al Academiei Române1018. I. Negoiescu1019 ne informează că din
cauza împrejurărilor nefavorabile lucrarea nu a fost definitivată. Ion
Iliescu compară Poetica lui Manliu cu manuscrisul şi descoperă o serie de
deosebiri, în special adăugiri pozitive, pe care le pune pe seama talentului
creator al lui George Coşbuc1020. În viziunea acestuia „Poezia ca lucru de
1013
p. 136.
1014
Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui George Coşbuc, Bucureşti,
Editura Minerva, 1970, p. 163.
1015
Apud Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1976, p. 139-140.
1016
De cele mai multe ori opiniile, concepţiile şi teoriile sale cu privire la artă
reies din prefeţele la volumele de versuri ale unor poeţi tineri.
1017
Ion Iliescu, Cu privire la concepţia estetică a lui George Coşbuc, în Analele
Universităţii din Timişoara, secţia Ştiinţe filologice, VI, 1968, p. 29.
1018
De fapt este vorba despre un şpalt; la subsol este tipărit: I. Manliu-George
Coşbuc, Poetica; pare a fi aşadar vorba despre o colaborare a poetului cu un autor
de manuale de gramatică, stilistică şi poetică (printre altele Poetica română,
1890, Retorica şi stilistica, 1891, scrieri pe care poetul, cu siguranţă, le cunoştea).
1019
I. Negoiescu, George Coşbuc autor de manuale, în Limbă şi literatură V,
1961, p. 273.
1020
Ion Iliescu, Cu privire la concepţia estetică a lui George Coşbuc, în Analele
Universităţii din Timişoara, secţia ştiinţe filologice, VI, 1968, p. 30.
352
artă trebuie să impună prin regularitatea formelor, prin ritmul proporţiilor
singuratecelor părţi: de aici urmează că strofele au să fie construite
întrutotul la fel, precum la fel au să fie şi coloanele unui templu. Acelaşi
număr de versuri, acelaşi fel de rime şi la fel aşezate. Poetul întrucât e
silit de felul poeziei, de materialul care îl tratează, face strofele după
placul său, însă toate identice”1021.
Frumuseţea poeziei constă aşadar în structura ei armonică, în unitatea
şi simetria ei. Poetul trebuie, în concepţia lui Coşbuc, să aibă o fantezie
bogată şi o sensibilitate ieşită din comun, ambele trebuind să fie cultivate
continuu. Talentul este un dar al naturii, este înnăscut, dar acesta trebuie
adăpat de la izvoarele cunoaşterii şi dezvoltat fără încetare. În artă, crede
poetul, Adevărul şi Frumosul nu se contrazic şi nu se anulează reciproc.
Ba, mai mult, Adevărul artistic este identic cu Frumosul. Conţinutul şi
forma se împletesc armonios, izvorând dintr-un fond comun. Prin aceste
afirmaţii, poetul se dovedeşte a fi un bun observator al mişcării literare şi
artistice şi a inimii ce bate în Poezie. Petru Poantă arată că de fapt:
„Clasicismul poetului ar fi, aşadar, unul de tip folcloric peste care se
suprapune şi principiul aristotelic al verosimilităţii. Deşi nu afirmă
explicit acest fapt, e limpede că Gherea analizează poeziile din unghiul
motivării permanente a imaginaţiei, convins că în creaţie adevărat e doar
verosimilul. De observat în acest sens diferenţa, stabilită între Cântecul
fusului şi Mama prin motivul plopilor plângători. În primul caz, există o
motivaţie precisă: ‚plânsul naiv’ al plopilor este o imagine materială,
frumoasă în sine, care nu simbolizează, ci însoţeşte suferinţa fetei. În al
doilea, plopii ‚doinesc eterna jale’; imaginea ambiţionează, prin urmare,
să simbolizeze o entitate metafizică. În fond, Gherea se prevalează aici de
metoda realistă. Clasicismul nu e văzut ca o coordonată fundamentală a
creaţiei, ci ca o metodă asimilată realismului. Virtutea estetică principală
constă în plasticitate şi verosimilitate”1022.
Poetul nu se aventurează în teorii ale artei poetice fără fond.
Trecând de multe ori, concret, la analiza literară, Coşbuc încearcă mereu
să pornească de pe baze ştiinţifice. Poetul se bucură, în acest sens, de
aprecierea lui Adrian Fochi, care nu îl consideră un diletant, cum îl
prezintă Viorica Nişcov, ci s-a dovedit a fi un profund cunoscător al
realităţilor folclorice româneşti şi al teoriilor ştiinţifice din acea vreme,
iar atâta timp cât a prezentat fenomenele observate pe viu a dat explicaţii
deosebit de importante pentru cercetarea folclorului. Fochi este însă de
părere că atunci când a recurs la explicarea faptelor prin teoria mitologică
încep erorile de interpretare ale lui Coşbuc (cum că toate creaţiile
populare alcătuiesc un sistem deplin închegat şi coerent). Cultura
1021
Apud Ion Iliescu, Cu privire la concepţia estetică a lui George Coşbuc, în
Analele Universităţii din Timişoara, secţia ştiinţe filologice, VI, 1968, p. 31.
1022
p. 21-22.
353
populară este „o complexitate de fapte eterogene şi eteromorfe”1023 şi nu
formează nici pe departe un sistem omogen şi organic. Poetul greşeşte
aşadar când încearcă să aplice o teorie străină la studierea folclorului
românesc şi când vrea să descifreze totul cu ajutorul unei singure chei 1024.
Meritul lui Coşbuc constă însă în faptul că încearcă pentru prima oară la
noi să determine structura artistică a diverselor genuri şi creaţii, pornind
fie de la limbă, fie de la anumite modele artistice şi logice, arătându-şi
interesul pentru o poetică a folclorului. De asemenea, este demn de
apreciat că poetul încearcă să explice paradoxul, absurdul, imposibilul.
De cele mai multe ori, el recurge la disecarea practică a unui domeniu
literar, în special al celui atât de drag lui, al literaturii populare:
„Observaţiile sale asupra literaturii populare şi asupra limbii îşi caută un
temei ştiinţific. Deşi coboară ca aderenţă afectivă cel puţin, dacă nu ca
formaţie, din spiritul Şcolii ardelene, poetul va purta cu sine idealul
lingvistic propriu luminismului european cel mai avansat, care înseamnă
detronarea tuturor prejudecăţilor. Limba nu mai reprezintă un fapt
arbitrar, stabilit pe autoritate; îşi are raţiunea ei de a fi. Limbajul renunţă
la uzanţe, la ‚figuri’; se ‚cosmopolitizează’, în sensul deschiderii lui spre
expresivitatea limbii vorbite, mai mult spre concordanţa dintre expresie şi
gândire. Limbajul poeziei lui Coşbuc va fi de aceea foarte amestecat, din
‚împletituri’, ‚realist’ în esenţă. Nu va mai apela la ‚stilul înalt’ clasic. El
‚coboară’ la expresivitatea ‚proverbială’, sentenţioasă, extrasă dintr-o
vocaţie poetică elementară; românul, spune poetul, vede ce vorbeşte. Într-
un articol, numit de-a dreptul anatomic, Capul, mâna, nasul, caută nici
mai mult nici mai puţin decât puterea intelectuală, fizică si sufletească
(morală) a limbii, sintetizată în acest proverb triplu : ‚e dator până peste
cap şi acum îi este peste mână să dea altora peste nas’”1025.
În concepţia lui Petru Poantă, cel mai bun cunoscător al lui Coşbuc ar
fi, în mod surprinzător, cel care, spunem noi, nu l-a cunoscut deloc: „Deşi
nu ne-a lăsat un articol propriu-zis despre Coşbuc, cel mai bine i-a înţeles
semnificaţia Titu Maiorescu”1026. Aceasta, opinează Poantă, pentru că,
„Cea mai influentă personalitate a timpului [Titu Maiorescu] pune în mod
tranşant problema ‚educaţiei limbii’ literare prin poezia populară. Iată că
acela care învăţase subtilităţile retoricii de la antichitate nu căuta să
restaureze o limbă livrescă, imaginară şi artificială, ci una vie, vorbită,
limba poporului. Folclorul nu mai era vizat doar ca o chestiune de
entuziasm. Antologia de poezii populare, întocmită de Alecsandri,
constituie pentru Maiorescu un monument de limbă şi un exemplu de
sensibilitate. Actul său critic funcţionează, prin urmare, în primul rând la
1023
Adrian Fochi, George Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971, p. 84.
1024
Teoria mitologică.
1025
p. 24-25.
1026
Ibidem, p. 15.
354
nivelul lingvistic al unei opere. Coşbuc e un poet adevărat pentru el,
datorită ‚magistralei stăpâniri a limbei’. Şi tot pentru aceleaşi motive, va
fi văzut în el un poet român”1027.
După cum se ştie, Coşbuc cere întoarcerea la izvorul creaţiei
populare, apropierea de popor, valorificarea temelor şi motivelor
folclorice de cele mai multe ori cu substrat mitologic. El „nu pleacă,
pentru a crea epopee, de la istorie, ca fapt sau personaj; pentru el
conţinutul epopeii este însuşi basmul. Elementul aşa-zis mitologic nu este
pentru el un element exterior, decorativ, cum fusese la toţi cei de
dinaintea lui1028, ci devine însăşi materia primă a epopeii. Ceea ce la
ceilalţi era numai un auxiliar, devine la el elementul esenţial” 1029.
Nerealizarea proiectului propus de Coşbuc nu îl nemulţumeşte pe Adrian
Fochi: „În loc de epopee naţională, Coşbuc ne-a lăsat ‘monografia lirică a
satului românesc’ înglobând în ea şi ceea ce s-a salvat din naufragiul
epopeii sale. Nu este cazul să deplângem acest naufragiu, cum făcea
Dobrogeanu – Gherea, ci să ne fericim cu ceea ce efectiv a realizat: o
operă naţională în cea mai autentică accepţie a termenului”1030.
Intenţia poetului de a reda poporului său propria-i mitologie a fost
intuită şi de către G. Călinescu: „Coşbuc se gândea la un mare epos
naţional care să sistematizeze mitologia românească în chipul Iliadei şi
Eneidei”1031. Lucian Valea ni-l prezintă pe poet în ipostaza de învins al
acestei confruntări: „Din lupta cu eposul naţional, căruia urmărea să-i dea
întrupare epopeică, poetul iese înfrânt. A doua lui înfrângere, i-o
pricinuieşte înfruntarea cu epopeile greceşti şi latine – Odisseia şi Eneida.
Cu Divina lui Dante. Realizările, multe de excepţie, sunt izolate şi vădesc
forţă pentru exprimarea ideilor înalte – la Dante – sau pentru concreteţea
unor imagini, prin excelenţă lirice şi dramatice, în epopei. Ceea ce nu
poate realiza Coşbuc, cu instrumentele sale poetice, e suflul epopeic,
grandoarea naraţiunii”1032. Nu suntem, în mod evident, de acord cu aceste
afirmaţii. Îndeosebi, pentru că nu vedem o luptă, în încercarea poetului de
a crea un epos naţional, ci o armonioasă contopire: sunt suflet în sufletul
neamului meu...
Fascinat de puterea creatoare a poporului carpatin, de basmul
românesc în special, poetul, vlăstar al acestei comunităţi generatoare de
mărgărite sufleteşti, a urmărit mereu, cu interes, procesul de creaţie şi
1027
Ibidem, p. 16-17.
1028
I. Heliade Rădulescu, Michaida, D. Bolintineanu, Traianida, I. Bumbac,
Florinta, A. Densuşianu, Negriada.
1029
Minerva, 1971, p. 92.
1030
Ibidem, p. 93.
1031
G.Călinescu,Istoria literaturii române de la origini până în
prezent,Craiova,Editura Vlad&Vlad,1993,p. 585.
1032
Albatros, 1980, p. 224.
355
sursele de inspiraţie ale omului din popor, pe care s-a străduit mereu să îl
înţeleagă cât mai bine. Să nu uităm că, împreună cu Anghel Demetriescu,
Ovid Densusianu şi C. Rădulescu – Motru, Coşbuc a iniţiat şi difuzat un
Chestionar privitor la psihologia poporului român1033, prin care doreau să
descopere date de natură etnopsihologică. „Fire de ţăran iubitoare de
basm şi pitoresc, cu imaginaţia fecundă şi cu ochii înfipţi în nemărginire,
Coşbuc ş-a înfăşurat de la început în tortul argintat al mitului popular care
l-a fermecat mai întâi ca un cântec de leagăn şi l-a urmărit mai târziu ca o
vastă problemă de creaţiune artistică. Toate l-au ajutat pe acest drum
stropit cu pulbere de stele şi cu arătările visului fugar. Mai întâi originea
lui, vatra de la Hordou. În cenuşa ei tremurau basmele de veacuri, spuse
de oameni ai câmpului, instincte străvechi păstrate în savoarea lor
virginală într-o căldare de munţi, panteismul estetic al primitivilor cald şi
colorat, o tainică moştenire pitită din lumea lui Homer într-un ascuns
ungher traco-romanic. Era apoi educaţia particulară a cărturarului ferit de
toate aspectele frământărilor moderne, abstracţiunea de esenţă pură fără
sgomot şi complicaţii, prelungirea binefăcătoare a unui basm. Toate
aceste, brodându-se pe un temperament de visător deslegat de obezile
realităţii, au dat naştere unei poezii impersonale, al cărei fond se pierdea
cu vechimea lui în negura vremii dar era susţinut de mijloace artistice
noui şi superioare”1034.
Continua oxigenare a sângelui poetic cu aerul proaspăt de la ţară,
tehnica şi abordarea unor teme predominant folclorice, l-au determinat pe
Eugen Lovinescu să vadă în Coşbuc o imagine diluată a unui poet de
târguri duminicale. Cu toate că îl apreciază pentru unele procedee, în
cazul năsăudeanului, criticul nu prevede decât uitarea: „Fondul lui
sufletesc porneşte din linia evolutivă a lui Alecsandri, adică din senin şi
idilic, pentru a nu spune sărac, cu o mare obiectivitate, dar şi cu o lipsă
aproape totală de lirism. Cu o invenţie verbală, cu o plasticitate
descriptivă, cu o tehnică verbală remarcabile şi, în unele privinţe,
incomparabile, Coşbuc n-a putut fi pus alături de Eminescu decât prin
contrastul şi reacţiunea produsă de sănătatea lui etică şi destinderea
formei poetice. În sânul poeziei de azi, el şi-a pierdut, însă orice
actualitate”1035.
Majoritatea credinţelor şi obiceiurilor poporului nostru se
regăsesc în mituri şi basme, acestea din urmă fiind continuatoarele directe
ale primelor. Un factor creator al mitologiilor este, de exemplu,
animismul, element foarte frecvent în basmele româneşti. Sufletul uman
migrează, încă din timpul vieţii sau după moarte, în corpul diferitor
animale sau plante, realizându-se o continuitate vitală a individului. Unul
1033
în Noua revistă română 1, 1900, nr. 12 supliment, p. 177.
1034
Octavian Goga, Coşbuc. Discurs de primire... , Bucureşti, Cultura Naţională,
1923, p. 13.
1035
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura
Minerva, 1981, p. 394.
356
dintre cele mai frecvente motive ale basmelor populare româneşti este
trecerea sufletului în diverse fiinţe sau obiecte, pentru ca, de cele mai
multe ori, să revină, la final, în forma iniţială. Alteori, din mormintele
tinerilor îndrăgostiţi, a căror iubire nu s-a putut consuma, din diverse
motive (de obicei din răutatea semenilor invidioşi), răsar arbori care îşi
împreună rămurelele. Viaţa tinerilor trece într-un alt regn prelungindu-se
peste veacuri. De obicei, din trupul feciorului creşte un arbore, iar din cel
al fetei, o plantă agăţătoare, între cei doi realizându-se, în plan figurat, o
căsătorie. Imaginea plntelor îmbrăţişate nu este doar un simbol al
intensităţii şi nemuririi dragostei curate, ci constituie o nuntă magică, care
completează destinul celor doi îndrăgostiţi1036.
Lazăr Şăineanu atrăgea atenţia asupra elementului metaforic din
basmele noastre, care sunt caracterizate printr-un stil particular, o
frazeologie proprie, mai bogată şi mai poetică decât oriunde1037.
Încă de la început, poetul recunoaşte în creaţia populară
românească o autentică valoare şi o nesecată sursă de inspiraţie. Primele
sale versuri publicate sunt basme versificate1038. „El îşi începe cariera
poetică versificând materiale folclorice, cu mijloace artistice
asemănătoare cu cele folclorice, în cea mai pură şi mai fidelă manieră
folclorică. La data când şi-a scris poemul [Pepelea din cenuşă], Coşbuc
nu era încă decât un bard popular, de fapt acel improvizator care fabrica
versuri de dragoste şi strigături satirice pentru fetele şi flăcăii din satul
său, iar piesa nu ne face, prin absolut nimic, să presimţim pe marele poet
de mai târziu”1039.
Pepelea din cenuşă se înscrie în seria basmelor versificate, fiind una
dintre cele mai reuşite creaţii de acest gen, ale poetului. Exceptând o serie
de licenţe poetice, remarcate şi de alţi cercetători, de genul pleonasmului
din titlu (căci termenul pepel însemna în slavă cenuşă), razi (un plural
pentru rază, des întâlnit la Coşbuc, aici din necesităţi metrice), căsi,
(pluralul pentru casă) , înfrânge în loc de frânge etc., poemul merită
analizat mai îndeaproape, nu atât datorită conţinutului, ci pentru tehnica
versificaţiei şi a modalităţilor de exprimare: „Dacă e să preţuim ceva în
anecdota Un Pipăruş modern, vom aprecia expresivitatea limbii,
dezinvoltura cu care este mânuit dialogul, fraza fluentă, plastică, plină de
culoare. Fără să conţină cine ştie ce semnificaţii, bucata reprezintă un
exerciţiu de stil al tânărului poet, în vederea perfecţionării
meşteşugului”1040.
1036
A se vedea şi Adrian Fochi, Valori ale culturii populare româneşti, vol.
II.,Bucureşti,Editura Minerva, 1988.
1037
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 142.
1038
A căror valoare unii cercetători o contestă.
1039
Minerva, 1971, p. 97.
1040
357
Demne de remarcat sunt şi unele abateri de la „norma” basmului
tradiţional, care urmăreşte o serie de elemente caracteristice, specifice
acestei specii, întâlnite aproape fără excepţie în toate creaţiile de acest
gen. De exemplu, poetul nu defineşte calitatea însoţitorilor eroului din
poemul său, apoi, „În basmul popular se cere ca actul de trădare să fie
săvârşit de unii tovarăşi, legaţi de erou prin datorie de recunoştinţă, numai
astfel putând fi pusă în lumină malignitatea absolută şi subliniată
dificultatea cu care are de luptat eroul în cariera sa. De altfel, basmul
popular ţine să aleagă între nerecunoştinţa omului şi recunoştinţa păsării.
Or, poetul nu insistă asupra acestui moment cu atenţia cuvenită, din care
cauză povestirea lui apare gratuită, inexplicabilă”1041.
Din aceeaşi serie face parte şi basmul versificat, Fata craiului din
cetini, un amplu poem ce surprinde la rândul său prin naturaleţea
limbajului şi prin unele abateri de la traseul iniţiatic al eroului de basm. O
altă trăsătură inedită constă în faptul că ideea cuprinsă în text nu se
regăseşte în culegerile de astfel de texte (aşa cum este cazul celorlalte
basme versificate ale lui Coşbuc). Poemul nu este o variantă a unui basm
românesc cunoscut, ci pare a fi o creaţie proprie a autorului: „Coşbuc, în
crearea acestui basm, nu s-a inspirat de la un text anume, el nu a versificat
o piesă concretă, ci a realizat un basm propriu cu ajutorul clişeelor
prefabricate din rezerva generală de formule artistice ale poporului. În
alcătuirea povestirii, el dovedeşte că a avut intuiţia structurii reale a
basmului popular, operând cu motivele tradiţionale ca un autentic
povestitor popular, încadrându-le în sistemul tipic de a le grupa în opoziţii
binare. În felul acesta, poetul a reuşit să creeze o atmosferă plină de
tensiune şi interes. Aspectul formal al textului contribuie şi el la
amplificarea impresiei de autenticitate internă a compunerii, de unde s-a
format şi convingerea că ar fi vorba de o simplă versificare de basm şi nu
de crearea unui basm cult”1042.
Construit pe o structură solidă, cu o tehnică specifică poetul
nostru, textul este o alegorie, o uriaşă metaforă a Poeziei sau, considera
Oct. Tăslăuanu, a artei: „Povestea Fata Craiului din Cetini, versificată,
acum sunt vreo trei decenii, de un tânăr de vreo 20 de ani, e simbolică.
Fata Craiului din cetini simbolizează arta, pe care nu o pot cuceri
decât rarii voinici ce încalecă pe într-aripatul Pegas şi se înalţă cu el în
zările albastre ale creaţiunii poetice”1043.
Transformată în ideal, arta, întruchipată în frumoasa fată de
împărat, monopolizează întreaga viaţă a eroilor şi cere, în final, sacrificiul
suprem. Într-un alt poem de acest gen, mâna Salbei, din Fulger,
reprezintă idealul de bărbăţie a eroului, pe care nu îl va atinge niciodată.
1041
Minerva, 1971, p. 96.
1042
Ibidem, p. 102.
1043
„Bucovina”, [1939], p. 191.
358
Avem a face cu mitul lui Iason şi al Medeei. În finalul basmului, ca o
ultimă încercare în cucerirea fetei, eroul trebuie să meargă în Ţara Dalbă
(adică „lume albă”) de unde să aducă o mărgea fermecată care învie
morţii. Coşbuc lasă finalul în suspensie. Nu se ştie dacă voinicul s-a mai
întors vreodată sau a fost fermecat de mirificele făpturi de pe Tărâmul
Celălalt. „Pe lângă aceasta mai găsim la Coşbuc, cu toate că uneori
inconştientă şi neexprimată, problema limbii care devine artă sub forţa
unui proces de elevaţie spirituală; limbă care din patrimoniul comun al
unui întreg popor, ca mijloc de expresie, atât al colectivităţii cât şi al
indivizilor singurateci, şi pe care fiecare o întrebuinţează ca instrument
comun, afirmându-se totuşi, simultan, deosebit de alţi vorbitori, se ridică
transfigurându-se, la un limbaj poetic şi câştigă accente noi, culori noi,
tonuri noi”1044.
Din aceeaşi categorie de creaţii face parte şi Izvor de apă vie, o
alegorie compusă din trei părţi, fără a avea prea mare legătură epică între
ele. Legătura este etică. Textul este, în sine, o uriaşă metaforă: fiecare om
are în sufletul său un izvor miraculos – lacrima, care poartă în ea
izvoarele Credinţei, Nădejdii şi ale Iubirii.
Mai puţin reuşită, în opinia criticilor, este Tulnic şi Lioara, care
cuprinde însă o realizare remarcabilă a portretului Lioarei, o
cutremurătoare descriere a bătrânului tată, care îşi uită coroana şi îşi
leapădă toiagul de domnie, şi un inegalabil portret sufletesc al mamei care
îşi pierde şi redobândeşte speranţa de a o revedea pe Lioara. În fond,
„ţesătura epică a basmului este destul de săracă; ceea ce face frumuseţea
lui este partea lirică, descriptivă, fie că este vorba de tablourile de mai
sus, fie că e vorba de admirabilele discursuri cu care se caracterizează
personajele sau se determină situaţiile. Coşbuc reuşeşte să umanizeze
basmul, să-l scoată din convenţionalismul inerent genului, dându-i un
conţinut concret şi plastic, în care rezidă, de altfel, meritul autorului şi
meritul creaţiei sale. Nepreocupat de modelul tradiţional într-atât încât să
fie strivit de el, eliberându-se de fapt de complexul respectului exagerat
faţă de materialul tradiţional, poetul se lasă în voia liberei sale fantezii,
oferindu-ne momente de aleasă poezie, cu trăsături viguroase şi personale,
ce fac să presimţim pe creatorul uneia din cele mai reuşite piese pe care
le-a realizat. Bogăţia imagistică, marea invenţie verbală, numeroasele şi
variatele efecte de tehnică, lexicul plin de fantezie şi de îndrăzneală, toate
fac ca poemul să fie tipic pentru arta de zile bune a poetului nostru” 1045.
Scrise într-o duioasă şi curată limbă românească, textele sunt demn
de apreciat nu numai datorită calităţilor estetice, a tehnicii de realizare
sau a transpunerii unor creaţii epice în versuri. Ele merită toată atenţia şi
1044
Mario Ruffini, Note pentru un studiu asupra limbii lui Coşbuc (trad. de Liviu
Onu), în Transilvania LXXIII, 1942, nr. 1, p.19; idem, Note pentru un studiu
asupra limbii lui Coşbuc, în Tribuna Ardealului III, 1942, nr. 445 (28 martie).
1045
Minerva, 1971, p. 113.
359
din perspectivă lingvistică. „E incontestabil că d-l Coşbuc e un cunoscător
adânc al limbii româneşti. Dovadă sunt poeziile d-sale. D-l Coşbuc scrie
azi cea mai frumoasă limbă românească, mai frumoasă chiar decât a d-lui
Hasdău, care de asemenea e un bun cunoscător al graiului nostru.
Deosebirea între d-l Coşbuc şi d-l Hasdău e aceea, că cel dintâi cunoaşte
limba mai mult instinctiv, pe când cel din urmă o cunoaşte din cercetări
aprofundate filologice. Urmarea e, că pe când cel dintâi voind să-şi
exprime o gândire, talentul său înăscut îl dă fraza gata în peană, o frază
frumoasă românească, cel din urmă, care n-are talentul acesta de la
natură, se exprimă mai greoi. Când însă d-l Coşbuc şi d-l Hasdău scriu un
studiu filologic, e bine înţeles că lucrarea acestuia din urmă e mai de
valoare. D-l Coşbuc rămâne poetul Coşbuc şi când face filologie. Astfel,
vorbind despre diminutive, ne spune că ele nu sunt frumoase”1046.
În mod paradoxal, poetul combate folosirea diminutivelor, care,
spune el, scad valoarea unei creaţii literare. Numai că, pentru a păstra
ritmul sau pentru realizarea unor rime cât mai reuşite, Coşbuc însuşi
recurge la ajutorul acestor elemente lexicale, care uneori abundă
îngrijorător. Aceasta are însă drept motiv faptul că poetul a încercat să se
apropie, prin scris, cât mai mult de structura şi esenţa creaţiilor populare,
în care se regăsesc nenumărate diminutive. Spunem că poetul încearcă să
se apropie de arta populară, şi nu că o imită. Coşbuc nu a scris versuri
populare, în adevăratul sens al cuvântului. Opera sa, deşi similară
creaţiilor tradiţionale şi inspirată din folclor, nu este una ţărănească sau
populară, ci una cultă. „Versuri populare au scris Alexandri şi Eminescu.
Cel dintâi, descoperitorul lor, le-a imitat căci simţul său artistic a
recunoscut îndată adânca poezie a literaturei populare. Dar Alexandri
cunoştea prea puţin poporul şi deşi ochiul său ager a zărit dintru început
cele mai multe frumuseţi externe ale versului popular, el n-a putut
pătrunde în adâncimile, în sufletul lor. De aceea imitaţiile lui sună numai
a vers popular, de aceea îndreptările pe cari le-a făcut în colecţia sa conţin
de cele mai multe ori note falşe. Altfel Eminescu. Acesta n-a imitat, ci a
creat versuri populare”1047. Puşcariu se declară uimit de faptul că în tot ce
a scris nu se găseşte o singură poezie în vers popular la poetul, care a
pătruns mai adânc în sufletul poporului.
Coşbuc nu cade în cursa diletantismului şi a mimeticii non-
valorice în plan folcloric. „În această direcţie, după Eminescu, nu mai era
nimic de făcut; şi Coşbuc n-a scris nici un vers popular.”1048 Acest aspect
nu i-a rămas ascuns nici lui Lucian Blaga, care avea să îl releve: „versul
său n-are nimic comun cu versul popular. Nici epica sa, nici lirica sa nu
sublimează şi nu ridică la nivel superior substanţa şi forma folclorică” 1049.
1046
Sextil Puşcariu, În chestia diminutivelor, în Noua Revistă Română nr. 19, 1
octombrie 1900, p.255.
1047
Idem, Coşbuc, în Luceafărul nr. 8, 15 aprilie, 1905, p. 174.
1048
Ibidem, p. 174.
1049
Lucian Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 210.
360
Scriind poezia, aşa cum o simţea, poetul se apropie tot mai mult
de spiritul tradiţional românesc, contopindu-se şi identificându-se cu ce le
era mai drag românilor. „Poate că aşa s-ar explica de ce poezia e
tovarăşul de viaţă cel mai nedespărţit al tuturor oamenilor, de la ţăranul
primitiv şi aproape sălbatic până la citadinul cel mai rafinat, floarea
civilizaţiei supreme. În ceasurile de tristeţe şi de durere, ca şi în cele de
bucurie şi desfătare, poezia apare mereu ca o mângâiere. Primele licăriri
ale conştiinţei noastre se deşteaptă în răsfăţul cântecelor de leagăn.
Ultimul drum, spre mormânt, când conştiinţa s-a stins definitiv, omul îl
face însoţit tot de un fel de poezie, a bocetelor şi a discursurilor funebre,
care uneori sunt mai chinuitoare ca moartea însăşi. În copilărie ne
farmecă basmele, pentru adolescenţă urmează cântecele de dragoste, la
maturitate avem romanele de diverse categorii, iar la bătrâneţe poezie
amintirilor şi a regretelor. Mereu, neîncetat, de la leagăn până la groapă,
în toate împrejurările vieţii, literatura ne întovărăşeşte şi ne ispiteşte. Cu
puţină îndrăzneală şi exagerare, s-ar putea afirma că poezia e criteriul cel
mai sigur care deosebeşte pe om de animal. Poezia s-a născut în clipa
când s-a născut omul pe pământ şi va muri atunci când va dispare ultimul
om”1050.
Liant peste spaţii şi vremi, al năzuinţelor şi sufletelor omeneşti,
poezia devine un mod absolut de comunicare, mijlocul cel mai simplu şi
mai obişnuit „de apropiere şi de înţelegere între oameni, mai cu seamă,
fireşte, între oamenii cultivaţi. Fiindcă despre literatură poate vorbi
oricine, oricând şi în orice împrejurare, cu certitudinea că va fi înţeles de
toată lumea. În salon, ca şi pe stradă, între prieteni, ca şi între străini,
literatura rămâne subiectul care totdeauna salvează o conversaţie” 1051.
Născută a priori în sufletul omenesc, Poezia trebuie doar
conştientizată, identificată în amalgamul psihologic intrinsec oricărei
fiinţe umane. Creând poezie, încă din cele mai vechi vremuri, homo
sapiens, homo ludens, homo faber, homo religiosus etc., au generat
metaforice lumi prin intermediul limbajului poetic. Numind florile aşa
cum le vedea reprezentate în imaginaţia lui, aducând la viaţă mirifice
fiinţe mitologice, explorând misteriosul Tărâm de dincolo, homo poeticus,
totuşi, fiinţă socială, a creat un mijloc de comunicare, limba comună,
artificială, în cadrul limbajului poetic, absolut. „În realitate, arta, şi în
special poezia, e o necesitate primordială pentru viaţa omului. Fără poezie
existenţa noastră ar fi atât de goală şi de aridă, încât cine ştie dacă ar mai
merita să fie trăită.”1052 Frumoasă meditaţie asupra poeziei, datorată unuia
dintre cei mai mari prozatori ai noştri. Rolul poetului Coşbuc este, în
viziunea lui Rebreanu, mesianic. Acţiunea sa catalitică asupra literaturii
1050
p. 79-80.
1051
Ibidem, p. 77
1052
Idem, Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru
361
române a salvat destinul acesteia: „A adus lumină, sănătate, voioşie. A
deschis larg perdelele odăiţii în care zăcea bolnavul, şi aerul proaspăt,
românesc a năvălit înlăuntru, ucigând microbii, înzdrăvenind pe cei ce
mai aveau parte de viaţă: Balade şi idile...
Bolnavii şi schilozii s-au revoltat, au protestat, au huiduit cu glasuri
stridente pe doctorul zâmbitor şi simplu care le tulburase somnolenţa. L-
au făcut barbar şi opincar, l-au învinuit că nu ştie regulile bunei-cuviinţe
şi ale prozodiei, au ţipat că sistemul noului – venit nu e delicat şi chiar că
nu e al lui. Dar, curând – curând, gălăgia s-a potolit, boala s-a vindecat,
oamenii au început o viaţă nouă, doctorul a dobândit stima tuturor,
dragostea multora...”1053.
Luminat de şcoala clasicismului grec şi latin, fascinat de marile
literaturi clasice, poetul a rămas toată viaţa tributar acestui mod de a scrie
şi a percepe arta. Fapt cunoscut, Coşbuc a evitat mereu să se apropie de
noua literatură, care aducea cu sine sincope în formă şi slăbea structura
fundaţiei culturale: „Altul, ca să-l ştiricească, se dă prin poezia asta d-a
ieşit acum neînţeleasă, cu două feţe, amândouă murdare, în care de atâta
harababură câtă e, nu se pot înţelege doi cu doi.
- Eu, dacă nu pricep o poezie dintr-odată, n-o mai citesc a doua
oară. Chinuindu-mă s-o tălmăcesc, mi-e frică să nu mă trezesc într-o bună
dimineaţă că scriu şi eu aşa…”1054.
Formaţia clasică a poetului a fost recunoscută şi evidenţiată de către
toţi cercetătorii operei sale: „Poet ţinând prin excelenţă de secolul trecut
şi a cărui apariţie n-ar fi fost posibilă altundeva decât într-un Ardeal
arcadic, într-o ţară veche şi totuşi tânără, în stare de a genera o ‚poezie
naivă’ în sens schillerian, George Coşbuc rămâne artistul exemplar, un
clasic în accepţia originară a termenului. El e, prin excelenţă, poetul
analizabil în clasă. Opera sa va trezi permanent admiraţia prin strălucirea
realizării formale”1055.
Dumitru Micu vede în creaţia lui Coşbuc, o nouă contribuţie
specifică, masivă, a Transilvaniei la poezia naţională, după Ţiganiada lui
Budai-Deleanu. Format la şcoala poeziei populare şi a marilor clasici
universali, cunoscând desăvârşit viaţa poporului, Coşbuc aducea un
antidot câmpenesc împotriva versificărilor plângăreţe, o poezie plină de
vigoare, fremătând de optimism1056.
În viziunea lui Eugen Todoran, dintre toţi marii noştri scriitori
clasici, G. Coşbuc: „are înclinaţiile clasicizante cele mai puternice, atât
prin formaţia lui de bun cunoscător al culturii greco-latine încă din şcoală,
cât şi printr-o anumită structură sufletească. Multe din aşa-zisele
deficienţe poetice, ca lirismul obiectiv sau înclinaţia spre anecdotic, cât şi
1053
Idem, George Coşbuc, în Lumina II, 1918, nr. 251, 14 mai, p. 1.
1054
V. Cioflec, La „Badea George”, în Coşbuc văzut de contemporani,
1055
1056
Ibidem, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 6-7.
362
lipsa de problematizare în adaptarea la existenţă, pentru care a şi fost
considerat de unii ca poet minor în comparaţie cu romanticii epocii sau cu
descendenţii lor, se datoresc desigur şi viziunii clasicizante a operei sale,
pentru că între timp s-a schimbat însuşi conţinutul noţiunii de clasic,
uitându-se unele din fundamentalele caracteristici ale clasicismului antic,
nepotrivite cu spiritul artei moderne. Şi oricât de paradoxală ar părea
observaţia într-o privire comparativă a valorilor ce năzuiesc spre categoria
clasicităţii, G. Coşbuc a fost un ‚clasic’ şi prin lipsa lui de ‚originalitate’
în anumite poezii adaptate după opera unor scriitori străini, pentru care la
vremea lui a fost acuzat de plagiat”1057. Clasic trebuie considerat Coşbuc,
îndeosebi datorită caracterului popular al unei opere literare, care „este o
componenţă obligatorie a noţiunii de scriitor clasic, poetul captând din
nou o pasiune eternă în sufletul omenesc, în care totul pare cunoscut şi
cercetat, într-un stil personal şi în acelaşi timp al tuturora. Atât numai că
nu este suficientă această apreciere, dacă ţinem seama că şi popularitatea
unui scriitor este relativă în timp. Aprecierea contemporanilor nu se face
totdeauna în sensul recunoaşterii adevăratei lui valori, cum se ştie
bunăoară din întârzierea cu care s-a impus opera lui Shakespeare în
literatura engleză, iar alteori tocmai popularitatea prea mare a scriitorului
putând prejudicia aprecierii operei lui prin adevărata valoare, mai greu
accesibilă, prin care el şi-ar merita adevărata popularitate”1058.
G. Călinescu nu vede, însă, în Coşbuc un clasic sticto sensu.
Influenţat de numeroase legende şi balade gotice, poetul adoptă multe
romantisme, încadrându-se tradiţiei lui Bolintineanu şi Alecsandri. Mai
ales în spirit, socotea criticul, Coşbuc se potrivea micului romantism al lui
Delavrancea şi Brătescu-Voineşti, deşi cu note absolut personale.
Călinescu îl prezintă pe poet ca fiind speriat de oraş, rătăcit, căutând să
evadeze. În consecinţă, aşa cum Delavrancea euforiza mahalaua, Coşbuc
idilizează satul. „Romantismul lui e un fel de naivitate schilleriană,
obţinută pe cale artificială, după pierderea inocenţei, din nostalgia vârstei
de aur. Dar bineînţeles, Coşbuc e un ţăran adevărat şi poezia lui nu devine
arcaderie, nici teocritism gessnerian. Ea e o separare numai a idilicului
real”1059.
În aceeaşi idee, G. Călinescu atrăgea atenţia asupra accepţiunilor
termenului de clasicism şi clasicizare a literaturii, accepţiuni care, dacă
nu sunt înţelese întocmai, iar nu toţi specialiştii se pun de acord, pot duce
la o percepţie eronată sau, cel puţin, distorsionată, a factorului estetic
clasic şi a tot ceea ce este definitoriu acestui curent: „Unii înţeleg
clasicizarea literaturii în alt spirit decât acela care rezultă din examinarea
în plan strict estetic a fenomenelor literare. Înţeleg clasicismul nu ca un
1057
Eugen Todoran, George Coşbuc, scriitor clasic, în Analele universităţii din
Timişoara, seria ştiinţe filologice, VI, 1968, p. 16.
1058
Ibidem, p. 13.
1059
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Craiova, Editura Vlad&Vlad, 1993, p. 586.
363
stil, în opoziţie de pildă cu romantismul, ci ca un mod de a crea durabil şi
esenţial, la îndemâna claselor. Acest sens nu-i de altfel în totul deosebit
de acela stilistic, fiindcă marea literatură este în fond aceea de stil clasic,
iar ce este măreţ în romantism, baroc, aparţine tot ţinutei clasice”1060.
Menţinându-se mereu în spaţiul şi spiritul clasicismului, Coşbuc
s-a apropiat de specificul acestuia, adoptând unele specii caracteristice, ce
se pretau tehnicii şi formei acestui curent. Dintre acestea, balada pare a-l
fi atras cel mai mult pe poet. „Baladescul e un mod liric distinct, element
de structură intimă a conştiinţei poetice creatoare, identificabil la toate
nivelele poemului. La nivelul Pretextului, el există sub forma motivului, a
ideii baladeşti care, în sine, reprezintă un nucleu poetic, purtător virtual
de conflicte şi tensiune; la nivelul textului, baladescul e prezent în
structurile din care se constituie scriitura – sonore, plastice, semantice,
mitice, metaforice, culturale; în sfârşit, la nivelul subtextului, îl
descoperim în vraja lirică baladescă. Venind deci devin pretext, prin
structurile textului, spre cititor, baladescul nu este simţit, ca valoare
estetică, decât la nivelul subtextului, ca fior, ca vrajă, ca stare. Scriitura
ne arată numai cum se produce, nu şi ce este. Limbajul poetic îl numeşte
fără să-i trădeze esenţa”1061.
În ceea ce priveşte baladescul coşbucian1062, motivele baladeşti la
care apelează poetul, sunt adesea, lipsite de tensiuni dramatice. De obicei
sunt simple întâmplări anecdotice, care sunt „incapabile să producă,
orişicâte eforturi s-ar face la nivelul textului, semnificaţii lirice majore.
Cu cât pretextul baladesc reprezintă, în sine, o stare conflictuală, cu atât,
la nivelul scriiturii, factorii creatori o vor transforma în structură,
producătoare de lirism. Raporturile dintre elementele specifice ale acestor
structuri, ies la iveală în analiza limbajului”1063.
Octav Şuluţiu clasifică baladele coşbuciene, în funcţie de
caracterul lor, în cinci categorii1064:
a. Basmele şi legendele populare, de inspiraţie
folclorică: Armingenii, Isus la împăratul, Muntele
Rătezat, Legenda rândunelei, Cicoarea, Brâul
Cosânzenii, Crăiasa zânelor, Ideal, Fata craiului din
cetini, Fulger.
1060
Idem, Sensul clasicismului, în Revista Fundaţiilor, 1946, nr. 2, p. 248.
1061
Albatros, 1980, p. 26-27.
1062
A se vedea şi studiul lui I. Negoiţescu, Sonuri baladeşti: Coşbuc, Barbu,
Jebeleanu, în Analize şi sinteze, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p.243-250;
Idem, Alte însemnări critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 8-
14.
1063
Albatros, 1980, p. 26-27.
1064
Editura Minerva, 1970, p. 115-149.
364
b. Baladele macabre: Blăstăm de mamă, Vântoasele,
Strigoiul, Groparul, Somnul codrilor.
c. Baladele exotice: Fatma, Baladă albaneză, El-Zorab.
d. Baladele propriu-zis istorice şi eroice: Prutul, Cântec,

Cuscrii, Golia ticălosul, Sărindar, Voichiţa lui Ştefan,
Ştefăniţă-vodă, Paşa Hassan, Oştirile lui Alah,
Ghiaura, Regina ostrogoţilor, Moartea lui Gelu,
Carol IX.
e. Baladele anecdotice şi comice: Puntea lui Rumi, Poet

şi critic, Toţi sfinţii, Lordul John, Cetatea Neamţului.
De asemenea, Şuluţiu identifică şi o baladă propriu-zis populară:

Costea.
Punând în cumpănă tipurile de baladesc stabilite de Radu Stanca,
cu poezia coşbuciană, vom descoperi că întâlnim, pentru fiecare
categorie, exemple concludente. În opinia lui Lucian Valea, Fata
morarului, Noi vrem pământ, Decebal către popor „sunt veritabile
lamentaţii baladeşti, forme de confesiune lirică. Tonul e de plângere,
aflată între monodia tragediei antice şi bocetul nostru popular. O discreţie
lirică pune surdină vocilor interioare, lăsând să se audă eleganţa tonului şi
a limbajului”1065. Noi nu împărtăşim această viziune. Atât Noi vrem
pământ, cât, mai ales, Decebal cătră popor, nu sunt, nicidecum,
lamentaţii baladeşti. Din niciuna dintre ele nu răsuflă tonul de plângere,
darămite cernita tonalitate a bocetului popular. Din prima nu se aude mai
nimic, din cauza scrâşnetului din dinţi, iar din a doua este imposibil să se
înţeleagă ceva. Dacii lovesc scuturile cu spadele într-un vacarm
înfricoşător.
Continuând clasificarea, Valea consideră că poeziile Castelanul
şi Regele Pontului sunt eposuri baladeşti: „Ultima e una dintre cele mai
distinse creaţii coşbuciene, sugerând trecerea universală şi sentimentul de
uzură al gloriei lumii. Fără note eminesciene, de influenţă, poemul e
eminescian, în sens valoric; în sfârşit Moartea lui Gelu şi Moartea lui
Fulger sunt balade propriu-zise. În Moartea lui Gelu, ideea istorică
aproape că nu mai interesează. Elementele care dau forţa lirică, vin din
condiţia umană a eroului, din identificarea lui mioritică, prin destin, cu
lumea”1066. Pentru criticul năsăudean, „Dacă părinţii baladescului,
declaraţi de Radu Stanca, sunt nordicii şi Goethe, părintele nenumit din
literatura noastră este Coşbuc. Poezia acestuia i-ar fi putut oferi
teoreticianului de la Revista Cercului literar, un material impresionant, în
1065
Albatros, 1980, p. 27-28.
1066
Ibidem, p. 27-28.
365
baza căruia conceptul de baladesc s-ar fi îmbogăţit spectaculos. Mai ales
că poetul Radu Stanca a preluat câteva sonuri coşbuciene, care vor deveni
fundamentale în poezia lui”1067.
Baladele lui Coşbuc, în special cele din perioada tribunistă,
prezintă interes şi pentru Dumitru Micu. Ele sunt valoroase nu numai ca
exerciţii care permit cercetătorului să urmărească formarea personalităţii
poetului, ci şi ca lucrări ce prefigurează prin concepţie operele de
maturitate1068.
Trăgând, parcă, concluziile, Vladimir Streinu afirmă tranşant:
„Vârsta baladică a sufletului românesc, la nici un poet n-o găsim săpată
într-un material mai rezistent decât la George Coşbuc”1069.
În balade, dar şi în idile, poetul încearcă să clădească o imagine a
lumii ca spectacol. Aceasta, în viziunea lui Valea, nu are nimic comun cu
motivul, atât de răspândit în toate literaturile, al lumii ca teatru. La
Coşbuc, ideea putea veni din etosul popular, din folclor, unde viaţa apare
asociată cu solemnitatea riturilor. Spectacolul coşbucian nu e pură
festivitate, ci dialog cu esenţele1070: „Coşbuc a creat în poeziile sale, un
spectacol al lumii, ezitând între o regie decorativă şi o montare vizionară,
prin care să ni se dezvăluie atât substanţa profundă a lucrurilor cât şi
suprafeţele lor, cromatice şi jucăuşe.
Există însă, fragmentar, în poeziile sale, scene de o grandoare
care atinge sublimul. Cătate [sic!] cu grijă, ele răsplătesc pe cititor prin
măreţia viziunii şi prin expresivitatea modernă şi sobră a limbajului”1071.
Ideea lumii ca spectacol implică profundul raport dintre individ şi
univers, printr-o participare a primului la existenţa celuilalt şi printr-o
determinare a existenţei individuale, de către acesta din urmă. „Revelaţia
întâlnirii reciproce întru cunoaştere se întrupează artistic în spectacol,
care devine purtător de sensuri şi semnificaţii morale şi metafizice.
Universul îşi unanimizează, astfel esenţele”1072.
În opinia lui George Munteanu, cu o percepţie adecvată a
condiţiei poeziei, Coşbuc e – după Eminescu şi Macedonski – al treilea
mare creator român de viziuni lirice cuprinzătoare asupra lumii, făuritor
al unui univers poetic, care se reţine în detaliu şi în ansamblu, îmbiind pe
cititor la contemplare şi meditaţie1073.
Universul operei coşbuciene are dimensiuni proprii. „El mai mult
mimează infinitul, profitând fără excepţie de veşnicia morţii, dar în
1067
Ibidem, p. 28.
1068
1069
Vladimir Streinu, Clasicii nostri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 216.
1070
1071
Ibidem, p. 84-85.
1072
Ibidem, p. 87.
1073
George Munteanu, George Coşbuc şi condiţia poeziei, în George Coşbuc
366
realitate este un univers casnic, apropiat. Este casa, pridvorul (tinda),
curtea, uliţa, satul, pământul dimprejur (pădure, râu, mai ales pârâu, deal,
uneori munte), cerul de deasupra. Toate celelalte spaţii pe care le
traversează poezia lui Coşbuc sunt împrumutate fie din lecturi (Orient,
lumea maură etc), fie din pământurile basmului naţional. Ar fi o eroare să
se creadă că aceste spaţii ar fi imaginare. Ele intră în voinţa poetului de a-
şi calcula lungimea versului în măsuri palpabile, concrete şi nu spulberate
în nehotărârea cosmică. Chiar şi lumea nefiinţei, pe care o invocă des
Coşbuc, este familiară: morminte dragi, cimitire din marginea de sat.
Moartea nu conţine ceva lugubru, ci doar o durere ascuţită, ades liniştită
de înţelepciune”1074.
Creaţia lui Coşbuc, precizează Dumitru Micu, are la origine şi
comunică o vibraţie, revelând pe această cale realităţi noi. Stările lirice
ale oricărui creator se alimentează din rezervorul de impresii, cunoştinţe,
emoţii acumulate în decursul vieţii. „Printr-o organizare inedită a datelor
strânse în conştiinţă, care le-a selectat din lumea reală, ia naştere
universul poetic personal, materializat în imaginile ce populează creaţia
unui autor”1075.
Personalitatea creatoare a lui Coşbuc a fost prin excelenţă
energetică: „Poetul se dovedeşte, în ultimă analiză, a nu fi fost un
contemplativ şi aceasta poate nedumereşte şi nemulţumeşte pe poeţii şi
criticii lui de azi. Coşbuc a fost un temperament activ, combativ, care nu a
scris, ci a înfăptuit poezia. Pentru el, mai mult decât pentru alţii, scrisul
nu a fost un mod de a visa ori de a evada din realitate, ci o modalitate de a
face, de a acţiona”1076.
Pentru această afirmaţie, criticul va fi sancţionat de Petru Poantă,
pentru că, în comparaţie cu Gherea, trece în cealaltă extremă: de la
pragmatismul criticului socialist, ajunge la o metafizică a acţiunii.
Rădăcina rămâne aceeaşi: vitalitatea unei clase sociale1077.
Poantă îi recunoaşte, totuşi, lui Şuluţiu, meritul de a fi încercat să
găsească o coerenţă a lumii coşbuciene, să o pună sub semnul unei obsesii
revelatoare şi anume energetismul, cu toate că n-a reuşit să confere, decât
rareori, o perspectivă estetică acestui principiu. „Metoda sa e dominată de
psihologism, dacă nu-i de-a dreptul confuză. Psihologia ‘personajului’ şi
încă a unuia fictiv, se confundă la el cu însuşi actul poetic. Şuluţiu nu
descrie atât configuraţia unui univers ‘energetic’, cât temperamentul unui
1074
Valentin Taşcu, Prefaţă la volumul George Coşbuc, Poezii, Cluj-Napoca,
Dacia, 1984, p. 5.
1075
D. Micu, [Artistul exemplar], în George Coşbuc interpretat de…, Bucureşti,
1076
1077
p. 14-15.
367
ţăran ‘arhetipal’, chiar dacă se vrea român: simplu, robust, lipsit de
complexitate, răbdător, prudent, şiret etc.”1078.
Cartea lui Şuluţiu este, de asemenea, aspru criticată de Mircea
Zaciu, pentru care cea mai mare nedreptate ce i s-a făcut poetului sunt
exegezele „de genul celei recent editate (Octavian Şuluţiu, Introducere în
poezia lui George Coşbuc), grăbite, aparent laudative, făcând în fond un
prost serviciu operei”1079.
George Călinescu şi, mai târziu, Nicolae Manolescu, vorbesc, în
cazul lui Coşbuc, de un lirism1080 reprezentabil, o poezie teatrală1081, de o
manifestare a liricului prin epic şi dramatic (aşa-numitul lirism obiectiv al
lui Coşbuc). „George Coşbuc rămâne poetul înălţimii, al sborului, al
încleştării dramatice, al epopeii. A avut ochiu pentru lucrurile mari. A
ciselat linia monumentală şi luminoasă”1082.
Vladimir Streinu este, de asemenea, convins că tehnica
versificaţiei văzută ca supremă vocaţie a poetului, îi înglobează
epicismul: „Coşbuc nu e un poet liric, se înţelege; abia dacă îi putem
schiţa atitudinea sufletească din lirismul obiectiv al câtorva bucăţi” 1083.
Sentimentele exprimate, de atâtea ori, cu o incandescenţă teribilă,
nu par a fi ale poetului şi nu sunt percepute de majoritatea criticilor ca
atare. Ascuns, de cele mai multe ori, sub masca vreunui personaj, autorul
nu îşi prezintă în mod direct crezul, idealurile, sentimentele. Expresia
directă a emoţiei lipseşte, în mare parte, cu desăvârşire. Dar cine vorbeşte,
prin intermediul eroilor săi? Cine instigă la revoltă şi cine se prinde
tropotind în horă? Nu poetul este acela care cântă în crâng, munceşte pe
câmp sau luptă prin văi pe la Smârdan? Nu este el suflet în sufletul
neamului său? Nu se manifestă în tremurul frunzei şi în şipotul apei
subiectivitatea sa? Când este mai mult el însuşi, G. Coşbuc este un
altul1084. În toate aceste personaje, prin care vorbeşte poetul, Nicolae
Manolescu vede tipuri şi nu individualităţi: „Subiectivitatea din
majoritatea compunerilor lui G. Coşbuc nu numai că este a personajului
în loc să fie a autorului, dar ea este una tipizantă în loc să fie
individualizantă. Fata ingenuă ori vinovată, alintându-se în faţa oglinzii
sau bocind asupra fusului, flăcăul stângaci ori mânios, tatăl plângând
pierderea celor trei fii ori fiul evocându-şi mama – iată ipostaze tipice ale
erosului şi vieţii ţărăneşti. Inventarierea lor ne-ar arăta întreaga sferă, căci
1078
Ibidem, p. 15.
1079
Mircea Zaciu, Coşbucienele, în George Coşbuc interpretat de…, Bucureşti,
1080
A se vedea şi Andrei Moldovan, Lirismul deschis, în George Coşbuc sau
lirismul pragurilor, p. 69-81.
1081
Nicolae Manolescu, [Poezia interpretării], în George Coşbuc interpretat
de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 378.
1082
Nichifor Crainic, George Coşbuc, în Luceafărul nr. 5, 1919, p. 88.
1083
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 223
1084
Nicolae Manolescu, [Poezia interpretării], în George Coşbuc interpretat
de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 381.
368
nu contează insul, ci specia, clasa sau genul din care face parte. Toţi se
comportă şi vorbesc la fel, în limitele aceleaşi specii. Şi numele lor s-ar
putea scrie cu majuscule: Ingenua, Cocheta, Mânioasa, Duşmancele,
Glumeţul etc.”1085.
Acest aspect este discutabil. Întâi de toate, poetul este, foarte rar,
absent în text. El este mereu la faţa locului, se implică, însă, timid în
acţiune, aşa cum a făcut-o şi în viaţă. În al doilea rând, în poezia lui
Coşbuc, sunt mai frecvente individualităţile decât tipurile. Poetul simte
prin fiecare personaj, în parte, actanţii au propriile idealuri şi necazuri, pe
care cititorul le receptează nemijlocit. În poezia de factură socială sesizăm
o unitate în simţiri, pentru că aşa o cereau vremile. Personajele
coşbuciene nu se reduc însă la o mână de ţărani, contemplativi, idilici,
care aşteaptă căderea serii pentru a porni alene către porţile mândruţelor.
În creaţia poetului întâlnim o gamă foarte variată de eroi şi eroine, care de
foarte multe ori, nici nu sunt fiinţe omeneşti, dar întotdeauna sunt
umanizate, dobândesc însuşiri ale făpturii argiloase purtătoare de spirit şi
conştiinţă, dar, amănunt fundamental la Coşbuc, vorbitoare, creatoare
prin limbaj. Arta poetului este orală, personajele discută, monologhează,
sporovăiesc, se ciondănesc, toate acestea, în cea mai vie limbă
românească, mirabil giuvaer, pe care George Coşbuc l-a şlefuit cu migală,
i-a tăiat fulminante faţete şi l-a lăsat să fulgere orbitor în lumina
dogoritoare a bulgărului dătător de viaţă, întru sublimul caratelor sale.
Competență și performanță lingvistică
Am arătat că, de la tribunişti a învăţat Coşbuc toate acele

elemente menite să-i sprijine, în mod constructiv, firea poetică. La Sibiu,
în perioada activităţii de la Tribuna, se formează concepţiile lui Coşbuc
despre artă, limbă şi literatură. Tinerii din redacţie şi-au dat repede seama
că latinismul şi etimologismul propovăduit de fortăreaţa Blajului
producea o sincopă între intelectuali şi oamenii simpli 1086. Promovând
fonetismul, ei încercau o apropiere între învăţaţi şi oamenii simpli, cu
scopul de a-i lumina pe aceştia din urmă. Poetul se numără, de la început,
printre adepţii acestui curent. De la Septimiu Albini, se pare, că a învăţat
valoarea realismului în artă, iar influenţele lui Bechnitz în domeniul
teoriei literare sunt clare. Poetul primeşte, cu plăcere, orice sfat care-l
poate conduce pe calea desăvârşirii artistice şi acceptă, cu bucurie,
misiunea de a corecta corespondenţa din ţară, activitate care avea ca scop
1085
Idem, Poezia lui George Coşbuc, în Steaua, XXIX, 1978, nr. 1, ianuarie, p.
42.
1086
A se vedea în acest sens şi articolul reprezentativ al lui Octavian C.
Tăslăuanu, Două culturi, în Luceafărul, 1908, nr. 4, 15 februarie.
369
cizelarea lui lingvistică1087: „Îmi face multă plăcere, căci multe învăţ
făcând corecturi: o singură greşeală în ceea ce priveşte alegerea,
întrebuinţarea ori aşezarea vorbelor te luminează mai bine decât toate
gramaticile şi toate cursurile de stilistică”1088.
Activitatea de la publicaţia sibiană îi susţinea preocupările.
Discuţiile de aici îl incită, iar mediul intelectual în care lucrează nu poate
decât să îi priască. Poetul se adapă vârtos de la izvoarele cunoaşterii
tocmai în anii formării sale intelectuale şi artistice. Luptând pentru
unitatea culturală a românilor, Tribuna ducea o intensă propagandă în
vederea realizării limbii române unitare şi a unei ortografii unice.
Urmând drumul bătătorit de Cipariu, Coşbuc percepe limba drept
o fortăreaţă care a rezistat chiar şi atunci când toate redutele căzuseră în
mâinile inamicilor1089: „Ea e sufletul neamului, e firea şi fiinţa lui.
Aceleaşi vorbe nasc în noi, aceleaşi gânduri, iar toţi câţi au aceleaşi
gânduri – ori şi cum se numesc ele: aspiraţiuni naţionale, idealuri,
năzuinţe – merg pe aceeaşi cărare, biruiesc aceleaşi piedici, şi au aceeaşi
[sic!] duşmani: ei fac un neam, unul şi nedespărţit”1090.
Preocupările lui Coşbuc pentru cultivarea limbii1091 încep încă din
perioada liceului, la Năsăud, iar roadele nu întârzie să apară. Poetul
publică până şi articole de lingvistică generală1092, fapt care
demonstrează, dacă mai era nevoie, interesul său pentru problemele
limbii. În Logica particulară1093, Coşbuc afirmă că „în toate limbile
găseşti frumuseţi”, iar deosebirile dintre limbi constau mai ales în
diferenţa de structură. Considerând limba un mijloc de înţelegere, poetul
face observaţia că toate limbile satisfac această cerinţă fundamentală.
Vorbeşte apoi despre caracterul penetrabil al vocabularului, despre
îmbogăţirea lexicului şi consideră că structura gramaticală dă specificul
unei limbi1094. Aceasta se află în legătură indisolubilă cu istoria poporului
respectiv şi cu spiritualitatea comunităţilor în cauză. „Pentru a înţelege un
1087
Să nu uităm că într-o Revistă literară din Tribuna, 1888, nr. 155, 10/22 iulie,
Bogdan-Duică îl mustră pe poet pentru „provincialismele exagerate”.
1088
1089
Gavril Istrate, Părerile lui Coşbuc despre limba literară, în Limba română
literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 237.
1090
George Coşbuc, Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903, p. 86, apud
Gavril Istrate, Părerile lui Coşbuc despre limba literară, în Limba română
literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 237.
1091
A se vedea în acest sens amplul studiu al lui Gavril Scridon, Coşbuc şi
problemele limbii, în Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe
Istorice şi Filoogice, 1957, p. 76-145.
1092
Amestecul sunetelor, în Tribuna literară, XIV, 1897, nr. 190, p. 759, nr. 191,
p. 763; Conservator şi revoluţionar, în Epoca, 1897, nr. 642.
1093
George Coşbuc, Opere alese vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p.
577-583.
1094
Pompiliu Dumitraşcu, Contribuţii la studiul limbii şi al stilului operei poetice
a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 200.
370
scriitor ca George Coşbuc, care se ridică dela un tip de literatură încă
romantică în ţara sa, la cucerirea conştientă şi sigură a unei forme de
clasicism plin de o vitalitate sănătoasă, atât în accentul cât şi în expresia
lui, şi pentru a ne forma despre el o judecată echilibrată şi justă, trebuie
să-l vedem, dincolo de viziunea fragmentară şi parţială a unei singure
compuneri poetice, fie ea chiar capodoperă, în unitatea vie şi fecundă a
personalităţii sale, în care toate aspectele vieţii lui literare câştigă
limpezime de lumină şi vioiciune de formă”1095.
Cele mai multe cercetări lingvistice, le-a întreprins Coşbuc, în
domeniul limbii literare, de cultivarea şi unificarea căreia a fost preocupat
întreaga viaţă. În acest domeniu, poetul se înscrie pe linia trasată de
Kogălniceanu, Russo, Alecsandri, Eminescu şi, evident, de către
tribunişti. Coşbuc nu concepea ca un scriitor să nu cunoască gramatica
limbii în care creează. Acestuia trebuiau să îi fie familiare normele
lingvistice.
Limba literară reprezenta aspectul cel mai ales, îngrijit al limbii
noastre. Cuvintele literare, considera Coşbuc, sunt greu de delimitat de
cele regionale, într-o perioadă în care literatura abia se dezvolta, rolul
Bisericii era din ce în ce mai diminuat, societăţile literare erau desfiinţate,
iar şcoala nu contribuia la unificarea variantelor dialectale. Limba
literară, prin care poetul înţelegea limba operelor beletristice, dar şi limba
vorbită, nu numai aspectul ei scris, s-ar forma pe baza unui anumit grai
(muntean, consideră poetul), apoi s-ar dezvolta îmbogăţindu-se neîncetat
cu noi elemente din celelalte graiuri. Sinteză a tuturor graiurilor, limba
literară cuprinde elemente de pretutindeni, culegând şi alegând1096
verigile necesare desăvârşirii ei. Originile românei literare, arată
Coşbuc1097, se află în textele bisericeşti, ale căror autori au folosit o limbă
îngrijită, cultivată, utilizând termeni din diverse graiuri româneşti. Textele
vechi, traduse, nu oglindesc, însă, varianta corectă a limbii poporului din
perioadele respective. Limba din tipăriturile lui Coresi, de exemplu, nu ar
reda limba autentică, vorbită de către popor în acele vremuri.
Cu adevărat, româna literară s-ar fi format numai în secolul al
XIX-lea, după Unirea Principatelor. Limba este, în viziunea lui Coşbuc,
cea mai puternică legătură a unui neam: „Nu pot fi mai multe popoare cu
aceeaşi limbă, căci aceeaşi limbă înseamnă acelaşi popor, şi nici acelaşi
popor nu poate vorbi mai multe limbi, căci ar înceta de a fi unul singur. În
Elveţia, într-un singur stat, poporul vorbeşte, ce e dreptul, trei limbi:
1095
asupra limbii lui Coşbuc, în Tribuna Ardealului III, 1942, nr. 445 (28 martie).
1096
Termenii sunt folosiţi de poet în Provincialismele scriitorilor noştri, în Viaţa
literară, I, 1906, nr. 8, p. 1.
1097
George Coşbuc, Pentru limba românească, în Viaţa literară, I, 1906, nr. 12,
p. 1.
371
nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte, dar e un singur popor ca stat, ca
organizaţie, dar nu un popor ca neam”1098.
Criticând exagerările latiniste1099, pervertirile franţuzeşti şi
italieniste, poetul este de părere că rolul cel mai important în dezvoltarea
limbii îl au scriitorii şi nu lingviştii propriu-zişi: a acestora este numai
ştiinţa – nu şi putinţa. Încă de la Tribuna, Coşbuc recomanda folosirea în
scrieri, numai a acelor cuvinte, care sunt cunoscute de către toţi vorbitorii
limbii şi solicita, înaintea împrumuturilor lexicale, îmbogăţirea
posibilităţilor expresive ale cuvintelor. Acestea, sunt, majoritatea, de
origine latină, dar poetul nu condamnă elementul lexical străin, mai bine
reprezentat prin termenii slavi. Era natural să apară şi aceştia, de vreme ce
am ciobănit şi plugărit1100 împreună, ca nişte buni vecini.
În Notele la Fire de tort poetul, justificându-se față de acuzele
privind plagiatul, făcea următoarea remarcă: „Mi s-au făcut imputări
stătătoare mai ales la forma poeziilor mele. ,Că nu așa se exprimă
poporul` cum mă exprim eu în versuri. Fără îndoială că nu; și fără
îndoiala că așa! Dar, în treaba asta, să-mi dea voie toți criticii prezenți și
viitori să le ignorez povețele. Eu îmi cunosc graiul părinților mei; iar în
cestiunea fixării unei limbi literare poporale pricep și eu ceva, și-apoi voi
fi având doar și eu măcar un dram de sentiment artistic în ce privește
graiul. Iar, dacă e vorba că nu așa își manifestează poporul ideile și
sentimentele, cum le manifestez eu – da, aici primesc povețe, dar trebuie
să fiu convins âîntâi că înșiși criticii știu, știu cu siguranță, cum își
manifestează poporul ideile și dentimentele, căci eu mi-am dat foarte
multă trudă să știu și-am citit și citesc toate poeziile poporale care se
publică pretutindeni: și pe cele din Maramureș, ca și pe cele din
Bucovina, ca și pe cele din Macedonia. Știu și eu, și asta o știu foarte
bine, ce spune românul în poezia lui!”
Un alt domeniu vast de care s-a ocupat poetul a fost explicarea
cuvintelor, a expresiilor idiomatice şi a zicătorilor româneşti 1101. Acestea
ar forma ele singure istoria unui popor şi sunt, drept urmare, vrednice de
toată atenţia. Limbă deosebit de bogată, româna dispune de un
impresionant material expresiv, care nu este însă descoperit, nici utilizat
productiv: „Nu ne cunoaştem limba. S-o spunem drept. Ştim atâta cât am
învăţat de la mama, dacă ne-am născut în sat; şi de la slugile din grajd şi
din bucătărie, dacă ne-am născut în oraş. Asta însemnează a cunoaşte o
limbă? Cunoaştem noi limba cărţilor vechi? Cunoaştem bogăţia de vorbe
şi forme a dialectelor? Cunoaştem mijloacele de cultivare a limbii? (O
1098
Idem, Legea din bătrâni, în Opere alese vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva,
1979, p. 126.
1099
Poetul a recunoscut că dintre un termen latin şi unul slavon, l-ar alege pe cel
mai potrivit, nu, cu orice preţ, pe cel latin.
1100
G. Coşbuc, Ce ne-au dat slavii şi grecii, în Opere alese vol. IV, Bucureşti,
Editura Minerva, 1979, p. 27-34.
1101
La rubrica Vorba ăluia din Vatra, dar şi în Epoca şi Foiţa Tribunei.
372
notiţă spre ruşinea noastră: ministrul cultelor a aflat că derivarea
cuvintelor e un fleac şi l-a scos din gramatică; brava, domnule ministru!)
Ne gândim măcar 5 minute pe săptămână asupra vreunei cestiuni de
limbă? Cât ce ieşim din şcolile primare ne mai ocupăm noi de gramatică?
Cunoaştem limba poporului şi ne dăm vr-o silinţă s-o dezvoltăm? Ne
studiem noi poezia populară? Şi altele şi altele. Avem o limbă foarte
bogată şi n-o cunoaştem, şi ne bălăbănim cu o limbă literară anemică şi
ofticoasă şi ne plângem că n-avem expresiuni, că n-avem mijloace de-a o
dezvolta”1102.
Într-o comparaţie cu Carducci, Mario Ruffini observa că pentru
Coşbuc, dezvoltarea limbii însemna o reînnoire şi regenerare a gândirii.
„Astfel el susţinea, nu teoretic, ci pe baza operei sale însăşi, că orice
afirmare adevărată a artei şi a poeziei este, întrucât e expresie, şi o
contribuţie la concepţia literară naţională, pentru că spiritul naţiunei este
prezent în orice plăsmuire poetică a gândirii”1103. Conştient de aceste
certitudini, poetul venea cu mijloace noi în poezie. Crescut într-un mediu
de înrâurire maghiaro-germană, Coşbuc, considera George Murnu, aducea
concentrarea şi vigoarea, concesiunea şi nervozitatea locală. Înrâurirea
străină a fost însă numai externă. Coşbuc a rămas tot aşa român prin
formă, ca şi prin fond. Graiul lui e unul din cele mai neaoşe româneşti. L-
a sporit, i-a dat o bogăţie necunoscută înaintea lui. Murnu îl consideră cel
mai mare tehnician al literaturii noastre poetice1104.
Prin magicele sale puteri „Ne-a dus departe-departe, într-un sat la
poalele acelui munte, care ţintuieşte pentru totdeauna colţurile a trei ţări
române, şi ne-a arătat cer senin, ne-a expus soarelui dogoritor al amiezii,
ne-a dat să răsuflăm aer răşinos de munte şi să privim icoane pline de
lumină şi culori, de mişcare graţioasă şi de conturi precise”1105. Aceasta
era adevărata artă, în accepţiunea sensului clasic, sănătos. Punerea
autorului faţă în faţă cu realitatea, cu sentimentul pur, cu lacrima de dor,
cu mâhnirile şi jalea vieţii. „Pentru mine arta – zic ‘artă’ şi mă gândesc
mereu numai la literatură – înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel
arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând
oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de
misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească interesează în
artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de
1102
George Coşbuc, Tot despre sărăcia limbii române, manuscris, apud Pompiliu
Dumitraşcu, Contribuţii la studiul limbii şi al stilului operei poetice a lui George
Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 207.
1103
asupra limbii lui Coşbuc, în Tribuna Ardealului, III, 1942, nr. 445 (28 martie).
1104
1105
373
viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele
frumoase din lume”1106.
Acest tip de literatură se prea poate să nu mai aibă căutare între
critici şi interpreţi. Ea va fascina însă mereu, pe sensibilul devorator de
arte frumoase. Pe nostalgicul, timidul cititor ce caută să afle în poezie
ceea ce nu reuşeşte încă să dobândească în viaţa feroce de lângă el.
„Literatura rezultată din asemenea preocupări, nu va mulţumi, poate, nici
pe superesteţii ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganţele
sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are
nevoie. Literatura trăieşte prin ea şi pentru ea însăşi. Durabilitatea ei
atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”1107.
Poezia aceasta are nevoie de o bază solidă, pe care să-şi clădească turnul
de fildeş, palatul de cleştar sau Scara Cerului. Acest fundament nu îl
poate constitui decât cruda, proaspăta expresie: „Temelia creaţiei rămâne,
negreşit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze
strălucite sau a unei noui împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica
niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-
adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel
puţin în operele de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi
a mişcării de viaţă. Dealtfel cred că e mult mai uşor a scrie ‘frumos’,
decât a exprima exact”1108. Coşbuc rămâne un genial mânuitor de limbă
românească. În cazul său uimeşte nu invenţia sau vastitatea sferei
lexicale, ci extraordinara capacitate de a mula expresia uzuală
românească pe cele mai diverse tipare prozodice1109.
Scriind în limba pe care o ştia de la părinţi, Coşbuc a dovedit că
limba românească este capabilă să transpună literar marile capodopere ale
limbilor aristocratice. Cu pălăria, din timiditate, uşor trasă pe ochi, poetul,
ţinându-se strâns de mâini cu versurile sale în opinci şi căciuli cât zilele
de post, aşteaptă sfios la poartă: „Ne daţi?! Ori nu ne daţi!”...
1106
Liviu Rebreanu, Cred, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943, p.
10.
1107
Ibidem, p. 10-11.
1108
Ibidem, p. 11-12.
1109
Ştefan Aug. Doinaş, [Un genial mânuitor de limbă românescă], în George
Coşbuc interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 309.
374
Particularitati stilistice
Termenii stil şi stilistică, în accepţiune lingvistică, sunt familiari

tuturor celor care au o tangenţă, cât de accidentală, cu domeniul filologic.
Despre cei doi termeni s-a scris mult şi se va mai scrie, întrucât ridică
multe semne de întrebare, sunt controversaţi şi, nu arare, au condus la
îndelungate polemici. Fiind confundată cu retorica, poetica, semiotica sau
chiar cu analiza literară, stilistica nu va putea fi definită exact atâta timp
cât nu toţi cercetătorii sunt de acord asupra obiectului ei de studiu. Acesta
ar fi, conform multor păreri, stilul, care a preocupat cărturarii încă din
Antichitate, dar şi mijloacele de expresie ale vorbirii unei comunităţi
considerate din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv.
Problemele sunt cunoscute şi nu le vom relua noi aici. Noi ne
însuşim concepţia stilistică a lui Ştefan Munteanu, care propune o sinteză
a termenilor de stil şi expresivitate, prin introducerea conceptului de
atitudine stilistică. Stilul va fi privit ca organizare textuală rezultată din
selecţia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semantică potenţială
şi generală (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare concretă şi
individuală (nivelul sintagmatic), şi devenită formă a expresiei, solidară
ca modalitate de existenţă şi manifestare cu forma conţinutului, conţinut
ce exprimă o atitudine implicată în mesaj. Stilistica are ca obiect de
studiu limbajul în întregimea lui, limbajul artistic examinat din
perspectiva teoriei expresivităţii. Ştefan Munteanu este adeptul stilisticii
expresivităţii cu rădăcini în tradiţia estetico-filozofică şi în lingvistica
idealistă. Stilistica, în esenţă, cuprinde trei zone1110:
1. Stilistica variantei vorbite a limbii, caracterizată prin
funcţia ei expresivă, motivată afectiv;
2. Stilistica variantei artistice a limbii sau stilistica
operei literare, motivată estetic; acesteia îi corespunde
funcţia stilistică generatoare de efecte stilistice;
3. Stilistica limbajelor socio-profesionale a căror funcţie
de diferenţiere, mai ales lexicală şi sintactică, este
dependentă de scopul, teoretic sau practic, implicat în
mesaj.
Stilistica se ocupă, așadar, cu studiul limbajului poetic, elaborat
şi organizat într-o structură complexă, pluristratificată (R. Ingarden), în
vederea exercitării funcţiei stilistice a limbii, motivată estetic, într-o
operă dată, şi potrivit unui mesaj intern ei1111. Funcţia stilistică a limbii
este receptată de cititor „ca element constitutiv al operei, generatoare de
reacţie afectivă prin care se exprimă atitudinea estetică a cititorului.
1110
Ştefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura
de Vest, 1995, p. 33.
1111
Ibidem, 1995, p. 10.
375
Literatura – şi cu deosebire poezia – este artă prin limbaj, de unde şi
importanţa materialului lingvistic, în ansamblul său, pentru poezie, iar
această problemă este de ordin pur estetic”1112.
Giacomo Devoto descrisese, la rândul său, stilul ca o formă de
expresie lingvistică, fără a fi identic cu limba, care se prezintă drept
sistem al posibilităţilor de alegere şi al mijloacelor de expresie care
constituie caracterul particular al unei tradiţii literare şi, mai ales, al
personalităţii unui scriitor1113.
Abordarea stilistică a textului poetic „nu este preferenţială, ci
determinată de identificarea, descrierea şi interpretarea unei anumite
modalităţi de existenţă a operei literare, care este artă prin limbaj, fără să
se identifice cu limbajul”1114.
Stilisticianul este, în consecinţă, interesat de realizarea artei prin
mijloace ale expresiei verbale. Analiza stilistică are o sarcină clar
delimitată şi nu trebuie, cum s-a întâmplat de multe ori, confundată cu
alte demersuri de interpretare ale textului literar: „stilistica nu se reduce
la explicaţia de text sau la un comentariu literar al operei, făcut, eventual,
cu fineţe şi cu concursul unora dintre procedeele retorice, convertite în
mijloace lexico-gramaticale utilizate de scriitor. Cercetarea stilistică nu se
confundă nici cu tehnica studierii unui şir de fapte izolate şi selectate
dintr-un text după criterii convenabile, adică mai mult sau mai puţin
subiective, astfel încât să nu contrazică şi să nu dezmintă o judecată
apriorică formulată tacit. Ea nu poate fi, în ultimă instanţă, nici studiul
formalizat al unui text redus la o radiografie, la un schelet de relaţii
interne complicate, care pot explica mecanismul lingvistic al operei, nu
însă şi produsul acestuia, receptat ca atitudine şi emoţie estetică” 1115.
În poezie, limbajul nu se confundă, însă, cu semnele care îl
alcătuiesc. „Cititorul percepe limbajul nu sub aspectul categoriilor şi al
compartimentelor lui lingvistice, nici ca semn desfăcut în componentele
care-l definesc, ci ca realitate sincretică, înregistrată ca flux verbal,
muzical şi emoţional totodată. De aici rezultă că relaţia specifică dintre
semnificant şi semnificat se estompează şi ‚se anulează’ în limbajul
poetic, întrucât cele două laturi ale semnului sunt absorbite şi unificate
într-un context: semnul lingvistic devine semn stilistic, învestit cu o nouă
calitate ‚suprasemantică’, simbolică, în raport cu semantica prozei, graţie
unui limbaj, inventat de poet”1116.
1112
Ibidem, p. 119.
1113
Giacomo Devoto, Vocabolario illustrato della lingua italiana, Milano, 1967,
I, p. 1483, apud Ladislau Galdi, Introducere în stilistica literară a limbii române,
Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.11.
1114
Ştefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara,
Editura de Vest, 1995, p. 10.
1115
Ibidem, p. 9-10.
1116
Ibidem, p. 14.
376
Lansată de Charles Bally, teoria expresivităţii a cunoscut
numeroase abordări, definiţii, completări şi interpretări. Iorgu Iordan a
dat, la noi, o înţelegere mai complexă expresivităţii, adăugând laturii
afective şi pe cea a fanteziei, care ar sta şi ea la originea expresivităţii.
„Dacă principiul creativităţii funcţionează în limitele sistemului
lingvistic, prin reorganizarea, variabilă în permanenţă, a actualizării lui în
strânsă legătură cu întemeierea de lumi semantice autohtone în raport cu
lumea extraverbală, dar nu independent de aceasta, textul se defineşte
prin expresivitatea artistică.
Dacă principiul creativităţii funcţionează în sensul instituirii unui
nou sistem de semne, în interiorul, este adevărat, dar în opoziţie
funcţional-semantică cu sistemul limbii naţionale, în strânsă legătură cu
recuperarea esenţei originare a limbii – de spaţiu în care fiinţa umană
intră în comunicare cu lumea – textul se defineşte prin expresivitate
poetică”1117.
Expresivitatea nu este, în fond, un concept anexat limbajului
poetic, ci inerent lui. Expresia poate dobândi în cursul comunicării mai
multe valenţe. Informaţia interesează enunţul lingvistic deoarece semnele
sunt purtătoare de semnificaţii. Stilisticianul va căuta „îndărătul semnelor
motivarea întrebuinţării lor în funcţie de un conţinut de gândire care a
impus utilizarea lor”1118. Expresivitatea poetică reprezintă o calitate
fundamentală a limbajului artistic, subordonată funcţiei estetice a limbii şi
manifestată într-un context, în vederea realizării unui acord, perceput de
cititor ca pregnant şi desăvârşit, între mijloacele lingvistice individuale şi
sensul comunicării artistice1119.
Ladislau Galdi arăta că ar fi greşit să credem că, într-un enunţ,
toate elementele lingvistice care intră în componenţa sa au aceeaşi valoare
expresivă1120. Elementele cu o asemenea valoare mai ridicată se numesc
stileme şi joacă un rol decisiv atât în limba vorbită cât şi în textele
literare, în limba artistică, cu o anumită destinaţie estetică.
„Expresivitatea lingvistică şi cea poetică îndeosebi se sprijină pe însuşirea
semnificantului de a funcţiona ca simbol pentru un alt semnificat.
Caracterul sugestiv al reprezentării este rezultatul acestei percepţii duble
ce însoţeşte fenomenul reprezentat. Şi, deoarece simbolul nu este
niciodată total arbitrar şi vid, alegerea lui adecvată constrânge
cunoaşterea conceptuală să dea semnificaţiei forma imaginii
sugestive”1121. Prin urmare, expresivitatea poetică constituie nu numai
facultatea limbajului de a spori forţa de comunicare a cuvântului, „ci
1117
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 16.
1118
Ibidem, p. 7-8.
1119
Ibidem, p. 10.
1120
Ladislau Galdi, Introducere în stilistica literară a limbii române, Bucureşti,
Editura Minerva, 1976, p.13.
1121
Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972, p. 118.
377
însăşi această forţă realizată în actul armonios al potrivirii celor două
laturi ale cuvântului, care fac posibilă reprezentarea profundă şi
revelatorie a ideii ca imagine, în formele gândite de autor”1122.
În concluzie, expresivitatea este o modalitate de cunoaştere şi
trăire: „În limba artistică expresivitatea se poate servi sau nu de
mijloacele figurate şi de celelalte procedee ale artei poetice; esenţialul stă
însă în capacitatea ei intrinsecă de a fi o modalitate de cunoaştere şi
trăire, prin reducerea până la identificare a ‚distanţei’ dintre concept şi
complexul sonor, fuzionate ambele în mijloace de reprezentare semantică
şi emoţională, cu semnificaţiile gândite şi simţite astfel de autor şi
receptate ca atare de destinatar”1123.
În concepţia lui Iorgu Iordan, „Teoretic, orice parte constitutivă a
vorbirii omeneşti poate avea valoare expresivă şi, deci, poate fi utilizată
ca atare [s.n.]”1124. Stilemele, elementele lingvistice învestite cu valoare
expresivă superioară se pot manifesta pe toate planurile limbii. „În
stilistică – şi în limba artistică în general – ideea de cauzalitate se
confundă cu ideea de finalitate. Întrebările pe care ni le pun faptele de stil
sunt: Cu ce scop a folosit scriitorul cutare procedeu şi nu altul? Ce factor
a prezidat la alegerea unui cuvânt, a unei forme, a unei construcţii şi cum
se realizează ele, ce efecte obţine scriitorul de pe urma întrebuinţării
acestor elemente ale limbajului ca părţi ale unui ansamblu ce depăşeşte
fraza? Stilistica, înţeleasă aici ca cercetare a realizărilor individuale în
opera literară, în virtutea funcţiei poetice a limbii, îşi revendică un
domeniu situat dincolo de limitele frazei şi anume contextul literar-
artistic...”1125.
Asimilând teoriile lui Bally şi Vossler, Leo Spitzer, de pe o
poziţie intermediară, stabileşte o deosebire între Sprachstile şi
Stilsprachen, şi diferenţiază stilurile funcţionale de cele literare 1126.
Factorul estetic nu are aceeaşi importanţă în toate domeniile stilurilor
scrise, el predominând în stilurile artistice. Limbajul figurat este, însă,
„prin însăşi natura lui, limbajul propriu al poeziei, indiferent dacă face uz
sau nu de metafore, comparaţii, simboluri etc. Aceasta înseamnă că poetul
nu-şi selectează mijloacele pentru a le distribui, pe de o parte, funcţiei
generale de exprimare şi, pe de altă parte, scopurilor estetice. Cele două
componente sunt inseparabile”1127.
1122
Ibidem, p. 120.
1123
Ibidem, p. 120-121.
1124
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, p.
16.
1125
Ştefan Munteanu, Studii de lingvistică şi stilistică, Piteşti, Editura Pygmalion,
1998, p. 196.
1126
Leo Spitzer, Stilstudien, I. Sprachstile, II. Stilsprachen, München, 1928, p.
81-106.
1127
Editura de Vest, 1995, p. 213-214.
378
Ladislau Galdi consideră, însă, că orice stil este funcţional şi că
sfera comunicării literare poate fi examinată din punctul de vedere al
funcţiunii. Stilurile literare îşi trag seva din sfera comunicării orale,
stilistica literară fiind, în consecinţă, o parte a stilisticii unei limbi1128.
Stilistica „porneşte de la textul poetic traversând limbajul ca realitate
dată, perceptibilă şi analizabilă, pentru a dezvălui poeticitatea lui,
desprinzând-o din elementele componente nu ca nişte membra disieca, ci
spre a le readuce şi aduna apoi într-o sinteză din care alcătuirea lui
artistică aruncă nu numai reflexe asupra ‚conţinutului’, ci îl exprimă pe
deplin ca formă internă de gândire, dezvăluită prin structurarea
mijloacelor de expresie organizată sub semnul formei externe de existenţă
a poemului, a operei ca ‚stil’”1129.
Lucian Valea consideră efortul poetului de a căuta cele mai
potrivite mijloace de expresie, din punctul de vedere al formei, un
deserviciu adus artei poetice. Cizelarea, modelarea cuvântului pentru a
încorona forma sunt acţiuni ce afectează Poezia: „Virtuozităţile
coşbuciene de limbaj ne fac să ne gândim la torturile şi alambicările prin
care-şi trecea poetul expresia, curăţind-o de zgură, înnobilând-o,
purificând-o, spre a fi cât mai limpede şi mai elocventă. Dar câtă poezie
n-a fost aruncată din poeme, odată cu această zgură şi câtă banalitate nu i-
a luat locul, sub tirania acestor şlefuiri, determinate de ideea obsesivă, a
perfecţiunii!”1130. O afirmaţie care nu poate decât să ne mire, dacă nu să
ne mâhnească.
Caragiale însă, scriitor de geniu, cu un formidabil simţ al limbii,
hotăra, fără drept de îndoială, că întotdeauna „Cuvântul poate avea un
singur loc într-o frază. Şi dacă n-ai ştiut să-l pui la locul lui, întreaga frază
se năruie, ca o clădire în care un singur bloc de piatră a fost aşezat rău. Ca
să ştii să-l aşezi, trebuie să cunoşti meşteşugul, trebuie să-l înveţi, căci în
toate meseriile trebuie să începi a fi ucenic, iar nu să încerci să fi deodată
meşter.
În literatura noastră de astăzi se calcă acest principiu fundamental şi
deacea stăm rău. La noi e destul ca cineva să ştie alfabetul pentru ca să se
creadă desăvârşit. Să nu mai înveţe nimic şi să înceapă a face
literatură”1131.
Citadin prin structură autorul Momentelor îi spunea lui Horia Petra-
Petrescu referitor la Faptul zilei: „Ei, nu vezi toate? Nu ţi se pare că
pluteşti într-o atmosferă minunată, visată de poet? Nu vezi tu toate: şi
1128
1129
1130
Albatros, 1980, p. 148.
1131
1939, p. 26.
379
limpezimea cerului şi Oierul şi toate, toate? Aaa! Ce minunat, ce sublim,
ce dumnezeesc! Nu respiri parcă aerul ăla ţărănesc curat? Nu te simţeşti
curăţit de toate mizeriile lumii astea banale de cafenea de Bucureşti, de
spiritul de gaşcă, de criticile meschine. Aaa! Respiri aer curat!...”1132.
De o sensibilitate uşor de recunoscut, Coşbuc a pus limbajul,
înainte de toate, în slujba exprimării sentimentelor. Cum spui este, însă, la
fel de important pentru poet ca şi ce spui. El nu concepe să evoce
evenimente din trecut, să cânte iubirea sau să contemple Caraimanul
sacru, exprimându-se prin metri şchiopi şi rime ştirbe. Invocarea
frumuseţii unei fete sau descrierea grozăviei unei furtuni trebuie susţinute
şi prin mijloace de prozodie. Adeseori modul de a exprima trece pe
primul loc. Prin felul de a exprima se pot sugera plăcut lucruri triste.
Sensibilitatea, sentimentul primează în poezia coşbuciană: „La mulţi poeţi
[nu şi la Goga], cum e Coşbuc şi mai ales Eminescu, subiectul trece în
penumbra sentimentului, care călăuzeşte şi imaginaţia şi ideea. La Goga
subiectul, ideea, e în centrul procesului de creaţie artistică, iar imaginaţia
şi sentimentul sunt numai slujitoarele ce înveşmântează ideea”1133.
Artist al cuvântului şi al expresiei încărcate de sensibilitate,
Coşbuc nu apărea ca un simplu continuator, ca o verigă inexpresivă într-
un lanţ de valori poetice. „El venea să inoveze structural poezia, dar în
cadrul unei tradiţii, continua original, nu epigonic, temele senine,
atitudinea tonică din versul eminescian, dezvolta uneori embrioanele
epice din lirica marelui poet cu o inventivitate atât de pronunţată, încât se
impune distinct într-o ipostază inedită, ca un moment nou, marcant, în
evoluţia poeziei româneşti”1134.
Particularităţile fonetice, lexicale, gramaticale etc. conferă unui
text poetic originalitate. Aceasta „se întemeiază pe o sumă de trăsături
lingvistice expresive care, luate împreună, asigură structură artistică
unitară operei în cauză, conferindu-i semnificaţie susceptibilă de
receptare estetică”1135.
1132
Horia Petra-Petrescu, Caragiale şi ardelenii, în Românul, Arad, 1911, nr. 2;
nr. 3, p. 2-4.
1133
„Bucovina”,[1939], p. 43-44.
1134
Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972, p.
325.
1135
de Vest, 1995, p. 303.
380
Valorile expresive ale particularităţilor fonetice
Interpretarea fonetică şi fonologică a textului coşbucian

presupune mare atenţie şi acurateţe.: Cercetarea pornește de la structura
fonetică a cuvântului pentru a evidenția valoarea expresivă a sunetelor,
calitatea lor fonică prin care îndeplinesc funcţia stilistică sugerând
impresii de natură variată. Feluritele forme de utilizare a rimei, precum şi
a ritmului sunt, de asemenea, mijloace proprii de realizare a eufoniei şi
armoniei textului poetic.
În principal, G. Coşbuc se face remarcat prin utilizarea unor fonetisme
populare, de obicei ardelenisme, apoi muntenisme, pe care le repetă, în
perioade lungi de timp:
1. Monoftongarea lui âi (evitarea epentezei); poetul preferă
formele câne (Noi vrem pământ), mâne (Puntea lui Rumi, Moartea lui
Fulger, Păstoriţa, Jertfele împăcării etc.), mâni (Jertfele împăcării,
Cântec [Zice vodă...]) etc. Aceste grafii erau recomandate ca literare în
scrierile muntenești ale sec. al XIX-lea1136.
2. Monoftongarea lui ea după fricative, în special, siflante:
samă (Duşmancele) etc.; dar şi după vibranta lichidă r: razăm, zdranţă
(Fatma)
3. Monoftongarea lui ie: cutreera, eșeam, ferbinte, împetrit,
maestru, pârae, pept, peri, trebue, vaet etc. Gh. Chivu consideră că numai
cazurile ce apar după labiale ar corespunde unei rostiri reale, preluate din
variantele nordice ale românei1137.
4. Închiderea vocalelor neaccentuate: a > ă, e > i, o > u, ă >
î/â: păhar 1138
(Nunta Zamfirei, Rada, Toţi sfinţii, Popasul ţiganilor,
Cântec IX), căzarmă (Dragostea păcurărească), îngălbinesc (Numai
una), martur (Sub patrafir), somnuros (În miezul verii), părău (La părău),
îngălbinită (Fatma), atăt, decăt, lumănare, oricăt etc.
5. Închiderea vocalelor după sibilante: jele (Tulnic şi Lioara,
Dragostea păcurărească), şepte (Fulger) etc.
6. Modificări fonetice combinatorii: vătav (Nunta Zamfirei),
povoi (Un Pipăruş modern), pămătuh (Un pipăruş modern), deşdina
(Ceas rău), supţirica (Supţirica din vecini) etc.
a) Proteza: acurat (Un Pipăruş modern), scobor
(Dragostea păcurărească)
b) Epenteza: pâinea (Nu te-ai priceput)
c) Afereza: se nalţă (Noapte de vară), stă nainte-i
(Fatma), cânta nainte (Cântecul fusului), stă plecată; cerca;
naltă (Crăiasa zânelor), se va negri (Puntea lui Rumi), să
1136
Gh. Chivu, Notă asupra ediției, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. CLII-CLIII.
1137
Ibidem, p. CLIV.
1138
Schimbare fonetică poziţională (reducţie calitativă), dar termenul provine din
sb. pehar, și fiind precedat de o bilabiala a devenit ă.
381
nalţi (Cântec [Zice vodă...]), şi-au plinit chemarea lor
(Moartea lui Fulger) etc.
d) Sincopa: cată-n văi (Baladă albaneză), frumseţe
(Puntea lui Rumi), ţărna (Blăstăm de mamă), perdut (Fata
craiului din cetini), Perirea dacilor etc.
e) Apocopa: lăsar’ (Dragostea păcurărească), Haid’
(Poet şi critic, Cântec [Zice vodă:”Iar la greu!”]), niciodat’
(Nunta Zamfirei), adese (Cântecul fusului), acu (Zobail),
şorţu (La oglindă) etc.
f) Sinalefă: totu-i plin, s-aud, s-alină (Noapte de vară),
d-un farmec, s-aşază, s-apropie, s-apleacă, s-aruncă
(Fatma), dac-a fost, s-adună (Nunta Zamfirei), s-ascunde
(Mânioasă) etc.
g) Ecthlipsa: mierlele-n, câne-n; ca-n; linişte-n, se-
ntâlneşte-n, pe-ndelete, e-nvelit (Noapte de vară), tinerele-i
plete, alba-i mână, nainte-i (Fatma) etc.
h) Diereza: Dar zânei i-a părut de-atunci /Că i-a slăbit
puterea (Crăiasa zânelor), De-acum, de-acum ei sunt
scăpaţi, / De-acum vor fi şi ei bogaţi; Pe-Ardun al tău, pe
Ben-Ardun (El-Zorab), opaiţele-au murit (Noapte de vară),
ce-aş vrea, de-aici, ce-aştept, cât ce-adormea (Mânioasă)
şi-orişiunde (Nu te-ai priceput ) etc.
i) Eliziunea: c-un (Supţirica din vecini, Duşmancele,
Recrutul), dintr-un (Noapte de vară, Nunta Zamfirei) într-
una (Cântecul fusului), într-un (Zobail, Pe lângă boi, Trei,
Doamne, şi toţi trei, Moartea lui Fulger) etc.
j) Haplologia: mă-sa (Rada, Duşmancele, Costea,
Recrutul), nea (nenea) (Un Pipăruş modern).
k) Alternațe (de multe ori prezente în unul și același
text): măcar-macar, grijă-grije, strâmte-strimte, tânăr-tiner,
către-cătră, fermeca-fărmeca, intra-întra, oricare-orcare,
sunt-sânt, sub-supt, genunchi-genuchi, tuturor-tutulor,
obișnuit-obicinuit1139 etc.
Valorile expresive ale procedeelor fonetice se pot ridica la cote
maxime atunci când sunt combinate, voit, ca urmare a intenţionalităţii
artistice, sau spontan, rezultat al talentului şi al sensibilităţii lingvistice a
scriitorului, în structuri complexe cu o arhitectură mai mult sau mai puţin
frapantă. Pentru a sugera cât mai emoţionant imaginile auditive, Coşbuc
recurge de cele mai multe ori la aliteraţie, asonanţă şi la simbolismul
fonetic. Acesta din urmă nu este recunoscut de către toţii lingviştii drept
procedeu poetic. El îi era însă cunoscut poetului, care, după propriile-i
mărturisiri, a apelat conştient la simbolismul fonetic şi a căutat efectele pe
care acesta le poate produce, de exemplu în Moartea lui Fulger: „- Păi,
1139
Ibidem, p.CLVI.
382
dragul meu, lumea citeşte, aprobă şi zice: ‚îmi place’, dar nu-şi poate da
seama câtă muncă şi trudă cere de multe ori un singur vers, menit să
exprime adevărul. În versul citat de dumneata am folosit numai vocale
închise, surde: u, î, ă:
... uruitul frânt al bulgărilor de pământ,
auzi perfect cum sună bruşii de pământ, căzând pe coşciug: buf, buf,
buf!”1140.
Gama mijloacelor auditive din creaţia coşbuciană devine
pregnantă atunci când poetul recurge la îmbinarea procedeelor: aliteraţii
şi asonanţe şi, uneori, onomatopee:
Haid, săriţi, flăcăi, ce sfântul!

Daţi cu toţi tropotitura,
Tot mai scurt şi trop! (Hora)
S-apropie tiptil-tiptil (Vântul)
şi gâl, gâl, gâl (Toţi sfinţii)

Efectul eufonic, imitativ sau expresiv, sau toate la un loc, al
aliteraţiilor, compun o melodie, o armonie a expresiei, şi determină un
mare accent afectiv transmis de către emiţător (poetul), prin intermediul
textului (poezia), destinatarului (cititorului). Astfel, aliteraţia
consolidează şi întreţine o strânsă legătură, care adesea devine organică,
cititorul confundându-se cu unul sau mai multe personaje sau cu eul liric,
dintre destinatar şi emiţător.
Aliteraţia cunoaşte, în opera coşbuciană, o multitudine de forme, variante
şi tehnici de realizare. O parte au fost prezentate în studiul lui Constantin
Milaş dedicat acestei figuri de stil 1141. Autorul, acceptă, probabil,
terminologia lui G.I. Tohăneanu1142, care numea asonanţa aliteraţie
vocalică. Atunci când încearcă să demonstreze că aliteraţia nu trebuie
limitată numai la sunetele iniţiale ale cuvintelor Milaş afirmă:
„Aserţiunea, referindu-se în special la aliteraţiile consonantice, poate fi
extinsă şi asupra celor vocalice. Pentru ca aliteraţia formată de vocale
neiniţiale să fie sesizată, se pare că elementele vocalice formative ale
acesteia trebuie să fie accentuate. Avem, deci, un criteriu de baza căruia
putem recunoaşte o aliteraţie vocalică chiar dacă ea este realizată datorită
unor vocale distribuite în interiorul cuvintelor, ceea ce constituie un
1140
1141
Constantin Milaş, Aliteraţia în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi literatură, XX,
1969, p. 131-149.
1142
G. I. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1965, p. 128-129.
383
argument în favoarea acceptării că aliteraţia se poate realiza şi pe bază de
sunete distribuite în poziţii diferite”.1143
Autorul propune clasificarea aliteraţiilor în consonantice şi vocalice, la
cea de-a doua categorie, cercetătorul dând drept exemple asonanţe,
precum La tot rădvanul patru cai / Ba patru sori (_/ _ _ _/ _ _/ _ _/ /
_/ _/ _ _ ), din Nunta Zamfirei sau Şi galbeni ca faguru-i face (_ _/ _ _/
_/ _ _ _/ _), din Zâna pădurii.
Procedeu de realizare a muzicalităţii versurilor şi armoniei întregii creaţii
coşbuciene, aliteraţia nu generează numai sugestii de ordin auditiv, ci şi
vizual. Astfel, în Crăiasa zânelor întâlnim o structură complexă de mare
expresivitate:
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând
Râu galben de mătasă.
În Noapte de vară, asonanţa contribuie tot la realizarea unei
imagini vizuale:
Fumul alb alene iese / Din cămin...
La fel în Nunta Zamfirei:
La tot rădvanul patru cai / Ba patru sori
sau în Zâna pădurii:
Şi galbeni ca faguru-i face.
Evident, imaginile auditive sunt mult mai numeroase. Coşbuc a
reuşit să exprime „Acustic ceea ce alţi poeţi exprimă vizual. În atelierul
său, el lucra... având pâlniile urechilor pline de şoapte, de glasuri, de
foşnete şi vuiri, pe care versul şi strofa i le înregistrau ca un fonograf,
pentru ca apoi să le emită în chip de metafore ale sunetului. În această
tehnică de audiţie stă puterea de sugestie a poeziei lui şi ea îi reprezintă
noutatea, pe care a adus-o numai el istoriei lirismului nostru”1144.
Sugestia auditivă este caracteristică poetului nostru, fiind extrem de
frecventă în versurile sale, de orice factură şi inspiraţie. Să urmărim
valorile expresive ale deja amintitei consoane vibrante lichide r:
S-or prăbuşi tiranii iarăşi
.........................................
Şi-ntr-una spre păduri arată
Şi scapără spre ea mereu
.........................................
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb târziu spre zori (Ex ossibus ultor!)
Fugea de-a razna pe răzoare (Vântoasele)
1143
Ibidem, p. 132.
1144
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1943, p.
254-256, apud Constantin Milaş, Aliteraţia în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi
literatură, XX, 1969, p. 133. Noi am consultat ediţia din 1969, Bucureşti, Editura
Tineretului, a operei lui Streinu şi nu am aflat citatul în cauză.
384
Sonanta l, lichidă, apare în construcţii în care pregnantă este
moliciunea, lentoarea, alteori tristeţea. Labdacismul este frecvent întâlnit
în poezia lui Coşbuc:
Şi-am mers pe lunci, dar jalnic,
De-a lungul peste lunci...
(Cântecul fusului)
Şi clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor (Moartea lui Fulger)
Alături de aceste consoane, poetul preferă siflanata s, care stă la

baza compunerii unei serii impresionante de polisigme:
Crăiesei noastre am să-i spui

Să vie să-ţi descuie. (Crăiasa zânelor)
A prins să sune sunet viu (Nunta Zamfirei)
Sub soare un suflet în stare a grăbi (Cetină-Dalbă)
Un scurt sălbatic sforăit (Nebunul)
... ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi (Moartea lui Fulger)
Şi soarele a scăzut spre seară (Trei, Doamne, şi toţi trei)

Siflantele pot intra uşor în combinaţie, creând imagini cu
profundă încărcătură poetică:
Sună zornăit de zale (Mortul de la Putna)
Şi zalele-i zuruie crunte (Paşa Hassan)

Fricativa sonoră v, este, de asemenea, foarte des întâlnită în
poeziile lui Coşbuc:
Prin vulturi vântul viu vuia
Vrun... (Nunta Zamfirei)
În vânt având vestmântul (Pe Bistriţa)
Tu vei vedea iar satul tău

Şi casa voastră-n vale (Rugămintea din urmă)
Văzui prin văi al verii dulce vânt (Ştrengarul văilor)

Alte consoane care intră frecvent în compoziţia aliteraţiilor sunt
oclusivele sonore b, c şi d, corespondentele lor surde, p, g, respectiv, t:
385
Bogata-şi pupă boii-n bot
Îmbătrânind cu boi cu tot. (Duşmancele)
Ei spun c-ar crede-ntr-alte cronici (O poveste veselă)
Şi cai şi care, corturi de corăbii

(Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud)
Dârdâiesc din dinţi, măi vere (Cântecul redutei)
Doamne, de-ar fi dat de mine (La oglindă)
Dacă-i drept răspunsul, dă-l (Isus şi lumea)
Când o prind pe punte-o dată (Calul dracului)
Şi plumb a tras în primul trecător

E veşnic nouă pentru noi povestea (Fresco-ritornele)
Pică picuri rari de ploaie (Castelanul)
Şi-atunci tu toată-ai tremurat (Sulamita)

Uneori consoanele ce stau la baza aliteraţiilor intră în combinaţii
generând construcţii complexe, de un înalt grad expresiv:
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu (El-Zorab)
O structură magistral realizată, cu un neobişnuit potenţial stilistic, rezultat
dintr-o reuşită împletire a consoanelor aliterante, aflăm într-un text mai
puţin apreciat din punct de vedere poetic, dar care, iată, încântă de la
primul vers:
Străcuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid
(Dorobanţul)
Siflanta s sugerează acţiunea de furişare, de evitare a obstacolelor
şi pericolelor, o mişcare rapidă, dar lină, fără vehemenţă, oarecum tăcută.
Din punct de vedere acustic, în combinaţie cu sibilanta, sugerează aici, cel
mult, şuierul gloanţelor şi al săbiilor. Repetarea oclusivelor surde,
imediat, apoi, sonore p şi b, prima în vecinătatea sonantei nazale m,
produc un grad mai înalt al zgomotului de luptă, ele evocând pocnetul
armelor de foc. de diferite calibre. În fine, dinamica şi vacarmul ating
cotele maxime, vânzoleala din şanţuri şi prăbuşirea zidurilor fiind fidel
redată prin succesiunea oclusivei sonore d.
Desigur, structurile complexe sunt mult mai expresive decât cele
simple. Atunci când consoanele şi vocalele se îmbină în construcţii
aliterante, valorile stilistice sunt vizibil superioare. Impresiile acustice şi
386
vizuale sunt mai reuşite în aceste condiţii, iar efectele nu suferă grade de
comparaţie:
Şi-un pat făcut din patru pari (Un Pipăruş modern)
Vai, fugi, acum Lodune, că iadul se deschide,

Vai, fugi, acum, că fulgeră furtuna1145(Povesteşte scutul)
Şi cai şi care, corturi de corăbii

(Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud)
Bogata-şi pupă boii-n bot

Îmbătrânind cu boi cu tot. (Duşmancele)
Fugi-vor de spaimă mişeii

Cuprinşi de pornitul potop (Un cântec barbar)
Şi galbeni ca faguru-i face (Zâna pădurii)
Cercetate sub aspectul structurii lor, aliteraţiile pot fi
a. împerecheate: aabb
Sub straiul picurând de ploi
(Moartea lui Fulger)
(mitacism în combinaţie cu asonanţă):
Şi-a plecat. Făcuse dânsul
Mari minuni de altă dată
Dar acum avea prilejul
Pentru cea mai minunată (Puntea lui Rumi)
b. încrucişate: abab
Şi plumb a tras în primul trecător (Fresco-ritornele)

De trăsnete-n pustiu (El-Zorab)
c. îmbrăţişate: abba
Sub plopii rari apele sună (Fata morarului)
Dintr-o punte mincinoasă

Trei minuni tu poţi alege (Puntea lui Rumi)
Evident, asonanţa are, la rândul ei, un înalt rang expresiv, fiind
un element de analogie interlexicală de ordin fonetic, ce sugerează o
imagine poetică prin intermediul structurii fonice şi a ritmului. Funcţia ei
nu se limitează „numai la sublinierea şi precizarea ideii poetice. Ea
serveşte şi la pregătirea unei atmosfere, [...], precum şi la pregătirea
1145
Aici efectul expresiv este potenţat şi de anaforă.
387
‚terenului’ pentru enunţarea unei idei, aliteraţia participând astfel, alături
de alte mijloace, la unitatea poeziei, la înlănţuirea logico-artistică a
conţinutului care trebuie exprimat sub formă poetică. Aşadar aliteraţia nu
este un fenomen estetic pur formal, independent, rupt de mesajul poeziei.
Dimpotrivă, ea nu este decât un auxiliar, un mijloc de manifestare a
conţinutului de idei, în care, de altfel, ‚se topeşte’, se pierde ajutându-l să
se îmbrace într-o haină artistică, potrivită, evidenţiindu-se tocmai prin
adecvarea la acest conţinut”1146.
Viziunea diferă de cea a lui Iorgu Iordan, care era de părere că
nevoia de expresivitate din care izvorăsc asonanţa, aliteraţia şi rima pare
a fi de natură pur estetică1147.
Astfel, Coşbuc sugerează acustic sonoritatea plânsului, prin imitarea
fidelă a tonalităţii acestuia, pregnant caracterizată prin vocala î [â],
cuprinsă în cuvintele plâng şi tânguitor:
Plângeau cu glas tânguitor
Nu-i loc mai bun pe lume

De plâns decât în crâng!
.......................................
Îl cânt torcând la vatră
Şi-l cânt mergând pe drum (Cântecul fusului)
În vânt având vestmântul (Pe Bistriţa)

Vocala i apare, de asemenea foarte frecventă, în structurile
asonanţei, devenind iotacism:
Fiul paşei din Ianina (Baladă albaneză)
Pică picuri rari de ploaie (Castelanul)

Vocala deschisă a nu face, bineînţeles, excepţie:
Prin largi iatacuri alerga (Moartea lui Fulger)
Cu vas alb pe cap Despina (Baladă albaneză)
La tot rădvanul patru cai

Ba patru sori (Nunta Zamfirei)
Şi galbeni ca faguru-i face (Zâna pădurii)

Vocalele o şi u, dau o tonalitate gravă acţiunii sau atmosferei în
cauză:
1146
1969, p. 142-143.
1147
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, p.
89.
388
Ca un glas domol de clopot (Noapte de vară)
Nici umbră-n urma lui nu s-a zărit (Strigoiul)

Alteori, în structura asonanţei vocalele se pot combina. Iată o
structură împletită cu iotacismul:
Din cămin. (Noapte de vară)
Pentru a da expresivitate textului poetic, Coşbuc nu se sfiieşte să
utilizeze elementele fonetice suprasegmentale, precum intonaţia, cu
ajutorul căreia dă naştere unor figuri de stil, precum emfaza, la care
recurge ori de câte ori evocă patriotismul sau jertfele şi simbolurile sacre
ale poporului român, chiar dacă uneori, Poezia din text are de suferit pe
alocuri:
Albastru, române, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce ? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ. (…) (Tricolorul)
Conform opiniei lui Constantin Milaş, „muzicalitatea versurilor

sale nu este dată de sunetele în sine, unele sunete fiind mai melodice
decât altele, ci de o complexă combinarea acestora, de îmbinări
contrastante, repetiţii şi alternanţe care pun în lumină capacităţile
sistemului sonor al limbii. Poezia sa oferă numeroase exemple în care o
analiză atentă reliefează tocmai acest conglomerat de procedee destinate a
explicita ideea poetică”1148. Concret, pe text analizând, în următoarea
strofă din Moartea lui Fulger:
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
„În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând!”
autorul face câteva precizări pertinente: „În sugerarea stării psihice a
mamei lui Fulger, care culminează cu pierderea lucidităţii, sunt puse la
contribuţie o serie de elemente estetice:
- efectul estetic al rimelor [...];

1148
1969, p. 144.
389
- efectul antinomiei (a râde – a plânge, o lume-n
rugăciuni – o lume de nebuni);
- reluarea vocalei accentuate a cuvântului din rimă în
prima parte a versului (versurile 2,5), ceea ce duce nu numai
la augmentarea efectului sonor al rimei, ci şi la crearea unei
muzicalităţi interne a versului, graduând parcă evoluţia
depresiunii psihice a eroinei”1149.
Atent la tot ce îl înconjoară, poetul, dând - a câta oară? - dovadă de o
copleșitoare sensibilitate, a ştiut să asculte şi să redea vuietul vântului, al
codrilor, trosnetul focului, tropotul horelor sau al cailor dezlănţuiţi, trilul
păsărelelor, susurul apelor sau - de ce nu? - lăsarea serii... Multe
construcţii de ordin auditiv sunt lucrate, căutate, fapt ce reiese din
variantele care s-au păstrat ale poeziilor şi din frecvenţa lor crescută în
ultimii ani de creaţie, spre deosebire de prima perioadă.
Structuri lingvistice ale rimei și valorile lor expresive
Maestru al tehnicilor de versificație, Coșbuc este recunoscut de către

toți cercetătorii operei sale drept un mare magician al rimei și metricii
românești. Talentul înnăscut al poetului, precum și neobișnuita sa
sensibilitate, combinate cu ani de studiu și încercări, l-au condus pe
hordouan la dobândirea perfecțiunii în arta versului.
Adeseori, poetul combină o serie de procedee pentru a obține
efectul dorit. În Noapte de vară, de exemplu, în tabloul din prima strofă,
cele cinci rime primesc accentul pe vocala i, a cărei prezentă contribuie la
crearea unei atmosfere senine, luminoase. În schimb, în strofele
următoare, cuvintele care rimează sunt gerunzii: scârțâind, mugind,
hăulind, substantivele muncă și luncă primesc accentul pe vocala u. Ca
atare, în a doua strofă domină în rimă vocalele î și u, cu alte tonalități. În
strofa a III-a, în rime, domină tot vocala î. În studiul Ștefaniei Golopenția
asupra structurii artistice a poeziei Vara1150, autoarea atrage atenția asupra
unor abateri ale lui Coșbuc chiar și de la normele prozodice. Cercetând
rima poeziei, cercetătoarea descoperă, printre altele, o neregularitate a
înlănțuirii rimelor în prima parte a poeziei în cauză. Repartiția rimelor A
b A A b A – b C C b C b1151, din prima strofă este încălcată în cea de a
doua, fenomen neobișnuit la un perfecționist al rimei, precum Coșbuc. În
strofa a doua, rimele se desfășoară astfel: a B B B a B – a C C a C a.
Această neregularitate încalcă, arată Ștefania Golopenția, o lege
desimilatorie a grupării rimelor, stabilită de Roman Jakobson și Claude
1149
Ibidem, p. 144.
1150
Ştefania Golopenţia, Structura artistică a poeziei „Vara”, în Limbă şi
literatură, 1966, nr. XI, p. 107-118.
1151
Literele mari reprezintă rima masculină, iar cele mici pe cea feminină.
390
Levi – Strauss1152. Această lege prevede că dacă o rimă diferită apare în
două versuri alăturate, atunci una dintre ele trebuie să fie feminină și
cealaltă masculină. Pornind de la acest aspect, autoarea consideră că,
inițial, strofa a doua trebuie să fi sunat așa:
Mi le-am întors cătră pământ
Privirile de farmec bete –
Iar spicele jucau în vânt
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete
Când saltă largul lor vestmânt...
Alcătuită din trei strofe a câte 12 versuri, poezia1153 are însă o
structură mai complexă decât pare la prima vedere. La mijlocul fiecărei
strofe apare un aliniat care împarte strofa în două. Legătura dintre acestea
este realizată prin rime feminine, care proiectează, pe planul rimei,
legătura de conținut dintre cele două părți.
Sărac în subiecte, înglodat într-un limbaj bolovănos, lipsit de
atributele poetice poetul este apreciat de Vladimir Streinu numai pentru
uimitoarea sa ușurință de a versifica: „În comparație cu numărul limitat de
motive, față de quasiabsența invențiunii epice, tehnica versificației este
copleșitoare. Bogăția ritmurilor, raritatea, felurimea și perfecțiunea lor fac
din Coșbuc un poet unic la noi. Examinarea mai de aproape a înzestrării
lui tehnice e foarte interesantă. Căci de la început ne surprinde un lucru
destul de curios. Deși ajungem repede la convingerea că plăcerea
artistică, citindu-l, ne vine mai ales de la virtutea formală a poetului,
versurile la cea dintâi privire ni se arată numai corecte: sunt bine
numărate, defilează ordonat, rimează plin. Dar înțelegem, că dacă
regularitatea place, nu încântă. Mai mult: versul lui Coșbuc e fără
reliefuri deosebite, fără prea numeroase și remarcabile imagini pentru
ochi; un limbaj nud, propriu, prozastic îl compune”1154.
Tributar originii sale, poetul ar folosi, cu îndârjire, limbajul
țărănesc și modelele de creație populare, motiv pentru care, consideră
Streinu, poetul nu ar fi apreciat specia sonetului.1155. Paul Cornea
consideră că poetul a ocolit formele fixe de versificare pentru că ele
anulează orice reacție de surpriză a cititorului1156.
1152
Roman Jakobson, Claude Levi-Strauss, „Les chats” de Charles Baudelaire, în
L’Homme II, 1962, nr.1, p. 6.
1153
A se vedea şi Georgeta Antonescu, George Coşbuc: „Vara”, în Excelsior,
1994, nr. 7.
1154
Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 219
1155
1156
Paul Cornea, Forme strofice în poezia lui George Coşbuc, în Limba română
XVI, 1967, nr.2, martie - aprilie, p. 141.
391
Analizând cele 104 poezii cuprinse în Balade şi idile1157, statistica
numărului de strofe / poezie se prezintă în felul următor:
nr. versuri/strofă Titlul poeziilor nr.

poezii
2 versuri Gazel (Oamenii mă-nvinuiesc), Regina 9
ostrogoţilor, Costea, Gazel (Picurii cu
strop de strop), Cântece II, IV, XX,
XXVII, XXXIX
3 versuri Fresco-ritornele, Cântece XII, XXIII, XLI 4
4 versuri Zobail, De pe deal, Popasul ţiganilor, 18
Cântece I, V, VI, VIII, IX, X, XI, XIV,
XVII, XXV, XXX, XXXII, XXXIV, XXXVI,
XXXVIII
5 versuri Noapte de vară, Armingenii, El-Zorab, 8
Brâul Cosânzenii, Cântece III, XIII,
XVIII, XXIX
6 versuri Nunta Zamfirei, Fata morarului, Poet şi 15
critic, Vântul, Vestitorii primăverii, Trei,
Doamne, şi toţi trei, La oglindă, Nuşa,
Duşmancele, Recrutul, Moartea lui
Fulger, Vara, Cântece XVI, XXVIII, XL
7 versuri Baladă albaneză, Pe lângă boi, Rada, 11
Calul dracului, Lordul John, Păstoriţa,
Un basm, Pe Bistriţa, Cântece VII, XXXI,
XLII
8 versuri Fatma, Cântecul fusului, Rea de plată, 18
Crăiasa zânelor, Puntea lui Rumi,
Rugămintea din urmă, Romanţă, Cântec
oriental, Legendă1158, Cântec (Zice
vodă...), Toţi sfinţii, Supţirica din vecini,
Numai una!, Prahova, Nedumerire,
Politică, Oştirile lui Alah, Cântece XV
9 versuri Carol IX, La părău, Cântece XXI 3
1157
Întrucât poetul însuşi a afirmat că ediţia I s-a tipărit în lipsa lui şi fără
supravegherea sa, iar volumul a fost, aşa cum ştim, contestat şi atacat vehement
sub acuzaţia de plagiat, am supus analizei noastre numărul total al poeziile
cuprinse în primele două ediţii ale culegerii Balade şi idile. Spre deosebire de
prima ediţie, cea de-a doua, din 1897, conţine, în plus, poeziile Legendă (care
începând cu ediţia din 1914 va căpăta titlul Ex ossibus ultor!), Cântec [Zice
vodă…], Oştirile lui Alah, De pe deal şi Lordul John. Sunt eliminate poeziile
Nuşa, Cântec oriental, Politică şi 41 de cântece dintre cele 45 câte fuseseră
incluse în ediţia din 1893.
1158
Titlul iniţial al poeziei Ex ossibus ultor!, care apare cu acest titlu în ediţia din
1914.
392
11 versuri Nu te-ai priceput 1
12 versuri Somnul codrilor, Un cântec barbar 2
16 versuri Mânioasă 1
strofe mixte Logică (2-41159), Spinul (6-3) 2
strofe inegale Fragment (Ea nu-i deschide uşa...) 16-9- 2
21160, Jertfele împăcării 26-8-34-8-10-16-
8-12-22-4-22
fără formă Cântece XIX, XXII, XXIV, XXVI, XXXIII, 10
strofică XXXV, XXXVII, XLIII, XLIV, XLV
TOTAL POEZII 104
Situaţia celui de-al doilea volum1161 de versuri se prezintă astfel:

poezii
2 versuri Lupta vieţii, Pomul Crăciunului 2
3 versuri Ştrengarul văilor, Şarpele-n inimă, 3
Povesteşte scutul
4 versuri Pe deal, Din adâncimi, O poveste veselă, 4
În muzeu
5 versuri În miezul verii, Iarna pe uliţă, Flăcări 11
potolite, Roata morii, Cuscri, O noapte pe
Caraiman, Muntele Rătezat, Concertul
primăverii, Umbră, Furtuna primăverii,
Isus la împăratul
6 versuri Ştefăniţă-vodă, Scara, Bradul, La Paşti, 14
Seara, Ispita, Decebal cătră popor,
Corbul, Nebunul, Ideal, Floarea -
soarelui şi macul, Bordei sărac, Pace,
Paşa Hassan
7 versuri Hafis, Voichiţa lui Ştefan, Groparul, 5
Cetatea Neamţului, Psalm
8 versuri Mama, Unul ca o sută, Minciuna 9
creştinilor, Din copilărie, Vântoasele,
Fata mamii, În şanţuri, Colindătorii, Voci
din public
9 versuri Sub patrafir 1
10 versuri Noi vrem pământ!, Cântec (A venit un lup 3
din crâng), Tricolorul
1159
Cifrele reprezintă numărul de versuri / strofe care se repetă simetric.
1160
Cifrele reprezintă numărul versurilor / strofe.
1161
Am analizat ediţiile din 1914 şi 1915, care sunt mult adăugite faţă de ediţia
princeps şi publicate sub directa supraveghere a poetului..
393
12 versuri Doina, Baladă 2
15 versuri Legenda rândunelei 1
strofe inegale Dragoste învrăjbită 48-62-42-32-12-10- 3
20-24-44-8-8-4, Prutul 38-36-26,
Prin Mehadia 4-32-2, Drumul iubirii 2-
34-12
fără formă Fragment (În vale văd căscioara...), 2
strofică Dintr-o poveste
TOTAL POEZII 60
În Ziarul unui pierde-vară1162 situaţia strofelor se prezintă după

cum urmează:

poezii
4 versuri Pe munte, Regele Pontului 2
5 versuri Murind, Strigoiul, Crăciunul în tabără 3
6 versuri Faptul zilei, Ghiaura, Chindia, Pierde- 17
vară, Moartea lui Gelu, Nuntă în codru,
Pastel, Ştrengarii de pe Cynthus,
Lumânărica, Pace, Gânduri, Hora, În
zori, Blestemul trădării, În miezul verii,
Cicoarea, Pe Tâmpa
8 versuri Zâna pădurii 1
10 versuri Povestea cântării 1
11 versuri Roca di Manerba 1
12 versuri Andromahe, Apoi vezi..., Castelanul 3
strofe inegale După furtună 36-26-30, Pe plaiul 2
muntelui 8-6-13-12-8-2-1
TOTAL POEZII 30
Volumul Cântece de vitejie1163 se prezintă, din punctul de vedere

al strofelor, astfel:

poezii
2 versuri Dorobanţul, Coloana de atac, Raport 3
4 versuri Zece mai, În spital 2
1162
Întrucât numeroase poezii (14) din acest volum sunt reluate ulterior în
Cântece de vitejie, am folosit drept material de studiu ediţia din Opere alese
vol.II, Bucureşti, Editura Minerva 1972.
1163
Ediţia din Opere alese vol.II, Bucureşti, Editura Minerva 1972
394
5 versuri Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri...), 5
Imnul studenţilor, Scut şi armă, Sărindar,
Spadă şi credinţă
6 versuri Cântec ostăşesc, Carol Robert, Golia 5
Ticălosul, Podul lui Traian, Paşa Hassan
7 versuri Stema ţării, Cântecul redutei, Sus inima 3
8 versuri Dunărea şi Oltul, Oltenii lui Tudor, 7
Fragment epic, Oştirile lui Alah, Graiul
neamului, La Smârdan, O scrisoare de la
Muselim-Selo
10 versuri Cântecul cel vechi al Oltului, Pe drumul 3
Plevnei, De profundis
12 versuri Pentru libertate, Mortul de la Putna 2
16 versuri Cântec (Ţar-avem şi noi sub soare) 1
strofe mixte Pe dealul Plevnei (2-4), Povestea 2
căprarului 4-8-4
TOTAL POEZII 33
Sistematizând rezultatele statisticilor pe fiecare volum în

parte1164, situaţia generală se prezintă în felul următor:
Nr. versuri/strofă nr. poezii
2 versuri 14
3 versuri 7
4 versuri 26
5 versuri 27
6 versuri 51
7 versuri 19
8 versuri 35
9 versuri 4
10 versuri 7
1164
Am analizat numai poeziile apărute în volum, în timpul vieţii autorului, editate
sub supravegherea sa, pentru a fi siguri că formele strofice îi aparţin lui şi nu
editorilor zeloşi..
395
11 versuri 2
12 versuri 9
15 versuri 1
16 versuri 2
strofe mixte 4
strofe inegale 7
fără formă strofică 12
TOTAL POEZII 227
Trebuie specificat faptul că, aproape întotdeauna, poetul folosește

distihul sau strofele cu un număr scăzut de versuri în poeziile
caracterizate prin dinamism şi succesiunea rapidă a evenimentelor sau a
episoadelor. Cu cât autorul devine mai liniștit, transformându-se din om
al acțiunii, din luptător sau îndrăgostit, în contemplator, numărul de
versuri / strofă creste. Tablourile, în genere, sunt descrise prin strofe
compuse din 10, 12 sau 16 versuri, dar aceasta nu este o regulă. Cele două
poezii cu strofe compuse din 16 versuri, de exemplu, sunt Mânioasă și
Cântec (Țara-avem și noi sub soare), ambele texte implicând meditația și
sentimentul profund.
De asemenea, trebuie observat că poeziile cu strofe inegale ca
număr de versuri descriu, furtuni, războaie, tumulturi sufletești, toate
fenomene ce produc dezordine și distrug echilibrul vieții. Această
tulburare se manifestă, și în text, reprezentând un procedeu artistic foarte
bine înțeles și folosit de George Coșbuc.
Nu lipsit de importanță este și faptul că nicio poezie coșbuciană,
cuprinsă în vreun volum, nu este compusă cu rimă încrucișată în catren, o
structură obișnuită a literaturii române.
Diversitatea rimei1165 este copleșitoare. În poeziile cu strofe de
câte 7 versuri, din Balade și idile, Paul Cornea identifică 8 tipuri diferite
de distribuire a rimelor1166:
a b b a c d c – Baladă albaneză
a b a b b b a – Pe lângă boi
a a b b c d c – Rada
a b b a a b a – Calul dracului
a b b a c a c – Păstoriţa
1165
A se vedea şi Emil Petrovici, Rimele româneşti din punct de vedere fonologic,
în Limbă şi literatură, I, 1955, p. 278.
1166
XVI, 1967, nr.2, martie - aprilie, p. 141
396
a b a c c a b – Lordul John
a b c a a b c – Un basm
a b c c b d a – Pe Bistriţa
Al. Toșa descoperise, însă, 13!1167 În poeziile cu strofa de 5
versuri, Cornea întâlnește 4 feluri diferite de dispunere a rimelor, Toșa 6,
în cele cu strofa de 6 versuri, Cornea prezintă 8 modalități de dispunere,
Toșa 12!, în poeziile cu strofa de 8 versuri, Cornea descoperă 7, Toșa 15 !
ş.a.m.d.
142 de rime împerecheate (aa bb) apar în distihurile
coșbuciene1168.
În terțete, poetul a folosit 15 rime încrucișate (aba) și 19 triple
(aaa).
Catrenele se compun din 60 de rime îmbrățișate (abba), 22
împerecheate (aabb) și 9 semirime (xaxa).
Structura în cvinar se manifestă astfel: 16 rime abbba, 10 aabab,
93 abaab, 31 aabba, 40 abbab, 15 ababa.
Senarul se realizează în felul următor: 20 de rime abccba, 68
aabbba, 23 aababb, 25 aabbab, 9 abbaba, 13 abbacc, 35 abbaab, 9 ababcc,
6 ababba, 186 abaccb, 10 ababab, 20 aabccb.
Rimele în septenar se prezintă după cum urmează: 16 abbacdc, 11
abbacca, 2 abbacac, 1 aabbaab, 4 abbaaba, 4 ababbba, 19 aabbcxc, 4
abccbxa, 4 abcaabc, 2 abcbcdd, 28 abbabcc, 6 abaccab, 2 xaabccb.
În octonar, rimele se prezintă astfel: 7 abxbccxb, 135 abcbddcb,
20 abcaddcb, 6 aaabcccb, 4 aabbabab, 29 abbacddc, 10 abxbxcxc, 51
ababcdcd, 3 aaxbcccb, 9 ababxdxd, 4 aabbccdd, 7 abacbbbc, 2 axabxbxb,
3 abacddcb, 1 aaxbccxb.
Rime în nonă sunt puţine: 2 xaxaxabba şi 8 abaabbcbc.
În decimă rimele sunt repartizate: 3 abbaxcdddc, 4 abcccbadbd şi
7 abbaccdddc.
Undecima se realizează astfel: 4 aabbbaaccca şi 6 xaxabxbxbxb.
Rime în duodecimă: 3 abaababccbcb, 13 abbacddceffe, 5
abbbaccdddee, 5 ababxcxcxdxd, 1 xaxabcxcbdxd, 1 xaxaxbcbcdxd, 19
ababcdcdefef.
În strofe de 15 versuri: 7 axabbxcddxceexc.
În strofe de 16 versuri: 3 ababbcccddefeeef.
Rime strofice diferite în aceeaşi poezie: 8.
Rime în gazel: 3.
Rime în fresco-ritornele: 1.
Rime astrofice amestecate: 2.
Rime astrofice succedate: 3.
Versuri albe: 1.
1167
Al. Toşa, Frecvenţa tipurilor de rimă în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi
1168
Tabloul felurilor de rimă, la Coşbuc, apare la Al. Toşa, Frecvenţa tipurilor de
rimă în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi literatură, XI, 1966, p. 71-72.
397
O caracteristică a poetului, în privinţa rimei, o constituie
dispunerea unui substantiv propriu în grupul rimic. Asupra acestui
fenomen a atras atenția și Al. Toșa1169, care insistă asupra asocierii unui
unei noțiuni singulare cu una particulară sau generală, exprimată de
cuvântul cu care rimează substantivul propriu, acesta fiind un nume de
obiect dintr-o clasă. Astfel, opoziția de sens care se realizează, este
constituită din opoziția dintre categoriile individual, particular și general,
rimele de acest tip fiind asociații neașteptate (majoritatea sunt însă rime
suficiente):
Prin mare trec zmeii cu-notul;
Şi, iată-l, târând un copac
Piticul cu barba cât cotul,
Ies scroafele-mării cu puii,
Şi sparge-nchisorile Gurii
Bătrânul Novac. (Pierde-vară)
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai!

Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai –
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună. (Paşa Hassan)
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan! e blasfemie,

Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie!
(Fragment [Ea nu-i deschide uşa…])
Blăstem pe tine braţ duşman!

„Dar George-al nostru cum o duce?”
„Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!”
„Dar bietul Mircea?” – „Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.”
(Trei, Doamne, şi toţi trei)
Leşi erau. Sobiesky-vodă

Rătăci pe-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
(Cetatea Neamţului)
1169
398
Cânta cu glas de-abia învolt
O doină ce-au adus-o-n sat
Flăcăi de peste Olt.
(Fata mamii)
Rime rare, speciale, care dobândesc valori nebănuite,

sensibilizând prin inedit şi surprinzând prin măiestria meşteşugarului cu
condei, sunt cele care se realizează din părţi de vorbire diferite 1170 sau
rimele compuse, precum în Brâul Cosânzenii:
-„Vai, brâul meu! Gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!”
Şi-apoi plângea, mai mare mila
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
Al. Toșa consideră că acest artificiu, încorporând mai multe

nuclee lexicale, poate fi înțeles ca un rezumat al poeziei, omofonia pe
care o stabilește cu a doua leonină sugerând afectul dominant al strofei:
mila1171! Lamentația fetei este admirabil redată și reprezentată, nu numai
prin mijloace lexicale, ci și fonetice.
Rimele compuse sunt frecvente în opera lui Coșbuc, ele fiindu-i
specifice:
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o,
Sunt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina?
A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato!
(Fresco-ritornele 1)
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,

Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o,
Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!
(Fresco-ritornele 4)
Hassan, de mirare, e negru-pământ;

Nu ştie de-i vis, ori aieve-i,
El vede cum zboară flăcăii Sucevei.
El vede că Bogdan e suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.
(Paşa Hassan)
1170
Cea mai frecventă asociere este aceea dintre substantiv şi verb.
1171
399
Din punctul de vedere al preciziei armoniei, trebuie specificat că,
în poezia lui Coșbuc, întâlnim extrem de rar rime imperfecte, precum
asonanțele din Nunta Zamfirei sau Dragoste păcurărească, când, forțat de
metrică, poetul recurge la o modificare fonetică (apocopa):
Şi-atunci din tron s-a ridicat

Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat’
respectiv
Ţări străine! Mult amar,
Mult amar de cine-şi lasă
Mamă şi fraţi bui acasă!
Vai, şi mie-aşa-mi lăsar’
Sorţile, ca să am parte
De trai greu şi-n ţări departe!
În privința accentului, poetul nu folosește niciodată, în poeziile

cuprinse în volume, rimele dactilice sau hiperdactilice. Coșbuc manifestă
o ușoară preferință pentru rimele feminine, care sunt foarte numeroase în
Ziarul unui pierde-vară1172. În celelalte volume, echilibrul este aproape
perfect1173:
Balade și idile: 1821 rime masculine, 1843 rime feminine;
Fire de tort: 1365 rime masculine; 1198 rime feminine;
Ziarul unui pierde-vară: 543 rime masculine; 1017 rime feminine;
Cântece de vitejie: 329 rime masculine, 334 rime feminine.
Așadar, întâlnim, în total, în volume, 4058 rime masculine și

4392 rime feminine. „Rima lui Coșbuc oscilează cu amplitudini egale
între caractere melodice masculine și feminine. În profilul ei muzical
alternează accente aprige și impetuoase cu accente suave și calme,
accente puternice, energice, cu accente delicate, blânde, paralel cu infinita
gamă de nuanțe ale sentimentelor exprimate. Coșbuc a fost conștient de
efectul estetic al rimelor feminine și masculine.
1172
Aproape de două ori mai frecvente decât cele masculine.
1173
400
Volumul Balade și idile cuprinde câteva poezii rimate numai
masculin sau numai feminin și faptul își găsește corespondență pe planul
conținutului. Moartea lui Fulger și El-Zorab, poezii cu eroi masculini,
cuprind numai rime masculine; La oglindă și Rada, care compun portretul
psihic și fizic al adolescentei sau Puntea lui Rumi, axate pe tema
infidelității femeii, cuprind numai rime feminine”1174.
Potrivit statisticii realizate de Al. Toșa1175, ținând seama de
criteriul adâncimii armoniei, dintr-un total de 7840 de rime, cele mai
frecvente sunt cele bogate (3324), urmate de cele suficiente (2657), apoi
cele foarte bogate (1380), sărace (276) și leonine (203)1176.
Din punctul de vedere al structurii morfologice a rimelor,
majoritatea sunt, rime lexico-gramaticale (4511), urmând rimele lexicale
(2292), și apoi cele gramaticale (1037)1177. „Structura morfologică a rimei
lui Coșbuc este centrată pe rime lexico-gramaticale. Sistemul de rime
coșbucian este deci foarte echilibrat, avându-și axa la întâlnirea dintre
lexic și gramatică, sprijinindu-se pe doi piloni ai limbii. Rimele lexicale
sunt însă, în totalul volumelor și în fiecare volum în parte, cam de două
ori mai numeroase decât rimele gramaticale, argument elocvent pentru
soliditatea conturului sonor al poeziei lui Coșbuc”1178.
Pasionat de farmecul expresiv al rimelor, poetul își nota,
conștiincios, sute și sute de termeni, realizând un mic dicționar al
rimelor, care s-a păstrat fragmentar în manuscris. Prin amabilitatea
providențială a profesorului muzeograf Constantin Catalano, căruia îi
mulțumim, încă odată, cu deplină recunoștință, am intrat în posesia unei
copii a acestui rezultat al muncii poetului, pe care îl prezentăm în cele ce
urmează:
1174
Ibidem, p. 69.
1175
Ibidem, p. 60.
1176
Al. Toşa a întocmit un tabel ce conţine frecvenţele tipurilor de rimă după
adâncimea armoniei şi procentajul aferent, pentru fiecare volum în parte, în
Frecvenţa tipurilor de rimă în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi literatură, XI,
1966, p. 60.
1177
Ibidem, p. 65.
1178
Ibidem, p. 77.
401
402
403
404
405
406
407
408
409
410
411
412
413
414
415
416
417
418
George Coşbuc este un poet pentru care „poezia e cântec, nu
proză versificată, ca în veacul al XVIII-lea. Şi deoarece melodia nu
subsistă în dezordine, nu înţelege să se lipsească de reguli. Vrea doar să le
facă mai suple şi să le extindă raza de acţiune. Cum arta e pentru el,
înainte de toate, meşteşug şi cum regimul bunului plac îi pare detestabil,
el se străduieşte să elaboreze construcţii tot atât de rotunde şi de cizelate,
ca cele clasice, doar răspunzând unui alt principiu de organizare”1179.
În opera lui Coşbuc, strofa dezvoltă complet o idee, fiind din
punct de vedere semantic, sintactic şi melodic o unitate deplină, cu înţeles
de sine stătător. Melodicitatea, simetria, echilibrul sunt pentru George
Coşbuc tot atâtea principii ale artei poetice. El nu concepe dezordinea,
versul liber, structura amorfă a textului poetic: „Cu mult mai puternic s-a
simţit nevoia de a împărţi poezia în strofe din cauza melodiei, căci, de
obicei, poeziile lirice se cântă. Melodia are o anumită lungime – fraze,
cum se numesc în muzică – şi ea se repetează. Este deci natural ca
versurile cântate să conţină o idee întreagă pe care s-o isprăvească
deodată cu melodia, şi să înceapă altă idee deodată cu repetarea melodiei.
De aceea trebuie c şi strofa să aibă anumită lungime – de-aci s-a născut
trebuinţa ca toate strofele să fie la fel de lungi. În rimă, poezia, ca lucru
de artă, trebuie să impună prin regularitatea formelor, prin ritmul
proporţiilor singuraticilor părţi, de-aci urmează că strofele au să fie întru
totul construite la fel, precum la fel sunt coloanele într-un templu. Acelaşi
număr de versuri, acelaşi fel de rime şi la fel aşezate. Poetul, întrucât nu e
silit de felul poeziei, de materialul pe care-l tratează, face strofele după
placul lui, însă toate identice”1180.
Muzicalitatea, observă Dumitru Micu, nu poate fi însă un scop în
sine. Înainte de a fi plastică şi muzicală, poezia lui Coşbuc este poezie1181.
Măiestria poetului constă în perfecta adaptare a ritmului vorbirii cu ritmul
sufletesc.
Preocupat mereu de forma perfectă a poeziilor sale, Coşbuc, deşi
pare a nesocoti conţinutul, realizează prin mijloacele prozodice a
adevărată artă a exprimării, obţinând valenţe stilistice şi sensibilizând
cititorul prin meşteşugul aranjării versurilor în strofe şi a rimelor în
versuri. „Varietatea construcţiei strofei, eterometria şi proteismul uimitor
al grupării rimelor îndeplinesc un rol dublu. Funcţional, ele exprimă
dinamismul vieţii sufleteşti, dialectica sinuoasă şi explozivă a stării
emotive, care – mai ales în lirica erotică – nu se solidifică niciodată într-o
ipostază durabilă. Pe de altă parte, ele dinamitează uniformitatea
mecanizată a cadenţei, contravenind reflexelor de anticipaţie ale
1179
XVI, 1967, nr.2, martie - aprilie, p. 141-142
1180
George Coşbuc, Mss. Academiei, 2925, f. 224, verso, apud Paul Cornea,
Forme strofice în poezia lui George Coşbuc, în Limba română XVI, 1967, nr.2,
martie - aprilie, p. 142.
1181
419
cititorului; o dată cu senzaţia de neprevăzut, aduc şi o impresie de
autenticitate sporită. Astfel, diversitatea poziţională a rimei se dovedeşte
un mijloc excelent de reflectare a stărilor de încordare psihică, de
incertitudine şi revărsare pasională. La fel, versul scurt are când un efect
aditiv (subliniază un atribut al obiectului), când unul constitutiv (intră în
alcătuirea ‚subiectului’), când unul ornamental (de îmbogăţire sau
contrast sonor), când, în fine, cumulează toate aceste posibilităţi sau o
parte a lor, integrându-se sub raport psihologic, logic sau (şi) estetic în
substanţa însăşi a lirismului”1182.
Preocuparea pentru varietatea ritmică şi strofică trădează
sensibilitatea autorului şi corespunde unor necesităţi interioare 1183. În
majoritate, cercetătorii, ieri ca şi astăzi, au arătat că poetul, salvând forma
perfectă, sacrifică ideile şi conţinutul poeziilor. Coşbuc se disculpa încă
din Notele de la finele volumului Fire de tort, încercând să se facă înţeles:
„Mi s-au făcut imputări stătătoare mai ales la forma poeziilor mele. ‚Că
nu aşa se exprimă poporul’ cum mă exprim eu în versuri. Fără îndoială că
nu; şi fără îndoială că aşa! Dar în treaba asta, să-mi dea voie toţi criticii
prezenţi şi viitori, să le ignorez poveţele. Eu îmi cunosc graiul părinţilor
mei; iar în cestiunea fixării unei limbi literare poporale pricep şi eu ceva,
şi-apoi voi fi având doar şi eu măcar un dram de sentiment artistic în ce
priveşte graiul. Iar dacă e vorba, că nu aşa îşi manifestează poporul
sentimentele, cum le manifestez eu – da, aici primesc poveţe, dar trebuie
să fiu convins întâi că înşişi criticii ştiu, ştiu cu siguranţă, cum îşi
manifestă poporul ideile şi sentimentele, căci eu mi-am dat foarte multă
trudă să ştiu, şi am citit şi citesc toate poeziile poporale care se publică
pretutindeni: şi pe cele din Maramureş ca şi pe cele din Bucovina, ca şi pe
cele din Macedonia. Ştiu şi eu, şi asta o ştiu foarte bine, ce spune românul
în poezia lui!
Şi asta e şi adevăratul fond al poeziilor mele. Dar ‚tratezi şi
subiecte străine de popor’. Da, iacă, în ciudă. Ce mai vrei?”1184.
Petru Poantă atrage şi el atenţia asupra ornamentalului, care ar
afecta, în mod negativ, mişcarea sufletească: „Strofa lui Coşbuc traduce
mai degrabă decât o mişcare sufletească o dispunere grafică ornamentală.
Este alcătuită din elemente care se ‚împletesc’ în permanenţă, incitând, e
adevărat, imaginaţia sonoră, dar nemuzicalizând-o în adâncime.
Rigurozitatea prozodică are de fapt imprevizibilitatea jocului. Strofa este
construită pe principiul surprizei. Să urmărim un exemplu din La părău:
1182
XVI, 1967, nr.2, martie - aprilie, p. 144.
1183
Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970, p. 177.
1184
G. Coşbuc, Notele la volumul Fire de tort, Opere alese, vol II, Bucureşti,
420
Dincolo câmp şi lan şi flori
Ei cată!
Şi doine şi secerători;
Părău-i lat, şi să nu mori?
Ei cată!
Şi-n grâu, ei bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fată -
Înoată-n spice până-n brâu.
Nu ne referim la evenimentul-surpriză al apariţiei fetei în lan, ci

la ruperile de ritm, la întretăierile de sintagme, reluările cu schimbarea
tonalităţii. E adevărat că prin toate acestea se creează o atmosferă sonoră,
dar de o sonoritate decorativă. Acusticul la Coşbuc, cu mici excepţii, nu
are acea muzicalitate care tulbură. Poate fi cel mult onomatopeic-
somptuos, ca în celebrele armonii din Nunta Zamfirei...”1185.
Clasicist, iubitor de simetrie şi echilibru, factori generatori ai
Frumosului în artă, Coşbuc a reuşit să îmbine procedeele stilistice ale
literaturii populare cu cele ale literaturii culte. Această calitate a sa nu îl
încadrează, însă, automat în rândul poeţilor autentici: „Fără îndoială că
poezia, adevărata poezie, nu se restrânge la un procedeu sau altul, muzical
sau cromatic, în exclusivitate, căci mijloacele de expresie se îmbină,
împrumutându-şi resursele şi topindu-se una în cealaltă, astfel încât
produsul artistic se înfăţişează cititorului ca o imagine complexă din care
străbat spre conştiinţa lui impresii ce vin pe undele unei armonii ţesute
din senzaţia vie a lucrurilor, din sunete, ritmuri şi culori, apte să
trezească, toate laolaltă, fiorul frumuseţii”1186.
Coşbuc a realizat o contopire armonioasă, fecundă, cathartică a
conţinutului cu forma, o izbăvire a mijloacelor de expresie româneşti, pe
care le-a eliberat din căuşul sufletului dându-le aripi întru primenirea
spirituală a limbii române.
1185
Petru Poantă, Poezie lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976,
p. 25-26.
1186
de Vest, 1995, p. 262.
421
Particularităţi lexicale
Conform părerii lui Ştefan Munteanu, „a te exprima exact, a

spune ceea ce doreşti, pare să fie mai întâi un act supus efectului de a găsi
cuvântul potrivit”1187. Fiind cel mai bogat în mijloace de expresie,
„lexicul unui autor pune o amprentă originală, sesizabilă la prima vedere,
asupra izvoarelor lingvistice ale artei lui literare, ceea ce ar fi încă prea
puţin dacă nu am deduce de aici specificul naturii, al viziunii lui ca
artist”1188. Lexicul poate îndeplini funcţii stilistice variate: de datare a
unui eveniment, de localizare a unei acţiuni şi de caracterizare a
personajului1189.
În prima parte a activităţii sale creatoare, Coşbuc utiliza un număr
mare de regionalisme1190 şi cuvinte populare1191, pe care avea să le
abandoneze, treptat, încă din perioada sibiană. Cei mai mulţi termeni de
acest gen apar, evident, în lungile basme versificate, în care valorifică
fondul popular românesc: bănat, cu sensul de supărare, regret, din
magh. bánat, „părere-de-rău, tristețe (Un Pipăruş modern), bătătură, cu
sens de curte, derivat din a bate prin sufixul -ătură (Sub patrafir), bulz, cu
sens de boț, bulgăre, cu etimologie necunoscută1192 (Un Pipăruş modern),
carte, cu sens de scrisoare, din lat. charta, -am „hârtie, scrisoare, scriere”;
forma românească a fost refăcută din pl. cărți, cf. hărți, hârtie (Blăstăm de
mamă), covată, cu sens de albie, copaie mare, cuvânt regăsit în cele mai
multe limbi balcanice, cf. turc. kovata, kuváta, alb. govatë „castron de
lemn”, ngr. γαβάθα provenind din lat. gabata (Fata morarului), doniţă, cu
sens de găleată, vas de lemn, de obicei, cu gura mai largă decât baza, din
sb. dojnica, ucr. дойниця (Dragoste învrăjbită), fuştei, bețele orizontale
pe care calci când urci o scară, din lat. *fusticellus, -um, diminutivul lui
fustis (Scara), glod, noroi, cu etimologie necunoscută, cf. galád „murdar”
și rus. gluda „bulgăre, boț” (Ştefăniţă vodă), laviţă, scândură lată, fixată
pe țăruși, care se așează de regulă de-a lungul unui perete și pe care se
poate ședea, dormi sau așeza diverse obiecte de uz casnic, din. bg. лавйца
(Dragoste învrăjbită), piti, ascunde, etimologie necunoscută (Dragostea
păcurărească), ponciş, de-a curmezișul, ostil, dar și sașiu, din ponc
(magh. ponk „deal”) + suf. -iș (Ştefăniţă vodă), sfădi, a (se) certa, din
slav. сьфѧдѧ, сфѧдѧ (Draga mamei), solomonar, magigian care ar avea
1187
Ibidem, p. 278.
1188
Ibidem, p. 285.
1189
Ibidem, p. 288.
1190
Pentru care este mustrat de Bogdan-Duică într-o Revistă literară din Tribuna,
1888, nr. 155, 10/22 iulie.
1191
A se vedea lista întocmită, în acest sens, de către Pompiliu Dumitraşcu,
Contribuţii la studiul limbii şi al stilului operei poetice a lui George Coşbuc, în
Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 212-215.
1192
DLR acceptă posibilitatea unei forme iotacizate a lui bulg = bulgăre și
amintește de lat. bulga „sac”; Tomul I, Litera A-B, București, Editura Academiei,
p. 687.
422
puterea de a stăpâni anumite fenomene naturale, vrăjtor, șaman, dar și
astronom, din Solomon + suf. -ar (Un Pipăruş modern), testemel, basma
mare, de obicei, cu flori colorate pe fond negru, din. tc. testemal,
destimal, cf. bg. тестемел (La oglindă), târn, mătură mare din nuiele, din
v. sl. трьнь (Lordul John).
Regionalismele nu apar atât de des, precum termenii populari, şi
se repetă foarte rar, chiar şi în cazul primelor sale încercări poetice: „Se
vede bine că poetul nu şi-a găsit, încă, drumul lui atât de caracteristic şi
influenţele înaintaşilor sunt mai mult decât vizibile atât în construcţia
frazei cât şi în folosirea unor fonetisme ori forme proprii epocii. Reţinem,
însă, faptul că, sub raportul vocabularului, tânărul poet nu cade nici în
regionalism şi nici nu este tributar latinismului, cum ne-am aştepta.
Sublinierea are deosebită valoare dacă nu uităm că George Coşbuc este
primul poet, în sensul adevărat al cuvântului, provenit din Transilvania.
Budai-Deleanu nu poate intra în consideraţiile noastre din cauză
că Ţiganiada avea să ne fie cunoscută abia la 1877, aproximativ trei
sferturi de veac de la compunerea ei, când n-a mai putut influenţa pe
urmaşi”1193.
Regionalismele contribuie la reliefarea unei arii geografice şi dau
o savoare tradiţională, sănătoasă, textului poetic. În special, în perioada
petrecută la Sibiu, poetul apelează conştient la valoarea expresivă a
termenilor regionali1194: „Înspirându-se din literatura populară şi
adresându-se, în primul rând, unor cititori din mediul rural, Coşbuc
păstrează, de multe ori, în prelucrările de acum elementul regional cu
ajutorul căruia subliniază provenienţa dintr-un anumit mediu a eroilor săi
din această vreme. La toate acestea mai trebuie adăugat un fapt.
Elementele la care ne referim nu aveau numai un caracter regional
oarecare; ele erau proprii vorbirii de acasă a poetului ceea ce însemnează
că îl ajutau la crearea unei anumite atmosfere de intimitate” 1195.
Regionalismele se întâlnesc, mai abundent, în creaţiile din
perioada sibiană, majoritatea, inspirate din viaţa satului românesc:
ampror = timpul către ziuă, când se duc oile la păşune, miel născut la
începutul anului (Tulnic şi Lioara), băndurică = diminutivul lui bandură,
„cârpă”, cu origine necunoscută (Draga mamei)1196, glajă = sticlă
(ungurism din germ. Glas, atât cu semnificația geam-material, cât și
1193
Gavril Istrate, Vocabularul poeziei lui Coşbuc, în Cronica, I, 1966, nr. 32, 17
septembrie, p. 1.
1194
A se vedea Gabriel Ţepelea, Gh. Bulgăr, Limba operelor lui George Coşbuc,
în Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1971, p. 292-302.
1195
septembrie, p. 11.
1196
DLR dă drept exemplu versurile lui Coșbuc: Fira le va scoate (ierbile), Le va
pune toate Într-o băndurică, Într-o cârpă mică, Ș-apoi le va duce..., Tomul I,
Litera A-B, p. 481.
423
sticlă-recipient) (Patru portărei), laboş = vas de bucătărie (cu trei
picioare), din tablă smălțuită, fontă, lut etc., care servește la prăjit;
cratiță, tigaie; din magh. lábos (Un Pipăruş modern), mejdă = hat, răzor,
hotar care desparte două proprietăți, din v. sl. мєждѧ, magh. mesda,
mezsde, mesde (Tulnic şi Lioara), pult = sertar, pupitru, tejghea, din
germ. Pult, cf. magh. pult (Pipăruş viteaz), struţ = buchet, podoabă pentru
pălărie purtată mai ales de flăcăi, păun din lat. struthio, -onis, it. struzzo,
germ. Strauss; şluc = înghiţitură, din germ. Schluck, cf. magh. slukk (Un
Pipăruş modern)1197, şod = amuzant, hazliu, nostim, ciudat, bizar, din
magh. sod (Filozofii şi plugarii), trafică = tutungerie, din germ. austriac
Traffik, cf. traffik (Un Pipăruş modern), vâj = moş, moșneag, cf. ghiuj
din alb. ģüš, cf. gânj (Filozofii şi plugarii) etc.
Poetul a afirmat că a născocit forma întrulpi, pentru a obține rima
cu vulpi (în Nunta Zamfirei), dar, așa cum au arătat N. Drăganu1198 și, mai
târziu, Ștefan Munteanu, termenul este, de fapt, o reconstruire din
adjectivul întrulpel/întrulpică, folosit în zona Năsăudului (Telci) unde
este atestat și adv. întrulpic (adică „de-o potrivă”, „în același chip”)1199.
Neologismele se fac simţite foarte rar şi, consideră Pompiliu
Dumitraşcu1200, ele au, de obicei, o funcţie satirică, criticând unele
personaje sau moravuri: abiturient, apropos, bagatele, colosal, concluz,
dispută, exclama, pretensiv, rezolut, vastă etc (Filozofii şi plugarii),
bonton, cochetă, paragraf, salon (Rodovica), colos (Fragment), exilat;
nomad; fantastic (Popasul ţiganilor), sinistru, splendoare (Puntea lui
Rumi) etc.
Alteori ele ar fi folosite din necesităţi de rimă şi ritm: blasfemie,
demon, hienă, infamă, mizerabil, vampir (Fragment), clar, ornat, reverie,
talie (Tulnic şi Lioara) etc.1201. Noi nu credem că aceşti termeni apar
numai din motive de versificaţie. Este posibil, ca poetul, tânăr şi plin de
avânt cultural şi culturalizator, să fi dorit, fie să atragă atenţia asupra
erudiţiei sale, dovedind că este la curent cu termenii lingvistici noi, fie
pentru a încerca o primenire a limbii, demers la care va renunţa, când
realizează că limba poate fi îmbogăţită din interior, prin propriul ei
material.
Foarte rar întâlnim în creaţia lui Coşbuc şi istorisme de genul
haraci, spătar (Ştefăniţă vodă, Cuscri), hatman; vornic, scutelnici
(Cuscri) şi arhaisme: flintă (Cântec). În răstimpul de când scria poetul un
1197
DLR de drept exemplu versurile lui Coșbuc: Și tot un șluc și iar un șluc, Tu-i
dă pe umăr plosca-ntreagă.
1198
N. Drăganu, Dacoromania, I, 300.
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/dacoromania/1920-1921.html.
1199
A se vedea și DLR, Tomul VI, Litera F-I/Î, București, Editura Academiei,
2010, p. 840.
1200
1201
Ibidem, p. 215.
424
număr foarte mic de termeni a trecut în rândul arhaismelor. Cel mai
frecvent este crunt, cu sensul de însângerat, lat. cruentus, -a, -um
„sângeriu, plin de sânge”, cf. v.irl. crū, v.sl. krŭvĭ „sânge”, crâncen şi
cruşit „urinare cu sânge, pătat cu sânge, înroşit”: buza cruntă (Baladă
albaneză), haine crunte (Pe drumul Plevnei), fierul crunt (E-Zorab) etc.
Un fenomen rar este şi elementul de jargon, care, la Coşbuc,
apare numai pentru a ironiza o situaţie sau un personaj:
Şi-atunci când râzi aristocratic
Cu veşnicul tău mon-ami,
Ah nu-nţelegi sublimă doamnă
Cu ce plaisir te-aş pălmui!
(Cântec XI)
Contrar aşteptărilor, Coşbuc nu este, nici măcar în zorii activităţii
sale artistice, un scriitor regional. Poetul foloseşte, în prima sa perioadă
de creaţie, limba literară fiind familiarizat cu operele scriitorilor din
Muntenia şi Moldova. În planul vocabularului vor fi evitate elementele
particulare şi vor fi preferate cele cu caracter general. Nu există nici
culoare locală nici atmosferă istorică şi, prin urmare, nu abundă nici
regionalismele, nici arhaismele. Vocabular său de acum este cel al limbii
populare, trecut prin optica omului cu şcoală. Așadar, nu ne vom aştepta
la particularităţi fonetice proprii unei anumite regiuni, în speță a
Năsăudului1202.
Cea mai mare realizare a poetului, în domeniul lexical, este,
considerăm noi, nu valorificarea fondului regional şi popular, ci
îmbogăţirea expresivităţii unor termeni deja existenţi în limbă şi
realizarea unor mijloace de expresie prin schimbarea semnificațiilor
cuvintelor. Această exploatare semantică a condus la naşterea unor valori
stilistice întâlnite, până atunci, în special, la Eminescu. Astfel, Rada
umple optsprezece vremuri, când împlineşte vremea majoratului (Rada),
mama lui Fulger ne doare mai mult cu jalea ei (Moartea lui Fulger), iar
feciorului din Numai una, poate să-i cânte lumea câte-a vrea, cu sensul
de a-i spune. Alți termeni folosiți de poet sunt abrust „complet”, acaftist
„acatist”, adamant „diamant”, adia „a atinge ușor, a mângâia”, alac
„specie de grâu”, lume albă „trai fericit”, altui „a vaccina”, angleuș
„englez”, apotică „farmacie, argitan „argat”, aruncătură „obiect vrăjitpus
în calea cuiva”, bală „ființă fantastică, fiară”, baș(i)buzuc „ostaș otoman
voluntar care trăia din jaf”, batăr „măcar”, bazar „almanah”, berc
„dumbravă”, bernevici „pantaloni țărănești largi și lungi”, beteag
„bolnav”, bilit „spalat până la albire”, bleasc „aerul expirat de animale”,
blem „hai! (să mergem!)”, blizgui „viscoli”, boscoroade „descântece”,
cafă „cafea”, capiște „templu păgân”, cărunjea „garoafă”, boală
cânească „limfatism”, cel-perit „sifilis”, chip „vas de lemn sau de lut în
care se păstrau alimente, chiup”, ciocan „pahar, țoi de rachiu”, ciolovec
1202
septembrie, p. 1.
425
„om, bărbat”, ciciorbă/cociorvă „unealtă cu care se scoate jarul/cenușa
din cuptor”, comarnic „poliță folosită de ciobani pentru uscarea cașului”,
cuțit „junghi, pneumonie”, deset „desime”, devot „fidel”, drot „sârmă”,
drumar „călător, drumeț”, exhibit „prezentarea unei probe”, famen
„bărbat castrat”, făgădău „cârciumă”, ferentar „soldat din infanteria
ușoară”, fiesc/fiască „de fiu/fiică”, frenție „sifilis”, geniu „spirit”, cal
graur „cenușiu cu pete albe”, harabă „căruță mare cu care se transportau
mărfuri”, havadiș „veste”, ierbare „tratare cu spânz a unor animale
bolnave”, ileu „nicovală”, întuneric „număr foarte mare de obiecte sau
persoane”, lamură „partea cea mai bună a unui lucru”, lar „zeitate
protectoare a căminului”, leghion „număr foarte mare”, mânec „zori de
zi”, mohorât „purpuriu”, mur „perete, zid”, năimit, „tocmit”, năprui
„prost, nebun”, ol „vas de lut, oală”, orcan „uragan”, pahonț „ostaș în
armata rusă însărcinat cu cărăușia”, păcuină „oaie”, păscălie „carte
astologică populară”, pățită „întâmplare”, pojar „incendiu, foc”, rât
„livadă”, redige „redacta”, rost „gură”, rotilat „încovoiat”, runc „poiană”,
rup „unitate de măsură a lungimii echivalentă cu aproximativ un sfert de
metru”, să „dacă”, sălaș „sicriu”, sărindar „pomenirea mortului la 40 de
zile”, sicofant „denunțător”, șopârliță „scarlatină”, tanana „gata să
pleznească”, târtan „străin”, ulan „mercenar rus din cavaleria ușoară”,
vigiliu „paznic”, zorit „răsărit, est”1203.
O schimbare semantică expresivă vede Pompiliu Dumitraşcu1204
şi în cazul versului Văzutu-s-a crescând în zări (Nunta Zamfirei),
tălmăcind sensul lui crescând cu ivindu-se. Noi nu credem că această
interpretare este tocmai corectă. Coşbuc a folosit aici sensul propriu, cu
intenţia de a sugera, mai mult, mişcarea, procesul de apropiere, decât
apariţia propriu-zisă.
Din punct de vedere lexical, concret, al îmbogăţirii vocabularului
poetic, cea mai mare contribuţie şi cel mai bogat material, din opera
coşbuciană, reprezintă derivarea cu prefixe şi sufixe.
Prefixul preferat al poetului pare a fi în- : încomatul (El-Zorab),
înauriţi (Ceas rău), încura (Prutul), îndătinată (Filozofii şi plugarii),
înrouat (Cântece), înoţelită (Fata craiului din cetini) etc. Gavril Istrate
arată că lui Coşbuc i se pot recunoaşte ca sigure, numai acele creaţi
proprii prefixate cu în-: încrina, înlui, însafira, însâni, sau răs-:
răscumpăra, răsfulgera, răsvântura1205. „Prefixul în-, care derivă aproape
exclusiv verbe, a oferit lui Coşbuc această posibilitate de a deriva verbe
pentru a exprima dinamismul, mişcarea, care în vorbirea populară îşi
găsea realizarea şi prin acest prefix.
1203
A se vedea glosarul de la finele volumului George Coșbuc, Opere. II. Proză,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 1101-1118.
1204
1205
Gavril Istrate, George Coşbuc, în Cum vorbim I, 1949, nr. 2, p. 6.
426
Pătrunzând cu analiza pe planul constituenţilor în conţinut ai
prefixului în-, vom găsi unităţi segmentale (factori constitutivi) care
relevă surse semantice apte de a fi exploatate, valorificate, cantitativ-
cumulativ. Acestea sunt, în primul rând, acelea care provoacă senzaţia
(impresia) auditiv-vizuală de condensare, de împlinire, de umplere cu
nuanţe în plus a acţiunii verbului de la care se derivă noul verb pentru a
reda noua acţiune, sau noul aspect al acţiunii vechi. Această acţiune,
mişcare, dinamicitate, transmisă prin noul derivat cu prefixul în-, are o
puternică notă de desfăşurare intensivă”1206.
De asemenea, când este însoţit de sufixe verbale, precum –i sau –
a, prefixul în cauză formează împreună cu acestea un complex derivativ
prefixo-sufixal1207, care produce asupra cititorului sau ascultătorului un
efect mult mai puternic decât dacă s-ar fi folosit o singură categorie de
afixe. O altă calitate a prefixului în-, este capacitatea de a reda
pătrunderea în interior, în esenţa fenomenului1208, apoi dinamizarea şi
precizarea rezultatului unei acţiuni, care devine o calitate a obiectului,
fiinţei care a suferit sau a desfăşurat acţiunea respectivă 1209: înviforat,
înzăpădat, încomat, înspicat, înrourat, încoifat etc.
Totuşi, nu rareori, Coşbuc recurge la procedeul contrar,
eliminând tocmai prefixul atât de des utilizat, de obicei pentru a obţine un
efect arhaicizant: făptuirea (El Zorab), [ochii] lăcrimaţi (Izvor de apă
vie).
Alt prefix des întâlnit este cel negativ ne- , care, la Coşbuc,
dobândeşte valori stilistice surprinzătoare, mai ales când este însoţit de un
articol: un neom (Lupta vieţii) etc. Prefixul nepoate fi ataşat în corelaţie
cu în- numai la cuvintele deja prefixate cu afixul din urmă: „În ceea ce
priveşte conturul semantic al prefixului ne-, s-ar părea că este corelativul
opoziţional al prefixului în-, deoarece aduce aspectul negativ al identităţii
cuvântului prefixat.
La o cercetare mai atentă, observăm că la un cuvânt care primeşte
prefixul în- nu se poate ataşa prefixul ne-, comutându-l pe în-; nu putem
prefixa în acest fel: încoifat-necoifat, încăierat-necăierat sau viceversa,
nealinat-înalinat, neastâmpărat-înastâmpărat, neluptat-înluptat,
neplânsă-înplânsă” . Cornel Săteanu arată, totuşi, că există şi unele
1210
excepţii foarte rare, precum necrezut-încrezut sau nescris-înscris.

a-: alene, alina, afund, amiaază, aşează, aţin etc.
de-: de-nturnat, devale etc.
des-: desfiră, desfoiat, desmierda, despicată, desprinde, despoi
etc.
1206
Cornel Săteanu, Derivarea cu prefixe şi sufixe în poezia lui George Coşbuc,
în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 259-260.
1207
Ibidem, p. 260.
1208
Ibidem, p. 261.
1209
Ibidem, p. 262.
1210
Ibidem, p. 263.
427
dez-: dezbracă, dezleagă etc.
îm-: îmbărbătat, îmbucurat, îmbolnăvesc, îmbrâncitură,
îmbujorată, împintena, împodobi, împletesc, împresoară,
împrejur etc
pre-: preface, preschimba etc.
ră-: răsuflare, răsuflat, răsuceşti etc.
Prefixul răs-, imprimă o amplificare, o repetare şi este, la rândul
său, unul dintre cele mai îndrăgite afixe din poezia coşbuciană. Gavril
Istrate consideră că forme precum răscăpăra, răsfulgera, răsvântura sunt
creaţii proprii ale lui Coşbuc1211.
re-: revărsa
tre-: tresare
În privinţa sufixelor, procedeul este mult mai frecvent decât
prefixarea. În studiul amintit, Pompiliu Dumitraşcu1212 atrage atenţia
asupra ineditului unor derivate, care dau naştere unor termeni, pe care
autorul îi consideră creaţii proprii ale poetului, apărute, în special, din
necesităţi ale versificaţiei. Primul exemplu pe care îl dă, în acest sens,
reputatul cercetător, este însă băiata, cu sensul de fată (Sulamita). Acest
termen ar fi „o derivaţie neobişnuită de la substantivul comun băiat şi
determinată probabil de utilizarea cu rol adjectival a acestui substantiv cu
formă feminină (corespondente = bărbată, vitează, care sunt
adjective)”1213. Dacă în O scrisoare pierdută, Caragiale urmărea obţinerea
unui efect stilistic prin folosirea derivatului bărbată, atribuit de
Tipătescu, iubitei sale, în cazul lui Coşbuc lucrurile sunt mai simple.
Termenul băiată este neobişnuit, aşa cum îl prezintă Pompiliu
Dumitraşcu, numai în planul limbii literare, întrucât, în varianta neliterară
a românei, el este cunoscut, fiind un regionalism folosit până în zilele
noastre în ţinutul Năsăudului şi în nordul Transilvaniei. Părinţii strâng,
din timp, zestre pentru băiete.
De asemenea, nu credem că derivate precum codreni, „locuitori ai
codrului” (Blăstăm de mamă), cuminţie, „cuminţenie” (Lupta vieţii), a
dăuli, „a boci” (Draga mamei), a lălăi, „a cânta cu glas tare” (Iarna pe
uliţă), zorit, „răsărit” (Nunta Zamfirei) sau drumar, „drumeţ” (Ideal) sunt
creaţii proprii ale poetului, aşa cum le prezintă Pompiliu Dumitraşcu 1214.
Acesta mai enumeră la această categorie termeni precum ceteţ, cititor
(Izvor de apă vie), deset, desiş (Jertfele împăcării), înjur, înjurătură
(Strejerul), întâmplăminte, întâmplare (Un Pipăruş modern), pânzătură,
pânză (La oglindă), sorbet, sorbitură (Hafis), zugrăvitură, pictură, icoană
(Rada), brit, britică, britanic, britanică (Dedesupt şi deasupra), făţărit,
făţarnic (Rodovica), fieros, tare (Fulger), mlădiu, mlădie, mlădios,
1211
Gavril Istrate, George Coşbuc, în Cum vorbim I, 1949, nr. 2, p. 4-6.
1212
1213
Ibidem, p. 217.
1214
Ibidem, p. 217.
428
mlădioasă (Nunta Zamfirei, Numai una), morţeşte, ca de moarte
(Nebuna), a spuma (Nunta Zamfirei), veselos, vesel (Fata craiului din
cetini), vioară, viorie (Tulnic şi Lioara), vânj, vânjos (Teotolinda) etc.
Un procedeu specific al lui Coşbuc este derivarea
substantivelor de la verbe la modul participiu, modalitate prin care
poetul nu numai că denumeşte fenomenele respective, dar sugerează şi
acţiunea ce a devenit calitate: amurgit, amurg (Blăstăm de mamă), gemut,
geamăt (Ideal), îndrăznit, îndrăzneală (Dragoste învrăjbită), întors,
întoarcere (Ideal), nuntit, nuntă, cununie (Nunta Zamfirei), sclipit, sclipire
(Moartea lui Fulger), sosit, sosire (Moartea lui Fulger), temut, teamă
(Moartea lui Fulger), tropotit, tropot (Ideal) etc.
Dar, „spre deosebire de derivatele în –at, -it, - ut, care pot fi
considerate participii, derivatele în –et nu sunt în acelaşi timp participii.
Ele sunt formate de la temele verbale ale indicativului prezent (gem, mug,
sorb, umbl, url, zâmb, zumz etc.), respectiv de la tema participiului în –s
(plâns, râs etc.), la care se adaugă sufixul –et: gemet, muget, sorbet,
umblet, urlet, zâmbet, zumzet, plânset, râset etc.
În aceste cuvinte sufixul –et are valoarea lui –at, -it, -ut, care sunt
participiale, obţinând în acest fel dublete de tipul gemet-gemut, muget-
mugit, sorbet-sorbit, umblet-umblat, urlet-urlat etc.”1215.
Sufixele nominale sunt de altfel cele mai numeroase şi mai
expresive, în opera lui Coşbuc. Dintre acestea, cele mai productive sunt
cele care derivă nume de agent:
-ar, er: drumar, fugar, năier, ştrengar, sânger etc.
-aş, eş: Drumaş, nuntaş, pândaş, Bardeş, gureş, Peneş, plăieş,
Stâlpeş, Ţinteş, Vânteş.
-at, -it, -ut: ascultat, cântat, datul, fulgerat, închinat, încăierat,
înserat, purtat, spurcat, boltuit, cernit, înaurit, îngârbovit,
nemplinit, pribegit, vântuit, întrecut, necrezut, nepriceput etc.
-ă, -e: copilă, soaţă etc.
-atic, etic-: furtunatic, nebunatic, noptatec, sâlhuietic etc.
-ean: codrean
-easă: boreasă, mireasă etc.
-et, -ot: creştet, deset, gemet, muget, plânset, răsuflet, râset,
sorbet, spinet, umblet, urlet, vaiet, vuiet, zâmbet, zumzet, chiot,
ropot, tropot etc.
-eţ: călăreş, ceteţ, drumeţ, pădureţ etc.
-eţe: bineţe
-ie: cuminţie, mărinimie, neomenie, slăbie, vecie, vânătorie,
vrăjmăşie etc.
-iu: luciu, mlădiu etc.
-ime: crăime, dorobănţime etc.
1215
în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 270.
429
-iş: nisipiş, tufiş, suiş etc.
-minte: întâmplăminte, rugăminte etc.
-os: fălos, fieros, ierbos, lânos, milos, neguros, veselos, viforos
etc.
-tor, -toare: adormitoare, atotstăpânitor, batjocoritoare,
ciripitoare, dogorâtoare, doinitor, gânditoare, înecător,
lucitoare, mustrător, şopotitor, tânguitor etc.
-tură: adunătură, căutătură, îmbrâncitură, îmbucătură,
îmbolditură, încâlcitură, pânzătură, răsăritură, scuturătură
(îmbrăcăminte), vrăjitură, zugrăvitură etc.
-uc: uituc
Sufixele adverbiale sunt mai rare, ca frecvenţă (doar trei: -eşte, -
iş, -os) şi ca ocurenţe, dar expresivitatea lor este uneori superioară unor
derivate substantivale: morţeşte, furiş, orbiş, ponciş, tupiliş, veselos etc.
Sufixele verbale sunt rare la Coşbuc (tot numai trei: -a, -i, -î), dar
derivatele sunt extrem de numeroase:
-a: alina, desfira, desfoia, enara, încăiera, înfira, înfrica, înfrâua,
înfrumoşa, îngăima, înjuga, împintena, înroura, întorna, înveriga,
mlădia, murmura, pica, răzbuna, răscăpăra, răsfulgera, răsvântura,
spuma, zgomota, vuieta1216 etc.
-i: amurgi, aromi, batjocori, boli, chioti, ciudi, colcăi, coti, cruci,
dăuli, despoi, doini, ne dori (pe noi), făptui, fiscăi, gâlcevi, griji, gâfâi,
hăuli, îngârbovi, îngloti, învârteji, lălăi, mârâi, nunti, păstori, pocăni,
prânzi, popi, răspopi, răpăi, scări, şândili, şoimi, smicuri, şişăi, tăngăni,
troieni, vârfui, vântui, zări, zdrângăni, zângăni, zurui1217 etc.
-î: râuri, amărî etc.
Folosirea participiilor cu valoare verbală conduce la un efect
diferit de cele cu valoare substantivală. Astfel, prin sufixare se obţin
dublete de genul am sorbit – sorbet, am gemut-gemet, plâns-plânset, râs-
râset etc. Coşbuc era conştient de aceste alternative şi de valorile lor
stilistice, şi le-a folosit ca atare: în Moartea lui Fulger, de exemplu,
plâns, plânset şi apoi, iarăşi, plâns, apar la câteva versuri distanţă; râs şi
râset sunt întâlnite în Chindia.
Cornel Săteanu observa1218 că activitatea lui Coşbuc se desfăşura
într-o perioadă, în care, în limba literară, conjugarea I câştiga supremaţia
înaintea conjugării a IV-a. Cu toate acestea, poetul preferă derivarea cu
sufixul –i, şi nu –a. În manuscrisele sale, păstrate la Biblioteca
Academiei, s-au păstrat numeroase notiţe, în care Coşbuc observa
1216
în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 269.
1217
Ibidem, p. 269.
1218
Ibidem, p. 274.
430
productivitatea celor două conjugări, socotind-o pe ce-a de a IV-a
superioară1219, ea fiind specifică graiului năsăudean.
Cu ajutorul derivării cu sufixe creează poetul şi forme
diminutivale. Într-un articol1220, prin care răspundea unui studiu al lui
Sextil Puşcariu, Coşbuc arăta că limbii române nu îi sunt specifice
diminutivele şi că ele nu sunt recomandabile în operele poetice. De cele
mai multe ori ele ar fi un lesnicios refugiu în versificaţie, în scopul
obţinerii unei rime potrivite. Astfel, arată poetul, într-o strofă compusă de
Iancu Văcărescu rima se realizează în felul următor:
„Acolo am eu o căscioară
Pe un vârf de deluşor
Curge în vale o apşoară
Murmurând încetişor.”
Întrucât apă nu rimează cu casă, nici deal cu încet, trebuie recurs
la artificiul diminutivării pentru a obţine rima. Pentru a dovedi deserviciul
pe care îl aduc diminutivele limbii, în general, poetul dă în articolul citat
următoarele exemple din vorbirea cotidiană: „Am făcut o mămăliguţă. Nu
poftiţi, d-le, brânzişoară! Ah, uită-te ce untişor! Copilul meu bea lăpticel
cald. Ia turnaţi un vinişor- Mai iute cu ţuiculiţa. Vre-o câteva măslinioare!
Cumpărai o gâsculiţă. Avem şi noi o văcuţă etc. etc.”1221.
Coşbuc apreciază, însă, efectul unor diminutive bine alese, mai
ales în poezia populară, de exemplu în Mioriţa, unde găseşte cuvinte de
laudă pentru un termen precum bolnăvioară (drăguţă mioară).
Puşcariu avea să dovedească, la scurt timp, că însuşi poetul le
foloseşte cu predilecţie în multe din creaţiile sale şi că, totuşi,
diminutivele sunt proprii limbii noastre. În poezia coşbuciană, ele apar
pentru a reliefa, în special, relaţii dintre personaje şi au o mare
încărcătură afectivă: căscioară (Mama), mijlocel (Prahova), gălbior,
trupşor (Recrutul), obrăjor (Spinul), năfrămuţă (Fulger), uscioară
(Rada), frăţior etc.
-aş: drăgălaş, năzdrăvănaş, căpenegaş, fecioraş, toporaş etc.
-el: căluşel, feciorel, gândăcel, frumuşel, încetinel, păhărel, rândunel,
viorel etc.
-ică, -ucă: bunică, frumuşică, nevestică, subţirică, ziulică, mămucă etc.
-cior, -cioară, -ior, -ioară, (i)şor, (i)şoară: căscioară, ulicioară, bolnăvior,
căprioară,
făclioară, surioară, căluşor, frăţişor, puişor, sânişor, linişor, tărişor etc.
-iţă: cofiţă, copiliţă, guriţă, portiţă, porumbiţă etc.
- le: miorele, mieluşele
-uţ, -uţă: căruţ, căruţă, măicuţă, murguţ, puicuţă etc.
1219
A se vedea şi Pompiliu Dumitraşcu, Contribuţii la studiul limbii şi al stilului
operei poetice a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 208.
1220
George Coşbuc, Mania diminutivelor, în Noua revistă română, I, 1900, vol.
II, p. 42.
1221
Ibidem, p. 43.
431
-uş(că): mestecuş, răţuşcă etc.
Nu înţelegem de ce vede Pompiliu Dumitraşcu o valoare ironică,
depreciativă în diminutivul Pipăruş1222. Numele viteazului nu este o
creaţie a lui Coşbuc, fiind des întâlnit în basmele ardeleneşti. Valoarea
depreciativă nu reiese din diminutivare. Termenul în cauză este un
regionalism şi desemnează ardeiul iute, ale cărui calităţi sunt transferate
asupra eroului. Variantele basmului în care mama viteazului înghite un
bob de piper, rămânând astfel grea, sunt, spunem noi, versiuni mai noi.
Utilizând procedeul derivării pentru a obţine un spor de
dinamism şi mişcare în creaţia sa poetică, Coşbuc a folosit conştient
întregul sistem de derivare, realizând o potenţare a expresivităţii
cuvintelor şi a întregului material lexical existent la acea dată în limbă.
Astfel, dovedea, încă o dată, bogăţia tezaurului lingvistic mioritic şi
frumuseţea idiomului românesc. „Privind în ansamblu vocabularul lui
Coşbuc constatăm că el a folosit întocmai ca Eminescu, mai înainte, şi ca
M. Sadoveanu, după dânsul, tot ce i s-a părut potrivit, indiferent de epoca
din care provenea şi indiferent de aria geografică în care se încadrează
cuvântul respectiv în momentul de faţă.
În privința grafiei, poetul folosește adeseori formele:

à pentru ă în câteva forme de perfect simplu: adăogà, căutà,
întrebà;
â pentru î: ânger, anger, sânt, sântem;
ĕ pentru ă: douĕ, lacrĕmi, mĕ, rĕsboi;
ê pentru â: în forme de gerunziu precum amestecênd, făcênd,
mergênd sau în cuvênt, vênt.
é pentru ea în poziție accentuată: acéstă, greșélă, întrégă, stégul,
șése, șépte.
e pentru ia, la inițială de silabă: făptuescă;
e pentru ie, la inițială de silabă sau cuvânt: cutreera, eșeam,
pârae, trebue, vaet;
o în loc de oa: în poziție accentuată copse, forte, morte, sorte,
flore, omeni;
-u final: biciu, graiu, războiu, spuiu, voiu,
ea pentru ia: abea, cetățuea;
ia pentru ea: ieșiam, simțiam, ghiară, gheață;
consoane duble nn: înneca, înnota1223.
Cunoaşterea profundă a limbii noastre sub toate aspectele ei, l-a

pus pe Coşbuc în situaţia de a introduce în poezia sa numeroase cuvinte
nemaicunoscute limbii literare dinaintea lui. Criticii şi istoricii literari s-
1222
1223
A se vedea Gh. Chivu, Notă asupra ediției, în George Coșbuc, Opere. I.
Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. CLII-CLVI.
432
au grăbit să facă din el un ‚creator’ de cuvinte, dând termenului subliniat
caracter absolut. Dar, aşa cum a arătat G. Călinescu vorbind despre
Eminescu, de o asemenea creaţie nu poate fi vorba. Poetul se va înscrie în
rândul marilor creatori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea printr-o
magistrală întrebuinţare a limbii poporului, prin asociaţii îndrăzneţe şi noi
la care nimeni nu s-a gândit înaintea lui, printr-o stăpânire a formei care
continuă să ridice semne de întrebare pentru toţi mânuitorii de condei şi
pentru toţi cititorii de literatură”1224.
Cea mai frecventă figură de stil semantică este antiteza, pe care
poetul ştie să o utilizeze cu un fin simţ artistic:
Am s-apuc în loc de fluier
Puşca cea cu rece şuier
(Dragostea păcurărească)
Cu ei numai iadul ţine,

Iar Hristos e-n rând cu noi!
......................................
Ori cu naiul.
......................................
Unde-i loc să sapi morminte
De păgâni, e loc să nalţi
Case sfinte.
(Cântec[Zice vodă...])
Plec şi fluier, stau şi tac

(Calul dracului)
Paradoxul este un procedeu foarte apreciat de poet. Coşbuc

apelează la această figură de stil pentru a-şi surprinde cititorii prin
imagini neobişnuite şi, de fiecare dată, neaşteptate:
Şi de pe sul, cu mult avânt
Ies odele, încet cu-ncetul
(Poet şi critic)
Se trag spahiii-ncremeniţi
(El-Zorab)
Prinde-l într-adins, ca-n glumă:

Frânge-i gâtul, şi-l sugrumă,
Ca pe-o fiară
– Nu-l cruţa!
(Recrutul)
1224
septembrie, p. 11.
433
Să râdă, căci vedea plângând...
Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea!

(Jertfele împăcării)
Sarcasmul este specific operei coşbuciene. În poeziile de revoltă

socială, poetul renunţă la ironia fină şi la aluziile gentile, abordând un ton
grav şi muşcând acid, fără sfială, victimele:
P-un biet Omer îl poţi nega;
Dar când e prinţ, e altceva.
Orice poet, ca rege-i prost;

Dar ca poet e orice rege
Un geniu cum puţini au fost!
Deci să-nţelege:
De ce murind fu Nero trist,
Nu ca-mpărat, ci ca artist.
(Poet şi critic)
Frecvent apare în textele coşbuciene pleonasmul. Cunoscând

activitatea poetului şi preocupările sale lingvistice, în special de cultivare
a limbii, ar fi absurd să credem că această deviere de la normă se
datorează unor erori sau că este întâmplătoare. Coşbuc utilizează acest
procedeu, de obicei, cu scopul de a insista asupra unei imagini pe care
doreşte ca cititorul să o perceapă şi să şi-o întipărească în minte sau în
suflet: Într-acest pestriţ amestec; Aveţi milă şi-ndurare (Pe drumul
Plevnei), Mi-e drag ca ochii mei din cap (El-Zorab), să mori de viu
(Povestea căprarului), mama micilor copile (La Paşti), copile mici
(Ideal).
Împletirea lexemelor în sintagme, enunţuri, propoziţii sau fraze,
modulaţiilor lor şi schimbările pe care le cunosc sub acţiunea
catalizatoare a artistului, au o directă influenţă asupra mijloacelor
gramaticale de exprimare a sensibilităţii.
434
Expresivitatea abaterilor de la normele morfosintactice
Există o poezie a gramaticii?, se întreba Ştefan Munteanu1225.

Întrebarea ar presupune un răspuns pozitiv, dacă se admite că poezia, în
primul rând, şi literatura, în general, este artă a limbajului, acesta nefiind
un material anexat gândirii artistice şi utilizat de ea, ci însăşi substanţa
purtătoare de semnificaţii a acestei gândiri. A coborî până la rădăcinile
verbului prins în formele şi legăturile lui gramaticale nu este o
îndeletnicire facultativă şi exterioară cercetării poetice, şi nici una nativă,
ci dimpotrivă una necesară şi internă.
Pompiliu Dumitraşcu 1226 atrăgea atenţia asupra licenţelor poetice,
pe care le consideră abateri de la uzul gramatical comun şi le cataloga
drept nerecomandabile, deoarece ele nu pot contribui la îmbogăţirea şi
perfecţionarea limbii. Aceste abateri intenţionate, au însă un rol
covârşitor în obţinerea de noi carate în expresivitatea limbii. În mod
paradoxal, o spune chiar autorul studiului când afirmă că atunci când
întrebuinţarea formelor şi construcţiilor populare este făcută conştient,
putem presupune că autorul militează pentru formele corecte. De pildă,
când formele gramaticale regionale din vorbirea unui erou nu se întâlnesc
în vorbirea scriitorului, am putea considera că, procedând prin contrast,
scriitorul respectiv pledează pentru generalizarea formelor literare.
Printre procedeele stilistice specific coşbuciene se numără şi
devierile de la normele gramaticale.
Astfel, în privinţa substantivului, întâlnim numeroase schimbări
de gen:
s.n. > s.f.: lacăt > lăcată, cu schimbarea de accent aferentă

(Filozofii şi plugarii)
s.f. > s.n.: laviţă > laiţ (Dragoste învrăjbită), purpură > purpur
(Nunta Zamfirei), frază > frazul (Atque nos), vraja > vrajul
(Draga mamei)
s.f. > s.n.: câmpie > câmp
s.n. > s.m.: câmpuri > câmpi (Fulger)
s.m. > s.n.: sâni > sânuri (Crăiasa zânelor)
Modificările în planul categoriei numărului nu sunt nici ele
accidentale:
sg. paş (Tulnic şi Lioara)
pl. brâne, frâne (Paşa Hassan), pulpi (Nunta Zamfirei), basmuri
(Popasul ţiganilor), spaţiuri (Din adâncimi), palaturi (Fulger),
mărgăritari (Cântece), căşi (Draga mamei), taberi (Fata craiului din
cetini), hotară; groape (Blăstăm de mamă), furtune (Fata craiului din
1225
de Vest, 1995, p. 270.
1226
435
cetini), rane (Jertfele împăcării), pasuri; curcubaie; miorele; miori
(Dragostea păcurărească), roate (Legenda rândunelei), sânuri (Crăiasa
zânelor). Pluralul fragi este în feminin: Fragi i-am dat, ea mi-a zis: -„Na-
le!” (Mânioasă).
În cazul declinării substantivale, licenţele sunt mult mai
numeroase, Coşbuc utilizând antiptoza:
Rada râde, le dă apă,
Toţi din pumnii ei să beie1227
(Rada)
În vis, exilaţii pământului lor,

Văd Sudul, o ţară, şi ei un popor.
(Popasul ţiganilor)
Şi-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vreo mişelie,

Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ţie.
Adesea unele forme specifice flexionare, au efecte stilistice:
genitivul: căsii (Străjerul), sorţii (Numai una), numele maică-sa
(Blăstăm de mamă), sfatul tătâne-său (Fulger), larg cuprins de multe zări
(Nunta Zamfirei), umbră de-albastre-ndepărtări (Fata craiului din
cetini), amurg de seară (Draga mamei).
dativul arhaic și popular: să fiu de râs la fete (Cântece), am dat
milă la săraci (Vântoasele).
dativul etic: mi-o tot sfădeşte (Draga mamei), Ţi-am umblat şi-n
deal şi-n vale; Tu-mi umblai sfios, Sorine (Nu te-ai priceput), Măicuţă
dragă, cartea mea / Găsească-mi-te-n pace (O scrisoare de la Muselim-
selo), nu mi te mâhni, copile (Cântec ostăşesc), De-atunci văzut-a lumea
pe Craiu-Încetinatul / Strângându-mi-se-n braţe cu Tabără-mpăratul; şi
aşa mi s-a prins fata şi aşa mi s-a jurat (Fata craiului din cetini).
vocativul: brade (Bradul), Doamne (Trei, Doamne, şi toţi trei),
Radă (Rada), Nină (Ceas rău).
Din necesităţi de versificaţie, consideră Pompiliu Dumitraşcu 1228,
sunt întrebuinţate substantive proprii masculine cu articol hotărât,
precum Vladul, în Rada. Cercetătorul precizează, însă, într-o notă, că
articularea numelor proprii este o trăsătură arhaică a limbii, care se
menţine în rare cazuri. În secolul al XIX-lea procedeul era însă frecvent.
Să nu uităm că Macedonski, în timpul campaniei sale de denigrare a
poetului îl numea pe acesta, de cele mai multe ori, cu sens depreciativ,
1227
Scriban notează conjunctivul „să beie” drept o particularitate regională
specifică ariei nordice: beáŭ (vest) și béŭ (est), beút (Ban. Olt. Trans.) și băút, a
bea v. tr. (lat. bĭbere; it. bere, și bévere, pv. beure, fr. boire, sp. pg. beber. –
Beaŭ, beĭ, el bea, eĭ bea, în nord iĭ beu; să beaŭ, să beĭ, să bea, în nord să beĭe,
bănd și, la Moxa, beund).
1228
Ibidem, p. 222.
436
Coşbucul. Noi credem că articularea numelui din poezia Rada nu este o
consecinţă a realizării rimei, ci este intenţionat folosită, pentru a preciza
cu exactitate despre cine anume este vorba şi în pielea cui anume şi-ar
dori să fie poetul:
Un sărut păcat să fie?
Numai popa să nu-l ştie,
Căci te sperie cu iadul –
M-ar putea speria pe mine
Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!
Adesea întâlnim şi fenomenul când substantive proprii sunt
transformate în substantive comune, realizându-se antonomaza, o figură
obişnuită la Coşbuc: neoptolemi (Andromahe), cu sensul de eroi, helene
(Andromahe), cu sensul de femei frumoase, bogdane (Ghiaura), cu sensul
de românce (moldovence), zoili (Poet şi critic), cu sensul de critici care
nu merita apreciați etc.
În cazul articolului, licenţele constau, de obicei, în utilizarea
articolului1229 genitival în formă invariabilă, pentru păstrarea ritmului:
am uitat a lui cuvinte (Un basm), ochii vii şi dragi a pagului (Teotolinda),
aceste vorbe-a mele (Fata craiului din cetini).
Un alt caz este transformarea articolului1230 posesiv în pronume:
Colo-n colţ acum răsare / Un copil, al nu ştiu cui (Iarna pe uliţă), Dar el
[pruncul] nu era al nostru, el era al ţării-ntregi (Regina ostrogoţilor).
Luminița Chiorean1231 precizează că al (a, ai, ale) are un „statut
dublu”:
(1) „articol” (în structura posesivului);
(2) articol/pronume + genitiv.
În studiile de orientare structuralistă si generativ-
transformatională, se adoptă o interpretare analitică, relativ unitară.
Gruparea în discutie este disociată morfologic, asadar al (a...) este
pronume semiindependent, indiferent de determinat: posesiv/genitiv- si
sintactic are functie autonomă, datorită atributelor clasei nominale: are
paradigmă în functie de gen, număr, caz1232.
subordonat prin acord: Ai mei pieriti sunt, pasă, toti... (El-Zorab)
1229
Sau a marcii de accord. Ase vedea în acest sens
http://www.academia.edu/5665421/Originea_articolului_posesiv-
genitival_al_%C5%9Fi_evolu%C5%A3ia_sistemului_demonstrativelor_%C3%A
En_rom%C3%A2n%C4%83
1230
Ibidem.
1231
A se vedea în acest sens Luminița Chiorean, Descrierea textuala a
pronumelui semiindependent. secventa „al (a, ai, ale),
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2002/index7_phil
ologica_2002.php.
1232
Ibidem.
437
Un procedeu frecvent în opera coşbucienă constă în absenţa
articolului nehotărât: Se iveşte, alene vine / Flăcău nalt cu pasuri line
(Dragostea păcurărească).
Adesea poetul utilizează articolul nehotărât acolo unde ne-am fi
aşteptat să întâlnim articolul hotărât: Ce, la piept a pus ea floare (=
crinul)?; Şi-l ajunge carabina: / Nu-n piept strâns cu haină verde
(Baladă albaneză), Latră câni de sună valea; Mult amar de cine-şi lasă /
Mamă şi fraţi buni acasă!; Să las fraţi, să las o mamă (Dragostea
păcurărească)
Alteori poetul recurge la articularea substantivelor proprii:
Cotorul (Un Pipăruş modern), Vladul (Rada), pentru-o Lină (Mânioasă),
un Cristos (Trei, Doamne, şi toţi trei), o Marie (Fragment [Ea nu-i
închide uşa, nu-l prinde de vestmânt]), Caraimanul; Teleajenul
(Prahova), o Ileană (Pierde-vară)
Pronumele se bucură de o mai mare atenţie din partea poetului.
Cele mai multe abateri constau în folosirea formelor pronominale
demonstrative în varianta lor populară: asta, ăsta, cesta, ista, cela etc.
Pronumele asta şi alta apare, uneori, cu valoare neutrală sau de
pronume nehotărât: păcat e asta? (Sub patrafir), alta ce-i?
(Duşmancele). Pronumele nehotărât este foarte frecvent în opera
coşbuciană: Găseşti tu una (o minune), De va trece însă una (o nevastă)
(Puntea lui Rumi), Că nevasta una ştie (o taină) (La oglindă), îmi găsesc
eu una (o fată) (Politică), Unul tace, altul cere (Cântec XXXI), Să şi-o
caute fiecare (Cântec XXXV).
Uneori poetul obţine un pronume nehotărât precum altu-cine
(Nuşa), prin alăturarea unui pronume demonstrativ cu unul relativ-
interogativ.
Adesea întâlnim folosirea pronumelui personal la dativ cu
valoare posesivă: vorba-i e tunet (Paşa Hassan), luând din mână-i
(Dragoste învrăjbită), leagăte de fată-ţi (Dragoste învrăjbită), în ce
pământ le doarme mortul (Ex ossibus ultor!).
Foarte rar, Coşbuc utilizează forma populară a pronumelui
personal la persoana I: Io-ţi rămân doară fecior (Blăstăm de mamă).
Anastrofa este o figură caracteristică a poeziei coşbuciene: lăsa-
te-vor (El-Zorab), de mult i-e fata dragă (Brâul Cosânzenii).
Uneori, au loc schimbări ale persoanei. Astfel, în El-Zorab, la un
moment dat, arabul, deşi se adresează paşei, foloseşte persoana a II-a
plural, pentru ca, imediat apoi, să treacă la persoana I singular:
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră, n-o primesc –
Ce bine-mi poţi tu da?
De asemenea, în Jertfele împăcării, întâlnim un caz special, când
în text intervine, ex abrupto, un personaj masculin, despre care poetul
aminteşte la persoana a III-a, dar la care nu face nicio referire până atunci,
438
nici de atunci încolo. El nu are identitate şi nu ştim niciun detaliu despre
el:
- „Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea!
Şi slab ce eşti tu, Tibul, s-asculţi de rugăciunea
Femeilor! Barbarii au rele gânduri, cred!”
Dar nu-l ascultă Tibul;…
Din punct de vedere adjectival, ocurenţele sunt, cum era de
aşteptat, mult mai numeroase şi mai seducătoare1233. Coşbuc, fin
observator, atent la tot ceea ce se întâmplă în jur, este, conform părerii
unanime a cercetătorilor, un spirit contemplator, de multe ori în deficitul
analistului psihologic (care, susţin unele voci, ar fi inexistent în cazul
unui poet ţăran). Coşbuc excelează, zicem noi, în procedeele de formare
a gradelor de comparaţie, în special a superlativelor: lucru tare cu-
nţeles (Nunta Zamfirei), grozav de tare (Lordul John), supărată foc
(Dragoste învrăjbită), crunt de nemilos (Nebunul), toată-n tot frumoasă
cum eu nici nu pot... s-o socot cu mintea mea (Nunta Zamfirei).
Specific coşbucian este şi procedeul de adjectivare a
substantivelor: vânt de-abia clătinător (La Paşti), rele pierzătoare
(bradul), n-a fost nici unul plângător (Moartea lui Fulger), piticul...
privitor (Nunta Zamfirei), bărbat tânguitor (Lupta vieţii), lespede de
marmor; zdranţă de vestmânt (Fatma), columnele de marmor (Non omnis
moriar) etc.
Oximoronul nu este nici el un caz rar: farmec dureros (Fatma),
ochii-i otrăviţi de dulci (Crăiasa zânelor), nobilul tiran (Poet şi critic).
Adjectivul posesiv etic apare destul de rar în poezia lui Coşbuc.
Dacă ţinem seama de natura specială a lirismului său, şi problemele pe
care le ridică exprimarea subiectivităţii sale, acest fapt nu trebuie să ne
mire. În cele patru volume ale sale, poetul nu numeşte, de regulă, nimic al
său. Doar în poezia Din copilărie, când evocă un episod din viaţa sa,
Coşbuc foloseşte sintagmele Sărmanul meu codru şi Iubitul meu codru,
formule în care putem întrezări o exprimare subiectivă a autorului.
Adjectivul posesiv la persoana I este, însă, o prezenţă constantă,
foarte des întâlnită, la început, în opera coşbuciană: largul meu (Cântecul
fusului), mintea mea (Nunta Zamfirei), brâul meu (Fata morarului, Brâul
Cosânzenii), calul meu, fala mea, odorul meu, visul meu (El-Zorab), fiul
meu (Regina ostrogoţilor) etc.
Cu timpul, însă, poetul va renunţa la acest procedeu. Privind
statistic, în Balade şi idile se găsesc 53 de adjective pronominale posesive
la persoana I. În Fire de tort întâlnim 49, în Ziarul unui pierde-vară 10,
iar în Cântece de vitejie numai 8. Acest fenomen poate fi explicat şi prin
faptul că în ultimele volume sentimentele colective sunt mult mai des
evocate decât în volumul de debut sau în Fire de tort. Persoana I trece pe
un plan secund, autorul dând glas mulţimii, poporului ca entitate de sine
1233
A se vedea subcapitolul despre epitet.
439
stătătoare, constituită din mai mulţi indivizi ale căror subiectivităţi se
contopesc într-un singur ideal: libertatea, independenţa sau, pur şi simplu,
lupta.
Cea mai mare frecvenţă şi cel mai mare rang al expresivităţii
obţin, în opera lui Coşbuc, verbele. În special sunt de remarcat fonetisme
populare precum să stee (Moartea lui Fulger), beu (Cântec), vreu, foarte
des întrebuinţat, a plini chemarea (Moartea lui Fulger).
Fonetismele regionale, îndeosebi ardelenismele, sunt destul de
rar întâlnite, fiind mai frecvente, în special, în creaţiile din perioada
sibiană, când poetul transpunea basmul popular în versuri. Unele forme,
astăzi interpretate ca fonetisme regionale1234, erau pe acea vreme
conforme cu norma generală de la sfârşitul secolului al XIX-lea: întoarnă
(Fata craiului din cetini), măsură (Tulnic şi Lioara), s-o-mbune
(Cântece), încred (Bradul), se-nvârte, să lucre (Izvor de apă vie), muge
(Rada), străluce (Fulger) etc.
Iotacizarea, mai ales a verbelor la pers. a III-a, sg, conj., prezent,
şi a pers. I., sg., ind., prezent, este un fenomen obişnuit al operei
coşbuciene (era frecvent în limba cultă de pe la 1900): ascunză (În miezul
verii), (eu) să pui (Calul dracului), să scoaţă (Rada), să prinză (Fulger),
ţiu (Duşmancele), să viu (Gazel), să vază (Fulger), (eu) să spui, să puie,
să-mi rămâie (Rea de plată), să minţă; să ţie (Puntea lui Rumi) etc.
Verbele impersonale apar rar, dar cu un scop bine definit din
punct de vedere expresiv: Şi-a-nnoptat (Noapte de vară).
În manuscrisele sale s-au păstrat notiţe în care poetul „întreprinde
scurte cercetări cu privire la întrebuinţarea verbului în graiurile populare.
El insistă asupra rolului pe care-l joacă accentul în cazul formelor scurte
şi arată că aproape toate graiurile, cu excepţia celui muntean, fac uz de
‚tulpinile goale’ ale verbelor”1235.
Adesea întâlnim abateri de la formele corecte ale conjugării
(forme obișnuite în secolul al XIX-lea, întâlnite și la Alecsandri,
Bolintineanu, Eminescu): (ei) s-adun (Atque nos), se desfăşur (Izvor de
apă vie), se înferec (Tulnic şi Lioara), se-ngreun (Izvor de apă vie).
Procedeu frecvent în limba cultă de pe la 1900, alternarea
timpurilor verbale joacă și ea un rol în conturarea stilului coşbucian.
Întâlnim
- alternanţe ale imperfectului: sta – stătea (Dragoste
învrăjbită):
- alternanţe ale viitorului: oi merge, am să merg (Mânioasă),
ne vor duce - om avea (Rugămintea din urmă)
1234
a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966.
1235
440
- sporadica utilizare a mai mult ca perfectului perifrastic 1236: s-
a fost înspăimântat (Fata craiului din cetini).
Enalaga este foarte frecventă în opera lui Coşbuc:
El a-ntrebat pe toţi de-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
El scoate grabnic un pumnal,

Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.
(El-Zorab)
În primul caz, poetul alternează perfectul compus cu imperfectul,
pentru a trece, în final, la prezent. În al doilea caz, sunt succedate
prezentul cu perfectul compus.
Aceeaşi valoare expresivă o are enalaga şi în Jertfele împăcării:
Păreau şi teutonii de lupte-acum sătui,
Căci Aripert trimese de mult solia lui
La Tibul pentru pace. Şi toate-au fost de bine:
De-atunci trăiesc frăţeşte oştirile vecine.
Utilizarea voit greşită a modurilor verbale sporeşte şi ea
expresivitatea unui text. Astfel, în versul Să-l văd venind / Aş mai trăi o
viaţă (Mama), Coşbuc foloseşte prezentul conjunctivului cu un sens
ipotetic, fiind un substitut al conjuncţiei dacă. Verbul trece de la modul
condiţional-optativ (dacă [de] l-aş vedea), la conjunctiv. În acest fel,
propoziţia subordonată regentei Aş mai trăi o viaţă, obţine un sens de
circumstanţială de scop şi nu de condiţională (dacă l-aş vedea venind >
să-l văd venind).
Cu ajutorul verbelor se redă, adesea, o acţiune îndelungată sau
nedefinită, generând figuri de stil de genul eurologiei: N-am mers să-i
cer, aveam-n-aveam; doară-doară (Duşmancele).
Modificările diatezei apar şi ele frecvent: noaptea fu sosită (Din
copilărie), Sosit era bătrânul Grui (Nunta Zamfirei), Ţinteş... cu Lia lui
sosit a fost (Nunta Zamfirei), [Fiul paşei] Un cal negru-n râu adapă;, la
piept a pus ea floare (Baladă albaneză), Iar roata se-nvârte nebună!;
stânge-te, lampo, te stânge! (Fata morarului), Crăiasa în purpur şi-n
1236
Particularitate pe care Pompiliu Dumitraşcu o consideră curioasă, de vreme ce
în regiunea din care provine poetul, ea este frecventă. „Probabil, caracterul
dinamic în general al poeziei coşbuciene nu e prielnic valorificării acestor
exprimări analitice, care sunt mult mai potrivite în proză sau în poeziile cu versuri
lungi”. (Pompiliu Dumitraşcu, Contribuţii la studiul limbii şi al stilului operei
poetice a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 226).
441
smarald / S-ascunde, nu s-ascunde (Crăiasa zânelor), [copiii] ne cântă
[nouă] iubirea [noastră] (Romanţă) etc.
Verbe intranzitive devin tranzitive: îţi gemi trupul (Străjerul),
cântecul îl tac (Fata morarului), te tremură dorinţa (Prahova), [neamţul]
te răspunde cătană; nu-mi va bate vântul (Dragostea păcurărească), se
uimesc (Zobail) îţi temi domnia (Regina ostrogoţilor) etc.
Un alt procedeu reprezentativ pentru Coşbuc, atât din punct de
vedere cantitativ, cât şi calitativ, îl reprezintă crearea şi utilizarea
expresiilor idiomatice, îndeosebi cu valoare verbală: a se da pe brazdă
(Vântoasele), a da ortul popii (Duşmancele), a cădea pe gânduri; a face
haz (Puntea lui Rumi), a prinde foc cu gura (Rugămintea din urmă), a da
rând (Nunta Zamfirei), a fi slab de înger (Dragoste învrăjbită), a-i fi
paharul plin (Flăcări potolite), a-şi pierde capul (Paşa Hassan), a pune
ţara la cale (Scara), a trage cu ochiul (Ispita), nu-i modru (Fata craiului
din cetini), a scoate din ori (Rândunica), a ţine aţă (Tulnic şi Lioara), a o
rupe la fugă, a-şi veni în ori, a da de smintă (Cântec [Zice vodă...]), a
merge cuvânt (Lordul John), a începe cuvânt (Flăcări potolite), a răsări-
n ţipet (Fatma), a sta căzut pe gânduri; a nu da pace; a-şi face singur
slujbă (Dragostea păcurărească) etc.
Personajele coşbuciene, folosesc limba comună, vorbirea curentă,
de aici decurgând abateri de la normă, precum absenţa oricărui verb
conjugat din enunţuri, procedeu care dă naştere diremei: Ce şorţ!; Ba
bine! (Duşmancele), Lucrul naibii (Filozofii şi plugarii) şi chiar
monoremei: Aşa! (Un Pipăruş modern), Apropos!; Cum?! (Filozofii şi
plugarii).
Expresiile cu valoare nominală şi adverbială sunt mai rare, dar
de o mare putere expresivă: râd a drag (La Paşti), plâng a jale (La
Paşti), cu bănat (Flăcări potolite), cu buna, de-a poncişul (Tulnic şi
Lioara), supărată-a bună seamă! (Dragostea păcurărească) etc.
Pompiliu Dumitraşcu observă şi valorile expresive pe care le
provoacă schimbarea valorii gramaticale1237: lungul cel de veci al
vremii (Din adâncimi), viul (Crăiasa zânelor), ştiuţii mei (Prutul), temut
(Moartea lui Fulger), cioc-pocul lui (Roata morii), Şi clopote, şi plâns, şi
vai (Moartea lui Fulger), hristoşi să fiţi (Noi vrem pământ), el e om
bărbat; Se-auzea-n departe tremurat cântarea / Buciumului falnic, ca un
psalm în vânt (Dragoste învrăjbită).
În privinţa schimbării categoriei gramaticale, Gabriel Ţepelea 1238
menţiona că în Nunta Zamfirei, verbul la gerunziu trăsnind, ar avea, aici,
valoare adjectivală, apărând cu sensul de a fi plin, a fi încărcat:
De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete şi feciori,
1237
Ibidem, p. 227.
1238
Gabriel Ţepelea, Gh. Bulgăr, Limba operelor lui George Coşbuc, în Momente
din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971, p. 295-296..
442
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.
Nu vedem în ce ar consta, în cazul de faţă, valoarea adjectivală a
acestui termen. El este un adverb de mod, şi nu sugerează cantitatea sau
greutatea, cât sonoritatea, zgomotul pe care îl fac rădvanele şi dinamica
acţiunii, repeziciunea cu care se apropie. Ideea este susţinută şi potenţată
de numărul mare al cailor şi de calitatea acestora, de soiul lor ales. Nu
credem, aşadar, că poetul a insistat asupra dublei determinări rădvanele
trăsnind - veneau trăsnind.
Părţile de vorbire neflexibile au şi ele particularităţile lor, de o
expresivitate, adesea, neaşteptată:
- prepoziţia: nu eşti, mamă cu dreptate / Nici la soră, nici la frate
(Blăstăm de mamă), Lenuţa cât ce-i vedea (Blăstăm de mamă), S-opresc
turmele-n izvor; Şi să las fluierul meu / Şi să nu mai cânt pe dânsul;
Unde n-am cu dor nici frate (Dragostea păcurărească).
- interjecţia: Iat-o! (Noapte de vară), Na-le! (Mânioasă), E, lasă!
(Nu te-ai priceput), ba e lat (Nunta Zamfirei), Ba lasă, că ştiu eu ce vreu;
O, macină grâul mai bine (Fata morarului), Ce-artistic, ah! (Poet şi
critic), O, Doamne (Vântul), Haid’ (Poet şi critic, Cântec [Zice vodă:”Iar
la greu”]), O, paşă; O, calul meu! (El-Zorab), O, du-i cu tine, drag odor
(Moartea lui Fulger), Şi-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată! (La părău), Vai,
şi neamţul nu-i milos; Vai, să merg în loc de chin; Vai, putea-voi trăi
oare; Vai, şi-n sate până când; Vai, şi mie-aşa-mi lăsar’; Vai, să mă
despart acum; Oh, şi-apoi... atâta dor; Oh, şi-acum să dau de greu, Oh,
şi-apoi să fiu închis (Dragostea păcurărească) etc.
Efectele stilistice obţinute prin abaterile de la normele
morfosintactice sunt, de regulă, extrem de expresive şi trebuie analizate
ca atare, pentru a ne face o imagine completă şi corectă asupra
modalităților de exprimare ale unui autor: „Căci există fraze care cântă,
fraze care strălucesc, fraze care încântă şi înalţă şi fraze care obosesc şi
şchioapătă. Sunt fraze care cresc pe mari înălţimi de gânduri, dar şi altele
care se târăsc alene poticnindu-se în idei, ostenite. Există fraze zilnice şi
trudite şi fraze festive, solemne. Toate sunt animate de o mişcare
lăuntrică, ascunsă vederii, toate îşi sorb vibrarea armonioasă ori ternă din
ritmul de care se lasă pătrunse, iar acesta este ritmul suveran al gândirii
poetice de care ascultă atât poezia, cât şi proza, proza artistică, învecinată
cu poezia”1239.
Analiza sintaxei aduce la lumină şi alte particularităţi stilistice,
îndeosebi dacă ţinem seama că de aici iau naştere diferite tipuri ale
stilului. Putem vorbi chiar de o sintaxă stilistică şi o sintaxă poetică. De
foarte multe ori, poetul apelează la dialog și monolog pentru realizarea
1239
443
comunicării şi expunerea ideilor, din cele două procedee decurgând stilul
indirect, când informaţia parvine prin propoziţii subordonate, şi stilul
indirect liber, când comunicarea se realizează prin menţinerea
autonomiei sintactice. George Coşbuc dovedește virtuozitate în realizarea
de dialoguri, procedeu prin care poetul îşi expune ideile, sentimentele
etc., generând dialogismul. Un exemplu elocvent, în acest sens, este
Roata morii:
- „Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
Vezi scocul?”-„Văd.”-„Şi ce-i pe scoc?”
- „E apă.”- „Bun! Stă apa-n loc?”
- „Ba vine.” – „Ei, acum cioc-poc,
Şi roata să-nvârteşte!”
(…)
- „Da’ roata carului ce face?
Se-nvârte?” – „Da.” – „Ba cum, ehei!
Se-nvârte ea de capul ei?”
- „Ba, când o-mpingi.” – „Eu ce spusei?
Se-nvârte-aşa, şi pace.
Iar roata ici… o-mpinge apa.”

Caracterizându-se printr-un stil oral, mustind de dinamism, poezia
coşbuciană se realizează în mare parte prin dialog, schimbul de replici
fiind, de cele mai multe ori, foarte rapid. Întreaga structură a dialogului se
clădeşte pe o succesiune de repetiţii, alternări, expresii plastice, şovăiri,
întrebări, exclamări, imprecaţii, interjecţii, apelative, forme de salut,
amabilităţi, zicători, blesteme, îmbinări frazeologice, remarci ironice etc.,
care dau textului naturaleţe, vioiciune:
Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
-„Doamne, iar eşti supărat!”
- „Sunt, Voichiţă, pentru tine!”
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
-„Ce-am făcut, Măria-ta?”
„Tu?... Nimic! Şi vodă strânge

Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!”
(Voichiţa lui Ştefan)
444
Alteori, dialogul alternează cu monologul, precum în poezia
Scara. Poezia este elocventă, întrucât aici întâlnim nu numai dialogul
feciorului (eului liric) cu fata şi pseudomonologul acestuia, dar, mai ales,
dialogul personajului masculin cu cititorii, care se realizează în termeni
familiali (dragii mei, frate).
Prin tehnica monologului pare a se fi realizat şi poezia Sub
patrafir. Aici avem, de fapt, a face cu un pseudodialog al enoriașului,
aflat la spovedanie, cu preotul:
Cum am mai remarcat, nefiind un poet, prin excelenţă, filozofic,
Coşbuc nu se întreabă asupra esenţei Divinităţii, asupra legilor Firii şi ale
Naturii. În acest sens, monologul eului liric coşbucian este ca şi absent. În
rarele clipe când are loc un monolog, acesta se duce de către un personaj
ce stă la îndoială sau se află la o răscruce în viaţă. El se socoate şi se
sfădeşte cu sine însuşi, găsind-şi astfel şi atunci un partener de discuţii.
De cele mai multe ori, personajele nu vorbesc însă cu ele însele, ci cu un
obiect drag sau care se află în imediata apropiere (oglinda, roata morii,
vântul, seara, doina, codrul etc.) „Coşbuc vădeşte o înclinaţie structurală
pentru jocul lingvistic. E vorba de un gust special pentru vorbăria subtil
estetică. O formă a confesiunii, care apără, de indiscreţie, subiectivitatea,
prin disimularea discursului”1240.
Un monolog veritabil, realizat însă prin mijloace populare aflăm
în Dragostea păcurărească, poem în care un fecior duce o lungă
conversaţie cu sine însuşi. Poate merită menţionat faptul că în text
întâlnim de 6 ori interjecţia vai şi de 3 ori interjecţia oh, care sugerează
tristeţea, oful tânărului chemat la oaste.
Textul poetic coşbucian şi judecăţile, ideea, în sine, pe care
doreşte poetul să le comunice, se realizează şi sunt transmise, în mod
obişnuit, prin intermediul dialogului. Coşbuc simte nevoia să comunice
dialogând, să aibă mereu un partener de discuţii. El este asemeni lui
Creangă, tipul povestitorului, al scriitorului apropiat cititorilor săi. Se
vrea în mijlocul lor, într-o seară tihnită de vară, la un pahar de vin, în
pridvorul vreunei case ţărăneşti, scăldate în lumina pală a unei luni cât o
pită.
Apelând la figuri dialogistice precum cominaţia, poetul aduce un
plus de expresivitate textului:
Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îţi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!
(Regina ostrogoţilor)
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
1240
Albatros, 1980, p. 162.
445
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
(Noi vrem pământ!)
Spirit combativ, poetul nu se sfieşte să apeleze, ori de câte ori
simte nevoia, la imprecaţie: Blăstem pe tine, braţ duşman! (Trei,
Doamne, şi toţi trei), O, meargă-i numele; Ce-l sfânt s-o bată!
(Duşmancele), Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!; Furtună-ţi
fie gândul, şi moartea o furtună! (Somnul codrilor).
Dar, în poezia lui Coşbuc, întâlnim adesea şi autoimprecaţia:
- „Să n-am zi de veselie,
Să n-am flori de pus în plete
Şi să fiu de râs la fete
Dacă te mai las să pui
Mâna ta de-acum pe mine!
(Cântec VII)
Invocaţia este, evident, un procedeu caracteristic al unui autor

recunoscut prin oralitatea scrierilor sale:
Sfinte Iacob şi Procopi! Mare mucenic Trofim
Şi toţi sfinţii din biserici, pe cari îi blagoslovim!
Sfinte Filip cu ceaslovul, sfinte arhanghel Gavrilă,
Tălălău, Maxim, Păncrate, Avacum şi Ezechilă!
Cuvioasă Paraschivă, sfinţi apostoli, mucenici!
Cruce-n frunte, frunte-n cruce, că-i Ucigă-l cruce-aici!
(Pe pământul turcului)
Maxima, sentinţa, aforismul (de regulă moral sau filozofic), sunt

foarte frecvente în opera coşbuciană: gazelul Lupta vieţii este în întregime
sentenţios. Distihurile din Gazel (Picurii cu strop de strop) constituie de
asemenea o serie de maxime. Apoi celebrul pasaj din Moartea lui Fulger:
Nu cerceta aceste legi
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă unei lumi întregi
de moartea mea?
sau
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăznet toate!
(Numai una)
Parafrazând o maximă populară, pe care o modifică uşor, Coşbuc
creează una nouă. Din: Cu o floare nu se face primăvară, poetul derivă
următoarele versuri:
446
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
(Rugămintea din urmă)
Analizând poeziile în care apare dialogul, sau în care poetul se

adresează direct cititorilor, obţinem următoarea statistică1241:
Stilul direct Stilul indirect
Poezii în care Poezii în care poetul Poezii ‚narate’,

dialoghează personajele sau personajele se apropiate de stilul epic
sau poetul se adresează adresează direct
lor sau altcuiva în mod cititorilor
direct
Mânioasă Vântul Noapte de vară
Nu te-ai priceput Pe lângă boi Fatma
Nunta Zamfirei Rada Cântecul fusului
Fata morarului Calul dracului Baladă albaneză
Crăiasa zânelor De pe deal Rea de plată
Gazel (Oamenii mă- Gazel (Picurii cu Puntea lui Rumi

nvinuiesc) strop de strop)
Rugămintea din urmă La părău Armingenii
Logică Fresco-ritornele I - Cântec oriental

XIX
Romanţă Un basm Ex ossibus ultor!
Cântec (Zice vodă: Cântec (Traiul când ţi Trei, Doamne, şi toţi

„Iar la greu!”) se urăşte) trei
Poet şi critic Lupta vieţii Toţi sfinţii
Vestitorii primăverii Scara Supţirica din vecini
Zobail Unul ca o sută Numai una!
1241
Tabelul este împărţit pe 1. poezii apărute antum în volume, 2. poezii apărute
în periodice, 3. postume.
447
La oglindă Hafis Regina ostrogoţilor
Nuşa Vântoasele Somnul codrilor
El-Zorab Roata morii Fragment (Ea nu-i

închide uşa,...)
Brâul Cosânzenii Muntele Rătezat Popasul ţiganilor
Duşmancele Concertul primăverii Lordul John
Costea Umbră Păstoriţa
Recrutul Dintr-o poveste Jertfele împăcării
Moartea lui Fulger Pomul Crăciunului Pe Bistriţa
Un cântec barbar Tricolorul Toamna
Prahova Cetatea Neamţului Carol IX
Vara Strigoiul Cântece XLV
Nedumerire Nunta în codru În miezul verii
Politică Cântec (Ţi-ai mânat Iarna pe uliţă

prin veacuri...)
Spinul Cântec ostăşesc Flăcări potolite
Cântec (Mamă, sunt Graiul neamului Cântec (A venit un lup

silită eu) din crâng)
Cântece I – XLIV Cântec (Ţară-avem şi Dragoste învrăjbită

noi...)
Mama Sus inima Fata mamii
Ştefăniţă-vodă Corbul
Sub patrafir Din adâncimi
Bradul Legenda rândunelei
Noi vrem pământ! Ideal
Voichiţa lui Ştefan Cuscri
448
Doina O noapte pe
Caraiman
La Paşti În şanţuri
Seara Prin Mehadia
Minciuna creştinilor Furtuna primăverii
Din copilărie Groparul
Ispita Isus la împăratul
Prutul Colindătorii
Decebal cătră popor Faptul zilei
Fragment (În vale văd Murind

căscioara...)
Pe deal Ghiaura
Baladă Chindia
Nebunul Moartea lui Gelu
Ştrengarul văilor Crăciunul în tabără
Şarpele-n inimă Pastel
Floarea-soarelui şi Ştrengarii de pe
macul Cynthus
O poveste veselă Lumânărica
Bordei sărac După furtună
În muzeu În zori
Drumul iubirii În miezul verii
Psalm Cicoarea
Voci din public Pe Tâmpa
Povesteşte scutul Roca di Manerba
Andromahe Regele Pontului
449
Pierde-vară Pe plaiul muntelui
Apoi vezi... Castelanul
Zâna pădurii Dorobanţul
Pace Sărindar
Gânduri Zece mai
Hora Pe drumul Plevnei
Blestemul trădării Stema ţării
Pe munte Fragment epic
Povestea cântării Pe dealul Plevnei
Imnul studenţilor Oştirile lui Alah
Dunărea şi Oltul Povestea căprarului
Pentru libertate Coloana de atac
Cântecul vechi al Raport

Oltului
Scut şi armă Paşa Hassan
Oltenii lui Tudor
Mortul de la Putna
De profundis
Carol Robert
Golia ticălosul
La Smârdan
Cântecul redutei
O scrisoare de la
Muselim-Selo
În spital
450
Podul lui Traian
Total: 116 Total: 48 Total: 72
Blăstăm de mamă Filozofii şi plugarii Unde zbor...
Pe pământul turcului Ghicituri Non omnis moriar
Angelina Două întrebări Străjerul
Fata craiului din cetini Atque nos! Tilinca
Îngerul morţii Izvor de apă-vie Teotolinda
Draga mamei Tulnic şi Lioara Cetină-dalbă
„Amin” strigă stâncile Gramatica şi medicul Bătrânul şi copiii
Dragostea Atletul din Argos Iarna

păcurărească
Fulger Rodovica Zile de toamnă
Dedesupt şi deasupra Un Pipăruş modern Inima mamei
Paul de Nola Pipăruş-viteaz Ziua-nvierii
Anacreontica I-VIII [Aţi văzut-o? Eu mă Un voinic şi un

mir] cuminte
Profeţie Cântec [Româneşte- Dintr-alte lumi

aşa a fost]
De cea din urmă dată Un glas din adâncul Ştefan-vodă

templului
Patru portărei Povestea gâştelor Pe ceri
Ceas-rău Tâmplarul Biserica ruinată
La logodnă Florii Grandul Mercedes şi

Papa
Leac pentru drac [Lui Spiru Haret] Bărăganul
Sulamita Spânzuratul Fantazie
451
Nebuna Vine ploaia Iedera
Unui poet Fragment (În faţă-mi

se-ntinde...)
Dr. Juris Vara
În Biserică Zile de toamnă
Actul al cincilea Fragment (Tristă-n

zori...)
Romanţă Gesta
Sonete de lux I – V Vulturul
O istorie veche
Primăvara
Cornul
Legenda trandafirilor
In opressores
Sonet
Cântec (Zice Vodă:

„Iar la greu!”)
O-ntâlnire
În vis
Cântec [Mărirea
voastră n-o socot]
Petrea
Osman-paşa
Proclamarea
independenţei
Supărare-mpăciuită
Ţapul
452
Perirea dacilor
Lângă leagăn
Cântec de primăvară
În treacăt
Un imn preasfintei
gramatice
„Şi-adânc de-acum
mormântul”
Pământul uitării
Parabola
sămănătorului
Na Duna
Nucul
Vlad-vodă Călugărul
Patria noastră
Jucăriile celui cuminte
Păianjenul şi musca
Păianjenul şi melcul
Cel mai bun cuvânt
Tâlcuire
Soarta florilor
Isus şi lumea
Călugărul
Greşala patriarhului
Bogatul din Siria
Scrisoarea lui Firdusi

cătră şahul Mahmud
453
Poetul
Aghiotantul
Cântă pilotul
Scumpă ţară
românească
Morţi, - pentru cine?
Oşteanul şi drapelul
[Două stele logostele] În poiana... Mângâierea poetului
[Căci n-a putut pe tine] Cătră voi... De mult, de mult...
Regele şi cioclul Societăţii „Virtus Sus la munţi...

Romana rediviva”
Cântec (Printre-a Petrache, Zbârlitul şi Văd eu bine!...

îngerilor cete) Tinca, nespălata
Coroană şi sceptru Zoe, miorlăita Şi-am întrebat
Tu râdeai Dan şi Veta, bătăuşii Dorurile
Până când Ionel, pocitul Au cântat
Tudorică şi Titi, cei Miţa cea făr’ de-o Văi cu văi

neascultători ureche
Gică şi Lică, cei Mimi, fricoasa A căzut

somnoroşi
Mitică, răutăciosul Trufie pedepsită Tablou
Vlad, neastâmpăratul Mişu, mâncăciosul La fântână
Liza, cum a dus-o baba Ana, care vrea să ştie În zadar

toate
Chiriac, fără milă Siţa, gură rea Face-m-aş un vulturaş
[Alţii vor veni să-l Nu-nţeleg [Vântul bate-n miezul

facă?] nopţii]
454
[Burghezi! Destul aţi [Daţi tot înainte, Cum curgând
grămădit] români]
[Ridică-te, să scuturi In opressores Tablou de seară

ce te-apasă!]
[Copilă, tu crede poeţii Dric de teleguţă Volos, preot dac

ce scriu]
Cântecul poetului [Spânzuraţi-l, de-i [N-au pat, n-au

mişel] vatră...]
Cântec (Ridicaţi cu [La bani li-e gândul [Cu bâta-nveţi pe câni

toţii...) tot...] bontonul]
Cântec demonic [Este oare [Copila cea cu umblet

Dumnezeu?] drag]
Eu fraze nu ştiu să- Iubirea moartă

nvârtesc]
[Lui Vasile Goldiş] [Bălcescu...]
[Iar obosit...]
[Populare...]
Total general: 219 Total general: 88 Total general: 122
Întocmirea unei asemenea statistici este destul de dificilă, întrucât

alternanţa stilurilor, o caracteristică a poeziei coşbuciene, apare foarte
frecvent. Am grupat poeziile după stilul preponderent, care defineşte
textul respectiv. În cazul poeziilor din coloana a treia, de exemplu, în
absolut toate întâlnim dialogul sau o aparentă adresare directă a poetului
către cititor sau către un interlocutor (însufleţit sau nu). Le-am încadrat
însă textelor caracterizate prin stil indirect, deoarece am considerat că
acesta este definitoriu pentru creaţia în cauză. În Trei, Doamne, şi toţi
trei, de exemplu, apare dialogul între nefericitul tată şi bătrânul căprar.
Discuţia dintre cei doi nu este însă definitorie pentru întregul poem, care
este o relatare a suferinţei unui tată căruia i-au murit toţi feciorii. Poezia
aceasta a apărut în Tribuna, VIII, nr. 126, 5/17 iunie 1891, p. 501 și este,
455
în opinia lui Eugen Lovinescu1242, o traducere a creației An Anfrag de
Karl Stieler: „Din 6 strofe de câte 4 versuri, Coșbuc a făcut 13 strofe a
câte 6 versuri; dar nici un moment din mica dramă a lui Stieler nu lipsește
din poezia lui Coșbuc. Nicăieri nu se poate urmări mai bine felul de
prelucrare a poetului nostru, darul lui de amplificare și retorica spre care-l
împinge ușurința versificației. Pe lângă poetul emoționat, Coșbuc mai era
și un virtuos al dezvoltării retorice. În Trei, Doamne, și toți trei avem
tocmai putința de a intra în atelierul artistului.”
De asemenea, în Noapte de vară, poetul ni se adresează, aparent,
direct, făcându-ne atenţi asupra apariţiei lunii: iat-o! Nu este însă
elocvent şi nu ne îndreptăţeşte să considerăm că textul a fost scris în stil
direct. Acelaşi fenomen întâlnim în cazul poeziei Iarna pe uliţă, când
copiii exclamă: uite-i, mă, căciula, frate! Deşi avem a face cu o adresare
directă, ea nu îşi pune amprenta pe întregul text, care este o evocare a
unor întâmplări din copilăria trăită la sat.
Acceptând această încadrare, putem observa că din totalul celor
236 de poezii incluse în volumele antume, 164 sunt caracterizate prin
stilul direct (116 poezii în care dialoghează personajele sau poetul se
adresează lor sau altcuiva în mod direct, şi 48 poezii în care poetul sau
personajele se adresează direct cititorilor), iar 72 prin cel indirect.
Diferenţa este aşadar elocventă: 69,49 % din totalul poeziilor sunt scrise
în stil direct, de o oralitate autentică, naturală. Comunicarea se face, prin
urmare, într-un stil oral, care îl caracterizează pe poet. În cazul poeziilor
din periodice, din cele 127 de poezii, 81 conţin dialogul, în 20, poetul ni
se adresează direct, iar 26 sunt compuse în stil indirect. Aşadar,
obţinem un procentaj de 79,52 % poezii în stil direct. În privinţa ultimei
categorii, 22 sunt poezii realizate pe baza dialogului, 20 reprezintă
adresări directe ale autorului, iar 24 au la bază stilul indirect.
Procentajul este de 63,63 % poezii în stil direct.
Sistematizând rezultatele, dintr-un total de 429 texte, 219 au la
bază dialogul, 88 sunt adresări directe ale autorului, 122 sunt
compuneri în stil indirect. Obţinem, aşadar, o proporţie de 71,56 %
poezii în stil direct.
În toate domeniile comunicării se poate observa, apoi, atitudinea
pozitivă sau negativă a vorbitorului faţă de judecăţile şi conţinutul
ideatic pe care le exprimă. De la această atitudine decurg „pe plan logic,
afirmaţia şi negaţia, iar pe plan sintactic, expresia lingvistică a acestor
două operaţii intelectuale. Afirmaţia şi negaţia implică, pe de o parte,
unele probleme de ordin sintactic, pe de alta, şi probleme lexico-
semantice, deoarece simplei afirmaţii sau negaţii i se opun numeroase
1242
În articolul Coșbuc, „Trei, Doamn, și toți trei”, în Sburătorul, I, nr. 1, 1919,
p. 15-18, apud Note și comentarii, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 965.
456
formule dezvoltate care, fireşte, nuanţează şi stilul vorbitorului sau, în
cazul nostru, al autorului”1243.
Cel mai frecvent procedeu sintactic, cu implicaţii stilistice, folosit
de Coşbuc, este inversiunea topicii, realizată după modelul poeziei
populare: Eu la dânsa duce-m-oi / Acasă aduce-o-voi (Blăstăm de mamă),
De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat! (Fatma), Şi plăcea-mi-ar,
plăcea mie; Renturna-voi oare când?; Mai putea-mă-voi eu duce, / Mai
putea-voi eu...; Mai trăi-voi primăveri; Mai cerca-ne-om în puteri; Oi de
mine păstorite (Dragostea păcurărească), Dar mâne va mai fi pământ? /
Mai fi-vor toate câte sunt? (Moartea lui Fulger), Şi n-ai fi dat de-ajunsul
preş / Al salbei, dând o ţară (Crăiasa zânelor), ascunsa lui minune; mii
de sute; nici una mândră / N-am găsit de-a ei virtute; toţi noi (Puntea lui
Rumi).
Poetul preferă „pentru insistenţă, antepunerea predicatului faţă de
subiect, a atributului faţă de cuvântul pe care-l determină, a
circumstanţialelor faţă de părţile principale de propoziţie. De pildă,
lectura expresivă a strofei
‚Subt un mal legata plută
Se mai mişcă-abia. Duios
Geme apa-n veci zbătută,
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos scoboară,
Tot mai jos, mai jos’.
(În zori)
demonstrează că părţile comunicării care au fost subliniate poartă
accentul semnificaţiei tocmai prin modificarea topicii obişnuite. Datorită
intervenţiei topicii afective a cuvintelor şi sub imperiul necesităţilor
prozodice, aşa cum s-a putut observa în versurile 2 şi 3 ale strofei de mai
sus, se produce o oarecare discontinuitate în comunicare, în sensul că
două cuvinte, care se află în strânsă legătură (de determinare), se
repartizează în versuri diferite. Fenomenul semnalat este întâlnit frecvent
în poezie.
Expresivitatea sporită a inversiunilor rezultă, însă, din alăturarea
lor cu exprimări fireşti, curente şi tocmai graţie acestui fapt, inversiunea
topică îşi dezvăluie potenţele afective”1244.
Pentru a spori cursivitatea povestirii, Coşbuc utilizează elipsa
predicatului: El moş, ea o copilă-abia (Sub patrafir), El, cel mai drag!
(Nunta Zamfirei), Şi alţii, Doamne! Drag alint / De trupuri prinse-n
mărgărint! / Ce fete dragi! Dar ce comori / Pe rochii lungi ţesute-n flori!
(Nunta Zamfirei), Linişte-n văzduh şi pace / Pe pământ (Noapte de vară),
Din cer un iad până-n pământ (Fata morarului), Pe piept colac de grâu
1243
1244
a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 227-228.
457
de-un an; Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!/ Credinţa-i val, iubirea vânt /
Şi viaţa fum! (Moartea lui Fulger), Oh, şi-apoi... atâta dor (Dragostea
păcurărească), Eu aş trece, însă firea.... (Puntea lui Rumi), Sănătoşi, /
Dragii moşului, cu bine! / Roat-acum pe lângă mine, / Naiu-n mâni, şi
cupe pline, / Pe-obiceiul din strămoşi. (Cântec [Zice vodă...]).
O notă aparte a limbii este realizată prin absenţa dublei negaţii,
care se înregistrează doar atunci când verbul propoziţiei urmează imediat
după elementul de negaţie nici, sau prin alternarea acesteia cu procedeul
corect din punct de vedere gramatical:
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice ghiaţă,
Nici în groapă nu pot fi
Nici afar’ nu pot ieşi1245.
Dezacordul dintre predicat şi subiect este foarte rar întâlnit în
poezia lui Coşbuc. Fenomenul nu este cunoscut graiului ardelenesc, iar
singurele cazuri în care acesta apare în creaţia coşbuciană sunt motivate
de necesităţile de versificaţie: Toţi feciorii de pe sate pe mine mă
cunoştea (Filozofii şi plugarii), pentru a rima cu mea din versul
precedent. Alteori, trebuie puse pe seama influenţei poeziei populare,
unde pers. a III-a, pl. a imperfectului este identică adesea cu pers. a III-a,
sg, ceea ce constituie un arhaism morfologic1246: Din ochi lacrimi îi cădea
/ Şi suspine-l năpădea (Blăstăm de mamă), doine ca a noastre nu-s
(Vestitorii primăverii), Cere el, cer mulţi să-i deie (exprimarea poate fi
percepută şi ca o silepsă); Ea nu-şi crede-a ei cuvinte (Rada).
În privinţa mijloacelor de expresie obţinute din necesităţi de
versificaţie, Ştefan Munteanu consideră că „trebuie să-i dăm dreptate [lui
Hasdeu], căci a confunda ceea ce este formă de expresie naturală cu ceea
ce este dictat de constrângerea metrică (în accente, în flexiune sau în
topică), înseamnă a falsifica judecata stilistică şi a descoperi cu orice preţ
efecte expresive, acolo unde poetul însuşi ar recunoaşte că a cedat în faţa
rezistenţei materialului verbal”1247.
Din punctul de vedere al tipurilor de propoziţie folosite,
majoritatea sunt, evident, cele enunţiative simple sau dezvoltate, cu o
întindere mai mare sau mai mică (un vers sau mai multe), de un efect
stilistic mai mult sau mai puţin reuşit şi de o încărcătură expresivă
ridicată sau nu:
E cald. (Flăcări potolite)
În vaduri ape repezi curg (Mama)
Stăteam pe gânduri eu şi gloata. (Roata morii)
Zările, de farmec pline, / Strălucesc în luminiş (Noapte de vară)
1245
Blăstăm de mamă.
1246
1247
1972, p. 51.
458
Sunt cu ceară picurate / Filele-n bucoavna mea. (Cetatea Neamţului)
Pe-o stradă largă-n Nazaret / Copiii se jucau grămadă
(Isus la împăratul)
Prin vişini vântul în grădină / Cătând culcuş mai bate-abia / Din aripi
(Pastel)
Cu grabnicele sărituri / A sprintenei lăcuste / Apare-un cal, la cotituri
(Ştefăniţă-vodă)
În goana roibului un sol / Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol, / Răsare
Propoziţiile exclamative sunt foarte frecvente la Coşbuc,
putându-se vorbi chiar de un stil exclamativ în cazul multor poezii. Ele
dau o puternică nuanţă emoţională:
Nu-mi răspunde!
Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde!
Şi mă mir – ce i-am făcut!
.............................................
Vreau de-aici să rump o floare...
(Mânioasă)
Nu te-ai priceput!...
.............................................
O, nu-i drept, nu-i drept Sorine!...
..............................................
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine!...
...........................................
E, lasă!...
.........................................
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!...
...................................................
Tu cu pâinea şi cuţitul
Mori flămând, nepriceput!
(Nu te-ai priceput)
Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea!

Cum nu s-a pomenit cuvânt!...

...............................................
Să vadă el atâta joc / P-acest pământ!...
...............................................
Iar noi să mai jucăm un pic / Şi la botez!
(Nunta Zamfirei)
459
... ce de credinţă
La un loc, ce de virtute!
(Puntea lui Rumi)
Exclamaţia poate fi întâlnită şi în cazul unor propoziţii eliptice de
predicat, poetul obţinând astfel un efect stilistic neobişnuit:
Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
..............................................
Iar la ospăţ! Un râu de vin!
(Nunta Zamfirei)
O, calul meu! (El-Zorab)
Trei, Doamne, şi toţi trei

Sănătoşi, dragii moşului, cu bine!

(Cântec [Zice vodă...])
Propoziţiile imperative sunt şi ele neaşteptat de frecvente şi sunt
extrem de expresive. De cele mai multe ori ele se întâlnesc în poezia
socială, în care se fac revendicări pline de vehemenţă, şi în paginile de
evocare a trecutului eroic al poporului nostru:
Să le dăm, şi voi şi eu, / Cinstea furcii!

(Cântec, [Zice vodă:”Iar la greu!”])
Bateţi voi / Marginea, că e mai bine; / Ce-i la mijloc, las’ pe mine!
(Idem)
Haid’, să le stârpim răsadul, / Că e plin de marţafoi / Ţarigradul!
(Idem)
Taci şi lasă-mă să beu! (Cântece [Luna bea raze de soare])
Evoe, dă-mi cupa! (Cântece [Zeii beau nectaruri, sunt nebuni, că beu?])
Haid’, copii, să ne-mbătăm! (Cântece [La pământ cu talpa goală])
Şi în acest caz, putem întâlni propoziţii imperative eliptice de
predicat, poetul potenţând gradul de expresivitate al textului:
La pământ cu talpa goală! (Cântece [La pământ cu talpa goală])
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! (Decebal cătră popor)
Salbă jos! Şi-n cui, oglindă! (La oglindă)
Modul imperativ poate câştiga mult în expresivitate în cazul unor

anastrofe:
Dar vă gândiţi, eroi, / Că zeii sunt departe, sus (Decebal cătră popor)
460
Propoziţiile interogative, pot conduce şi ele, în funcţie de frecvenţă, la
un stil interogativ, care nu este însă întâlnit prea des în opera coşbuciană.
Poetul nu pune întrebări asupra rosturilor Vieţii, a Firii, în general.
Întrebările sunt rareori retorice, de obicei sunt adresate iubitei sau
iubitului sau, în cazul poeziei de factură socială, ele apar atunci când se
cere socoteală exploatatorilor. Sporadic apar şi în poezia eroică, în care
predomină propoziţiile imperative:
Ţi-am cerut eu ţie fragi? (Mânioasă)
Mă vrei tu, fată? (Nu te-ai priceput)
Să mă strângi tu sărutată? (Idem)
Dar m-ai întrebat vreodată? (Idem)
N-aş fi vrut să merg? (Idem)
Şi nu ştiu, biata, cum? (Cântecul fusului)
Vezi tu departe-n Răsărit / Aprins lucind ca focul / Palatul lor?
(Crăiasa zânelor)
Mitre, ştii ce spune psaltul? (Logică)
Dar ştii tu de ce? (Tricolorul)
Cum să-l dăm ? (Graiul neamului)
Ce-am făcut, măria ta? (Voichiţa lui Ştefan)
Demn de remarcat este faptul că, de multe ori, acolo unde ne-am
fi aşteptat să întâlnim o propoziţie interogativă, aflăm una exclamativă:
Şi mă mir – ce i-am făcut! (Mânioasă)
De asemenea, valenţe expresive oferă transformările

propoziţiilor afirmative în negative şi procedeul opus. Astfel, întâlnim
adesea o sintagmă sau o propoziţie afirmativă, cu sens negativ. La
Coşbuc, ele sunt de obicei exclamative: Mai ştiu eu, ce-aş vrea s-ascult!;
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!; Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
(Mânioasă), M-ar putea speria pe mine / Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!
(Rada).
În cazul sintagmelor predicative, Coşbuc preferă nu numai

relaţia logică subiect-predicat, ci şi pe cea gramaticală. Din analiza
acestei relaţii poate fi stabilită şi structura subiectului (substantival,
pronominal, nedeterminat şi inclus). Frecvent, poetul specifică subiectul
pronominal de pe lângă un predicat:
Eu mi-am făcut un cântec / Stând sigură-n iatac – (Cântecul fusului)
Ea cântă înainte; (Idem)
Ţi-am cerut eu ţie fragi? (Mânioasă)
Vezi tu departe-n Răsărit ...? (Crăiasa zânelor)
Dar ştii tu de ce? (Tricolorul)
Să le dăm, şi voi şi eu, / Cinstea furcii!
Bateţi voi / Marginea... (Cântec, [Zice vodă:”Iar la greu!”])
Ştiţi voi povestea... (Crăiasa zânelor)
Să vadă el atâta joc / P-acest pământ!...
461
Iar noi să mai jucăm un pic / (Nunta Zamfirei)
Eu nu pot, Ano, să-ţi descui; (Crăiasa zânelor)
Alteori este menţionat şi subiectul substantival:

Dar vă gândiţi, eroi (Decebal cătră popor)
Şi-nvârte-te, roată, mereu! (Fata morarului)
Evident, sunt frecvente şi cazurile în care subiectul este inclus:
N-aş fi vrut să merg? (Nu te-ai priceput)
Gemea, bătut d-un gând. (Trei, Doamne, şi toţi trei)
De drum îndelungat / Picioarele de-abia-i mai ţin... (Flăcări potolite)
Şi n-a venit! (Ideal)
În ceea ce priveşte structura predicatului, Coşbuc, fapt

cunoscut, se caracterizează printr-un stil verbal. Poezia sa este dinamică,
plină de mişcare, de acţiune. Personajele muncesc, cântă, iubesc, rând,
joacă, se frământă. Natura participă intens la acţiune şi se implică în viaţa
satului. Vântul se joacă cu fetele, florile clipesc mărunt privind înspre
soare, codrul vâjâie, păsările ciripesc ţâşnind în văzduh, apele murmură
sărind sprinţare din piatră în piatră, soarele seduce fecioare etc.
Pentru a reliefa abundenţa verbelor vom reproduce textul poeziei
Mânioasă, un poem care nu pare la prima vedere a fi foarte dinamic, mai
ales dacă ţinem seama că nici nu are motive în acest sens:
Am să merg mai înspre seară

Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În privighetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai ştiu eu, ce-aş vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vânt a ei altiţă,
Vântul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Şi, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc şi nu-mi răspunde.
Nu-mi răspunde!

Şi mă mir – ce i-am făcut!
Şi cicoare vreau să rump –
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!
Că-n amiazi venind pe vale,
462
Întâlnii pe Lin-n cale:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: - „Na-le!
Ţi-am cerut eu ţie fragi?”
Ochii ei frumoşi şi dragi

Priveau tot spre poala rochii,
S-a pus Lina pe tăcut,
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii!
Ca la şerpi îi umblă ochii,
Şi mă mir ce i-am făcut!
Să-mi pun capul pentr-o Lină,

Să mă fac un om pribag!
Ieşi din neguri, lună plină,
Să mă vezi la Lina-n prag –
Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
Alte dăţi suna zăvorul;
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul
Şi la mine-n prag venea
Mamă-sa cât ce-adormea
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag – şi ea nu vine,
Nu mai vine!
E târziu şi nu mai vine...
Şi mă mir, ce i-am făcut!?
Dintre cele 240 de cuvinte, 61 sunt verbe, adică 25,41%, mai bine
de un sfert (cu atât mai mult dacă ţinem seama de locuţiunea a se pune pe
tăcut, care constituie o sintagma complexă şi ar trebui tratată ca atare).
Aşadar, tot al patrulea cuvânt exprimă o acţiune. Dintre cele 61 de verbe,
numai două sunt nominale, restul sunt predicative. Poezia, în sine, nu este
însă, nici pe departe, una dinamică. Totuşi, pentru a sugera frământarea şi
zbuciumul sufletesc al eului liric, poetul a apelat la o serie de verbe cu o
frecvenţă ridicată. Poezia a apărut inițial, cu unele diferențe, în Tribuna,
VI, nr. 69, 25 martie/6 aprilie 1889, p. 273. În varianta din Tribuna,
finalul are o strofă în plus față de aceea apărută în Balade și idile, strofă
inferioară din punct de vedere artistic și care repetă motivul dominant:
Doamne! Că-n pământ mă bagă,
Când eu nu-mi știu vina mea!
O, de n-aș avea-o dragă,
Nici nu mi-ar păsa de ea;
Dar mi-e dragă numai ea!
Și de ce-i azi supărată?
M-a văzut cu altă fată?
463
Am vorbit-o rău vreodată?
Alt ficior, poate-i stă-n drum?
Să n-am rai, de nu-l sugrum!
Lina, numai ea, frumoasă,
Numai eu să-i fi plăcut,
Și azi Lina-i mânioasă!
Mânioasă,
Ea chiar azi e mânioasă –
Și mă mir ce i-am făcut!
Prin scurtarea sau contragerea unităţilor enunţului, Coşbuc
realizează figuri de stil precum brahilogia:
Zice vodă : - „Sănătoşi,
Dragii moşului, cu bine!
Roat-acum pe lângă mine,
Naiu-n mâni, şi cupe pline,
Pe-obiceiul din strămoşi.
Cu voinicii-mi place traiul,
Ori cu naiul.”
(Cântec [Zice vodă…])
Sintagma complementului direct
- complement direct substantival:
Gură fac ca roata morii (Iarna pe uliţă)
- complement direct pronominal:
Acolo, mamă, te zăresc / Pe tine-ntr-o căscioară (Mama)
- abateri de la normă:
Voi [pe] toate le luaţi cu voi (Vestitorii primăverii)
Sintagma complementului de mod
Adverb: alene vine (Dragostea păcurărească)
Substantiv: s-adună cerc (Nunta Zamfirei)
Sintagma complementului de loc
Substantiv: Oi, care-mi făcură drum / Prin senin, ca şi prin
ploaie / La livezi şi la zăvoaie (Dragostea păcurărească)
În cadrul analizei stilistice a frazei, trebuie avute în vedere
mijloacele care leagă propoziţiile între ele, atât conjuncţiile, cât şi
juxtapunerea etc., urmărind şi elemente precum concordanţa timpurilor
ş.a. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama şi de lungimea unităţilor
sintactice: „Concizia ori prolixitatea unui text depinde în mare măsură de
fenomenele de acest fel, deşi, fireşte, aspectul semantic al expunerii poate
să fie un factor mai important. În cazul textelor poetice, lungimea
propoziţiei e deosebit de relevantă: coincidenţa unităţilor sintactice cu
cele metrice – adică evitarea enjambement-ului – ne apropie adeseori de
principiile folclorului poetic, iar dacă enjambement-urile devin mai
464
frecvente, ne mişcăm mai mult în sfera poeziei culte”1248. Cazul poeziei
coşbuciene este acesta din urmă, unităţile sintactice necorespunzând decât
arare celor metrice.
O particularitate inedită a stilisticii sintaxei lui Coşbuc constă în
simetrie1249. Procedeu sporadic în literatura română, în poezia
coşbuciană întâlnim simetria sintactică absolută, acea structură sintactică
în alcătuirea căreia intră aceleaşi unităţi, dar inversate: Al ei suflet e
furtună, noapte e gândirea ei (Regina ostrogoţilor).
Simetria absolută poate fi întâlnită în cadrul unei fraze sau, mai rar,
în interiorul unei propoziţii. Simetria absolută predicat – subiect –
subiect – predicat nu se poate realiza în propoziţie, care prin definiţie nu
poate avea decât un singur predicat. Simetria absolută poate fi numai
cuprinsă în interiorul propoziţiei, făcând parte, alături de alte elemente,
din structura acesteia. Ea nu poate constitui, singură, o propoziţie.
În lucrarea, Un aspect al sintaxei poetice la Coşbuc: Simetria,
autorii oferă un exemplu în acest sens, dar el nu este corect, întrucât nu
avem a face cu o simetrie absolută. Simetria se realizează, de această dată,
în semantică, simetrică fiind numai poziționarea antonimelor, ca
determinante ale unor substantive, faţă de axa de simetrie:
conj. coord. – subiect – predicat – circumstranțial de mod –
compl. dir. – atr. adj. – atr. adj. – circurmstanțial de loc.
Şi ele râdeau scuturând
Flori albe din negrele plete.
(Romanţă)
În frază, simetria absolută este însă frecvent întâlnită:

(Şi) strânge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strânge (Fulger)
(Si) P CL CD CD CL P
0
(V) strânge -n braţ pe Fulger pe Salba -n braţ o strânge (V)
1248
1249
A se vedea şi studiul lui T. Vianu, Observaţii asupra limbii şi stilului lui A.I.
Odobescu, în Opere, vol.IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1975; G.I. Tohăneanu,
Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965; Gh. Manciu
şi Silvia Rogobete, Un aspect al sintaxei poetice la Coşbuc: Simetria, în Limbă şi
literatură, XI, 1966, p. 79-88.
465
În poezia Costea întâlnim următoarea frază, compusă din
propoziţii eliptice de predicat: Eu în foc, sub cruce tata
S (P) CL CL (P) S
0
Eu (sunt) în foc sub cruce (este) tata
Fiindcă imită procedeele creaţiei populare, poezia Costea prezintă

mai multe simetrii de acest gen: Gândul fulgeră cu zborul, / Dar mai
fulger zboară dorul...
S P CM CM P S
0
Gândul fulgeră cu zborul (dar)mai fulger zboară dorul
Schimbarea valorii gramaticale la care a recurs poetul conduce la

un spor de expresivitate. Verbul fulgeră devine adverb provenit din
substantiv, la gradul comparativ de superioritate, iar substantivul zbor va
fi transformat în verb.
O altă frază de acest gen aflăm în Tulnic şi Lioara:
Să coşi a ta cămaşe din flori din cruciţă,
Pe margini cu mătasă, cu sârmă la prinsori
CL CInst CInst CL
0
Pe margini cu mătasă cu sârmă la prinsori
466
Din acest tip de structuri simetrice decurge paralelismul, o figură
de stil sintactică extrem de îndrăgită de Coşbuc. În consecinţă ea apare
foarte frecvent în creaţia sa:
(Părinţii s-ar duce) Să bată câmpi şi codri, să bată deal şi vale

(Tulnic şi Lioara)
P CD conj. CD P CD conj. CD
Să bată câmpi şi codri să bată deal şi vale
[legionarii romani] Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea

Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
(Fata craiului din cetini)
Ea mergea căpşuni s-adune,
fragi s-adune
(Supţirica din vecini)
Capul foc şi gândul pară
(Costea)

Curg lacrimi calde-acum!
(Brâul Cosânzenii)
Pe-un larg adânc al mării,

Spre adâncul larg al zării,
Se duc corăbii multe.
(Legenda rândunelei)
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci

(Somnul codrilor)
467
În balada Ceas-rău întâlnim paralelismul sintactic în fiecare
dintre cele 17 strofe ale poeziei:
Fata toarce; stând pe prag

Fata toarce;
Nina cântă; cu mult dor

Nina cântă,
Mă-sa vine; lângă ea

Mă-sa vine.
... fata-ngălbenea
Tot mai tare; ea strângea
Tot mai tare
Pumnii săi...
Alteori, această figură de stil se poate constitui din construcţii

mai complexe, implicând un număr crescut de propoziţii:
Umplând a lumii goluri, golind a mării plinuri,

Ei mor deplânşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri,
Nicicând nu mor întregi!
(Non omnis moriar!)

(Somnul codrilor)
Un cuptor e roşul soare

Şi cărbune sub picioare
E nisipul
(În miezul verii)
Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit
(Decebal cătră popor)
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!

Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!
468
Şi-ntrebat-a finii
Şi-a-ntrebat vecinii
Şi-ntrebat-a fraţii
Şi-a-ntrebat cumnaţii
(Draga mamei)
O formă a simetriei foarte frecventă atât în poezia coşbuciană, cât
şi în cea populară, de unde poetul, mai mult ca sigur, s-a inspirat şi în
acest sens, este simetria relativă:
De la mişei a smuls averea

Şi-a smuls de la tirani puterea
(Ex ossibus ultor!)
CI P CD conj. P CI CD
De la mişei a smuls averea şi- a smuls de la tirani puterea
Un alt exemplu elocvent sunt următoarele versuri din Trei,

Doamne, şi toţi trei:
Nădejdea caldă-n el slăbea
Pe cât creştea de rece gândul
Construcţia este extrem de bine realizată, dovedind măiestria
artistică a poetului. Simetria sintactică este dublată de aceea semantică,
realizată dintr-o serie de antinomii:
a. nădejde (plan psihologic) – gând (plan raţional, psihic)
b. cald – rece
c. slăbea - creştea
În Moartea lui Fulger, tot pe baza simetriei relative, se
construieşte această întrebare retorică: Cum pier mişeii, dacă pier / Cei
buni aşa?
Dacă principiul creativităţii funcţionează în sensul instituirii unui
nou sistem de semne, în interiorul, este adevărat, dar în opoziţie
funcţional-semantică cu sistemul limbii naţionale, în strânsă legătură cu
recuperarea esenţei originare a limbii – de spaţiu în care fiinţa umană
intră în comunicare cu lumea – textul se defineşte prin expresivitate
poetică”1250.
1250
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 16.
469
Expresivitatea nu este, în fond, un concept anexat limbajului
poetic, ci inerent lui. Expresia poate dobândi în cursul comunicării mai
multe valenţe. Informaţia interesează enunţul lingvistic deoarece semnele
sunt purtătoare de semnificaţii. Căutând „îndărătul semnelor motivarea
întrebuinţării lor în funcţie de un conţinut de gândire care a impus
utilizarea lor”1251 observăm că expresivitatea poetică reprezintă o calitate
fundamentală a limbajului artistic, subordonată funcţiei estetice a limbii şi
manifestată într-un context, „în vederea realizării unui acord, perceput de
cititor ca pregnant şi desăvârşit, între mijloacele lingvistice individuale şi
sensul comunicării artistice1252.
Ladislau Galdi1253 arăta că expresivitatea lingvistică şi cea poetică
îndeosebi se sprijină pe însuşirea semnificantului de a funcţiona ca simbol
pentru un alt semnificat. Caracterul sugestiv al reprezentării este
rezultatul acestei percepţii duble ce însoţeşte fenomenul reprezentat. Şi,
deoarece simbolul nu este niciodată total arbitrar şi vid, alegerea lui
adecvată constrânge cunoaşterea conceptuală să dea semnificaţiei forma
imaginii sugestive”1254. Prin urmare, expresivitatea poetică constituie nu
numai facultatea limbajului de a spori forţa de comunicare a cuvântului,
„ci însăşi această forţă realizată în actul armonios al potrivirii celor două
laturi ale cuvântului, care fac posibilă reprezentarea profundă şi
revelatorie a ideii ca imagine, în formele gândite de autor”1255.
Caragiale1256, scriitor de geniu, cu un formidabil simţ al limbii,
hotăra, că întotdeauna cuvântul poate avea un singur loc într-o frază. „Şi
dacă n-ai ştiut să-l pui la locul lui, întreaga frază se năruie, ca o clădire în
care un singur bloc de piatră a fost aşezat rău. Ca să ştii să-l aşezi, trebuie
să cunoşti meşteşugul, trebuie să-l înveţi, căci în toate meseriile trebuie să
începi a fi ucenic, iar nu să încerci să fi deodată meşter”.
În opera lui Coşbuc, strofa dezvoltă complet o idee, fiind din
punct de vedere semantic, sintactic şi melodic o unitate deplină, cu înţeles
de sine stătător. Melodicitatea, simetria, echilibrul sunt pentru George
Coşbuc tot atâtea principii ale artei poetice. El nu concepe dezordinea,
versul liber, structura amorfă a textului poetic: „Cu mult mai puternic s-a
simţit nevoia de a împărţi poezia în strofe din cauza melodiei, căci, de
obicei, poeziile lirice se cântă. Melodia are o anumită lungime – fraze,
cum se numesc în muzică – şi ea se repetează. Este deci natural ca
versurile cântate să conţină o idee întreagă pe care s-o isprăvească
1251
Ibidem, p. 7-8.
1252
Ibidem, p. 10.
1253
1254
1972, p. 118.
1255
Ibidem, p. 120.
1256
1939, p. 26.
470
deodată cu melodia, şi să înceapă altă idee deodată cu repetarea melodiei.
De aceea trebuie ca şi strofa să aibă anumită lungime – de-aci s-a născut
trebuinţa ca toate strofele să fie la fel de lungi. În rimă, poezia, ca lucru
de artă, trebuie să impună prin regularitatea formelor, prin ritmul
proporţiilor singuraticilor părţi, de-aci urmează că strofele au să fie întru
totul construite la fel, precum la fel sunt coloanele într-un templu. Acelaşi
număr de versuri, acelaşi fel de rime şi la fel aşezate. Poetul, întrucât nu e
silit de felul poeziei, de materialul pe care-l tratează, face strofele după
placul lui, însă toate identice”1257.
Preocupat mereu de forma perfectă a poeziilor sale, Coşbuc, deşi
pare a nesocoti conţinutul, realizează prin mijloacele prozodice a
adevărată artă a exprimării, obţinând valenţe stilistice şi sensibilizând
cititorul prin meşteşugul aranjării versurilor în strofe şi a rimelor în
versuri.
Preocuparea pentru varietatea ritmică şi strofică trădează
sensibilitatea autorului şi corespunde unor necesităţi interioare 1258. Poetul,
salvând forma perfectă, sacrifică ideile şi conţinutul poeziilor. Sintaxa
coșbuciană se îngrijește mai degrabă de o dispunere grafică ornamentală
decât de transmiterea unei idei.
Din categoria procedeelor sintactice cu valoare stilistică fac parte
şi figurile de stil ale repetiţiei, asemănătoare simetriei: Şi plăcea-mi-ar,
plăcea mie; Să trăiesc, cum se trăieşte; Dar te duc, ca să fii dus
(Dragostea păcurărească) etc.
Anafora contribuie la crearea unor anumite tonalităţi, de obicei
sumbre, atunci când personajele coşbuciene sunt triste sau descumpănite.
Alteori, prin intermediul anaforei, personajele sau eul liric îşi varsă
năduful. Rolul ei este de a potenţa impresia ce trebuie să se întipărească
în mintea sau sufletul cititorului. De asemenea ea reliefează zbuciumul
sufletesc sau intensitatea sentimentelor ce vălură-n text:
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
(Paşa Hassan)
Sub plopii rari apele sună

Şi plopii rari vâjâie-n vânt
..........................................
E martur păcatului meu,
E martur amarului meu
(Fata morarului)
1257
George Coşbuc, Mss. Academiei, 2925, f. 224, verso, apud Paul Cornea,
Forme strofice în poezia lui George Coşbuc, în Limba română XVI, 1967, nr.2,
martie - aprilie, p. 142.
1258
Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970, p. 177.
471
Vai, fugi, acum Lodune, că iadul se deschide,
Vai, fugi, acum, că fulgeră furtuna
(Povesteşte scutul)
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,

Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
(Somnul codrilor)
Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pământul în galop
De trăsnete-n pustiu!
(El-Zorab)
Zboară, murgule, cu mine!

Zboară, că să zbor îmi vine!
(Costea)
O categorie aparte a anaforei este anafora gramaticală:
Şi nu-i crede / Vorba ei! (Recrutul);

Scuipându-ţi pe fiii tăi morţi! (Un cântec barbar)
şi anafora alternantă:
Ea cântă înainte,
Cânt şi eu după ea
(Cântecul fusului)
El zice-aşa câte-un cuvânt,

Ea zice trei şi-l tot ajută
(Vântul)

(Somnul codrilor)
În unele cazuri un vers întreg intră în compoziţia anaforei:
Eu mi-am făcut un cântec

Stând singură-n iatac,
Eu mi-am făcut un cântec,
Şi n-aş fi vrut să-l fac.
..........................................
Îl cânt torcând la vatră
Şi-l cânt mergând pe drum
(Cântecul fusului)
472
Trebuie remarcată, în aceeaşi ordine de idei, frecventa repetare a
conjuncţiei şi, fapt care dă naştere unei figuri de stil distincte:
polisindetul, foarte des întâlnit în creaţia coşbuciană:
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut

Şi câne eu ţi-am fost
(Noi vrem pământ!)
Şi-atunci din tron s-a ridicat

Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Ca niciodat’.
(Nunta Zamfirei)
-„Să-l aibă Domnu-n sfânta-i pază

Pe Sit” – şi gâl, gâl, gâl! – „Pe-Adam” –
Şi iarăşi gâl! Şi sfinţi de hram
Şi mucenici şi câţi urmează!
Şi pentru cel născut în staul,
Pentru Christos închină ei,
Şi pentru fiul Timotei,
Şi pentru Luca, Petru, Paul.
Şi pentru alte feţe sfinte
Din Capadokia şi-Anadol –
Şi cât ce-aveau păharul gol
Le mai venea un sfânt în minte.
(Toţi sfinţii)
Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,

Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.
(Paşa Hassan)
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
473
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe vestmântul,
Şi părul i-l smulge,
Şi-n văi îl aruncă.
(Toamna)
Cu polisindetul se combină, uneori, sinafia:
Cu un zâmbet hatmanul voios
Pe umeri oştenii şi-i bate,
Când vin cu averi mai bogate.
El iese, şi intră, şi iară
Se uită pe-afară
Şi-n sus pe câmpie, şi-n jos.
(Ghiaura)
Procedeul invers, de suprimare a conjuncţiilor, dă rapiditate şi
energie enunţului, acţiunea se desfăşoară cursiv, iar efectul dinamic este
deosebit de expresiv. Asindetul se formează prin parataxă, care se poate
ridica la înalte valori stilistice:
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Din cămin.
(Noapte de vară)
Iar mişelul stă, se uită, dă apoi

Tu-mi eşti frate dintr-o mamă,

Mă iubeşti! Ţi-o las în samă –
Mi-o păzeşte
Ca de foc.
(Recrutul)
În privinţa anaforei precizăm că, în studiul său despre
procedeele stilistice din poezia coşbuciană, Al. Bojin1259 dă unele
exemple incorecte de anaforă. Aceasta este, conform Dicţionarului
1259
Al. Bojin, Procedee stilistice în poezia lui George Coşbuc, în Limbă şi
literatură, XI, 1966, p. 89-106 şi în Studii de stil şi limbă literară. Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.
474
figurilor de stil1260, figura de stil „care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt
(aceloraşi cuvinte) în fruntea [s.n] a cel puţin două unităţi sintactice sau
metrice (membre ale propoziţiei, frazei, versului sau strofei)”. Exemplul
pe care îl dă Al. Bojin, din Mânioasă, ca fiind o anaforă, este, de fapt, o
plocă:
Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
De asemenea, versurile:
Şi cicoare vreau să rump.
conţin o epanadiploză, şi nu o anaforă.
La fel, exemplul din Fata morarului, este ilustrativ pentru
epiforă, în niciun caz pentru procedeeul anaforei:
Eu stau la covată şi cânt,
Dar singură nu ştiu ce cânt...
Epifora apare frecvent în poezia lui Coşbuc, ea având acelaşi rol
expresiv, pe care îl deţine şi anafora. Fata morarului este ilustrativă în
acest sens:
Scot hohote parcă să-mi spună,
În râs, ce nemernică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt.
În Mânioasă aflăm altă epiforă:
Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
Figură a repetiţiei, epifora accentuează ideea imaginată şi
ilustrată de poet:
Ea mergea căpşuni s-adune,
Fragi s-adune –
.........................................
Pieptul plin cu mâna-l ţine,
Strâns îl ţine
............................................
Eu o chem şi-i spui de toate,
Multe toate
............................................
Stând aşa, un braţ ridică,
Blând ridică
1260
Gh.N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1995, p. 79.
475
Insistând asupra unei idei, poetul recurge la procedeul
anadiplozei: Şi uite-l, uite-l c-o sărută (Vântul), E vară, vară! (Vestitorii
primăverii), Şi râde, râde-n hohot (Somnul codrilor), al plocăi:
Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu!

Ba lasă, că ştiu eu ce vreu!
(Fata morarului)
sau al epanadiplozei:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: - „Na-le!”
Ţi-am cerut eu ţie fragi?
(Mânioasă)
A găsit în urmă satul;

Pe ţăran el l-a găsit
(Lordul John)
În Lupta vieţii întâlnim un parigmenon:
O luptă-i viaţa, deci te luptă.
Caracterizându-se prin oralitate, poezia coşbuciană apelează la
procedee ale vorbirii curente, precum hiperbatul:
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând
Îl poartă-ntr-una, şi de când!
(Duşmancele)
Feciori la zece fete, cinci (Nunta Zamfirei)

sau tmeza: privea / La sfetnic, lung (Moartea lui Fulger), răzbi-ţi-vom
(Un cântec barbar), uită-i-te-n ochi (Rugămintea din urmă). Întrucât în
aceasta formulă avem a face cu o dislocare şi anticiparea unui membru al
propoziţiei subordonate, care este introdus în regentă, putem identifica,
aici, şi o procatalepsă.
Atunci când încărcătura subiectivă creşte la un nivel superior,
poetul recurge la procedeul expoliţiunii: E lung pământul, ba e lat (Nunta
Zamfirei) sau al optaţiei. Uneori ea apare în structuri complexe,
înlănţuindu-se:
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare.
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!
(Vântul)
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng
(Vestitorii primăverii)
476
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea (Numai una!)
Tautologia sinonimică în opera coşbuciană¸ este privită de Gh.
N. Dragomirescu, ca un procedeu ce simulează seriozitatea aserţiunii cu
un sens de ironie1261: Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe până
la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf.
Gheorghe?
Perifraza poate căpăta valenţe expresive surprinzătoare. Iată o
prezentare a somnului:
Dar iată-l cu galbene plete,
Frumos, să-l ucidă de drag
La sân îndrăgitele fete –
Copilul, născut, al tăcerii
Ce-ţi vine prin liniştea serii
Şi-ţi şade pe prag.
(Pierde-vară)
Când poetul foloseşte o parte de propoziţie subordonată la două
cuvinte regente, iar acestea au un determinant comun, avem a face cu
procedeul numit apokinu:
Aşa dorea Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
(Somnul codrilor)
Ei arşi sunt de soare, de vânturi bătuţi

Anacolutul apare destul de frecvent la Coşbuc:
Ea-i atât de subţirică,
Ca pe-o floare
Poţi s-o frângi.
..............................................
Ea, cu părul gălbior,
Naltă, zugrăvită-ntreagă,
Când îşi mlădie trupşorul!
...............................................
Şi-apoi las’ să fie-al meu,
De-i păcat!...
(Recrutul)
În urmă să culcă, odihnă cătând,

Le freamătă brazii s-adoarmă curând.
Foarte rar, poetul foloseşte segmente de propoziţie în poziţie
greşită, incompatibilă cu altele. Zeugma nu este un procedeu specific
operei coşbuciene:
1261
Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1995, p. 275.
477
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâni:
- Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie , dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câni!”
(El-Zorab)
Reiese din această strofă, că vorbitorul se adresează calului mort şi nu
paşei.
Întrebările retorice abundă în creaţia coşbuciană:
Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt?
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?
......................................................
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă peştii-n apa lor?
Ce-mi tot cânţi de boi şi bani?

I-am găsit eu gata?
N-aveam cas-acu cinci ani,
Şi-a făcut-o tata?
(Apoi vezi…)
Şi-n mânile cui e scăparea?

Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Si nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?
(Moartea lui Gelu)
De ce-a alergat el prin lume

Cătând şi mărire şi-averi?
Lăsat-a prin veacuri vrun nume?
Şi parc-au fost toate ca ieri!
(Regele Pontului)
Şi sfârşitul tău veni-va

Azi ori mâne, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
478
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.
(Pentru libertate)
Analiza structurilor comparației la nivelurile limbii
Prezentat drept un poet căruia îi lipsesc podoabele artistice şi

incapabil de realizarea unor imagini expresive reuşite, George Coşbuc a
rămas în istoria literaturii, după cum ştim, drept poet al ţărănimii,
excelent versificator, cel mult bun tehnician.
Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un
poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor sufleteşti
sempiterne, cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil şi
tocmai de aceea aşa de des imitat. El a izbutit, ca şi Eminescu dealtfel, să
facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să
educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit
de literatură1262.
Pus mereu în cumpănă cu Eminescu, pentru a se evidenţia lipsa
geniului în cazul Coşbuc, poetul apare adesea, el însuşi, ca termenul de
comparat al unei urieşeşti construcţii artistice. Gradul de comparaţie este -
cum altfel?! - cel comparativ de inferioritate: de regulă, Coşbuc este mai
mic, mai sărac, mai necunoscut, mai lipsit, mai neînvăţat, etc. Liviu
Rebreanu propune o „împăcare” a celor doi mari poeţi:
Eminescu sau Coşbuc? Se pune deseori întrebarea. Dar răspunsul
e simplu: Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât
de mult, încât se completează. Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti
de până acuma - 'Luceafărul' şi 'Nunta Zamfirei'1263.
Până şi Blaga recurge la comparaţia dintre cei doi, încercând să
evidențieze care dintre cei doi este mai românesc (!) decât celălalt,
considerând că, în privința materialului poetic, Coşbuc e mai românesc
decât Eminescu. Coşbuc realizează însă românescul prin descrierea vieţii
folclorice. De asemenea şi temperamentul lui e un ecou al
temperamentului ţărănesc. În Eminescu matricea stilistică românească, cu
apriorismul ei profund inconştient, devine creator pe un plan major.
1262
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Craiova, Vlad & Vlad, 1993, p. 590.
1263
În Coşbuc interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 179.
479
Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape
de ideea românească. Coşbuc e mai aproape de fenomenele româneşti1264.
Venit de la ţară, lipsit de studii universitare, spre deosebire de
înaintaşul său, George Coşbuc, nu mai putea, se pare, să aducă în
literatura noastră decât prospeţimea aerului de munte, oxigenând sângele
tuberculos ce iriga creierii muceziţi de atâtea lacrimi ale angoasatei
tinerimi romantice. Poezia aceasta nouă, fragedă, sănătoasă care aducea
cu ea un parfum de brad, o lumină clară de sat prăvălit pe o poală de deal,
lângă o apă limpede, însemna o împrospătare1265. Nici măcar în
complexitatea rimelor nu ar fi superior1266.
Deşi ţăran, prin definiţiile date de criticii cu veleităţi socialiste şi
răspândite de colegii de breaslă tributari noii orânduiri ce avea să distrugă
bruma de literatură pe care o aveau românii, nici măcar la muncile agrare
metaforice nu se dovedeşte Coşbuc a fi mai destoinic decât confratele
moldovean:
Eminescu a tras în poezia românească o brazdă atât de adâncă, încât
contemporanii şi urmaşii s-au împotmolit într-însa vreme îndelungată.
Eminescianismul ajunsese o boală pe care lipsa de talent a epigonilor o
agrava din zi în zi. Intervenise o criză, o epocă ştearsă, parcă geniul
Eminescu ar fi sleit vâna literară românească. D. Vlahuţă chiar constata
poticneala, o condamna şi... rămânea eminescian...
Atunci a venit Coşbuc. A pornit de-a curmezişul curentului general,
croind altă brazdă, fără şovăire, privind drept înainte: Nunta Zamfirei...
A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia
cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor
scufundaţi în imitaţii şi neputinţe1267.
Sesizând energia şi energetismul poetului, criticii apreciază îndeosebi
clocotul vieţii ce pulsează în creaţia coşbuciană. Acesta se reflectă şi în
felul de a scrie, dând un nou prilej de comparare a celor doi poeţi. Dacă
versurile lui Eminescu curg ca un râu limpede, ale lui Coşbuc se asamănă
cu vâlcelele din munţi, care în curgerea lor trec peste bolovani, formează
bulboci, sunt pe alocurea line, ca imediat să se reverse în formă de
cataract, se despart, încunjurând mici ostroave, ca să se împreune iară şi
pe cât sunt de limpezi, pe atât pot deveni de tulburi, când la munte e
furtună, când vâlceaua se schimbă în torent1268.
Prea ţăran pentru a înţelege înaltele sentimente, prea chefliu pentru a
pătrunde transcendenţa şi prea timid pentru a desluşi tainele iubirii,
Coşbuc nu poate, consideră majoritatea cercetătorilor, crea Poezie. În
1264
Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 112.
1265
Eugen Herovanu, Oraşul amintirilor, în Coşbuc văzut de contemporani,
1266
1267
Liviu Rebreanu,George Coşbuc, în Lumina II, nr. 251, 14 mai 1918, p. 1.
1268
480
cazul lui G. Coşbuc nu am putea vorbi de forţa de sugestie a cuvântului, a
limbajului, ca la Eminescu, unde acestea sunt primordiale şi nesecătuite
de uz. La Coşbuc cuvintele au în jurul lor o aureolă de graţie chiar atunci
când tună şi fulgeră (Un cântec barbar, Un Pipăruş modern)1269.
Limbajul folosit de versificatorul năsăudean nu este destul de
expresiv pentru a-l ridica pe acesta dintre lăutari între muzicieni. Limba
textelor sale nu este cea potrivită: o fi ea românească, dar de alt soi, noi
poeticienii, n-o cunoaştem! Muza lui Coşbuc râneşte la grajd, bate rufele
cu maiul şi scuipă în palme când apucă sapa. Cască nepoliticos, soarbe
ciorba şi se şterge cu mâneca la gură. Colac peste pupăză, este şi
neascultătoare, nu răspunde când o cheamă mama, seara, în casă. Un
lucru pare de neînţeles, în cazul unui atât de mare artist al cuvântului,
cum a fost Coşbuc: acceptarea unui limbaj poetic denotativ, aproape lipsit
de sugestie şi ambiguitate. „Poetul şi-a lucrat limba, printr-un travaliu
îndelung, îndreptat însă în direcţia perfecţiunii şi nu în cea a
expresivităţii”1270.
Începând cu Maiorescu, continuând cu Al. Piru, Vl. Streinu, Ion
Bălu ş.a., criticii au refuzat să vadă în creaţia coşbuciană artă cu adevărat
poetică, pe motivul lipsei mijloacelor expresive. Procedeul care l-ar
caracteriza pe poet, în alcătuirea căruia, acesta ar exagera, ar fi
personificarea. Mult mai reprezentativă, zicem noi, este, însă,
comparaţia. Figură semantică, de o mare complexitate, aceasta cunoaşte,
la Coşbuc, valenţe expresive şi nuanţe inedite, de o plasticitate
neobişnuită.
În realizarea comparaţiei, Coşbuc recurge uneori la modelul
popular, alteori dă naştere unor construcţii proprii, îndelung căutate. Din
fondul popular, Coşbuc împrumută asocieri de genul: precum e data, ţin
minte toate ca de ieri (Vântoasele), precum e felul (Nunta Zamfirei),
Când ţi-o fi mai rău în lume / Fie-ţi ca acum! (Hora).
Cel mai des întâlnim comparaţia canonică, introdusă prin
cuvântul de legătură ca şi sinonimele lui1271: cum, precum, asemenea,
aidoma, ca şi, la fel cu, tot aşa de etc. Luna este prezentată în Noapte de
vară drept gânditoare ca o frunte de poet. În acest caz, surprinde
asocierea celor două elemente, cât şi transpunerea accentului de pe
persoana poetului (el este de fapt cel gânditor) asupra frunţii sale.
În aceeaşi poezie, codrii sună ca un glas domol de clopot, iar
satul doarme ca-n mormânt. Cu altă ocazie aflăm că Zamfira este
frumoasă ca un gând răzleţ; Ca Săgeată de bogat / Nici astăzi domn pe
lume nu-i (Nunta Zamfirei), sau că sânii zânelor din Crăiasa zânelor sunt
rotunzi ca un cap de mac. O comparaţie cu un grad major de sensibilitate
1269
Albatros, 1980, p. 162.
1270
Ibidem, p. 164-165.
1271
A se vedea şi studiul Elenei Slave, Structura sintagmatică a expresiilor
figurate, în Limbă şi literatură, XI, 1966, p.401.
481
şi expresivitate întâlnim în Fata craiului din cetini: Căci are craiul fată
frumoasă ca un dor / Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii / Şi-
aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!
Împăraţii din Nunta Zamfirei sunt prezentaţi cu stemă-n frunte şi-
mbrăcaţi / Cum astăzi nu-s, la nuntă a fost atâta chiu şi cânt / Cum nu s-
a pomenit cuvânt, Cosânzeana un brâu purta pe-ncingătoare, / Cum n-a
mai fost pe lume brâu (Brâul Cosânzenii), copiii din Iarna pe uliţă de-a
valma se pornesc, / Cum prin gard se gâlcevesc, / Vrăbii gureşe, când
norii / Ploi vestesc.
Ochii negrii ai Zânei pădurii sunt asemenea / Cu negrele boabe-
ale murii, Aşa fac şi copiii-n joc / Când nu-şi înţeleg vrerea (Crăiasa
zânelor), vântul e asemeni suflării sălbatice a gurii (Jertfele împăcării).
Alte cuvinte de legătură pot fi
 parcă: Şi când trec, Lina s-ascunde, / Parcă nici nu m-a
văzut (Mânioasă), Parcă trece-adunătură de tătari (Iarna
pe uliţă), Uite-l, mă, că parcă-i minge! (Hora)
 a părea: Părea un chip din basme (Pe Bistriţa), Ei par o
gloată de norod (Ştefăniţă-Vodă)
 mai - decât: Acest cuvânt mai călător / Decât un vânt!
(Nunta Zamfirei), O căciulă mai voinică decât el (Iarna
pe uliţă)
 cât: Ea din pumni cât două sfărmuri (Rada), Să fii cât
munţii de voinic, / Ori cât un pumn să fii de mic (Moartea
lui Fulger), Vom face cât cerul de nalt / Mormanul
cadavrelor crunte (Un cântec barbar)
În creaţia coşbuciană, întâlnim numeroase comparaţii din care
lipseşte elementul de legătură, dar ambii termeni sunt prezenţi: s-au bătut
nebuni (Trei, Doamne, şi toţi trei), coada ta fuior în vânt (El-Zorab), Foc
aprins îi arde chipul, un cuptor e roşul soare (În miezul verii), ard flăcări
ochii ei crăieşti; trăia cu ele soră (Crăiasa zânelor), sta piatră (Flăcări
potolite), şi galben păr, un lan de grâu (Brâul Cosânzenii). Acest tip de
comparaţii este interpretat, uneori, drept metaforă, ceea ce nu este
recomandabil. Fiind amândoi termenii prezenţi, considerăm că nu suntem
îndreptăţiţi să scoatem aceste sintagme din sfera stilistică a comparaţiei,
chiar dacă uneori ele sunt de o expresivitate ieşită din comun, ce tinde
spre metaforizare.
După criteriul întinderii1272, comparaţia cunoaşte, la Coşbuc,
variante multiple, unele încântătoare:
 comparaţia imagine:
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul. (Mânioasă)
În analiza comparaţiei am adoptat, în principal, clasificarea propusă de Gh.N.

1272
Dragomirescu în Dicţionarul Figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1995, p. 123-130.
482
Să se gătească dinadins, / Ca niciodat’.
(Nunta Zamfirei)
(zânele )Uşoare ca de neguri fug
(Crăiasa zânelor)
Obrajii lor ca flori de rug
(Crăiasa zânelor)
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
(Vântul)
(copiii) Gură fac ca roata morii
(Iarna pe uliţă)
 comparaţia paradigmă:
Ca un copil ce-ascultă poveşti cu sori apuşi
Aşa-l ascultă fata cu ochii mari şi duşi.
Porni-se-va de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit şi-urmat dintâi de şoapte
Aşa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plâng prin lanurile coapte
(Bordei sărac)
Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.
(Furtuna primăverii)
Din punctul de vedere al poziţiei, termenul cu care se compară,
nu are, la Coşbuc, ul loc fix, el putând fi găsit
 în poziţie iniţială:
ca volbura toamnei se-nvârte el roată
(Paşa Hassan)
Ca pe-o floare / Poţi s-o frângi
(Recrutul)
Ca un râu întunecos / Părul ţi se varsă-n unde
(Seara)
(pribeagul) ca prins de friguri şovăi
(Flăcări potolite)
 în poziţie finală:
sfetnicul este bătrân ca vremea
cavalerii sunt puternici ca grindina verii
(Un cântec barbar)
Şi ochii-i se făcură grei / Ca celui îmbătat
(Flăcări potolite)
483
Uite-mi hainele, ca spuma
(Ispita)
După structura gramaticală, comparaţiile pot fi nominale sau
verbale. Cele nominale cuprind în structura lor un termen ce va fi
comparat, care este o fiinţă, un obiect, fenomen, etc., dar niciodată
acţiune: Doi feciori ca două flori (Blăstăm de mamă), Obrajii lor ca flori
de rug (Crăiasa zânelor).
Comparaţiile verbale sunt construite pe baza raportului stabilit
între două acţiuni: Se clatină ca dus de-un val (El-Zorab).
Din punct de vedere gramatical, comparaţiile se pot constitui din:

a. O determinare circumstanţială de mod, un complement
circumstanţial de mod, simplu sau complex, sau chiar o
propoziţie circumstanţială de mod.
Termenul cu care se compară poate fi
- adverb de mod:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui
(Voichiţa lui Ştefan)
- substantiv + prepoziţie:
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii.
(Legenda rândunelei)
- substantiv fără prepoziţie:

Când vorbea, urla ca tunul
(Muntele Rătezat)
Adesea întâlnim o structură complexă în cadrul căreia
complementului circumstanţial de mod i se alătură o propoziţie atributivă,
subordonată substantivului care constituie, de fapt, termenul cu care se
compară:
Ei sunt ca oceanul ce-ncearcă vrun mal
(Copilă, tu crede poeţii ce scriu...)
b. Un nume predicativ: O fâşie nesfârşită / Dintr-o pânză pare

calea; Un cuptor e roşul soare / Şi cărbune sub picioare / e
nisipiul (În miezul verii).
c. O determinare atributivă.
În aceste cazuri termenul cu care se compară poate fi:

- atribut substantival:
subst. + prep.: faţa lui primise color ca de funingini
(Izvor de apă vie)
484
subst. fără prep.: Cu mâni ca râşchitoare
subst.+numeral: Doi feciori ca două flori
(Blăstăm de mamă)
ochii ca două săbii crunte
(Somnul codrilor)
subst.+art. nehot.: trei feciori ca nişte zmei
(Blăstăm de mamă)
Uneori acesta poate intra în combinaţie cu un complement

circumstanţial, o propoziţie circumstanţială, şi o altă determinare
atributivă:
S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creştini când mor
(Ideal)
pronume: zevzeci ca tine
(O poveste veselă)
calici ca mine
(Nuntă în codru)
- nume predicativ:
pronume: Tu mă crezi că sunt ca toate
(Nuşa)
subst.+prep.: Toată-i ca-n zugrăvitură
(Rada)
- element predicativ suplimentar:

Şi Oltul ca un leu rănit / Gemea...
(Cântec)
d. Un complement direct:
Hulesc pe-Omer ca pe-un pitic
(O poveste veselă)
e. O relaţie circumstanţială:
Căzu ca să prindă vro pradă
Cum uneori parcă vezi fulgerul stâns
Pe când nici nu-ncepe să cadă
(Vulturul)
După structura semantică a comparaţiilor, acestea pot descrie

a. un obiect concret prin altul concret:
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv
(Dragoste învrăjbită)
485
b. un obiect concret prin altul abstract:
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad
(Noapte de vară)
c. un obiect abstract prin altul concret:

Arde moartea-n foc ca bradul!
(Cântec XVIII)
d. un obiect abstract prin altul abstract:

Şi cânţi cu glas sălbatec
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.
(Doina)
e. un obiect concret prin altele concrete şi abstracte:

El n-a mai zis nici-un cuvânt
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.
f. un obiect concret prin altele abstracte:

Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea
După criteriul stilistic, comparaţiile se clasifică în funcţie de
atitudinea scriitorului faţă de obiectul lor. Astfel ele pot fi:
a. umoristice:
Ca pe-o bufniţă-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai...
(Iarna pe uliţă)
b. groteşti:
E creţ la păr şi nalt cât un viţel
Învârte ochi de flacără, turbatul,
Şi-i iute-n mers şi negru ca păcatul
Că-i Duhul rău în el.
(Strigoiul)
c. ironico-satirice:
486
Aşa spunea de lung şi jelnic
Ca popa Spic din moliftelnic.
(Un Pipăruş modern)
d. emfatice:
Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira.
(Vulturul)
Între cei doi (sau mai mulţi) termeni de comparat, pot exista şi
alte relaţii, în afara celor de egalitate. Astfel întâlnim diferenţieri între
termeni:
Atunci din pământuri o stânc-a ieşit
De cremene toată, mai aspră ca fierul,
Mai lungă ca lumea, mai lată ca cerul...
(Cetină-Dalbă)
Din măiestria realizării construcţiilor comparative, decurg şi

modurile de exprimare a ideii de superlativ1273. Aceasta se poate crea cu
ajutorul comparaţiilor:
... Cât mac e prin livezi
Atâţia ani la miri urez
(Nunta Zamfirei)
Şi frumos cum nimeni nu-i

(Un basm)
Ca să iasă forma scrisă ca la carte

Ca fata lui Mihai Terinte

Femeie bună şi cuminte
Cum alta nu găseşti în sat...
Şi-ncet se făcu nici lumină ca-n zori

Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori
Cum nu mai fu-n lume vro seară!
(Vulturul)
... doamnele grăbit au prins
1273
A se vedea şi studiul lui Pompiliu Dumitraşcu, Contribuţii la studiul limbii şi
al stilului operei poetice a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj,
1966, p. 192-255.
487
Ca niciodat’.
(Nunta Zamfirei)
Alteori, poetul recurge la formule metaforice în care utilizează un

substantiv care sugerează ideea de cantitate: un râu de vin (Nunta
Zamfirei), popor de zei (Decebal cătră popor), cu noapte de comori
(Teotolinda), Şi n-ai fi dat de-ajunsul preţ / Al salbei, dând o ţară
(Crăiasa zânelor). Nici elementele din domeniul religios nu sunt
nesocotite. Poporul român asociază, adesea, ideii de frumuseţe, o făptură
sau un obiect religios, precum îngerul, sfântul, nimbul, grădina raiului
etc.: (inel) Din piatra tronului din rai / Cioplit în flori maestre (Crăiasa
zânelor), Ce mai drac frumos de noră (Rada).
Cu acelaşi scop, Coşbuc construieşte structuri cu substantivul
soare, un simbol al frumuseţii şi sănătăţii absolute: E soare între fete
(Sulamita), cămaşă soare de frumoasă (Dragoste învrăjbită). O structură
complexa a superlativului este mirific realizată în Patru portărei:
E ruptă din zori palizi, căzută e din soare,
Căci glia, cât de stearpă, pe urma ei dă floare.
Alt procedeu de exprimare a superlativului constă în utilizarea
propoziţiilor exclamative, prin care poetul sau diverse personaje îşi
împărtăşesc uimirea, fascinaţia, înaintea unor lucruri, fenomene,
sentimente sau fiinţe minunate: Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea! (Sub
patrafir), Inel, şi ce mândreţe! (Crăiasa zânelor) Şi din joc se prind
feciorii / La trânteli, cât Doamne iartă! (Rada), Ochii? hai, ce mai
pereche! (La oglindă).
Frecvent, Coşbuc recurge la jocul de cuvinte, pe care Barbu
Lăzăreanu îl numea cândva cadril de cuvinte1274: Şi ca ieri a fost şi astăzi
/ Şi ca astăzi va fi mâne (Roca di Manerba), Ieri ca azi şi azi ca mâne- /
Pitpalacul cântă-n grâne (Cântec XXIX).
În opera lui Coşbuc, comparaţia apare adesea în combinaţie cu
alte figuri de stil, sau se află la graniţa cu alte metasememe. Astfel ar
putea fi interpretată drept hiperbolă structura Când vorbea, urla ca tunul
(Muntele Rătezat).
În combinaţie cu personificarea, întâlnim o comparaţie în
Somnul codrilor:
Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două săbii crunte!
Iată, Prahoviţa-n vale,

Ca şi tine-o alintată
(Prahova)
Răsărise luna, galbenă şi plină,
Barbu Lăzăreanu, Cu privire la: Coşbuc, Bucureşti, Editura Cultura

1274
Românească, p. 7.
488
Ca o fată blândă...
Figurile repetiţiei pot genera comparaţii. Adesea, poetul creează

structuri comparative reluând acelaşi termen. Subiectul, termenul de
comparat, şi termenul cu care se compară sunt identice:
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
(Nunta Zamfirei)
Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,

Urletul suna sinistru, ca un urlet de mormânt.
Vedea-veţi, sălbateci barbari,

Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari
(Un cântec barbar)
Răsfirându-se prin noapte, precum fumul se răsfiră

(Fragment epic)
Alteori, prin intermediul enumerării, comparaţia dezvoltă o
gradaţie ascendentă:
Trei zile, nopţi trei
S-au dus ei ca vântul şi dusu-s-au ei
Ca dorul.
(Cetină-Dalbă)
El spada şi-o-ncinge şi-ncalecă pe loc
Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul
Se duce cal-zdravăn trei zile de-a rândul

Ca norul, ca dorul, mai iute ca gândul.
(Cetină-Dalbă)
Prin intermediul comparaţiei se realizează, apoi, imagini auditive şi

vizuale remarcabile:
Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.
(Dorobanţul)
Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,
489
Urletul suna sinistru, ca un urlet de mormânt.
Iar oasele-i toate mişcându-se iar

Pe unde se-ncheie mai râncede par
Şi sună ca sloii de gheaţă.
(Groparul)
Iar veşnicul apelor şopot,

Să-mi pară ca-n ceasul vecernii,
O rugă de clopot.
(Moartea lui Gelu)
Se-auzea-n departe tremurat cântarea

Buciumului falnic, ca un psalm în vânt.
Liniştea profundă este redată tot prin intermediul comparaţiei:
Şi tăcută ca mormântul
Şi-mpietrit – acolo-n zare
Oastea-ntreagă stă pe loc.
(Oştirile lui Alah)
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă...
(În miezul verii)
O comparaţie reuşită, inedită, aflăm în poezia Vântul, unde
termenul cu care se compară este o complexă imagine spaţială,
neobişnuită:
Ce ochi frumoşi ai, viorei, / Ca un întins adânc de ape.
Se proiectează astfel simbolul ochilor pe cele trei axe ale spaţialităţii,
sugerând admirabil profunzimea, înălţimea, vastitatea, nemărginirea
ferestrelor sufletului. De altfel, în creaţia sa, dintre părţile corpului, ochii
capătă cele mai multe determinante estetice, surclasând elemente
anatomice, mai senzuale, mai apropiate de latura carnală, sexuală, precum
pieptul, gura (buzele), mâinile şi părul. Astfel ochii sunt descrişi ca de
flăcări, de văpăi, de jăratic, tăciuni, de sânge, albaştri de cicoare, viorei,
merei, ruşinoşi, stinşi, otrăviţi de dulci, de fulger, sinşi, de azur, din soare
de-august etc.
Comparaţia dezvoltată dă naştere antapodozei:
Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.
(Furtuna primăverii)
490
Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeieşti,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al nopţii drum,
Predica-n moscheie-odată
(Drumul iubirii)
Parcurgând opera poetica a lui Coşbuc, nu se poate să nu
remarcăm frecventele relaţii ce implică simbolul şarpelui, ca termen de
comparaţie. În literatura clasică greco-latină, iubirea apare uneori drept un
şarpe a cărui muşcătură e fatală. Eros, adeseori, se strecoară precum un
şarpe, Eva este ispitită tot de un şarpe, animal ce, în credinţele românilor,
simbolizează şiretenia, înţelepciunea şi misterul:
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii!
Ca la şerpi îi umblă ochii
Şi mă mir ce i-am făcut.
(Mânioasă)
Şi grabnic eunucii se-nşiră urmărind

Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin şi-l prind.
(Fatma)
Ea ca şarpele prin foi

Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mânile ei mici şi moi.
În zări, departe, el zăreşte,

Ca şerpe, Dunărea curgând
Şi preste Dunăre trecând,
Un pod de aur străluceşte,
Cât nu-ţi încape nici în gând.
Între toţi şerpii din lume

Am eu unul cunoscut,
Fără seamăn, fără nume,
Şi-n iuţeală neîntrecut.
(Ghicituri)
De o sensibilitate uşor de recunoscut, Coşbuc a pus limbajul,
înainte de toate, în slujba exprimării sentimentelor. Cum spui este, însă,
491
la fel de important pentru poet ca şi ce spui. El nu concepe să evoce
evenimente din trecut, să cânte iubirea sau să contemple Caraimanul
sacru, exprimându-se prin metri şchiopi şi rime ştirbe. Invocarea
frumuseţii unei fete sau descrierea grozăviei unei furtuni trebuie susţinute
şi prin mijloace de prozodie. Limbajul creează Frumosul. Adeseori modul
de a exprima este prioritar. Sensibilitatea, sentimentul primează în poezia
coşbuciană. Coşbuc a realizat o contopire armonioasă, fecundă, cathartică
a conţinutului cu forma, o izbăvire a mijloacelor de expresie româneşti,
pe care le-a eliberat din căuşul sufletului dându-le aripi să ţâşnească spre
cer întru primenirea limbii române.
Epitetul
Apreciat ca fiind nud, lipsit de strălucirile alambicărilor

expresive, limbajul poetic coşbucian a fost socotit ca nereuşit, şi, în fond,
ca şi inexistent. Se spune că, în general, cuvintele folosite de Coşbuc par
a avea înţelesul lor propriu, iar împletirile sintactice după model ţărănesc,
nu pot genera artă. S-a văzut şi până acum că lucrurile nu stau aşa. Deşi
contestată, expresivitatea epitetului coşbucian există şi, frecvent, încântă
cutremurând fiinţa. Atent şi la acest aspect, poetul nu se zgârceşte, dar
nici nu exagerează: „În poeziile lui nu se semnalează nicicând un abuz de
epitete. Cele existente, organic încrustate în versuri, îşi justifică deplin
prezenţa prin plusul pe care-l aduc în nuanţarea, în colorarea, în
potenţarea sensului, a forţei sugestive a cuvintelor determinate. Epitetele
folosite de Coşbuc sunt luate din limba comună, obişnuită. Nimic căutat,
nimic forţat în alegerea lor. În osatura versurilor, ele dobândesc, însă, o
mare forţă sugestivă”1275. Caracteristică pentru Coşbuc este evitarea, pe
cât posibil, a perechilor de epitete.
Determinante cu valoare estetică, acestea nu sugerează numai
însuşirile obiectului în cauză, dar şi atitudinea autorului faţă de acesta. În
consecinţă, epitetul trece, la Coşbuc, prin toate variantele cunoscute
(ornant, moral, apreciativ etc.), aşa cum vom evidenţia în cele ce urmează,
prin exemplificări, în care vom regăsi unele dintre cele mai expresive
epitete din opera poetului.
Din punct de vedere gramatical, epitetele cele mai frecvente sunt
cele adjectivale:
a. adjectiv propriu-zis:
antepuse: voinicii cai; dalb iatac; larg pridvor (Nunta Zamfirei),
aprinşii-i ochi; caldul trup (Crăiasa Zânelor), caldă sărutare
(Rugămintea din urmă), sălbatici barbari (Un cântec barbar),
1275
492
albe lacrimi (Seara), încete clipe (Ideal), umedul amurg; eterna
jale (Mama).
postpuse: glas domol; (Noapte de vară), trap grăbit; pas domol
(El-Zorab), neam călău (Decebal cătră popor), groază nebună
(Paşa Hassan), dor păgân, (Voichiţa lui Ştefan), clipă bestială
(Carol IX), gânduri dulci; umbre rari (Crăiasa zânelor), vremea
troienită (Tulnic şi Lioara).
b. adjectiv exprimat prin participiu: obrajii desfloriţi (Cântec
XIV), faţă suptă; flori pălite (Draga mamei).
c. adjectiv exprimat prin nume de agent postverbal: glas
tânguitor (Moartea lui Fulger), cântece ciripitoare (Vara), copila
râzătoare; copila încântătoare (Blăstăm de mamă), călătorul
soare; văzduhuri plutitoare, săgeţi răzbunătoare (Brâul
Cosânzenii).
d. adjectiv+articol adjectival: zarea cea de veci albastră
(Vestitorii primăverii), versul tău cel jalnic (Doina), Capul cel
îngreunat de plete; ochii tăi cei atât de ruşinoşi (Cântec XVIII).
Epitetele substantivale se realizează, de obicei, prin substantiv +
prepoziţie (cea mai frecventă fiind de, apoi cu): brâu de-argint (Nunta
Zamfirei), coşciug de-argint; mâni de fier, mări de lacrimi (Moartea lui
Fulger), ochi de soare (Brâul Cosânzenii), zgomotul de-albine (În miezul
verii), ochi de flăcări (Regina ostrogoţilor), ţări de soare pline (Vestitorii
primăverii), iubire cu păcat (Fata mamei), flori cu tăinuit miros; poveşti
cu dulce rost; brazii fără glas (Brâul Cosânzenii), cu ochii din soare de
august (Rodovica).
Din punct de vedere sintactic, epitetul poate fi un nume
predicativ: amar e gândul (Pe deal), o fi viaţa chin răbdat (Moartea lui
Fulger), brâul era de aur (Brâul Cosânzenii); sau o apoziţie: mândrii
codrului păuni, românii (Trei, Doamne, şi toţi trei), O, calul meu, tu, fala
mea; Să mori tu, cel crescut de noi (El-Zorab).
Foarte frecvente, în creaţia lui Coşbuc, sunt epitetele verbale:
noaptea vine pe furiş; carele vin scârţâind; Turmele s-aud mugind;
Flăcăii vin hăulind; nevestele vin cântând; Fumul iese alene etc. (Noapte
de vară), Vântul se apropie tiptil-tiptil (Vântul), drăgălaş se roagă ea;
trist crăiasa plânge (Crăiasa zânelor) etc.
Atunci când determină atât substantivele cât şi verbele, epitetele
îndeplinesc funcţia de element predicativ suplimentar: zalele-i zuruie
crunte; (fugarul) zboară şoimeşte; (Mihai) vine furtună; (paşa) fuge
nebun (Paşa Hassan), (eu) să ţip obraznic (Baladă), ard flăcări ochii ei;
(ochii) sălbatici cată (Crăiasa zânelor), (el) sta piatră (Flăcări potolite),
repezi fulgerele cad (Regina ostrogoţilor), Regele-a privit sinistru
(Puntea lui Rumi).
Epitetul verbal poate fi exprimat şi prin locuţiuni adverbiale: se
ruga milos de blând (Crăiasa zânelor), verbe la gerunziu: veneau
scârţâind, mugind, hăulind etc., substantiv cu funcţie adverbială: zboară
493
şoimeşte, porumbeşte, fuge nebun, sta piatră, curg râu, ard flăcări, văpăi
etc.
Rar, spuneam, substantivele pot fi determinate de două sau mai
multe epitete, toate adjectivale, toate substantivale sau combinate între
ele: calde imnuri sfinte (Vestitorii primăverii), luna galbenă şi plină
(Dragoste învrăjbită), codrii vechi şi plini de noapte (Prahova), un prinţ
blând şi mic; dalb iatac de foişor (Nunta Zamfirei), faţă de ceară şi zăpezi
(Tulnic şi Lioara), glas domol de clopot; codrii mari de brad; dorul tânăr
şi pribeag (Noapte de vară).
Uneori întâlnim şi determinarea unui determinant: ochi albaştri
de cicoare; sânul alb de ghiocel (Brâul Cosânzenii), covor de flori de mai
(Nunta Zamfirei), se ruga milos de blând; râu galben de mătasă; dor
turbat de viu (Crăiasa zânelor).
Adaptând limbajul subiectului ales, poetul foloseşte în poeziile de
inspiraţie cultă, epitete livreşti, în cele sociale şi istorice, determinantele
sunt grave, chiar aristocratice, am putea spune, în cele de influenţă
populară, epitetele sunt împrumutate din vorbirea comună integrându-se
perfect atmosferei şi ţesăturii întregului text: şorţ cu flori, minune mare;
ochii – ce mai pereche (La oglindă), mâni mici şi moi (Subţirica din
vecini).
Adesea, Coşbuc foloseşte epitetismul:
La paşa vine un arab

Cu ochii stinşi, cu graiul slab
(El-Zorab)
Sinestezia este un procedeu îndrăgit al poetului: Puşca cea cu
rece şuier; Vorbe dulci (Dragostea păcurărească), buzdugan isteţ (Nunta
Zamfirei), liniştea adâncă (Crăiasa zânelor), glas fierbinte (Vestitorii
primăverii).
Metafora
Figură semantică de mare complexitate, esenţă a limbajului poetic

şi sâmbure expresiv, metafora a fascinat fiinţa înzestrată cu percepţie
artistică, începând din Antichitate până în zilele noastre. Există Poezie
fără metaforă? Limbajul la origini era metaforic. În Poezie este la fel.
Găsim în Poezie limbajul originar? A scris Coşbuc Poezie, ţinând seama
de faptul că metaforele sunt rare, iar limbajul folosit este cel comun,
uzual? Este un poet cu atât mai poetic cu cât foloseşte mai multe
metafore? Poate el genera limbaj metaforic fără a-l îmbâcsi în metafore?
Limbaj poetic = limbaj metaforic? Părerile sunt împărţite, iar răspunsurile
generează polemici. Metaforice.
Frumoasă ca un dor din zile cu speranţă, ne prezintă Coşbuc o
fată. Creează, astfel, limbaj metaforic printr-o comparaţie. Alteori îl
494
creează prin aliteraţii, epitete sau prin simpla mânuire a rimei. Metafore
propriu-zise întâlnim la Coşbuc puţine, și dintre acelea unele fiind
controversate.
Din punct de vedere morfosintactic, metaforele coşbuciene pot
fi:
a. predicate: ochii îi fulgeră în cap (Fatma), popii
fulgerau blesteme (Ex ossibus ultor!)
b. apoziţii: O, scumpa mea floare, / Raza mea de soare
(Draga mamei), Viorica, / Bujor de primăvară cu ochi
de brebenei (Fata craiului din cetini), (mamă) tu,
inimă pustie (Mama)
c. nume predicative: Dar doamna! (Era) suflet pustiit
(Moartea lui Fulger).
În studiul său asupra limbii şi stilului coşbucian,
Pompiliu Dumitraşcu1276 prezintă drept metafore cu funcţie de
nume predicativ o serie de structuri, considerate de alți autori
comparaţii: O fâşie nesfârşită / Dintr-o pânză pare calea, sau Un
cuptor e roşul soare / Şi cărbune sub picioare / e nisipiul (În
miezul verii).
d. atribute exprimate prin substantive sau diferite
locuţiuni: Potop de ploaie a ochilor (Tulnic şi Lioara),
Şi-n potop întreg de rouă / Ochii ei i s-au scăldat
(Ceas rău), craii multului rotund (Nunta Zamfirei),
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete (La Paşti),
e. complemente circumstanţiale: Ne vom ascunde / În
noaptea codrului umbros (Brâul Cosânzenii), în
iernile vieţii eşti zi de primăvară (Jertfele împăcării),
La margini de-orizont răsare; cu fulgerul tovarăş ieşi-
va (Ex ossibus ultor!)
f. complemente directe: Şi râde-atâta sărbătoare / Din
chipul lor cel ars de soare (La Paşti), Obezi şi lanţ
când ne mişcăm (Noi vrem pământ), e tot o pânză albă
prin tot întinsul zării (Străjerul), cu fulgeru-n mână
(Paşa Hassan), să-ngrădească cu nopţi de veci acest
mormânt (Ex ossibus ultor!)
Folosind metafore sau simboluri în expunerea narativă sau
plastică a unor idei abstracte, Coşbuc realizează frecvente alegorii,
precum cea a somnului din poezia Pierde-vară:
Dar iată-l cu galbene plete, Ce-ţi vine prin liniştea serii

Frumos, să-l ucidă de drag Şi-ţi şade pe prag.
La sân îndrăgitele fete –
Copilul, născut, al tăcerii, Prin iarba-nspicată el vine
1276
a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 247-248.
495
Ieşit de sub mucede stânci; Şi mâna cu zâmbet mi-o prinde,
Tiptil se străcoară spre mine Mi-o pune sub cap.
Şi capul din iarbă şi-l scoate,
Dar iute s-azvârle pe coate Şi-n palme-ascunzând obrăjorii
Şi-aşteaptă pe brânci. Se pierde prin naltul porumb –
Ş-amestecă dealul şi norii
Soseşte, s-apleacă de-aproape, Şi-n noapte pământul se-ncheagă:
Iar frunţile noastre s-ating; Simt, parcă topindu-se-ntreagă,
O pânză eu simt pe pleoape, Făptura-mi de plumb.
Părând d-un păianjen ţesută.
Şi-n urmă pe ochi mă sărută, Iar vântul doineşte prin grâne;
Iar ochii-mi se sting. Doineşte tovarăşul meu,
Frunzişul pădurii bătrâne,
Mi-e teamă să-l sperii; şi-alene, Iar apa din vale murmură,
Vrând ochii de vrajă să-i scap, Şi spune, tot spune din gură,
Mă-ncerc să duc mâna spre gene. Tot spune mereu.
El simte, ştrengarul, se-ntinde
Atunci când realizează o alegorie morală, poetul creează aşa-
numitele apologuri: Filozofii şi plugarii, Izvor de apă vie etc. Dacă
poemul este o alegorie religioasă, textul este o parabolă: Drumul iubirii,
Parabola sămănătorului, etc.
O valoare metaforică evidentă are catachreza: cerul gurii (El-
Zorab), poale de codru (Popasul ţiganilor).
Cu un pronunţat caracter metaforic apare, în poezia lui Coşbuc,
eufemismul. Deşi uneori dur şi direct în limbaj, consecinţă a sincerităţii
sale, poetul recurge, în nenumărate cazuri, la îndulcirea expresiei prin
substituirea unor termeni neplăcuţi sau tabu: Duhul rău, Ucigă-l toaca,
Vântoasele, Ielele etc.
De obicei, este înlocuită o sintagmă banală, cu una poetică: a
îmbătrâni= soarele trece după dealuri (Filozofii şi plugarii), a îmbătrâni
= zile ning pe fruntea mea (Fulger), a nimici = a face cărare prin oaste
(Paşa Hassan), a cădea = a face mătănii (Iarna pe uliţă) etc.
Cea mai frecventă substituire are loc atunci când poetul evită să
numească moartea şi acţiunea de a muri, despre care am mai vorbit. La
Coşbuc ea întruneşte o serie de expresii metaforice de mare concreteţe:
verbul a pieri sau substantivul verbal pieire (Armingenii, Roca din
Manerba, Dorobanţul, Fragment epic, Moartea lui Fulger etc.);
locuţiunile a-l înghiţi pământul (Vântoasele, Andromache) şi a-nchide
gura (Hora), s-a-nchis mormântul peste ei (Strigoiul), a nu mai vedea
ziua de mâine (Rugămintea din urmă); a se duce (de pe lume) (Trei
Doamne şi toţi trei, Moartea lui Fulger); verbe precum a cade, căzut
(Trei Doamne şi toţi trei, Coloana de atac); a se sfârşi (Noi vrem
pământ), a dormi (Ex ossibus ultor!); sintagme substantivale sub cruce
(Trei, Doamne, şi toţi trei, Costea), sub glie (Trei, Doamne, şi toţi trei)
etc.
496
Ca figuri de substituţie, poetul recurge, evident, şi la procedee
precum sinecdoca: steagul turcului se-nchină (Trei, Doamne, şi toţi trei),
metonimia: Cântece ciripitoare (Vara) sau antonomaza: Frumoase sunt
multe bogdane (moldovence) (Ghiaura), zoili (Poet şi critic), hristoşi
(Noi vrem pământ).
Ca figură de compoziţie, Coşbuc foloseşte frecvent şi constant
demonstraţia:
Îndure-se Domnul de noi! Eu nu ştiu nimic ce-au vorbit

Azi spaima cu ochii de sânge Şi-atâtea vorbiră de multe!
Aleargă prin codru şi plânge, Dar n-a vrut în urmă s-asculte
Iar pletele-i pline de ploi Pădurea, căci tot a clătit
Se luptă prin noapte cu vântul! Din vârfuri; iar norul, de ciudă,
Se-ndoaie stejarii bătrâni, Mai negru mereu se făcea,
Şi uşile gem din ţâţâni, Mereu şi pădurea râdea
S-afundă pământul!... Nevrând să-l audă.
Un muc de opaiţ ardea – Şi apoi, dup-o vreme văzui

Proptind pe genunchii tăi cotul, Că dânşii la ceartă-ncepură.
Stam, mamă, pe gânduri cu Că norul tot spune din gură
totul; Mai ştiu şi eu ce de-ale lui.
Şi ploaia-n ferastră bătea. Tăcuse pădurea! Ah, mamă,
-„Ah, dacă ştiam eu că minte Aşa de puţin a tăcut!
De-atâte ori norul de sus, Şi-apoi cu mânie-a-nceput
Pădurii de ce nu i-am spus Deodată să geamă.
Să fie cuminte!
Stejarii cu hohot izbeau
Văzusem un nor mohorât Adânc răzvrătita coroană
Venind din adâncuri de zare, Iar norii-n văzduhuri în goană
Simţeam că el n-afl-alinare, Cu urlet de groază veneau.
Că, singur aşa, i-e urât, Ah, mamă, ce luptă cumplită!
Dar ce-avea şi codrul să-l Şi-n urmă-n văzduh se făcu
cheme? Aşa de-ntuneric! Şi fu
Şi-atâta vru norul! Şi-apoi Şi noaptea sosită.
Au prins să vorbească-amândoi (Din copilărie)
Să-şi treacă din vreme.
În aceeaşi poezie întâlnim deprecaţia, o figură de stil specifică
poeziei cu caracter oral: Îndure-se Domnul de noi!
Tabloul este, evident, foarte frecvent întâlnit la Coşbuc.
Realizând descriei sugestive ale unor acţiuni, evenimente, fenomene
naturale, poetul se dovedeşte a fi unul dintre cei mai fini observatori ai
mediului înconjurător şi ai proceselor:
Biserica stă tristă pe golul mal al mării –

O noapte-a fost, cumplită, iar malul revărsat
497
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne, şi cadavre, şi semne-ale pierzării
Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol,
Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare,
Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit...
(Biserica ruinată)
Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ

Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt
Când trece prin frunzişul tomnatic al pădurii
Asemenea e suflării sălbatice a gurii
Acestui mult amestec de oameni, acri grăbiţi
Se apără şi-atacă, de jocuri obosiţi
Şi beţi de vin – mulţime de vulturi la o pradă
Puţină – se-ncleştează şi zece cad grămadă
Pe-un singur om al Romei, se sfâşie muşcând
Cu dinţii, se sugrumă, şi-n sângele curgând
Şiroaie mari înoată zburaţi dintr-o izbire
Şi ochi şi dinţi şi creieri –
În negura pădurii castelul îngrădit

Cu şanţuri uriaşe, sta trist, mucigăit.
Şi numai câteodată în jurul său revine
Mişcarea vieţii calde, când paveze quirine
Răsar de după ziduri – de două ori pe an.
Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea,
Dar nu le simţi nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,
Se-mprăştie deodată şi iar s-adună des
Şi pier în crâng. Se joacă? Dar iată-i! Dânşii ies
Mai mulţi! erau o sută şi-acum ei sunt o miie
Mai iuţi şi mai năvalnici, mai plini de vijelie.
S-amestecă, s-aruncă popor peste popor!
Ies fulgere din suliţi, dar suliţele mor
Zdrobite de pieptarul puternicelor zale;
Ajung acum la piepturi, cu pumnii-şi fac ei cale
Prin şiruri teutone: nici ţipete de guri,
Nici tropot nu s-aude! Vezi numai izbituri
De pumn, mişcare mută de braţ şi de secure.
Şi-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Aşa-ncleştaţi: şi codrii iau flacără acum.
Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânşii aprinşi, se prăbuşeşte
498
În capul lor tot codru, dar nimeni nu gândeşte
La fugă – două neamuri aprinse de un gând,
Din doi protivnici unul să piară mai curând.
Cronografia prezintă împrejurările în care se petrec unele
momente esenţiale ale acţiunii:
Dar din ce în ce s-alină Gânditoare ca o frunte

Toate zgomotele-n sat, De poet.
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină Ca un glas domol de clopot
Şi-a-nnoptat. Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Focul e-nvelit pe vatră, Cum se zbate-n dulce ropot
Iar opaiţele-au murit, Apa-n vad.
Şi prin satul adormit
Doar vrun câne-n somn mai latră Dintr-un timp şi vântul tace;
Răguşit. Satul doarme ca-n mormânt –
Totu-i plin de Duhul sfânt:
Iat-o! Plină, despre munte Linişte-n văzduh şi pace
Iese luna din brădet Pe pământ.
Şi se nalţă, -ncet-încet, (Noapte de vară)
Topografia descrie cadrul spaţial unde se desfăşoară o acţiune
sau un loc care inspira la meditaţie şi contemplare:
Un nor ivit de către-apus
Se urcă-n sus,
Plutind încet spre miazănoapte
Iar umbra lui prin văi căzând
Acum întunecă pe rând
Livezi, şi vii, şi grâne coapte.
Văd drumuri albe-n zări senine,

La margini munţi, mai jos coline
Şi, ca pe-o pânză zugrăvit,
Oraşu-n vale-adânc sub mine.
E pace-n cer şi pe pământ;
Abia nestătătorul vânt

Venit de peste munţi, de-aiurea,
Tot spune ce din veci a spus –
Şi până-n văi, de-aici de sus,
Se zbate-ncet doinind pădurea.
(Pe Tâmpa)
Soare, pretutindeni soare, Foc din zori până-n apus.
499
Şi-mprejur, dogorâtoare Niciodată boi şi cai.
Zări pustii fără coline,
Nici pe câmp cântări de-albine, Şi-apoi iarăşi golul zării
Nici o pasere pe sus. Până-n cerul jos ajuns
Nicăiri îndepărtării
Numai groaza şi fiorul Nu-i găseşti deosebire,
Stăpânesc pustiul loc, Unde-alergi a ta privire
Trenu-şi înteţeşte zborul, Tot acelaşi trist răspuns.
Mai curând de-aici să scape,
Din pământ lipsit de ape La canton, cu steguleţul,
Şi mustrat de-atâta foc. Un copil zglobiu şi mic.
Grav ce stă pe loc, isteţul
Colo-n fund e parcă turmă Maică-sii, şi-arată drumul!
Ori îmi pare-aşa, ştiu eu! Când se dă-ntr-o parte fumul,
A rămas şi-aceasta-n urmă, Câmpul iarăşi, şi nimic!
Iar câmpia fără viaţă
Are tot aceeaşi faţă Şi nimic, nimic! În soare
Ici şi colo şi mereu. Doarme-nfiorat şi moare,
Fără umbră, fără cânturi,
Iat-un car! Agale vine Fără de-ngăimări de vânturi,
Tras de boi cu umblet rar. Făr’ de rugă la mormânt!
Şi mă uit, mă uit mai bine;
În pustia asta mare (Bărăganul)
Parcă n-am văzut, îmi pare,
Descripţia are o încărcătură sugestivă şi plastică adesea
exploatată de către poet:
Hassan de mirare e negru pământ
Nu ştie de-i vis ori aieve-i.
(Paşa Hassan)
Urmărind atent unele procese din natură sau o acţiune, în
diversele ei trepte de desfăşurare, poetul dă expresivitate desccrierilor
prin climax, fie cu ajutorul gradaţiei ascendente: Iar mişelul stă, se uită,
dă apoi; Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic (Regina
ostrogoţilor), fie a celei descendente:
Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic şi lin.
Acum e cât corbul de mare
Cât pumnul abia, cât albina,
Şi-n urmă-l înghite lumina.
(Pierde-vară)
Acceptată de majoritatea cercetătorilor, ca fiind caracteristică
creaţiei coşbuciene, atât datorită frecvenţei cât şi a reuşitelor efectelor
produse, personificarea pare, într-adevăr, a fi, alături de epitet şi
comparaţie, cea mai îndrăgită figură de stil a poetului. Acest fenomen era
de aşteptat, întrucât personificarea îşi are rădăcinile în limba comună,
500
uzuală, pe care a folosit-o poetul în opera sa. De o neobişnuită
complexitate, personificarea cunoaşte o serie de variante şi transformări
rar întâlnite la alţi scriitori. De o expresivitate superioară, ea intră adesea
în combinaţii cu alte procedee stilistice, generând halucinante imagini
artistice. Este evident că poetul este adept al principiului animist, aflând
câte un strop de suflet în orice grăunte de piatră şi orice fir de apă. Lumile
geologice, hidrologice, dendrologice, subteranul, văzduhul, toate sunt
populate de fiinţe, de obicei binevoitoare omului. În poezia coşbuciană,
orice poate dobândi trăsături umane. Săcurea geme din pădure (Pe deal),
clopotele plâng în limba lor (Moartea lui Fulger), Orcanul însuşi stă
domol / Şi-n gânduri dulci se pierde (Crăiasa zânelor), Iadul a jurat să
îngrădească; brazii tac; noaptea cea haină va fugi; brazii or vorbi (Ex
ossibus ultor!),
Ca figură de compoziţie, personificarea, alegorizându-se, devine,
frecvent la Coşbuc, prozopopee, atingând astfel gradul suprem de
expresivitate. Asemenea procedee întâlnim în cazul unor alegorii lirice de
genul Doinei sau în alegorii descriptive precum Prahova, Seara sau
Vântul:
De fete mari e lunca plină, Flăcău întreg de sărutat.

Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil Apoi ca-n glumă el le prinde
De pe sub fagi, de pe colină. De mânecă. Şi-aprins de dor,
Şi fetele cu drag suspină: Îşi face joc prin părul lor.
- „O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!” În urmă braţul şi-l întinde.
Pe cea mai dragă o cuprinde
Pe umeri blondele lui plete Şi-o strânge cătră el uşor.
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel, Tot mai aprins, tot mai aproape:
Dar e sfiios când e cu fete. - „Să te sărut, drăguţo, vrei?
Iar ele râd şi râd şirete Ce ochi frumoşi ai, viorei.
Şi pe furiş privesc la el. Ca un întins adânc de ape.”
De el nu-i nici un chip să scape
El umblă ca la el acasă Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic Ea stă la pieptul lui pierdută,
Şi răsfăţat apoi îşi lasă Dintâi cu ochii la pământ.
Pe spate capul şi nu-i pasă El zice-aşa câte-un cuvânt,
De fete şi de câmp nimic. Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută –
Şi printre spice el şopteşte, Ei, vezi tu, fetele cum sunt!
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi cum să plimbă-n lung şi-n lat, El a crezut că nu se poate,
Cu fetele să-mprieteneşte Şi iaca poţi! Dar să te ţii!
Şi din copil sfiios el creşte E greu să dai de căpătâi,
501
Dar dacă dai merg strună toate; Ca să-mi sărute fete-n drum?
Şi fata mult nu se socoate.
Când pierde mintea cea dintâi. Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
El o sărută-acum pe salbă, De-ar fi măcar de-aici din sat –
Şi fetele-mprejur să strâng! Voi câţi sunteţi flăcăi ca mine
Dar e prea mult! am să mă plâng Să-mi spuneţi voi acum, e bine
La toţi vlădicii, să dau jalbă! Să faci ca vântul, nu-i păcat?
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un Adică stăi! Ce fată moare
crâng! Dac-o săruţi puţin? Da zău!
Ba ele-şi mai desfac şi sânul, Cum aş voi să fiu mereu
Şi-n sân el li se joac-acum – Un vânt şi eu, în zi cu soare.
Îl prind odată şi-l sugrum, De-ar fi numai secerătoare
Că prea s-obrăznici românul! O fată pe care-o ştiu eu!
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Seara este un text mult mai reuşit din acest punct de vedere.
Poetul descrie alegoric înserarea, seara fiind percepută ca o fată frumoasă,
îndrăgostită de soare. Personajul este dinamic, în continuă activitate,
autorul sugerând astfel continuitatea procesului, fenomenului de înserare,
care este admirabil perceput şi descris ca fiind, de fapt, doar o stare
intermediară, între zi şi noapte. Episodul este foarte scurt, momentul trece
repede, lăsându-ne amărăciunea unui destin fatidic: fetei îi sunt permise
doar câteva clipe pentru a-l privi pe flăcăul de care este îndrăgostită.
Atunci ea stă şi dezmiardă cu privirea soarele, pe care îl petrece până ce
se pierde în apus:
Ai durat prin aer punte Codrii verzi.
Din făşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus, şi tot mai sus. Umed aer te-mpresoară
Stai acum pe-un vârf de munte Şi-n durerea ta atunci,
Şi-ţi întorci senina frunte Rupi cununa şi-o arunci:
Spre apus. Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Roşii, ca o lună nouă, Jos prin lunci.
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri. Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Iar pe tâmplele-amândouă Albe lacrimi cad pe flori
Porţi, strălucitori de rouă, Şi pe frunze, când scobori
Trandafiri. Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Ochii-i ţii la soare ţintă, Până-n zori.
Şi cu ochii tu-l dezmierzi;
E flăcău şi-acum îl pierzi, Te-a cuprins necaz deodată
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă... Şi din ochi cu ciudă strângi,
El s-a dus. Şi jalnic cântă Parc-ai vrea să rupi, să frângi,
502
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată, Moartea cum o simţi venind,
Parcă lumea-i vinovată Cu mânie tresărind
Că tu plângi! Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată,
De pe turn – ce-i el de vină? Se desprind.
Aurul tu ni-l despoi; Peste braţele rotunde,
De pe ape iai apoi Peste pieptul tău frumos,
Ce-i argint şi ce-i lumină! Ca un râu întunecos
Codrii, tu de ciudă plină, Părul ţi se varsă-n unde
Ni-i laşi goi. Şi din creştet el te-ascunde
Fluturii de prin vâlcele Până jos.
Tu-i ascunzi acum cu zor;
Culci în cuiburile lor Cu mişcări nespus de line
Veselele rândunele, Tu te nalţi apoi spre cer;
Şi pe uşa dragii mele Văi şi lunci şi toate pier –
Pui zăvor. Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
Iar în urmă, răzbunată, De mister.
Exagerând trăsăturile unor personaje, poetul realizează savuroase
variante de hiperbole, pline de încărcătură expresivă, unele devenite
celebre, altele care aşteaptă încă să fie apreciate. În renumita strofă din
Paşa Hassan, întâlnim, într-o măiastră împletire artistică, nu numai
hiperbola adjectivală (gigantică), ci şi hiperbola substantivală (un munte)
şi, sporadica hiperbolă verbală (ajunge la cer):
Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.
Figură de insistenţă, de mare efect artistic, hiperbola este un
procedeu caracteristic operei şi stilului coşbucian. De obicei, la Coşbuc,
hiperbola are un rol amplificator, de a mări imaginea, şi nu de a o
micşora:
Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari...
(Nunta Zamfirei)
Căci s-adunau păgânii roată

Şi-un om era reduta toată
Şi-ntregul parapet un fes

Atâta se-nglodeau de des.
(Coloana de atac)
503
Căci vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune
Şi cuibul în cer de l-ai pune,
De-acolo noi da-te-vom jos!
(Un cântec barbar)
Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma

Prutul tot, dar când ne văd
Fug de-a valma.
(Cântec [Zice vodă…])
Un tip special de hiperbolă, la care poetul recurge cu plăcere, este
hiperbola perifrastică. Prin intermediul unei propoziţii sau chiar fraze,
Coşbuc descrie un fenomen greu de prezentat printr-o singură imagine:
Frumoasă cât eu nici un pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
(Nunta Zamfirei)
Insistând asupra trăsăturilor exterioare şi portretului fizic al
personajelor, Coşbuc realizează numeroase prozopografii:
În haină de mireasă ea,
Ca maica lui Hristos părea
Cum plânşi îi erau ochii doi
Cum alb de preste umeri goi
Curgea sovon de fire moi
Ca văi de nea
(Nunta Zamfirei – varianta Tribuna)
A fost şi ea-n şcoli o toamnă,

Dar găseşti ca ea vr-o doamnă?
Cu cosiţa gălbioară,
Ea e-naltă şi uşoară –
S-o vezi numai şi să tremuri!
Şi de-abia pe la Sân-Petru
Umple optspăzece vremuri
(Rada)
Avea doi ochi albaştri ca ceriul, şi avea

Obraz rotund şi rumen, şi plete avea bălaie,
Pe umeri doi luceferi de-o nobilă văpaie
Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol
Şi sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare
(Tulnic şi Lioara)
504
Încercând o atenuare a expresiei unei idei sau a descrierii
trăsăturilor vreunui personaj, pe baza unei oarecare modestii, poetul
utilizează litota:
Şi ce fată frumuşică
Are mama!
(La oglindă)
Înrudită cu această figură (uneori pot fi percepute ca sinonime)
este antenantioza:
Nu-i loc mai bun pe lume
De plâns decât în crâng!
(Cântecul fusului)
Simboluri
Pentru a reliefa stilul unui scriitor, de o mare însemnătate, sunt

statisticile ce evidenţiază predilecţia pentru un procedeu sau altul,
preferinţa pentru unele lexeme sau figuri de stil. Astfel, are, evident, mare
importanţă frecvenţa ridicată a simbolurilor fulger, argint, aur, soare,
ochi, şarpe, dor, drag etc.
Privite din perspectivă statistică, ele se prezintă în felul următor:
Simbol Balade şi Fire de Ziarul... Cântece de vitejie Total

idile tort
ochi 102 63 29 12 206
moarte 61 41 30 38 170
vânt 54 48 49 19 170
drag 94 37 9 11 151
soare 36 28 32 7 103
mâni 22 38 19 22 101
fulger 29 29 10 8 76
viaţă 27 24 6 10 67
cal 27 21 12 7 67
luptă 11 22 11 23 67
505
cuvânt 17 18 7 8 50
mânie 13 16 5 10 44
dor 24 10 1 2 37
lună 8 8 16 5 37
război 12 3 0 9 24
aur 5 3 10 2 20
lup 1 7 6 2 16
argint 8 2 3 1 14
şarpe 3 1 1 0 5
Analizând îndeaproape simbolurile coşbuciene, observăm un

fenomen care poate surprinde chiar şi pe vechii cunoscători ai creaţiei lui
Coşbuc. Ţinând seama de faptul că nu am luat în seamă decât acele
situaţii când simbolul apărea numit, în text, fără a socoti eufemismele,
parafrazările, alegoriile, etc., nu putem să nu remarcăm frecvenţa deosebit
de ridicată a unor termeni pe care nu ne aşteptam să îi întâlnim atât de
des. Este vorba despre moarte, care este, surprinzător, după acela al
ochilor, cel mai frecvent simbol al poeziei coşbuciene, atât de plină de
viaţă ! Am analizat, mai devreme, şi expresiile eufemistice ale morţii,
nenumărate în opera lui Coşbuc. Ce este mai interesant, este faptul că
metafora morţii este mult mai des întâlnită în Balade şi idile, decât în
Cântece de vitejie, de exemplu, unde ne-am fi aşteptat să abunde.
De asemenea, trebuie să remarcăm că imaginea dorului nu este
atât de frecventă ca cea a mâniei, situaţie, cel puţin, neaşteptată.
Era previzibil ca dintre simbolurile soarelui şi ale fulgerului,
primul să domine. Corespondentele metalifere, aur-argint, şi cromatice,
galben-alb, indică aceleaşi rezultate. „Soarele e o zeitate păgână coborâtă
într-un spaţiu de familiaritate elementară, de intimitate. La Coşbuc îi
lipseşte misterul stihial şi, de aceea, apare în toate succedaneele sale
posibile. Este atât astrul tutelar al universului, implicând o morală ca
ipostază a binelui în lupta pe care o dă cu întunericul, care ar însemna
răul, cât şi îndrăgostitul galant, manierat ori seducătorul versat. Prezenţa
sa e umanizată, benignă şi potolită. Nu aduce excesul de vitalitate,
precum la Macedonski, după cum nu stârneşte nici lumina pasională şi
toropeala panică precum mai târziu în poezia blagiană. În universul
coşbucian el arde domol şi sărbătoresc, ‘joacă’ întotdeauna un rol. Este
mai mult un personaj care participă la reprezentaţiile feerice şi mai puţin
506
un element. Nu tulbură şi nu agită pasiunile. Întreţine însă strălucirea de
fundal”1277.
Din îngemănarea Soarelui cu Fulgerul şi acţionarea lor asupra
unui mediu propice, ia naştere, precum în concepţia şi teoriile
Evoluţionismului, Viaţa din Poezia coşbuciană.
Era, de asemenea, evident, că dintre elementele naturii, vântul se
bucură de cea mai largă acoperire a textului poetic, iar dintre sentimente,
dorul le domină pe toate celelalte. Lipsesc, dintre fenomenele naturale,
erupţiile vulcanice şi cutremurele.
Imaginile Soarelui şi Vântului diferă de cele din basmele
populare româneşti. Dacă acolo, aceste personaje mitice sunt, frecvent
antropofage (dar totuşi dispuse să-i ajute pe voinicii care îi vizitează
acasă), la Coşbuc, ele sunt paşnice, mereu binevoitoare şi de un real
ajutor celor care apelează la serviciile lor.
Luna este, de asemenea, un simbol frecvent al poeziei coşbuciene.
Spre deosebire de creaţia romantică, la Coşbuc, ea nu trimite la meditaţie,
ci la contemplare. De cele mai multe ori, ea contribuie la realizarea
peisajelor nocturne şi la sugerarea împlinirii, a întregirii, fiind, de obicei,
plină:
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se nalţă, -ncet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
(Noapte de vară)
Ieşi din neguri, lună plină,

(Mânioasă)
Zâmbi-va-ndată discul lunii pline

(Bordei sărac)
Iar în zarea limpezită ca un scut de aur

luna
Sta pe piscul unui munte...
(Prin Mehadia)
Ca şi ieri rotundă luna

O să ias-acum-acum
Steag de aur cu cununa
Dealului, privind în luncă. (Pace)
De cele mai multe ori, luna sugerează pace, sănătate şi frumuseţe:
1277
p. 47-48.
507
Şi era de tot frumoasă: p-a ei frunte juca luna
(Atque nos!)
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna

Uneori, ea are însă unele trăsături negative sa neplăcute:
Şi prin nori un colţ de lună
Mort şi-ngălbenit
(Floarea-soarelui şi macul)
Şi-n neguri alunecă rece

O bolnavă lună.
(Moartea lui Gelu)
Luna poate fi invocată sau poate sta la baza realizării unor
imprecaţii:
Bată-l stelele şi luna
(Pe pământul turcului)
Corpul ceresc poate fi de argint, răspândind o lumină albă, rece:
Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate

(Prin Mehadia)
Luna-n ceruri argintie

Cu nori negri s-a-nvelit.
(Mortul de la Putna)
Se uită de-a lungul pe mare

La navă, la maluri, la cer,
La lună cum albă străluce,

Şi-i pare că n-o mai văzu,
Şi-i pare c-aminte-şi aduce
De-o lume uitată, ce fu.
(Regele Pontului)
Alteori, luna este de aur, răspândind căldură:
Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna
Stă pe piscul unui munte...
(Prin Mehadia)
Luna-n curând va ieşi s-aducă văzduhului aur –

(După furtună)
Ca şi ieri rotundă luna

O să ias-acum-acum,
Steag de aur cu cununa
508
Dealului, privind în luncă.
(Pace)
Senzaţia de căldură, pe care o emană luna este sugerată uneori
prin culoarea roşie:
Roşii, ca o lună nouă
(Seara),
alteori printr-un fenomen neobişnuit:
Luna bea raze de soare
(Cântec I).
Animale totemice ale poporului român, calul şi şarpele au un
rol bine stabilit în creaţia coşbuciană. În special, calul reprezintă un
simbol1278 aparte în poezia lui Coşbuc, asupra valenţelor căruia am
insistat, pe alocuri, în capitolul anterior. Calul „zboară mai iute decât
păsările cerului, are forţe de Sfarmă-piatră, rabdă fără murmur
intemperiile cele mai aspre, mănâncă jeratic, se poate preschimba la
nevoie în fel şi chip, poate întineri ca un Faust – totul numai ca să-şi ajute
stăpânul să biruie zmei şi zgripţuroaice, făpturile hâde ale răului. Calul
năzdrăvan este un luptător pentru triumful binelui, un erou solar patruped,
necesar dioscurilor locali”1279.
La fel ca în basmele româneşti, calul este animalul cu
simbolistica cea mai complexă, de obicei el fiind năzdrăvan şi protector al
eroului. Fără ajutorul prietenului patruped, Făt-Frumos nu ar reuşi să ducă
la îndeplinire grelele sale misiuni. În general, bidiviul este înaripat, are
mai multe inimi sau are darul prezicerilor. Motivele calului sunt
constituite din următoarele ipostaze:
a. Îndeplinirea misiunii este imposibilă fără ajutorul calului din
tinereţile tatălui eroului. De obicei, calul este acum o
mârţoagă răpciugoasă, dar după ingerarea unei cantităţi de
jăratec se transformă într-un bidiviu năzdrăvan, care nu îl mai
părăseşte pe voinic până la atingerea scopului, uneori
jertfindu-se pentru el. Acest motiv apare în Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Ispirescu, Povestea lui
Harap-Alb de Creangă, Zâna Zorilor de Slavici, Ileana
Simziana de Ispirescu, Făt-Frumos şi fata lui Ler-împărat de
N.D. Popescu, Din fată – fecior de Pop-Reteganul, Ileana
Cosezana de Schott, Un ochi râde şi altul plânge de N.D.
Popescu, Fata de împărat şi mânzul de Schott, Aripă-
Frumoasă de Pop-Reteganul, Spată-Lată şi Inimă-Putredă
de N.D. Popescu, Spaima zmeilor de Fundescu etc.
1278
A se vedea şi Ivan Evseev, Cuvânt – simbol – mit, Timişoara, Editura Facla,
1983; Idem, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura
Amarcord, 1994, Simboluri folclorice, Timişoara, Editura Facla, 1987.
1279
Aristide N. Popescu, De la Pegas la El-Zorab, Bucureşti, Editura Albatros,
1978.
509
b. Adesea, calul este oferit de către personajul feminin negativ
prin excelenţă (Mama Ciumei, Muma-Pădurii, Baba-Iaga,
Baba-Cloanţa etc.), drept simbrie aceluia care era în stare să-i
păzească o herghelie, sau, de cele mai multe ori, o iapă
fermecată, care se ascundea în cele mai neobişnuite locuri.
Este important faptul că eroul nu o regăseşte decât cu ajutorul
unor animale recunoscătoare pentru diversele fapte ale
voinicului. Este cazul unor basme precum Ileana Cosânzeana
de Pompiliu şi acelaşi de Frâncu, Ionică Făt-Frumos de
Voronca, Trei fraţi vânători de Stăncescu, Pădureţul de
Mera, Spân-fără-de-Moarte de Bota, Lina Rujulina de Ştef.
Ţarină, Fiică a nouă mame de Silv. Moldovan, Crâncu,
vânătorul codrilor de Pop-Reteganul, Un ochi râde şi altul
plânge de N.D. Popescu, Făt-Frumos din lacrimă de
Eminescu etc.
c. Mama-Ciumei însăşi este o fiinţă, nici om nici cal.
Personajele hipomorfe sunt aproape inexistente în basmele
româneşti. Centaurii par a fi necunoscuţi poporului nostru.
Dacă poporul nostru agreează transformările din plan uman în
cel animal, sufletul rămânând nepervertit în aceste cazuri,
apariţiile mixte, jumătate om, jumătate animal nu pot avea
decât însuşiri negative. Jumătate-de-Om, vârcolacii,
pricolicii, strigoii (dintre care unii au picioare de cal) etc.
sunt personaje negative fără şanse de schimbare în bine. Nici
măcar zmeul nu are un asemenea statut, acesta dând adeseori
semne de omenie şi de dreptate.
d. Uneori, calul trebuie pândit, prins şi îmblânzit. Aşa se
întâmplă în Iana Cosânzeana de N. D. Popescu. Un armăsar
negru cu patru aripi, un cal roşu şi unul alb zdrobeau florile şi
zarzavaturile unei babe, care îl rugă pe erou să o scape de
animalele nărăvaşe (toate trei sunt prinse şi fiecare cal îi dă
lui Făt-Frumos un păr din coamă cu care să îi cheme în caz de
nevoie). La fel se întâmplă în Cenuşotcă de Gr. Sima şi
acelaşi de Mera, unde caii distrug o holdă.
e. Alteori el trebuie găsit şi adus unui personaj în schimbul a
ceea ce doreşte să obţină eroul: Petrea şi vulpea de
Măldărescu, Moşneagul de aur de Marienescu, Voinicul-
Florilor de Sbiera, Ciprian-Viteazul de Cătană etc. O
herghelie de iepe trebui adusă Ilenei din Ileana Simziana de
Ispirescu sau fetei din Făt-Frumos şi fata lui Ler-împărat de
N.D. Popescu, Din fată – fecior de Pop-Reteganul, Ileana
Cosezana de Schott, Pasărea cu pene de aur de Bota, Cei trei
fraţi de N.D. Popescu, Roşu-împărat şi Alb-împărat de N.D.
Popescu, Lucer şi Aman Cătcăun de Ispirescu etc.
510
f. Calul este uneori substituit prin frâu, din care eroul, dacă îl
scutură, obţine un cal înaripat (precum în Făt-Frumos cu
părul de aur de Ispirescu) sau unul îmbrăcat în aramă, argint
şi aur (precum în Păcurarul şi Elena de At. M. Marienescu).
frâul poate fi obţinut de la un personaj binevoitor sau chiar de
la cal, care îi oferă în alte variante ale basmelor trei peri, care,
odată puşi pe foc, determină apariţia instantanee a
patrupedului. Aşa se întâmplă în Bul-Mihai de Bota, Ileana
Costânţeana de Frâncu, Floarea şi Florea de Stăncescu,
Voinicul cel cu trei daruri de Ispirescu, Cenuşotcă de Gr.
Sima etc. Frâul se află într-o legătură organică cu patrupedul.
Dacă odată cu calul este vândut şi frâul, animalul nu se mai
poate întoarce la stăpânul său. Aşa se întâmplă în Dracul şi
ucenicul său şi în varianta macedoromână a acestui basm.
g. Foarte frecvent este şi motivul calului închis într-o cameră
încuiată, pe care eroul nu are voie să o descuie (fapt care se
întâmplă de fiecare dată, din curiozitatea flăcăului).
Încălecarea lui duce, de obicei, la rezultate pozitive, dar
uneori îl nenoroceşte pe îndrăzneţul neascultător. Acest motiv
apare în basme precum Cheleş-împărat de N.D. Popescu,
Tânărul de aur de Cosmescu, Nu-ştiu-împărat de Mărgineanu
etc.
h. Calul duce la îndeplinire sarcinile eroului. Călare „pe calul de
izbândă”, Busuioc-Verde îşi recapătă soţia (ajutat şi de nişte
zmei cu care se prinsese frate de cruce!). Sfătuit de cal, eroul
reuşeşte în tot ceea ce face, aşa cum se întâmplă în Vizor,
craiul şerpilor, Fata Ciudei de Sbiera, Povestea lui Harap
Alb de Creangă, Leana Cosezana de Schott, Ciprian- Viteazul
de Cătană, Tudoriţa de Al. Popescu, Fata de împărat şi
mânzul de Schott, Cenuşotcă de Mera, Vasilică Viteazul de
N.D. Popescu, Bogdan Viteazul de Ispirescu, Ghibirdic cel
mai voinic! de N.A. Bogdan etc.
i. Calul năzdrăvan este cel care prevede nenorocirile ce se vor
abate asupra voinicului şi îl apără de ele ucigând pe vrăjmaşul
lui Făt-Frumos. În basmul muntean Sila Samodiva de N.D.
Popescu, calul o sfâşie pe zâna rea, care îl încălecase la
îndemnurile stăpânului său. În Povestea lui Harap-Alb, calul
îl aruncă din înaltul cerului pe spân, iar în Ţugulea de
Ispirescu, calul îi sfâşie pe cei doi fraţi trădători ai eroului. În
Moşneagul de aur de Marienescu, calul spune feciorului că
un ţigan i-a pus gând să-l omoare, iar Galben-de-Soare, din
Ileana Simziana de Ispirescu o ocroteşte pe fată prin felurite
sfaturi. Dobândirea acestui bidiviu fără splină se realizează
tot cu ajutorul unui cal, pe care fata îl alesese din herghelia
tatălui ei prin metoda binecunoscută a jarului. Armăsarul
511
Ilenei, va ucide, în final, pe împăratul perfid care se îmbăia în
laptele muls de la iepele aduse de Făt-Frummos Ilenei.
Suflând pe o nară răcoare spre fată şi pe altă nară foc înspre
împărat, îl opări pe acesta. Aceleaşi calităţi le are şi Galben-
de-Soare din acelaşi basm, armăsarul din Făt-Frumos şi fata
lui Ler-împărat de N.D. Popescu sau cel din Ileana Cosezana
de Schott şi din Roşu-împărat şi Alb-împărat de N.D.
Popescu. Calul din Fata de împărat şi mânzul de Schott,
înghite focul care trebuia să o mistuie pe împărăteasă, se lasă
tăiat de aceasta şi îşi culcă stăpâna şi pe copilaşii acesteia în
coşul pieptului său, el transformându-se peste noapte în
palate.
j. Personajul negativ este legat de coada unor cai sălbatici care
îl sfâşie: Petrea Făt-Frumos de Sbiera, Copiii văduvului de
Ispirescu, Vaca neagră de Stăncescu, Cerbul cu leagănul de
mătase de Alexandrina Popescu, Cerbul şi împărăteasa de
N.A. Bogdan, Cerbul de Pop-Reteganul etc.
k. Calul îşi învie stăpânul stropindu-l cu apă vie şi apă moartă
sau, pur şi simplu, suflând peste el. Atunci când este lipsit de
aceste calităţi revitalizante, calul îşi duce stăpânul mort,
adesea ciopârţit şi pus în desagi, la zâna sau personajul care îl
poate învia: Voinicul cel fără de tată de Ispirescu, Voinic-
Înflorit de N.D. Popescu, Pruncul şi călugărul de Frâncu,
Petrea Voinicul şi Ileana Cosânţana de Sbiera, Apă vie de
Cosmescu etc.
Din punct de vedere psihanalitic1280, calul se află în strânsă
legătură cu complexul lui Mazeppa, fiind izomorf cu bezna şi cu iadul.
Simbolul său fundamental este cel al fugii timpului asociată schimbării şi
zgomotului. Semantismul calului htonian porneşte din mitologia greacă,
acesta fiind încălecat de Hades şi Poseidon. Acesta din urmă, transformat
în armăsar, se uneşte cu Pământul Mamă, Gaia, şi zămisleşte Eriniile, doi
mânzi, demoni ai morţii. Într-o altă versiune, cele două făpturi hipomorfe
s-ar fi născut din organul genital al lui Uranus, tăiat de Cronos (zeul
Timpului !), calul infernal având, din această perspectivă şi o semnificaţie
sexuală. Erion, calul lui Adraste dispare într-o prăpastie destinată
Erniilor, Brimo, zeiţa morţii este înfăţişată călare, iar în Apocalips,
Moartea călăreşte un cal alburiu, şi caii de diverse culori au o simbolistică
adâncă în textul biblic, la greci moartea este purtată de un bidiviu negru,
la germanici a visa un cal este semnul unei morţi apropiate1281. La români,
unele tradiţii, prezintă călătoria mortului, către Tărâmul Celălalt, călare
pe un cal, de obicei negru, iar în unele locuri s-a păstrat un joc ceremonial
1280
A se vedea în acest sens Gilbert Durand, Structurile antropologice ale
imaginarului, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 89.
1281
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti,
Editura Univers, 1977, p. 90.
512
al calului funerar, cu o semnificaţie mitică foarte adâncă. Gogiul este un
joc funerar care implică şi el simbolistica ecvestră. Calul este reprezentat
de un scaun lung din lemn, pe care intră călare, în camera de priveghi, doi
tineri, de obicei, mascaţi. Primul este Vornicul, aşezat invers, cel din
spate este Gogiul. Vornicul salută pe toată lumea adunată la priveghi şi
anunţă însurătoarea Gogiului. Acesta, mut, zâmbeşte trist. Cei doi dau
ocol călare mortului, timp în care Vornicul face glume la adresa
însurătorii mortului (Gogiul), apoi ies tot călare. După o scurtă pauză
intră din nou, de data aceasta aşezat normal, iar Gogiul, mut, invers, cu
spatele la Vornic. Acesta îl boceşte pe Gogiu şi împarte pietricele drept
colivă şi beţigaşe drept lumânări, după care ies din nou. După altă pauză,
se întorc, tot călare, în poziţie normală, Vornicul anunţând bucuros, pe
fiecare în parte, că a înviat Gogiul şi, uneori, cerând să i se restituie
„pomana”. Cine nu o mai avea era aspru satirizat şi chiar lovit cu mişca
(biciuşca)1282.
La daci, calul apare frecvent pe monumentele funerare,fie singur,
fie călărit de sufletul mortului sau de un zeu funerar. Astfel de
reprezentări îi prezintă pe Cavalerul trac sau pe Cavalerii danubieni.
Făpturile mitologice care joacă un rol în procesul morţii pot avea caracter
maieutic (ajută sau provoacă expierea), caracter apotropaic (apără
cadavrul în timpul priveghiului), caracter psihopomp (călăuze ale
sufletului) sau caracter tropaic (triumf asupra morţii). Calul, ca făptură
psihopompă, apare şi în bocetele româneşti:
Scoală Ioane, scoală,
vezi cine-a venit
în bătătura ta.
A tăbărât
un cal mohorât,
negru şi urât,
cu coama cănită,
cu cinga cernită.
Să iei sama bine,
iebânca sub şa,
pânzişoara ta;
să iei sama bine,
el cân’ o pleca
pe cine-o lua.
Pe tini te ia
şi te va mai duce
la câmpu cu joc,
c-acolo mai sunt
locuro arătoare,
flori sămănătoare,
A se vedea Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura

1282
513
floare de busuioc
cu dor şi cu foc1283.
Unii cercetători au încercat şi o apropiere etimologică dintre
simbolul cabalin şi cel al morţii: „Trebuie să cercetăm mai îndeaproape
acel demon hipomorf germanic, mahrt, comparat etimologic de Krappe cu
mora, vrăjitoarea din slava veche, cu mora, năluca, din rusa veche, cu
mora din polonă şi cu murai din cehă, care nu sunt altceva decât coşmarul
nostru. În sfârşit, putem stabili o apropiere de aceeaşi etimologie a
cuvintelor mors, mortis din latină, marah din irlandeza veche, care
înseamnă moarte, epidemie, maras din lituaniană, care înseamnă ciumă.
Krappe merge chiar până acolo încât explică prin eufemizare apropierea
etimologică cu seducătoarele ‚fiice a lui Mara’, personificări indiene ale
dezastrului şi ale răului”1284.
În tradiţia românească, Caii lui Sân-Toader ucid pe cei care nu le
respectă sărbătoarea1285, iar Arhanghelul Mihail nu poate urmării caii,
scăpând astfel sufletele care încearcă să fugă călare. Ele nu ajung însă
departe, pentru că sunt determinate, prin diverse şiretlicuri ale
Arhanghelului, să se oprească (un asemenea basm este Sf. Arhanghel şi
lemnarul de Stăncescu).
Hecate, zeiţa întunericului este o fiinţă hipomorfă, patroană a
călăreţilor şi stăpână a nebuniei. Ea va fi mai târziu confundată cu
Artemis. Walkiriile sunt femei centauri, care răpesc sufletele1286.
De cele mai multe ori, în poezia lui Coşbuc, simbolul ecvestru
exprimă dinamismul, alergarea, goana, cu puternice semnificaţii
temporale, care stârnesc, în acelaşi timp groaza:
Fiul paşei din Ianina
Sare-n şea, îndoaie brâul,
Bate-n cal nebun cu frâul –
Şi-l ajunge carabina:
(Baladă albaneză)
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat

Dă frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi-aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.
1283
Bocet din Cireşu, jud. Mehedinţi, reprodus după Romulus Vulcănescu,
Mitologie română; Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 191-192.
1284
Editura Univers, 1977, p. 90-91.
1285
A se vedea şi Adrian Fochi, Valori ale culturii populare româneşti, vol. II,
Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 147-157.
1286
A se vedea simbolistica diverselor tipuri de făpturi hipomorfe la Gilbert
Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, editura Univers,
1977, p. 90-99.
514
………………………………………………..
El calul şi-l întoarce şi drumul îl arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!…
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns
(Somnul codrilor)
Singur, şi pustiu ce-i malul!

Şi-ndemna cu vorbe calul:
„Zboară, murgule, cu mine!

Zboară, că să zbor îmi vine!
Tânăr eşti de patru ierni,

Câmp ai larg să mi te-aşterni!
Nu te-opri, fărtate drag,

Până la măicuţa-n prag!”
Şi cu murgul el vorbea,
Murgul treaz înţelegea.
Gândul fulgeră ca zborul,

Dar mai fulger zboară dorul.
Zboară calul rândunel –

Costea tot cu jalea-n el. (Costea)
…Şi vodă frâul l-a smucit

Şi-apoi cu frâul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.
Cu ochii-nchişi şi fulgerat
De spaima loviturii,
Se nalţă roibu-nviforat,
S-azvârle-n lături şi, turbat,
Ia câmpu-n goană, îndreptat
Spre râpele pădurii.
Se duce-orbiş, fără stăpân,

Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniţi rămân –
Iar coama calului păgân
Cu barba bietului bătrân
S-amestecă, sunt una. (Ştefăniţă-vodă)
515
Alteori, calul simbolizează nobleţea, frumuseţea naturală,
sănătatea, puterea de muncă, hărnicia. La Coşbuc, calul nu apare
niciodată în ipostaze umilitoare, el nu este folosit nici măcar drept animal
de tracţiune sau de povară. În poezia Exploataţii, boii chiar se plâng din
această cauză:
Plec capul puternic, dar jugul
Îmi geme pe gât,
Dar fără de mine nici plugul,
Nici carul! Din negur-adâncă
Prin mine se nalţă popoare.
Eu ar, gâfâind pe răzoare,
Ovăzul. Dar caii-l mănâncă,
Nu boii. Şi-atât.
Este interesantă comparaţia cu bovinele. Acestea apar adesea ca
dublete preariene ale imaginii calului1287. În basmele române, boii sunt,
adesea. năzdrăvani. Ei au drept caracteristică frecventă capacitatea de a
readuce eroul la viaţă, încălzindu-l cu suflarea lor. Acest motiv aminteşte
de episodul Naşterii lui Isus, când boii, în a căror iesle se naşte
Mântuitorul, îl încălzesc pe prunc cu suflarea lor.
Cerbul apare, de asemenea foarte frecvent, în basmele româneşti,
el find adesea învestit cu unele calităţi neobişnuite. Fiind perceput drept
vânat, prin excelenţă, pielea sa este bătută cu nestemate, iar în frunte
poartă o piatră preţioasă de o mărime considerabilă, fapt care stârneşte
lăcomia multor împăraţi. Pe teritoriul României au fost descoperite
numeroase figurine zoomorfe ale cerbului, iar mitologia noastră cunoaşte
foarte multe legende despre o cerboaică de aur sau cu coarnele de aur,
care apăra gurile Dunării. Însuşi Tezeu a pornit în căutarea ei pentru a o
vâna. Imaginea cerbului se confundă adesea cu cea a calului, simbolistica
lor fiind asemănătoare la multe popoare.
Uneori, la Coşbuc, imaginea calului intră în relaţii antitetice:
Un cal negru-n râu adapă,

Pe când vine după apă
Cu vas alb pe cap Despina.
………………………………
Moarte-aduce carabina.
Nu în cal, nu-n fiul paşei,
Plumbul a mers drept în crinul
Pus pe albul piept al laşei.
(Baladă albaneză)
1287
516
Imagini impresionante ale relaţiei om-cal, întâlnim în El-
Zorab 1288
şi Moartea lui Gelu. În poezia din urmă, motivul este preluat
din balada Toma Alimoş, unde murgul îl îngroapă pe haiduc şi îl boceşte
asemenea cailor lui Ahile care îl plâng pe Patrocle. În Alexandria,
Ducipal plânge la moartea lui Alexandru şi îl răzbună ucigându-l pe
asasin. În tradiţia orală sârbă, calul lui Marko Kralevici vesteşte plângând
sfârşitul eroului, precum o făcuse odinioară Xanthos, calul lui Ahile, iar
în bylinele ruseşti calul îşi înştiinţează stăpânul, pe Ilia Muromeţ, de
primejdia iminentă. La fel făcuse, odinioară, Calul lui Ravana, în
Ramayana.
De asemenea, cu adânci implicaţii magico-mitice, trebuie reţinută
simolistica sicriului transformat în cal, în Blăstăm de mamă. Motivul
călătoriei funebre este foarte des întâlnit la europeni. O formă desăvârşită
a realizat Bürger, prin Lenore, prelucrând o tradiţie populară. Dacă la
poetul german avem a face cu doi îndrăgostiţi, precum la popoarele slave
şi romanice (cei doi sunt miri) în versiunile balcanice, cei doi călători
sunt întotdeauna frate şi soră.
Este, de asemenea, foarte interesant, că, de cele mai multe ori,
numele fratelui mort este acelaşi: Constantin. În basmul bucovinean
Călătoria mortului cules de S. Fl. Marian, o femeie avea 9 feciori şi o
fată, Bobiţa, pe care o mărită departe, după Sfântul Soare, la insistenţele
mezinului, Constantin. Acesta promisese că fata se va întoarce într-un an,
dar în locul ei veni Ciuma şi îi omorî pe toţi fraţii. Mama, îndurerată, îşi
blestemă fiul:
Constantine, cel mai mic,
Dintre fraţi cel mai voinic,
N-ai avea loc în pământ
Şi nici ţărnă la mormânt!
Mormântul să te arunce,
Pân’ pe Bobiţa-i aduce!1289
Fiul pleacă după sora sa, o găseşte şi o invită la nunta sa. Fata se
îndoieşte şi întreabă dacă este rost de veselie sau de tristeţe, Constantin o
asigură însă că totul este bine. Pe drum către casă, o păsărică se minuna
de grozăvia ca un viu să meargă alăturea cu un mort. Fata îl întreabă de ce
sete palid şi mucegăit, dar băiatul are răspuns la toate. Ajunşi acasă,
Constantin se retrase în mormânt, iar fata, îngrozită fugi la mama ei, care
o recunoscu cu greu. La cimitir, plâng amândouă pe mormântul flăcăului
până mor şi ele de durere.
În basmul versificat al lui Coşbuc, totul se întâmplă aproape
întocmai, poemul are însă un puternic sens moralizator, etic. În Biblioteca
1288
A se vedea Aristide N. Popescu, El-Zorab, povestea unei prietenii milenare,
în De la Pegas la El-Zorab, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p. 266-279.
1289
Reprodus după Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva,
1978, p. 582.
517
Tribunei nr. 3, poetul publică o versiune, intitulată Boghiţa (acesta fiind
numele fetei).
La Coşbuc, fratele este Constantin, iar sora Lenuţa. În versiunea
macedoromână, Ciuma, fata se numeşte Giamfichia, iar fratele ei,
Constantin. Într-un basm neogrec, Strigoiul, fata se cheamă Aretia, iar
băiatul Constantin. În versiunea albaneză fratele se numeşte la fel, iar sora
Garentina, în Săraca mamă, numele flăcăului rămâne neschimbat, iar pe
fată o cheamă Maria. În varianta macedoromână, Evdicheaua de
Cosmescu, fata se numeşte Evdicheaua, iar fratele tot Constantin.
Lupul, este, de asemenea un animal totemic al românilor. În
basmele româneşti el este pus, de obicei, în relaţie cu aţiunea de a înghiţi.
În basmul muntean Nan din Găvan, cules de Ispirescu, Nan este înghiţit,
odată cu un intestin de vacă, de un lup. La fel se întâmplă cu Neghiniţă, în
varianta Măldărescu, dar inexistentă în cea a lui Delavrancea (unde
Neghiniţă este ucis, prin înecare, la porunca împăratului în urechea căruia
trăia). În versiunea lorenă, Le Petit-Poucet, micul personaj este înghiţit de
un lup, odată cu pântecele unei vaci. În varianta gasconă, Grain-de-Millet,
acesta este înghiţit de un bou şi, apoi, de un lup. În Grecia, Jumătate-de-
Mazăre este înghiţit de un bou. Măruntaiele acestuia sunt devorate de
către o vulpe, pe care o terorizează din interior, iar, când la sfaturile
lupului, aceasta se aruncă din vârful unui copac şi moare, lupul o înghite
împreună cu piticul. În basmele germane, Däumling este înghiţit de o
vacă şi, pe urmă, de un lup. La ruşi, Malcik-Palcik fură, împreună cu trei
tâlhari, boul unui popă, îl taie şi se culcă în intestinele animalului. Un lup
le mănâncă şi îl înghite şi pe Degeţel.
Perceput de imaginaţia popoarelor drept animalul feroce prin
excelenţă1290, lupul devine un simbol al ameninţării, al pedepsirii copiilor
neascultători. Motivul este preluat şi de Coşbuc în Cântec (A venit un lup
din crâng).
Adesea, el are o simbolistică funerară, numeroşi zei malefici din
mitologiile nordice, în special, fiind lykomorfi (Loki, Skoll, Hali, Fenrir,
Managamr etc.). De obicei făpturile lykomorfe hăituiesc corpurile cereşti
şi mânâncăă soarele şi luna, fiind pe cale să răstoarene Universul în Haos.
În tradiţiile nordice, lupul reprezină moartea cosmică.
Kandáon şi Daunus, strămoşii mitici ai tracilor au devenit zei de
factură lykomorfă, ai războiului1291, iar poporul român s-a născut sub
semnul Lupului, acest animal bucurându-se de un cult impresionant, la
daci. Strabon menţionează că iniţial dacii s-au numit dáoi (ουξ οιμαι
Δάουξ χαλεισθαι τ’ο παλαιόν)1292. Daos era numele frigian al lupului, iar
1290
1291
p. 92.
1292
apud Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995, p. 11.
518
Eliade consideră că „faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la
numele unui animal are întotdeaua o semnificaţie religioasă. Mai precis,
acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase
arhaice”1293.
La Coşbuc, lupul este caracterizat numai prin însuşiri negative, el
fiind un animal feroce, imprevizibil şi de temut. Pricoliciul sau
vârcolacul, apar şi în opera sa, ca şi în tradiţiile populare româneşti, drept
fiinţe malefice, care apar foarte frecvent în basmele noastre. De obicei ele
mănâncă astrele, în special luna, dar atacă şi cirezile şi turmele ciobanilor,
ba, uneori, chiar oamenii. Este ineresant însă că dacii erau consideraţi a fi
capabili de a se transforma în lupi: „O asemenea transformare poate fi
legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar
atestat mai ales în zona balcano-carpatică -, fie o imitare rituală a
comportamentului şi aspectului exterior al lupului”1294.
Pe întreg parcursul istoriei sale, destinul poporului român s-a
împletit mereu cu cel al Lupului, Strămoş mitic carnasier. Foarte
frecvente, şi cu adânci implicaţii de diferite naturi, sunt tradiţiile legate de
existenţa unui Lupar, Stăpân al lupilor, ale cărui caracteristici au fost
transferate, în creştinism, Sfântului Andrei. În jurul Crăciunului şi până la
Bobotează sunt celebrate diverse sărbători, ce au ca figură centrală, sau
adiacentă, lupul. „Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i
învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus
limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a
constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup, Marte,
alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri
şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva
mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub
semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor.
Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-
românilor şi a descendenţilor săi. Într-adevăr principatele române au fost
întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor
săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor
era un Lup cenuşiu care a coborât din Cer şi s-a unit cu o căprioară...”1295.
Şarpele, este un simbol tribal al poporului dac, care apare pe
numeroase vase şi scuturi. Simbolistica acestui animal este foarte
complexă, fiind, în primul rând, un substitut al inteligenţei şi isteţimii. În
mitologia noastră se găsesc nenumărate legende legate de această reptilă.
În majoritatea lor, ele descriu şarpele drept un animal misterios, drept,
caracterizat pozitiv. Cu toate acestea, el este, totuşi, o rudă a Balaurului,
vrăjmaşul, prin excelenţă, al lui Făt-Frumos. Dacă zmeii sunt
antropomorfi, şi adesea dau dovadă de trăsături umane, ba sunt, uneori,
recunoscători voinicilor, iar alteori dau dovadă de imbecilitate, balaurul
1293
Ibidem, p. 13.
1294
Ibidem, p. 15.
1295
Ibidem, p. 29.
519
face parte dintr-un regn opus celui uman, el necesitând, drept hrană,
carnea de om.
În creştinism, şarpele devine simbol al ispitei, al amăgirii al
înşelătoriei, un substitut al Diavolului, perceput drept Monstrul
primordial.
În basmele româneşti, şarpele apare, spuneam, drept simbol al
înţelepciunii, dar şi al eternei tinereţi. Datorită faptului că îşi schimbă
pielea, poporul nostru îl credea nemuritor. Adesea, în basme, sub chipul
şarpelui se ascunde un fecior frumos, care se însoară cu fata unui împărat.
Din dorinţa de a-l păstra numai în forma antropomorfă, fata, sfătuită, de
obicei de mamă, arde pielea şarpelui, fapt care duce la dispariţia soţului
ei. Încălţată cu opinci de fier şi tocind toiege de oţel, fata porneşte în
căutarea lui, aflându-l într-un final, cu ajutorul Sfintelor Miercuri, Vineri
şi Duminică. De cele mai multe ori, ea este însărcinată, dar, încinsă din
porunca feciorului dezamăgit cu cercuri de fier, nu poate naşte până nu o
atinge acesta.
Frecvent este şi motivul creşterii la sân a unui şarpe. de cele mai
multe ori, femeia rămâne grea dintr-o floare, naşte un şarpe şi îl creşte
alăptându-l. El este perceput drept un prunc al poporului nostru.
În unele cazuri, şarpele, devine un simbol al renaşterii sau al
reînvierii. Asemenea simboluri sunt frecvente la poporul nostru. Unul
dintre cele mai cunoscute este cel al jertfirii unui copil în scopul de a
servi cum se cuvine pe unii oaspeţi, care sunt de obicei, Dumnezeu şi
Sfântul Petru. Este foarte interesantă acest amestec al influenţelor păgâne
şi creştineşti. Omul din popor a realizat o conexiune între vechile practici
ritualice de jertfire a propriilor copii, cu celebra scenă a sacrificiului lui
Iacob de către Avraam, acţiune ce trebuia să demonstreze tăria credinţei
vechiului Părinte.
În basmele noastre populare, sacrificiul se realizează, de obicei,
prin incinerare, motiv ce aminteşte de tradiţia greacă despre Metanira,
soţia primului rege mitic din Eleusis, Keleos. Mama îşi încredinţează fiul,
pe Demophoon, Demetrei, care noaptea îl ungea cu ambrozie şi îl
ascundea, pe ascuns, în foc, cu scopul de a-l purifica, oferindu-i viaţă fără
de moarte. Descoperind fapta zeiţei, mama se sperie şi întrerupe ritualul
care l-ar fi făcut nemuritor pe fiul ei. În basmele româneşti, frecvent,
oaspeţii unor oameni săraci cer drept cină ceea ce au gazdele mai scump
în casă. Acesta este pruncul, pe care omul ospitalier îl aaruncă în cuptor
sau pe vatră, sub jar. De fiecare dată copilul este găsit teafăr şi nevătămat
şi întotdeauna jucându-se cu două mere de aur.
Moartea voluntară, tipică poporului dac, apare în basme sub
forma sacrificiului părintelui pentru copilul său, al copilului de către tată,
al partenerilor de viaţă, al prietenilor unul pentru celălalt, etc.
Privind în ansamblu opera coşbuciană, nu se poate să nu
remarcăm reducerea substanţială a ocurenţelor din ultimele două volume,
în care poetul pare să fi renunţat la simbolurile care îl caracterizau.
520
Vremurile nu anunţau nimic îmbucurător. Fulgerul murise, soarele
intrase în nori, iar dorul nu mai colinda prin sat. Şi se făcuse târziu...
Din punctul de vedere al cromatismului, paleta de culori, tonuri
şi nuanţe pe care le întâlnim în opera coşbuciană, este destul de sumară.
Cromatica dă o senzaţie de căldură, calm, bună dispoziţie. Cea mai
frecvent întâlnită culoare este albul. În mod surprinzător la un poet pentru
care natura şi cadrul natural ocupă locul întâi, acolo unde ar fi trebuit să îl
ocupe pe al doilea, verdele are cea mai mică frecvenţă. Surprinzător este
şi faptul că albului îi urmează ca număr de ocurenţe negrul.
Tabloul cromatic coşbucian se prezintă, statistic, astfel:
Tonul Balade şi Fire de Ziarul... Cântece de... Total

idile tort
alb 31 16 21 2 70
albastru 11 7 7 0 25
galben 15 9 18 3 45
negru 20 13 14 7 54
roşu 13 15 11 3 42
verde 5 8 2 0 15
Albe sunt, în genere, straiele fetelor, cămăşile flăcăilor şi alte

obiecte vestimentare, precum coifurile sau zalele.
Albastre sunt zările, albastru este cerul, albaştri sunt ochii fetelor,
dar albaştri sunt, la Coşbuc, şi mânioşii.
Galbene sunt cosiţele codanelor şi holdele. Galbeni sunt şi cei fără
odihnă şi flămânzii. Soarele este galben, la fel stelele.
Negre sunt, îndeosebi, pădurile, dar şi gândurile.
Roşu este sângele, fie el pe straiele feciorilor sau în obrajii fetelor.
Roşii sunt florile. Roşu e amurgul.
Verzi sunt pădurile şi câmpiile. Motivul pentru care frecvenţa
acestei nuanţe este atât de scăzută, trebuie pus, credem noi, pe seama
senzaţiei de cruditate, de necoacere, pe care o dă. În poezia coşbuciană,
vara este anotimpul preponderent, anotimp în care holdele şi fructele se
coc. Universul liric coşbucian cântă împlinirea şi nu pârguirea.
Generate de talentul înnăscut al poetului şi de o continuă intenţie
estetică, procedeele artistice, figurile de stil, frământarea bulgărului
lingvistic sunt atent abordate de către Coşbuc. Cea mai mare realizare a
521
poetului şi trăsătura definitorie a stilului său este ridicarea mijloacelor
comune de expresie, la rang poetic. Întreg materialul lingvistic în care
poetul şi-a dăltuit opera, este cel tradiţional românesc. Creaţia coşbuciană
este o bună dovadă a poeticităţii limbii române. Fără termeni alambicaţi,
fără forţări ale pleurei lingvistice şi expresive, fără enigme lexicale şi
morfosintactice. Procedeele stilistice utilizate sunt constituite din
elemente ale limbii comune, din varianta pronunţării familiale şi
populare, aplicate cu o tehnică asemănătoare celei a creaţiei populare.
Coşbuc a fost scriitorul care a scos foarte bine în evidenţă resursele
expresive, creatoare de lumi, cu proprii lor timpi şi spaţii, cu propriile lor
profunzimi şi văzduhuri.
Arta poetică a blajinului Coşbuc a fost înţeleasă în diferite feluri
sau deloc. Ţăran sau nu, Coşbuc a poetizat limba română şi a românizat
Poezia. El nu a terfelit numele poporului din care a răsărit, nu a blestemat
locurile unde a clipit mărunt întîia oară privind spre soare, nu şi-a turnat
cenuşă în cap şi nu şi-a sfâşiat veşmântul pentru că s-a născut român. Nu
a blasfemiat numele înaintaşilor, nu a întinat chipul mamei, nu a creat
versuri incestuoase, n-a horcăit literar. A refuzat să devină celebru luând
numele Domnului în deşert, nu şi-a înjurat părinţii pentru că i-au dat viaţă
şi nu i-a trecut niciodată prin minte să se lepede de limba sa, apucând pe
culmile disperării.
Strecurându-se prin hăţişul literaturii române, Coşbuc a promovat
lectura la sate, a investit cuvintele obişnuite cu noi înţelesuri şi a curăţat
ieslea mucegăită a Pegasului românesc. Deschizând larg porţile înţepenite
ale grajdului pegasic, a lăsat căluţul înaripat să fulgere spre soare, să
pască iarba crudă pocnind de prospeţime, a nesfârşitelor pajişti mioritice,
şi să bea apă din izvoarele limpezi precum lacrimile pruncilor. Câte o tavă
de jăratec dimineaţa, sporea apetitul de viaţă şi aventură al minunii
cabaline, pornite în căutare de Feţi-Frumoşi.
Împreună, cal şi fecior, pornesc către fantastice palute
împrejmuite de ziduri de foc, fiare sălbatice şi bătrâneşti descântece.
Sfios, flăcăul, aici în veşminte femeieşti, aici împlătoşat în zale,
fermecând-o ba cu vreun inel de iamb sau brâu de trohei, ba cu vreo salbă
de metafore, o cuprinde şerpeşte pe Crăiasa zânelor şi o răsfaţă cu alese
delicatese şi ghiocele dezmierdări. Flăcău şi fată, Limbaj şi Poezie, cată
spre soare.
522
Onomastica
Cercetarea onomasticii din poezia lui Coşbuc, un demers necesar,

în vederea aprofundării elementelor lingvistice de mare expresivitate,
dezvăluie noi valenţe ale artei limbajului poetic coşbucian. Cu siguranţă,
numele ce apar în texte nu sunt alese la întâmplare, ele având, aproape de
fiecare dată, un rol bine determinat. Numai din necesităţi de versificaţie
apar foarte rar. Este cunoscut faptul că poetul a avut preocupări în
domeniul onomasticii. În diverse studii, Coşbuc explică formarea unor
nume, istoria şi simbolistica lor. Printre acestea se numără Gura
lupului1296, Capul, mâna şi nasul1297, Stan şi Bran1298, Un capitol despre
lene şi superstiţie1299, Mania diminutivelor1300. Fie că încearcă să explice
numele câinilor ciobanilor români, ale sfintelor babe din mitologia
românească sau cele datorate superstiţiilor, Coşbuc se arată interesat de
problematica onomasticii româneşti, incluzând antroponimia, toponimia,
hidronimia, dendronimia etc. Evident, în prim plan se află mereu tematica
populară.
Numele personajelor coşbuciene au atras atenţia mai multor
cercetători, fără a constitui subiectul strict al vreunei lucrări, cu excepţia
studiului din 1966, al lui Alexandru Cristureanu1301.
De asemenea, să nu uităm critica pe care i-o aducea Maria
Crişan 1302
lui Petru Poantă, referitor la eronatele interpretări ale numelor
personajelor din Nunta Zamfirei: „P. Poantă nu a perceput nici poezia
folclorului universal şi local şi nici a mitologiei de aceeaşi mărime din
Nunta Zamfirei, bogăţia de idei – chiar – filologice – conţinută în poem,
începând cu numele personajelor care ca şi la antici sunt nişte cognomene
legate de trăsătura caracteristică a lor [...]”. Propriile interpretări
onomastice ale Mariei Crişan lipsesc, însă, aproape cu desăvârşire.
O analiză atentă a onomasticii din creaţia lui Coşbuc duce la
rezultate surprinzătoare. Ea arată că poetul s-a inspirat în egală măsură
din istoria României (preponderent cea a Moldovei) şi din cea universală,
cel mai frecvent toponim fiind Roma. De asemenea, contrar unor păreri,
numele biblice apar foarte des în creaţia sa, iar, de departe, cele mai
folosite sunt cel al lui Dumnezeu şi cel al Mântuitorului. Cel mai îndrăgit
voievod este Ştefan cel Mare, antroponimele feminine preferate sunt Lia
şi Ana, apele cele mai dragi sunt Oltul, apoi Dunărea şi Prutul; muntele
1296
În Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903, p. 12-15.
1297
Ibidem, p. 48.
1298
Ibidem, p 88-90.
1299
Ibidem, p. 91-95.
1300
În Noua revistă română, I, 1900, vol. II, p. 42-44.
1301
Alexandru Cristureanu, Contribuţii la studierea onomasticii operei lui George
Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 278-293.
1302
Maria Crişan, Despre arta poetică la George Coşbuc, în Contemporanul,
1986, nr. 33, p. 13.
523
favorit, Olimpul, din punct de vedere mitologic, Caraimanul, din punct de
vedere geografic.
Personajele ale căror nume sunt menţionate, sunt, de obicei,
tinere, iar antroponimele au o largă circulaţie pe întreg teritoriul
românesc. Unele par împrumutate din operele altor scriitori, ca de
exemplu Lia, din Cicoarea, Fulger sau Tulnic şi Lioara. Alexandru
Cristureanu1303 consideră că numele provine din Legenda ciocârliei a lui
Vasile Alecsandri, de unde poetul ar fi preluat şi numele împăratului
Peneş, „arcaş cu ochiul ţinteş”, epitet care i-ar fi sugerat celălalt
antroponim imperial. Peneş-împărat apare, însă, în diverse basme
româneşti, îndeosebi ardeleneşti, numele fiind un corespondent al lui
Federkönig, din basmele săseşti. Este, deci, posibil ca poetul să-l fi
preluat din aceste creaţii şi nu de la Alecsandri. Altă sursă de inspiraţie ar
constitui Alexandria, de unde Coşbuc ar fi împrumutat nume precum
Sanda (de la Alexandru) şi Rusanda (de la Roxana, soţia lui Macedon),
asociere discutabilă din punctul nostru de vedere.
Cadrul natural a reprezentat un bogat izvor de inspiraţie pentru
poet. Naturii îi datorează numele lor Mugur-Împărat (Nunta Zamfirei),
Paltin-Crai (Nunta Zamfirei), Volbură-Împărat (Moartea lui Fulger),
Cetină-Împărat (Fata craiului din cetini), Cetină-Dalbă (Cetină-Dalbă),
Crai-Încetinat (Fata craiului din cetini), Codru (Cetină-Dalbă, Somnul
codrilor), Calapăr, Trandafir, Pajură-Împărat (Fata craiului din cetini)
etc.
Fenomenele meteorologice sau momentele zilei au stat la baza
constituirii unor antroponime precum Crivăţ (Moartea lui Fulger), Ger
(Cicoarea), Furtună (Tulnic şi Lioara), Fulger (Moartea lui Fulger,
Fulger, Cetină-Dalbă), Trăsnet (Izvor de apă vie), Soare (Brâul
Cosânzenii, Cetina-Dalbă, Cicoarea, Faptul zilei, Un Pipăruş modern),
Seara, Noaptea (Seara), Murgilă, Zorilă (Fata craiului din cetini) etc.
Din îndeletnicirile poporului român derivă denumirile lui
Bardeş, Săgeată, Ţinteş (Nunta Zamfirei), Tulnic (Tulnic şi Lioara),
Poloboc (Un Pipăruş modern), Salba (Cetină-Dalbă, Fulger), Stâlpeş
(Tulnic şi Lioara) etc.
Din istoria românilor provin antroponime ca Decebal (Decebal
cătră popor), Gelu (Moartea lui Gelu), Mihai (Paşa Hassan), Ştefan
(Mortul de la Putna) etc.
Apar, de asemenea, numele unor eroi din istoria universală:
Carol IX (Carol IX), Sinan (Paşa Hassan), Carol Robert (Carol Robert)
etc. Prima poezie amintită aici, a apărut inițial în Tribuna, VI, nr. 8, 12/24
ianuarie 1889, p. 29, cu titlul Furia violonistului. Este o baladă cu subiect
istoric, evocând sângeroasele confruntări dintre catolici și hughenoți,
inclusiv însângeratei Nopți a Sfântului Bartolomeu, din 23 spre 24 august

1303
524
1572, când peste 30.000 de protestanți au fost uciși. Față de varianta din
periodic, aceea din volume a cunoscut numeroase modificări substanțiale.
Foarte rar apar personaje cu o denumire generalizată, vagă,
precum Fata morarului, Ghiaura, Păstoriţa, Supţirica din vecini,
Pipăruş, Dorobanţul, Recrutul, ele fiind reprezentative pentru eroii din
poeziile coşbuciene.
În opera sa poetică1304, Coşbuc oferă identitate sau aminteşte
aproape 800 de antroponime, toponime, zoonime şi alte nume, cu
prescurtările, diminutivările şi variantele lor, unele deosebi de expresive.
Prezentam, mai sus, părerile lui Manolescu sau O. Şuluţiu, cum că, în
poezia coşbuciană, nu întâlnim individualităţi, ci tipuri, şi precizam că,
această situaţie ar putea fi veridică, cel mult, în cadrul creaţiilor idilice,
inspirate din mediul sătesc, unde individualităţile se contopesc din mai
multe puncte de vedere, şi dintr-o multitudine de motive, mult mai lesne
decât la oraş. Membrii comunităţilor săteşti, convieţuiesc, într-un mod
apropiat de cel al societăţilor arhaice. Personalităţile indivizilor nu ies
pregnant în evidenţă, niciodată. Acest privilegiu le este permis numai
acelor membri, investiţi cu sacralitate şi cu un rol hotărâtor asupra
destinelor celorlalţi (vraciul, descântătoarea, preotul ş.a.).
Situaţia numelor proprii, în poezia lui George Coşbuc, se

prezintă astfel:
Nr. Numele Titlul poeziei Felul numelui
crt.
1 Achim Cotor Un Pipăruş modern antroponim
2 Achir Un Pipăruş modern antroponim

mitic
3 Adam Toţi sfinţii antroponim

biblic
4 Adonis Atque nos antroponim

mitic
5 Aegina O poveste veselă toponim mitic
6 Aeleton Atque nos toponim mitic
7 (A)esop Dr. Juris antroponim
1304
Am supus investigaţiei atât creaţiile publicate în volume, cât şi poeziile din
periodice şi opera postumă.
525
Gazel mitic
Atletul din Argos
8 Agamemnon Andromahe antroponim ist.
9 Agripa Blestemul trădării antroponim ist.
10 Aheron O poveste veselă toponim mitic
11 Ahil(e) Andromahe antroponim

mitic
Proclamarea Independenţei
[Lui Spiru Haret]
[Ridică-te, să scuturi ce te-

apasă]
12 Ahmet Drumul iubirii antroponim
Cântecul redutei
13 Ajax Poet şi critic antroponim

mitic
14 Alah El-Zorab deonim
Drumul iubirii
Hafis
Oştirile lui Alah
Paşa Hassan
Na Duna
Scrisoarea lui Firdusi...
15 Alaric Paul de Nola antroponim ist.
16 Alexandru (cel Fragment epic antroponim ist.

Bun)
17 Alexie Pe pământul turcului antroponim
18 Ali Scrisoarea lui Firdusi... antroponim
526
19 Amalasunda Regina ostrogoţilor antroponim ist.
20 Amurat Fragment epic antroponim ist.
21 Amurg Străjerul antroponim

mitic
Teotolinda
22 Ana Crăiasa zânelor antroponim
Flăcări potolite
O scrisoare de la Muselim-Selo
Ana, care vrea să ştie toate
23 Anabasis Dr. Juris antroponim ist.
24 Anadol Toţi sfinţii toponim
25 Andrei Fragment epic antroponim
26 Andres Atinei Dr. Juris titlu
27 Andromahe Andromahe antroponim ist.
28 Angelina Angelina antroponim
29 Antares Prin Mehadia constelaţie
30 Antichrist Dr. Juris
31 Anton O scrisoare de la Muselim-Selo antroponim
32 Antonin Minciuna creştinilor antroponim ist.
33 Apol(l)o Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
Romanţă
34 Apus Nunta Zamfirei toponim mitic
35 Arad [Lui Vasile Goldiş] toponim
36 Ardeal Prahova toponim
Carol Robert
37 Ares Atletul din Argos antroponim
527
mitic
38 Arghir Atque nos antroponim

mitic
Fata craiului din cetini
39 Argos Atletul din Argos toponim
40 Argus Atletul din Argos antroponim

mitic
41 Arhangheli Tâlcuire sărbătoare
42 Aripert Jertfele împăcării antroponim ist.
43 Aristofan Dr. Juris antroponim ist.
44 Aristofil Profeţie... antroponim
45 Aristotel Filosofii şi plugarii antroponim ist.
46 Armingenii Armingenii sărbătoare
47 Arnulf Somnul codrilor antroponim ist.
48 Arpad (groful) Moartea lui Gelu antroponim ist.
Nebuna
49 Atena Dr. Juris eponim
50 Atropos Atque nos antroponim

mitic
51 August Blestemul trădării antroponim
52 Aurora Non omnis moriar antroponim

mitic
Romanţă
53 Avacom Rug a Dric de teleguţă antroponim

lui Pahuţă
54 Avacum Pe pământul turcului antroponim
55 Avraam Greşala Patriarhului antroponim

biblic
56 Azuga Prahova toponim
528
57 Baal-Hamon Sulamita toponim
58 Bab-el-Manteb El-Zorab toponim
59 Bachus Dr. Juris antroponim

mitic
60 Bagdad Fatma toponim
Bogatul din Siria
61 Baiazid Drumul iubirii antroponim ist.
Patria noastră
62 Barbă-Cot Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
63 Bardeş Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
64 Basan Vlad-vodă Călugărul toponim
65 Basarab Oltenii lui Tudor antroponim ist.
Carol Robert
66 Bălan Un Pipăruş modern zoonim
67 Bălcescu [Bălcescu...] antroponim ist.
68 Bărăgan Bărăganul toponim
69 Beda "Amin" strigă stâncile antroponim ist.
70 Ben-Ardun El-Zorab antroponim
71 Ben-Omar Fatma antoponim
72 Ben-Said Drumul iubirii antroponim
73 Berbevici Perirea dacilor antroponim
74 Berheci Cetatea Neamţului antroponim
75 Biblia Gesta titlu
76 Bion Dr. Juris antroponim ist.
529
77 Bistriţa Pe Bistriţa hidronim
Strigoiul
78 Blaj Un Pipăruş modern toponim
79 Bogdan Cântec (Zice vodă...) antroponim ist.
Ghiaura
80 Brama Legenda trandafirilor deonim
81 Buceci Prahova toponim
82 Bucolicele Dr. Juris titlu
83 Bunăparte Un Pipăruş modern antroponim ist.
84 Burcel În şanţuri antroponim
85 Buridava Perirea dacilor toponim
86 Buzescu Fragment epic antroponim ist.
87 Cahul Golia Ticălosul toponim
88 Cain Golia Ticălosul antroponim

biblic
Gesta
89 Calapăr Izvor de apă-vie antroponim

folcl.
90 Cal-din-Spumă Fata craiului din cetini zoonim mitic
91 Cal-galben Pierde-vară zoonim mitic
92 Caligenes Profeţie... antroponim
93 Cal-Vestit-din- Fata craiului din cetini zoonim mitic

Spumă
94 Câmpina Prahova toponim
95 Câmpul-vieţii Atque nos toponim mitic
96 Capadokia Toţi sfinţii toponim
97 Capitoliu Atque nos toponim
530
98 Caraiman Prahova toponim
Cântec XXXVI
O noapte pe Caraiman
99 Cârc Ciolan Un Pipăruş modern antroponim
100 Cârlănaş Cetatea Neamţului antroponim
101 Carmen Sylva Prahova pseudonim
102 Carol La Smârdan antroponim ist.
103 Carol IX Carol IX antroponim ist.
104 Carol Robert Carol Robert antroponim ist.
105 Caron O poveste veselă antroponim

mitic
106 Carpax O poveste veselă pseudonim
107 Carul Faptul zilei constelaţie
108 Casandra Andromahe antroponim ist.
109 Catilina Dr. Juris antroponim ist.
110 Catrina Leac pentru drac antroponim
111 Călugăreni Oştirile lui Alah toponim
La Smârdan
112 Cătălina Pe pământul turcului antroponim
113 Ceahlău Vara toponim
Vulturul
114 Ceas-rău Cuscri Eufemism,

fenomen tabu
Atque nos
Rodovica
Ceas-rău
531
115 Cel-de-Sus Pentru libertate deonim
Carol Robert
Parabola sămănătorului
[Alţii vor veni să-l facă?]
116 Cel-etern Călugărul deonim
117 Cel-Sfânt Duşmancele deonim
Decebal cătră popor
Ştrengarul văilor
Carol Robert
Sus inima
118 Celui veşnic dus Cicoarea Soarele
119 Cenuşotcă Atque nos antroponim

folcl.
120 Cer Iedera toponim mitic
121 Cerber O poveste veselă zoonim mitic
122 Cerna Moartea lui Gelu hidronim
123 Cetatea Fata craiului din cetini toponim mitic
124 Cetină – Dalbă Cetină – Dalbă antroponim

folcl.
125 Cetină-mpărat Fulger antroponim

folcl.
126 Cezar Sonete de lux antroponim ist.
127 Chim Un Pipăruş modern Achim
128 China Dr. Juris toponim
129 Chindia Chindia moment al zilei
532
130 Chir Toţi sfinţii antroponim
131 Chiriac Chiriac, fără milă antroponim
132 Ciaca-Paca-Bei Cântecul redutei antroponim
133 Cicio [Lui Vasile Goldiş] antroponim ist.
134 Cinica Leac pentru drac antroponim
135 Cipar(iu) Non omnis moriar antroponim ist.
Un imn preasfintei gramatice
136 Cireşar Ideal nume al lunii
137 Ciuma Atque nos antroponim

folcl.
138 Clara Dric de teleguţă antroponim
139 Clearh Spartanul O poveste veselă antroponim

mitic
140 Clio Pipăruş-viteaz antroponim

mitic
141 Clitomach din Atletul din Argos antroponim ist.

Teba
142 Clotilda Dric de teleguţă antroponim
143 Clotos Atque nos antroponim

mitic
144 Cloţan Un Pipăruş modern zoonim
145 Codru Somnul codrilor antroponim

folcl.
Tulnic şi Lioara
Cetină – Dalbă
146 Colţun Un Pipăruş modern zoonim
147 Constantin Blăstăm de mamă antroponim
Pe pământul turcului
533
148 Constantin Vlad-vodă Călugărul antroponim ist.
149 Coranul Oştirile lui Alah titlu
150 Coridon Dr. Juris antroponim ist.
151 Corpus juris Filosofii şi plugarii titlu
152 Costea Costea antroponim
153 Coşomo Diener Dr. Juris titlu
154 Cozia Cântec demonic toponim
155 Crai – Albastru Pipăruş-viteaz antroponim

folcl.
156 Crai-din-Peştera Un Pipăruş modern antroponim

folcl.
157 Crai-Galben Tulnic şi Lioara antroponim

folcl.
158 Crai-Negru Fulger antroponim

folcl.
159 Crai-Sânger Izvor de apă-vie antroponim

folcl.
160 Craiu-Încetinat Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
161 Crai-Verde Tulnic şi Lioara antroponim

folcl.
162 Crasnic Morţi, - pentru cine? toponim
163 Crăciun Vântoasele sărbătoare
Pomul Crăciunului
Colindătorii
Crăciunul în tabără
Rodovica
164 Crezul Vlad-vodă Călugărul titlu
534
165 Crina Dric de teleguţă antroponim
166 Crisp Dr. Juris antroponim ist.
167 C(h)rist Armingenii antroponim

biblic
Fragment (Ea nu-i deschide...)
Cântec XL
Corbul
Blestemul trădării
Ziua-nvierii
Rodovica
La logodnă
În Biserică
Perirea dacilor
168 (C)Hristos Armingenii antroponim

biblic
Cântec (Zice vodă...)
Trei, Doamne, și toți trei
Toţi sfinţii
Noi vrem pământ!
La Paşti
Minciuna creştinilor
Corbul
Isus la Împăratul
Colindătorii
Strigoiul
Oltenii lui Tudor
Sărindar
535
Pipăruş-viteaz
Ziua-nvierii
Oşteanul şi drapelul
[Lui Vasile Goldiş]
169 Criton Dr. Juris antroponim ist.
170 Crivăţ Moartea lui Fulger antroponim

folcl.
Cicoarea
171 Cruce Dragostea păcurărească toponim
172 Crucea Stelei Oşteanul şi drapelul ordin

României
173 Crum Perirea dacilor toponim
174 Cynthus Ştrengarii de pe Cynthus toponim
175 Dafin Atque nos antroponim

mitic
176 Dalvine În muzeu antroponim ist.
177 Damasc Podul lui Traian toponim
Sulamita
178 Dâmboviţa Stema ţării hidronim
179 Dan Dan şi Veta, bătăuşii antroponim
180 Dandes Atletul din Argos antroponim ist.
181 Dante [Ridică-te, să scuturi ce te- antroponim ist.

apasă]
536
182 Dardul Povesteşte scutul antroponim ist.
183 Darie-Împărat Ştrengarul văilor antroponim ist.
184 David Vlad-vodă Călugărul antroponim ist.
185 David proorocul Supărare-mpăciuită antroponim

biblic
186 Decebal Decebal cătră popor antroponim ist.
Podul lui Traian
Volos, preot dac
187 Deceneu Perirea dacilor antroponim ist.
188 Deliae Atque nos antroponim

mitic
189 Demostene Dr. Juris antroponim ist.
190 Despina Baladă albaneză antroponim
191 Diana Atque nos antroponim

mitic
192 Dinu Hora antroponim
193 Dionis Poet şi critic antroponim ist.
194 Dnistru Ghiaura hidronim
195 Doamna-Bună Cicoarea luna
196 Doamne Filosofii şi plugarii deonim în

vocativ
Blăstăm de mamă
Draga mamei
Dragostea păcurărească
Fulger
Izvor de apă-vie
537
Paul de Nola
Un Pipăruş modern
Pipăruş-viteaz
Cetină – Dalbă
Legenda trandafirilor
Ţapul
Tâlcuire
Bogatul din Siria
Aghiotantul
Gică şi Lică, cei somnoroşi
Miţa cea făr' de-o ureche
197 Doamne sfinte Ceas-rău deonim în

vocativ
Până când
198 Doamne-al Na Duna deonim în

puterii vocativ
199 Dobriţin Un Pipăruş modern toponim
200 Dochia Rada antroponim

mitic
Atque nos
201 Doftana Prahova toponim
202 Doina Doina antroponim

folcl.
203 Domn al biruinţii În spital deonim în

vocativ
204 Domnul Nunta Zamfirei deonim
538
Rugămintea din urmă
Vântul
Rada
La oglindă
Fresco-ritornele 5
Nedumerire
Sub patrafir
Hafis
La Paşti
Flăcări potolite
Vântoasele
Dragoste învrăjbită
Pe deal
Baladă
Ideal
Şarpele-n inimă
Prin Mehadia
Pomul Crăciunului
Dunărea şi Oltul
Cântecul cel vechi al Oltului
Scut şi armă
Sărindar
Cântec (Ţar-avem şi noi...)
539
Ziua-nvierii
Ştefan-vodă
Ţapul
Cel mai bun cuvânt
In opressores
205 Domnul lumilor Cicoarea deonim
206 Domnul Sfânt Prahova deonim
Flăcări potolite
Scut şi armă
Oltenii lui Tudor
Sărindar
Greşala Patriarhului
207 Dorna Cetatea Neamţului toponim
208 Dorus Atletul din Argos antroponim ist.
209 Dr. Juris Dr. Juris antroponim
210 Drace Ţapul
211 Dragobete Cântec de primăvară antroponim

mitic
212 Dragoş Fragment epic antroponim ist.
213 Dric de iarnă Pe pământul turcului sărbătoare
214 Drindei Tarhon Tâlcuire antroponim
215 Duhul rău Strigoiul eufemism
216 Duhul sfânt Noapte de vară deonim
La Paşti
540
Gesta
217 Duhul Noapte de vară deonim
La Paşti
Gesta
218 Dumbrava Roşie Patria noastră toponim
219 Dumitru Angelina antroponim
220 Dumnezeu Armingenii deonim
Crăiasa zânelor
Ex ossibus ultor!
Cântec (Zice vodă...)
El-Zorab
Recrutul
Fragment (Ea nu-i deschide...)
Moartea lui Fulger
Un cântec barbar
Prahova
Cântec IX
Cântec XXXVI
Mama
Ştefăniţă-Vodă
Sub patrafir
Scara
Noi vrem pământ
Flăcări potolite
541
Vântoasele
Prutul
Fragment (În vale văd...)
Nebunul
Roata morii
Ideal
Dintr-o poveste
Pomul Crăciunului
Drumul iubirii
Psalm
Dorobanţul
Oltenii lui Tudor
Sărindar
Mortul de la Putna
Carol Robert
Cântec (Ţar-avem şi noi...)
Povestea căprarului
Filosofii şi plugarii
Blăstăm de mamă
Atque nos
Îngerul morţii
Draga mamei
Paul de Nola
Patru portărei
542
Ceas-rău
Leac pentru drac
Sulamita
Unui poet
Dr. Juris
În Biserică
Un Pipăruş modern
Cornul
Ziua-nvierii
In opressores
Ştefan-vodă
Iedera
Cel mai bun cuvânt
Călugărul
Scrisoarea lui Firdusi...
Gesta
Spânzuratul
Regele şi cioclul
La fântână
Zoe, miorlăita
Dric de teleguţă
[Este oare Dumnezeu?]
Cântec demonic
[Copilă cea cu umblet drag]
543
221 Dunăre Cuscri hidronim
Dunărea şi Oltul
Pe drumul Plevnei
Fragment epic
La Smârdan
Podul lui Traian
Un Pipăruş modern
În Biserică
222 Düsterweg Dric de teleguţă antroponim ist.
223 Eden Na Duna toponim biblic
224 Elena Atque nos antroponim

mitic
225 El-Zorab El-Zorab zoonim
226 Enric Carol IX antroponim ist.
227 Epictet Dr. Juris antroponim ist.
228 Eternul Domn Pentru libertate deonim
229 Etna [Lui Vasile Goldiş] toponim
230 Eumenide Pipăruş-viteaz antroponim ist.
231 Eva Dr. Juris antroponim

biblic
232 Evoe Cântec XX antroponim

mitic
Andromahe
233 Ezechilă Pe pământul turcului antroponim

biblic
234 Fanny În Biserică antroponim
544
235 Faraon Sulamita antroponim ist.
236 Fata-Pădurii Atque nos antroponim

mitic
237 Fatma Fatma antoponim
238 Făgăraş Fragment epic toponim
239 Fărcaş Fragment epic antroponim ist.
240 Făt-Frumos Brâul Cosânzenii antroponim

folcl.
Atque nos
Cetină – Dalbă
241 Fifi Mitică, răutăciosul zoonim
242 Filimon Leac pentru drac antroponim
Unui poet
243 Filip Grandul Mercedes şi Papa antroponim ist.
244 Fira Draga mamei antroponim
245 Fira lui Sulcină Ceas-rău antroponim
246 Firdusi Scrisoarea lui Firdusi... antroponim ist.
247 Flacc Dr. Juris antroponim ist.
248 Floare(a) Pe pământul turcului antroponim
Tâlcuire
249 Florica Lumânărica antroponim
250 Florii Cântec de primăvară sărbătoare
Florii
251 Foametea Atque nos antroponim

mitic
252 Focă Pe pământul turcului antroponim
545
253 Fortună Tulnic şi Lioara antroponim
folcl.
254 Ftia Andromahe toponim
256 Fulger Moartea lui Fulger antroponim

folcl.
Fulger
Cetină – Dalbă
257 Furnica O noapte pe Caraiman toponim
258 Gai Dr. Juris antroponim ist.
259 Gallus Dr. Juris antroponim ist.
260 Gambrinus Sonete de lux antroponim

mitic
261 Garda Roca di Manerba toponim
262 Gavrilă Ţapul antroponim
263 Gelu Moartea lui Gelu antroponim ist.
Fragment epic
"Şi-adânc de-acum mormântul"
264 George Baladă albaneză antroponim
Mama
265 Ger Cicoarea antroponim

folcl.
Atque nos
266 Ghehena Cel mai bun cuvânt toponim biblic
Isus şi lumea
267 Gheorghe Ţapul antroponim
268 Gică Gică şi Lică, cei somnoroşi antroponim
269 Glukis Dr. Juris antroponim ist.
546
270 Golgota Rodovica toponim biblic
271 Golia Golia Ticălosul antroponim ist.
272 Grangur Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
273 Greul-pământului Pierde-vară antroponim

folcl.
274 Griviţa Raport toponim
275 Grui Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
Pierde-vară
276 Gupta Puntea luiRumi antroponim ist.
277 Guzgan Cetatea Neamţului antroponim
278 Gyges Anacreontica I antroponim ist.
279 Habsburg În spital antroponim ist.
280 Hades O poveste veselă antroponim

mitic
281 Hafis Hafis antroponim ist.
282 Hamlet Cântec XVII antroponim ist.
283 Hanna Isus la Împăratul antroponim

biblic
284 Han-tătar Pe pământul turcului antroponim ist.
285 Harap O scrisoare de la Muselim-Selo antonomază
286 Hassan Paşa Hassan antroponim ist.
287 Hatursa Somnul codrilor antroponim
288 Havana Actul al cincilea tip de trabuc
289 Hector Andromahe antroponim

mitic
Fragment epic
290 Helada Atque nos toponim mitic
547
291 Helene Andromahe antroponim
mitic
292 Herodot Pipăruş-viteaz antroponim ist.
293 Herostrat Cântă pilotul antroponim ist.
294 Heşbon Sulamita toponim
295 Hildebrand papa Grandul Mercedes şi Papa antroponim ist.
296 Hiltruna Jertfele împăcării antroponim
297 Himalaia Puntea luiRumi toponim
298 Hippocrat Filosofii şi plugarii antroponim ist.
299 (H)omer Poet şi critic antroponim ist.
O poveste veselă
Atletul din Argos
Dr. Juris
300 Horaţ Dr. Juris antroponim ist.
301 Horus Fantezie antroponim

mitic
302 Hotin Mortul de la Putna toponim
303 Houblon Un Pipăruş modern foiţă de ţigări
304 Huşi Cetatea Neamţului toponim
305 Hystaspes Dr. Juris antroponim ist.
306 Iama Legenda trandafirilor antroponim

mitic
307 Iancu [Lui Vasile Goldiş] antroponim ist.
308 Ianina Baladă albaneză toponim
548
309 Ierusalim [Lui Vasile Goldiş] toponim
310 Ilderim Fragment epic antonomază
311 Ileana Pierde-vară antroponim
Lumânărica
312 (Ileana) Brâul Cosânzenii antroponim

Cosintiana folcl.
Atque nos
Patru portărei
313 Iliada Gramatica şi medicul titlu
314 India Legenda trandafirilor toponim
315 Ion Flăcări potolite antroponim
316 Ion (Sobiesky) Cetatea Neamţului antroponim ist.
317 Ion Cumplitul Fragment epic antroponim ist.
318 Iona profetul Sonete de lux antroponim

biblic
319 Ionel Draga mamei antroponim
Ionel, pocitul
320 Ioniţă Fragment epic antroponim
321 Iordanul Vlad-vodă Călugărul titlu
322 Iran Scrisoarea lui Firdusi... toponim
323 Istrate Cetatea Neamţului antroponim
324 Istru Un cântec barbar hidronim
325 Isus Minciuna creştinilor deonim
Pomul Crăciunului
Isus la Împăratul
549
Vorbeşte măgarul
Oştirile lui Alah
Isus şi lumea
326 Iuda Colindătorii antroponim

biblic
Golia Ticălosul
327 Iugurta Dr. Juris antroponim ist.
328 Împărat-Roşu Atque nos antroponim

folcl.
329 Jepi O noapte pe Caraiman toponim
330 Jiu Oltenii lui Tudor hidronim
331 Job Un Pipăruş modern foiţă de ţigări
332 Joe Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
333 John Lordul John antroponim
334 Joiana Rada zoonim
335 Jus civile Dr. Juris titlu
336 Kant Dr. Juris antroponim ist.
337 Konig-Tinte Un Pipăruş modern marcă de

cerneală
338 Lachesis Atque nos antroponim

mitic
339 Lalagis Dr. Juris antroponim ist.
340 Laplanda Sonete de lux toponim
341 Laur Cetină – Dalbă zoonim folcl.
342 Laur-bălaur Cetină – Dalbă zoonim folcl.
550
343 Laur-brădat Cetină – Dalbă zoonim folcl.
344 Lăbuş [Cu bâta-nveţi pe câni bontonul] zoonim
345 Leagănă-Munţii Atque nos toponim
346 Leana Duşmancele antroponim
347 Leda Atletul din Argos antroponim ist.
348 Lena Blăstăm de mamă antroponim
349 Lenuţa Blăstăm de mamă antroponim
350 Leon papa Perirea dacilor antroponim ist.
351 Leonat Un Pipăruş modern titlu
352 Ler Floarea-soarelui şi macul antroponim

folcl.
Colindătorii
353 Lia Nunta Zamfirei antroponim
Cicoarea
Fulger
Tulnic şi Lioara
354 Lică Gică şi Lică, cei somnoroşi antroponim
355 Lili Trufie pedepsită antroponim
356 Lina Mânioasă antroponim
Izvor de apă-vie
De cea din urmă dată
Florii
Dric de teleguţă
357 Lioara Tulnic şi Lioara antroponim
551
358 Liow Cetatea Neamţului toponim
359 Lisandru Duşmancele antroponim
360 Liza Liza, cum a dus-o baba antroponim
361 Locke Dric de teleguţă antroponim ist.
362 Lodun Povesteşte scutul antroponim
363 Londra Lordul John toponim
364 Luca Toţi sfinţii antroponim
365 Luceafăr Faptul zilei antroponim

mitic
366 Lucillius Dr. Juris antroponim ist.
367 Lucsandra Duşmancele antroponim
368 Macarie Cel mai bun cuvânt antroponim
369 Magdalena Fragment antroponim
370 Mahmet Cântecul redutei antroponim
371 Mahmud Scrisoarea lui Firdusi... antroponim ist.
372 Maica Rodovica deonim

(Domnului)
Cetină – Dalbă
Lângă leagăn
373 Majă Fragment epic antroponim ist.
374 Mama-Nopţii Atque nos antroponim

mitic
375 Mântuitorul Armingenii deonim
Cântec XXXIV
Corbul
552
376 Maria Fragment deonim
Corbul
Isus la Împăratul
Isus şi lumea
377 Marin În treacăt antroponim
378 Mariţi Dr. Juris antroponim ist.
379 Mars Castelanul antroponim

mitic
Atque nos
380 Marta Sonete de lux antroponim
381 Marţi-seara Atque nos antroponim

mitic
382 Marţolea Pe pământul turcului antroponim

folcl.
383 Matei Sărindar antroponim ist.
Mortul de la Putna
384 Matei Vlad-vodă Călugărul antroponim

biblic
385 Matilda Actul al cincilea antroponim
386 Maxim Pe pământul turcului antroponim

biblic
387 Mărcuţa Unul de la Mărcuţa toponim
388 Mărţişor Cântec de primăvară antroponim

mitic
389 Medena Atque nos antroponim

mitic
390 Medrea Nebunul antroponim
391 Mehadia Prin Mehadia toponim
553
392 Melanip O poveste veselă antroponim
mitic
393 Menalca Atletul din Argos antroponim ist.
394 Menard La logodnă antroponim ist.
395 Mercedes Grandul Mercedes şi Papa antroponim ist.

grandul
396 Mercur Atque nos antroponim

mitic
397 Mercurea Pe pământul turcului sărbătoare
398 Meştera-Cetate Fata craiului din cetini toponim mitic
399 Metusalem Vlad-vodă Călugărul antroponim

biblic
400 Mezilă Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
401 Miazănoapte Fulger toponim folcl.
402 Micene Andromahe toponim
403 Micipsa Dr. Juris antroponim ist.
404 Mihai Ştrengarul văilor antroponim
405 Mihai (Viteazul) Cântec (Ţi-ai mânat...) antroponim ist.
Fragment epic
La Smârdan
Paşa Hassan
406 Mihai Terinte Un Pipăruş modern antroponim
407 Mihnea Paşa Hassan antroponim ist.
408 Mikene Fragment epic toponim
409 Mimi Mimi, fricoasa antroponim
554
410 Minerva Dr. Juris antroponim
mitic
411 Mircea Trei, Doamne, şi toţi trei antroponim
412 Mircea (cel Fragment epic antroponim ist.

Bătrân)
Dr. Juris
Cântec demonic
413 Mişu Mişu, mâncăciosul antroponim
414 Mitică Mitică, răutăciosul antroponim
415 Mitras Volos, preot dac antroponim
416 Mitru Logică antroponim
417 Miţa Sonete de lux antroponim
Miţa cea făr' de-o ureche
418 Mohamed Scrisoarea lui Firdusi... deonim
419 Moldova În şanţuri toponim
Cetatea Neamţului
Ghiaura
Mortul de la Putna
Fragment epic
Golia Ticălosul
Dr. Juris
420 Mugur-Împărat Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
421 Münchhausen Dr. Juris antroponim

mitic
422 Muntenia În şanţuri toponim
555
423 Murgilă Atque nos antroponim
folcl.
424 Musa-Nin Fatma antroponim
425 Muselim-Selo O scrisoare de la Muselim-Selo toponim
426 Na-Greu-ca- Atque nos zoonim folcl.

Pământul
427 Nandru Rodovica antroponim
428 N-Aude Atque nos zoonim folcl.
429 Nazaret Fragment toponim
Isus la Împăratul
430 Neagra-Cetate Atque nos toponim mitic
431 Neajlov Fragment epic hidronim
Patria noastră
432 Neamţ Toţi sfinţii toponim
Cetatea Neamţului
433 Neculce Cetatea Neamţului antroponim ist.
434 Necuratul Vântoasele eufemism
435 Negru-Vodă Fragment epic antroponim ist.
436 Negură-Împărat Ideal antroponim

folcl.
Fulger
437 Neoptolem Andromahe antroponim ist.
438 Nero Poet şi critic antroponim ist.
439 Nestor [Lui Spiru Haret] antroponim

biblic
440 New-York [Lui Vasile Goldiş] toponim
441 Nicolae O scrisoare de la Muselim-Selo antroponim
556
442 Nicu Rada antroponim
443 Nil Popasul ţiganilor hidronim
444 Nina Rodovica antroponim
445 Ninive Zobail toponim
445 Nin-Musa Fatma antoponim
447 Nipunica Puntea luiRumi antroponim
448 Nora La logodnă antroponim
449 Nord Lordul John toponim mitic
450 Novac Pierde-vară antroponim ist.
451 Nuşa Nuşa antroponim
452 Nuţu O scrisoare de la Muselim-Selo antroponim
453 Nu-Vede Atque ns zoonim folcl.
454 Odiseea O poveste veselă titlu
455 Odiseu Atque nos antroponim

mitic
456 Oedip Atque nos antroponim

mitic
457 Oierul Faptul zilei constelaţie
458 Olen Povesteşte scutul antroponim
459 Olimp Fragment epic toponim mitic
Atque nos
[Lui Spiru Haret]
460 Olimpic Atletul din Argos antroponim
557
461 Olt Rugămintea din urmă hidronim
Cântec IX
Fata mamii
Dunărea şi Oltul
Cântecul cel vechi al Oltului
Fragment epic
Cântec demonic
462 Onofrei Cetatea Neamţului antroponim
463 Onufrie Unui poet antroponim
464 Orc Fragment epic antroponim
465 Osiris Fantezie antroponim

mitic
466 Osman paşa Cântecul redutei antroponim ist.
Coloana de atac
Osman-Paşa
467 Ostroave Tulnic şi Lioara toponim mitic
468 Ovid(iu) Dr. Juris antroponim ist.
469 Pâcala Un Pipăruş modern antroponim

focl.
470 Pace Fragment
471 Pahon Procopi Dric de teleguţă antroponim
472 Paisie Toţi sfinţii antroponim
473 Paisie Vlad Vlad-vodă Călugărul antroponim ist.
558
474 Pajură-mpărat Fulger antroponim
folcl.
475 Pallas Athene Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
476 Paltin-Crai Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
477 Pandecte Filosofii şi plugarii antroponim ist.
Dr. Juris
478 Paparuda Cântec de primăvară antroponim

folcl.
479 Paraschiva Pe pământul turcului antroponim

biblic
480 Paris Carol IX eponim
Perirea dacilor
Trufie pedepsită
481 Paşte, Paşti Cântec de primăvară sărbătoare
La Paşti
Rodovica
Un Pipăruş modern
Ziua-nvierii
482 (Tit Liviu) Filosofii şi plugarii antroponim ist.

Patavinul
Dr. Juris
483 Paul Toţi sfinţii antroponim
484 Paul de Kock Dric de teleguţă antroponim ist.
485 Paul de Nola Paul de Nola antroponim ist.
486 Pavel Drug al lui Un Pipăruş modern antroponim

Răchită
487 Pământul turcului Pe pământul turcului toponim
559
488 Păncrat Pe pământul turcului antroponim
489 Părinte Cântec ostăşesc deonim
Sărindar
Isus şi lumea
490 Părinte-al Sărindar deonim

îndurării
491 Părinte-al vieţii Prin Mehadia deonim
492 Păvăloae Cântecul redutei antroponim
493 Peneş Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
În şanţuri
494 Pestalozzi Dric de teleguţă antroponim ist.
495 Petrache Petrache, zbârlitul şi Tinca, antroponim

nespălata
496 Petre Lumânărica antroponim
Petrea
497 Petru Toţi sfinţii antroponim
498 Petru Rareş Fragment epic antroponim ist.
499 Phaëton Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
500 Phita Andromahe antroponim

mitic
501 Phliu Atletul din Argos antroponim ist.
502 Phocis Atletul din Argos antroponim ist.
503 Phoebus Andromahe antroponim

mitic
504 Phrat Na Duna Eufrat
505 Pierde-vară Pierde-vară antonomază
560
506 Pindar Perirea dacilor antroponim ist.
507 Ping [Lui Vasile Goldiş] toponim
508 Pipăruş (viteazul) Patru portărei antroponim

folcl.
Un Pipăruş modern
Pipăruş-viteaz
Atque nos
509 Pisa Atletul din Argos toponim
510 Plato Filosofii şi plugarii antroponim ist.
Dr. Juris
511 Plaut Dr. Juris antroponim ist.
512 Plăieşti Cetatea Neamţului toponim
513 Plevna Trei, Doamne, și toți trei toponim
Zece mai
Pe drumul Plevnei
Pe dealul Plevnei
De profundis
Na Duna
514 Pliniu Filosofii şi plugarii antroponim ist.
515 Pluto Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
Perirea dacilor
516 Podul Înalt Fragment epic toponim
517 Poliphems Atque nos antroponim

mitic
561
518 Polixen Poet şi critic antroponim ist.
519 Poloboc craiul Un pipăruş modern antroponim

folcl.
520 Pont Regele Pontului toponim
521 Popa Kneip Perirea dacilor antroponim
522 Popa Spic Un Pipăruş modern antroponim
Dric de teleguţă
523 Por Ştrengarul văilor antroponim ist.
524 Prahova Prahova hidronim
525 Prahoviţa Prahova hidronim
526 Pravila Moldovii Sonete de lux titlu
527 Precesta Rodovica deonim
528 Prier Parabola sămănătorului antroponim

mitic
529 Prier-alb Izvor de apă-vie antroponim

mitic
530 Prier-negru Izvor de apă-vie antroponim

mitic
531 Procopi Pe pământul turcului antroponim
532 Prometeu Fragment epic antroponim

mitic
533 Properţ Dr. Juris antroponim ist.
534 Proţap Leac pentru drac antroponim
535 Prut Cântec (Zice vodă...) hidronim
Voichiţa lui Ştefan
Prutul
Mortul de la Putna
562
Fragment epic
La Smârdan
536 Psaltirea Toţi sfinţi titlu
Ispita
Nunta în codru
Un Pipăruş modern
537 Puchta Dr. Juris antroponim ist.
538 Putna Mortul de la Putna toponim
539 Pyton Atletul din Argos antroponim ist.
540 Quintus Jertfele împăcării antroponim ist.
541 Quirin Non omnis moriar antroponim ist.
542 Racova Fragment epic toponim
La Smârdan
543 Rada Romanţă antroponim
Rada
Cântec II
544 Radu Trei, Doamne, și toți trei antroponim
545 Raira El-Zorab antroponim
546 Răsărit(uri) Nunta Zamfirei toponim mitic
Crăiasa zânelor
Patru portărei
547 Rătezat Muntele Rătezat toponim
548 Roca di Manerba Roca di Manerba toponim
549 Rodica Rada antroponim
563
550 Rodovica Rodovica antroponim
551 Roma Un cântec barbar toponim
Jertfele împăcării
Cântec (Ţi-ai mânat)
Podul lui Traian
Profeţie...
Dr. Juris
Volos, preot dac
552 România În şanţuri toponim
Cântec ostăşesc
Patria noastră
553 Rovine Proclamarea Independenţei toponim
Patria noastră
554 Roza Dr. Juris antroponim ist.
555 Rugă Cetină – Dalbă antroponim

folcl.
556 Rumi Puntea luiRumi antroponim
557 Rusanda Nunta Zamfirei antroponim
Nebuna
558 Safta Dric de teleguţă antroponim
559 Saint-Germain Carol IX toponim
560 Salba Fulger antroponim

folcl.
Cetină – Dalbă
561 Salustiu (Crisp) Dr. Juris antroponim ist.
564
562 Sanda Nunta Zamfirei antroponim
Nebuna
563 Sandru Rodovica antroponim
564 Sân-Petru Rada deonim
565 Sân-Toaderii Cântec de primăvară deonim
566 Sarailie Perirea dacilor deonim
567 Satan(a) Tricolorul eufemism
Cel mai bun cuvânt
La logodnă
568 Saturn Filosofii şi plugarii antroponim

mitic
569 Saul Un Pipăruş modern antroponim

biblic
570 Sava Un Pipăruş modern Savinca
571 Saveta Patru portărei antroponim
572 Savinca Un Pipăruş modern antroponim
573 Savincuţa Un Pipăruş modern antroponim
574 Săgeată Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
575 Sărindar Sărindar sărbătoare
576 Schiller Unui poet antroponim ist.
577 Sciţia Regele Pontului toponim
578 Sevaot O noapte pe Caraiman deonim
579 Severin Carol Robert toponim
580 Sfânta Duminecă Cetină – Dalbă antroponim

mitic
565
581 Sfânta Joi Atque nos antroponim
mitic
Un Pipăruş modern
582 Sfânta Luni Atque nos antroponim

mitic
Un Pipăruş modern
Izvor de apă-vie
583 Sfânta Lupoaică Pe pământul turcului zoonim mitic
584 Sfânta Marţi Atque nos antroponim

mitic
Un Pipăruş modern
585 Sfânta Mercuri Atque nos antroponim

mitic
Un Pipăruş modern
Tulnic şi Lioara
586 Sfânta Paraschiva Vlad-vodă Călugărul antroponim

biblic
587 Sfânta Sâmbătă Un Pipăruş modern antroponim

mitic
588 Sfânta Vineri Ideal antroponim

mitic
Atque nos
Patru portărei
Un Pipăruş modern
Cetină – Dalbă
589 Sfântul Groparul deonim
Tâlcuire
590 Sfântul Filip Pe pământul turcului antroponim

biblic
591 Sfântul Gavrilă Pe pământul turcului antroponim

biblic
566
592 Sfântul George Gânduri antroponim
biblic
Oltenii lui Tudor
593 Sfântul Iacob Pe pământul turcului antroponim

biblic
594 Sfântul Jov Un Pipăruş modern antroponim

biblic
595 Sfântul Pe pământul turcului antroponim

Trandavela folcl.
596 Sfântul-loc Somnul codrilor toponim
597 Sfarmă-Piatră Atque nos antroponim

folcl.
598 Simina Dragoste învrăjbită antroponim
599 Sinan Fragment epic antroponim ist.
Paşa Hassan
600 Sion Sulamita toponim
601 Siracuza Poet şi critic toponim
602 Siria Bogatul din Siria toponim
603 Sirmione Roca di Manerba antroponim
604 Sit Toţi sfinţii antroponim
605 Siţa Siţa, gură rea antroponim
606 Skyros Andromahe toponim
607 Smârdan Trei, Doamne, și toți trei toponim
Crăciunul în tabără
La Smârdan
608 Soare Brâul Cosânzenii antroponim

mitic
Păstoriţa
Chindia
567
Cicoarea
Atque nos
Un Pipăruş modern
Romanţă
Lângă leagăn
Cetină-Dalbă
609 Sobiesky Cetatea Neamţului antroponim ist.
610 Sobol Un Pipăruş modern zoonim
611 Socrate Dr. Juris antroponim ist.
[Lui Spiru Haret]
612 Sofocle Filosofii şi plugarii antroponim ist.
Îngerul morţii
Sulamita
Tâlcuire
613 Solon din Atena Dr. Juris antroponim ist.
614 Someş "Şi-adânc de-acum mormântul" hidronim
615 Sorbona Sonete de lux toponim
616 Sorin Nu te-ai priceput antroponim
617 Spancioc Cetatea Neamţului antroponim ist.
618 Spania Grandul Mercedes şi Papa toponim
619 Sparta Sonete de lux toponim
620 Stâlpeş Tulnic şi Lioara antroponim

folcl.
621 Statu-Palmă- Atque nos antroponim

Barbă-Cot folcl.
568
622 Stix O poveste veselă hidronim mitic
623 Stoian Pe plaiul muntelui antroponim
624 Stoica Fragment epic antroponim
625 Strâmbă-lemne Cântecul redutei antroponim

folcl.
Atque nos
626 Stratofo Atletul din Argos antroponim ist.
627 Suceava Cetatea Neamţului toponim
Fragment epic
Paşa Hassan
Ştefan-vodă
628 Sudul Popasul ţiganilor toponim mitic
629 Sulamita Sulamita antroponim
630 Surgă (Murgă) Patru portărei antroponim

folcl.
Atque nos
631 Şelimbăr Fragment epic toponim
632 Şmil Tâlcuire antroponim
633 Şoim În şanţuri antroponim
634 Şonţu Zece mai antroponim
635 Ştefan (cel Mare) Cântec (Zice vodă...) antroponim ist.
Cântec (Ţi-ai mânat...)
Mortul de la Putna
Fragment epic
La Smârdan
Ştefan-vodă
569
Dr. Juris
636 Ştefan Dr. Juris antroponim ist.
637 Ştefăniţă-Vodă Ştefăniţă-Vodă antroponim ist.
638 Tabără-mpărat Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
639 Tacit Filosofii şi plugarii antroponim ist.
640 Tâmpa Pe Tâmpa toponim
641 Târgul lui Cărare Leac pentru drac toponim folcl.
642 Tartar Filosofii şi plugarii toponim mitic
643 Tatăl Isus şi lumea deonim
Călugărul
644 Tatăl de sus Imnul studenţilor deonim
645 Tatăl din cer Zece mai deonim
646 Tatăl Sfânt Scara deonim
Nebunul
647 Tatăl-nostru Ştefan-vodă rugăciune
648 (iarba lui)Tatin Draga mamei fitonim
649 Tălălău Pe pământul turcului antroponim
650 Tăun Cetatea Neamţului antroponim
651 Teba Atletul din Argos toponim mitic
652 Teleajen Prahova toponim
653 Teocrit Dr. Juris antroponim ist.
654 Teodat Regina ostrogoţilor antroponim ist.
655 Teotolinda Teotolinda antroponim ist.
570
657 Tersite Atletul din Argos antroponim ist.
658 Teseu Atque nos antroponim

mitic
659 Thales Anacreontica II antroponim ist.
Dr. Juris
660 Tibru, Tigru Atque nos hidronim
Na Duna
661 Tibul Jertfele împăcării antroponim ist.
662 Tigru Andromahe nume de vas/

hidronim
663 Tilda Dric de teleguţă antroponim
664 Tildi Dric de teleguţă antroponim
665 Tilinca Tilinca antroponim
666 Timon Atletul din Argos antroponim ist.
667 Timotei Toţi sfinţii antroponim
668 Tinca Petrache, zbârlitul şi Tinca, antroponim

nespălata
669 Tirchileşti Cetatea Neamţului toponim
670 Tirol Cornul toponim
671 Tirteu Pentru libertate antroponim ist.
672 Titanic [Lui Vasile Goldiş] numele vasului
673 Titi Tudorică şi Titi, cei neascultători antroponim
674 Titirus Dr. Juris antroponim ist.
675 Toader Logică antroponim
676 Toarta-Lumii Atque nos toponim mitic
677 Tofale Zobail antroponim ist.
571
678 Toma Carol Robert antroponim ist.
679 Toullerii Carol IX toponim
680 Traian Podul lui Traian antroponim ist.
Volos, preot dac
681 Trandafir Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
682 Trăsnet-Împărat Patru portărei antroponim

folcl.
683 Trill La logodnă antroponim ist.
684 Triodul Un Pipăruş modern titlu
685 Trofim Pe pământul turcului antroponim
686 Troia Andromahe toponim
Fragment epic
687 Tucidide Pipăruş-viteaz antroponim ist.
688 Tudor(in) Oltenii lui Tudor antroponim ist.

(Vladimirescu)
689 Tudor Unui poet antroponim
690 Tudora Dragoste învrăjbită antroponim
691 Tudorică Tudorică şi Titi, cei neascultători antroponim
692 Tulcea Cetatea Neamţului toponim
693 Tulnic Tulnic şi Lioara antroponim

folcl.
694 Tulnic Împărat Izvor de apă-vie antroponim

folcl.
695 Turcu Dragoste învrăjbită zoonim
696 Turnu-Măgurele Rugămintea din urmă toponim
697 Tutmosis Fantezie antroponim

mitic
572
698 Tyndareu Atque nos antroponim
mitic
699 Ţara – Verde Un Pipăruş modern toponim folcl.
700 Ţara cu nenorii Fata craiului din cetini toponim folcl.
701 Ţara Dalbă Fulger toponim folcl.
702 Ţara Românească Scut şi armă toponim
703 Ţara turcească Pe pământul turcului toponim
704 Ţarigrad Cântec (Zice vodă...) toponim
Fragment epic
705 Ţările Ciumii Cetină – Dalbă toponim folcl.
706 Ţărmurile Mării Fulger toponim folcl.
707 Ţepeş Fragment epic antroponim ist.
708 Ţinteş Nunta Zamfirei antroponim

folcl.
Tulnic şi Lioara
709 Ucigă-l crucea Pe pământul turcului eufemism
710 Ugă-Bugă Chindia eufemism
711 Unul Sfânt Strigoiul deonim
712 Ureche [Ridică-te, să scuturi ce te- antroponim ist.

apasă]
713 Urs Pe pământul turcului sărbătoare
714 Uşor-ca-Vântul Atque nos antroponim

folcl.
715 Vadin Cântecul redutei toponimj
716 Valter Zece mai antroponim ist.
717 Vânteş Izvor de apă-vie zoonim folcl.
573
718 Varro Blestemul trădării antroponim ist.
719 Vasile [Lui Vasile Goldiş] antroponim ist.
720 Vaslui În şanţuri toponim
721 Veda Puntea luiRumi titlu
722 Venerea Cântecul poetului antroponim

mitic
723 Veneţia În spital toponim
724 Venus Atque nos antroponim

mitic
Anacreontica
Unui poet
725 Verde-mpărat Atque nos antroponim

folcl.
726 Veronica Pe pământul turcului antroponim
727 Veta Patru portărei antroponim
Dan şi Veta, bătăuşii
728 Via Sacra Dr. Juris titlu
729 Vica Rodovica Rodovica
730 Vid Fragment epic toponim
Osman-Paşa
731 Vidin Fragment epic toponim
Osman-Paşa
732 Viorel Nunta Zamfirei antroponim
733 Viorica Fata craiului din cetini antroponim
734 Virgil Filosofii şi plugarii antroponim ist.
Dr. Juris
[Ridică-te, să scuturi ce te-
574
apasă]
735 Virtus Romana Societăţii Virtus Romana titlu/slogan

Rediviva Rediviva
736 Viteazul Fata craiului din cetini antroponim

Ostrovului folcl.
737 Vîrful-cu-dor O noapte pe Caraiman toponim
738 Vlad Rada antroponim
Nuşa
Vlad, neastâmpăratul
739 Vlad-vodă Vlad-vodă Călugărul antroponim ist

Călugărul
740 Voichiţa Voichiţa lui Ştefan antroponim ist.
741 Voinic-Înflorit Atque ns antroponim

folcl.
742 Voinicul Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
743 Voinic-Zorilă Fata craiului din cetini antroponim

folcl.
744 Volbură-Împărat Moartea lui Fulger antroponim

folcl.
Fulger
Tilinca
745 Volos Volos, preot dac antroponim

mitic
746 Vultur Împărat Tulnic şi Lioara antroponim

folcl.
747 Wallenstein Unui poet antroponim ist.
748 Willy Spucker Lordul John antroponim
749 X Sonete de lux substitut
575
750 Xantus Andromahe antroponim ist.
751 Xenofon Elinul Filosofii şi plugarii antroponim ist.
752 Xinte Cântec XVI antroponim ist.
753 Yemen Fatma toponim
754 Zamfira Nunta Zamfirei antroponim
755 Zamolxe Un cântec barbar deonim
Decebal cătră popor
756 Zapolia [Căci n-a putut pe tine] antroponim ist.
757 Zbârlea Cetatea Neamţului antroponim
758 Zevs O poveste veselă antroponim

mitic
Andromahe
Atque nos
Perirea dacilor
759 Zobail Zobail antroponim ist.
760 Zoe Zoe, miorlăita antroponim
761 Zoil Poet şi critic antroponim ist.
762 Zorilă Atque nos antroponim

mitic
763 Zorit Nunta Zamfirei toponim mitic
Alexandru Cristureanu atrage atenţia asupra unui fenomen

interesant: „Opera lui Coşbuc a avut o deosebită influenţă în mase, iar în
domeniul antroponimiei a contribuit la impunerea şi răspândirea unor
prenume ca: Doina şi Viorel. Tot datorită lui Coşbuc au avut şi au o
frecvenţă mai mare şi prenumele: Gelu, Voichiţa şi Lia, probabil ultimul
fiind răspândit mai mult prin poezia lui Alecsandri ‚Legenda ciocârliei’.
Mai întâi aceste nume de provenienţă cultă românească au fost preluate
de intelectuali şi apoi de la ei au pătruns în alte pături sociale. Dintre
acestea Viorel, este prezent în onomastica actuală a ţăranilor din fiecare
sat ardelean, răspândindu-se în ultimele decenii, nefiind niciodată atestat
înainte de apariţia poeziei ‚Nunta Zamfirei’. Chiar în localitatea Coşbuc,
576
după chestionarul IV, întrebarea 142 ‚Ce nume recomandă intelectualii
satelor pentru noul născut?’ s-a răspuns şi cu prenumele Viorel, nefiind
deci preluat din tradiţia locală”1305.
Analiza stilistică nu trebuie să se oprească aici, deşi niciodată cu
ajutorul analizei nu vom reconstitui intuiţia totalizatoare pe care o poate
obţine un băiat oarecare, într-o clipă, cu o carte în mână, într-o
dimineaţă de primăvară, pe o alee din parc1306.
1305
1306
Damaso Alonso, Poezie spaniolă, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 328.
577
578
Sus inima!
Atent cronicar al vârstelor unui neam de ţărani, Coşbuc a redactat

o etnomitologie poetică. Poezia sa este atât de românească încât
curentele şi modele literare şi estetice nu o pot înlătura definitiv.
Caracteristica fundamentală a operei coşbuciene este românitatea şi
românirea în acelaşi timp. Materialul lingvistic este românesc, selecţia şi
combinarea se produc în plan românesc, avem a face cu un specific
românesc, dar şi cu procedeul de românire, de autohtonizare a unor vechi
teme literare şi istorice preluate de poet prin intermediul altor literaturi.
Dar iată însă, că însuşi românismul este luat în batjocură sau cel
puţin ignorat. În zilele noastre, dominate tot mai mult de in- sau
subcultură, rod al ignoranţei, limba română este transformată într-o masă
amorfă, lipsită de norme şi reguli, de estetic dar, poate, mai ales de etic.
Cea mai mare realizare a poetului şi trăsătura definitorie a stilului
său este ridicarea mijloacelor comune de expresie, la rang poetic.
Lexemele folosite, întreg materialul lingvistic în care poetul şi-a dăltuit
opera, este cel tradiţional românesc. Creaţia coşbuciană este cea mai bună
dovadă a poeticităţii limbii române. Fără termeni alambicaţi, fără forţări
ale pleurei lingvistice şi expresive, fără împrumuturi periculoase sau
enigme lexicale şi morfosintactice. Toate procedeele stilistice utilizate
sunt constituite din elemente ale limbii comune, din varianta pronunţării
familiale şi populare, aplicate cu o tehnică asemănătoare celei a creaţiei
populare.
Cercetătorii moderni nu îl consideră pe Coşbuc a fi capabil de
trăiri „înalte”, şi este prezentat drept un cântăreţ al suferinţei celor mulţi.
Pentru că din poezia sa lipsesc marile frământări sufleteşti, ideile
filozofice, vaierul cosmic, angoasa Temporalităţii, sau teroarea Istoriei,
Calitatea de poet a lui Coșbuc a fost și este contestată. Coşbuc ar fi un
ţăran, pentru că el nu aude muzica sferelor sau şuierul monadelor, ci
trilurile păsărilor şi râsul fetelor şi al feciorilor.
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre lirismul obiectiv al
poetului, insistându-se în mod excesiv asupra epicului, care i-ar
caracteriza opera. Dumitru Micu şi, apoi, Lucian Valea au demonstrat
însă lirismul coşbucian, care se întinde pe suprafaţa şi în adâncurile
poeziei poetului năsăudean.
Coşbuc nu este, în special şi în mod absolut, nici pastelist, nici
baladist, nici idilist sau revoluţionar. El este câte puţin din fiecare. Scopul
său nu este realizarea acelei epopei despre care s-a vorbit atât. Nu
încearcă să arate lumii cum sunt ţăranii, nu îi plânge şi nu îi proslăveşte.
El cântă românitatea, spiritualitatea, psihologia şi esenţa poporului
român. Coşbuc este o oglindă sufletească şi spirituală, pur şi simplu. S-a
pus adesea accentul pe epicizarea poeziei coşbuciene. S-a observat
absenţa sau retragerea eului liric din scenă. Coşbuc nu vorbeşte despre el,
579
ci despre alţii. Niciun critic nu analizează această curiozitate literară din
punct de vedere psihologic şi ontologic, existenţial. Coşbuc prin alţii
trăieşte. A depins mereu de cineva şi a fost mereu purtat în vâltoarea vieţii
de către cineva. I s-au deschis drumuri, i s-au oferit şanse, de care s-a
bucurat cum s-a priceput şi el. A trăit prin ardelenii săi, pe care nu-i putea
vizita când dorea, a trăit prin ţăranii aceia, care îi cântau cu drag versurile
şi îl aşteptau ca pe un frate mai mare. Acum încearcă să trăiască prin
cititori, prin noi, care ne mai aducem aminte de el, aşa cum a fost, fără a-l
categorisi în vreo mişcare şi fără a-l încadra în vreun curent. Pentru care
ţăran a tradus Coşbuc Eneida, pentru care plugar Divina Comedie,
însoţită de eruditele Comentarii despre care elevii şi studenţii nu au
habar. Limba, stilul şi conţinutul poetic formează la George Coşbuc un tot
unitar. Pentru că a transpus temele marilor literaturi universale în limba
română, cum nimeni nu o mai făcuse, şi rar s-a mai făcut de la el încoace,
a fost acuzat de plagiat. Coşbuc a împrumutat idei şi motive literare ale
altor popoare, aşa cum le-a împrumutat şi pe cele ale poporului român.
Suflet de poet, este, probabil, cel mai bun traducător al nostru. Dar despre
asta se vorbeşte puţin.
Mesajul transmis de poet este clar în toate operele sale.
Conţinutul, aparent, de asemenea. Ceea ce trebuie analizat este însă
Poezia. Limbajul poetic al autorului, farmecul împletirii cuvintelor în
salbe nemaiîntâlnite de mărgăritar, Meşteşugul - aceasta este adevărata
artă coşbuciană. Însufleţirea limbii române şi descântecul modului de
exprimare în cea mai poetică dintre limbi, acestea sunt meritele
uimitorului nostru Coşbuc. De aceea este el mare poet, nu pentru temele
abordate sau pentru adunarea patimilor ţărăneşti într-o unică lacrimă.
Pentru a-l înţelege pe Coşbuc avem nevoie de multe cunoştinţe
generale, multidisciplinare, dar şi literare, lingvistice, folclorice,
mitologice etc. Opera sa nu conţine numai valori estetice. Coşbuc poate
să placă, dar asta nu înseamnă că a fost şi înţeles. Opera sa nu este atât de
simplă precum pare. Personajele, locurile şi elementele care apar în
poezia coşbuciană nu sunt cele care se arată la prima vedere. Avem a face
cu simboluri complexe, cu structuri neaşteptate, majoritatea ieşite din
pădurile mirifice ale mitologiei româneşti.
Coşbuc, se ştie, nu a scris pentru critici şi interpreţi ocazionali. A
scris în primul rând pentru sine şi pentru poporul său. Dar nu neapărat
pentru ţărani. Pe Coşbuc nu îl interesau cronicile literare, părerile
cărturarilor mai mult ori mai puţin obscuri.
Opera lui Coşbuc este o împletire armonioasă, complementară şi
atât de fertilă a cunoaşterii literaturii populare şi a celei culte. Şi-a regăsit
fibra personală în contact cu poezia populară, s-a refugiat în natură, în
zarea satului natal şi în copilărie, ca într-un univers poetic închis.
Limbajul coşbucian este generator de lumi fantastice, născute în
vremurile în care, prin locurile pe care el le cântă în Poezie, păşteau
inorogii şi horeau ielele. Spaţiul rural descris de Coşbuc nu mai exista.
580
Tot ceea ce a cântat poetul este o iluzie. Lumea de el cântată apusese de
mult. El nu-şi cântă mama sa sau plaiurile lui natale, el cântă Mama şi
Plaiurile natale. El nu are nostalgia satului său, ci nostalgia satului.
Nostalgia lui Acasă, lui a fi acasă în spaţiul cosmic al satului românesc,
a acestui imago mundi ancestral, ce îşi întinde rădăcinile din lumea
aevelor în cântecul evelor.
Ar trebui să avem în vedere și destinul tragic al acestui poet
pentru care libertatea era idealul suprem al vieţii. Sfârtecarea sufletească
a celui ce putea privi către plaiurile natale, dar nu îi era permis să le calce.
Putea să-i scrie mamei, dar îi era interzis să o vadă. Era îndreptăţit să se
închine rostind o bătrânească rugăciune, dar nu sub Ochiul Domnului din
Biserica satului în care s-a născut. Cine nu înţelege ce se petrece în
sufletul lipsit de izvorul său de viaţă, nu are dreptul să comenteze poezia
lui Coşbuc. Nu are voie să interpreteze sensurile acestei opere, pentru că
îi sunt ascunse, intangibile şi de nepătruns nestematele lui Coşbuc. Acest
Anteu, nereuşind să mai atingă Pământul, a fost sufocat de braţele de fier
ale Istoriei. Nimic din ce şi-a dorit George Coşbuc, nu i-a fost permis să
vadă. Unirea Transilvaniei cu România, eliberarea acesteia de oastea
străină cotropitoare, recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania
în ţara lor.
De asemenea, considerăm în continuare că opera sa va fi
percepută altfel de cei care cunosc copilăria la ţară, în zariştea cosmică a
satului românesc autentic. Scârţâitul carelor, mugetul cirezilor, lătratul
îndepărtat în noapte al vreunui câne ating anumite corzi sensibile din
sufletul fiecăruia şi stârnesc cu totul alte sentimente. Dacă asemenea
elemente trezesc amintiri, fiinţa se cutremură şi se adună în lacrimă de
dor. Se refac legăturile cu primele raze de soare, cu florile şi vântul, cu
cântecul, cu mama. Alergarea printre amintiri acordă alte perspective
asupra poeziei lui Coşbuc. Retrăirea, regăsirea ne dau alte şanse de
comprehensiune decât proiecţia sau construcţia mentală a aceloraşi
elemente. Opera coşbuciană ar trebui trăită şi nu citită. Lumea de aici
trebuie regăsită şi retrăită, iar nu imaginată.
581
582
Anexa
Volumul de față este constiuit din adăugiri și revizuiri ale

următoarelor lucrări:
George Coşbuc. Din Paradis către Infern, Sibiu, Editura Universităţii

„Lucian Blaga”, 2004.
Limbaj şi Poezie în opera lui George Coşbuc, Sibiu, Editura Universităţii
George Coşbuc. Mitopoetica, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
2005.
Simbioza oikumen – lume vegetală în percepţia lui George Coşbuc în
Studii şi comunicări de etnologie, Sibiu 1999, p.109-122.
Stilistica vegetalului în poezia lui George Coşbuc, în Cercetări de limbă
şi literatură, 2000, p. 131-153.
Legenda, în Transilvania, 2004, nr. 2-3, p. 84-88.
Motive religioase în poezia lui George Coşbuc, în Cercetări de limbă şi
literatură, 2005, 121-138.
Language and Poetry in Nunta Zamfirei by G. Coșbuc. A mitopoetical
research, in Language, Discourse and Multicultural Dialogue, I,
Literature, 2013, p. 430-445.
The expressive values of phonetic particularities in George
Cosbuc`s poetry, in Communication, Context, Interdisciplinarity 3,
Literature, 2014, p. 247-254.
Imaginarul lingvistic cosbucian din perspectiva erosului idilic, in
Transilvania, 8/2014, p. 47-51.
The Analysis of Comparative Structures regarding the language systems,
in George Coșbuc s Poetry, in Philologica Jassyensia, 1 (19), X, 2014, p.
217-228.
Linguistic structures of rhyme and their expressive values in George
Coșbuc’s poetry, in Literature, Discourse and Multicultural Dialogue,
Language and Discourse, 2014, p. 415- 431.
Surse ale imaginarului lingvistic în poezia lui George Coșbuc: Abaterile
de le normele morfosintactice, in The Proceedings of the European
Integration Between Tradition and Modernity Congress, 6, p. 263-272.
A specific feature of Coșbuc’s poetry: syntactic symmetry, in Language,
Discourse and Multicultural Dialogue, 3, p. 357-366.
Some notes on George Coșbuc’s origins, in Journal of Romanian Literary
Studies, 2016, p. 87-95.
Some notes on G. Coșbuc’s intellectual training in Nasaud, in
Globalisation, Intercultural Dialogue and National Identity, 3, 2016, p.
771-779.
583
584
Bibliografia scrierilor lui George Coşbuc1307
1. „Aminu" striga stâncile, în Cărţile săteanului român, XI (1886),

cartea VI, 1/13 iunie, p. 85.
2. [Proces verbal, versuri în facsimil], în Albina, XIX (1916), nr. 41 –
42, 10/17 iulie, p. 1532.
3. „A zice” şi „a spune”, în Epoca, VII (1901), nr. 290, 23 octombrie.
4. „Serenadă” compusă după termometru, în Foaia interesantă, XI
(1916), nr. 26, 16/29 iunie, p. 106.
5. „Serenadă” compusă după termometru, în Tribuna, V (1888), nr.
124, 1/13 iunie.
6. A căra apa cu ciurul, în Epoca, IV (1898), nr. 663, 20 ianuarie.
7. A căra apa cu ciurul, în Tribuna, XV (1898), nr. 17, 23 ianuarie/4
februarie, p. 66.
8. A lua lumea-n cap, în Liberatea, I (1902), nr. 53, 14/27 decembrie.
9. A lua lumea-n cap, în Vatra, II (1895), nr. 2, p. 42-43.
10. A prins prepeliţa de coadă, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 18, 29
martie, p. 198.
11. A prins prepeliţa de coadă, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 64,
4/16 aprilie, p. 306.
12. A prins prepeliţa de coadă, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
13. A vorbi de călare, în Gazeta Transilvaniei, LXI (1898), nr. 15, 21
ianuarie.
14. A vorbi de călare, în Epoca, III (1897), nr. 645, 25 decembrie.
15. A vorbi de călare, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 2, 3/15
ianuarie, p. 7-8.
16. A vorbi de călare, în Tribuna, XV (1898), nr. 9, 14/26 ianuarie, p.
34.
17. Absurditatea unei explicaţiuni, în Tribuna poporului, III (1899), nr.
70, 10/22 aprilie, p. 2-3.
18. Absurditatea unei explicaţiuni, în Familia, XXXV (1899), nr. 14,
4/16 aprilie, p. 157-158.
1307
Am cumpănit mult dacă să anexăm, la această lucrare, lista titlurilor
consultate, şi care au costituit izvoarele cercetării noastre. Iniţial nu consideram
oportun acest gest. Privind, acum, cutiile de carton pline cu plicuri doldora de
fişe, întocmite cu migală, prin bibliotecile din ţară, cărora le datorăm toată
recunoştinţa, am hotărât că este potrivit să le enumerăm aici. Aceasta, întru
amintirea, plăcutelor sentimente pe care le încercam la răsfoirea revistelor şi a
materilalelor necesare. Această Anexă reprezintă, de fapt, bibliografia scrierilor
lui Coşbuc, consultate în vederea finalizării acestei lucrări. Ţinem să mulţumim
tuturor colegilor care ne-au semnalat prezenţa semnăturii lui Coşbuc în periodice
sau culegeri.
585
19. Academia Română, în Albina, IX (1906), nr. 28 – 29, 9 – 16 aprilie,
p. 745-747, nr. 31, 30 aprilie, p. 822-823, nr. 33, 14 mai, p. 882-885,
nr. 35, 28 mai, p. 930-932.
20. Actul al cincilea, după Edwin Bormann, în Tribuna, VI (1889), nr.
277, 3/15 decembrie, p. 1105.
21. Adevărul în artă, (prefaţa la Costin, I., Spre primăvară), în Tribuna,
XIII (1896), nr. 134, 18/30 iunie.
22. Aghiotantul, în Almanahul Societăţii scriitorilor români, (I) 1912, p.
49-50.
23. Aghiotantul, în Flacăra, I (1911), nr. 10, 24 decembrie, p. 73.
24. Aghiotantul, în Gazeta Transilvaniei, LXXIV (1911), nr. 286, 21
decembrie.
25. Ah! Vezi-l cum e!, în Gazeta săteanului, X (1892), nr. 2, 20
februarie, p. 35.
26. Albina şi păianjenul, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 21, 1 iunie,
p. 2.
27. Alexandrescu, Grigore, Scrieri şi versuri în proză, prefaţă de George
Coşbuc, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva,
1902.
28. Amestecul sunetelor, în Epoca. III (1897), nr. 532, 12 august.
29. Amestecul sunetelor, în Tribuna, XIV (1897), nr. 190, 28 august/9
septembrie, p. 759, nr. 191, 29 august/10 septembrie, p. 763.
30. Amicul meu din Torbole, în Deşteptarea, X (1902), nr. 76, 29
septembrie.
31. Amicul meu din Torbole, în Tribuna literară, (1902), nr. 184.
32. Amicul meu din Torbole, în Universul literar, XX (1902), nr. 38, 23
septembrie, p. 2.
33. Amintire istorică, în Albina, I (1898), nr. 31, 3 mai, p. 964.
34. Amintiri despre Caragiale, în Flacăra, II (1912), nr. 7, 1 decembrie,
p. 49-50.
35. Anacreontică (Am scris vecinei mele), în Foaia interesantă, XI
(1916), nr. 26, 16/29 ianuarie, p. 106.
36. Anacreontică (Am scris vecinei mele), în Tribuna, V (1888), nr. 23
(30 ianuarie/11 februarie), p. 89.
37. Anacreontică (Aperi tu cu mâna tare), în Tribuna, V (1888), nr. 44,
25 februarie/8 martie, p. 173.
38. Anacreontică (Arde moartea-n foc ca bradul!), în Tribuna, V (1888),
nr. 42, 23 februarie/6 martie, p. 165.
39. Anacreontică (Ca Gyges, sardicul despot), în Tribuna, V (1888), nr.
4, 6/18 ianuarie, p. 13.
40. Anacreontică (Câţi picuri de rouă pe frunze sclipesc), în Tribuna, V
(1888), nr. 56, 10/22 martie, p. 221.
41. Anacreontică (Cetea mama din scriptură), în Tribuna, V (1888), nr.
39, 19 februarie/2 martie, p. 153.
586
42. Anacreontică (De ce fugi copilă, de mine?), în Tribuna, V (1888), nr.
21, 28 ianuarie/9 februarie, p. 81
43. Anacreontică (Glia bea din ploi vărsate), în România literară, I
(1891), nr. 11, 25 martie, p. 82.
44. Anacreontică (Glia bea din ploi vărsate), în Tribuna, V (1888), nr. 5,
9/21 ianuarie, p. 17.
45. Anacreontică (Glia bea din ploi vărsate), în Voinţa naţională, X
(1893), nr. 2693, 2 noiembrie.
46. Anacreontică (Mi-a zis mama, dragă Radă), în Tribuna, V (1888),
nr. 57, 11/23 martie, p. 225.
47. Anacreontică (Mult preţ are marea cu afunduri mari), în Foaia
interesantă, XI (1916), nr. 26, 16/29 iunie, p. 106.
48. Anacreontică (Mult preţ are marea cu afunduri mari), în Lumea
ilustrată, I (1893), nr. 21.
49. Anacreontică (Mult preţ are marea cu afunduri mari), în Tribuna, V
(1888), nr. 38, 18 februarie/1 martie, p. 149.
50. Anacreontică (Sărută soarele cu drag pământul), în Tribuna, V
(1888), nr. 274, 2/14 decembrie, p. 1093.
51. Anacreontică (Şchiop! Dar dacă am să mor), în Tribuna, V (1888),
nr. 276, 4/16 decembrie, p. 1101.
52. Anacreontică (Somnoroşii de cu seară), în Tribuna, V (1888), nr.
295, 29 decembrie/10 ianuarie, p. 1177.
53. Anacreontică (Traiul când ţi se urăşte), în Calendarul poporului, IX
(1894), p. 68.
54. Anacreontică (Traiul când ţi se urăşte), în Foaia interesantă, VI
(1911), nr. 3, 6 ianuarie.
55. Anacreontică (Traiul când ţi se urăşte), în Tribuna, V (1888), nr. 68,
24 martie/5 aprilie, p. 269
56. Anacreontică (Tu lauzi în cântări mărirea), în Tribuna V (1888), nr,
6, 10/22 ianuarie, p. 21.
57. Anacreontică (Tu Xint nebun! De ce-ntrebi oare), în Tribuna, V
(1888), nr. 69, 25 martie/6 aprilie, p. 273.
58. Anacreontică. „Somnoroase păsărele”, în Foaia interesantă, XI
(1916), nr. 26, 16/29 ianuarie, p. 106.
59. Anacreotică (Tu lauzi în cântări mărirea), în Tribuna, V (1888), nr.
6, 10/22 ianuarie, p. 21.
60. Analogia în medicină, în Albina, VIII (1904), nr. 9, 28 noiembrie, p.
230-233.
61. Analogia în medicină, în Gazeta Transilvaniei, LXII (1899), nr. 281,
10 decembrie.
62. Analogia în medicină, în Patria, III (1899), nr. 364.
63. Analogia în medicină, în Şezătoarea săteanului, VII (1905), nr. 10 –
12, octombrie-decembrie, p. 290-294.
64. Andromahe, în Epoca, II (1896), nr. 331, 15 decembrie.
65. Angelina, în Tribuna, II, (1885), nr. 281 (10/22 decembrie), p. 1122.
587
66. Anghelovici, Traian, Cântul valurilor, prefaţă de George Coşbuc,
Bucureşti, Tipografia modernă „Cultura”, 1914.
67. Animale care s-au stins din lume, în Albina, XI (1907), nr. 9, 2
decembrie, p. 289-293.
68. Animale care s-au stins din lume, în Deşteptarea, Braşov, III (1907),
nr. 49, 6/19 decembrie.
69. Animalele de casă şi originea lor, în Albina, VI (1902), nr. 7, 17
noiembrie, p. 170-175.
70. Animalele din America sudică, în Albina, VII (1904), nr. 46 – 47, 15
– 22 august, p. 1103-1118.
71. Antipozii României, în Albina, X (1907), nr. 28, 8 aprilie, p. 736-738.
72. Antologie sanscrită, ediţie îngrijită de S.E. Demetrian, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966.
73. A-ntors-o p-altă foaie, în Epoca, IV (1898), nr. 663, 20 ianuarie.
74. A-ntors-o p-altă foaie, în Tribuna, XV (1898), nr. 17, 23 ianuarie/4
februarie, p. 66.
75. Anul-nou. Sărbătorile creştine. Carnavalul, în Albina, I (1898), nr.
14 şi 15, 4 şi 11 ianuarie, p. 418-424.
76. Apele Sâmbetei, în Albina, I (1898), nr. 22, 1 martie, p. 675.
77. Apoi vezi ..., în Familia, XXXVII (1901), nr. 15, 15/28 aprilie, p.
169.
78. Apoi vezi ..., în Foaia interesantă, II (1907), nr. 39, 30 septembrie, p.
161.
79. Apoi vezi ..., în Foaia poporului, IX (1901), nr. 20, 13/26 mai, p.
228.
80. Apoi vezi ..., în Pagini literare, II (1899), nr. 3, 31 octombrie.
81. Apoi vezi ..., în Românul, I (1911), nr. 204, 18 septembrie/1
octombrie.
82. Apoi vezi ..., în Scena, II (1918), nr. 129, 19 mai.
83. Apoi vezi ..., în Şezătoarea săteanului, XI (1909), nr. 12, decembrie,
p. 8.
84. Apoi vezi ..., în Tribuna poporului, III (1899), nr 222, 20 noiembrie/2
decembrie.
85. Ariciul, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 22, 8 iunie, p. 2.
86. Asemănarea animalelor cu locul unde trăiesc, în Albina, XI (1908),
nr. 22, 2 martie, p. 645-648.
87. Asemănarea animalelor cu locul unde trăiesc, în Deşteptarea,
Braşov, IV (1908), nr. 10, 6/19 martie.
88. A-şi face capul călindar, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 6, 10/22
ianuarie, p. 26.
89. A-şi face capul călindar, în Epoca, III (1897), nr. 646.
90. A-şi face capul călindar, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 13, 1
martie, p. 139.
91. A-şi face capul călindar, în Gazeta Transilvaniei, LXI (1898), nr. 30,
10 februarie.
588
92. A-şi face capul călindar, în Tribuna, XV (1898), nr. 10, 15/27
ianuarie, p. 37.
93. Asociabilitatea maimuţelor, în Albina, VIII (1905), nr. 49, 4
septembrie, p. 1278-1282.
94. Asociabilitatea maimuţelor, în Deşteptarea, Braşov, I (1905), nr. 43,
27 octombrie/ 9 noiembrie.
95. Atletul din Argos, în Tribuna V (1888), nr. 15, 21 ianuarie/2
februarie, p. 57.
96. Atque nos, în Tribuna, III, (1886), nr. 60, 13/25 martie, p. 237, nr.
61, 14/26 martie, p. 241, nr. 62, 15/27 martie, p. 245.
97. Azvârle cu barda-n lună, în Epoca, III (1897), nr. 645, 25 decembrie.
98. Azvârle cu barda-n lună, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 25, 24
mai, p. 314.
99. Azvârle cu barda-n lună, în Gazeta Transilvaniei, LXI (1898), nr.
15, 21 ianuarie.
100. Azvârle cu barda-n lună, în Tribuna poporului,II (1898), nr. 2, 3/15
ianuarie, p. 7-8.
101. Azvârle cu barda-n lună, în Tribuna, XV (1898), nr. 9, 14/26
ianuarie, p. 34,
102. Babele sfinte în mitologia noastră, în Tribuna poporului, IV (1900),
nr. 60, 29 martie/11 aprilie, nr. 65, 5/18 aprilie.
103. Babele şi moşii, în Albina, I (1898), nr. 21, 22 februarie, p. 641-643.
104. Babele şi moşii, în Telegraful român, XLVI (1898), nr. 23, 26
februarie/10 martie, p. 90-91.
105. Baladă (Sunt eu de vină, mamă ...), în Bunul econom, III (1902), nr.
42, 26 octombrie, p. 2-3.
106. Baladă (Sunt eu de vină, mamă ...), în Bunul econom, IV (1904), nr.
52, 3 ianuarie, p. 4.
107. Baladă (Sunt eu de vină, mamă ...), în Calendar, Sibiu, XLVI (1897),
p. 128.
108. Baladă (Sunt eu de vină, mamă ...), în Calendarul „Aurorei”, VIII
(1898), p. 42-43.
109. Baladă albaneză, în Telegraful român, XLI (1893), nr. 112, 12/24
octombrie, p. 446.
110. Baladă albaneză, în Tribuna, VI (1889), nr. 214, 20 septembrie/2
octombrie, p. 853.
111. Balade şi idile, antologie, prefaţă şi note de I.D. Bălan, Bucureşti,
1962.
112. Balade şi idile, antologie, prefaţă şi note de I.D. Bălan, Bucureşti,
1964.
113. Balade şi idile. Fire de tort, postfaţă şi bibliografie de Constantin
Cubleşan, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
114. Baladele populare, în Albina, VII (1904), nr. 1, 5 octombrie, p. 10-
11; nr. 2, 12 octombrie, p. 35-36.
115. Banatul Craiovei, în Fapte şi vorbe româneşti, Bucureşti, 1899.
589
116. Bărăganul, în Universul literar, XXI (1903), nr. 34, 25 august.
117. Bătrânul Crăciun, în Albina, V (1901), nr. 12, 17 septembrie, p. 310-
311.
118. Beţivul, în Foaia poporului, XXI (1913), nr. 5, 27 ianuarie/9
februarie, p. 5.
119. Betleemul, în Albina, VIII (1905), nr. 14 – 15, 2 – 9 ianuarie, p. 365-
368.
120. Betleemul, în Telegraful român, LIII (1905), nr. 138, p. 577.
121. Bine aţi venit, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 9, martie/aprilie, p.
257.
122. Bine cu de-a sila, în Albina, V (1901), nr. 5, 4 noiembrie, p. 119-121.
123. Biserica ruinată, în Sămănătorul, I (1902), nr. 18, 31 martie, p. 285-
286.
124. Biserici româneşti în stil scandinavic, în Albina, VIII (1905), nr. 43 –
44, 24 – 31 iulie, p. 1142-1148.
125. Blestem de mamă, în Tribuna, II, (1885), nr. 170-175, 27 iulie/8
august – 2/14 august.
126. Blestemul trădării, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 34, 25 august, p.
399-400.
127. Blestemul trădării, în Sămănătorul, I (1902), nr. 16, 17 martie, p.
249-252.
128. Boalele: Reumatismul, în Albina, III (1900), nr. 39, 25 iunie, p.
1038-1040.
129. Bocetul, în Familia, XXXVII (1901), nr. 24, 17/30 iunie, p. 277-279.
130. Bogatul din Siria, povestiri orientale, în Românul, I (1911), nr. 150,
10/23 iulie, p. 1-2.
131. Bordeiu sărac, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 5, 14 ianuarie, p.
26.
132. Bordeiu sărac, în Viaţa literară, I (1906), nr. 1, 1 ianuarie, p. 1.
133. Bradul, în Calendarul, XVIII (1906), p. 124.
134. Bradul, în Drapelul, V (1905), nr. 52, 7/20 mai, p. 1.
135. Bradul, în Gazeta de duminică, Şimleu, I (1904), nr. 36, 4
septembrie.
136. Bradul, în Revista Orăştiei, II (1896), nr. 4, 20 ianuarie/1 februarie,
p. 13.
137. Bradul, în Tribuna, XII (1895), nr. 289, 29 decembrie/10 ianuarie, p.
1153.
138. Bradul, în Universul literar, XIV (1896), nr. 16, 15/27 aprilie.
139. Bradul, în Vatra, II (1895), nr. 15, p. 454.
140. Brâul Cosânzenii, în Tribuna, IV /1887(, nr. 12, 17/29 ianuarie, p.
45.
141. Broaştele şi aricii, în Albina, VII (1904), nr. 15, 11 ianuarie, p. 282-
284.
142. Bucureştii de la anul 1840, în Albina, IX (1905), nr. 3, 14 octombrie,
p. 58-63.
590
143. Burtă de popă, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 49, 26 noiembrie, p.
433.
144. Burtă de popă, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
145. Ca Pilat în „Crez”, în Activitatea, III (1903), nr. 49, 17 decembrie.
146. Ca Pilat în „Crez”, în Albina, VI (1902), nr. 2, 13 octombrie, p. 30-
31.
147. Ca Pilat în „Crez”, în Gazeta Transilvaniei, LXV (1902), nr. 231,
20 octombrie.
148. Ca Pilat în „Crez”, în Tribuna literară, 1902, nr. 211.
149. Calendar, în Albina, VII (1904), nr. 20, 15 februarie, p. 433-437.
150. Călugărul, povestiri orientale, în Românul, I (1911), nr. 139, 26
iunie, p. 1-2.
151. Calul dracului, în Amicul poporului-calendar, XXXIV (1894), p. 88.
152. Calul dracului, în Dreptatea, I (1907), nr. 4, p. 51-52.
153. Calul dracului, în Foaia interesantă, VI (1911), nr. 3, 6 ianuarie.
154. Calul dracului, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 18,
noiembrie/decembrie, p. 487.
155. Calul dracului, în Tribuna, X (1893), nr. 1, 1/13 ianuarie, p. 1.
156. Cămătăria, în Albina, XI (1908), nr. 28 – 29, 13 – 20 aprilie, p. 832-
834.
157. Cămătăria, în Deşteptarea, Braşov, IV (1908), nr. 17, 24 aprilie/7
mai.
158. Câmpia libertăţii, în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903.
159. Câmpia libertăţii, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 17, 28 aprilie/11
mai, p. 201-202.
160. Câmpia libertăţii, în Libertatea, I (1902), nr. 21, 4/17 mai.
161. Câmpia libertăţii, în Unirea, XII (1902), nr. 20, 17 mai, p. 178-179.
162. Câmpia libertăţii, în Universul literar, XX (1902), nr. 9, 4 martie.
163. Când s-a pornit lumea?, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 11, 4
martie, p. 46.
164. Când s-a pornit lumea?, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr. 5,
mai, p. 134-135.
165. Cântă pilotul, în Flacăra, I (1912), nr. 23, 24 martie, p. 179.
166. Cântec (A venit un lup din crâng), în Calendar, Sibiu, LXVI (1915),
p. 157-158.
167. Cântec (A venit un lup din crâng), în Foaia pentru toţi, I (1897), nr.
15, 1 aprilie, p. 113.
168. Cântec (Colonelu’n front s’arată), în Calendarul Minervei, I (1899),
p. 64.
169. Cântec (Colonelu’n front s’arată), în Familia, XXXIV (1898), nr.
50, 13 decembrie, p. 587.
170. Cântec (Colonelu’n front s’arată), în Tribuna poporului, III (1899),
nr. 3, 16/28 ianuarie, p. 9.
171. Cântec (Mărirea voastră n-o socot!), în Revista ilustrată, II (1899),
nr. 1, ianuarie, p. 4.
591
172. Cântec (Ridicaţi cu toţii cântece-n chinvale), în Viaţa românească,
VII (1954), nr. 5, mai, p. 278.
173. Cântec (Româneşte aşa a fost), în Activitatea, III (1903), nr. 44, 12
noiembrie.
174. Cântec (Româneşte aşa a fost), în Albina, IV (1901), nr. 25, 18
martie, p. 665.
175. Cântec (Româneşte aşa a fost), în Bunul econom, II (1901), nr. 13,
24 martie/6 aprilie, p. 2.
176. Cântec (Româneşte aşa a fost), în Foaia poporului, IX (1901), nr.
13, 25 martie/7 aprilie, p. 145.
177. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Albina, III (1900), nr. 52, 24
septembrie, p. 1363.
178. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Bunul econom, I (1900), nr.
40, 30 septembrie/31 octombrie.
179. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Calendarul plugarului, IX
(1901), p. 65-66.
180. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Drapelul, VI (1906), nr. 79,
18/31 iulie.
181. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Epoca, VI (1900), nr. 275, 7
octombrie.
182. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Foaia interesantă, I (1905 –
1906), nr. 35, 29 iulie, p. 138.
183. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare),în Foaia poporului, XXIII
(1915), nr. 18, p. 2-3.
184. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Gazeta Transilvaniei, LXIII
(1900), nr. 218, 1 octombrie.
185. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Revista ilustrată, IV (1901),
nr. 2, 15 ianuarie, p. 9.
186. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Românul, I (1911), nr. 57,
11/24 martie, p. 1.
187. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Tribuna literară, 1900, nr.
190.
188. Cântec (Ţar’avem şi noi sub soare), în Tribuna poporului, IV
(1900), nr. 187, 7/20 octombrie.
189. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Activitatea, IV
(1904), nr. 23, 16 iunie, p. 2.
190. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Albina, VII
(1904), nr. 30, 25 aprilie, p. 689.
191. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Albina, XVIII
(1915), nr. 23, 8 martie, p. 843.
192. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Epoca, X
(1904), nr. 196, 19 iulie.
193. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Familia, XL
(1904), nr. 31, 1/14 august, p. 361.
592
194. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Foaia
interesantă, I (1905 – 1906), nr. 22, 29 aprilie, p. 85.
195. Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai), în Poporul
român, IV (1904), nr. 36, 4/17 septembrie.
196. Cântec (Zice vodă: „Iar la greu”!), în Calendarul, XX (1908), p. 84.
197. Cântec (Zice vodă: „Iar la greu”!),în Foaia literară,I (1897),nr. 1,
6/18 aprilie, p. 1.
198. Cântec de primăvară (Cât e iarna cu ninsoare), în Familia, XXXIX
(1903), nr. 14, 6/19 aprilie, p. 159.
199. Cântec de primăvară (Cât e iarna cu ninsoare), în Tribuna
poporului, VII (1903), nr. 64, 6 aprilie.
200. Cântec de primăvară (Cât e iarna cu ninsoare), în Unirea, XIII
(1903), nr. 15, 18 aprilie, p. 153-154.
201. Cântec de primăvară (Cât e iarna cu ninsoare), în Univesul literar,
Bucureşti, XXI (1903), nr. 12, 24 martie.
202. Cântec demonic, în Viaţa românească, VII (1954), nr. 5, mai, p. 278-
279.
203. Cântec I, [Anacreontică (Glia bea din ploi vărsate)], în Lumea
ilustrată, I (1893), nr. 21.
204. Cântec I, în Voinţa naţională, X (1893), nr. 2693, 2 noiembrie.
205. Cântec III (Goi, sunt umerii rotunzi...), în Lumea ilustrată, I (1893),
nr. 21.
206. Cântec IV (Pe sânul alb al fetei), în Lumea ilustrată, I (1893), nr. 21.
207. Cântec IX (Cu noaptea-n cap, din casa lor...), în Lumea ilustrată, I
(1893), nr. 21.
208. Cântec oriental, în Calendar, Arad, XVI (1895), p. 108.
209. Cântec ostăşesc, în Activitatea, II (1902), nr. 21, 5 iunie, p. 1.
210. Cântec ostăşesc, în Albina, V (1902), nr. 32, 6 mai, p. 845.
211. Cântec ostăşesc, în Foaia poporului, X (1902), nr. 21, 19 mai/1
iunie, p. 241.
212. Cântec pentru şcoală, în Albina, V (1902), nr. 50, 15 septembrie, p.
1301.
213. Cântec pentru şcoală, în Calendar portativ pentru tinerime, Braşov,
pe anul şcolar 1913/1914, p. 44-46.
214. Cântec pentru şcoală, în Foaia interesantă, I (1905 – 1906), nr. 18, 1
aprilie, p. 69.
215. Cântec românesc (Câte roiuri de popoare), în Calendarul
plugarului, XII (1904), p. 84.
216. Cântec românesc (Câte roiuri de popoare), în Deşteptarea, XI
(1903), nr. 97, 7 decembrie.
217. Cântec românesc (Câte roiuri de popoare), în Universul literar, XXI
(1903), nr. 16, 21 aprilie.
218. Cântec V, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 59.
219. Cântec V, în Lumea ilustrată, I (1893), nr. 21.
593
220. Cântec VI (Stai, iubit-o, la fântână...), în Lumea ilustrată, I (1893),
nr. 21.
221. Cântec VII (Să n-am zi de veselie), în Amicul poporului-calendar,
XXXVIII (1898), p. 101.
222. Cântec VII (Să n-am zi de veselie), în Foaia pentru toţi, II (1898), nr.
28, 14 iunie, p. 361.
223. Cântec VIII (Ieri pe-un trandafir de câmp...), în Lumea ilustrată, I
(1893), nr. 21.
224. Cântec, în Albina, IV (1901), nr. 39, 24 iunie, p. 1061.
225. Cântec, în Foaia poporului, IX (1901), nr. 27, 1/14 iulie, p. 313.
226. Cântec, în Telegraful român, XLIX (1901), nr. 86, 2/15 august, p.
349.
227. Cântec. (Iar când Ştefan înceta...), în Tribuna, III (1886), nr. 117, 22
mai/3 iunie, p. 465-466.
228. Cântece de vitejie, antologie, tabel cronologic, prefaţă, note şi
bibliografie de Nicolae Constantinescu, Bucureşti, Editura Albatros,
1981.
229. Cântece de vitejie, Editura pentru Literatură, 1966.
230. Cântece de vitejie, postfaţă de Ion Rotaru, Bucureşti, Editura
Minerva, 1977.
231. Cântece de vitejie, prefaţă de Constantin Trandafir, tabel cronologic
şi selecţie de aprecieri critice de Valentina Teclici, Galaţi, Editura
Porto-Franco, 1991.
232. Cântece de vitejie, prefaţă de Petru Munteanu, Bucureşti, Editura Ion
Creangă, 1985.
233. Cântece I – IX, în Lumea ilustrată, I (1893), nr. 21.
234. Cântecul cel vechi al Oltului, în Albina, VI (1903), nr. 16, 19
ianuarie, p. 397.
235. Cântecul cel vechi al Oltului, în Foaia poporului, XI (1903), nr. 5,
26 ianuarie/8 februarie, p. 49.
236. Cântecul cel vechi al Oltului, în Telegraful român, LI (1903), nr. 12,
1/14 februarie, p. 49.
237. Cântecul fusului, în Tribuna, X (1893), nr. 46, 28 februarie/12
martie, p. 181.
238. Cântecul redutei, în Albina, II (1898), nr. 10, 6 decembrie, p. 290.
239. Cântecul redutei, în Calendarul nou, VI (1905), p. 79-80.
240. Cântecul zorilor, în Universul literar, XXI (1903), nr. 2, 13 ianuarie,
p. 2.
241. Cap, mână şi nas, în Albina, IV (1901), nr. 17, 21 ianuarie, p. 444-
446.
242. Cap, mână şi nas, în Calendar, Sibiu, LXV (1916), p. 194-197.
243. Cap, mână şi nas, în Telegraful român, XLIX (1901), nr. 10, 27
ianuarie/9 februarie, p. 40-41.
244. Care e cel mai urât arbore?, în Carte de citire pentru clasa a II-a
primară urbană, Bucureşti, 1910.
594
245. Carol Robert, regele Ungariei, în Familia, XXXIX ( 1903), nr. 9,
2/15 martie, p. 97-98.
246. Carol Robert, regele Ungariei, în Foaia interesantă, III (1908), nr.
16 – 17, p. 68.
247. Carol Robert, regele Ungariei, în Universul literar, XXI (1903), nr.
4, 27 ianuarie.
248. Cartea misterioasă, în Tribuna, IX (1892), nr. 4, 5/17 ianuarie, p. 13.
249. Cărţile bisericeşti, în Viaţa literară, I (1906), nr. 16, 16 aprilie, nr.
19, 17 mai.
250. Carul cerului, în Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, 1904.
251. Castelanul, în Universul literar, XX (1902), nr. 41, 14 octombrie, p.
2.
252. Câţi ani sunt de la facerea lumii?, în Şezătoarea săteanului, VIII
(1906), nr. 6, iunie, p. 164-166.
253. Câţi suntem, în Calendarul Minervei, V (1903), p. 146-148.
254. Ce cred cei neştiutori, în Universul literar, XXI (1903), nr. 32, 11
august.
255. Ce ne-au dat slavii şi grecii, în Epoca, III (1897), nr. 403, 16 martie,
nr. 409, 23 martie.
256. Ce ne-au dat slavii şi grecii, în Gazeta Transilvaniei, LX (1897), nr.
70, 28 martie şi nr. 71, 29 martie.
257. Ce ne-au dat slavii şi grecii, în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
258. Ceas rău, Baladă, în Tribuna, V (1888), nr. 124, 1/13 iunie, p. 493-
494.
259. Cel mai bun cuvânt, în Viaţa românească, IV (1909), nr. 3, martie, p.
323-324.
260. Cele două calendare, în Albina, III (1899), nr. 11, 12 decembrie, p.
281-282.
261. Cele trei marşuri, în Dreptatea, IV (1897), nr. 12, 17 ianuarie.
262. Cele trei marşuri, în Epoca, III (1897), nr. 345, 5 ianuarie.
263. Cele zece porunci, amintire istorică, în Albina, I (1898), nr. 30, 26
aprilie, p. 929-931.
264. Cele zece porunci, amintire istorică, în Telegraful român, XLVI
(1898), nr. 48, 2/14 mai, p. 189-190.
265. Cele zece porunci, în Albina, I (1898), nr. 30, 26 aprilie, p. 929-931.
266. Cetatea Neamţului, în Universul literar, XXI (1903), nr. 1, 6
ianuarie, p. 2.
267. Cetină-Dalbă, în Tribuna, VI (1889), nr. 269, 24 noiembrie/6
decembrie, p. 1073-1074; nr. 270, 25 noiembrie/7 decembrie, p.
1077-1078.
268. Chestionar privitor la psihologia poporului român, în Telegraful
român, XLVIII (1900), 10/23 iunie, p. 254.
269. Chindia, în Bunul econom, III (1902), nr. 21, 31 mai, p. 2-3.
270. Chindia, în Familia, XXXVII (1901), nr. 18, 6/19 mai, p. 207-208.
271. Chindia, în Gazeta Transilvaniei, LXII (1900), nr. 64, 19 martie.
595
272. Chindia, în Patria, IV (1900), nr. 392, p. 1-2.
273. Chindia, în Spicuiri literare, I (1901), nr. 21.
274. Chindia, în Tribuna poporului, IV (1900), nr. 52, 16/29 martie, p. 2-
3.
275. Cicoarea (după tradiţiile poporului), în Bunul econom, I (1900), nr.
18, 29 aprilie/12 mai, p. 2-5.
276. Cicoarea (după tradiţiile poporului), în Convorbiri literare, XXXIV
(1900), nr. 1, 15 ianuarie, p. 2-9.
277. Cicoarea (după tradiţiile poporului), în Epoca, VI (1900), nr. 45, 19
februarie.
278. Cicoarea (după tradiţiile poporului), în Patria, IV (1900), nr. 381, p.
1-2.
279. Cicoarea (după tradiţiile poporului), în Tribuna literară, I (1900),
nr. 44.
280. Cimiliturile cărţii, în Universul literar, XXI (1903), nr. 35, 1
septembrie.
281. Cine e autorul scrierilor lui Goethe?, în Epoca, III (1897), nr. 540,
22 august, nr. 541, 23 august, nr. 542, 24 august..
282. Coada chinezilor, în Albina, IX (1905), nr. 6, 6 noiembrie, p. 147-
151.
283. Colindele noastre, în Albina, VI (1903), nr. 51, 21 septembrie, p.
1317-1320.
284. Colindele noastre, în Epoca, IX (1903), nr. 27, 4 octombrie.
285. Colindele noastre, în Foaia poporului, XI (1903), nr. 47, 16/29
noiembrie, p. 553-554, nr. 48, 23 noiembrie/6 decembrie, p. 567-568.
286. Coloana de atac (fragment), în Calendarul din Arad, 1901, p. 121.
287. Coloana de atac (fragment), în Familia, XXXVI (1900), nr. 38, 17
288. Coloana de atac (fragment), în Patria, IV (1900), nr. 405.
289. Coloana de atac (fragment), în Tribuna poporului, IV (1900), nr. 62,
1/14 aprilie, p. 4-5.
290. Comentariu la "Divina Comedie", vol. I, cuvânt înainte de Al.
Balaci, Studiu introductiv de Al. Duţu şi Titus Pârvulescu, Bucureşti,
291. Comentariu la "Divina Comedie", vol. II, cuvânt înainte de Al.
Balaci, Studiu introductiv de Al. Duţu şi Titus Pârvulescu, Bucureşti,
292. Concepţia infernului în „Divina Comedie”, în Despre literatură şi
limbă, Bucureşti, 1960.
293. Concepţia infernului în „Divina comedie”, în Sămănătorul, I (1902),
nr. 17, 24 martie, p. 268-271.
294. Concert de primăvară, în Libertatea, IV (1905), nr. 30, 9/22 iulie.
295. Concert de primăvară, în România ilustrată, III (1905), nr. 6, iunie,
p. 172.
296. Concertul primăverii, în Românul, I (1911), nr. 70, 27 martie.
596
297. Conferinţele populare ţinute de învăţătorii rurali, prefaţa de George
Coşbuc, vol I, Tipografia „Jockey-Club” Ion C. Văcărescu, 1915,
vol. II, Imprimeria Independenţa, 1920.
298. Conservator şi revoluţionar, în Epoca, III (1897), nr. 641, 20
decembrie, nr. 642, 21 decembrie.
299. Contra poeţilor farisei (prefaţa la Costin, I., Spre primăvară), în
Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
300. Copacul dătător de chimină, în Albina, IX (1906), nr. 45 – 46, 6 – 13
august, p. 1189-1191.
301. Copila cea cu umblet drag, în Viaţa românească, VII (1954), nr. 5,
mai, p. 279-280.
302. Copilă, tu crede poeţii ce scriu, în Viaţa românească, VII (1954), nr.
5, mai, p. 276.
303. Copilul deştept, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară,
Bucureşti, 1910.
304. Corbul, în Bunul econom, III (1902), nr. 42, 26 octombrie.
305. Cornul (Baladă germană), în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 10,
aprilie/mai, p. 305.
306. Coşbuc povestind copiilor, Bucureşti, Socec, f.a.
307. Coşbuc, Gorge, Sfatul bătrânilor, în Foaia interesantă, I (1897), nr.
37, 21 septembrie, p. 2.
308. Costea, în Calendar, Arad, XL (1918), p. 196-198.
309. Costea, în Telegraful român, XLI (1893), nr. 85, 5/17 august, p. 337.
310. Costin, I., Spre primăvară, prefaţă de George Coşbuc, Bucureşti,
Editura Carol Müller, 1896.
311. Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877), în Literatură şi
artă română, V (1900), nr. 1, noiembrie, p. 1-2.
312. Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877), în Albina, XIX
(1915 – 1916), nr. 12 – 13, p. 443.
313. Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877), în Bunul
econom, II (1901), nr. 29, 14/27 iulie.
314. Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877), în Familia, XL
(1904), nr. 51 – 52, 24 decembrie/6 ianuarie 1905, p. 603.
315. Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877), în Unirea, XIII
(1903), nr. 1, 3 ianuarie.
316. Crăiasa zânelor, în Constituţionalul, I (1890), nr. 224, 25 martie/6
aprilie.
317. Crăiasa zânelor, în Tribuna, V (1888), nr. 229, 9/21 octombrie, p.
913-914.
318. Craii de la răsărit, în Albina, VI (1902), nr. 1, 6 octombrie, p. 5-7.
319. Craii de la răsărit, în Foaia interesantă, XI (1903), nr. 2, 5/18
ianuarie, p. 17-18.
320. Craii de la răsărit, în Telegraful român, L (1902), supliment la nr.
144, 24 decembrie/6 ianuarie.
597
321. Craiul nou în ţară, în Familia, XXXIX (1903), nr. 25, 22 iunie/5
iulie, p. 292-294.
322. Craiul nou în ţară, în Universul literar, XXI (1903), nr. 13, 31
martie.
323. Credinţe fără rost, în Albina, XI (1908), nr. 33, 18 mai, p. 941-944.
324. Credinţe fără rost, în Deşteptarea, Braşov, IV (1908), nr. 23, 5/18
iunie, p. 2-3.
325. Credinţe fără rost, în Lumina, Budapesta, IV (1908), nr. 28, 12 iulie,
p. 2-4.
326. Crescit eundo. Sonet de lux, în Constituţionalul, II (1891), nr. 456,
11/23 ianuarie.
327. Creşterea rea a copiilor, în Albina, X (1907), nr. 18, 28 ianuarie, p.
453-456.
328. Crima mărturisită, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară
urbană, Ploieşti, 1908.
329. Crugul soarelui, în Albina, IX (1906), nr. 41 – 42, 9 – 16 iulie, p.
1101-1104.
330. Cu căţel cu purcel, în Patria, I (1897), nr. 37.
331. Cu căţel cu purcel, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
332. Cuiburile păsărilor, în Carte de citire pentru clasa a III-a urbană,
1909.
333. Cujbă, S., Povestiri din copilărie (prefaţă de G. Coşbuc), Bucureşti,
1896.
334. Cujbă, Sergiu, Povestiri din copilărie, prefaţă de George Coşbuc,
Bucureşti, Editura C. Sfetea, 1896; prefaţa a fost reprodusă şi în
Epoca, II (1896), nr. 33, 14 decembrie şi în Tribuna poporului, I
(1897), nr. 1, 1/13 ianuarie.
335. Cultul frăsinetului, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr. 7 şi 8,
iulie şi august, p. 204-205.
336. Cultura bumbacului, în Albina, XI (1908), nr. 31, 4 mai, p. 888-890.
337. Cultura bumbacului, în Gazeta Transilvaniei, LXXI (1908), nr. 102,
9 mai.
338. Cultura bumbacului, în Lupta, Budapesta, II (1908), nr. 116, 1 iunie.
339. Cultura legumelor în vechime, în Albina, IX (1905), nr. 12, 18
340. Cum au ajuns oamenii la scrierea de astăzi, în Albina, VI (1902), nr.
9, 1 decembrie, p. 229-231.
341. Cum au ajuns oamenii la scrierea de astăzi, în Gazeta Transilvaniei,
LXV (1902), nr. 269, 8 decembrie.
342. Cum au ajuns oamenii la scrierea de astăzi, în Telegraful român, L
(1903), nr. 142, 19 decembrie/1 ianuarie, p. 582-583.
343. Cum e făcută lumea şi din ce?, în Albina, I (1898), nr. 33, 17 mai, p.
1039-1040, nr. 34, 24 mai, p. 1057-1072.
344. Cum înţelege românul culorile, în Albina, IV (1900), nr. 11, 10
decembrie, p. 284-287, nr. 12, 17 decembrie, p. 310-312.
598
345. Cum înţelege românul culorile, în Calendar, Sibiu, LXIV (1915), p.
181-186.
346. Cum înţelege românul culorile, în Tribuna literară, 1900, nr. 246 şi
1901, nr. 1.
347. Cum învaţă omul carte, în Albina, IV (1901), nr. 19, 4 februarie, p.
497-500, nr. 20, 11 februarie, p. 526-529, nr. 21, 18 februarie, p.
553-555.
348. Cum învaţă omul carte, în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti,
1903.
349. Cum învaţă omul carte, în Tribuna literară, (1901), nr. 32, 27 şi 42.
350. Cum se judecă popoarele, în Familia, XXXVI (1900), nr. 21, 21
mai/3 iunie, p. 242-243.
351. Curiozităţi ale limbii româneşti, în Albina, III (1900), nr. 31, 30
352. Curiozităţi de ale limbii româneşti, în Tribuna, XVII (1900), nr. 94,
11/24 mai, p. 375, nr. 95, 13/26 mai, p. 379.
353. Curiozităţi de ale limbii româneşti, în Albina, III (1900), nr. 31, 30
354. Curiozităţi de ale limbii româneşti, în Bunul econom, I (1900), nr.
19, 6/19 mai), p. 4-5.
355. Curiozităţi de ale limbii româneşti, în Tribuna poporului, IV (1900),
nr. 90, p. 2-3.
356. Curriculum vitae. Sonet de lux, în Constituţionalul, II (1891), nr.
456, 11/23 ianuarie.
357. Curs-a Dunărea prin rai?, în Albina, VIII (1905), nr. 51, 18
358. Cuscri, în Calendarul Minervei, XI (1909), p. 73-74.
359. Cuscri, în Viaţa literară, I (1906), nr. 10, 5 martie, p. 1-2.
360. Dac-o vrea dumnezeu, în Albina, X (1906), nr. 5, 29 octombrie, p.
113-115.
361. Dac-o vrea dumnezeu, în Libertatea, V (1906), nr. 50, 2/15
decembrie.
362. Dante şi duşmanii săi literari, în Despre literatură şi limbă,
Bucureşti, 1960.
363. Dante şi duşmanii săi literari, în Flacăra, I (1912), nr. 28, 28 aprilie,
p. 217-218.
364. Dascălul Pascal, baladă poporală, în Tribuna, VI (1889), nr. 232,
11/23 octombrie, p. 925.
365. Daţi tot înainte, români!, în Foaia interesantă, XIII (1919), nr. 8, 8
mai, p. 30.
366. Daţi tot înainte, români!, în Luceafărul, XIV (1919), nr. 5, p. 85.
367. De ce te temi, nu scapi, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 25, 23
iunie/6 iulie, p. 297-298.
368. De ce te temi, nu scapi, în Universul literar, XX (1902), nr. 23, 10
iunie.
599
369. De cea din urmă dată (Spanioleşte), în Tribuna, V (1888), nr. 66, 22
martie/3 aprilie, p. 261.
370. De departe şi de-aproape, în Deşteptarea, XI (1903), nr. 95, 30
noiembrie.
371. De departe şi de-aproape, în Universul literar, XXI (1903), nr. 40, 6
octombrie.
372. De la Betleem la Marea Moartă, în Albina, VIII (1905), nr. 16, 16
ianuarie, p. 409-412.
373. De pe deal ..., în Calendarul, XVII (1905), p. 154.
374. De pe deal ..., în Povestea vorbei, I (1896), nr. 3, 24 octombrie.
375. De profundis, în Calendarul unirii, IV (1903), p. 151-152.
376. De profundis, în Deşteptarea, X (1902), nr. 75, 26 septembrie.
377. De profundis, în Familia, XL (1904), nr. 37, 12/25 septembrie, p.
433.
378. De profundis, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 193, 19
octombrie/1 noiembrie, p. 4.
379. De profundis, în Unirea, XII (1902), nr. 42, 18 octombrie, p. 354.
380. De profundis, în Universul literar, XX (1902), nr. 37, 16 septembrie,
p. 2.
381. Decebal către popor, în Albina, XIX (1915 – 1916), nr. 9, 29
noiembrie, p. 315.
382. Decebal către popor, în Foaia interesantă, X (1915), nr. 8, 29
septembrie/11 octombrie, p. 34.
383. Decembrie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
384. Dedesupt şi deasupra, în Tribuna, IV (1887), nr. 19, 25 ianuarie/6
februarie, p. 73.
385. Depărtarea până la stele şi mărimea lor, în Albina, VII (1904), nr.
26, 28 martie, p. 604-608.
386. Dervişii învârtitori, în Albina, VII (1904), nr. 51, 19 septembrie, .
1231-1233.
387. Dervişii urlători, în Albina, VII (1904), nr. 52, 26 septembrie, p.
1262-1265.
388. Descântecile şi boalele, în Albina, VII (1904), nr. 32, 9 mai, p. 749-
751.
389. Descântecile şi boalele, în Epoca, X (1904), nr. 142, 25 mai.
390. Descântecile şi boalele, în Foaia interesantă, I (1905 – 1906), nr. 42,
16 septembrie, p. 166-167.
391. Descântecul, în Familia, XXXVII (1901), nr. 25, 24 iunie/7 iulie, p.
289-291.
392. Descântecul, mss. C. XLI 4 F 58-60, 62-64, Fondul Iosif Vulcan,
Bilioteca Astra din Sibiu.
393. Despre literatură şi limbă, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1960.
600
394. Despre literatură şi limbă, ediţie îngrijită de Al. Duţu, Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, 1960.
395. Devotamentul şi curajul unui soldat, în Albina, X (1907), nr. 22, 25
februarie, p. 565-567.
396. Din curiozităţile japonezilor. Limba japoneză, în Albina, VIII
(1904), nr. 10, 5 decembrie, p. 258-260.
397. Din demonologia poporului român, în Tribuna, XVII (1900), nr. 15,
21 ianuarie/2 februarie, p. 59, nr. 16, 22ianuarie/3 februarie, p. 63,
nr. 18, 25 ianuarie/6 februarie, p. 71, nr. 19, 26 ianuarie/7 februarie,
p. 75.
398. Din înţelepciunea popoarelor, în Albina, VIII (1904), nr. 8, 21
399. Din popor, în Şezătoarea săteanului, X (1908), nr. 1, ianuarie, p. 5-
8, nr. 3, martie, p. 69-72.
400. Din superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru, Bucureşti,
Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1953.
401. Din ţânţar armăsar, în Activitatea, III (1903), nr. 33, 27 august.
402. Din ţânţar armăsar, în Epoca, IV (1898), nr. 680, 10 februarie.
403. Din ţara Basarabilor, Bucureşti, Institutul de arte grafice C. Sfetea,
1901.
404. Din urâtul chip al vieţii, în Viaţa românească, VII (1954), nr. 5, mai,
p. 277.
405. Din vremuri vechi, în Universul literar, XX (1902), nr. 50, 16
decembrie
406. Din vremurile vechi, în Universul literar, XX (1902), nr. 50, 16
decembrie.
407. Dintr-alte lumi, în Familia, XXXIII (1897), nr. 1, 5 ianuarie, p. 2.
408. Dintr-alte lumi, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 29, 27 iulie.
409. Dintr-alte lumi, în Revista Orăştiei, III (1897), nr. 32, 2/14 august, p.
131.
410. Dintr-alte lumi, în Universul ilustrat, VI (1897), nr. 8, 21 februarie.
411. Dintr-alte lumi, mss. M. XVII 415, Fondul Iosif Vulcan, Bilioteca
Astra din Sibiu.
412. Dintr-o poveste, în Albina, V (1902), nr. 18, 3 februarie, p. 465.
413. Dintr-o poveste, în Foaia interesantă, VI (1911), nr. 3, 6 ianuarie.
414. Doc. X, în Constituţionalul, II (1891), nr. 468, 25 ianuarie/6
februarie.
415. Doctorii şi babele, în Adevărul la sate, III (1904), nr. 64, 1 februarie.
416. Doctorii şi babele, în Albina, VII (1903), nr. 10, 7 decembrie, p. 253-
255.
417. Doctorii şi babele, în Gazeta Transilvaniei, LXVI (1903), nr. 277,
14 decembrie.
418. Doftoreasa satului, în Albina, VII (1904), nr. 37, 13 iunie, p. 885-
888.
601
419. Doftorul şi soldatul, în Albina, I (1898), nr. 28 – 29, 12-19 aprilie, p.
883-884.
420. Doina, în Calendar, Arad, XXI (1900), p. 90-91.
421. Doina, în Calendar, Sibiu, LXII (1913), p. 166-169.
422. Doina, în Calendar, Sibiu, XLVI (1897), p. 126-127.
423. Doina, în Calendarul „Aurorei”, VIII (1898), p. 61-63.
424. Doina, în Calendarul nostru, Arad, I (1900), p. 1-4.
425. Doina, în Calendarul plugarului, VIII (1900), p. 73-74.
426. Doina, în Calendarul poporului, XII (1897), p. 55-59.
427. Doina, în Calendarul unirii, I (1896), p. 126-127.
428. Doina, în Foaia poporului, IV (1896), nr. 27, 30 iunie/12 iulie, p.
210-211.
429. Doina, în Revista ilustrată, I (1898), nr. 1, ianuarie, p. 18-19.
430. Doina, în Tribuna, XII (1895), nr. 32, 10/22 februarie, p. 127.
431. Doina, în Vatra, II (1895), nr. 3, p. 83-86.
432. Doina, în Voinţa poporului, I (1902), nr. 6, 10 decembrie, p. 6.
433. Domnul care a scris o odă, în Drapelul, II (1902), nr. 6, 12 ianuarie.
434. Domnul care a scris o odă, în Familia, XXXVII (1902), nr. 46, p.
548-549.
435. Domnul care a scris o odă, în Universul literar, XIX (1901), nr. 48,
3 decembrie.
436. Doriam, După Heine, în Lumea ilustrată, II (1893), nr.2, octombrie,
p. 25.
437. Dorobanţii şi călăraşii în război, în Fapte şi vorbe româneşti,
Bucureşti, 1899.
438. Dorobanţul, în Albina, IV (1900), nr. 1, 1 octombrie, p. 1-2.
439. Dorobanţul, în Caledarul românului, XIV (1902), p. 146-147.
440. Dorobanţul, în Calendarul plugarului, IX (1901), p. 61.
441. Dorobanţul, în Gazeta Transilvaniei, LXIII (1900), nr. 224, 8
octombrie.
442. Dorobanţul, în Tribuna literară, I (1900), nr. 199.
443. Două bâlciuri, în Universul literar, XXI (1903), nr. 7, 17 februarie.
444. Două întrebări, în Familia, XXI (1885), nr. 20, 19/31 mai, p. 234.
445. Două prototipuri ale vrăjitorilor, I. Simon Magul. II. Heliodor, în
Albina, X (1907), nr. 36, 3 iunie, p. 943-945, nr. 37, 16 iunie, p. 975-
976.
446. Două prototipuri ale vrăjitorilor, I. Simon Magul. II. Heliodor, în
Foaia interesantă, II (1907), nr. 24, 10 iunie, p. 102, nr. 25, 16 iunie,
p. 107.
447. Două vorbe româneşti, în Albina, VII (1903), nr. 4, 26 octombrie, p.
85-88.
448. Două vorbe româneşti, în Tribuna poporului, VII (1903), nr. 209,
15/28 noiembrie.
449. Două vorbe, în Şezătoarea săteanului, V (1903), nr. 1, ianuarie, p. 3-
5.
602
450. Dr. Juris (poem satiric), în Tribuna, VI (1889), nr. 53, 7/19 martie,
p. 209-210.
451. Dracul în zicătoarele şi proverbele noastre, în Albina, IV (1900), nr.
4, 22 octombrie, p. 95-98.
452. Draga mamei, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 27-29, 13 iulie – 27
iulie.
453. Draga mamei, în Tribuna, III (1886), nr. 119-122, 25 mai/6 iunie –
29 mai/10 iunie.
454. Dragoste învrăjbită, în Vatra, II (1896), nr. 17, p. 512-516.
455. Dragoste păcurărească, în Tribuna, III (1886), nr. 178, 3/15 august,
p. 709-710.
456. Drumul iubirii, în Deşteptarea, X (1902), nr. 100, 22 decembrie.
457. Drumul iubirii, în Universul literar, XX (1902), nr. 49, 9 decembrie,
p. 2.
458. Drumul primăverii în Europa, în Albina, VII (1904), nr. 42 – 43, 18
– 25 iulie, p. 1018-1020.
459. Dulgherul şi fierarul, în Albina, I (1898), nr. 26, 29 martie, p. 805-
806.
460. Dulgherul şi fierarul, în Telegraful român, XLVI (1898), nr. 36, 31
martie/12 aprilie, p. 142-143.
461. Dunărea şi Oltul, în Albina, XIX (1915 – 1916), nr. 10, 6 decembrie
1915, p. 363.
462. Dunărea şi Oltul, în Drapelul, III (1903), nr. 74, 26 iunie/9 iulie.
463. Dunărea şi Oltul, în Familia, XXXIX (1903), nr. 27, 6/19 iulie, p.
315.
464. Dunărea şi Oltul, în Tribuna poporului, VII (1903), nr. 118, 30
iunie.
465. Dunărea şi Oltul, în Universul literar, XXI (1903), nr. 23, 9 iunie.
466. După furtună, în Calendarul Minervei, V (1903), p. 89-90.
467. După furtună, în Curierul literar, I (1901), nr. 4, 28 octombrie.
468. După furtună, în Tribuna literară, 1901, nr. 204.
469. Duşmancele, în Scena, II (1918), nr. 129, 19 mai.
470. Duşmanul dintre noi, în Albina, VIII (1905), nr. 24, 13 martie, p.
633-635.
471. E pământul stea?, în Albina, I (1898), nr. 39, 28 iunie, p. 1224-1228.
472. Elementele literaturii poporale, prefaţă de I. Filipciuc, Cluj-Napoca,
473. Elfrida cea frumoasă, în Drapelul, II (1902), nr. 87, 27 iulie.
474. Epigrame, în Tribuna, X (1893), nr. 33, 13/25 februarie, p. 129.
475. Epilog (Amoru-mi trist l-am îngropat), în Tribuna, V (1888), nr. 239,
21 octombrie/2 noiembrie.
476. Fachirii, în Albina, VIII (1904), nr. 1, 3 octombrie, p. 7-10.
477. Fantazie, în Viaţa literară, I (1906), nr. 20, 14 mai, p. 1.
478. Faptul zilei, în Albina, III (1900), nr. 28 – 29, 9/16 aprilie, p. 749.
479. Faptul zilei, în Familia, XXXVI (1900), nr. 10, 5 martie, p. 109-110.
603
480. Faptul zilei, în Literatură şi artă română, IV (1900), nr. 3, ianuarie,
p. 135-137.
481. Faptul zilei, în Sămănătorul, I, vol. II (1902), nr. 37, 8 decembrie, p.
174-176.
482. Faptul zilei, în Tribuna literară, (1900), nr. 54, 7 martie.
483. Faptul zilei, în Tribuna poporului, IV (1900), nr. 44, 5/18 martie.
484. Fata craiului din cetini, în Tribuna, III (1886), nr. 73-75, 29
martie/10 aprilie – 1/13 aprilie.
485. Fata mamei, în Tribuna, XIII (1896), nr. 60, 15/27 martie, p. 237.
486. Fata mamei, în Vatra, II (1896), nr. 18, p. 545.
487. Fata morarului, în Tribuna, VI (1889), nr. 86, 16/28 aprilie, p. 341.
488. Fata morarului, în Universul literar, XIV (1896), nr. 21, 20 mai/2
iunie, p. 2.
489. Făt-frumos al nostru şi pasărea Fenix, în Albina, V (1901), nr. 51,
16 septembrie, p. 1330-1334.
490. Făt-frumos al nostru şi pasărea Fenix, în Tribuna literară, 1902, nr.
179.
491. Fatma (Baladă orientală), în Calendar, Arad, XV (1894), p. 84.
492. Fatma (Baladă orientală), în Lumea ilustrată, I (1891), nr. I,
noiembrie, p. 9.
493. Fatma (Baladă orientală), în Lumea nouă ştiinţifică şi literară, I
(1895), nr. 9, 7 august, p. 6.
494. Februarie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
495. Fecior de popă (un capitol din istoria persecuţiilor reigioase la care
au fost supuşi românii de biserica calvină), în Universul literar, XX
(1902), nr. 36, 9 septembrie.
496. Fecior de popă (un capitol din istoria persecuţiilor reigioase la care
au fost supuşi românii de biserica calvină), în Drapelul, II (1902),
nr. 114, 3/16 octombrie.
497. Fecior de popă, în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903.
498. Felul înmormântării şi al mormintelor la feluritele popoare, în
Albina, VII (1903), nr. 5, 2 noiembrie, p. 118-121; nr. 6, 9 noiembrie,
p. 144-146.
499. Fierul şi istoria lui, în Albina, VI (1902), nr. 11, 15 decembrie, p.
282-285.
500. Fierul şi istoria lui, în Tribuna literară, 1902, nr. 237.
501. Filozofia schiopului, în Românul literar, Bucureşti, I (1891), nr. 11,
25 martie, p. 82.
502. Filozofii şi plugarii, în Tribuna, I, (1884), nr. 188, 5/17 decembrie,
p. 750-751, nr. 190, 8/20 decembrie, p. 758.
503. Fire de tort şi alte poezii, prefaţă de Al. Săndulescu, Bucureşti,
504. Fire de tort, postfaţă şi bibliografie de Constantin Cubleşan,
Bucureşti, Editura Minerva,. 1974.
604
505. Fire de tort, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966.
506. Floarea-soarelui şi macul, în Drapelul, II (1902), nr. 80, 11/24 iulie.
507. Floarea-soarelui şi macul, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 33, 18
august, p. 385-386.
508. Floarea-soarelui şi macul, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 133,
20 iulie/2 august.
509. Floarea-soarelui şi macul, în Universul literar, XX (1902), nr. 8, 25
februarie, p. 2.
510. Florii, în Românul, I (1911), nr. 81, 10/23 aprilie.
511. Focuri nestinse în România, în Albina, XIII (1909), nr. 5, 1
512. Focurile morţilor, în Universul literar, XXI (1903), nr. 38.
513. Fragment (În faţă-mi se-ntide-al câmpiei cuprins), în Viaţa
românească, II (1907), nr. 12, decembrie, p. 390-391.
514. Fragment (Tristă-n zori stă-nţepenită), în Flacăra, I (1911), nr. 5, 19
noiembrie, p. 35.
515. Fragment epic, în Sămănătorul, I (1901), nr. 1, 2 decembrie, p. 5-7.
516. Fraţii răzleţi, în Albina, XVIII (1915), nr. 36, 7 iunie, p. 1331.
517. Fresco-ritornele, în Calendarul, Arad, XVI (1895), p. 111-114.
518. Fresco-ritornele, în Convorbiri literare, XXVI (1892), nr. 5, 1
519. Fresco-ritornele, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 16,
septembrie/octombrie, p. 431.
520. Fresco-ritornele, în Tribuna, X (1893), nr. 1, 1/13 ianuarie.
521. Fresco-ritornele, în Universul ilustrat, I (1892), nr. 1, 18/30
septembrie.
522. Frica de lucru, în Adevărul la sate, III (1904), nr. 73, 1 iulie.
523. Frica de lucru, în Albina, VII (1904), nr. 17, 25 ianuarie, p. 337-340.
524. Frumuseţea albilor şi a negrilor, în Albina, VIII (1905), nr. 45 – 46,
7 – 14 iulie, p. 1185-1190.
525. Fulger, în Tribuna, IV (1887), nr. 5, 9/21 ianuarie, p. 17, nr. 6, 10/22
ianuarie, p. 21.
526. Funcţie şi meşteşug, în Albina, V (1901), nr. 9, 2 decembrie, p. 227-
229.
527. Furia violonistului, baladă istorică, în Tribuna, VI (1889), nr. 8,
528. Furtuna primăverii, în Românul II (1912), nr. 69, 21 martie/7 aprilie,
p. 9.
529. Gânduri risipite (poezia a II-a: Pe pieptul alb al fetei), în Tribuna,
VIII (1891), nr. 256, 17/29 noiembrie, p. 1021.
530. Gânduri risipite (poezia a III-a), în Tribuna, VIII (1891), nr. 256,
17/29 noiembrie, p. 1021.
531. Gânduri risipite (poezia a V-a), în Tribuna, VIII (1891), nr. 256,
605
532. Gânduri risipite (poezia a VI-a: Pustiit să-mi fie traiul), în Tribuna,
533. Gânduri risipite (poezia a VII-a: Să-l vezi şi tu cum e!), în Tribuna,
534. Gânduri risipite (poezia I), în Tribuna, VIII (1891), nr. 256, 17/29
noiembrie, p. 1021.
535. Gânduri, în Foaia interesantă, III (1908), nr. 18, 19 aprilie, nr. 73.
536. Gânduri, în Sămănătorul, I (1901), nr. 3, 16 decembrie, p. 42-43.
537. Gazel (Oamenii mă-nvinuesc), în Convorbiri literare, XXV (1891),
nr. 9, 1 decembrie, p. 797.
538. Gazel (Oamenii mă-nvinuesc), în Tribuna, VIII (1891), nr. 278,
15/27 decembrie, p. 1109.
539. Gazel (Picurii cu strop de strop), în Foaia poporului, IV (1896), nr.
29, 14/26 iulie, p. 225.
540. Gazel (Picurii cu strop de strop), în Minerva, III (1893), nr. 13, 1
iulie, p. 121.
541. Gesta, în Flacăra, IV (1914), nr. 1 – 2, 25 octombrie, p. 10.
542. Ghiaura, în Familia, XXXIII (1897), nr. 46, 16 noiembrie, p. 541-
542.
543. Ghiaura, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 27, 7 iunie, p. 338.
544. Ghiaura, în Literatură şi artă română, I (1897), nr. 12, 25
545. Ghiaura, în Revista Orăştiei, III (1897), nr. 50, 6/18 decembrie, p.
204.
546. Ghicitoare, în Vatra, II (1895), nr. 13, p. 416.
547. Ghicitori, anagramă, în Vatra, I (1894), nr. 17, p. 544.
548. Ghicitori, în Vatra, II (1896), nr. 17, p. 544.
549. Ghicitorile poporale, în Albina, VI (1903), nr. 42 – 43, 20/27 iulie,
p. 1104-1108, nr. 47, 25 august, p. 1289-1290 şi nr. 50, 14
550. Ghicitorile poporale, în Telegraful român, LI (1903), nr. 93, 25
august/5 septembrie, p. 382, nr. 94, 26 august/8 septembrie, p. 381-
382.
551. Goana după slujbe, în Albina, X (1906), nr. 6, 5 noiembrie, p. 141-
145.
552. Goana spaimelor, în Viaţa literară, I (1906), nr. 7, 12 februarie.
553. Graiul neamului, în Activitatea, I (1901), nr. 10, 14 martie.
554. Graiul neamului, în Albina, IV (1901), nr. 22, 25 februarie, p. 581-
582.
555. Graiul neamului, în Albina, XVIII (1915), nr. 44 – 45, 2-9 august.
556. Graiul neamului, în Familia, XXXVII (1901), nr. 13, 1/14 aprilie, p.
147.
557. Graiul neamului, în Foaia interesantă, I (1905-1906), nr.19, 9
aprilie, p. 73.
606
558. Graiul neamului, în Foaia poporului, IX (1901), nr. 10, 4/17 martie,
p. 109.
559. Graiul neamului, în Românul, I (1911), nr. 53, 6/19 martie.
560. Graiul neamului, în Ţara noastră, I (1907), nr. 14, 1 aprilie, p. 218.
561. Graiul neamului, în Tribuna, XVIII (1901), nr. 38, 27 februarie/12
martie, p. 150.
562. Graiul neamului, în Voinţa poporului, IV (1905), nr. 2, 8 ianuarie, p.
10.
563. Gramatica şi medicul (Poem satiric), în Tribuna, V (1888), nr. 10,
564. Grandul Mercedes şi papa, în Universul literar, XXI (1903), nr. 31,
4 august, p. 2.
565. Greşala Patriarhului, povestiri orientale, în Românul, I (1911), nr.
144, 3/16 iulie, p. 1.
566. Groapa din drum, în Universul literar, XX (1902), nr. 20, 20 mai.
567. Groaznicul clocot al pământului. Vulcanul Cracatau. Turbatele lui
izbucniri în 3 rânduri, în Foaia interesantă, I (1906), nr. 38, 19
august, p. 151.
568. Groparul. Din popor, în Epoca literară, I (1896), nr. 3, 29 aprilie.
569. Groparul. Din popor, în Familia, XXXII (1896), nr. 22, 2/14 iunie,
p. 255.
570. Groparul. Din popor, în Flacăra, II (1913), nr. 46, 31 august, p. 361.
571. Gura lupului, în Universul literar, XXI (1903), nr. 9, 3 martie.
572. Heu quale portentum!, în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
573. Heu, quale portentum!, în Epoca, III (1897), nr. 335, 19 ianuarie.
574. Hora, în Sămănătorul, I (1902), nr. 13, 24 februarie, p. 199-200.
575. Iadul lui Dante, în Albina, IV (1901), nr. 51, 16 septembrie, p. 1356-
1358, nr. 52, 23 septembrie, p. 1377-1379, V (1901), nr. 2, 14
octombrie, p. 29-31, nr. 3, 21 octombrie, p. 57-59, nr. 4, 28
576. Ianuarie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
577. Iarna la pol, în Albina, VIII (1904), nr. 4, 24 octombrie, p. 85-88.
578. Iarna pe uliţă, în Calendarul „Aurorei”, VIII (1898), p. 48-51.
579. Iarna pe uliţă, în Gazeta Transilvaniei, LIX (1896), nr. 44, 25
februarie/8 martie, p. 3-6.
580. Iarna pe uliţă, în Revista Orăştiei, II (1896), nr. 5, 27 ianuarie, p. 19-
20.
581. Iarna pe uliţă, în Tribuna, XIII (1896), nr. 19, 25 ianuarie/6
februarie, p. 73.
582. Iarna pe uliţă, în Tribuna, XIII (1896), nr. 41, 22 februarie/5 martie,
p. 161-162.
583. Iarna pe uliţă, în Vatra, II (1896), nr. 16, p. 481-482.
584. Iedera, în Calendarul, pe anul 1908, p. 32.
585. Iedera, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 1, p. 3.
607
586. Iedera, în Luceafărul, V (1906), nr. 21 – 24, 15 decembrie, p. 463.
587. Ileu şi nicovala, în Drapelul, II (1902), nr. 2, 3 ianuarie şi nr. 3, 5
ianuarie.
588. Ileu şi nicovala, în Familia, XXXIX (1903), nr. 12, 23 martie/5
589. Ileu şi nicovala, în Foaia poporului, X (1902), nr. 3, 13/26 ianuarie,
p. 29-31, nr. 4, 20 ianuarie/2 februarie, p. 41-43.
590. Imnul studenţilor, în Activitatea, III (1903), nr. 36, 17 septembrie.
591. Imnul studenţilor, în Albina, VI (1902 – 1903), nr. 5, 3 noiembrie, p.
113.
592. Imnul studenţilor, în Familia, XXXVII (1901), nr. 14, 8/21 aprilie, p.
157.
593. Imnul studenţilor, în Foaia poporului, IX (1901), nr. 16, 15/28
aprilie, p. 581.
594. Imnul studenţilor, mss. M. XVII 4/4, Fondul Iosif Vulcan, Bilioteca
Astra din Sibiu.
595. Împlinirea datoriei, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară
596. În ajunul luării Plevnei, în Albina, III (1899), nr. 9, 28 noiembrie, p.
226-228.
597. În biserică, în Tribuna, VI (1889), nr.102, 5/17 mai, p. 405.
598. În catacombele Vienei, în Drapelul, II (1902), nr. 83, 18 iulie, p. 2-3.
599. În catacombele Vienei, în Universul literar, XIX (1901), nr. 50, 17
decembrie.
600. În miezul verii, în Deşteptarea, X (1902), nr. 71, 12 septembrie.
601. În miezul verii, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 21, 26 mai, p. 243-
244.
602. În miezul verii, în Libertatea, I (1902), nr. 25, 1/14 iunie.
603. În miezul verii, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 97, 26 mai/8
iunie.
604. În miezul verii, în Universul literar, XX (1902), nr. 19, 13 mai, p. 2.
605. În muzeu, în Universul literar, XXI (1903), nr. 36, 18 septembrie.
606. In opressores, în Foaia interesantă, XI (1916), nr. 33, 4/17 august, p.
133.
607. In opressores, în Vatra, I (1894), nr. 9, p. 280.
608. In opressores, în Viaţa românească, XII (1920), vol. 42, nr. 1,
martie, p. 57-58.
609. În şanţuri, în Albina, III (1899), nr. 1 – 2, 3 şi 10 octombrie, p. 5-6.
610. În şanţuri, în Calendarul plugarului, VIII (1900), p. 85-86.
611. În şanţuri, în Gazeta Transilvaniei, XII (1899), nr. 241, 31
octombrie.
612. În şanţuri, în Tribuna poporului, III (1899), nr. 213, 6/18 noiembrie.
613. În spital, în Albina, XVIII (1915), nr. 18, 1 februarie, p. 635.
614. În spital, în Românul, IV (1914), nr. 173, 6/19 august.
615. În spital, în Universul literar, XX (1902), nr. 25, 24 iunie.
608
616. În treacăt, în Adevărul la sate, III (1903), nr. 50, 15 iunie.
617. În treacăt, în Albina, VI (1903), nr. 30, 27 aprilie, p. 789.
618. În treacăt, în Calendarul poporului român, III (1905), p. 154.
619. În treacăt, în Răvaşul, I (1903), nr. 10, 6 iunie.
620. În vis, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 41, 19 octombrie, p. 3-4.
621. În zori, în Albina, V (1902), nr. 27, 7 aprilie, p. 724-726.
622. În zori, în Calendar ilustrat pentru toţi, pe an. 1911, p. 36.
623. În zori, în Libertatea, I (1902), nr. 15, 23 martie/5 aprilie, p. 2.
624. În zori, în Revista ilustrată, V (1902), nr. 7, 1 aprilie, p. 74.
625. În zori, în Românul, I (1911), nr. 172, 6/19 august, p. 6.
626. În zori, în Sămănătorul, I (1902), nr. 6, 6 ianuarie, p. 83.
627. În zori, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 71, 14/27 aprilie.
628. Înaintea furtunii, în Albina, IX (1906), nr. 39, 25 iunie, p. 1047.
629. Îngerul morţii, în Cărţile săteanului român, XI (1886), cartea IV,
1/13 aprilie, p. 53-54.
630. Îngerul păzitor (Maica Casiana), în Tribuna, Cluj, I (1957), nr. 2, 17
februarie.
631. Inginerii hotarnici în vechiul Egipet, în Albina, IX (1905), nr. 9, 27
632. Inima mamei (După o legendă franceză), în Lumea ilustrată, I
(1892), nr. 8, februarie/martie, p. 243.
633. Inimile împăraţilor austrieci, în Albina, XI (1908), nr. 37, 15 iunie,
p. 1053-1056.
634. Insectele şi lumina, în Albina, XV (1911), nr. 4, 23 octombrie, p.
133-137.
635. Insectele şi lumina, în Foaia interesantă, XIII (1919), nr. 11, 5 iunie,
p. 43-44.
636. Instinctul conservării la păiangeni, în Albina, VIII (1904), nr. 6, 7
637. Insula Şerpilor, în Familia, XXXIX (1903), nr. 19, 11/24 mai, p.
224-225.
638. Insula Şerpilor, în Universul literar, XXI (1903), nr. 10, 10 martie.
639. Intrarea şarpelui pe gură, în Albina, VII (1904), nr. 38, 20 iunie, p.
915-919.
640. Invaziunea lui „pentru”, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti,
1960.
641. Invaziunea lui „pentru”, în Epoca, II (1898), nr. 337, 22 decembrie.
642. Ionescu, Gh. C., Note de drum, Mănăstirea Putna, Bucovina,
Maramureş, Ardeal, Banat, prefaţă de George Coşbuc, Gorj, Editura
revistei „Şezătoarea săteanului”, 1905.
643. Irodia doamna, în Albina, XI (1908), nr. 23, 9 martie, p. 673-675.
644. Iscăliturile autorilor, în Albina, IV (1900), nr. 3, 15 octombrie, p.
59-62.
645. Iscăliturile autorilor, în Gazeta Transilvaniei, LXIII (1900), nr. 251,
12 noiembrie.
609
646. Iscusinţa militară a românilor, în Albina, XI (1908), nr. 25, 23
martie, p. 732-733.
647. Ispita, în Familia, XXXII (1896), nr. 14, 7/19 aprilie, p. 158-159.
648. Ispita, în Vieaţa, II (1896), nr. 37, 28 ianuarie.
649. Isus la împăratul, în Familia, XL (1904), nr. 17, 25 aprilie/8 mai, p.
193.
650. Isus la împăratul, în Foaia interesantă, IX (1914), nr. 15 – 16, p. 61.
651. Isus la împăratul, în Universul literar, XXI (1903), nr. 15, 14 aprilie.
652. Isus şi lumea (După tradiţia orientală a lui Saadi), în Românul, I
(1911), nr. 134, 19 iulie, p. 1-2.
653. Iubirea de patrie, în Activitatea, I (1902), nr. 52, 4 ianuarie, p. 2.
654. Iubirea de patrie, în Albina, V (1901), nr. 11, 16 decembrie, p. 288-
289.
655. Iubirea moartă, în Viaţa românească, VII (1954), nr. 5, mai, p. 277.
656. Iulie şi august, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
657. Iunie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
658. Izvor de apă vie, în Tribuna, IV (1887), nr. 145, 28 iunie/10 iulie,, p.
577-578, nr. 146, 1/13 iulie, p. 581-582.
659. Joile rele, în Albina, VII (1904), nr. 34, 23 mai, p. 803-807.
660. Joile rele, în Calendar, Sibiu, pe an. 1095 (an. LIV), p. 156-161.
661. Joile rele, în Foaia interesantă, III (1908), nr. 4, 12/25 iulie, p. 18-
19.
662. Kiselef şi Mehedinţeanul, amintire istorică, în Albina, I (1898), nr.
26, 29 martie, p. 824.
663. La botul calului, în Calendar, Sibiu, LV (1906), p. 161-163.
664. La botul calului, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 39, 17 septembrie,
p. 311.
665. La botul calului, în Telegraful român, XLV (1897), nr. 92, 23
august/4 septembrie, p. 370.
666. La botul calului, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
667. La ce vârstă au murit scriitorii noştri?, în Vatra, II (1895), nr. 10, p.
306-307.
668. La ce vârstă au murit scriitorii noştri?, în Vatra, II (1895), nr. 4, p.
121.
669. La genunchi cu stânga ţine, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 5, 5
aprilie, p. 137.
670. La Griviţa – 30 August, în Albina, II (1899), nr. 48, 29 august, p.
1506-1507.
671. La logodnă, Baladă, în Tribuna, V (1888), nr. 144, 26 iunie/8 iulie,
p. 573.
672. La moară, în Vatra, I (1894), nr. 24, p. 783.
673. La oglindă, în Convorbiri literare, XXIV (1890), nr. 1, 1 aprilie, p.
43-46.
610
674. La părău, în Lumea ilustrată, I (1893), nr. 22, p. 614.
675. La Plevna (fragment), în Epoca, VIII (1902), nr. 1245, 29 noiembrie.
676. La sânul mamei, în Albina, IX (1906), nr. 17, 22 ianuarie, p. 446.
677. La Smârdan, în Albina, XVIII (1915), nr. 32, 10 mai, p. 1179-1180.
678. La Smârdan, în Epoca, V (1899), nr. 191, 25 iulie.
679. La Smârdan, în Familia, XXXVII (1901), nr. 22, 3/16 iunie, p. 255-
256.
680. La Smârdan, în Literatură şi artă română, III (1899), nr. 7, 25 mai,
p. 419-421.
681. La Smârdan, în Revista Orăştiei, V (1899), nr. 36, 4/16 septembrie,
p. 141.
682. La Smârdan, în Tribuna poporului, V (1901), nr. 102, 3 iunie.
683. La spovedanie (imitaţie), în Tribuna, VI (1889), nr. 189, 19/31
august, p. 775.
684. Lânărica stâncii, în Albina, IX (1905), nr. 11, 11 decembrie, p. 281-
284.
685. Lângă leagăn, în Universul literar, XXI (1903), nr. 6, 10 februarie,
p. 2.
686. Lasă-l în moarea lui, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 7, 10
februarie, p. 93.
687. Lasă-l în moarea lui, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
688. Latin ori slav, în Despre literatură şi limbă, Bucutreşti, 1960.
689. Latin ori slav, în Românul, II (1912), nr. 40, 19 februarie, p. 1-2.
690. Latină, liftă, venetic, în Universul literar, XIX (1901), nr. 30, 30
iulie.
691. Leac pentru drac, anecdotă populară, în Foaia interesantă, XI
(1916), nr. 26, 16/29 iunie, p. 106.
692. Leac pentru drac, anecdotă populară, în Tribuna, V (1888), nr. 198,
1/13 septembrie, p. 789-790.
693. Leacuri băbeşti, în Albina, VI (1903), nr. 21, 23 februarie, p. 538-
540.
694. Leacurile poporale, în Tribuna, Arad, VIII (1904), nr. 243, 25
decembrie/7 ianuarie, p. 9-10.
695. Legarea boalelor, în Albina, VIII (1905), nr. 19, 5 februarie, p. 496-
500.
696. Legea din bătrâni, în Albina, IV (1900), nr. 24, 11 martie, p. 645-
647.
697. Legendă (A fost un tânăr împărat), în Povestea vorbei, I (1896), nr.
8, 28 noiembrie, p. 1.
698. Legenda trandafirilor, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 11, mai/iunie,
p. 316-317.
699. Legenda viţei de vie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară
urbană¸Ploieşti, 1908.
611
700. Legende de-ale neamurilor, în Albina, III (1900), nr. 25, 19 martie,
p. 667-668, nr. 26, 26 martie, p. 689-691, nr.27, 2 aprilie, p. 718-719,
nr. 30, 23 aprilie, p. 782-784.
701. Legendele mănăstirilor noastre, în Drapelul, II (1902), nr. 149, 24
decembrie/6 ianuarie, p. 2-3.
702. Legendele mănăstirilor noastre, în Tribuna poporului, VII (1903),
nr.1, 1/14 ianuarie.
703. Legendele mănăstirilor noastre, în Universul literar, XX (1902), nr.
47, 25 noiembrie.
704. Leii de piatră (după o tradiţie chineză), în Familia, XXXVIII
(1902), nr. 22, 2/15 iunie, p. 255-256.
705. Leii de piatră (după o tradiţie chineză), în Tribuna poporului, VI
(1902), nr. 103, 5/17 iunie.
706. Leii de piatră (după o tradiţie chineză), în Universul literar, XX
(1902), nr. 14, 8 aprilie.
707. Lemeny, Ioan Al., Poezii, introducere de George Coşbuc, Braşov,
Tipografia A. Mureşanu, 1914.
708. Limba nemţească, în Familia, XXXVI (1900), nr. 16, 16/29 aprilie,
p. 186.
709. Literatura didactică, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
710. Literatura didactică, în Epoca, II (1896), nr. 340, 29 decembrie.
711. Locke, John, Câteva idei asupra educaţiunii, traducere George
Coşbuc; partea I: Educaţiunea sufletului, Bucureşti, Editura Casei
Şcoalelor, 1907; partea a II-a: Educaţiunea morală şi cea ştiinţifică,
Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1910.
712. Logica augurilor (Poem satiric), în Epoca literară, I (1896), nr. 1,
15 aprilie.
713. Logica augurilor (Poem satiric), în Tribuna, V (1888), nr. 8, 13/25
ianuarie, p. 29.
714. Logica augurilor, în Foaia interesantă XI (1916), nr. 28, 30 iunie, p.
116.
715. Logica augurilor, în Tribuna, V (1888), n. 8, 13/25 ianuarie, p. 29
716. Logică, în Foaia poporului, III (1895), nr. 5, 20 ianuarie/10
februarie, p. 34.
717. Lordul John, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 3, 26 ianuarie, p. 2.
718. Lordul John, în Foaia poporului, XI (1903), nr 1, 11 ianuarie.
719. Lordul John, în Libertatea, I (1902), nr. 54, 25 decembrie.
720. Lordul John, în Patria, I (1897), nr. 37.
721. Lova şi pelagra, în Albina, VIII (1905), nr. 28, 10 aprilie, p. 750-753.
722. Lucifer, în Albina, VI (1903), nr. 20, 16 februarie, p. 511-513.
723. Lucruri sfinte, în Universul literar, XXI (1903), nr. 22, 2 iunie.
724. Lui Guţă, epigrame, în Evenimentul, 1898, nr. 1690, decembrie.
725. Lui Guţă, epigrame, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 2, 20
februarie, p. 37.
612
726. Lui X, epigramă, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 5, 5 aprilie, p.
137.
727. Lumea s-a pornit într-o marţi, în Albina, XIII (1910), nr. 35, 30 mai,
p. 974-976.
728. Lumea s-a pornit într-o marţi, în Foaia interesantă, VII (1912), nr.
3, 5/18 ianuarie.
729. Lumea veche şi cea nouă, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr.
9 şi 10, septembrie şi octombrie, p. 253-257.
730. Luna aprilie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
731. Luna februarie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară
urbană, Bucureşti, 1910.
732. Luna ianuarie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
733. Luna iunie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
734. Luna mai, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
735. Luna martie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
736. Lupii ţiganului, în Cărţile săteanului român, XI (1886), cartea IV,
1/13 aprilie, p. 54-59.
737. Lupta vieţii, gazel, în Calendarul nostru, Arad, I (1900), p. 9-10.
738. Lupta vieţii, gazel, în Calendarul poporului, pe an. 1895 (an. X), p.
76-77.
739. Lupta vieţii, gazel, în Foaia poporului, II (1894), nr. 14, 17/29
aprilie, p. 153.
740. Lupta vieţii, gazel, în Foaia poporului, IV (1896), nr. 18, 28
aprilie/10 mai, p. 139.
741. Lupta vieţii, gazel, în Universul ilustrat, V (1896), nr. 17, 26 aprilie.
742. Lupta vieţii, gazel, în Vatra, I (1894), nr. 6, p. 161.
743. Madan, George, Suspine, prefaţă de George Coşbuc, Bucureşti,
Editura Socec.
744. Mama rănită, în Foaia interesantă, VII (1912), nr. 1, p. 4.
745. Mama vitregă, în Albina, IX (1906), nr. 24, 12 martie, p. 633-634.
746. Mama, în Calendarul, Arad, XX (1899), p. 90-91
747. Mama, în Foaia poporului, II (1894), nr. 5, 13/25 februarie, p. 45.
748. Mama, în Gazeta de duminică, Şimleu, I (1904), nr. 10, 6 martie.
749. Mama, în Vatra, I (1894), nr. 2, p. 56.
750. Mângâierea poetului, în Gazeta literară, III (1956), nr. 36, 6
septembrie.
751. Mania diminutivelor, în Noua revistă română, (1900), vol. 2, nr. 14,
15 iulie, p. 42-44.
752. Mânia, în Albina, XI (1908), nr. 35, 1 iunie, p. 997-999.
753. Mânia, în Calendarul, XXII (1910), p. 147-148.
613
754. Mânia, în Deşteptarea, Braşov, IV (1909), nr. 25, 19 iunie/2 iulie.
755. Mânia, în Foaia interesantă, IV (1902), nr. 27, 4/17 iulie, p. 114-
115.
756. Mânia, în Gazeta Transilvaniei, LXXI (1098), nr. 151, 11 iulie.
757. Mânia, în Poporul român, VIII (1908), nr. 23, 8/21 iunie.
758. Mânioasa, în Tribuna, VI (1889), nr. 69, 25 martie/6 aprilie, p. 273.
759. Marea cu sarea, în Epoca, III (1897), nr. 645, 25 decembrie.
760. Marea cu sarea, în Gazeta Transilvaniei, LXI (1898), nr. 30, 10
februarie.
761. Marea cu sarea, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 2, 3/15 ianuarie,
p. 7-8.
762. Marea cu sarea, în Tribuna, XV (1898), nr. 9, 14/26 ianuarie, p. 34.
763. Martie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1909.
764. Mărţişorul, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr. 3, martie, p.
68-70.
765. Măsurile traiului, în Albina, III (1899), nr. 10, 5 decembrie, p. 253-
256.
766. Medicina populară, în Calendarul Minervei, VIII (1906), p. 125-
128.
767. Medicina populară, în Universul literar, XXI (1903), nr. 17, 28
aprilie.
768. Mi-a zis mama, în Românul literar, Bucureşti, I (1891), nr. 10, 18
martie, p. 78.
769. Mic şi puţin, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
770. Mic şi puţin, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 30, 28 iulie/10 august,
p. 357.
771. Mic şi puţin, în Universul literar, XIX (1901), nr. 32, 13 august.
772. Miezul postului, în Adevărul la sate, III (1904), nr. 65, 15 februarie.
773. Miezul postului, în Albina, VII (1904), nr. 19, 8 februarie, p. 400-
402.
774. Mijloacele extazierii, în Albina, VII (1904), nr. 50, 12 septembrie, p.
1206-1208.
775. Moartea lui Fulger, în Albina, XVIII (1914), nr. 4, 26 octombrie, p.
123-125.
776. Moartea lui Gelu, în Almanahul scriitorilor de la noi, Orăştie, I
(1912), p. 27-32.
777. Moartea lui Gelu, în Epoca, IV (1898), nr. 781, 6 iunie.
778. Moartea lui Gelu, în Familia, XXXIV (1898), nr. 21, 24 mai, p. 241-
242.
779. Moartea lui Gelu, în Literatură şi artă română, II (1898), nr. 5, 25
martie, p. 273-277.
780. Moartea lui Gelu, în Revista Orăştiei, IV (1898), nr. 22, 11 iunie, p.
21.
614
781. Moartea unui rege orb, în Universul literar, XX (1902), nr. 7, 18
februarie.
782. Modern, în Tribuna, VI (1889), nr. 167, 23 iulie, p. 667.
783. Morţi,-pentru cine?, în Flacăra, III (1914), nr. 46-47, 6 septembrie,
p. 375.
784. Mortul de la Putna, în Deşteptarea, XI (1903), nr. 97, 7 decembrie.
785. Mortul de la Putna, în Universul literar, XXI (1903), nr. 21, 26 mai.
786. Muncă chibzuită şi muncă proastă, în Albina, X (1906), nr. 7, 12
787. Muncă, economie şi prevedere, în Carte de citire pentru clasa a IV-a
primară urbană, Ploieşti, 1908.
788. Muntele Rătezat, în Familia, XXXIX (1903), nr. 13, 30 martie/12
aprilie, p. 145.
789. Muntele Rătezat, în Universul literar, XXI (1903), nr. 11, 17 martie,
p. 2.
790. Mureşul şi Oltul, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 51-53.
791. Mureşul şi Oltul, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 21, 1 iunie, p. 2.
792. Mureşul şi Oltul, în Revista Orăştiei, III (1897), nr. 25, 14/16 iunie,
p. 103.
793. Murind ..., în Familia, XXXVI (1900), nr. 24, 11 iunie, p. 279.
794. Murind ..., în Pagini literare, II (1899), nr. 5, 14 noiembrie, p. 2.
795. Murind ..., în Patria, III (1899), nr. 351, p. 1.
796. Murind ..., în Revista Orăştiei, V (1899), nr. 49, 4/16 decembrie, p.
193.
797. Murind ..., în Tribuna poporului,III (1899), nr. 222, 20 noiembrie/2
decembrie, p. 3.
798. Na Duna, în Viaţa românească, II (1907), nr. 11, noiembrie, p. 209-
212.
799. Naşterea proverbelor, în Albina, VI (1903), nr. 36, 8 iunie, p. 949-
951; nr. 38, 22 iunie, p. 1001-1002.
800. Naţional şi străin, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară
801. Neaga, în Povestea vorbei, I (1896), nr. 2, 17 octombrie, p. 3-4.
802. Neaga, în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
803. Nebuna, în Tribuna, VI (1889), nr. 14, 19/31 ianuarie, p. 53.
804. Nedreptatea şi pofta de hrăpire, în Carte de citire pentru clasa a IV-
a primară urbană, Ploieşti, 1908.
805. Neglijenţa şi neorânduiala, în Albina, X (1906), nr. 13 – 14, 24 – 31
806. Neglijenţa şi neorânduiala, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 43, 27
august, p. 178.
807. Neglijenţa şi neorânduiala, în Gazeta Transilvaniei, LXX (1907), nr.
8, 12 ianuarie.
808. Nevrozitatea veacului, în Şezătoarea săteanului, IX (1907), nr. 4,
615
809. Nici în clin nici în mânec, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 38, 10
septembrie, p. 300.
810. Nici în clin nici în mânec, în Patria, I (1897), nr. 39.
811. Nici în clin nici în mânec, în Telegraful român, XLV (1897), nr. 92,
23 august/4 septembrie, p. 370 – Calendar, Sibiu, LV (1906), p. 161-
163.
812. Nici în clin nici în mânec, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
813. Noapte de vară, în Amicul poporului-calendar, XXXIV (1894), p.
87-88.
814. Noapte de vară, în Calendar, Arad, XVI (1895), p. 104.
815. Noapte de vară, în Calendarul poporului român, II (1904), p. 71.
816. Noapte de vară, în Familia, XXIX (1893), nr. 25, 20 iunie/2 iulie, p.
291-292.
817. Noapte de vară, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 7,
ianuarie/februarie, p. 208.
818. Noapte de vară, în Minerva, II (1892), nr. 14, 15/27 iulie, p. 133.
819. Noapte de vară, în Tribuna poporului, VII (1903), nr. 85, 10/23 mai,
p. 3.
820. Noaptea sfântului Andrei, în Universul literar, XX (1902), nr. 48, 2
decembrie.
821. Noi vrem pământ!, în Adevărul ilustrat, VIII (1895), nr. 2192, (10) 8
mai.
822. Noi vrem pământ!, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 48-50.
823. Noi vrem pământ!, în Calendarul voinţei poporului, pe an. 1904, p.
38-39.
824. Noi vrem pământ!, în Deşteptarea, I (1907), nr. 5, p. 84-85.
825. Noi vrem pământ!, în Foaia de duminecă, I (1894), nr. 23, 4 mai.
826. Noi vrem pământ!, în Foaia poporului, II (1894), nr. 21, 5/17 iunie,
p. 238-239.
827. Noi vrem pământ!, în Gazeta Bucovinei, IV (1894), nr. 43, 2/14
iunie.
828. Noi vrem pământ!, în Gazeta Transilvaniei, LVII (1894), nr. 118, 29
mai.
829. Noi vrem pământ!, în Munca, IV (1894), nr. 50, 6 februarie.
830. Noi vrem pământ!, în Telegraful român, XLII (1894), nr. 66, 16/28
iunie, p. 262.
831. Noi vrem pământ!, în Vatra, I (1894), nr. 3, p. 83.
832. Noiembrie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
833. Non omnias moriar, în Revistra ilustrată, I (1898), nr. 5-6, mai-iunie,
p. 92.
834. Non omnias moriar, în Semănătorul, IV (1905), nr. 25, 19 iunie, p.
425-426.
835. Non omnias moriar, în Tribuna, IV (1887), nr. 191, 25 august/6
septembrie, p. 761.
616
836. Non omnias moriar, în Unirea, XV (1905), nr. 25, 24 iunie, p. 212.
837. Nu fi mândru, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1916.
838. Nu te-ai priceput, în Tribuna, VI (1889), nr. 178, 5/17 august, p. 709.
839. Nucul, în Foaia interesantă, III (1908), nr. 10, 23 februarie.
840. Nucul, în Revista Bistriţei, IV (1908), nr. 7, 16/29 februarie.
841. Nucul, în Viaţa românească, III (1908), nr. 1, ianuarie, p. 76-77.
842. Nu-i ca ea, în Convorbiri literare, XXV (1891), nr. 9, 1 decembrie,
p. 797.
843. Nu-i ca ea, în Tribuna, VIII (1891), nr. 278, 15/27 decembrie, p.
1109.
844. Numai una, în Adevărul, Bucureşti, VI (1893), nr. 1564, 28 iunie
845. Numai una, în Calendarul plugarului, pe anul 1898.
846. Numai una, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 53-54.
847. Numai una, în Calendarul, XVII (1905), p. 154.
848. Numai una, în Foaia interesantă, VI (1911), nr. 3, 6 ianuarie.
849. Numai una, în Gazeta Transilvaniei, LVI (1893), nr. 162, 25 iulie.
850. Numai una, în Tribuna, VI (1889), nr. 71, 29 martie/10 aprilie, p.
281.
851. Numeri şi măsuri, în Albina, III (1900), nr. 15 – 16, 16 ianuarie, p.
396-399.
852. Numeri şi măsuri, în Tribuna, XVII (1900), nr. 17, 23 ianuarie/4
853. Numiri dacice de plante în limba română, în Albina, VII (1904), nr.
44 – 45, 1-8 iulie, p. 1059-1061.
854. Numiri dacice de plante în limba română, în Despre literatură şi
limbă, Bucureşti, 1960.
855. Numiri dacice de plante în limba română, în Epoca, X (1904), nr.
219, 11 august.
856. Nuntă în codru, în Bunul econom, III (1902), nr. 6, 16 februarie.
857. Nuntă în codru, în Calendar, Sibiu, L (1901), p. 162-166.
858. Nuntă în codru, în Calendarul plugarului, XVIII (1911), p. 58-59.
859. Nuntă în codru, în Calendarul, 1909, p. 3-9.
860. Nuntă în codru, în Familia, XXXVI (1900), nr. 22, 28 mai, p. 253-
254.
861. Nuntă în codru, în Gazeta Transilvaniei, LXIII (1900), nr. 69, 25
martie.
862. Nuntă în codru, în Patria, IV (1900), nr. 396.
863. Nuntă în codru, în Scena, II (1918), nr. 129, 19 mai.
864. Nuntă în codru, în Tribuna poporului, IV (1900), nr. 53, 18/31
martie, p. 3-4.
865. Nunta Zamfirei şi alte poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1961.
866. Nunta Zamfirei şi alte poezii, Iaşi, Editura Cernei, 1999.
617
867. Nunta Zamfirei, în Calendarul poporului pe anul 1898 (anul XIII), p.
42-48.
868. Nunta Zamfirei, în Calendarul poporului, VI (1891), p. 79-85.
869. Nunta Zamfirei, în Constituţionalul, I (1890), nr. 211, 9/21 martie.
870. Nunta Zamfirei, în Convorbiri literare, XXIII (1889/1890), nr. 12, 1
martie 1890, p. 1009-1014.
871. Nunta Zamfirei, în Scena, II (1918), nr. 129, 12 mai.
872. Nunta Zamfirei, în Tribuna, VI (1889), nr. 108, 12/24 mai, p. 429-
430.
873. Nu-nţeleg, în Luceafărul, XIV (1919), nr. 5, p. 92.
874. Nuşa, în Calendarul, Arad, XVII (1896), p. 99-100.
875. O baladă modernă, în Constituţionalul, I (1890), nr. 201, 25
februarie/9 martie, p. 2.
876. O călătorie prin iad, în Albina, X (1907), nr. 39, 24 ianuarie, p.
1030-1032.
877. O dimineaţă de vară, în Carte de citire pentru clasa a III-a urbană,
Craiova, 1909.
878. O invazie de lăcuste, în Albina, VI (1902), nr. 3, 20 octombrie, p. 57-
60.
879. O istorie veche, în Lumea ilustrată, I (1891), nr. 3, decembrie, p. 89.
880. O legendă a Maicii Domnului, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906),
nr. 4, aprilie, p. 101-105.
881. O mare vrednicie a dorobanţilor, în Fapte şi vorbe româneşti,
Bucureşti, 1899.
882. O noapte în pădurile din America sudică, în Albina, VII (1904), nr.
49, 5 septembrie, p. 1175-1179.
883. O noapte pe Caraiman, în Albina, XV (1912), nr. 33, 13 mai, p.
1389.
884. O noapte pe Caraiman, în Foaia interesantă, VII (1912), nr. 19, 26
aprilie.
885. O noapte pe Caraiman, în Românul, II (1912), nr. 85, 15/28 aprilie,
p. 1.
886. O noapte pe Caraiman, în Universul literar, XXI (1903), nr. 29, 21
iulie, p. 2.
887. O notiţă filologică, în Povestea vorbei, I (1896), nr. 5, 7 noiembrie.
888. O notiţă gramaticală, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
889. O notiţă gramaticală, în Vatra, II (1895), nr. 16, p. 507.
890. O poezie nemţească de V. Alecsandri, în Vatra, II (1895), nr. 10, p.
306-307.
891. O poveste care nu e scrisă în Coran, în Drapelul, II (1902), nr. 90, 3
august.
892. O poveste care nu e scrisă în Coran, în Universul literar, XX
(1902), nr. 6, 11 februarie.
893. O poveste veselă, în Viaţa literară, I (1906), nr. 2, 8 ianuarie, p. 1-2.
618
894. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Calendar, Sibiu, LV (1906), p.
158-160.
895. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Calendarul nou, VI (1905).
896. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Calendarul plugarului, X (1902),
p. 65-66.
897. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Familia, XXXVII (1901), nr. 23,
10/23 iunie, p. 267-268.
898. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Gazeta săteanului, XVIII (1901),
nr. 8, 20 mai, p. 176.
899. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Gazeta Transilvaniei, LXIV
(1901), nr. 116, 27 mai.
900. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Spicuiri literare, I (1901), nr. 23.
901. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Tribuna poporului, V (1901), nr.
22, 26 mai/8 iunie, p. 4.
902. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Unirea, XI (1901), nr. 23, 8
iunie, p. 186.
903. O scrisoare de la Muselim-Selo, în Universul literar, XIX (1901), nr.
22, 2 iunie, p. 3.
904. O vânătoare de balene, în Albina, IX (1905), nr. 5, 30 octombrie, p.
116-120.
905. O vânătoare de balene, în Gazeta Transilvaniei, LXVIII (1905), nr.
254, 18 noiembrie.
906. O vânătoare de vulturi, în Albina, X (1907), nr. 52, 23 septembrie, p.
1344-1346.
907. O vânătoare de vulturi, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 45, 10
908. O vorbă înainte, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr. 1,
ianuarie, p. 3-4.
909. O vorbă înainte, în Viaţa literară, I (1906), nr. 4, 22 ianuarie, p. 3-4.
910. Oamenii de la polul nord, în Albina, XI (1907), nr. 11, 16 decembrie,
p. 354-358.
911. Oamenii mâncători de pământ, în Albina, X (1907), nr. 51, 16
912. Oase de balaur, în Albina, XI (1907), nr. 2 – 3, 14 – 21 octombrie, p.
106-110.
913. Obiceiuri şi credinţe, în Universul literar, XXI (1903), nr. 24, 16
iunie.
914. Obiceiurile ciudate ale popoarelor, în Albina, IX (1906), nr. 47 – 48,
20 – 27 august, p. 1229-1231, nr. 49, 3 septembrie, p. 1273-1276.
915. Octombrie, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
916. Oltenii lui Tudor, în Calendarul voinţei poporului, 1905, p. 27-28.
917. Oltenii lui Tudor, în Universul literar, XXI (1903), nr. 27, 7 iulie.
918. Oltenii luiTudor, în Transilvania, LII, (1921), nr. 3, martie, p. 352.
619
919. Omagiul lui Coşbuc, în Tribuna, Arad, XV (1911), nr. 277, 18
decembrie.
920. O-ntâlnire, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 34, 31 august, p. 2.
921. Opere. I. Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
922. Opere II. Proză, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007.
923. Opere III. Traduceri. Divina Comedie. Comentariu la Divina
Comedie, București, Editura Univers Enciclopedic, 2013.
924. Opere alese I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
925. Opere alese II, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
926. Opere alese III, Bucureşti Editura Minerva, 1977.
927. Opere alese IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
928. Opere alese V, Bucureşti, editura Minerva, 1982.
929. Opere alese VI, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
930. Opere alese VII, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
931. Opere alese VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
932. Opt cu a brânzei, în Calendar, Sibiu, LV (1906), p. 161-163.
933. Opt cu a brânzei, în Foaia pentru toţi, II (1898), 12 februarie, p. 100.
934. Opt cu a brânzei, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16.
935. Osman-paşa, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 20, 19 mai, p. 231.
936. Osman-paşa, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 94, 21 mai/3
iunie.
937. Osman-paşa, în Universul literar, XX (1902), nr. 12, 25 martie.
938. Ostaşi viteji, în Carte de citire pentru clasa a III-a urbană, Craiova,
1908.
939. Oşteanul şi drapelul, în Albina, XVIII (1915), nr. 20, 15 februarie, p.
715.
940. Oşteanul şi drapelul, în Românul, V (1915), nr. 41, 6 martie.
941. Oştirile lui Alah, în Activitatea, III (1903), nr. 42, 29 octombrie, p. 1.
942. Oştirile lui Alah, în Dreptatea, IV (1897), nr. 18, 24 ianuarie.
943. Oştirile lui Alah, în Epoca, III (1897), nr. 349, 12 ianuarie.
944. Oştirile lui Alah, în Tribuna poporului, I (1897), nr. 11, 19/31
ianuarie, p. 47.
945. Oştirile lui Alah, în Tribuna, XIV (1897), nr. 11, 16/28 ianuarie, p.
41.
946. Oul roşu, în Deşteptarea, XII (1904), nr. 26, 28 martie.
947. Oul roşu, în Universul literar, XX (1902), nr. 15, 15 aprilie.
948. Pace, în Curierul literar, I (1901), nr. 1, 7 octombrie.
949. Pace, în Românul, I (1911), nr. 233, 23 octombrie/5 noiembrie, p. 8.
950. Pădurile din America sudică, în Albina, VII (1904), nr. 48, 29
august, p. 1149-1151.
951. Pagini din istoria României, în Tribuna poporului, III (1899)nr. 109,
5/17 iunie – IV (1900), nr. 137, 23 iulie/5 august.
952. Pagini din istoria României. Luptele românilor: 1877-1878, în
Tribuna poporului, III (1899), nr. 109 5/17 iunie.
620
953. Pământul românesc, în Foaia poporului, XXI (1913), nr. 15 (7/20
aprilie).
954. Pământul uitării, ediţie îngrijită şi prefaţă de Monica Joiţă, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1995.
955. Pământul uitării, în Revista noastră, III (1907), nr. 3, 1 februarie.
956. Parabola sămănătorului, în Sămănătorul, VI (1907), nr. 17 – 18, 20
957. Parabola sămănătorului, mss. M. XVIII 3/1, Fondul Iosif Vulcan,
Bilioteca Astra din Sibiu.
958. Părintelui Vasile Lucaciu, în Tribuna, IX (1892), nr. 289, 25
decembrie.
959. Paşa Hassan, în Calendar, Sibiu, LVIII (1909), p. 169-171.
960. Paşa Hassan, în Foaia interesantă, V (1910), nr. 15, 7/21 aprilie, p.
57-58.
961. Paşa Hassan, în Vatra, I (1894), nr. 23, p. 750-751.
962. Pastel, în Familia, XXXVII (1901), nr. 16, 22 aprilie/5 mai, p. 181.
963. Pastel, în Literatură şi artă română, V (1900 – 1901), nr. 6, 25
aprilie 1901, p. 365-366.
964. Pastel, în Pagini literare, II (1899), nr. 10, 19 decembrie, p. 2.
965. Pastel, în Românul, I (1911), nr. 168, 2/15 august, p. 6.
966. Pastel, în Spicuiri literare, I (1901), nr. 18.
967. Păstoriţa, în Calendarul, XIV (1902), p. 149.
968. Păstoriţa, în Minerva, III (1893), nr. 10, 15/27 mai, p. 93.
969. Patima proceselor, în Albina, X (1906), nr. 10, 3 decembrie, p. 253-
254.
970. Patima proceselor, în Gazeta Transilvaniei, LXIX (1906), nr. 270, 8
decembrie.
971. Patria noastră, în Albina, XVIII (1915), nr. 27, 5 aprilie, p. 971.
972. Patria română, în Albina, XII (1908), nr. 4, 26 octombrie, p. 85-86.
973. Patru portărei, în Tribuna, V (1888), nr. 97, 30 aprilie/12 mai, p.
385.
974. Paul de Nola, în Epoca literară, I (1896), nr. 10, 17 iunie
975. Paul de Nola, în Semănătorul, I, vol. II (1902), nr. 27, 29 septembrie,
p. 1-3.
976. Paul de Nola, în Tribuna poporului, VI (1902), nr. 190, 13/26
octombrie.
977. Paul de Nola, în Tribuna, IV (1887), nr. 153, 9/21 iulie, p. 609-610.
978. Pe Bărăgan, în Luceafărul, XIV (1919), nr. 5, p. 84-85.
979. Pe ceri, în Calendarul unirii, II (1898), p. 72.
980. Pe culmea muntelui, în Epoca, III (1897), nr. 378, 16 februarie.
981. Pe culmea muntelui, în Gazeta Transilvaniei, LX (1897), nr. 43, 23
februarie.
982. Pe culmea muntelui, în Tribuna, XIV (1897), nr. 244, 2/14
noiembrie, p. 973.
983. Pe culmea muntelui, în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
621
984. Pe deal (fragment), în Vatra, II (1896), nr. 19, p. 588-589.
985. Pe dealul Plevnei, în Familia, XXXVII (1901), nr. 21, 27 mai/9
iunie, p. 240-243.
986. Pe dealul Plevnei, în Foaia interesantă, I (1905 – 1906), nr. 52, 25
noiembrie, p. 200.
987. Pe dealul Plevnei, în Literatură şi artă română, IV (1900), p. 309.
988. Pe dealul Plevnei, în Tribuna, Arad, X (1906 – 1907), nr. 239, 23
decembrie/5 ianuarie, p. 21.
989. Pe drumul Plevnei, în Calendarul nou, VI (1905), p. 75-76.
990. Pe drumul Plevnei, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 18, p. 205-206.
991. Pe drumul Plevnei, în Tribuna literară, 1902, nr. 216.
992. Pe drumul Plevnei, în Universul literar, XX (1902), nr. 10, 11
martie, p. 2.
993. Pe lângă boi, în Calendarul plugarului, III (1895), p. 81.
994. Pe lângă boi, în Gazeta Transilvaniei, LVI (1893), nr. 129, 13 iunie.
995. Pe lângă boi, în Tribuna, VIII (1891), nr. 109, 14 mai.
996. Pe Mississippi de la St. Louis până în Ocean, în Albina, IX (1906),
nr. 20, 12 februarie, p. 521-526.
997. Pe Mississippi până la St. Louis, în Albina, IX (1906), nr. 16, 15
ianuarie, p. 412-415, nr. 18, 29 ianuarie, p. 466-470.
998. Pe mormântul meu, epitafuri, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 1,
5 februarie, p. 32.
999. Pe munte, în Sămănătorul, I (1901), nr. 4, 23 decembrie, p. 52-53.
1000.Pe pământul turcului, în Tribuna, II, (1885), nr. 246-250, 27
octombrie/8 noiembrie – 1/13 noiembrie.
1001.Pe plaiul muntelui, în Universul literar, XX (1902), nr. 35, 2
septembrie, p. 2.
1002.Pentru libertate, în Universul literar, XXI (1903), nr. 19, 12 mai.
1003.Pentru limba românească, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti,
1960.
1004.Pentru limba românească, în Gazeta Transilvaniei, LXIX (1906), nr.
71, 30 martie.
1005.Pentru limba românească, în Viaţa literară, I (1906), nr. 12, 19
martie, p. 1.
1006.Pentru popor, în Viaţa literară, I (1906), nr. 4, 22 ianuarie, p. 7.
1007.Pentru tron. Din literatura chineză, în Viaţa literară, I (1906), nr.
27, 2 iulie, p. 1-2.
1008.Perirea dacilor, în Universul literar, XXI (1903), nr, 5, 3 februarie,
p. 2.
1009.Petrea, în Pagini literare, II (1899), nr. 7, 28 noiembrie, p. 1.
1010.Petrea, în Tribuna poporului, III (1899), nr. 233, 5/17 decembrie, p.
2-3.
1011.Piatra trăznetului, în Albina, XI (1907), nr. 1, 7 octombrie, p. 15-18.
1012.Pierde-vară, în Familia, XXXVII (1901), nr. 17, 29 aprilie/12 mai,
p. 195.
622
1013.Pierde-vară, în Spicuiri literare, I (1901), nr. 19.
1014.Pierde-vară, în Tribuna literară, I (1900), nr. 39, 20 februarie.
1015.Pipăruş-Viteaz, în Tribuna, VI (1889), nr. 165, 21 iulie, p. 657.
1016.Planeta Luna, în Albina, XVI (1912), nr. 4, 28 octombrie, p. 147-
149.
1017.Planeta Luna, în Foaia interesantă, VII (1912), nr. 50, 29 noiembrie.
1018.Plante apărătoare de trăznet, în Albina, VII (1903 – 1904), nr. 8, 23
1019.Plante care se hrănesc cu carne, în Albina, VIII (1904), nr. 5, 31
1020.Plante care se hrănesc cu carne, în Gazeta Transilvaniei, LXVII
(1904), nr. 246, 6 noiembrie şi nr. 247, 7 noiembrie.
1021.Pneumoniile şi cauzele lor în superstiţiile poporului, în Albina, IX
(1906), nr. 37, 11 iunie, p. 985-988, nr. 38, 18 iunie, p. 1013-1016.
1022.Podul lui Traian, în Calendarul naţional al Foii interesante din
Orăştie, II (1908), p. 58-60.
1023.Podul lui Traian, în Familia, XXXIX (1903), nr. 11, 16/29 martie, p.
121.
1024.Podul lui Traian, în Libertatea, II (1903), nr. 14, 4/18 aprilie.
1025.Podul lui Traian, în Universul literar, XXI (1903), nr. 8, 24
februarie.
1026.Poet şi critic, în Calendarul poporului, VIII (1893), p. 64-66.
1027.Poet şi critic, în Gazeta Bucovinei, III (1893), nr. 101, 23
decembrie/4 ianuarie 1894.
1028.Poet şi critic, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 13, iulie/august, p.
362.
1029.Poetul de la Bârlad, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
1030.Poetul de la Bârlad, în Familia, XXXIX (1903), nr. 44, 16/29
1031.Poetul de la Bârlad, în Universul literar, XX (1902), nr. 2, 14
ianuarie.
1032.Poetul şi curtenii, epigramă, în Evenimentul, 1898, nr. 1445, 29
ianuarie.
1033.Poetul şi curtenii, epigramă, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 3, 5
martie, p. 60.
1034.Poetul, în Flacăra, I (1911), nr. 1, 22 octombrie, p. 3.
1035.Poetul, în Foaia interesantă, VI (1911), nr. 51, 8/21 decembrie, p.
201.
1036.Poetul, în Gazeta Transilvaniei, LXXIV (1911), nr. 238, 30
octombrie.
1037.Poetul, în Luceafărul, XIV (1919), nr. 5, p. 83.
1038.Poezia unui tipografist, în Foaia interesantă, XI (1916), nr. 26,
16/29 iunie, p. 106.
1039.Poezia unui tipografist, în Tribuna, V (1888), nr. 155, 13/25 iulie, p.
627.
623
1040.Poezii alese, antologie şi postfaţă de Laurenţiu Ulici, Bucureşti,
Editura Minerva, 1979.
1041.Poezii patriotice, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Constantin
Cubleşan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.
1042.Poezii, vol I şi II, studiu introductiv de Jacob Popper, Bucureşti,
1043.Poezii, antologie şi prefaţă de Petru Munteanu, Bucureşti, Editura
Ion Creangă, 1974.
1044.Poezii, antologie şi repere istorico-literare de Georgeta Rădulescu-
Dulgheru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
1045.Poezii, antologie şi repere istorico-literare de Georgeta Rădulescu-
Dulgheru, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
1046.Poezii, Bucureşti, Editura Porus, 1991.
1047.Poezii, Bucureşti, Editura Romhelion, 1994.
1048.Poezii, Bucureşti, Editura Tineretului, 1954.
1049.Poezii, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.
1050.Poezii, portretul de Ligia Macovei, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1961.
1051.Poezii, postfaţă de I.V. Şerban, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
1052.Poezii, prefaţă şi note de Gh. Şovu, Bucureşti, Editura Tineretului,
1970.
1053.Poezii, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1969.
1054.Poezii, prefaţă de Mircea Tomuş, tabel cronologic de Dumitru Lazăr,
Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
1055.Poezii, prefaţă şi note de Gh. Şovu, Bucureşti, Editura Tineretului,
1966.
1056.Poezii, prefaţă, note şi glosar de Gavril Scridon, Bucureşti, Editura
Albatros, 1971.
1057.Poezii, prefaţă, tabel cronologic şi glosar de Gavril Scridon,
Bucureşti, Editura Albatros, 1987.
1058.Poezii, prefaţă, tabel cronologic şi selecţia textelor de Vasile Avram,
Sibiu, Editura Transpres, 1994.
1059.Poezii, selecţie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Valentin
Taşcu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
1060.Poezii, vol I şi II, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, Editura pentru
1061.Poezii, vol. I (Fire de tort) şi II (Cântece de vitejie), prefaţă de
Mircea Tomuş, tabel cronologic de Dumitru Lazăr, Bucureşti,
1062.Poezii, vol. I (Fire de tort) şi II (Cântece de vitejie), prefaţă de
Mircea Tomuş, tabel cronologic de Dumitru Lazăr, Bucureşti,
1063.Poezii, vol. I şi II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.
624
1064.Poezii, vol. I şi II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 1953.
1065.Polemica literară. Sonet de lux, în Constituţionalul, II (1891), nr.
468, 25 ianuarie/6 februarie.
1066.Politica la sat, în Lumea ilustrată, II (1893), nr. 11-12, decembrie, p.
184.
1067.Politică, în Calendarul nou, VI (1905), p. 89.
1068.Popa Cojoc, în Bunul econom, VII (1906), nr. 11, 25 martie, p. 1-3.
1069.Popa Cojoc, în Calendarul „Aurorei”, VI (1896), p. 52-56.
1070.Popa Cojoc, în Foaia literară, I (1897), nr. 20, 17/29 august, p. 153-
154.
1071.Popa Cojoc, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 40, 24 septembrie, p.
315.
1072.Popa Cojoc, în Foaia poporului, II (1894), nr. 30, 7/19 august, p.
345-347.
1073.Popa Cojoc, în Gazeta Bucovinei, IV (1894), nr. 49, 23 iunie.
1074.Popa Cojoc, în Gazeta Transilvaniei, LVIII (1895), nr. 118, 28 mai.
1075.Popa Cojoc, în Revista Orăştiei, I (1895), nr. 39, 5 octombrie.
1076.Popa Cojoc, în Românul, IV (1914), nr. 173, 6/19 august, p. 1.
1077.Popa Cojoc, în Telegraful român, XLV (1897), nr. 98, 9/21
1078.Popa Cojoc, în Vatra, I (1894), nr. 11, p. 341-344.
1079.Popa Cojoc, în Vatra, I (1894), nr. 11, p. 341-344.
1080.Popasul ţiganilor (După Geibel), în Familia, XL (1904), nr. 11,
14/27 martie, p. 122.
1081.Popasul ţiganilor (După Geibel), în Gazeta Transilvaniei, LXX
(1907), nr. 225, 12 octombrie.
1082.Popasul ţiganilor (După Geibel), în Minerva, III (1893), nr. 11, 1/13
iunie, p. 101.
1083.Popoarele nomade şi animalele lor domestice, în Albina, VI (1902),
nr. 6, 10 noiembrie, p. 141-145.
1084.Popoarele nomade şi animalele lor domestice, în Bunul econom, III
(1902), nr. 48, 7 decembrie, nr. 49, 14 decembrie.
1085.Popoarele nomade şi animalele lor domestice, în Gazeta
Transilvaniei, LXV (1902), nr. 253, 17 noiembrie.
1086.Poporală, în Calendarul naţional al Foii interesante din Orăştie, VII
(1913).
1087.Poporul poet, în Tribuna, XIV (1897), nr. 210, 22
septembrie/5octombrie, nr. 211, 24 septembrie/6 octombrie.
1088.Postul şi nutrirea neîndestulătoare, în Albina, XI (1908), nr. 41 – 42,
13 – 20 iunie, p. 1165-1170.
1089.Potcoava găsită, în Deşteptarea, XI (1903), nr. 75, 21 septembrie.
1090.Potcoava găsită, în Universul literar, XXI (1903), nr. 30, 28 iulie.
1091.Povestea cântării, în Calendarul naţional al Foii interesante din
Orăştie, VI (1912), p. 65-66.
625
1092.Povestea cântării, în Deşteptarea, X (1902), nr. 64, 18 august.
1093.Povestea cântării, în Românul, I (1911), nr. 197, 21 septembrie.
1094.Povestea cântării, în Universul literar, XX (1902), nr. 22, 3 iunie, p.
2.
1095.Povestea căprarului, în Literatură şi artă română, III (1898), nr. 1,
25 noiembrie, p. 1-3.
1096.Povestea căprarului, în Calendarul nou, VI (1905), p. 84-85.
1097.Povestea căprarului, în Familia, XXXVII (1901), nr. 20, 20 mai/2
iunie, p. 231-232.
1098.Povestea căprarului, în Tribuna poporului, V (1901), nr. 95, 24
mai/6 iunie.
1099.Povestea gâştelor, în Albina, VI (1903), nr. 31, 4 mai, p. 820-822.
1100.Povestea gâştelor, în Familia, XXXIX (1903), nr. 8, 21 iunie, p.
267.
1101.Povestea gâştelor, în Gazeta Transilvaniei, LXVI (1903), nr. 140, 11
mai.
1102.Povestea gâştelor, în Tribuna poporului, VII (1903), nr. 108, 14
iunie.
1103.Povestea iepuraşului, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară
urbană, Bucureşti, 1910.
1104.Povestea unei coroane de oţel, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici,
Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1922.
1105.Prahova, în Lumea ilustrată, I (1893), nr. 23, p. 658-659.
1106.Pregătiri de bacalaureat, în Universul literar, XXI (1903), nr. 26, 30
iunie.
1107.Pregătiri de bacalaureat, în Universul literar, XXI (1903), nr. 26, 30
iunie.
1108.Preoţii şi bisericile în America, în Albina, IX (1906), nr. 22, 26
1109.Prepeliţa, în Albina, I (1898), nr. 25, 22 martie, p. 772.
1110.Pricoliciul, în Albina, VIII (1905), nr. 35, 20 mai, p. 940-943.
1111.Pricoliciul, în Poporul român, VI (1906), nr. 27, 18 februarie/8
martie.
1112.Primăvara furtunii, în Românul, II (1912), nr. 69, 25 martie, p. 9.
1113.Primăvara, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 8, februarie/martie, p.
244-245.
1114.Primele vorbe, în Sămănătorul, I (1901), nr. 1, 2 decembrie.
1115.Prin Mehadia, în Calendarul unirii, Cluj, V (1904).
1116.Prin Mehadia, în Universul literar, XXI (1903), nr. 37.
1117.Profeţie, în Epoca literară I (1896), nr. 1, 15 aprilie, este de fapt
Logica augurilor.
1118. Profeţie, în Foaia interesantă, XI (1916), nr. 28, 30 iunie, p. 116.
1119.Prorocii de Anul nou, în Albina, VI (1903), nr. 14 – 15, 5 – 12
ianuarie, p. 354-356.
626
1120.Prorociilie despre schimbarea văzduhului, în Albina, IV (1900), nr.
6, 5 noiembrie, p. 141-143, nr. 9, 26 noiembrie, p. 227-229.
1121.Prorociilie despre schimbarea văzduhului, în Bunul econom, I
(1900), nr. 46, 11/24 noiembrie, p. 4-6.
1122.Provincialismele scriitorilor noştri, în Despre literatură şi limbă,
Bucureşti, 1960.
1123.Provincialismele scriitorilor noştri, în Viaţa literară, I (1906), nr. 8,
19 februarie, p. 1.
1124.Prutul, în Calendar, Sibiu, LXV (1916), p. 156-158.
1125.Psalm, în Activitatea, IV (1904), nr. 16, 28 aprilie.
1126.Psalm, în Albina, V (1902), nr. 28 – 29, 14 şi 21 aprilie, p. 745.
1127.Psalm, în Familia, XL (1904), nr. 20, 16/29 mai, p. 229.
1128.Psalm, în Telegraful român, Sibiu, I (1902), supliment la nr. 144, 24
decembrie/6 ianuarie.
1129.Puterea limbii româneşti, în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti,
1903.
1130.Puterea limbii româneşti, în Gazeta Transilvaniei, LXV (1902), nr.
186, 25 august.
1131.Puterea limbii româneşti, în Tribuna literară, 1902, nr. 150.
1132.Puterea limbii româneşti, în Universul literar, XX (1902), nr. 31, 5
august.
1133.Puterea mistică a fierului, în Albina, VIII (1905), nr. 20, 13
februarie, p. 524-529, nr. 21, 20 februarie, p. 553-555.
1134.Rada, în Calendarul plugarului, VII (1899), p. 69-70.
1135.Rada, în Constituţionalul, I (1889), nr. 156, 30 decembrie/11
ianuarie 1890.
1136.Rada, în Lumea literară, Gherla, I (1893), nr. 19, 1 octombrie, p.
233-234.
1137.Rada, în Tribuna, VI (1889), nr. 2, 3/15 ianuarie, p. 5.
1138.Raport (Luarea Griviţei, 30 august), în Albina,II (1898),nr. 1, 4
octombrie, p. 6.
1139.Raport (Luarea Griviţei, 30 august), în Calendarul nou, V (1904), p.
72-73.
1140.Râul Amazoanelor, în Albina, IX (1905), nr. 1, 2 octombrie, p. 6-8.
1141.Rea de plată, în Convorbiri literare, XXV (1891), nr. 9, 1
decembrie, p. 797.
1142.Rea de plată, în Deşteptarea, I (1907), nr. 4, p. 62.
1143.Rea de plată, în Tribuna, VIII (1891), nr. 278, 15/27 decembrie, p.
1109.
1144.Recrutul, în Calendarul, Făgăraş, I (1908), p. 67-68.
1145.Regele pontului, în Universul literar, XX (1902), nr. 34, 26 august.
1146.Regina ostrogoţilor, în Calendarul, Arad, pe an. 1894 (an. XV), p.
80-81.
1147.Regulă şi excepţiune, în Foaia interesantă, XI (1916), nr. 26, 16/29
iunie, p. 106.
627
1148.Regulă şi excepţiune, în Tribuna, V (1888), nr. 195, 28 august/9
septembrie, p. 779.
1149.Respectul copiilor faţă de părinţi, în Albina, XI (1908), nr. 39, 29
iulie, p. 1109-1111.
1150.Respectul copiilor faţă de părinţi, în Deşteptarea, Braşov, IV (1908),
nr. 27, 3/16 iulie, p. 3.
1151.Respectul copiilor faţă de părinţi, în Telegraful român, LVI (1908),
nr. 75, 10 iunie, p. 308.
1152.Reţetă practică pentru a face o lucrare literară, în general, în Vatra,
I (1894), nr. 2, p. 62.
1153.Ritornele (Să nu alergi...), în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 15,
august/septembrie, p. 406.
1154.Roata morii, în Familia, XXXIX (1903), nr. 22, 1/14 iunie, p. 255-
256.
1155.Roata morii, în Revista ilustrată, I (1898), nr. 11, noiembrie, p. 207-
208.
1156.Roca di Manerba, în Deşteptarea, X (1902), nr. 66, 29 august.
1157.Roca di Manerba, în Drapelul, II (1902), nr. 100, 31 august/13
septembrie, p. 2.
1158.Roca di Manerba, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 39, p. 459-460.
1159.Roca di Manerba, în Tribuna literară, sulpiment la Tribuna, (1902),
nr. 197.
1160.Roca di Manerba, în Universul literar, XX (1902), nr. 33, 19 august,
p. 2.
1161.Rodovica, Baladă din popor, în Tribuna, V (1888), nr. 110, 15/27
mai, p. 437-438.
1162.Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria
militară a românilor ardeleni), în Dintr-ale neamului nostru,
Bucureşti, 1903.
1163. Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare , în Deşteptarea, X
(1902), nr. 33, 28 aprilie.
1164.Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare , în Tribuna
poporului, VI (1902), nr. 73, 20 aprilie/3 mai, p. 3-4.
1165.Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare , în Foaia poporului,
X (1902), nr. 41, 6/19 octombrie), p. 485-487.
1166.Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare , în Revista ilustrată,
V (1902), nr. 9, 1 mai, p. 104-105.
1167.Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare , în Universul literar,
XX (1902), nr. 13, 1 aprilie.
1168.Romanţă (Negura nopţii doarme pe mal), în Amicul familiei, Gherla,
XIV (1890), nr. 1, ianuarie, p. 6.
1169.Romanţă, în Lumea ilustrată, I (1891), nr. 4, p. 112.
1170.Romanţă, în Tribuna, VI (1889), nr. 76, 4/16 aprilie, p. 301.
1171.Rugămintea din urmă a rănitului în război, în Foaia interesantă, IX
(1914), nr. 31, 31 iulie/13 august, p. 125.
628
1172.Rugămintea din urmă, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 56-
58.
1173.Rugămintea din urmă, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 6, ianuarie-
februarie, p. 177.
1174.S-a dus pe Urlaţi, în Activitatea, III (1903), nr. 33, 27 august.
1175.S-a dus pe Urlaţi, în Epoca, IV (1898), nr. 680, 10 februarie.
1176.Să n-am parte de viaţă, în Gazeta săteanului, X (1892), nr. 2, 20
februarie, p. 35.– Lumea ilustrată, I (1893), nr. 21.
1177.Să ne curăţim limba. – Rubrică permanentă. – „Un altul”, în
Familia, XXXVIII (1902), nr. 47, 24 noiembrie/7 decembrie, p. 560-
561.
1178.Salcia şi plopul, în Calendarul poporului, XIII (1898), p. 55-56.
1179.Salcia şi plopul, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 23, 15 iunie, p. 2.
1180.Salcia şi plopul, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 42, 8 octombrie, p.
229.
1181.Şamanii, în Albina, VIII (1904), nr. 2, 10 octombrie, p. 42-44.
1182.Sărbătoarea anului nou, în Universul literar, XX (1903), nr. Special,
1 ianuarie.
1183.Sărbători fără de rost, în Albina, XIII (1909), nr. 12 – 13, 20 – 27
decembrie, p. 348-352, XIII (1910), nr. 16, 17 ianuarie, p. 429-431.
1184.Sărbători fără de rost, în Foaia interesantă, V (1910), nr. 8, 11/24
februarie, p. 30-31, nr. 9, 18 februarie/3 martie, p. 34-35.
1185.Sarea şi organismul nostru, în Albina, IX (1905), nr. 2, 9 octombrie,
p. 29-33.
1186.Sărindar, în Universul literar, XXI (1903), nr. 25, 23 iunie.
1187.Şarpele în inimă, poezie inedită, în Foaia interesantă, IV (1909), nr.
3, 10/23 ianuarie, p. 13.
1188.Şarpele în inimă, poezie inedită, în România ilustrată, IV (1906), nr.
1, ianuarie, p. 23.
1189.Şarpele în inimă, poezie inedită, în Viaţa literară, I (1906), nr. 14, 2
aprilie, p. 1-2.
1190.Şarpele şi păcatul, în Albina, IV (1901), nr. 28 – 29, 8/15 aprilie, p.
781-783.
1191.Şarpele şi păcatul, în Telegraful român, L (1902), nr. 117, 19
octombrie/1 noiembrie, p. 475-476.
1192.Scara, în Calendar, Arad, XIX (1898), p. 97-98.
1193.Scara, în Tribuna, XII (1895), nr. 264, 26 noiembrie/8 decembrie, p.
1055.
1194.Scara, în Vatra, II (1895), nr. 13, p. 385.
1195.Şcoală şi funcţionarism, în Activitatea, I (1902), nr. 52, 4 ianuarie.
1196.Şcoală şi funcţionarism, în Albina, V (1901), nr. 8, 25 noiembrie, p.
207-209.
1197.Şcoalele din Iaşi, în Albina, III (1899), nr. 5, 31 octombrie, p. 113-
115.
629
1198.Scriitorii şi artiştii noştri. Răspunsul d-lui G. Coşbuc, în Foaia
pentru toţi, I (1897), nr. 23, 28 mai, p. 167.
1199.Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud (satiră în versuri), în
Românul, I (1911), nr. 210, 25 septembrie/8 octombrie, p. 1-3.
1200.Scut şi armă, în Activitatea, II (1902), nr. 14, 17 aprilie.
1201.Scut şi armă, în Albina, V (1902), nr. 26, 31 martie, p. 689.
1202.Scut şi armă, în Bunul econom, III (1902), nr. 15, 19 aprilie.
1203.Scut şi armă, în Deşteptarea, X (1902), nr. 28, 7 aprilie.
1204.Scut şi armă, în Foaia poporului, X (1902), nr. 15, 7/20 aprilie, p.
169.
1205.Scut şi armă, în Unirea, XII (1902), nr. 17, 26 aprilie, p. 152.
1206.Scutul, în Viaţa literară, I (1906), nr. 11, 12 martie, p. 1-2.
1207.Septembrie, în Carte de citire pentru clasa a II-a primară urbană,
Bucureşti, 1910.
1208.Sfatul bătrânilor (povestire), în Foaia interesantă, I (1897), nr. 37,
21 septembrie, p. 2.
1209.Sfetnicii iadului, în Activitatea, III (1903), nr. 32, 20 august.
1210.Sfetnicii iadului, în Adevărul la sate, III (1903), nr. 56, 15
septembrie.
1211.Sfetnicii iadului, în Albina, V (1902), nr. 21, 24 februarie, p. 549-
551.
1212.Sfetnicii iadului, în Telegraful român, L (1902), nr. 26, 5/18 martie,
p. 103-104.
1213.Şi-a pierdut sărita, în Epoca, III (1897), nr. 646.
1214.Şi-a pierdut sărita, în Foaia pentru toţi, II (1898), nr. 16, 15 martie,
p. 166.
1215.Şi-a pierdut sărita, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 6, 10/22
ianuarie, p. 26.
1216.Şi-a pierdut sărita, în Tribuna, XV (1898), nr. 10, 15/27 ianuarie, p.
37.
1217.Şi-adânc de-acum mormântul, în Calendarul voinţei poporului,
1905, p.32.
1218.Şi-adânc de-acum mormântul, în Universul literar, XXI (1903), nr.
41.
1219.Simbolica medicinei poporului. 1. Leacuri simpatice. 2. Diferite
părţi ale corpului (Zooterapie), în Albina, VIII (1904), nr. 12, 19
1220.Simboluri erotice în creaţiunile poporului român, în Epoca, III
(1897), nr. 630, 6 decembrie, nr. 634, 12 decembrie.
1221.Simon cismarul, în Gazeta Transilvaniei, LXIV (1901), nr. 222, 7
octombrie.
1222.Simon cismarul, în Adevărul la sate, I (1901), nr. 9, 1 octombrie.
1223.Simon cismarul, în Albina, IV (1901), nr. 28-29, 8/15 aprilie, p.
1321-1323.
1224.Simon cismarul, în Albina, IV (1901), nr. 50, 9 septembrie.
630
1225.Simon cismarul, în Telegraful român, L (1902), nr. 105, 21
septembrie/14 octombrie, p. 426.
1226.Sinuciderea scorpionului, în Albina, XV (1911), nr. 7, 13 noiembrie,
p. 267-270.
1227.Sinuciderea scorpionului, în Gazeta Transilvaniei, LXXIV (1911),
nr. 258, 25 decembrie.
1228.Soarele, în Albina, I (1898), nr. 21, 22 februarie, p. 641-643.
1229.Soarele, în Telegraful român, XLVI (1898), nr. 23, 26 februarie/10
martie, p. 90-91.
1230.Societăţi organizate la fiare, în Albina, VIII (1905), nr. 47 – 48, 21 –
28 iulie, p. 1233-1236.
1231.Sonet (Cu contraziceri şi cu tendinţe), în Foaia interesantă, I (1897),
nr. 9, 9 martie, p. 2.
1232.Sonet (Nu vreau ăst moft de tinăr Alighieri), în Viaţa românească,
VII (1954), nr. 5, mai, p. 278.
1233.Spadă şi credinţă, în Albina, V (1902), nr. 16, 20 ianuarie, p. 409.
1234.Spadă şi credinţă, în Foaia interesantă, II (1907), nr. 8, 11 februarie,
p. 33.
1235.Spadă şi credinţă, în Foaia poporului, X (1902), nr. 5, 27 ianuarie/9
februarie, p. 49.
1236.Spânzuratul, în Calendarul Minervei, XVIII (1916), p. 127-128.
1237.Spânzuratul, în Şezătoarea săteanului, XVII (1915), nr. 11 – 12,
noiembrie – decembrie, p. 14-16.
1238.Spinul, în Dracu, Bucureşti, I (1897), nr. 16, 27 martie.
1239.Spinul, în Familia, XXIX (1893), nr. 32, 8/20 august, p. 375-376.
1240.Stan şi Bran, în Albina, IV (1901), nr. 23, 4 martie, p. 609-610.
1241.Stan şi Bran, în Telegraful român, XLIX (1901), nr. 26, 8/21 martie,
p. 108-109.
1242.Ştefăniţă-vodă, în Vatra, I (1894), nr. 4, p. 122.
1243.Ştefan-vodă, în Albina, I (1897), nr. 11, 14 decembrie, p. 321-322.
1244.Ştefan-vodă, în Calendarul Minervei, VII (1905), p. 116.
1245.Ştefan-vodă, în Calendarul unirii, III (1899), p. 63-64.
1246.Ştefan-vodă, în Revista ilustrată, I (1893), nr. 1, ianuarie, p. 2-3.
1247.Stele logostele, în Albina, I (1898), nr. 21, 22 februarie, p. 641-643.
1248.Stema ţării, în Albina, VI (1903), nr. 17, 26 ianuarie, p. 425.
1249.Străjerul, în Tribuna, IV (1887), nr. 293, 25 decembrie/6 ianuarie
1888, p. 1169-1170.
1250.Streaşina casei, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 22, 8 iunie, p. 2.
1251.Streaşina casei, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 45, 29 octombrie,
p. 372-373.
1252.Ştrengarii de pe Cynthus, în Epoca, III (1897), nr. 390, 2 martie.
1253.Ştrengarii de pe Cynthus, în Gazeta Transilvaniei, LX (1897), nr. 61,
16 martie.
1254.Ştrengarii de pe Cynthus, în Tribuna poporului, I (1897), nr. 50,
15/27 martie, p. 234.
631
1255.Ştrengarii de pe Cynthus, în Tribuna, XIV (1897), nr. 53 (7/19
martie), p. 210.
1256.Ştrengarul văilor, în Foaia interesantă, IX (1914), nr. 13, 20 martie.
1257.Ştrengarul văilor, în Sămănătorul, I, vol. II (1902), nr. 29, 13
1258.Strigoiul, în Epoca, VI (1900), nr. 147, 2 mai.
1259.Strigoiul, în Familia, XXXVII (1901), nr. 19, 13/26 mai, p. 217-218.
1260.Strigoiul, în Literatură şi artă română, IV (1900), p. 214-218.
1261.Sub patrafir, în Activitatea, IV (1904), nr. 2, 21 ianuarie, p. 1.
1262.Sub patrafir, în Calendar, Sibiu, LXIII (1914), p. 179-181.
1263.Sub patrafir, în Calendarul nou, I (1900), p. 99-100.
1264.Sub patrafir, în Familia, XXXII (1896), nr. 43, 8 noiembrie, p. 507.
1265.Sub patrafir, în Foaia poporului, III (1895), nr. 14, 2/14 aprilie, p.
53-54.
1266.Sub patrafir, în Tribuna, XII (1895), nr. 69, 25 martie/6 aprilie, p.
275.
1267.Sub patrafir, în Universul ilustrat, VI (1897), nr. 20, 16 mai, p. 3.
1268.Sub patrafir, în Vatra, II, (1895), nr. 6, p. 182.
1269.Sufletul după moarte, în Albina, VI (1903), nr. 19, 9 februarie, p.
482-484.
1270.Sulamita, în Tribuna, V (1888), nr. 225, 5/17 octombrie, p. 897-898.
1271.Supărare-mpăciuită, în Universul literar, XX (1902), nr. 45, 11
noiembrie, p. 2.
1272.Tablouri păgâne, în Drapelul, III (1903), nr. 69, 14 iunie.
1273.Tablouri păgâne, în Universul literar, XXI (1903), nr. 20, 10 mai.
1274.Tâlcuire, în Revista politică şi literară, II (1909), nr. 8 – 9,
noiembrie – decembrie, p. 231.
1275.Ţapul, în Sămănătorul, I, vol. II (1902), nr. 39, 22 decembrie, p. 206-
208.
1276.Ţara popii Ion, în Albina, XII (1909), nr. 40, 5 iulie, p. 1071-1073.
1277.Ţara popii Ion, în Foaia interesantă, IV (1909), nr. 29, 18/31 iulie,
p. 123.
1278.Ţara popii Ion, în Tribuna,Arad, XIII (1909), nr. 148, 10/23 iulie.
1279.Ţăranii noştri nu vizitează biserica, în Activitatea, III (1903), nr. 15,
23 aprilie.
1280.Ţăranii noştri nu vizitează biserica, în Albina, VI (1903), nr.26, 30
martie, p. 678-681.
1281.Ţăranii noştri nu vizitează biserica, în Epoca, IX (1903), nr. 80, 1
aprilie.
1282.Teotolinda, în Tribuna, V (1888), nr. 93, 23 aprilie/5 mai, p. 369-
370.
1283.Ticuri literare, în Despre literatură şi limbă, Bucureşti, 1960.
1284.Ticuri literare, în Familia, XXXV (1899), nr. 21, 23 mai/4 iunie, p.
241-242.
632
1285.Ticuri literare, în Tribuna poporului,III (1899), nr. 102, 26 mai/17
iunie, p. 2-3.
1286.Tigrul, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară urbană,
Ploieşti, 1908.
1287.Tilinca, în Tribuna, V (1888), nr. 80, 8/20 aprilie şi în nr. 81, 9/21
aprilie.
1288.Toţi sfinţii, în Familia, XXIX (1893), nr. 44, 31 octombrie, p. 528.
1289.Tradiţii eroice, în Şezătoarea săteanului, III (1901), nr. 7 – 8,
februarie-martie, p. 239-241.
1290.Tratamentul turbării, în Albina, IX (1906), nr. 25, 19 martie, p. 666-
668.
1291.Trei, Doamne, şi toţi trei, în Amicul poporului-calendar, XXXVII
(1897), p. 89-90.
1292.Trei, Doamne, şi toţi trei, în Gazeta Transilvaniei, LVI (1893), nr.
230, 17 octombrie, p. 1.
1293.Trei, Doamne, şi toţi trei, în Tribuna, VIII (1891), nr. 126, 5/17
iunie, p. 501.
1294.Tribunalul satului, în Universul literar, XX (1902), nr. 52, 30
decembrie.
1295.Tricolorul, în Şezătoarea săteanului, VIII (1906), nr. 3, martie, p.
82-83.
1296.Tricolorul, în Viaţa literară, I (1906), nr. 5, 29 ianuarie, p. 1.
1297.Trond, în Tribuna, VI (1889), nr. 180, 8/20 august, p. 717.
1298.Tulnic şi Lioara, în Tribuna, IV (1887), nr. 240, 23 octombrie/4
noiembrie, p. 957-958, nr. 241, 24 octombrie/5 noiembrie, p. 1005-
1006.
1299.Turcii, în Albina, III (1900), nr. 41 – 44, 9 – 30 iulie, p. 1112-1117.
1300.Turnul de fier, în Bunul economist, I (1900), nr. 15, 8/21 aprilie, p. 4-
5.
1301.Turnurile tăcerii, în Albina, IX (1905), nr. 4, 23 octombrie, p. 85-88.
1302.Umbra, în Viaţa literară, I (1906), nr. 4, 22 ianuarie, p. 2.
1303.Un barometru nou, în Foaia interesantă, XI (1916), nr. 26, 16/29
iunie, p. 106.
1304.Un barometru nou, în Tribuna, V (1888), nr. 189, 21 august/2
septembrie, p. 755.
1305.Un calcul interesant, în Vatra, I (1894), nr. 3, p. 95.
1306.Un calcul istoric, în Albina, III (1900), nr. 32, 7 mai, p. 844-845.
1307.Un calcul istoric, în Foaia poporului, VIII (1900), nr. 21, 21 mai/3
iunie, p. 241.
1308.Un cântec mic, în Convorbiri literare, XXX (1896), nr. 1, 1 iunie, p.
56-57.
1309.Un concurs literar la 1848), în Activitatea, II (1902), nr. 20, 29 mai.
1310.Un concurs literar la 1848, în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti,
1903.
633
1311.Un concurs literar la 1848, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 19,
12/25 mai, p. 226.
1312.Un concurs literar la 1848, în Universul literar, XX (1902), nr. 11,
18 martie.
1313.Un copil despre lene şi superstiţie, în Albina, V (1902), nr. 40 – 41,
7 – 14 iulie, p. 1075-1078.
1314.Un emigrant, în Albina, V (1902), nr. 23, 10 martie, p. 606-607.
1315.Un emigrant, în Deşteptarea, I (1907), nr. 2, p. 28.
1316.Un emigrant, în Telegraful român, L (1902), nr. 103, 14/27
septembrie, p. 417, nr. 104, 19 septembrie/2 octombrie, p. 422.
1317.Un glas din adâncul templului, în Sămănătorul, I, vol. II (1902), nr.
31, 27 octombrie, p. 70-72.
1318.Un glas din adâncul templului, în Tribuna poporului, VI (1902), nr.
201, 31 octombrie/13 noiembrie.
1319.Un oraş de muncitori, în Albina, VIII (1905), nr. 18, 30 ianuarie, p.
469-473.
1320.Un Pipăruş modern, parodie, în Tribuna, VI (1889), nr. 151, 5/17
iulie, p. 601-602, nr. 152, 6/18 iulie, p. 605-606, nr. 153, 7/19 iulie,
p. 609-610.
1321.Un prim cuvânt, în Viaţa literară, I (1906), nr. 1, 1 ianuarie, p. 1.
1322.Un soldat român, în Carte de citire pentru clasa a III-a urbană,
Craiova, 1909.
1323.Unde sbor..., în Familia, XXI (1885), nr. 26, 30 iunie/12 iulie, p.
305.
1324.Unei copile, în Gazeta săteanului, XI (1894), nr. 6, 6 iulie, p. 180.
1325.Unirea principatelor, în Albina, II (1899), nr. 17, 24 ianuarie, p. 514-
525.
1326.Uniţi, în Luceafărul, XIV (1919), nr. 5, p. 91-92.
1327.Uniţi, în Sămănătorul, I (1901), nr. 2, 9 decembrie, p. 17-18.
1328.Unui autor, epigramă, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 5, 5
aprilie, p. 137.
1329.Unui chel, epigramă, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 5, 5 aprilie,
p. 137.
1330.Unui leneş, epitafuri, în Evenimentul, 1898, nr. 1451, 8 februarie.
1331.Unui leneş, epitafuri, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 1, 5
februarie, p. 32.
1332.Unui mincinos, epitafuri, în Evenimentul, 1898, nr. 1447, 1 februarie.
1333.Unui mincinos, epitafuri, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 1, 5
februarie, p. 32.
1334.Unui poet, în Tribuna, VI (1889), nr. 24, 31 ianuarie.
1335.Unul ca o sută, în Activitatea, IV (1904), nr. 1, 14 ianuarie.
1336.Unul ca o sută, în Calendarul nou, I (1900), p. 102.
1337.Unul ca o sută, în Revista Orăştiei, I (1895), nr. 49, 2/14 decembrie,
p. 1.
1338.Unul ca o sută, în Vatra, II (1895), nr. 13, p. 410.
634
1339.Unul din high-life, în Calendarul Minervei, VI (1904), p. 206.
1340.Unul din high-life, în Sămănătorul, I (1902), nr. 6, 6 ianuarie, p. 94.
1341.Urmările alcoolului, în Albina, V (1902), nr.42 – 43, 21 – 28 iulie, p.
1113-1117.
1342.Urmările alcoolului, în Telegraful român, L (1902), nr. 86, 1/14
august, p. 348-349, nr. 89, 10/23 august, p. 363, nr. 90, 13/26 august,
p. 366.
1343.Ursa major, în Foaia interesantă, I (1897), nr. 23, 15 iunie, p. 2.
1344.Ursa major, în Foaia pentru toţi, I (1897), nr. 42, 8 octombrie, p.
229.
1345.Ursul, în Albina, I (1898), nr. 24, 15 martie, p. 737-738.
1346.Ursul, în Transilvania, LXI (1898), nr. 37, 2/14 aprilie, p. 146.
1347.Ursul, în Tribuna poporului, II (1898), nr. 67, 11/23 aprilie, p. 328.
1348.Vântoasele, în Vieaţa, II (1896), nr. 36, 21 ianuarie.
1349.Vântul, în Calendarul poporului, VIII (1893), p. 57-59.
1350.Vântul, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 12, iunie/iulie, p. 331.
1351.Vântul, în Semănătorul, IV (1905), nr. 52, 25 decembrie, p. 961.
1352.Vara, în Lumea ilustrată, I (1892), nr. 15, august/septembrie, p. 414.
1353.Velo, Nic. C., Cântece juneşti, prefaţă de George Coşbuc, Bucureşti,
Tipografie Universitară A. G. Brătănescu, 1905.
1354.Versuri alese, antologie de Gavril Scridon, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966.
1355.Versuri alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
1356.Versuri şi proză, ediţie îngrijită, postfaţă şi tabel cronologic de
Gavril Scridon, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
1357.Versuri şi proză, ediţie îngrijită, postfaţă şi tabel cronologic de
Gavril Scridon, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
1358.Versuri, ediţie îngrijită de Olimpia Berca, Timişoara, Editura Facla,
1986.
1359.Versuri, studiu introductiv de Dumitru Micu, Bucureşti, Editura
1360.Vestitorii primăverii, în Amicul copiilor IV (1894/1895), nr. 12, p.
384.
1361.Vestitorii primăverii, în Amicul copiilor, III (1893/1894), nr. 12, p.
365.
1362.Vestitorii primăverii, în Telegraful român, LXVI (1918), nr. 49-50, 8
mai.
1363.Vestitorii primăverii, în Tribuna poporului, VII (1903), nr. 85, 10/23
mai, p. 3.
1364.Viaţa, în Revista Orăştiei, IV (1898), nr. 18, 2 mai.
1365.Vine ploaia, în Albina, XIX (1916), nr. 32, 8 mai, p. 1194.
1366.Vizite. Sonet de lux, în Constituţionalul, II (1891), nr. 456, 11/23
ianuarie.
1367.Vlad Ţepeş [Fragment], în Tribuna, V (1888), nr. 155, 10/12 iulie, p.
617.
635
1368.Vlad-vodă Călugărul, în Viaţa românească, III (1908), nr. 4, aprilie,
p. 56-58.
1369.Voci din public: 1. Unul din high-life. 2. Un măgar în funcţie. 3. Un
bou, ca toţi boii. 4. Unul de la Mărcuţa, în Sămănătorul, I (1902), nr.
6, 6 ianuarie, p. 94-95.
1370.Voevodul Ciabor, în Universul literar, XX (1902), nr. 3, 21 ianuarie.
1371.Voevodul Ciabor, schiţă, în Drapelul, II (1902), nr. 81, 13/26 iulie,
p. 2-3.
1372.Voevodul Ciabor, schiţă, în Universul literar, XX (1902), nr. 3, 21
ianuarie.
1373.Voi sălcii triste-n cimitir, în Telegraful român, LXVI (1918), nr 49 –
50, 8 mai.
1374.Voichiţa lui Ştefan, în Bunul econom, III (1902), nr. 47, 30
noiembrie.
1375.Voichiţa lui Ştefan, în Tribuna, Arad, VIII (1904), nr. 125, 3/16 iulie.
1376.Voichiţa lui Ştefan, în Vatra, I (1894), nr. 5, p. 152.
1377.Vorba ăluia, în Vatra, II (1895), nr. 1, p. 10-16; nr. 2, p. 42-43.
1378.Vorba de acasa, în Vatra, I (1894), nr. 1, p. 1-2.
1379.Vulturul, în Scena, II (1918), nr. 50, 24 februarie.
1380.Zâna pădurii, în Calendarul poporului, XXVII (1912), p. 54-55.
1381.Zâna pădurii, în Literatură şi artă română, III (1899), nr. 12, 25
1382.Zâna pădurii, în Românul, I (1911), nr. 169, 3/16 august.
1383.Zece mai, în Albina XIV (1911), nr. 32, 8 mai, p. 857-858.
1384.Zece mai, în Albina, IV (1901), nr. 32, 10 mai, p. 865-866.
1385.Zece mai, în Albina, XIII (1910), nr. 32, 9 mai, p. 889.
1386.Zece mai, în Calendarul, XV (1903), p. 139.
1387.Zece mai, în Românul, I (1911), nr. 102, 10/23 mai.
1388.Zece mai, în Tribuna, Arad, XV (1911), nr. 104, 12/25 mai, p. 2.
1389.Zece mai, în Tribuna, XVIII (1901), nr. 89, 13/26 mai, p. 354.
1390.Zece mai, în Unirea, XI (1901), nr. 21, 25 mai, p. 170.
1391.Zicători din popor: Ca pe un bou breaz. Când o face plopul pere, în
Albina, I (1898), nr. 25, 22 martie, p. 783.
1392.Zicători explicate, în Epoca, III (1897), nr. 397, 9 martie, nr. 645, 25
decembrie, nr. 646, decembrie, IV (1898), nr. 663, 20 ianuarie, nr.
680, 10 februarie.
1393.Zicători explicate, în Epoca, IV (1898), nr. 663.
1394.Zile rele de lucru, în Carte de citire pentru clasa a IV-a primară
1395.Zilele gângăniilor, în Albina, VII (1904), nr. 11, p. 281-284.
1396.Ziua şi noaptea la pol, în Albina, VIII (1904), nr. 3, 17 octombrie, p.
57-61.
1397.Ziua-nvierii, în Tribuna poporului, V (1901), nr. 61, 31 martie/13
aprilie.
1398.Ziua-nvierii, în Vatra, I (1894), nr. 1, p. 2-8.
636
Bibliografie specială
[„Plagiatele” lui Coşbuc], în Unirea, Blaj, VI (1896), nr. 5, 1 februarie,

p. 33-34.
[Coşbuc şi editarea de legende], în Foaia literară, I (1897), nr. 12, 22
iunie/4 iulie, p. 95.
[Coşbuc şi Semănătorul], în Semănătorul, IV (1905), nr. 51, 18
decembrie, p. 959.
[Traducerea în limba franceză a poeziei „Noi vrem pământ”], în Arhiva
Societăţii ştiinţifice şi literare, VIII (1897), nr. 1/2,
ianuarie/februarie, p. 116-117.
„Archiva”. Organul Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, în Voinţa
naţională, X (1893), nr. 2693, 2 noiembrie.
„Sunt suflet în sufletul neamului meu”. O scrisoare inedită a lui George
Coşbuc, în Argeş, I (1966), nr. 4, septembrie.
100 de ani pentru "Tribuna", în Transilvania, (1985), nr. 2, p. 30.
50 de ani dela înfiinţarea librăriei editoare "Fraţii Ciurcu" din Braşov,
în Transilvania, LXI, (1930), nr. 11-12, noiembrie-decembrie, p.
64.
A[damescu], Gh., Poetul George Coşbuc, în Albina, XIX (1915-1916), nr.
36, 5 iunie, p. 1323-1327.
Activitatea cercurilor culturale din despărţâmântul de plasă Sibiu, în
Transilvania, LXIII, (1932), nr. 1-8, ianuarie-august, p. 88.
Activitatea despărţămintelor în cursul anului 1923/1924, în Transilvania,
LIV, (1923), nr. 3-4, aprilie, p. 414 şi 451.
Activitatea fiecărui cerc cultural, în Transilvania, LXIII, (1932), nr. 1-8,
ianuarie-august, p. 79.
Activitatea Secţiunilor literare-ştiinţifice ale Astrei, în Transilvania,
LXX, (1939), nr. 5-8, mai-august, p. 145.
Activitatea secţiunilor literare-ştiinţifice. Raportul general al
secretariatului secţiilor, în Transilvania, LXI, (1930), nr. 7-10,
iulie-octombrie, p. 112, 114.
Adamescu, George, George Coşbuc, 1866 – 1918, în Telegraful Român,
Sibiu, LXVI (1918), nr. 52, 12 mai.
Adamescu, Gh, Istoria literaturii române, Bucureşti, Alcalay, 1920, p.
494-499.
Aderca, F., "Poetul ţărănimii", în Revista Fundaţiilor, Bucureşti, XIII
(1946), nr. 5, mai, p. 40-51.
Adriana Iliescu, „Balade şi idile” în momentul apariţiei, în Viaţa
românească, (1966), nr. 9, septembrie, p. 93-100.
Agârbiceanu, Ioan. Marii cântăreţi: V. Alecsandri, G. Coşbuc, G.
Alexandrescu. Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1931.
637
Albu, Corneliu, O vizită la sora lui G. Coşbuc în com. Feldru în Patria
(Cluj) XIV (1932), nr. 287, p. 1.
Albu, S., Desemnătorul-ajutor, în Gazeta literară, 1956, nr. 36,
6 septembrie.
Alexici, G., Geschichte der rumänischen Literatur, Leipzig, C.F.
Amelangs Verlag, 1906, p. 150-155.
Alte amintiri despre G. Coşbuc, în Gazeta Bistriţei, VI (1926), nr. 12.
Anexa I. Cătră toţi bunii României, în Transilvania, LXIII, (1932), nr. 1-
8, ianuarie-august, p. 32.
Anexa II a, nr, 750-1920 a Raportului general nr. 757.1920, în
Transilvania, LI, (1920), nr. 5-6, septembrie, p. 578.
Anexa II b, Bilanţ general la 31 decembrie 1919, în Transilvania, LI,
(1920), nr. 5-9, septembrie, p. 581.
Anexa II, în Transilvania, LVIII, (1927), nr. 4, aprilie, p. 358.
Anexa II. Nr. 2455/1933, în Transilvania, LXIII, (1932), nr. 1-8, ianuarie-
august, p. 81.
Anexa III b, Budgetul "Asociaţiunii" pe anul 1921, în Transilvania, LI,
(1920), nr. 5-6, septembrie, p. 621.
Anexa VI. Aactivitatea despărţămintelor în cursul anului 1918/29, în
Transilvania, LX, (1929), nr. 10-11, octombrie-noiembrie, p. 794.
Anexa VI. Activitatea Secţiunilor ştiinţifice-literare, în Transilvania, LIX,
(1928), nr. 11, noiembrie, p. 1127 şi 1131.
Anexa VII. Activitatea secţiunilor ştiinţifice-literare, în Transilvania, LX,
(1929), nr. 10-11, octombrie-noiembrie, p. 921.
Anexa VIII a, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 11, noiembrie, p. 1151.
Anghel, D., Reflexiile unui poet, în Tribuna, Arad, XV (1911), nr. 148, 8
iulie.
Anghel, D., Şt. O. Iosif, Scrisoare deschisă a unui melc, în Caleidoscopul
lui A. Mirea.
Anghelescu, Mircea, Coşbuc şi Dante, în Transilvania, (1986), nr. 1,
ianuarie, p. 43.
Antemireanu, Al. Literatura română în 1900, în Epoca, VI (1900), nr.
152, 6 noiembrie.
Antonescu, Nae, Coşbuc şi problemele limbii literare în Tribuna X
(1966), nr. 37, 15 septembrie, p. 5.
Apostolescu, N., Istoria literaturii române moderne, vol. II, Bucureşti,
Tipografia C. Sfetea, p. 27-29.
Apostolescu, N., Istoria literaturii române moderne, vol. II, Bucureşti,
Tipografia C. Sfetea, p. 27-29.
Ardeleanu, C., Badea Gheorghe. in Coşbuc văzut de contemporani .
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Arghezi, Tudor, Coşbuc in Coşbuc văzut de contemporani . Bucureşti,
Arghezi, Tudor, Coşbuc, în Bilete de papagal, Bucureşti, Editura Casa
Şcoalelor, 1946.
638
Arghezi, Tudor, Coşbuc, în Gazeta literară XIII (1966), nr. 37 (724), 15
septembrie.
Arion, Virgil, Pagini din timpul răscoalelor ţărăneşti, Vălenii de munte,
Tipografia „Neamul românesc”, 1912.
Aristia, C., Disertatio despre hexametrul antic hellen şi modern românesc
şi ceva despre limbă, în Ateneul român, (1867).
Baba, Ion, George Coşbuc şi revista „Familia”, în Cercetări de limbă şi
literatură, (1969), p. 133-142.
Bacalbaşa, Anton, Ziarele şi arta, în Adevărul, VI (1893), nr. 1718, 6
decembrie.
Balaci, Al., Opera de traducător a lui George Coşbuc, în Analele
Academiei RSR, 100, (1966), seria IV, vol. XVI, Bucureşti,
Editura Academiei, 1967.
Balaci, Alexandru, Opera de traducător a lui George Coşbuc, în Gazeta
literară, XIII (1966), nr. 38(725), 22 septembrie, p. 8.
Balş, Teodor, Un mare creator. George Coşbuc, în Gazeta cooperaţiei 17
Bancu, Leon, Amintiri despre Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Barbu Delavrancea, în Transilvania, LI, (1920), nr. 5-9, mai-septembrie.
Basilescu, N. I., Convorbiri literare, în România jună, II (1900), nr. 58, 6
februarie, p. 1.
Bădăuţă, Al., George Coşbuc, în Viaţa literară, Bucureşti, III (1928), nr.
84.
Bădică, I. Ch., Urme de ale lui Stavrinos la Ispirescu şi Coşbuc, în
Curentul literar, III (1941), nr. 131, 4 octombrie.
Bădicuţ, Ilie, Influenţa din „San-nouve” de Firdousi în „Moartea lui
Fulger” de G. Coşbuc, în Anuarul Universităţii Bucureşti Limbi
clasice şi orientale 20, (1971).
Bălan, Ion Dodu, Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972.
Bălan, Ion Dodu. George Coşbuc – un moment nou în evoluţia poeziei
româneşti in Coşbuc văzut de contemporani. Bucureşti, Editura
Bălan, Ion Dodu. George Coşbuc şi Mihai Eminescu, în Repere critice,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1988.
Bălan, Ion Dodu. Omul coşbucian, în Repere critice, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1988.
Bălan, Ion, Coşbuc-elev, în Colocvii, I (1966), nr.3, septembrie.
Bălaşa, Titus, George Coşbuc în Oltenia, în Tribuna X (1966), nr. 34, 25
august.
Bălu, Ion, Proiectul unei epopei populare, în Viaţa românească (1966),
nr. 9, septembrie, p. 79-84.
Bănuţ, A.P., Gheorghe Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
639
Beniuc, Mihai, Deschizător de drum în Tribuna X (1966), nr. 37, 15
septembrie, p. 1.
Beniuc, Mihai, George Coşbuc, în Despre poezie, Bucureşti, Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, col. Studii literare, 1953.
Beniuc, Mihai, George Coşbuc, poet al poporului în Lupta de clasă
(1966), nr. 46.
Bercea, Livius, Relaţia strofă-măsură în poezia lui George Coşbuc, în
Orizont XXVII (1976), nr.45.
Beşliu, Janeta şi Tiutiuca D., Actualitatea unor păreri: G. Coşbuc despre
literatură, Institutul pedagogic Galaţi 2, 1968.
Bibliografie – Ziarul unui Pierde-Vară. Versuri, Bucureşti, "Cartea
Românească", în Transilvania, LII, (1921), nr. 1-2, februarie, p.
120.
Bibliografie- Opere complete. Balade şi idile. Cartea Românească, în
Transilvania, LIII, (1922), nr. 4, aprilie, p. 176.
Bibliografie, în Transilvania, LVI, (1925), nr. 5-6, mai-iunie, p. 220.
Biblioteci regionale, în Transilvania, LI, (1920), nr. 1, ianuarie, p. 224.
Biblioteci rurale, în Transilvania, LI, (1920), nr. 1, ianuarie, p. 236.
Bichigean, Vasile, George Coşbuc, în Gazeta Bistriţei, VIII (1928), nr.
11, nr. 14, nr. 15, nr. 22, nr. 24.
Bichigean, Vasile, Prinos [fragment din Arhiva someşană], în Gazeta
Bistriţii VI (1926), nr.12, 15 iunie, („Număr festiv închinat
memoriei poetului George Coşbuc”), p. 1-2.
Bichigean, Vasile, Prinos [lui G. Coşbuc cu ocazia dezvelirii bustului
poetului], în Arhiva someşană, vol. I (1924/1926), nr. 5.
Bilanţ general la 31 decembrie 1929, în Transilvania, LXI, (1930), nr. 7-
10, iulie-octombrie, p. 133.
Bilanţ general la 31 decembrie 1931. Nr. 537/1932. Anexa II a, în
Transilvania, LXIII, (1932), nr. 1-8, ianuarie-august, p. 51.
Bilanţ general la 31 decemvrie 1934, în Transilvania, LXVI, (1935), nr.
4, iulie-august, p. 211.
Bilanţ general, în Transilvania, LXIX, (1938), nr. 5-8, mai-august, p.
195.
Bilanţul general, în Transilvania, LXX, (1939), nr. 7-8, iulie-august, p.
267.
Bitay, Árpád, Istoria literaturii române, Cluj, Tipografia Providenţia,
1924, p. 29-35.
Blaga, Lucian, [Influenţa catalitică], în George Coşbuc interpretat de...,
Blaga, Lucian, Elanul insulei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.
Blague, O notă caracteristică în versurile d-lui Coşbuc, în Adevărul
ilustrat II (1896), nr. 11, 13 mai, p. 2.
Bodiu, Andrei, George Coşbuc, Braşov, Editura Aula, 2002.
Boeriu, Ion V., O monografie puţin cunoscută în Tribuna X (1966), nr.
640
Bogdan Duică, G., Coşbuc şi Lazu. Poet şi critic, în Gazeta Bucovinei, III
(1893), nr. 83-84.
Bogdan Duică, G., Firdusi, poetul persan şi Coşbuc, în Gazeta
Transilvaniei, LXXXIII (1920), nr. 27, p. 1.
Bogdan Duică, G., Laocoon. Notiţe., în Tribuna, VI (1889), nr. 9, 13/25
ianuarie; nr. 14, 19/31 ianuarie.
Bogdan Duică, G., Revista literară, în Gazeta Transilvaniei LI (1888), nr.
74, 3/15 aprilie.
Bogdan Duică, G., Revistă literară, în Gazeta Transilvaniei, LI (1888),
nr. 113, 21 mai; nr. 119, 29 mai; nr. 131, 15 iunie.
Bogdan Duică, G., Revistă literară, în Tribuna, V (1888), nr. 161, 17/29
iulie, p. 641-642.
Bogdan Duică, G., Studii mărunte despre G. Coşbuc. II: Un motiv
împrumutat, în Ramuri, XVI (1922), p. 493-494.
Bogdan Duică, G., Studii mărunte despre G. Coşbuc. III: Coşbuc şi
Firdusi, în Ramuri, XVI (1922), p. 539-542.
Bogdan Duică, G., Studii mărunte despre G. Coşbuc. IV: Crăiasa zânelor
– Un motiv internaţional, în Ramuri, XVI (1929), p. 621-622.
Bogdan Duică, G., Studii şi articole, Bucureşti, Editura Minerva, col.
Restitutio, 1975.
Bogdan Duică, George, George Coşbuc: „Balade şi idile”, în Gazeta
Bucovinei an III (1893), nr. 47, 17/27 iunie, p. 1-2.
Bogdan Duică, Gh., George Coşbuc, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, f.a.
Bogdan, Duică, G., Revistă literară XIV, în Tribuna, V (1888), nr. 149,
3/15 iulie, p. 593.
Bogdan, Duică, G., Revistă literară XV, în Tribuna, V (1888), nr. 155,
10/22 iulie, p. 617.
Bogdan, I., Cuvântare rostită la înmormântarea lui Coşbuc, în Analele
Academiei Române, XXXIX (1916-1919), p. 102-103.
Bogdan, V., Temă filosofică într-o poezie de Coşbuc, în Ardealul, III
(1943), nr. 7, 13 februarie, p. 3.
Bojin, Al. Studii de stil şi limbă literară. Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1968.
Bojin, Alexandru, Procedeele stilistice în poezia lui George Coşbuc, în
Limbă şi literatură XI (1966), p. 89-106.
Bran-Lemeny, I. Al., Clipe cu George Coşbuc, în Ardealul, III, (1943), nr.
7, 13 februarie, p. 5.
Bran-Lemeny, I. Al., Clipe cu George Coşbuc, în Coşbuc văzut de
contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Bran-Lemeny, I. Al.., Ticuri literare, în Familia, XXXV, (1899), nr. 27,
4/16 iulie, p. 313-315, nr. 28, 11/23 iulie, p. 325-327.
Bratu, Horia, Octav Şuluţiu: Iubirea la ţară, în Gazeta literară, XIII
(1966), nr. 38 (724), 22 septembrie, p. 7.
641
Breazu, I., Coşbuc şi Longfellow, în Tribuna, Cluj, I (1957), nr. 3, 24
februarie.
Breazu, Ion, Izvorul folcloric al baladei „Crăiasa zânelor” de Coşbuc în
Studii literare IV, (1948).
Breazu, Ion, Literatura „Tribunei”(1884-1895). Partea I: Proza, în
Dacoromania, VIII (1934-1935), p. 1-111.
Breazu, Ion, Un cântec eroic al vieţii, în Steaua VII (1956), nr. 10,
Brezu, Costandina, Inedite. Coşbuc fişier, în Gazeta literară XIII (1966),
nr. 37 (724), 15 septembrie.
Bucur, M., Contribuţii la cunoaşterea operei lui G. Coşbuc, în Viaţa
românească VII (1954), nr. 5, mai, p. 272-280.
Bucur, Marin, Climat şi esenţe, în Familia 2 (102), (1966), nr. 9,
septembrie, p. 12.
Bucuţa, Emanoil, Pe urma unei terţine danteşti, în Mişcarea literară II
(1925), nr. 10, 17 ianuarie.
Bucuţa, Emanoil, Pe urme de terţine danteşti, în George Coşbuc
interpretat de.... Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Bucuţa, Emanoil, Săptămâna Coşbuc, în Boabe de grâu III (1932), nr. 3-
4, martie-aprilie.
Bucuţa, Emanoil. Săptămâna Coşbuc, în George Coşbuc interpretat de....
Bugnariu, Iuliu. Contribuţii la viaţa şi activitatea lui George Coşbuc, în
Arhiva someşană (1926), nr. 6.
Bujor, Paul, Câteva însemnări de Gh. Coşbuc, în volumul: Bujor Paul,
Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938, p. 99-
104.
Bulgăr, Gh., Universul creaţiei lui Coşbuc, în Filologie şi istorie, Editura
Eminescu, 1988.
Bulgăr, Gheorghe, Coşbuc văzut de Slavici, în Familia 2 (102) (1966), nr.
9, septembrie, p. 11.
Bustul lui Coşbuc, în Familia, seria a I-a, I (1926), nr. 4.
Buzaşi, Ion, Pe urmele lui George Coşbuc, în Transilvania, (1987), nr. 7,
iulie, p. 37.
Caion, Monstruozităţi istorico-coşbuciste în broşura „Din ţara
Basarabilor”, în Forţa morală, II (1902), nr. 14, 3 februarie, p. 2-
3.
Canianu, Mihail, George Coşbuc, în Gazeta săteanului, X (1893), nr. 5, 5
Cantemir, D., A. Nicoară, George Coşbuc în limba rusă, în Limbă şi
literatură (1967), nr. 1.
Caracostea, D., Poezia română azi, în George Coşbuc interpretat de...,
Caragiale, I.L., [premierea traducerii Eneidei], în Epoca (1897), 2 iunie.
642
Caragiale, Luca Ion, Amintiri despre Caragiale, în Ideea europeană,
Bucureşti, I (1920), nr. 29-30, 4/11 ianuarie, p. 1-2.
Caraioan, A.P., Oglindirea în literatură a războiului pentru
independenţă, în Viaţa românească, V (1952), nr. 6, p. 277-293.
Caraivan, Virgiliu N., Ritmul muncii în poeziile populare, în Noua revistă
română, 1901, vol. 4, nr. 37, 1 şi 15 iulie, p. 30-38.
Cardaş, Gh., Din operele necunosctute ale poetului George Coşbuc, în
Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 137, 8 iulie, p. 6.
Cardaş, Gh., George Coşbuc. (1866 – 1918), în Poeţii şi prozatorii
Ardealului până la Unire, Bucureşti, 1936.
Cardaş, Gh., Istoria literaturii româneşti. De la origine până în zilele
noastre. Bucureşti, Tipografia Oltenia, 1938, p. 286-288.
Catalano Constantin, George Coşbuc – poet de lume - (antologie), Cluj-
Napoca, Editura Supergraph, 2000.
Catalano Constantin, George Coşbuc. Elevul-poet (antologie), Bistriţa,
Editura „George Coşbuc”, 2001.
Catalano Constantin, George Coşbuc. Poezie şi proză creştină
(antologie), Bistriţa, Editura „George Coşbuc”, 2000.
Catalano, Constantin, Coşbuc şi umanismul profesorului Grigore Silaşi,
în Tribuna (1986), nr. 13, p. 8.
Catalano, Constantin, O perioadă a studenţiei lui Coşbuc din perspectiva
arhivelor, în Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VI
(2001), p. 255-257.
Cazacu, Mihai, Aspecte ale clasicismului folcloric în poezia lui G.
Coşbuc, în Orizont XVII (149), (1966), nr. 9, septembrie, p. 4-11.
Cazimir, Ştefan, [Odissea în transpunerea lui Coşbuc], în George Coşbuc
interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Călinescu, G., G. Coşbuc, în Adevărul literar şi artistic XVIII (1937), nr.
890, 26 decembrie.
Călinescu, G., G. Coşbuc, în Adevărul literar şi artistic, XVIII (1937), nr.
854.
Călinescu, G., Poezia lui G. Coşbuc, în Jurnalul literar, I (1939), nr. 38,
17 septembrie şi nr. 39, 24 septembrie.
Călinescu, G., Tratatul de istoria literaturii române. 5: Alte probleme, în
Contemporanul (1960), nr. 32, 3 august.
Cătră On. directori ai despărţămintelor şi cătră publicul românesc, în
Transilvania, LI, (1920), nr. 10, octombrie, p. 828.
Cârlan, Nicolae, George Coşbuc, „Vara”, în Ateneu 23, (1986), nr. 5,
mai.
Cârstoiu, C., G. Coşbuc la „Şezătoarea săteanului”, în Ramuri 9, (1972),
nr. 8, 15 august.
Cercurile culturale din sate, în Tribuna (Arad), XIII (1909), nr. 216, 6
octombrie, p. 6.
Cetiţi poveşti II, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7, iulie, p. 332.
Cetiţi poveşti V, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7, iulie, p. 340.
643
Chendi Ilarie, Poveştile în versuri. în Preludii. Articole şi cercetări
literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1903, p. 185-204.
Chendi, Il., În chestiunea limbii literare. Răsouns d-lui Duiliu
Zamfirescu, în Familia XXXVII (1901), nr. 32, 12/25 august, nr.
33, 19 august/1 septembrie.
Chendi, Il., Lipsa de corectitudine, în Viaţa literară, Bucureşti, I (1906),
nr. 8, p. 5.
Chendi, Il., Traduceri din literatura dramatică străină, în Familia XLI
(1905), nr. 18, 1/14 mai, p. 212.
Chendi, Il., Vlahuţă şi Coşbuc, în Ţara noastră, II (1908), nr. 28, 6/19
iulie, p. 227-228.
Chendi, Ilarie, Cele două muze, în Voinţa naţională, XXII (1905), nr.
5941, 11 februarie, p. 2-3.
Chendi, Ilarie, Zece ani de mişcare literară în Transilvania. 1890-1900. –
Material critic, în Familia, XXXVII (1901) nr. 1-8, 7/20
ianuarie-25 februarie/10 martie.
Chinezu, Ion, Gh. Coşbuc, îndreptar românesc, în Ardealul, III (1943),
nr. 7, 13 februarie, p. 1 şi 5.
Chiţimia, I.C, Bocetul românesc în interpretarea lui G.Coşbuc, în Limbă
şi literatură XI (1966), p. 119-127.
Cinstirea lui Gheorghe Coşbuc la Sibiu, în Adevărul, XLVII (1933), nr.
15193.
Cioculescu, Şerban, Coşbuciana, în Viaţa Românească (1966), nr. 9,
septembrie.
Cioculescu, Şerban, G. Coşbuc – între baladesc şi lirism in Poeţi români.
Cioculescu, Şerban, Idealul eroic al poeziei lui George Coşbuc, în
Analele Academiei RSR, 100, (1966), seria IV, vol. XVI,
Bucureşti, Editura Academiei, 1967.
George Coşbuc interpretat de.... Bucureşti, Editura Eminescu,
1982.
Analele Academiei RSR, 100, (1966), seria IV, vol. XVI,
Cioculescu, Şerban, În amintirea lui Coşbuc, în Gazeta literară IV,
(1957), nr. 35, 29 august.
Cioculescu, Şerban, Personalitatea lui Coşbuc, în Gazeta literară VIII,
Cioculescu, Şerban, Un presupus pseudonim al lui Coşbuc, în Tribuna,
Cluj, II (1958), nr. 28, 12 iulie.
Cioflec, V., La „Badea George”, în Coşbuc văzut de contemporani,
Ciucureanu, Ştefan, George Coşbuc, cunoscător al limbii italiene, în
Limba şi literatură, (1967), nr. 1.
644
Ciura, Al., Gheorghe Coşbuc, 1866 – 1918, în Unirea, XXVIII (1918), nr.
32, 25 mai.
Ciura, Al., Gheorghe Coşbuc, în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXXIX
(1916), nr. 115, 29 mai.
Ciura, Alexandru, De vorbă cu Coşbuc, în Foiletoane, (Beiuş), (1912).
Ciura, Alexandru, Eminescu şi Coşbuc. Note comparative, Blaş,
Tipografia Seminarului Archidiecezan, 1903.
Comemorarea lui George Coşbuc la Bucureşti şi Cluj, [1928], în Gazeta
Bistriţei, VIII (1928), nr. 10.
Comemorarea poetului Coşbuc [la Hordou, 1927], în Gazeta Bistriţei,
VII (1927), nr. 10.
Comerarea lui George Coşbuc la Cluj, în Săptămâna, I (1928), nr. 7.
Comşa, Grigoriu Gh., George Coşbuc şi A. D. Xenopol, în Gazeta
Bistriţei, IX (1929), nr. 15.
Condea, Rita, Catalogul autograf al bibliotecii lui George Coşbuc, în
Biblioteca şi cercetarea nr. 9, 1985, p. 309-316.
Condea, Rita, Dicţionarul botanic al lui George Coşbuc, în Biblioteca şi
cercetarea nr. 10, 1986, p 148-159.
Condea, Rita, George Coşbuc. Aspecte din perioada pionieratului poetic
reflectate în revista „Arhiva someşană”, în Biblioteca şi
cercetarea nr. 7, 1983, p. 35-42.
Condea, Rita, George Coşbuc şi primele traduceri din literatura
universală, în Biblioteca şi cercetarea nr. 8, 1984, p. 8-19
Conferinţele la sate. Anexa VI. Activitatea despărţămintelor în cursul
anului 1928/29, în Transilvania, LX, (1929), nr. 10-11,
octombrie-noiembrie, p. 880 şi 882.
Conferinţele şi serbările "Asociaţiunei" ţinute în luna maiu, în
Transilvania, LII, (1921), p. 412.
Constantinescu, Pompiliu, [Un pas mai departe în transpunerea Divinei
Comedii], în George Coşbuc interpretat de..., Bucureşti, Editura
Eminescu, 1982.
Constantinescu, Pompiliu, În marginea unei ediţii definitive, în Revista
Fundaţiilor Regale VII, (1940),nr. 2, februarie.
Constantinescu, Pompiliu, Scrieri vol. 3, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1969.
Constantinescu, Pompiliu. [Poet savant prin metrică], în George Coşbuc
interpretat de… , Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Constatări dureroase, în Transilvania, LIV, (1923), nr. 1-2, ianuarie, p.
109.
Convocare. Anexa I. Activitatea despărţămintelor în cursul anului
1924/1925, în Transilvania, LVI, (1925), nr. 9-10, septembrie-
octombrie,
p. 422 şi 430.
Convorbiri literare, Biblioteca Astra din Sibiu.
645
Cornea, Paul, Forme strofice în poezia lui George Coşbuc, în Limba
română XVI, (1967), nr.2, martie-aprilie, p. 135-144.
Coroianu, Ion, Mâna firelor de tort, în Scânteia tineretului XXII, nr 5311,
16 ianuarie 1966.
Costea, Ion, George Coşbuci, în Ardealul, III, (1943), nr. 7, 13 februarie,
p. 1 şi 4.
Coşbuc a murit!, în Lumina, Bucureşti, II (1918), nr. 249, 12 mai.
Coşbuc funcţionar la Casa şcoalelor, în Epoca, VIII (1902), nr. 83, 27
martie, p. 3.
Coşbuc la Academie, în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXXIX (1916), nr.
113, 27 mai.
Coşbuc şi „Familia”, în Familia, XXXVII, nr. 25, 24 iunie/7 iulie, 1901,
p. 297.
Coşbuc şi bibliotecile de la sate, în Familia, XXXVIII (1902), nr. 47, 24
noiembrie, p. 563.
Coşbuc, Elena. Bădica în George Coşbuc interpretat de.... Bucureşti,
Coşbuc, George, Din scrisorile unchiului meu, în Arhiva someşană,
(1926), nr. 5, p. 39.
Coşbuc, George, Două scrisori ale poetului George Coşbuc, în Arhiva
someşană, (1936), nr. 20, p. 372–373.
Crainic, Nichifor, George Coşbuc, în Luceafărul, (1919), nr. 5.
Cremer, I., Scriitorii noştri şi problemele şcolii, Bucureşti, Editura de Stat
Crenedia, N., George Coşbuc – poet naţional, în Luceafărul 9, (1966), nr.
47, 19 noiembrie.
Cristea, Valeriu, Dumitru Micu: George Coşbuc, în Gazeta literară XIII,
(1966), nr. 37 (724), 15 septembrie, p. 2.
Cristescu, Florian, La săniuş. Carte pentru copii. Versuri de Coşbuc,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1942.
Cristureanu, Alexandru, Contribuţii la studierea onomasticii operei lui
George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 277-293.
Crişan, Eugenia. George Coşbuc. Bibliografie sibiană. Sibiu, Biblioteca
„Astra”, 1993.
Crişan, Maria, Despre arta poetică la George Coşbuc, în Contemporanul,
(1986), nr. 33, p. 13.
Critzman, Emil, George Coşbuc, în Scena, II (1918), nr.133, 24 mai.
Cronicar. Geneza poeziei „Noi vrem pământ!” Polemicile din jurul ei.
Cum au privit-o Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Ioan
Slavici, V. G. Morţun, Duiliu Zamfirescu, Spiru Haret, în
Adevărul literar şi artistic, V, (1924), nr. 195, 31 august, p. 5.
Cronică in Transilvania (1928), nr. 1-12.
Cronică, în Ramuri (1914), nr.12-13, p. 223.
Cronică, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 5, mai, p. 291.
Cronică, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7, iulie, p. 379-379.
646
Cronică, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7, iulie, p. 382-383.
Cronică, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7, iulie, p. 390.
Cronică, în Transilvania, LVIII, (1927), nr. 4, aprilie, p. 160-162.
Cronică. Dela "Asociaţiune" pentru M. Eminescu, în Transilvania, LVI,
(1926), nr. 4, aprilie, p. 156.
Cubleşan, Constantin, Coşbuc şi monografia satului în Tribuna X,
(1966),nr. 37, 15 septembrie, p. 3.
Cuprinsul anului 1920, în Transilvania, LI, (1920), nr. 12, decembrie, p.
1002.
Cuvântarea Mitropolitului Primat Dr. Elie Miron Cristea, în
Transilvania, LV, (1924), nr. 2-4, aprilie, p. 198.
Cuvântul de încheiere ţinut de viceprezidentul Asociaţiunii, d-l Andreiu
Bârseanu, la adunarea jubiliară din Blaj din 15/28 august 1911
in Transilvania, (1911), nr. 5-6.
D. Coşbuc la Piatra N. – o descriere interesantă–O vizită la Redru, în
Evenimentul, X (1902), nr.233, 2 noiembrie, p.2, nr. 263, 21
decembrie, p. 2.
D. Zamfirescu şi ardelenii, în Tribuna, Arad, XV (1911), nr. 109, 18 mai,
p. 4.
Dan, L.P., De vorbă cu Caragiale, în Lupta, III (1909), nr. 115, 1 iulie.
Dante Aligheri – închinare cu prilejul sexcentenarului morţii sale in
Transilvania, (1921).
Dante Aligheri- închinare cu prilejul sexcentenarului morţii sale, în
Transilvania, LII, (1921), p. 723.
Dante Aligheri. Infern in Transilvania (1921), nr. 4..
Dante Aligheri. Infern, în Transilvania, LII, (1921), nr. 4, aprilie, p. 699.
Demetrescu, Anghel, Rima lui Eminescu, în Literatură şi artă română,
(1901).
Demetrian, S.E., Literatura indiană în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi
literatură, XI (1966).
Demetrian, S.E., Patru imnuri vedice în versiunea lui George Coşbuc, în
Revista de istorie şi teorie literară, 16 (1967), nr. 4, p. 635-645.
Demetrius, V., George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Demetrius, V., George Coşbuc, în Scena, II (1918), nr. 129, 19 mai.
Densusianu, O., [O blândă şi frumoasă licărire de lumină], în George
Coşbuc interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Densuşianu, A., „Balade şi idile” de George Coşbuc, în Revista critică şi
literară I, (1893), nr. 89, august-septembrie, p. 400-415.
Densuşianu, A., Poezia română în secolul al XIX-lea, în Noua revistă
română, vol. 3, (1901), nr. 1, 1 ianuarie, p. 12-26.
Densuşianu, Ovidiu, Literatura de peste munţi, în Viaţa nouă, I (1905), p.
193-195.
Derşidan, Alexandrina, „Vara” de George Coşbuc. Publicitate [VI], în
Familia XXIV, (1988), nr. 5.
647
Despre Coşbuc, în Noua revistă română, vol. 3, (1901), nr. 26, 15
ianuarie,
p. 95-96.
Despre Coşbuc, în Familia, XXXVII, (1901), nr. 1, 7/20 ianuarie, p. 8.
Dezvelirea bustului G. Coşbuc la Arad, în Săptămâna, II (1929), nr. 25.
Dezvelirea bustului lui Coşbuc [la Sibiu], în Adevărul literar şi artistic,
XII (1933), nr. 659, 23 iulie.
Diaconescu, Paula, Elemente de istoria limbii române literare moderne,
II, Bucureşti, 1975.
Diaconescu, Traian, G. Coşbuc şi anacreaţia elină, în Anuarul lingvistic,
istoric şi literar, Iaşi, 24, (1973).
Diaconescu, Traian, Pizma divinităţii, motiv antic în „Moartea lui
Fulger”, în Anuarul ştiinţific universitar Iaşi, Facultatea de
Litere, 17, (1971).
Diaconescu, Traian, Trogarul elin şi structura dramatică în „Moartea lui
Fulger”, în Anuarul ştiinţific universitar Iaşi, Facultatea de
Litere, 17, (1971).
Dichiţă, Vasile, Ceva despre mişcarea noastră literară mai nouă, în Viaţa
Românească, vol. 12, (1911).
Dicționarul limbii române, (în XIX volume) București, Editura
Academiei, 2010.
Dicţionarul limbii române literare vechi, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987.
Dima, Al., Îndrumări culturale. Biblioteca poporală, în Transilvania,
LXIII, (1932), nr. 1-8, ianuarie-august, p. 138.
Dima, Al., Îndrumări culturale. Cursul de literatură română la şcoalele
ţărăneşti, în Transilvania, LXVI, (1935), nr. 2, martie-aprilie, p.
69.
Dima, Al., Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, 1971.
Dima, Al., Coşbuc în perspectiva universalităţii, în Cronica (Iaşi),
(1966), nr.2.
Dima, Al., Sentimentul matern în lirica noastră, în Datina, X (1932), p.
37-42.
Dima, Al., Anii sibieni ai lui Coşbuc, în vol. Sibiul.
Dima, Al. Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc, Sibiu, 1938.
Dima-Drăgan, Corneliu, Scriitorii noştri clasici şi problemele culturii de
masă, (Aspecte din activitatea scriitorilor Al. Vlahuţă, George
Coşbuc, Şt. O. Iosif şi Mihail Sadoveanu la Casa Şcoalelor),
Bucureşti, Comitetul de stat pentru cultură şi artă, Consiliul
aşezămintelor culturale, 1966, p. 14-16, 57-65.
Din activitatea Comitetului Central al "Astrei culturale", în Transilvania,
LXIII, (1932), nr. 1-8, ianuarie-august, p. 57.
Din problemele „Asociaţiunei”. II. Biblioteci. Bibliotecile regionale, în
Transilvania, LI, (1920), nr. 1, mai.
Din vremurile noastre in Transilvania (1924), nr. 4.
648
Din vremurile noastre, în Transilvania, LV, (1924), p. 101.
D-l Coşbuc şi Maria von Ebner Eschenbach, în Convorbiri literare,
XXX, (1896), nr. 1, 1 ianuarie, p. 56-57.
Dobrogeanu-Gherea, C., Artiştii proletari intelectuali, în Studii critice,
vol.I., Bucureşti, 1897.
Dobrogeanu-Gherea, C., Fragment, în Evenimentul literar, I, (1894), nr.
35, 15 august.
Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Poetul ţărănimii, în Studii critice, vol.
III, Bucureşti, 1897, p. 241-390.
Dogaru, Nicolae, Coşbuc la Tismana, în Tribuna X, (1966), nr. 37, 15
septembrie, p.5.
Doinaş, Ştefan Aug. [Un genial mânuitor de limbă românească], în
George Coşbuc interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu,
1982.
Doinaş, Ştefan Augustin, Coşbuc citit astăzi, în Gazeta literară XIII,
(1966), nr. 37 (724), 15 septembrie.
Domşa, A. C., Poetul Coşbuc. Disertaţie ţinută la prima serată aranjată de
Reuniunea femeilor române din Blaj, în Unirea, (Blaj), VII, 1897,
nr. 52-54, 18/31 decembrie.
Domşa, Aurel C. Poetul Coşbuc (disertaţie). Blaş, Tipografia seminarului
greco-catolic, 1938.
Domşa, Ioan, Un pseudonim necunoscut al lui Coşbuc, în Tribuna, Cluj,
II (1958), nr. 26, 28 iunie.
Don, Ina., Sufletul feminin în poezia lui Coşbuc, în Universul literar, L
(1941), nr.18, 26 aprilie.
Drăculea, Alexis V., Despre stil, în Viaţa nouă, (1920), p. 47-48.
Drăgan, Gabriel, Istoria literaturii române. De la origini până în zilele
noastre, Bucureşti, Cugetarea, 1946, p. 391-398.
Drăganu, N., Cele dintâi traduceri ale lui Coşbuc, în Gazeta
Transilvaniei LXXXIII (1920), nr. 75, 14 aprilie, p. 3.
Drăganu, Nicolae, Asperităţi sintactice, în Transilvania (1910), nr. 3.
Drăganu, Nicolae, Din cele dintâi încercări poetice ale lui George
Coşbuc, în Arhiva someşană, (1926), nr. 5 (Numărul este un
„Omagiu lui George Coşbuc”), p. 11-27.
Drăganu, Nicolae, G Coşbuc, poetul liceului grăniceresc din Năsăud, în
Transilvania, (1921), p. 837-860.
Drăganu, Nicolae, George Coşbuc la liceul din Năsăud şi raporturile lui
cu grănicerii, în Anuarul Liceului grăniceresc „Gh. Coşbuc” din
Năsăud, anul şcolar 1925/1926, p. 33-112.
Drăganu, Nicolae, George Coşbuc la liceul din Năsăud şi raporturile lui
cu grănicerii, Bistriţa, Tipografia G. Matheiu, 1927.
Drăgulescu, Radu, Coşbuc – poetul ţărănimii?, în Studii de stilistică şi
limbă literară, Sibiu, Editura Alma Mater, 2002, p. 59-74.
649
Drăgulescu, Radu, Relaţia oikumen – lume vegetală în poezia lui George
Coşbuc, în Studii şi comunicări de etnologie, tom XIII, 1999, p.
109-122.
Drăgulescu, Radu, Stilistica vegetalului în poezia lui George Coşbuc, în
Cercetări de limbă şi literatură, Oradea, 2000, p. 131-153.
Drăgulescu, Radu, Studii de stilistică şi limbă literară, Sibiu, Editura
Alma Mater, 2002.
Drimer, Carol, Optimismul lui Coşbuc, în Rampa, XVIII (1935), nr. 5253.
Duică, Bogdan G., Studii mărunte despre G. Coşbuc. IV. Crăiasa zânelor.
Un motiv internaţional, în Ramuri, 16, (1912), p. 621-622.
Duiliu Zamfirescu, în Transilvania, LIII, (1922), nr. 9, septembrie, p. 390.
Dumbravă, Mihai, Notă la notele unor ediţii [despre aparatul critic prea
încărcat sau conţinând o serie de erori, al ediţiei bibliofile G.
Coşbuc], în Limba română XI, (1962), nr. 2, p. 221-224.
Dumitraşcu, Pompiliu, Contribuţii la studiul limbii şi al stilului operei
poetice a lui George Coşbuc, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966,
p. 191-255.
Dumitraşcu, Pompiliu, Arta comparaţiei şi a epitetului în poezia lui
George Coşbuc, Studia Universiatis Babeş-Bolyai, IX, (1964), 1,
p. 100-112.
Dumitrescu Buşulenga, Zoe, Coşbuc şi poezia de dragoste în Femeia
(1966), nr. 9, septembrie.
Dunajez, L., Prezenţe româneşti, în România literară, (1969), nr. 30, p.
22.
Dunca, Constanţa, Despre stil, în Amicul familiei, (1863), p. 150-152.
După cinci ani, în Semănătorul, V, (1906), nr. 52, 24 decembrie, p. 1024-
1026.
Duţu, Al., „Atque nos”şi literatura universală, în Viaţa românească XIX,
(1966), nr. 9, septembrie.
Duţu, Al., Alegorie şi realism în "Divina Comedie", în Studii de literatură
universală II, (1960).
Duţu, Al., Biblioteca lui George Coşbuc. Date privitoare la lectura şi
cultura poetului, în Studii şi cercetări de bibliologie, III (1960),
nr. 17, 28 aprilie.
Duţu, Al., Locul lui Coşbuc printre dantologi, în Viaţa românească
XVIII, (1965), nr. 11, noiembrie.
Duţu, Al., Studii danteşti ale lui Coşbuc, în Revistă de filologie romanică
şi germanică III, (1959), nr. 1-2.
Duţu, Alexandru, „Atque nos” sau itinerariul lui Coşbuc în literatura
universală, în Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti,
Eftimiu, Victor, George Coşbuc1866-1918 în Tribuna X, (1966), nr. 37,
15 septembrie, p. 1.
Eftimiu, Victor. George Coşbuc în Coşbuc văzut de contemporani .
650
Em., În chestia Coşbuc, în Evenimentul, I, (1893) nr. 252, 9 decembrie.
Emil Manu, G. Coşbuc şi scriitorii tineri, în Viaţa românească, 1966, nr.
11, noiembrie, p. 190.
Ene, Virgiliu, Dumitru Micu: „George Coşbuc”, în Cronica, I, (1966), nr.
32, 17 septembrie, p. 6 şi 11.
Enghel, Emanoil, Coşbuc şi „Familia” , în Familia 2 (102), (1966), nr. 9,
septembrie, p. 13.
Evolceanu, D., „Evolceanida” d-lui Grigore N. Lazu, în Convorbiri
literare, XXVII, (1894), nr. 12, 1 aprilie, p. 1086-1101.
Evolceanu, D., Aeneis, traducere în formele originale de George Coşbuc,
în Convorbiri literare XXXI, (1897), p. 80-89.
Evolceanu, D., Sunt suflet în sufletul neamului meu, în George Coşbuc
interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Fagure, Emil D., Coşbuc şi Grigorescu, în Pagini literare, II,
(1899/1900), nr. 20, 27 februarie, p. 3-4.
Făgeţel, C.S., Scriitorii şi viaţa oraşelor, în Tribuna (Arad), XIV (1910),
nr. 153, 4 august.
Făgeţel, C.S., Despre Şt. O. Iosif, G. Coşbuc, în Ramuri, (1913), nr. 12-
18, p. 365.
Fidelio [Chendi, Il.], Cronica mea, în Libertatea, I, (1902), nr. 1, 1
ianuarie; nr. 6, 19 ianuarie; nr. 15, 25 martie.
Filipoiu, O. „Musa someşană” a elevilor liceului [din Năsăud], în
Plaiuri năsăudene, I, (1943), nr. 5-7, 4 octombrie-10 noiembrie.
Filipoiu, Onisim, George Coşbuc la „Virtus Romana rediviva”, în Studii
despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 33-101.
Filipoiu, Onisim, Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva şi revista
ei "Muza Someşană", în Analele ştiiţificeale Universităţii Al.
Cuza din Iaşi, Tom XIII, (1967), Fasc. 1, p. 15-38.
Firan, Florea, Constantin M. Popa, Coşbuc. Goga. Antologie comentată,
Craiova, Editura Macedonski, 1993.
Fîntîneru, Const., George Coşbuc, în Universul literar, Bucureşti, XLVII
(1938), nr. 11.
Fîntîneru, Const., George Coşbuc, în Universul, Bucureşti, LV (1938), nr.
99.
Florea-Rarişte, D., Din legăturile lui Coşbuc cu revista „Familia”, în
Steaua, VI, (1955), nr. 2, februarie, p. 116-118.
Fochi, Adrian, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971.
Fochi, Adrian, În căutarea unei mitologii naţionale, în George Coşbuc
Fomescu, D., Poezia Oraşelor, în Ramuri (1914), nr. 9, p. 147.
Fortunescu, G. D., Cum am cunoscut pe Iosif, în Ramuri (1913), nr. 12-
18, p. 356.
651
Fotea, Mihai, V. Adăscăliţei, George Coşbuc despre folclor, în Analele
ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Iaşi, 13 (1967),
fasc. 1.
Foti, I., George Coşbuc, în Universul literar, Bucureşti, XXXI (1914), nr.
26.
Foti, Ion, George Coşbuc, în Cele Trei Crişuri, Oradea, II (1921), nr. 16
şi 17, 1 octombrie şi 15 octombrie.
Foti, Ion, George Coşbuc. Portret, în Propileele literare, II, (1927), nr.
14.
G. Coşbuc, în Adevărul literar şi artistic, XII (1933), nr. 645.
Gala Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti. Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, 1955.
Galaction, Gala, Coşbuc doarme, în Oameni şi gânduri din veacul meu,
Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 83-
86.
Galaction, Gala, Răboji pe bradul verde, Iaşi, Editura Viaţa românească,
1920, p. 152-157.
Gane, D., Coşbuc şi versul (câteva observaţiuni), în Ardealul, III, (1943),
Gane, Ion M., Reminiscenţe din „Arghir şi Elena” în „Nunta Zamfirii”
de Coşbuc, în Convorbiri literare, LXXIV, (1941), nr. 11-12, p.
1403-1405.
Gavril Scridon, O rectificare în legătură cu data naşterii lui Coşbuc, în
Gazeta literară (1956), nr. 31, 4 august.
Găzdac, Grigore, Aspecte ale dantologiei coşbuciene, în Studii despre
Coşbuc, Cluj, 1966, p. 171-187.
Găzdac, Grigore, Câteva consideraţii despre orizontul folcloric al
gândirii coşbuciene, în Arhiva someşană, I, 1972.
Găzdac, Grigore, Ucenicia folclorică a lui Coşbuc, în Tribuna 10 (1966),
nr. 39.
George Coşbuc in Transilvania, nr. 10, (1920).
George Coşbuc pentru carte şi împotriva birocraţiei, în Transilvania,
LXVII, (1936), nr. 3-4, martie-aprilie, p. 119-121.
George Coşbuc, în Calendarul Asociaţiunii Astra, VIII, (1919), p. 101-
102.
George Coşbuc, 1866 – 1918, în Telegraful Român, Sibiu, LXVI (1918),
nr. 49-50, 8 mai.
George Coşbuc, în Calendarul poporului, XIII, (1898), p. 41-42.
George Coşbuc, în Calendarul Asociaţiunii Astra, VIII, (1919), p. 101-
102.
George Coşbuc, în Foaia interesantă, XI, (1916), nr. 26, 16/29 iunie, p.
105-106.
George Coşbuc.Zările de farmec, cuvânt înainte de Ioan Alexandru,
studiu introductiv de Aurel Rău, Sibiu, Editura Revistei
Transilvania, 1983.
652
Georgescu, Ioan, „Noi vrem pământ” – ecouri la noi şi la alţii, în Viaţa
românească (1966), nr. 9, septembrie, p. 100-108. Jacob Popper,
George Coşbuc, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă,
1957.
Gerota, C. Duiliu Zamfirescu apologistul clasicismului, în Preocupări
literare I, (1936), nr. 3, p. 130-134.
Gheorghe Coşbuc, în Adevărul ilustrat, VIII, (1895), nr. 2192, 8 mai.
Gheorghe Coşbuc, în Calendarul Asociaţiunii Astra, XVIII (1929).
Gheorghe Coşbuc, în Foaia poporului, Sibiu, XXIV (1916), nr. 36, 28
mai.
Gheorghe, Fănică N. Popasuri în timp… în satul lui Coşbuc, Bucureşti,
Editura Ion Creangă, 1972.
Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1974.
Ghibu, Onisifor, George Coşbuc (55 ani de la moarte. Memorialistică), în
Vatra (1973), nr. 6, 20 iunie, p. 7.
Gilu, V., Cel dintîi protest literar la noi, scris în numele ţăranilor
împilaţi. – Secolul XVIII, în Românul, I, (1911), nr. 75, 2/15
aprilie, p. 6.
Goga, Octavian, Amintirea lui George Coşbuc, în Ţara noastră IX,
(1928).
Goga, Octavian, Aşteptare, în Luceafărul 1905, nr. 8, 15 aprilie, p. 167.
Goga, Octavian, Coşbuc. Discurs de primire rostit în şedinţă solemnă la
30 Maiu 1923 sub preşedinţia Maiestăţii Sale Regelui de
Octavian Goga, Membru al Academiei Române, cu răspuns de G.
Bogdan-Duică, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923.
Goga, Octavian, Curente de idei în literatura ardeleană de la 1848 până
în zilele noastre, în Transilvania, XLII (1911), nr. 5-6,
septembrie-decembrie, p. 672-681.
Goga, Octavian, Discurs de primire la Academia Română, în Coşbuc
văzut de contemporani , Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966.
Goga, Octavian, Gheorghe Coşbuc. Discurs de primire la Academia
Română, Cluj, Editura Revistei Satul şi Şcoalei, 1938.
Goga, Octavian, Reabilitarea Ardealului, în Pagini publicistice. Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1981.
Goga, Octavian, Rostul scriitorilor, în Pagini publicistice. Cluj-Napoca,
Goga, Octavian, Serbările de la Blaj, Blaj, Tipografia Seminarului, 1911.
Goga, Octavian, Spicuiri despre George Coşbuc [din discursul de primire
ca membru în Academia Română], în Gazeta Bistriţii VI, (1926),
nr.12, 15 iunie, („Număr festiv închinat memoriei poetului
George Coşbuc”), p. 2-5.
Goga, Octavian, Ţăranul în literatura noastră poetică, în Viaţa
românească, II, (1907), vol. VII, nr. 12, p. 371-389.
653
Golopenţia, Ştefania, Structura artistică a poeziei „Vara” [de George
Coşbuc], în Limbă şi literatură nr. XI, (1966), p. 107-118.
Gorun, Ion, Academia şi literaţii, în Românul, III (1913), nr. 121, 5/18
iunie.
Gorun, Ion, Candidaţii noştri, în Viaţa literară şi artistică, Bucureşti, III
(1913), nr. 11, 16 martie.
Gorun, Ion, Notiţe bio-bibliografice, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 7,
iulie, p. 370.
Graur, Constantin, „Noi vrem pământ” – G. Coşbuc şi D. Zamfirescu, în
Tribuna, (Arad), XIII, (1909), nr. 153, 16/29 iulie.
Grigurcu, Gheorghe, Poezia lui Coşbuc, în Familia 2 (102), (1966), nr. 9,
septembrie, p. 11.
Grigurcu, Gheorghe, Sugestii pentru o situare istorică a poeziei lui Goga,
în Transilvania, (1981), nr. 3, martie, p. 39.
Guţu, G., Coşbuc traducător din literatura latină, în Ardealul, III, (1943),
Haivas, Em., Aliteraţiunea în poezia română, 1937.
Haneş, Petre V., Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, Ancora, 1924, p.
268-272.
Haneş, Petru V., Războiul independenţei şi scriitorii în Studii de
literatură română, vol. I, Bucureşti, Socec 1910, p. 136-137.
Haneş, Petru V., Războiul independenţei şi scriitorii, în Viaţa nouă, II
(1906), p. 179-182.
Hasnaş, C.Sp., Poetul George Coşbuc, în Flacăra, V (1916), nr. 34, 4
iunie, p. 403-404.
Hassan, Natura la Eminescu şi Coşbuc, în Lumea nouă literară, II,
(1896), nr. 9, 8 ianuarie, p. 3.
Hassan, Pretinsul plagiat al d-lui Coşbuc, în Adevărul ilustrat, VIII,
(1896), nr. 2425, 15 ianuarie, p. 3.
Herovanu, Eugen, Oraşul Amintirilor, în Coşbuc văzut de contemporani,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966
Herz, A. de, A murit Coşbuc ..., în Scena, II (1918), nr. 122, 12 mai.
Hodoş, Enea, Manual de istoria literaturii române, Caransebeş, Editura
Foii Diecezane, 1893, p. 172-173.
Husar, Al., Anii de şcoală ai poetului [George Coşbuc], în Tribuna X,
(1966), nr. 37, 15 septembrie, p. 3
Husar, Al., George Coşbuc: Poetul, în Limbă şi literatură (1972), nr. 2.
Husar, Al., Orizontul lui Coşbuc, în Secolul XX, 1966, nr. 9, p. 6-13.
I. Agârbiceanu, Amintiri despre Coşbuc, în Coşbuc văzut de
Iancu, Victor, Măiestria stilistică a poeziei coşbuciene, în Pentru
socialism, 16, (1966), nr. 3928.
Iarăşi originalitatea lui Coşbuc, în Luceafărul, XIV, (1919), nr. 9, p. 200.
Ibrăileanu Garabet, „Vara” de Coşbuc, în Viaţa românească, XV, (1923),
vol. LIII, p. 251-256.
654
Ibrăileanu Garabet, „Vara” de Coşbuc, în volumul Scriitorii români şi
străini, Iaşi, Editura Viaţa românească, 1926, p. 137-147.
Ibrăileanu, G., Cei morţi (G. Coşbuc, Delavrancea, C. Hogaş, Vlahuţă,
A.D. Xenopol), în Note şi impresii, Iaşi, Viaţa românească, 1920,
p. 249-250.
Ibrăileanu, G., Coşbuc şi Delavrancea, în Momentul, (1918), nr. 24, 3
mai.
Ibrăileanu, G., Influenţe străine şi realităţi naţionale, în Viaţa
românească, XVII, (1925), vol. LXI, p. 266-282.
Ibrăileanu, Garabet, Vara în George Coşbuc interpretat de.... Bucureşti,
Iliescu, Ion, Cu privire la concepţia estetică a lui G. Coşbuc, în Analele
Universităţii din Timişoara, seria „Ştiinţe filologice”, (1968), p.
29-43.
Inot [Bacalbaşa, Anton], Iar „L-a prins”, în Adevărul, VI, (1893), nr.
1724, 13 decembrie.
Inot [Bacalbaşa, Anton], L-a prins!... în Adevărul (1893), 22 noiembrie.
Inspecţiile lui Coşbuc, în Propăşirea,VII (1902), nr.6, 1decembrie, p. 35.
Ion Agârbiceanu, în Transilvania, LXVII, (1936), nr. 7-8, iulie-august, p.
217.
Iorga, N. Poeziile d-lui Coşbuc, în Familia XXX, (1894), nr. 23, 17 iunie.
Iorga, N., Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. I, Bucureşti,
Editura Adevărul, 1934, p. 362-367.
Iorga, N., O luptă literară, Bucureşti, 1914.
Iorga, N., Pagini de tinereţe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Iorga, N., Partea românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească.
Influenţe şi conflicte, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul
românesc”, 1911.
Iorga, Nicolae, Cântecele de vitejie ale lui Gheorghe Coşbuc, în George
Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost, Bucureşti,. 1935.
Iorga, Nicolae. Cântecele de vitejie ale lui Gheorghe Coşbuc, în
Semănătorul III, (1904), nr. 35, 29 august.
Iosifescu, Silvian, O comedie uitată a lui Coşbuc, în Gazeta literară II,
(1955), nr. 5, 3 februarie.
Isac, Emil, Coşbuc, la Cluj, în 1914, în Flacăra (Cluj) 1 (1948), nr.9.
Ispirescu, Petre, Basmele românilor (postfaţă şi bibliografie de Viola
Vancea), Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
Ispirescu, Petre, Opere I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
Ispirescu, Petre, Opere II, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Israte, Gavril, Aspecte fonetice în opera lui Coşbuc, Studii şi comunicări
lingvistice, XII, (1961), Fasc. 1, p. 25-36.
Istrate, C Dr., G. Coşbuc şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, în
Transilvania, LXIX (1918), p. 68-69.
Istrate, G., George Coşbuc, în Cum vorbim I (1949), nr. 2, mai, p. 4-6.
655
Istrate, G., Glosarul ediţiei Coşbuc, în Iaşul nou IV (1952), nr. 4,
Istrate, G., Numele mic al poetului Coşbuc, în Studii şi cercetări
lingvistice VII (1956), nr. 1-2, ianuarie-iunie, p. 93-95.
Istrate, G., O problemă controversată: literarizarea, în Studii şi cercetări
ştiinţifice, (Iaşi), Filologie, (1956), nr. 1, p. 1-46.
Istrate, G., Patru decenii de la moartea lui Coşbuc, în Steaua IX (1958),
nr. 5, p. 68-70.
Istrate, G., Părerile lui Coşbnuc despre limba literară, în Omagiu lui
Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, p. 443-447.
Istrate, G., Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui Coşbuc, în
Analele ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, Ştiinţe
sociale, IV (1958), p. 91-108.
Istrate, Gavril, George Coşbuc în ultimii 50 de ani, Cluj-Napoca, Editura
Supergraph, 2001.
Istrate, Gavril, Limba română literară, Iaşi, 1970.
Istrate, Gavril, Traducerea lui Coşbuc [a Divinei Comedii], în Ateneu, 2,
(1965), nr. 11.
Istrate, Gavril, Vocabularul poeziei lui Coşbuc, în Cronica, I (1966), nr.
32, 17 septembrie, p. 1 şi 11.
Istrate, Gavril. [Păreri despre limba literară] in Omagiu Iordan, 1958, p.
443-447.
Istrate, Gavril. Patru decenii de la moartea lui Coşbuc, în Steaua, IX
(1958), nr. 5.
Istrate, Gavril. Părerile lui Coşbuc despre limba literară, în Limba
română literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
Istrate, Gavril. Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui
Coşbuc in Limba română literară, Bucureşti, Editura Minerva,
1970.
Iuga, Ion, Badea George (reportaj), în Familia 2 (102), (1966), nr. 9,
septembrie, p. 10.
Ivaşcu, G. George Coşbuc în George Coşbuc interpretat de.... Bucureşti,
Ivaşcu, G., George Coşbuc, în Vremea XV, (1943), nr. 698, 16 mai 1943,
p. 3.
Ivănescu, Cornel, George Coşbuc, „Mama”, în Limba şi literatura
română, (1989), nr. 3.
În chestiunea Eminescu-Coşbuc, în Convorbiri literare, XXX, (1896), nr.
2, 1 februarie, p. 312-313.
Începuturile literare ale lui Coşbuc, în Adevărul, XLIII, (1930), nr.
14.188, 26 martie.
Jubileul liceului din Năsăud, în Transilvania (1914), nr. 1.
Jucan, Graţian, Coşbuc şi Caragiale, în Limbă şi literatură, XI, (1966).
Kaul, Camilla, Concepţia despre viaţă a lui Coşbuc, în Patria, Cluj, XIII
(1931), nr. 85.
656
L[ocusteanu], P[etre], 50 figuri contemporane, Bucureşti, Editura Flacăra,
1913.
L[ocusteanu], P[etre], Figuri contemporane. George Coşbuc, în Flacăra,
I (1911), nr. 5, 19 noiembrie.
La 10 ani de la moartea poetului George Coşbuc, în Săptămâna, I (1928),
nr. 8.
La temeiul realizărilor naţionale, în Transilvania, LX, (1929), nr. 2,
Lascu, N. Coşbuc şi literatura greco-romană, în Tribuna, X, (1966), nr.
Lascu, Nicolae, Coşbuc inedit. Versuri traduse din Iliada lui Homer, în
Tribuna XIII, (1969), nr. 47, 20 noiembrie.
Lazăr, Gheorghe, O problemă de estetică literară. „El Zorab” de G.
Coşbuc, în Convorbiri literare, II, (1919), nr. 3, martie, p. 264-
271.
Lazu, Grigori N., Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc, Răspuns
„Românului literar”, Iaşi, Tipografia Petru C. Popovici, 1893, 44
p.
Lazu, Grigori N., Evolceanida, în Adevărul, VI, (1894), nr. 1788, 21
februarie.
Lazu, Grigori N., O scrisoare adresată redacţiei revistei Arhiva Societăţii
ştiinţifice şi literare din Iaşi cu privire la „plagiatele” poetului
G. Coşbuc, în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, IV, (1893),
nr. 9/10 septembrie/octombrie, p. 567-569.
Lazu, Grigori N., Plagiatorul Coşbuc, în Adevărul, VI, (1893), nr. 1724,
13 decembrie.
Lazu, Grigori N., Pocalul craiului Witlaf, în Lumea ilustrată, II, (1893),
nr. 22, noiembrie.
Lăzăreanu, Barbu, A zecea aniversare a morţii lui Coşbuc. Un laborator
al „Lumii ilustrate” şi al „Minervei” bistriţene, şef de şcoală la
25 de ani. Fazele succesive ale unor poezii. – Material pentru
alcătuitorii unor monografii de erudiţiune ca şi pentru esteţii
puri, în Adevărul literar şi artistic, IX, (1928), nr. 388, 13 mai, p.
5.
Lăzăreanu, Barbu, Bunul destin al poeziilor lui Coşbuc, în Vremea, V,
(1923), nr. 240, p. 6.
Lăzăreanu, Barbu, Coşbuc şi Eminescu, în Vremea, V (1932), nr. 238.
Lăzăreanu, Barbu, Coşbuc, în Scena, II (1918), nr. 129, 19 mai.
Lăzăreanu, Barbu, Cu privire la vocabularul dialectal din epoca de
dibuire a poeziei lui Coşbuc, în Limba română II (1953), nr. 3,
mai-iunie, p. 33-35.
Lăzărescu, Barbu. Cu privire la Coşbuc. Bucureşti, Editura Cultura
românească, 1937.
Lectură pentru popor, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 5, mai, p. 241.
Lina cu mărgele, în Transilvania, LV, (1924), nr. 2-4, aprilie, p. 151.
657
Loghin, Constantin, Cernăuţi, Tipografia Mitropolit Silvestru, 1926, p.
116-119.
Loteria Asociaţiunei pentru literatură română şi cultura poporului
român, în Transilvania, LII, (1921), nr. 3, martie, p. XXIV.
Lovinescu, E., Contribuţii de istorie literară: Coşbuc, în vol. Critice,
Bucureşti, 1928, p. 114-123.
Lovinescu, E., Coşbuc. "Fragment", în Sburătorul, I, (1919), nr.2, 26
aprilie.
Lovinescu, E., Coşbuc: „Trei, doamne, şi toţi trei”. (Fragment dintr-o
„Revizuire”), în Sburătorul, I (1919), nr. 1, p. 15-18.
Lovinescu, E., G. Coşbuc şi Adalbert von Chamisso, în Sburătorul, I,
(1919), nr. 6, 24 mai.
Lovinescu, Eugen. [Natura epică a inspiraţiei] în George Coşbuc
Luciliu, Caion, Caragiale şi alţii, în Forţa morală, I, (1901), nr. 7, 9
decembrie, p. 4-6.
Luciliu, Coşbuc, poet simbolist, în Forţa morală, (1902), nr.12, 20
ianuarie.
Luciliu, Plagiatul Caragiale şi plagiatul Coşbuc, în Forţa morală I,
(1901), nr. 8, 16 decembrie.
Lupaş, I., Gheorghe Coşbuc. Cu prilejul dezvelirii monumentului din
Sibiu, în Ţara noastră, XII (1933), nr. 371.
Luţia, Aspasia, Coşbuc şi Goga faţă de poporul român, în Junimea
literară, III (1906), nr. 8, 10 şi 11.
Macedonski, A.A., Despre stil, în Literatorul, (1884), nr. 2, p. 76-77, nr.
4, p. 198-199.
Macedonski, Alexandru, Coşbuc şi domnii romîni, în Forţa morală, II,
(1902), nr. 11, 13 ianuarie, p. 1.
Macedonski, Alexandru, Literatura romînă şi transilvănenii, în Românul,
Bucureşti, XLVII, (1903), nr. 136, (27), 9 octombrie, p. 230-231.
Macovei, Gabriela, Coşbuc-traducător, în Viaţa nouă, 23, (1966), nr.
6775.
Macovei, Zaharia, Revista „Vatra” şi colaboratorii săi, în Cercetări de
limbă şi literatură, (1969), p. 109-130.
Maiorescu, Titu, Critice. 1866-1907, volumul III, Bucureşti, Editura
Minerva, 1908, p. 173.
Maiorescu, Titu, În amintirea poetului dialectal Victor Vlad Delamarina
in Critice, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice (publicate cu o introducere, note,
facsimile şi portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu) I (1855-1880) şi
II (1881-1886), Bucureşti, Editura Socec&Co. S.A., 1937.
Mancaş Mihaela, Istoria limbii române literare. Perioada modernă
(secolul al XIX-lea), Bucureşti, 1974.
Manciu, Gh., Silvia Rogobete, Un aspect al sintaxei poetice la Coşbuc, în
Limbă şi literatură, XI, (1966), p. 79-88.
658
Manolescu, Nicolae, [Poezia interpretării], în George Coşbuc interpretat
de.... Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Manolescu, Nicolae, Poezia lui G. Coşbuc, în Steaua XXIX, (1978), nr.
1, ianuarie.
Manolescu, Nicolae, Note despre G. Coșbuc, în România literară, 2011,
http://www.romlit.ro/note_despre_george_cobuc.
Manolescu, Nicolae, G. Coșbuc, azi, în România literară, 2016
http://www.romlit.ro/g._cobuc_azi
Manoliu, Sandu, Frânturi [din Arhiva someşană], în Gazeta Bistriţii VI,
(1926), nr.12, 15 iunie, („Număr festiv închinat memoriei
poetului George Coşbuc”), p. 5.
Manoliu, Sandu, Frânturi, în Arhiva someşană, vol. I (1924/1926), nr. 5.
Manoliu, Sandu, Obârşia şi spiţa neamului Coşbuc, în Icoana unei şcoli
dintr-un colţ de ţară românesc, Năsăud, 1930.
Marian, Liviu, Coşbuc director de reviste, în Adevărul literar şi artistic,
II (1921), nr. 35, 24 iulie.
Marian, Liviu, G. Coşbuc despre formarea şi unificarea limbii noastre
literare, în Adevărul literar şi artistic III (1922), nr. 108, 17
decembrie, p. 5.
Marian, Liviu, Versuri de Coşbuc uitate, în Adevărul literar şi artistic,
VI, (1925), nr. 215, 18 ianuarie, p. 6.
Marian, Liviu, Versuri de Coşbuc uitate, în Revista Moldovei, II, (1921),
nr. 6-8 iulie, p. 13-15.
Marinescu, Constanţa, Geniul poetic a lui G. Coşbuc, în Gazeta Bistriţii
VI, (1926), nr.12, 15 iunie, („Număr festiv închinat memoriei
poetului George Coşbuc”), p. 5.
Marinescu, Constanţa, George Coşbuc. Studiu critic, Bucureşti, Editura
literară a Casei Şcoalelor, 1923.
Marinescu, Gh., Pastelul în poezia românească, în Convorbiri critice, IV,
(1910), nr. 3, 21 martie, p. 170-176.
Martin, Aurel, George Coşbuc, în Gazeta literară XIII, (1966), nr. 35
(722), 1 septembrie.
Martin, Aurel, Pro Patria, Bucureşti, Editra Militară, 1974.
Martin, Aurel. [Rapsod al poporului şi al patriei], în George Coşbuc
Mateiu, I., Morţi ai neamului: Barbu Delavrancea şi Gheorghe Coşbuc,
în România nouă, Cluj, II (1918), nr. 82, 2 mai.
Material informativ şi cronici, în Transilvania, LXX, (1939), nr. 5-6,
mai-iunie, p. 188.
Material informativ şi cronici. Ultimele manifestări ale despărţămintelor
noastre, în Transilvania, LXVI, (1935), nr. 6, noiembrie-
decembrie, p. 397.
Mărculescu, G., Coşbuc, agitator ... în Catalonia, în Adevărul literar şi
artistic, V, (1924), nr. 187, 6 iulie, p. 8.
659
Meruţiu, Vasile, În anii din urmă, în Gazeta Bistriţii VI, (1926), nr.12, 15
iunie, („Număr festiv închinat memoriei poetului George
Coşbuc”), p. 2.
Micu, Dumitru, [Artistul exemplar] în George Coşbuc interpretat de....
Micu, Dumitru, Chipul omului din popor în poezia lui Coşbuc, în
Literatura noastră clasică. Studii literare, vol. I, Bucureşti,
Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1953, p. 101-130.
Micu, Dumitru, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966.
Mihalache, C. N., George Coşbuc şi poezie exotică în Orizont XVII
(149), (1966), nr. 9, septembrie, p. 16-21.
Micu, Dumitru, Studiu introductiv, in George Coșbuc, Opere. I. Poezii, p.
16-21V-LXVIII.
Milaş, Constantin, Aliteraţia în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi literatură
XX, (1969), p. 131-149.
Minar, Octav, George Coşbuc. Biografia şi opera sa poetică. Bucureşti,
Editura Autor, f.a.
Minea, I. Poeţii ardeleni în literatura română, în Telegraful român, I
(1902), nr. 75 – 78, 6 iulie – 13 iulie.
Mircea, Dumitru, La Coşbuc în Tribuna X, (1966), nr. 38, 22 septembrie,
p. 1.
Mişcarea culturală, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 3, martie, p. 235.
Mişcarea culturală, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 7-8, iulie-august, p.
642.
Mişcarea culturală, în Transilvania, LX, (1929), nr. 4-5, aprilie-mai, p.
355.
Mişcarea culturală. Cărţi, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 7-8, iulie-
august, p. 663.
Mişcarea culturală. Cronică literară, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 3,
martie, p. 404-413.
Mişcarea socială, în Transilvania, LVIII, (1927), nr. 4, aprilie, p. 307.
Moisil Iuliu, Amintiri din viaţa de liceu, în Arhiva someşană, (1926), nr.
26, p.5-28.
Moisil, Iuliu, O poezie şi ghicitori, în Arhiva someşană, I, (1924-1925),
nr. 5, p. 44-47.
Moisil, Iuliu. Poetul George Coşbuc 1866-1918, în Vatra număr festiv,
(1939), ianuarie-mai.
Moldovan, Andrei, Coşbuc sau lirismul pragurilor, Cluj-Napoca, Editura
Clusium, 1997.
Monahu, George [Grigore Găzdac], Din corespondenţa lui Coşbuc cu
familia, în Tribuna Ardealului II, (1941), nr. 172, 19 aprilie.
Morariu, Leca, „Fatma” lui Coşbuc, şi ea numai o traducere, în Flacăra
VII, (1921-1922), p. 220-221.
Morariu, Leca, Împrumuturile lui Coşbuc, în Junimea literară, XIV,
(1925), p. 91.
660
Morariu, Leca, Originalul poeziei „Fatma” de Coşbuc, în Revista
Moldovei, II, (1922), nr. 6, p. 17-21.
Morariu, Tiberiu, În satul lui Coşbuc, în Gazeta literară III (1934), p.
171-174.
Morţii noştri. Alexandru Vlahuţă, în Transilvania, LI, (1920), nr. 1,
ianuarie.
Motogna, Virgil. Amintiri despre George Coşbuc 1910-1911 in Coşbuc
văzut de contemporani... Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966.
Munteanu, George, George Coşbuc şi condiţia poeziei, în Contemporanul
Munteanu, George, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, Editura Eminescu,
1975.
Munteanu, George. George Coşbuc şi condiţia poeziei, în George Coşbuc
Munteanu, Ion, Ziaristul, poetul Coşbuc şi Sibiul, în Acţiunea, Sibiu, IV
(1938), nr. 227, 5 mai.
Munteanu, Nic. M., Poezia lui Coşbuc în limbi străine, în Acţiunea,
Sibiu, IV (1938), nr. 227.
Munteanu, Ştefan, G. Coşbuc, traducător al Eneidei, în Studii de
lingvistică şi stilistică Piteşti, Pygmalion, 1998, p. 169-184.
Munteanu, V., Coşbuc şi Petöfi. Pelerinajele poetului român la statuia
din Sighişoara, în Adevărul IX, (1928), nr. 13.
Munteanu, Vasile, Figuri dispărute: Gheorghe Coşbuc, în Flacăra, VII
(1921/1922), nr. 4, 31 decembrie.
Murăraşu, D., Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1940, p. 320-325.
Murăşanu, D., Coşbuc la "Vatra", în Ardealul, III, (1943), nr. 7, 13
februarie, p. 3.
Murnu, George, George Coşbuc, în Cele trei Crişuri, Oradea, IX (1928).
Murnu, George, George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
N. Drăgan, în Transilvania, LIII, (1922), nr. 1-2, ianuarie, p. 120.
Naghiu, Iosif, „Şcoala practică” (1882-1884), în Arhiva someşană, V,
(1936-1937), nr. 19, p. 100-105.
Nădejde, Sofia, Nereuşitele literare, în Evenimentul literar, I (1894), nr.
22, 16 mai.
Neamtzu, Ionel, Comemorarea lui George Coşbuc, în Acţiunea, Sibiu, IV
(1938), nr. 227.
Negoescu, I., Note la o ediţie G. Coşbuc, în Limbă şi literatură, XI,
(1966), p. 169-177.
Negoiescu, I., George Coşbuc autor de manuale, în Limbă şi literatură V,
1961.
Negoiţescu, I., Coşbuc, Vergiliu şi simbolismul în Viaţa Românească
(1976), nr. 10, p. 30-33.
661
Negoiţescu, I., La Coşbuc, în Alte însemnări critice, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1980.
Negoiţescu, I., Simbolismul lui Coşbuc, în Viaţa Românească (1976), nr.
12, p. 25-29.
Negoiţescu, Ion, Analize şi sinteze, Bucureşti, Albatros, 1976.
Negoiţescu, Ion, George Coşbuc azi, în Familia, 2 (102), (1966), nr. 9
(13), septembrie, p. 1 şi 10.
Negoiţescu, Ion. La G. Coşbuc în George Coşbuc interpretat de....
Nemţeanu, B. Coşbuc traducător, în Coşbuc văzut de contemporani,
Nemţeanu, B., Coşbuc traducător, în Scena II (1918), nr. 143, 3 iunie.
Netea, Vasile, Din relaţiile lui George Coşbuc cu Titu Maiorescu, în
Viaţa românească (1966), nr. 9, septembrie, p. 74-78.
Netea, Vasile, Figuri ardelene, Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală,
1943.
Nicanor, Et Comp. [Ibrăileanu G.], George Coşbuc rasist, în Viaţa
românească, XXVII (1935), nr. 5-6.
Nicolae Grigorescu 1838-1907, în Transilvania, LIII, (1922), nr. 7, iulie,
p. 362.
Nicolescu, G. C. [Liniştea, un punct culminant al dinamicii] în George
Coşbuc interpretat de.... Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Nicolescu, G. C., George Coşbuc. Douăzeci şi trei de ani de la moartea
sa, în Universul literar L, (1941), nr. 18, 26 aprilie.
Nicolescu, G. C., Ideologia literară poporanistă. Contribuţia lui G.
Ibrăileanu, Bucureşti, Institutul de istorie literară şi folclor, 1937.
Nicolescu, G. C., Sămănătorismul, în Viaţa românească XII, (1959), nr.
11, noiembrie, p. 106-122.
Nicolescu, G.C., George Coşbuc. Douăzeci şi trei de ani de la moartea
sa, în Universul literar, L (1941), nr. 18, 26 aprilie.
Nistor, G., Prezenţe ale poeziei române în "Tribuna" (1884-1903), în
Tribuna, 19 (1979), 10 mai.
Nişcov, Viorica, Ecouri în România ale activităţii folcloristice a fraţilor
Grimm, în revista de istorie şi teorie literară, (1967), nr. 2.
Noutăţi în librării, în România literară, (1969), nr. 14, p. 10.
Noutăţi în librării, în România literară, (1969), nr. 8, p. 10.
O nouă revistă literară în Bucureşti, în Familia, XXXVII, (1901), nr. 45,
Oallde, Petru, Succesul unor poezii de Coşbuc, în Banat, în Orizont XVII
(149), (1966), nr. 9, septembrie, p. 21-23.
Oarcăsu, I., Despre începuturile poetice ale lui Coşbuc, în Tribuna,
(Cluj), I, (1957), nr. 2, 17 februarie.
Oarcăsu, Ion, Vizionarul în Tribuna X,(1966),nr. 37, 15 septembrie, p. 4.
Odaie-Veriş, Sanda, G. Coşbuc, Redactor şi îndrumător de reviste, în
Limbă şi literatură, XI, (1966), p. 19-45.
662
Olah, Tiberiu, Coşbuc şi Dante – contribuţia artei de traducător al
poetului român, Institutul pedagogic, Tg. Mureş 1, 1969.
Olteanu, Ştefan, Iscusit traducător [G. Coşbuc], în Steagul roşu, 21,
(1966), nr. 4237.
Oprean, Sabin, Oaspete la Braşov, în Familia 2 (102), (1966), nr. 9,
septembrie, p. 14.
Oprescu, Horia, Mesajul lui George Coşbuc, în Magazin 17, (1973) nr.
819, 16 ianuarie.
Oprişiu, Mircea, Carte sibiană, în Transilvania, (1981), nr. 5, mai, p. 38.
Ortiz, Ramiro, Coşbuc la Tismana, în Cele trei Crişuri XV, (1934),
septembrie-octombrie, p. 110.
Ortiz, Ramiro, Dante şi Coşbuc, în Mişcarea literară II, (1925) nr. 10, 17
ianuarie.
Ortiz, Ramiro. [Un suflet dantesc] în George Coşbuc interpretat de....
P., Alte amintiri despre G. Coşbuc, în Gazeta Bistriţii VI, (1926), nr.12,
15 iunie („Număr festiv închinat memoriei poetului George
Coşbuc”), p. 8.
P[etra]-P[etrescu], H[oria], George Coşbuc despre cărţi şi împotriva
birocraţiei, în Transilvania, LXVII (1936), nr. 2, p. 119-123.
Panzachi, I., Mustrarea lui Coşbuc, în Transilvania, (1943), p. 159.
Papadima, Ovidiu, „Sunt suflet în sufletul neamului meu” , în Gazeta
literară XIII, (1966), nr. 36 (723), 8 septembrie, p. 1 şi 3.
Papadima, Ovidiu, Un glas al vieţii poporului: G. Coşbuc, în Gazeta
literară XIV, (1967), nr. 8, 4 mai.
Papadopol, Paul, Basmele şi legendele lui Coşbuc, în Năzuinţa, (1923), II,
nr. 9, p. 38-44.
Papu, Edgar, Coşbuc, traducător, în Gazeta literară, XIII, (1966), nr. 37
(724), 15 septembrie, p. 8.
Papu, Edgar. Coşbuc traducător în George Coşbuc interpretat de....
Paraschivescu, Lucia, George Coşbuc, „Paşa Hassan”, în Limba şi
literatura română, (1987), nr. 2, p. 28-30.
Partenie, P., Cronică, în Ramuri (1906), nr. 7-8, iunie-iulie, p. 148.
Pavelescu, Gh., Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni,
Bucureşti, 1945.
Păcurariu, D. Viziunea clasică a unui poet al satului – G. Coşbuc, în
Clasicismul românesc, Editura Minerva, 1971, p. 157-164.
Păcurariu, D., Un echilibru de natură clasică, în Gazeta literară XIII,
(1966), nr. 36 (723), 8 septembrie, p. 7.
Păcurariu, D., Viziunea clasică a unui poet al satului: G. Coşbuc, în
Tribuna XIV, (1970), nr. 49, 3 decembrie, p. 14.
Pătraşcu, Ion, Dante şi Coşbuc, în Ramuri 10, (1973), nr. 8, 15 august.
Pătraşcu, Ion, George Coşbuc despre Dante şi despre adversarii literari
ai acestuia, în Limbă şi literatură, XI, (1966), p. 47-53.
663
Pârlog, Maria, George Coşbuc, traducător al lui Homer, în Limbă şi
literatură XXV, (1970), p. 55-71.
Pârvulescu, Mariana, Acasă, la bădiţa George, în România liberă, (1956),
nr. 3708, 9 septembrie.
Peltz, I., Întâlniri cu Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Peltz, I., Întâlniri cu Coşbuc, în Cum i-am cunoscut. Amintiri, Bucureşti,
Peltz, I., O înmormântare, în Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966
Peretz, Ion, Poetica lui Macarie, în Convorbiri, IV, (1910), nr. 2, p. 65-
74.
Perpessicius, George Coşbuc, în George Coşbuc interpretat de...,
Perpessicius, George Coşbuc, în Mişcarea literară II, (1925), nr. 10, 17
ianuarie.
Pervain, I., George Coşbuc citindu-l pe Bariţ, în Tribuna IV, (1960), nr.
17.
Petecel, Stella În versiunea lui Coşbuc [Vergiliu, „Eneida”, reeditare,
Bucureşti, 1980], în Tribuna XXVI, (1982), nr. 39.
Petra – Petrescu, Horia, Caragiale şi ardelenii, în Românul I, (1911), nr.
2 şi 3, 4-5 ianuarie şi 5-18 ianuarie, p. 2-4.
Petra-Petrescu, Horia, Fanfarele durerii, în Provincia literară, Sibiu, I
(1933), nr. 11-12.
Petra-Petrescu, Horia, George Coşbuc – propagandistul cultural, în
Transilvania, Sibiu, LXVII (1936), nr. 1, ianuarie-februarie, p. 8-
16.
Petrescu, Cezar, Decadenţa stilului, în Gândirea, (1921), nr. 2., p. 21-22.
Petronius, Gheorghe Coşbuc în Academia Română, în Pagini literare, I
(1916), nr. 8, 15/28 iunie, p. 162-163.
Philippide, Alexandru, Coşbuc şi sentimentul naturii, în Analele
Academiei, anul 100 (1966), seria a IV-a, vol. XVI, Editura
Academiei, 1967.
Pillat, Ion, George Coşbuc (20 de ani de la moartea poetului), în George
Pillat, Ion, George Coşbuc, 20 de ani de la moartea poetului (şedinţa de
la 13 mai 1938 a Academiei Române), în Memoriile Secţiunii
Literare, seria III, tomul VIII, Bucureşti, f.a., p. 241-251.
Pimen, Constantinescu, Atitudinea lui Coşbuc faţă de traducerea Divinei
Comedii in Limbă şi literatură, XVII, (1968), p. 97-112.
Piru, Al., Coşbuc şi literatura universală, în România literară, (1970), nr.
12.
Piru, Al., George Coşbuc şi literatura universală, în Gazeta literară XIII,
(1966), nr. 36 (723), 8 septembrie, p. 3.
Piru, Al., O monografie, în România literară, (1971), nr. 46, p. 13.
664
Piru, Al., Poezia lui George Coşbuc, în Analize şi sinteze critice, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1973.
Piru, Al., Poezia lui George Coşbuc, în Viaţa românească, (1966), nr. 9,
Piru, Alexandru. Poezia lui Gheorghe Coşbuc, în George Coşbuc
Plagiatul Coşbuc. (Mädchenrache şi Fatma), în Lumea nouă, (1895), nr.
9, 7 august.
Platon, Maria, G. Coşbuc şi Moldova,în Limbă şi literatură,(1967), nr. 1.
Pleş, Gheorghe, Aritmetica şi silogistica în opera lui George Coşbuc, în
Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VII (2002), p. 121-
128
Poantă, Petru, George Coşbuc, Editura Demiurg, 1994.
Poantă, Petru. Poezia lui George Coşbuc. Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1976.
Poenaru, Ion, Balada românească, în Românul, II (1912), nr. 115, 27 mai,
p. 9-10.
Poenaru, Vasile, George Coşbuc, „Vara”, în Limba şi literatura română,
(1982), nr. 4, 1982.
Pop, Dumitru, Concepţia folcloristică a lui George Coşbuc. Tradiţiile ei
iluministe, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966.
Pop, Dumitru, George Coşbuc şi folclorul, în Studia Universitas Babeş-
Bolyai. Series Philologia, Cluj, 11, (1966), fasc. 2.
Pop, Dumitru, Izvorul folcloric al poeziei lui G. Coşbuc "Filozofii şi
plugarii", Studia Universitas Babeş-Bolyai, Cluj, (1966), fasc. 1.
Pop, Licu, Cu privire la actualitatea poeziei lui Coşbuc, în Pagini
literare, Turda, V (1938), 6-8, p. 272-275.
Popa, Mircea, Anecdoticul popular în poezia lui Coşbuc în Tribuna X,
(1966), nr. 37, 15 septembrie, p.4.
Popa, Mircea. Anecdoticul popular în poezia lui Coşbuc în George
Popa, Teodor, Coşbuc şi „Familia”, în Familia III, (1967), nr. 2,
februarie.
Popescu, Aristide N., De la Pegas la El-Zorab, Bucureşti, Albatros, 1978.
Popescu, Ion Apostol, Geneza „Nunţii Zamfirei” în Tribuna X, (1966),
nr. 37, 15 septembrie, p. 4.
Popescu, Ştefan L., G. Coşbuc şi erotica rustică, în Jurnalul literar, I
(1939), nr. 28, 9 iulie.
Popescu-Topolog, Ion D., Aspecte de limbă şi stil în poezia lui George
Coşbuc, în Anuarul liceelor (Braşov), 83, (1969), p. 127-136.
Popper, Jacob, George Coşbuc; Bucureşti, Editura pentru Literatură şi
Artă, 1950.
Popper, Jacob, George Coşbuc; Bucureşti, Editura pentru Literatură şi
Artă, 1957.
Popper, Jacob. Celălalt Coşbuc. Sibiu, Editura Imago, 1995.
665
Precup, G. Unitatea noastră culturală, în Transilvania (1910), nr. 5.
Preda, Gh., Sărbătorirea memoriei lui Gh. Coşbuc şi A. D. Xenopol, în
Transilvania, LX (1929), p. 641-642.
Prelegerile poporale ţinute în cursul anului 1911, în Transilvania (1912),
nr. 5.
Prier, Dări de seamă. XII: Biblioteca poporală a „Tribunei”, în Foaia
poporului, I, (1893), nr. 21, 23 mai/4 iulie, p. 204-207.
Prier, George Coşbuc, în Foaia poporului, I, (1893), nr. 7, 14/26
februarie, p. 49-52; nr. 8, 21 februarie/15 martie, p. 56-59.
Prier, Poetul ţărăminii – George Coşbuc, în Revista Orăştiei, III, (1897),
nr. 31, 26 iulie/7 august, p. 128-129.
Prof. O.F. [Onisim Filipoiu], Muza someşană a elevilor Liceului [George
Coşbuc], în Plaiuri Năsăudene, (1943), nr. 5-6-7, p. 14.
Propaganda artistică, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 11-12,
noiembrie-decembrie, p. 584 şi 590.
Publicaţiunile Asociaţiunii, în Transilvania, LXVII, (1936), nr. 7-8, iulie-
august, p. 248-249.
Puşcariu, Sextil, [Un apostol], în George Coşbuc interpretat de...,
Puşcariu, Sextil, A murit Coşbuc, Porumbac, 15.V. 1918, în Memorii
(ediţie de Magdalena Vulpe, prefaţă de Ion Bulei, note de Ion
Bulei şi Magdalena Vulpe), Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p.
281 şi 283.
Puşcariu, Sextil, Călare pe două veacuri, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1968.
Puşcariu, Sextil, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti,
Editura Minerva, Institutul de Arte grafice şi Editură, col.
Biblioteca Minervei no 49, 1909.
Puşcariu, Sextil, Coşbuc în Luceafărul, IV (1905), nr. 8, 15 aprilie, p.
169-175.
Puşcariu, Sextil, George Coşbuc, în Transilvania, LI (1920), nr. 10, p.
673-684.
Puşcariu, Sextil, Întrapoda, în Dacoromania VII (1931-1933), p. 121-
122.
R[uleanu], O[ctavian], Mormântul de la Bellu. „Badea Gheorghe” uitat
de lume în „Valea plângerilor”, în Săptămâna, III (1930), nr. 15.
Radu Grămăticul, Din viaţa de şcolar a lui Gh. Coşbuc, în Revista
Societăţii tinerimii române, II, (1921), nr. 7-8, septembrie-
octombrie, p. 210-215; nr. 9-10 noiembrie-decembrie, p. 255-260.
Radu Grămăticul, Poveştile în versuri ale lui Coşbuc, în Revista Societăţii
tinerimii române, III, (1922), nr. 1-4, (ianuarie-aprilie), p. 6-16.
Radu, Al. Vlahuţă, George Coşbuc, în Viaţa, I, (1893), nr. 15, 6 martie, p.
3.
Raport general despre activitatea despărţământului de plasă Avrig, în
Transilvania, LXI, (1930), nr. 7-10, iulie-octombrie, p. 34-35.
666
Raportul general al comitetului central al „Asociaţiunii pentru literatura
română şi cultura poporului român” asupra lucrărilor sale şi a
situaţiei acesteia în anul 1919, în Transilvania, LI, (1920), nr. 5-
6, septembrie, p. 554.
Raportul general, în Transilvania, LX, (1929), nr. 10-11, octombrie-
noiembrie, p. 265.
Raportul general. Anexa I, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 8-9, august-
septembrie, p. 429, 438 şi 489.
Raportul general. Anexa II, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 8-9, august-
septembrie, p. 506.
Raportul general. Anexa III, în Transilvania, LVII, (1926), nr. 8-9,
august-septembrie, p. 513.
Raportul secretariatului general al Secţiunilor literar-ştiinţifice ale
"Astrei" de la 6 iunie-27 mai 1933, în Transilvania, LXIII,
(1932), nr. 1-8, ianuarie-august, p. 43.
Raportul secretarului literar către şedinţa plenară a secţiunilor
ştiinţifice-literare din 1920, în Transilvania, LII, (1921), nr. 9,
septembrie, p. 592.
Raportul secţiei literare in Transilvania (1913), nr. 4-5.
Raţiu, George Vasile, Elena Coşbuc oaspete al Văii Bârgăului, Bistriţa,
Editura Aletheia, 1998.
Rădulescu, Mircea, Ernest, Ene, Cum am cunoscut pe Caragiale, în
Flacăra, I (1911), nr. 7, 3 decembrie, p. 51-53.
Răscoala ţărănească, în Calendarul poporului român, VI, (1908), p. 117-
121.
Rău, Aurel. Ion Miclea. George Coşbuc. Zările de farmec. Sibiu, Editura
Revista „Transilvania”, 1983.
Râpeanu, Valeriu, Badea Gheorghe, în Scânteia, (1966), septembrie.
Râpeanu, Valeriu, Coşbuc citit astăzi, în Gazeta literară XIII, (1966), nr.
37 (724), 15 septembrie, p. 3.
Râpeanu, Valeriu. [O operă împlinită în lumina adevărului] în George
Rebreanu, Liviu, Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co., S.A.R.,
1943.
Rebreanu, Liviu, Amintiri despre George Coşbuc, în Ardealul, III, (1943),
Rebreanu, Liviu, Coşbuc, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co.,
S.A.R., 1943.
Rebreanu, Liviu, Cred, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co.,
S.A.R., 1943.
Rebreanu, Liviu, George Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Rebreanu, Liviu, George Coşbuc, în Lumina II, (1918), nr. 251, 14 mai.
Rebreanu, Liviu, Laudă ţăranului român, în Amalgam, Bucureşti, Editura
Socec & Co., S.A.R., 1943.
667
Recenzii şi referinţe despre Balade şi idile, în Minerva, II, (1892), nr. 5,
1/13 martie, p. 51.
Recenzii şi referinţe despre Fire de tort, în Adevărul ilustrat, II, (1896),
nr. 5, 1 aprilie, p. 2.
Recenzii şi referinţe despre volumul Versuri şi proză, în Convorbiri
literare, XXXI, (1897), nr. 10, 1 octombrie, p. 957-961.
Reichel, Cecilia, Şerban Melinte, G. Coşbuc în limba maghiară, Institutul
pedagogic, Tg. Mureş 1, 1969.
Revista revistelor (articol despre G. Coşbuc, apărut în Simbolul), în Viaţa
Românească, (1912), nr. 10, p. 143.
Revista revistelor (texte semnate G. Coşbuc în Flacăra), în Viaţa
Românească, (1911), nr. 10, p. 145.
Reviste Româneşti: Albina, în Transilvania, LIII, (1922), nr. 3, februarie,
p. 5.
Rocambole [T. Pisani], Reapariţia „Semănătorului” şi „Paul de Nola”
de Coşbuc, în Ovidiu, II, (1902), nr. 9, 1 noiembrie, p. 135-137.
Roman, Ion, George Coşbuc, în Curentul literar, Bucureşti, III (1941), nr.
110, 10 mai.
România literară, Biblioteca Astra din Sibiu.
Rudow, W., Geschichte des Rumänischen Schriftums bis zur Gegenwart,
Wernigerode, 1892, p. 167-168.
Ruffini, Mario, Note pentru un studiu asupra limbii lui Coşbuc (trad. de
Liviu Onu), în Transilvania LXXIII, (1942), nr. 1, p.18-20.
Ruffini, Mario, Note pentru un studiu asupra limbii lui Coşbuc, în
Tribuna Ardealului III (1942), nr. 445, 28 martie.
Ruleanu, Octavian, Motive năsăudene în Tribuna X, (1966), nr. 37, 15
septembrie, p.5.
Russu – Şirianu, I., Despre Coşbuc, în Luceafărul IV, (1905), nr. 8.
Russu-Şireanu, I. Despre Coşbuc în George Coşbuc interpretat de....
Rusu - Şirianu, Vintilă Vinurile lor, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966.
Rusu - Şirianu, Vintilă, Coşbuc în amintiri, în Familia 2 (102), (1966),
septembrie, p. 14.
Rusu Abrudeanu, I., George Coşbuc şi criticii săi, în Dreptatea, I, (1894),
nr. 1 şi 2.
Rusu, M.H., Coşbuc, tribun al independenţei, în Luceafărul, X, (1967),
nr. 186, mai.
Sadoveanu, Mihail, Amintiri, în Gazeta literară, (1956), nr. 36, 6
septembrie.
Sadoveanu, Mihail, Anii de ucenicie. Cele mai vechi amintiri. Nada
florilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
Salunca, Elena, George Coşbuc. Personalităţi şi instituţii de prestigiu ale
culturii şi ştiinţei româneşti în Satul socialist 2, (1970), nr. 420,
12 septembrie.
668
Sanielevici, H., Literatura de peste munţi, în Noua revistă română, 1,
(1900), nr. 10, 15 mai, p. 463-468.
Santangelo, Lucia, Giorgio Coşbuc. Nella vita e nella opere, Roma,
Instituto,per l’Europa orientale, 1934.
Sass, Maria, George Coşbuc şi literatura germană, Sibiu, Editura
Amadeus, 2000.
Sass, Maria. George Coşbuc in deutscher Übersetzung. Eine
Bibliographie in Germanistische Beiträge (Sibiu), (1996), nr. 5.
Sassu, Vasile M. Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi opera lui. Bucureşti, Editura
Săghinescu, V., Furculiţa d-lui Coşbuc. Critică literară asupra
diminutivelor limbei române horopsite şi hulite de d-l G. Coşbuc,
poet năsăudean, Iaşi, Tipografia Dacia, 1903.
Săndulescu, Al., Coşbuc citit astăzi, în Gazeta literară XIII, (1966), nr.
37 (724), 15 septembrie, p. 3.
Săndulescu, Al., Discuţie despre sămănătorism, în Gazeta literară, III,
(1960), nr. 11, 12, 14, 10, 17, 31 martie.
Sărcăleanu, C. [C. Stere], „Omul perfect”, în Evenimentul literar, I,
(1894), nr. 27, 20 iunie.
Săteanu, C., Coşbuc epigramist, în Adevărul literar şi artistic, IX, (1930),
nr. 504, 3 august, p. 4.
Săteanu, Cornel, Derivarea cu prefixe şi sufixe, în Studii despre Coşbuc,
Cluj, 1966, p. 257-276.
Săteanu, Cornel, Muşchetarii literaturii române moderne. A. Vlahuţă, I.
L. Caragiale, Delavranea şi Coşbuc, Iaşi, Institutul grafic „Presa
Bună”, 1939.
Sârbu, I., Poezia socială a lui Coşbuc, în Limbă şi literatură XIII, (1967),
nr. 1.
Scarlat Struţeanu, Dante: "Divina Comedie" – "Infernul", în Mişcarea
literară II, (1925), nr. 10, 17 ianuarie.
Scorpan, Gr., Aspecte din lirica lui Şt. O. Iosif, în Revista critică,
Bucureşti, XIV (1940), nr. 1, p. 1-22.
Scridon Gavril, George Coşbuc şi pământul natal, Cluj, Interprinderea
Poligrafică, 1966.
Scridon, G., Coşbuc despre limba literară, în Limba română V (1956),
nr. 1, ianuarie septembrie, p. 43-51.
Scridon, G., Prin locurile unde a trăit G. Coşbuc. Însemnări, în Scânteia
tineretului, (1955), nr. 2046, 29 noiembrie.
Scridon, Gavril, Anii de studenţie ai lui George Coşbuc, în Studii despre
Coşbuc, Cluj, 1966, p. 102-112.
Scridon, Gavril, Cea dintâi „şcoală literară” a lui Coşbuc, în Gazeta
literară, III, (1956), nr. 36, 6 septembrie.
Scridon, Gavril, Coşbuc – autor dramatic, în Studii şi cercetări
etnoculturale, Bistriţa, vol. VI (2001), p. 253-254.
669
Scridon, Gavril, Cronologie, în George Coșbuc, Opere. I. Poezii,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. LXIX-
CXLVIII.
Scridon, Gavril, Din corespondenţa familiei Coşbuc, în Tribuna XIII,
(1969), nr. 17, 24 aprilie.
Scridon, Gavril, Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc,
Bucureşti, Editura Politică, 1969.
Scridon, Gavril, G. Coşbuc. Popasuri ardelene, în Tribuna (Cluj), (1958),
17 mai.
Scridon, Gavril, Ioan Domşa, George Coşbuc. Bibliografie, Bucureşti,
Scridon, Gavril. [Aspectul auditiv al poeziei lui Coşbuc] în George
Scridon, Gavril. [Păreri despre limba literară] in Limba română (1956),
nr. 1.
Scridon, Gavril. Pagini despre Coşbuc. Bucureşti, Societatea de Ştiinţe
Istorice şi Filologice, 1957.
Scridon, Leon, În faţa bustului lui George Coşbuc, în Gazeta Bistriţei, VI
(1926), nr. 12, 15 iunie, p. 1.]
Scridon, Leon, Notiţe bibliografice, Amintiri din viaţa de elev a lui
George Coşbuc, în Gazeta Bistriţii VI, (1926), nr.12, 15 iunie,
(„Număr festiv închinat memoriei poetului George Coşbuc”), p.
6-8.
Scridon, Leon. Amintiri din viaţa de elev a lui George Coşbuc in Coşbuc
văzut de contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966.
Scurtu, Vasile, Itinerar coşbucian prin Transilvania, în Studii despre
Coşbuc, Cluj, 1966, p. 113-125.
Scurtu, Vasile, Soarta unui manuscris coşbucian, în Tribuna X, (1966),
nr. 46, 17 noiembrie.
Secţiunile ştinţifice-literare ale "Asociaţiunei". B. Raportul secretarului
literar către şedinţa plenară a secţiunilor ştiinţifice-literare din
1920, în Transilvania, LI, (1920), nr. 5-9, septembrie, p. 647.
Serbarea de dezvelire a bustului poetului Gh. Coşbuc, din 20 iunie 1926
la Năsăud, în Gazeta Bistriţei, VI (1926), nr. 15 şi nr. 16.
Serbările de la Feldru în Calendarul Bistriţei pe anul 1910.
Sevastos, M., Coşbuc – Eminescu, în Adevărul literar şi artistic, XVIII
(1937), nr. 890.
Sfinţire de şcoală, în Foaia poporului XIX (1911), nr. 2, 9/22 ianuarie.
Simionescu, I., Despre Hordou în vol. Popasuri prin ţară, Bucureşti,
Casa Şcoalelor, 1930, p. 117-122.
Simionescu, I., Spre Hordou, în Coşbuc văzut de contemporani,
Simionescu, Ion, Oameni aleşi, II. Romîni, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1929, p. 150-154.
670
Slavici, Ioan, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
Slavici, Ioan, Opere IX (Memorialistică, Varia. Text ales şi stabilit de C.
Mohanu; note şi indici: D. Vatamaniuc), Bucureşti, Editura
Minerva, col. „Scriitori români”, 1978.
Slavici, Ioan. Gheorghe Coşbuc: Măiestrul în George Coşbuc interpretat
Smântânescu, Dan, George Coşbuc la Sibiu. Mărturiile unor scrisori
inedite, în Tribuna X, (1966), nr. 37, 15 septembrie, p. 6.
Smântânescu, Dan, Mişcarea sămănătoristă, Bucureşti, 1933.
Socotelile "Asociaţiunii" pe anul 1924 şi budgetul pe anul 1926. Anexa II
a. Bilanţ general la 31 decemvrie 1925, în Transilvania, LVI,
(1925), nr. 9-10, septembrie-octombrie, p. 475.
Sofronie, Mihai. Ideile social-politice ale poetului George Coşbuc in
Studii şi comunicări, Sibiu, vol. 13, (1967).
Stan, Elena, Coşbuc şi Eminescu, în Tribuna X, (1966), nr. 37, 15
septembrie, p. 3.
Stan, Elena, Din manuscrisele lui G. Coşbuc, în Tribuna, 1961, nr. 19.
Stanca, Radu, Drumul nou, I, (1931), nr. 13, p. 1-2.
Stanca, Sebastian, Pastelurile lui Alecsandri, în Transilvania (1906), nr.
2.
Stancu, Zaharia, Coşbuc, în Gazeta literară, XIII, (1966), nr. 38 (725), 22
septembrie, p. 1, continuare la p. 7.
Stancu, Zaharia. [Coşbuc, Grigorescu, Enescu] în George Coşbuc
Sterescu, Radu A., Poetul seninătăţii, în Universul, LV (1938), nr. 99, 10
aprilie.
Sterescu, Rdu. A., De vorbă cu D-na Elena Coşbuc, în Coşbuc văzut de
Sterpu, George, Antinomia viaţă-moarte în poezia lui Coşbuc, în Orizont
XVII (149), (1966), nr. 9, septembrie, p. 11-16.
Stino, Aurel George, Un duşman al lui Gheorghe Coşbuc, în Gazeta
cărţilor, VI, (1936), nr. 1-4, p. 1.
Stoica, Dionisie, Alexandru Vlahuţă, în Familia, XLII (1906), nr. 14, p.
157-159.
Streinu, Vladimir, [Geniul horaţian al versificaţiei], în George Coşbuc
Streinu, Vladimir, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor,
1943.
Streinu, Vladimir, Coşbuc şi istoria lirismului românesc, în Gazeta
literară XIII, (1966), nr. 37 (724), 15 septembrie, p. 1 şi 7.
Streinu, Vladimir. Clasicii noştri. Al. Odobescu, Titu Maiorescu, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc. Bucureşti, Editura
Tineretului, 1969.
Struţeanu, Scarlat, Dante. „Divina Comedie” – „Infernul”, în Mişcarea
literară, II (1925), nr. 10, 17 ianuarie.
671
Struţeanu, Scarlat. Dante: Divina Comedie-Infernul (Traducere de G.
Coşbuc), în George Coşbuc interpretat de.... Bucureşti, Editura
Eminescu, 1982.
Studii despre Coşbuc (culegere îngrijită de Cornel Săteanu), Cluj, 1966.
Studiul naturii, în Transilvania, LIII, (1922), nr. 3, februarie, p. 126.
Suhianu, D.I., To know or not to know, în România literară, (1968), nr. 2,
p. 24.
Sumarul buletinului de tehnică a culturii "Transilvania", în Transilvania,
LXVII, (1936), nr. 11-12, noiembrie-decembrie, p. 605 şi 608.
Surăianu, Dumitru, George Coşbuc între confuzie şi uitare, Baia Mare,
Editura Gutinul SRL, 1994.
Şărcăleanu, C., Cântarea pătimirii noastre: Octavian Goga – „Poezii”, în
Viaţa românească, I (1906), vol. I, nr. 1.
Şerban, Ion Vasile, George Coşbuc, „Nunta Zamfirei” (Hora), în Limbă
şi literatură (1988), nr. 1, p. 245-252.
Şezătoarea comemorativă pentru poetul George Coşbuc, în Gazeta
Bistriţei, VIII (1928), nr. 11.
Şotropa, Virgil, Amintiri din viaţa lui George Coşbuc [din Arhiva
someşană nr. 5; „cu ocazia serbării de desvelire a bustului lui
George Coşbuc, care se va ţinea în 17 iunie a.c. la liceul
grăniceresc din Năsăud.”], în Gazeta Bistriţii VI, (1926), nr.12,
15 iunie, („Număr festiv închinat memoriei poetului George
Coşbuc”), p. 1-2.
Şotropa, Virgil, Amintiri şi impresii, în Transilvania, LIV, (1923), nr.4,
aprilie, p. 1.
Şotropa, Virgil, Revolta districtului năsăudean 1755-1762, în Arhiva
someşană VI (1937/38), nr. 23, p. 367.
Şotropa, Virgil. Amintiri, în Coşbuc văzut de contemporani (coord. Al.
Husar şi Georgeta Dulgheru). Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966.
Şpan, P., Vestitorii primăverii, poezie de G. Coşbuc, Lecţiune din limba
română pentru anul III, în Foaia pedagogică, I, (1897), nr. 15, 1
august, p. 245-250; şi nr. 16, 15 august, p. 262-267.
Ştefănuţiu, Emil, Cum l-am cunoscut pe Coşbuc, în Tribuna (Cluj),
(1963), 3 octombrie.
Şuluţiu, Octav, Fragmente dintr-o monografie George Coşbuc, în Viaţa
românească (1966), nr. 9, septembrie, p. 68-73.
Şuluţiu, Octav, Introducere în poezia lui G. Coşbuc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970.
Şuluţiu, Octav. Icoana satului ideal, în George Coşbuc interpretat de....
Tableta Coşbuc, în Gazeta literară, XIII, (1966), nr. 37 (724), 15
septembrie.
Tăslăuanu, Oct. C. George Coşbuc. Schiţă biografică şi bibliografică in
Luceafărul IV, (1905), nr. 6.
672
Tăslăuanu, Oct. C. Şedinţa a IX-a a comitetului central ţinută în 19 iulie
1911, în Transilvania (1911), nr.4 jubiliar.
Tăslăuanu, Oct. C., Coşbuc, în Luceafărul, XIX (1919), nr. 5, p. 81-82.
Tăslăuanu, Oct. C., Informaţii literare şi culturale, Sibiu, 1910, p. 38-43.
Tăslăuanu, Octavian C., G. Coşbuc văzut de O. Tăslăuanu, în Plaiuri
năsăudene (1944), nr. 13, 10 martie.
Tăslăuanu, Octavian, Amintiri de la „Luceafărul”, Bucureşti, Tipografia
„Bucovina” I.E. Torouţiu, 1936.
Teculescu, Horia, O propunere, în Transilvania, LXIX, (1938), nr. 3-4,
mai-aprilie, p. 82.
Teleajen, Sandu, George Coşbuc, în Luceafărul IV (1905), nr. 2.
Titel, Sorin, Refuzul nostalgiei, în Orizont XVII (149), (1966), nr. 9,
Titu Maiorescu, în Transilvania, LI, (1920), nr. 10, octombrie, p. 687.
Tocilescu, Raport despre „Aeneis”. Traducere de Coşbuc, în Analele
Academiei Române (1896-1897).
Todoran, Eugen, G. Coşbuc, scriitor clasic, în Analele Universităţii din
Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, 6, (1968), p. 9-43.
Tohăneanu, G. I., Regimul prozodic al formelor de imperativ [la Mihai
Eminescu, George Coşbuc, T. Arghezi, O. Goga şi Radu Stanca],
în Studii şi comunicări lingvistice XXXVII, (1986), nr. 1, p. 15-
23.
Tomuş, Mircea. Poeziile lui Coşbuc în Cincisprezece poeţi, Bucureşti,
Tomuţa, Ion, Un monument lui Coşbuc, în Gazeta Bistriţei, X (1930), nr.
10.
Topolog, Ion D., Direcţii stilistice [G. Coşbuc], Astra I, (1966), nr. 4,
supliment, p. 6-11.
Toronţiu, I., Oameni şi cărţi, Solca, 1914.
Torouţiu, I. E., Studii şi documente literare vol. I – XIII, Bucureşti,
Bucovina 1931-1938
Torouţiu, I.E., Pagini de istorie şi critică literară, Bucureşti, „Bucovina”,
1936.
Toşa, Al., Frecvenţa tipurilor de rimă în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi
literatură XI, (1966), p. 55-78.
Tradem [Traian Demetrescu], George Coşbuc, în Evenimentul literar, I,
(1894), nr. 10, 21 februarie, p. 1.
Tradem [Traian Demetrescu], Portret, în Evenimentul literar, (1894), nr.
10, 21 februarie.
Transilvania, Biblioteca Astra din Sibiu.
Tribuna, colecţia pe anii 1884-1920, Biblioteca Astra din Sibiu.
Trifu, V, I. Miclea, Satul poetului G. Coşbuc, în Făclia (1956), nr.3109,
12 octombrie.
Triteanu, Rafila, George Coşbuc – educator al maselor şi autor de
manuale şcolare, în Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 297-319.
673
Trivale, I., Poetul naivităţii patriarhale, în George Coşbuc interpretat
Trivale, Ion, Cronici literare, Bucureşti, Socec, 1915.
Trivale, Ion, George Coşbuc, în Noua revistă română, XVIII (1916), nr.
9, 12/19 iunie, p. 134-135.
Tudorică, Eugenia, Din marea artă a unui clasic, în Viaţa românească
(1953), nr. 9, septembrie, p. 285-294.
Tuducescu, Iuliu, [prima recenzie] G. Coşbuc, în Românul literar, nr. 19,
20.
Ţepelea, Gabriel, Gh. Bulgăr, Limba operelor lui G. Coşbuc, în Momente
din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1971, p. 292-302.
Ţepelea, Gabriel, Gh. Coşbuc, cântăreţ al vietejiei româneşti, în Ardealul
III (1943), nr. 7, 13 februarie, p. 4.
Ulici, Laurenţiu, George Coşbuc (I), în Convorbiri literare, (1976), nr. 3
(75), martie, p. 10.
Ulici, Laurenţiu, George Coşbuc (I), în Convorbiri literare, (1976), nr. 4
(76), aprilie, p. 6-7.
Ulici, Laurenţiu. [Infernul, Purgatoriul, Paradisul – Condiţii afective
generale în poezia lui Coşbuc], în George Coşbuc interpretat
Ulysse [Călinescu, G.], "Actualitatea umoristică" a lui George Coşbuc?,
în Gazeta literară, XIII (1966), nr. 38 (725), 22 septembrie, p. 2.
Un monument lui Coşbuc, în Transilvania, LX, (1929), nr. 4-5, aprilie-
mai, p. 369.
Un slab discurs de recepţiune şi un răspuns cuminte, în Telegraful român
LVII, (1909), nr. 54, 21 mai.
Un sociabil [G. Ibrăileanu], Eminescu şi Coşbuc, în Lumea nouă, (1895),
nr. 180, 15 mai, p. 2 (supliment literar).
Valea, Lucian, Coşbuc în căutarea universului liric. Bucureşti, Editura
Albatros, 1980.
Valea, Lucian, Despre neamul lui George Coşbuc, în Ramuri XLII,
(1947), nr. 5, mai 1947, p. 473-478.
Valea, Lucian, Eros gratiosus, în George Coşbuc interpretat de....
Valea, Lucian, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1986.
Vartolomei, Vasile, Mărturii culturale bihorene, Koloysvár-Cluj, Editura
Ziarului „Tribuna Ardealului”, 1944.
Vatamaniuc, D., G. Coşbuc la „Tribuna” din Sibiu,, în Viaţa românească
(1966) nr. 9, septembrie, p. 84-93.
Vatamaniuc, D., G. Coşbuc, O privire asupra operei literare, Bucureşti,
Vatamaniuc, D., Inedit: Slavici către Maiorescu despre Coşbuc, în
Gazeta literară XIII, (1966), nr. 36 (723), 8 septembrie, p. 3.
674
Vatra I. Sub direcţiunea d-lor I. Slavici, I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, în
Dreptatea, Timişoara, II, (1895), nr. 24, 28 ianuarie.
Vatra, Biblioteca Astra din Sibiu.
Vânturache, Mihai, Patriotismul poeziei lui Coşbuc, în Familia 2 (102),
(1966), nr. 9, septembrie, p. 12.
Vârcioroveanu, Maria, O interpretă a liricii româneşti, în România
literară, (1971), nr. 35, p.22.
Velciu, Dumitru, Coşbuc, Neculce şi… alţii, în Limbă şi literatură (1972),
nr. 1, p. 136-137.
Velea, Stan, Trecutul eroic în creaţia lui Coşbuc, în Revista de istorie şi
teorie literară XVIII, (1969), nr. 4, octombrie-decembrie.
Vianu, Tudor, Coşbuc, traducător al lui Dante, în Gazeta literară I
Vianu, Tudor, Coşbuc, traducător al lui Dante, în Studii de literatură
universală şi comparată, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
universală şi comparată, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
universală şi comparată, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
Vianu, Tudor. Coşbuc, traducător al lui Dante, în George Coşbuc
Viaţa Românească, Biblioteca Astra din Sibiu.
Vinţeler, A. şi O., „Fatma” lui Coşbuc şi „Fatma” lui K. Hategurov, în
Vlahuţă, Al., Amurg şi zori, Bucureşti, 1924.
Vlahuţă, Al., Iar Coşbuc..., în Viaţa, I, (1893), nr. 3, 12 decembrie, p. 3.
Vlahuţă, Al., Noi vrem pământ, în Coşbuc văzut de
contemporani,Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Vlahuţă, Al., Noi vrem pământ, în Luceafărul, XIV, (1919), nr. 5, p. 90.
Vlahuţă, Al., Procesul Lazu-Coşbuc, în Viaţa, I, nr. 2, 5 decembrie, 1893.
Voci din public, în România literară, (1969), nr. 20, p. 2.
Voia, Vasile, George Coşbuc şi poeţii germani din secolul al XIX-lea, în
Voicu, Sevastian, Optimismul literaturii ardelene, în Transilvania, LXIX,
(1938), nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 47.
Vorbirea Dlui preşedinte V. Goldiş la adunarea generală din Reghin, 29
august 1925: "Apel obştei româneşti", în Transilvania, LVI,
(1925), nr. 11-12, noiembrie-decembrie, p. 618.
Vrabie, Gheorghe, George Coşbuc şi problemele folclorului, în Iaşul
literar IX (1958) nr. 5, p. 52-59.
Vulcan, Iosif, Premierea lui Coşbuc, în Coşbuc văzut de contemporani,
Weiss, Tiberiu, G. Coşbuc tălmăcitor al clasicismului latin în limba
română, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 9 (1966), fasc. 2,
p. 45-59.
675
Zaciu, Mircea, Prozatorul, în Transilvania, (1981), nr. 3, martie, p. 33.
Zaciu, Mircea, Puncte de vedere în problema curentelor literare.
Avataruri, în Tribuna, (Cluj), IV (1960), nr. 4, 28 ianuarie.
Zaciu, Mircea. Coşbucienele, în George Coşbuc interpretat de...,
Zamfirescu, Duiliu, Poporanismul în literatură, în Convorbiri literare,
XLIII (1909), nr. 10, octombrie, p. 1084-1095 şi nr. 11,
Zamfirescu, Duiliu, Poporanismul în literatură. Discurs de recepţiune,
Bucureşti, Editura Carol Göbl, 1909.
Zamfirescu, Duiliu, Romanul şi limba română, în Noua revistă română,
3, (1900), nr. 35, 1 iunie, p. 485.
Zarathustra, Pesimismul lui Coşbuc, în Epoca, II (1896), nr. 223, 8
august; nr. 225, 10 august.
Zig, George Coşbuc, în Adevărul, VII (1894), nr. 1800.
Ziua mamelor, în Transilvania, LIX, (1928), nr. 7-8, iulie-august, p. 603.
676
Bibliografie generală
Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite

de..., Bucureşti, 1965.
Alexandrescu, Sorin, Concepţia stilistică a lui Tudor Vianu, postfaţă la
Tudor Vianu, Opere V, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Alonso, Amado, Materie şi formă în poezie, Bucureşti, Editura Univers,
1982.
Alonso, Damaso, Poezie spaniolă. Încercare de metode şi limite stilistice,
Bucureşti, Editura Univers, 1977.
Ammanius, Hermine, Stephanus Alexandrinus, Comentarii la tratatul
"Despre interpretare", trad. C. Noica, Bucureşti, Editura
Academiei, 1971.
Amrein-Widmar, Marta, Rhythmus als Ansdruck inneren Erlebens in
Dantes Divina Comedia, Zürich – Leipzig – Stuttgart, 1932.
Amzulescu, Al.I., Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974.
Amzulescu, Al.I., Contribuţie la cercetarea structurii poetice a liricii
populare, în Revista de folclor, 6 (1961), p. 7-28.
Amzulescu, Al.I., Despre stilistica oralităţii cântecelor epice româneşti,
în Revista de etnografie şi folclor, 15 (1970), p. 461-494.
Amzulescu, Alexandru I., Repere şi popasuri în cercetarea poeziei
populare, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
Amzulescu, Alexandru, Cântecul nostru bătrânesc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1986.
Analize gramaticale şi stilistice (D. D. Draşoveanu, M. Zdrenghea, P.
Dumitraşcu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
Andreescu, Gabriel, Strategii semantice la Bacovia, în Studii şi cercetări
lingvistice, XXXII (1981), nr. 3.
Andreescu, Gabriel, Strategii semantice la Blaga, în Studii şi cercetări
lingvistice, XXXII, (1981), nr. 3.
Andrei, Al., Valori etice în basmul fantastic românesc, Bucureşti,
Societatea literară "Relief românesc", 1979.
Andriescu, Al. Limba şi stilul presei în perioada 1829 – 1860, în Anuarul
de lingvistică şi istorie literară, XV (1964), p. 49-75.
Andriescu, Al. Limba şi stilul presei în perioada 1860 – 1900, în Analele
ştiinţifice ale Universităţii „AL.I. Cuza” (serie nouă) X (1964),
fasc. 2, p. 173-212.
Andriescu, Al., Stil şi limbaj, Iaşi, Editura Junimea 1977.
Angelescu, Silviu, Poetica legendei, în Legende populare româneşti,
Bucureşti, Editura Albatros, 1983.
Antonescu, Georgeta, Natura în poezia românească, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996.
Apostolescu, N.I., L’ancienne Versification Roumaine, Bucureşti, 1909.
677
Aristia, C., Disertatio despre hexametrul antic hellen şi modern românesc
şi ceva despre limbă, în Ateneul român, (1867).
Aristotel, Poetica, Bucureşti, Editura I.R.I., 1998.
Arndt, Erwin, Deutsche Verslehre. Ein Abriss, Berlin, Volk und Wissen
Volkseigener Verlag, 1968.
Arsenie, T.M., Noua colecţiune de basme sau istorii populare culese şi
prelucrate, Partea I, Bucureşti, 1872. Partea a II-a, Turnu-
Măgurele, 1874.
Auerbach, Erich, Mimesis, trad. I. Negoiţescu, prefaţă de Romul
Munteanu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967.
Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, 1997.
Badea, Ştefan, Limbajul poetic românesc, în Limbă şi literatură, XL
(1995), XLI (1996), vol. III-IV, vol. II, p. 15-22, respectiv p. 23-
31.
Bahtin, M. Problemele poeticii lui Dostoievski, Bucureşti, Editura
Univers, 1970.
Bahtin, M., Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers,
1982.
Balaci, Alexandru, Dante Aligheri, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1969.
Bally, Charles, Le langage et la vie, Paris, 1926.
Barilii, Renato, Poetică şi retorică, trad. Niculina Bengeu, prefaţă şi note
de Vasile Florescu, Bucureşti, Univers, 1975.
Bariţ, Gh. Răspuns domnului C. Boerescu, în Foaia pentru minte, inimă şi
literatură, XVIII, 1855, nr. 9-10, nr. 11, p. 53-55, nr. 12, p. 60-61.
Bariţ, Gh., Un discurs asupra versificaţiunii noastre, în Foaie pentru
minte, inimă şi literatură (1845), nr. 14, p. 109-111; nr. 15, p.
117-121; nr. 16, p. 125-128.
Basmele românilor, prefaţă de Vasile Alecsandri, Bucureşti, f.e., f.a.
Bărbulescu, I., Versificarea la noi înainte de Dosoftei, în Arhiva (1923).
Bârlea, Ovidiu, Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, Cartea
Românească, 1987
Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
Bârlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, 1969.
Bârlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti,
1976.
Bârlea, Ovidiu, Poetica folclorică, Bucureşti, 1979.
Bârlea, Ovidiu, Procesul de creaţie al baladei populare române, în
Revista fundaţiilor, 8 (1941), p. 558-598.
Bârseanu, Andrei, Snoave, chiuituri, povestiri, Sibiu, 1925.
Berca, Olimpia, Dicţionar istoric de rime, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Berca, Olimpia, Livius P. Berca, Bibliografia stilisticii româneşti,
Timişoara, Editura Universităţii, 1986.
678
Bernea, Ernest, Poezii populare în lumina etnografiei, Bucureşti, Editura
Minerva, 1976.
Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1997.
Bianu, I., Catalogul manuscriselor româneşti, Bucureşti, 1907.
Biberi, Ion, Funcţiile creatoare ale subconştientului, Bucureşti, f.e.,
1938.
Biberi, Ion, Viaţa şi moartea în evoluţia universală, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1971.
Biberi, Ion, Visul şi structurile subconştientului, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1970.
Bibicescu, Ion G., Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1970.
Biblia, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Române Ortodoxe,1997.
Bidu-Vrânceanu, A., Forăscu, N., Modele de structurare semantică cu
aplicaţii la limba română, Timişoara, Facla, 1984.
Bidu-Vrânceanu, A., Structura vocabularului limbii române
contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1986.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
Blaga, Lucian, Cenzura transcendentă, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993.
Blaga, Lucian, Arhetipuri şi factori stilistici, în Aspecte antropologice,
Timişoara, Editura Facla (1976).
Blaga, Lucian, Artă şi valoare, București, Editura Humanitas, 1996.
Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993.
Blaga, Lucian, Despre gândirea magică, Bucureşti, 1941.
Blaga, Lucian, Eonul dogmatic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
Blaga, Lucian, Filosofia stilului, Bucureşti, Editura Cultura Naţională,
1924.
Blaga, Lucian, Gândire magică şi religie, Bucureşti, Editura Humanitas,
1996.
Blaga, Lucian, Orizont şi stil, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Blaga, Lucian, Ştiinţă şi creaţie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996,
Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti, Editura Humanitas,
1997.
Blaga, Lucian. Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994.
Bogdan Duică, G., Istoria Literaturii Române Moderne, Cluj, 1923.
Bogdan, Al., Die Metrik Eminescus, in Elfter Jahresbericht des Instituts
für rumänishe Sprache zu Leipzig, (1904).
679
Bogdan, Alexandru, M. Eminescu şi strigoii, în Transilvania (1909), nr.
5.
Bogdan, N.A., Poveşti şi anecdote, Iaşi, Editura Şaraga, 1892.
Boileau, Arta poetică, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
1957.
Bologa, I., Voinic de Plumb, în Convorbiri literare, XXVI, (1892).
Bologa, Vasile, Poezii poporale din Ardeal, Sibiu, 1936.
Borcilă, Mircea, Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilistică, în
Cercetări de lingvistică, 2, (1972).
Borcilă, Mircea, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor
poetice, în Studii şi cercetări lingvistice (1987), nr. 3.
Borcilă, Mircea, Richard Mc Laine, Poetică americană, Cluj – Napoca,
Dacia, 1981.
Borcilă, Mircea, Semantica textului şi perspectiva poeticii, în Limbă şi
literatură, nr. 2 (1994), p. 33-38.
Borcilă, Mircea, Types semiotiques dans la poesie roumaine moderne, în
Semiotique roumaine, Bucureşti, TUB, (1981).
Borcilă, Mircea. Despre lexicul lui Lucian Blaga, în Studii de limbă
literară şi filologie (Bucureşti) II (1972), p. 95-124.
Bordeianu, Mihai, Versificaţia românească, Iaşi, Editura Junimea, 1974.
Bota, Ioan, Culegere de cele mai frumoase poveşti, Braşov, 1891.
Bouverot, Daniele, Comparation et metaphore, în Le français moderne
XXXVII (1969), nr. 2.
Brăiloiu, C., Le vers populaire roumain chanté, în Revue des Etudes
Roumaines II (1954).
Brătulescu, Monica, Câteva tipuri de metaforă în folclor, în Studii de
poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Brânzeu, Pia, Initiation in Poetry, Timişoara, Tipografia Universităţii
Timişoara, 1992
Breal, Michel, Essai de semantique, science des significations, Geneve,
Slaktine, 1976.
Breazu, I., Literatura Transilvaniei, Bucureşti, 1944.
Breazu, Ion, Literatura "Tribunei" (1884-1895), în Dacoromania VIII
(1936), Cluj, p. 2-111.
Broju, I., Frumoasa, în Convorbiri literare, XXV, (1891), nr. 5, 1 august.
Broju, I., Ioan Pripilă, în Convorbiri literare, XIX, (1885), nr. 6, 1
septembrie.
Brooke-Rose, Christine, A Grammar of Metaphor, London, Secker-
Warburg, 1958.
Brunel, Pierre, Le mythe de la metamorphose, Paris, 1974.
Bucă, Marin, Dicţionar de epitete, Bucureşti, Editura Vox, 1997.
Buffon, Discours sur le style, Paris, Editura Hachette, 1895.
Bugnariu, Iuliu, Musa someşană. Poezii poporale române din jurul
Năsăudului, Gherla, 1880.
Bulboacă, I., Cântecele dorului. Doine şi strigături, Cluj, 1943.
680
Bulgăr, Gh. Limba poetică a lui Octavian Goga, în Limba română VI
(1957), nr. 3.
Bulgăr, Gh., Comparaţia la Eminescu, în Limba română, VII, p. 270-284.
Bulgăr, Gh., Eminescu despre limbă, în Cercetări de limbă şi literatură,
(1970).
Bulgăr, Gh., Eminescu despre problemele limbii literare, [Bucureşti], f.e.,
1955.
Bulgăr, Gh., Scriitorii români despre limbă şi stil, Bucureşti, Societatea
pentru ştiinţe istorice şi filologice, 1957.
Bulgăr, Gheorghe, Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, Editura
Bulgăr, Gheorghe, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor
români, Bucureşti, 1966
Bumb, Emilia, Cântecele cununii în Ţara Năsăudului, în Studii şi
cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VII (2002), p. 155-166.
Burada, T.T, Datinile poporului român la înmormântări, Iaşi, 1882.
Burada, T.T., Bocetele populare la români, în Convorbiri literare, XII,
1878-1879, p. 356-365 şi 414-416.
Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, Bucureşti, Editura
Univers, 1988.
Byck, J., Studii şi articole, Bucureşti, 1967
Cancel, P., Originea poeziei populare. Precizări, distincţiuni, Bucureşti,
1922.
Candrea, Aurel I., Grai, datini, credinţă, Bucureşti, Editura Universală,
f.a.
Candrea, Aurel I., Iarba fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, Editura
Cultura Naţională, 1928.
Candrea, Aurel I., Lumea basmelor, Bucureşti, Facultatea de Litere şi
Filozofie, 1932.
Candrea, I. A., Ov. Densusianu, Th. D. Sperantia, Graiul nostru,
Bucureşti, 1906-1908.
Caracostea, D., Un examen de conştiinţă literară în 1915; IV. Atitudini
faţă de literatura poporană, în Drum drept, X, 1915, nr. 44, 29
Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu, Iaşi, Editura Junimea,
1980.
Caracostea, Dumitru, Arta versificaţiei la M. Eminescu, Bucureşti, M.O.
Imprimeria Naţională, 1937, extras din Revista Fundaţiior Regale
(1937), nr. 7.
Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Bucureşti, Editura
Polirom, 1999.
Caracostea, Dumitru, Morfologia baladei poporane, în Revista fundaţiilor
regale, 10 (1943), nr. 9, p. 483-493.
681
Caracostea, Dumitru, O problemă de versificaţie românească¸ M.O.
Imprimeria Naţională, extras din Revista Fundaţiilor Regale
(1937), nr. 4.
Caracostea, Dumitru, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice,
Caracostea, Dumitru, Poezia tradiţională română, Vol. I-II, Bucureşti,
Caracostea, Dumitru, Studii eminesciene, Bucureşti, Editura Minerva,
1975
Caraion, Pompiliu, Geneza sacrului, Bucureşti, 1967.
Caraman, Petru, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români
şi slavi, Iaşi, 1931.
Cardaş, Gh., Istoria literaturii româneşti. De la origine până în zilele
noastre, Bucureşti, Tipografia Oltenia, 1938
Cartojan, N., Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, 1974.
Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă, 1940-1945.
Cassirer, Ernst, Eseu despre om, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Catalano, Constantin, Muzeul memorial "George Coşbuc" – file de
istorie, în Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VII
(2002), p. 129-140.
Catalano, Constantin, Obiceiuri la înmormântare în localitatea Coşbuc,
în Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VI (2001), p.
108-129.
Cazacu, Boris, Interpretarea lingvistică a textului literar, în Limbă şi
literatură, (1977), nr. 1.
Cazacu, Boris, Limba română literară. Probleme teoretice şi interpretări
de texte, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, 1985.
Cazacu, Boris, Studii de limbă literară. Probleme actuale ale cercetării
ei, Bucureşti, 1960.
Cazacu, Boris, Variaţia registrelor stilistice în "Un om între oameni" de
Camil Petrescu, în Limbă şi literatură (1977), nr.2.
Călinescu, G., Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1965.
Călinescu, G., Sensul clasicismului, în Revista Fundaţiilor (1946), nr. 2.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Craiova, Editura Vlad&Vlad, 1993.
Cătană, Gheorghe, Poveştile Bănatului, Gherla, 1893.
Câmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
Cernea, Gh., Strigături de joc din Judeţul Sibiiu, Sibiu, 1941.
Chendi, Ilarie, Zece ani de mişcare literară în „Tribuna” 1890-1900, în
Familia XLI (1906), nr. 18-19, febr.
Chendi, Ilarie. În chestiunea limbii literare. Răspuns d-lui Duiliu
Zamfirescu in Familia, XXXVII (1901), nr.32.
682
Chevalier, Jean, Allain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, I-III,
Bucureşti, Editura Artemis, 1994.
Chifor, Valentin, Valeriu Râpeanu, Vlahuţă şi opera sa, în Familia 2
(102), (1966), sept., p. 6.
Chiţimia, I.C., Cântece funerare populare, în SCLF VIII, 1959.
Chiţimia, I.C., Fauna în basmul românesc. Calul, în Studii şi cercetări de
istorie literară şi folclor, 5 (1956), p. 523-546.
Chiţimia, I.C., Problemele clasificării şi definirii literaturii populare în
proză, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 5 (1954),
p. 47-62.
Chiţimia, Ion C., Dan Simionescu, Cărţile populare în literatura
românească, Bucureşti, 1963.
Chivu, Gheorghe, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1997.
Ciauşanu, Gh. F., Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor
popoare vechi şi nouă, Bucureşti, 1914.
Ciobanu, Valeriu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti,
„Bucovina”, 1946.
Ciocanu, Vasile, Contribuţii istorico-literare, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 2001.
Cipariu, T., Elemente de poetică, metrică şi versificaţiune, Blaj, 1860.
Cohen, Jean, Structure de langage poetique, Paris, Editura Flammarion,
1966.
Coman, Mihai, Mitos şi Epos, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1985.
Coman, Mihai, Sora Soarelui, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.
Coman,. Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1980.
Conachi, C., Meşteşugul stihurilor româneşti, în Manuscrisul Academiei,
nr. 137, foile 3-22.
Constantinescu, Mircea, Triumful lui Făt-Frumos, Bucureşti, Editura
Albatros, 1979.
Constantinescu, Nicolae, Rima în poezia populară românească,
Bucureşti, 1973.
Constantinescu, Silviu, Dificultăţi semantice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1994.
Constatări dureroase, în Transilvania (1923), nr 1-2.
Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX, ed. Tudor
Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I 1956, vol. II 1958,
vol. III 1962.
Cornea, Andrei, Scriere şi oralitate în cultura antică, Bucureşti, Editura
Cornea, Paul, Consideraţii despre aplicarea statisticii în poetică şi
stilistică, în Metodologia istoriei şi a criticii literare (1969),
Bucureşti, Editura Academiei.
683
Corniţă, Georgeta, Manual de stilistică, Baia-Mare, Editura Umbria,
1995.
Cosimelli, Antonio, Poema Regimentului al II-lea grăniţeresc năsăudean,
în Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VI (2001), p.
313-332.
Cosma, Aurel, Cosmogonia poporului român, Bucureşti, 1942.
Cosmoiu, A., Geneza mitului, Bucureşti, 1946.
Coşeriu, E., Einfuhrung in die strukturelle Betrachtung des Wortschatzes,
in Strukturelle Bedeutungslehre, Darmstadt, Wisenschaftliche
Buchgesellschaft.
Coşeriu, Eugeniu, Introducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura
Echinox, 1995.
Coşeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de N.
Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1996.
Coteanu, I. Semn, simbol, mesaj poetic, în Studii şi cercetări lingvistice
XXIII (1972), nr. 6
Coteanu, I., „Discontinuitatea”, un procedeu al stilului artistic actual, în
Limba română, XI (1962), nr. 1.
Coteanu, Ion, Principii de analiză a textelor poetice, în Studii şi cercetări
lingvistice XXIX (1978), nr. 2.
Coteanu, Ion, Raportul dintre denotaţie şi conotaţie, în Limbă şi
literatură, (1972), nr. 3.
Coteanu, Ion, Reconstruirea poetică a cuvântului, în Studii şi cercetări
lingvistice (1984), nr. 4.
Coteanu, Ion, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti,
1961.
Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Limbajul poeziei
culte, Bucureşti, Editura Academiei, 1985.
Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj,
Coteanu, Ion, Stilistică – generativism – pragmatică, în Studii şi cercetări
Coteanu, Ion, Structura stilistică a limbii, în Elemente de lingvistică
structurală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
Covrig-Nonea, Ion, Noţiuni de compoziţie şi stil, Bucureşti, editura
Creangă, I., Scrieri, vol. I., Poveşti, Iaşi, 1890.
Cremer, I., Păreri despre creaţia artistică, în Familia 2 (102), (1966), nr.
9, sept., p. 13.
Creţu, Vasile T., Ethosul folcloric – sistem deschis, Timişoara, 1980.
Crişan, Ion Horaţiu, Spiritulitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.
Cruceru, Constantin, Dialog şi stil oral în proza românească actuală,
684
Cvăsnâi – Cătănescu, Maria, Structura dialogului în textul dramatic – cu
aplicare la dramaturgia românească, Bucureşti, TUB, (1982).
Daniel, Constantin, Orientalia mirabilia, Bucureşti, 1976.
D'Arco, Silvio Avalle, Modele semiologice în Commedia lui Dante,
Bucureşti, 1979.
David, Doina, Limbă şi cultură, Timişoara, Editura Facla, 1980.
De la Vaarlam la Sadoveanu. Studii despre limba şi stilul scriitorilor
români, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.
Demetrescu, A., Rima lui Eminescu, în Literatură şi artă română,
Bucureşti, 1901.
Demetrios, Tratatul despre stil, Iaşi, 1943.
Densusianu, Ov., Versul liber şi dezvoltarea estetică a limbii literare, în
Vieaţa nouă IV (1908), nr. 13, p. 246-249.
Densusianu, Ovid, Aliteraţiunea în literatura română populară, Iaşi,
1895.
Densusianu, Ovid, Aliteraţiunea în literatura română populară, în Opere,
vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Densusianu, Ovid, Evoluţia estetică a limbii române, în Opere, vol. III,
Densuşianu, A., Poezia română în secolul al XIX-lea, în Noua revistă
română (1901), vol. 3, nr. 1, 1 ian., p. 12-26.
Diaconescu, Paula, Abordarea lingvistică şi stilistică a stilului unui
scriitor, în Elemente de istoria limbii române literare moderne.
Evoluţia stilului artistic în secolul al XIX-lea, Universitatea din
Bucureşti, 1975.
Diaconescu, Paula, Comunicarea prin "necuvinte", în Studii şi cercetări
Diaconescu, Paula, Concepte moderne în analiza limbii, în Limbă şi
Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne,
Bucureşti, vol. I 1974, vol. II 1975.
Diaconescu, Paula, Epitetul în poezia românească modernă, în Studii şi
cercetări lingvistice XXIII (1972), nr. 2-3.
Diaconescu, Paula, Un model lingvistic al structurilor narative, în
Probleme de lingvistică generală VII (1977).
Dictionnaire de poetique et de rhetorique, Paris, 1961.
Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Academiei, 1976.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,
1975.
Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, ed. Tudor Vianu, Bucureşti,
1968.
Dicționarul limbii române, (în XIX volume), București, Editura
Academiei, 2010.
Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, 1955-1957.
685
Dicţionarul limbii române literare vechi, Editura Ştiinţifică şi
Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.
Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1907-1948.
Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1965.
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti,
Dilthey, Wilhelm, Trăire şi poezie, Bucureşti, 1977.
Dima, Al., Conceptul de artă populară, Bucureşti, Fundaţia pentru
Dima, Cella, De la vorbire la elocinţă, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
Dimitrescu, Florica, Analize gramaticale şi stilistice, Bucureşti, Editura
Albatros, 1981.
Dimitrescu, Florica, Analize gramaticale şi stilistice, Bucureşti, Editura
Albatros, 1981.
Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti,
Dimitrescu, Florica, Observaţii asupra valorilor afective ale articolului
nehotărât în limba română, în Studii şi cercetări lingvistice, V
(1954).
Dinu, Mihai, Ritm şi rimă în poezia românească, Bucureşti, Editura
Dobrescu, N. Câteva date istorice privitoare la Banat şi românii bănăţeni
in Transilvania (1905), nr. 1.
Dorcescu, E., Metafora poetică, Editura Cartea Românească, 1975.
Dorcescu, Eugen, Observaţii asupra structurii lingvistice a metaforei în
poezia lui Al. Philippide, în Studii de limbă şi stil, Timişoara,
Facla, 1973.
Dorfles, Gillo, Estetica mitului (de la Vico la Wittgenstein), Bucureşti,
1975.
Dragomirescu, Gh.N., Dicţionarul figurilor de stil, Bucureşti, Editura
Dragomirescu, Gh.N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti,
Editura Academei, 1975.
Dragomirescu, Gh.N., Structuri figurate ale inversării, în Limbă şi
Dragomirescu, Mihail, Poporanismul, în Convorbiri critice, IV (1909),
nr. 54, 21 mai.
Dragomirescu, Mihail, Teoria Poeziei, Bucureşti, 1927.
Dragomirescu,Gh.N., Structuri figurate ale inversării, în Limbă şi
literatură (1984),nr. 4
Dragoş, Elena, Câteva consideraţii asupra formei imaginii figurative, în
Cercetări de lingvistică XVIII (1973), nr. 1.
Dragoş, Elena, Simbolul. Puncte de vedere, în Cercetări de lingvistică,
(1981), nr. 1.
686
Drăganu, Nicolae. Asperităţi sintactice in Transilvania (1910), nr. 3.
Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura
Albatros, 1996.
Drăgulescu, Constantin, Fitonime prelatine în vocabularul românesc,
mss.
Drăgulescu, Constantin, Les stryges – protectrices de la nature dans les
Monts Apuseni, în L'espace rural: aproche pluridisciplinaire,
Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 1997, p.146-]50.
Drăgulescu, Constantin, Ocrotirea naturii reflectată în vechile obiceiuri
şi credinţe populare, în Revista muzeelor şi monumentelor, 3,
Bucureşti, 1989, p. 87-89.
Drăgulescu, Constantin, Radu Drăgulescu, Contribuţii la cunoaşterea
limbii geto-dacilor. Denumirile dacice de plante, Sibiu, Editura
Universităţii "Lucian Blaga", 2000.
Drăgulescu, Radu, Cuvânt şi cultură, sau despre un anume fel de a fiinţa
în limbă, în Limba şi literatura română (2001), nr. 2, p. 58-59.
Drăgulescu, Radu, Metafora Apocalipsei în poezia românească a
secolului XX, în Studii de stilistică şi limbă literară, Sibiu,
Editura Alma Mater, 2002, p. 101-138.
Drăgulescu, Radu, Stilistica denumirilor populare de plante, în Studii şi
cercetări de etnologie, tom XII, (1998), p. 124-127.
Drăgulescu, Radu, Stilistică generală și funcțională, Sibiu, Editura
Universității „Lucian Blaga”, 2000.
Drăgulescu, Radu, Lingvistică generală, Sibiu, Editura Universității
Drăgulescu, Radu, Studii de stilistică şi limbă literară, Sibiu, Editura
Alma Mater, 2002.
Ducrot, Oswald, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al
ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Bebel, 1996.
Dumitraşcu, Pompiliu, Valoarea expresivă a sunetelor, în Cercetări de
lingvistică XII (1967) nr.1, p. 75-81.
Dumitraşcu, Pompiliu, Vechimea şi etapele principale de evoluţie ale
limbii române literare, în Buletin ştiinţific (Baia Mare) III (1971),
p. 57-65.
Dumitrescu, Ion, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Bucureşti,
Duntzer, H., Die homerischen Beiworter des Gotter- und
Menschengeschlechts, Gottingen, 1859.
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere
în arheologie generală, Bucureşti, 1977.
Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Editura
Polirom.
Duţu, Al., Cartea de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972.
Duţu, Alexandru, Explorări în literatura română, Bucureşti, Editura
687
Eco, Umberto, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1996.
Edelstein, Frieda, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti, 1972.
Eliade Mircea, Tradiţii universaliste în cultura românească, în Împotriva
deznădejdii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
Eliade, Mircea, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Bucureşti,
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978.
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis Khan, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995.
Eliade, Mircea, Două tradiţii spirituale româneşti, în Împotriva
deznădejdii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.I, Chişinău,
Editura Universitas, 1994.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.II, Chişinău,
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.III, Chişinău,
Eliade, Mircea, Mefistofel şi androginul, Bucureşti, Editura Humanitas,
1995.
Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
Eliade, Mircea, Simbolismul Centrului în Imagini şi simboluri, Bucureşti,
Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, Editura
Humanitas,1992.
Eliade, Pompiliu, Filosofia lui La Fontaine, 1901.
Eminescu, Mihai, Literatura populară, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
Evseev, Ivan, Cuvânt – simbol – mit, Timişoara, Editura Facla, 1983.
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara,
Editura Amarcord, 1994.
Evseev, Ivan, Simboluri folclorice, Timişoara, Editura Facla, 1987.
Făt-Frumos cu părul de aur. Basme populare româneşti, ediţie îngrijită
de Ioan Şerb, prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967.
Făt-Frumos. Basme populare româneşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de
Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967.
Filip, Vasile V., Noiembrie, lupii şi dacii (File de calendar popular), în
Studii şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VI (2001), p. 103-
107.
Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective,
Foarţă, Maria, Rime şi metafore tautologice sau despre tautologia
poetică, în Studii de limbă şi stil, Timişoara, Facla, 1973.
688
Fochi, Adrian, "Mitologicale", în Revista de etnografie şi folclor, 23
(1978), p. 17-36.
Fochi, Adrian, Cântecul Plevnei în folclorul sud-est european (Cu privire
specială asupra versiunii româneşti), în Relaţii româno-bulgare
de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX). Studii, vol. I, Bucureşti,
1971, p. 401-431.
Fochi, Adrian, Coordonate sud-est europene ale baladei populare
româneşti, Bucureşti, 1975.
Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-
lea. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densusianu, Bucureşti,
Fochi, Adrian, Estetica oralităţii, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Fochi, Adrian, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti,
1964.
Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, Bucureşti, Univers, 1977.
Forăscu, N., Description structurale des relations entre les synonymes, în
Revue roumaine de linguistique, 20, (1975), nr. 1.
Frazer, James, The golden bough, Hertfordshire, Wordsworth Editions
Ltd., 1993.
Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru
Literatura Universală, 1969.
Fundescu, I.C., Basme, Bucureşti, Editura Socec & Co.mp., 1875.
Funeriu, I., Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică, Timişoara,
Facla, 1980.
Gadamer, Hans-Georg, Actualitatea frumosului, Iaşi, Editura Polirom.
Galdi, Ladislau, Introducere în stilistica literară a limbii române,
Galdi, Ladislau, Contributions à l’etude de la syntaxe poetique de Michel
Eminescu, in Acta linguistica Hung. XV, (1965), p. 117-133.
Galdi, Ladislau, Introducere în istoria versificaţiei româneşti, Bucureşti,
Galdi, Ladislau, Stilul poetic al lui M. Eminescu, Bucureşti, Editura
Academei, 1964.
Gaster, Moses, Literatură populară română, Bucureşti, 1883.
Genette, G., Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Bucureşti,
Univers, 1994.
Genette, Gerard, Figuri, Bucureşti, Editura Univers, 1978.
Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, Iaşi, Editura Polirom,1996.
Gheţie, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1978.
Gheţie, Ion, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice
şi lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei, 1974.
689
Gheţie, Ion, Modelul latin şi unificarea limbii române literare, în Apulum
VII (1969) nr. 2, p. 83-93.
Ghinoiu, Ion, Obiceiuri de peste an, Bucureşti, editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997.
Ghinoiu, Ion, Vârstele timpului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988.
Ghiţă, Gh., C. Fierăscu, Dictionar de terminologie poetica : literatura
(generalitati), compozitie, stilistica, versificatie, specii de poezie,
Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1974.
Giurgiu, Felicia, Elemente de stilistică a textului, Timişoara, Tipografia
Universităţii, 1981.
Giurgiu, Felicia, Motive şi structuri poetice, Timişoara, Editura Facla,
1980.
Gleditsch, Hugo, Die Metrik der Griechen und Römer, in Handbuch der
klassischen Altertumswissenschaft (coord. Iwan Müller) vol. II,
1980.
Goethe, Johann Wolfgang von, Dichtumg und Wahrheit, 3 Bander,
Frankfurt am Main, Insel Verlag, 1982.
Goga, Octavian. Curente de idei în literatura ardeleană dela 1848 până
în zilele noastre in Transilvania (1911), nr. 5-6.
Goian, Ion, De la mit la mitologie comparată, în Secolul 20, 205-206/23,
(1978), p. 116-122.
Golescu, Iordache, Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeşti de
D. Vornicul Iordache Golescu, fiul răposatului Banului Radul
Golescu, 1840.
Golopenţia – Eretescu, Sanda, Reliefarea motivului în poezia lui Bacovia,
în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966 .
Gorovei, Artur, Credinţele şi superstiţiile poporului român, Bucureşti,
1915.
Gorovei, Artur, Descântecele Românilor, Bucureşti, 1931.
Goţia, Anca, Poezia populară în "Tribuna", în Repere sibiene, Sibiu,
1980, p. 43-52.
Graur, Al., Limba literară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979.
Graur, Al., Scrieri de ieri şi azi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
Grecu, Victor V., Limba română contemoprană, Sibiu, Editura Alma
Mater, 2002.
Grecu, Victor V., Limbă şi naţiune, Timişoara, Editura Facla, 1988.
Grecu, Victor V., Lingvistică generală, Sibiu, Editura Alma Mater, 2002.
Grecu, Victor V., Studii de istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti,
Groupe , Retorique de la poesie, Paris, PUF, 1977.
Groupe , Rhetorique generale, Paris, Larousse, 1970.
Gruber, Eduard, Stil şi gândire, Iaşi, 1888.
690
Guern, M. Le, semantique de la metaphore et de la metonymie, Paris,
Larousse.
Guiraud, P., La stylistique, Paris, P.U.F., 1970.
Guiraud, Pierre, La stilistique par Pierre Guiraud, Paris, Presses
Universitaires de Fance, 1975.
Gulian, C.I., Mit şi cultură, Bucureşti, 1968.
Gusti, Dimitrie, Ritorică română pentru tinerimea studioasă, Iaşi, 1852.
Haivas, Em., Aliteraţiunea în poezia română, Bucureşti, 1937.
Haneş, Petre V. Istoria literaturii româneşti. Bucureşti, Editura Ancora,
1924.
Haret, Spiru, Chestia ţărănească, Bucureşti, 1907.
Harris, Z. S., Methods in Structural Linguistis, Chicago, 1951.
Hasdeu, B. P., Cuvente den bătrâni, Bucureşti, vol. I 1878, vol. II 1879.
Hasdeu, B.P., Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1984.
Hasdeu, B.P., Etymologicum Magnum Romanie, vol. I – III, Bucureşti,
1886-1898.
Hatzfeld, Helmut, Bibliografia critica de la nueva estilistica: aplicada a
las literaturas romanicas, Madrid, Editura Gredos, 1955.
Heliade Rădulescu, I., Curs de poesie generale vol. I, Bucureşti, 1868.
Henry, A. An Analysis of Metapher, La Haye, Mouton, 1971.
Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie. Încercare de antropologie
literară, Bucureşti, 1976.
Hodoş, Enea, Manual de istoria literaturii române, Caransebeş, Editura
Foii Diecezane, 1893.
Humboldt, W. von, De l'origine des formes grammaticales et de leur
influence sur le developpement des idees, Bordeaux, 1969.
Ibrăileanu, G., Eminescu. Note asupra versului, în Studii literare,
Bucureşti, 1968.
Ibrăileanu, G., Spiritul critic în cultura românească, în Studii literare, I,
Indrieş, Alexandra, Corola de minuni a lumii. Interpretare stilistică a
sistemului poetic al lui Lucian Blaga, Timişoara, Facla, 1975.
Indrieş, Alexandra, Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui L. Blaga,
Ingarden, Roman, Structura fundamentală a operei literare, Bucureşti,
Editura Univers, 1972.
Ingarden, Roman, Studii de estetică, Bucureşti, 1978.
Ionaşcu, N.I., M. St. Mândreanu, Poezii populare şi descântece,
Alexandria, 1897.
Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Bucureşti,
Editura All, 1997.
Ionescu, Gion, Poetica română, Bucureşti, 1885.
Ionescu, Liliana, Paralelismul sintactic în lirica populară, în Studii de
poetică şi stilistică, Bucureşti, 1966, p. 48-68.
691
Ionescu, Manual de poetică română, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl,
1888.
Ioniţă, Maria, Cartea vâlvelor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982.
Iordan, Iorgu, Limba literară, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977.
Iordan, Iorgu, Scrieri alese, Bucureşti, Editura academiei, 1968.
Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1975.
Iordan, Iorgu. Limba literară. Privire generală, în Limba română III
(1954), nr. 6, p. 52-77
Iorga, Nicolae, Balada populară românească. Originea şi ciclurile ei,
Vălenii de Munte, 1910.
Iorga, Nicolae, Frumosul în concepţia poporului, 1940.
Iorga, Nicolae. Istoria literaturii româneşti contemporane vol. I,
Bucureşti, Editura Adevărul, 1934.
Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Editura Polirom,
1999.
Irimia, Dumitru, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1970.
Ispirescu, P., Cei trei fraţi dornici, în Columna lui Traian, VII, (1876),
octombrie.
Ispirescu, P., Coman vânătorul, în Columna lui Traian, (1882), nr. 7-9.
Ispirescu, P., Dunăre Voinicul, în Convorbiri literare, XIX, (1885), nr. 5,
1 august.
Ispirescu, P., Fiul vânătorului, în Columna lui Traian, VII, (1876),
februarie.
Ispirescu, P., Legende sau basmele românilor adunate din gura
poporului, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 188.
Ispirescu, P., Legende sau basmele românilor adunate din gura
poporului, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1892.
Ispirescu, P., Tatăl, mama şi puiul de leu, în Columna lui Traian, VII,
(1876), august.
Ispirescu, Petre, Basme, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969.
Istoria lingvisticii româneşti, coord. Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura
Istoria literaturii române (redactat de G. Călinescu, Ion Vitner şi Ov. S.
Crohmălniceanu). Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi
artă, 1954-1955.
Istoria literaturii române moderne, coord. Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Tudor Vianu, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944.
Istoria literaturii române moderne, coord. Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971.
Istoria literaturii române, vol. II (ed. Ion Vitner şi Ov.S.
Crohmălniceanu), Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă,
1954-1955.
692
Istoria literaturii române, vol. III (ed. Ion Vitner şi Ov.S.
Crohmălniceanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1973.
Istrate, G., O problemă controversată: literarizarea in Studii şi cercetări
ştiinţifice, Iaşi, Filologie, 1956, nr. 1.
Istrate, Gavril, Limba română literară. Studii şi articole, Bucureşti,
Istrate, Gavril, Mureşenii – Faima Rebrişoarei, în Studii şi cercetări
etnoculturale, Bistriţa, vol. IV-V (2000), p. 7-8.
Istrate, Gavril, Originea limbii române literare, Iaşi, Editura Junimea,
1981.
Istrate, Gavril, Sângeorzul şi oamenii lui, în Studii şi cercetări
Istrate, Gavril, Studii eminesciene, Iaşi, Editura Junimea, 1987.
Istrate, Gavril, Zagra lui Marian şi Drăganu, în Studii şi cercetări
etnoculturale, Bistriţa, vol. VII (2002), p17-42.
Istrate, Gavril. [Păreri despre limba literară] in Omagiu Iordan, (1958),
p. 443-447.
Ivănescu, G. Pe marginea discuţiilor despre limba literară, în Cercetări
de lingvistică III (1958), p. 17-33.
Ivănescu, G. Problemele fundamentale ale limbii literare româneşti, în
Iaşul literar III (1956) nr.1, p.73-79.
Ivănescu, G., Limba poetică românească, în Limbă şi literatură, (1956),
nr. 2, p. 197-224.
Ivănescu, G., Studii de istoria limbii române literare, Iaşi, Editura
Junimea, 1989.
Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
Jakobson, Roman, Poezia gramaticii şi gramatica poeziei, în Poetică şi
stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Jarnik, Urban Ioan, Adrian Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal,
Bucureşti, 1968.
Jung, G.G., K. Kereny, Einfuhrung in das Wesen der Mythologie, Zurich,
1941.
Kayser, Wolfgang, Opera literară, Bucureşti, 1979.
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura
Albatros, 1983.
Kernbach, Victor, Mituri esenţiale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Kligman, Gail, Nunta mortului, Iaşi, Editura Polirom.
Konrad, H., Etude sur la metaphore, Paris, Editions Lavergne, 1939.
Lazariciu, I., Elemente de poetică, Sibiu, 1882.
Le Guern, Michel, Semantique de la metaphore et de la metonymie, Paris,
Larousse, 1973.
Levin, S., Linguistic Structures in Poetry, The Hague, Monton, 1964.
693
Lévi-Strauss, C., Antropologia structurală, Bucureşti, Editura Politică,
1978.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1971.
Liiceanu, Gabriel, Încercare în politropia omului şi a culturii, Bucureşti,
1940.
Lina cu mărgele în Transilvania (1924), nr.2-4.
Lotz, John, Tipologie metrică, în Poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura
Univers, 1972.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti,
1928.
Lüdi, Georg, Die Metapher als Funktion der Aktualisierung, Bern,
Francke
Macrea, Dimitrie, Circulaţia cuvintelor în limba română, Sibiu, 1942.
Macrea, Dimitrie, Studii de istorie a limbii şi lingvisticii române,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Editura Modus, 1998.
Malinowski, V.B., Myth in Primitive Psychology, London, 1926.
Mancaş, Mihaela, Istoria limbii române literare. Perioada modernă
(secolul al XIX-lea). Bucureşti, 1974.
Mancaş, Mihaela, La synesthesie dans l’oeuvre de M. Eminescu, T.
Arghezi et M. Sadoveanu, CLTA I (1962).
Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XX-lea,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
Mancaş, Mihaela, Lucian Blaga şi inovaţiile limbajului poetic modern, în
Aspecte ale evoluţiei limbii şi literaturii române, Bucureşti,
Societatea de Ştiinţe Filologice, 1977.
Mancaş, Mihaela, Metaforă, metonimie, comparaţie, analogii şi
delimitări ale figurilor, în Limbă şi literatură, (1988), vol. IV, p.
489-501.
Mancaş, Mihaela, Metonimie. Sinecdocă, în Limbă şi literatură, XL
(1995), p. 55-57.
Mancaş, Mihaela, Stilul indirect liber în româna literară, Bucureşti,
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, 1987.
Manoli, Ion, Dictionnaire des termes stylistiques et poétiques, Chişinău,
Editura Prut International, 1998.
Marcus, Solomon, Lingvistica povestirii, în Studii şi cercetări lingvistice,
XXIX (1978), nr. 2.
Marcus, Solomon, Paradoxul, Bucureşti, Albatros, 1984.
Marian, Fl. S., Înmormântarea la români, Bucureşti, Editura Grai şi
Suflet - Cultura naţională, 1995
694
Marian, Fl. S., Naşterea la români, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet -
Cultura naţională, 1995
Marian, Fl. S., Nunta la români, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet -
Cultura naţională, 1995
Marian, Fl. S., Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893.
Marian, Fl.S., Ornitologia poporană română, vl. I şi II, Cernăuţi, 1883.
Marienescu, Atanasie Marian, Poezii populare din Transilvania,
Bucureşti, 1971.
Marino, Adrian, Probleme de estetică a limbii la Alexandru
Madcedonski, în Limba română XV (1966), nr. 1.
Marsais, Chesneau Cesar du, Despre tropi, Bucureşti, Editura Univers,
1981.
Marsais, Chesneau Cesar du, Logique et principes du grammaire, Paris,
1769.
Martig, Emanuil, Psihologie pedagogică pentru şcoalele normale,
Bucureşti, Editura Ion Văcărescu, 1920.
Masetti, U., Espresione e ritmo, Messina-Firenze, [1966].
Mavrodin, Irina, Poietică şi poetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982.
Măldărescu, I., Din şezători. Basme, Bucureşti, 1889.
Mărgineanu, Nu ştiu-împărat, în Biblioteca populară a Tribunei, nr. 31.
Meier, H., Die Metaphor, Winterthur, 1963.
Meillet, A., Les origines indo-européenes des mètres grecs, Paris, 1923.
Melidon, G. R., Regule scurte de versificaţie română, Iaşi, 1858.
Mera, Ce n-a fost şi nu va fi, în Biblioteca populară a Tribunei, nr. 3.
Mera, Cenuşotca, în Biblioteca populară a Tribunei, nr. 19.
Mera, Fata de împărat cu stea în frunte, în Convorbiri literare, XX,
(1886), nr. 4, 1 iulie.
Mera, Împărăteasa furată, în Convorbiri literare, XVII, (1883).
Mera, Pipăruş Petru, în Biblioteca populară a Tribunei, nr. 4.
Miclău, P., Signes poétiques, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1983.
Miclău, Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura Facla, 1977.
Miclău, Paul, Stilurile limbii, în Tratat de lingvistică generală, Bucureşti,
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române vol. III, Bucureşti,
Iviana, 1966.
Mihai, Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti,
Editura ALL, 1998.
Mihăescu, N., Norme gramaticale şi valori stilistice, Bucureşti, Editura
Mihăescu, N., Norme gramaticale şi valori stilistice, Bucureşti, Editura
Mihăilă, Ecaterina, Receptarea poetică, Bucureşti, Editura Eminescu,
1980.
Mihăilă, Ecaterina, Textul poetic, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995.
695
Mihăilă, G., Între Orient şi Occident, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor,
1999.
Milaş, Constantin, Introducere în stilistica oralităţii, Bucureşti, Editura
Mitirab [G. Bariţ], Puţine aieptări pentru latinirea limbii noastre, în
Foaia pentru minte inimă şi literatură, XVII, 1854, nr. 44, p.
233-234.
Moerchler, Jaques, Anne Reboul, Dictionnaire enciclopedique de
pragmatique, Editions du Seuil, 1994.
Moise Ilie, Septimiu Albini. Scriei, Sibiu, Editura Imago, 1998.
Moise, Ilie, Datini şi obiceiuri populare în "Telegraful român", în Studii
şi comunicări Sibiu, II, (1980), Asociaţia Folcloriştilor şi
Etnografilor, p. 37-42.
Moise, Ilie, Eternităţi sibiene, Sibiu, Editura Imago, 1998.
Moise, Ilie, Folcloristica sibiană, Sibiu, Editura Imago, 1999.
Moldovan, Silv., Fiica a nouă mame, în Biblioteca populară a Tribunei,
nr. 9.
Moldovan, Silv., Îndărătnicul, în Biblioteca populară a Tribunei, nr. 12.
Moldovan, Silv., Povestea lui Ignat, în Biblioteca populară a Tribunei,
nr. 10.
Moller, Georg, Praktische Stillehre, Leipzig, VEB, Bibliographisches
Institut, 1968.
Molnar-Piuariu, Ioan Mullersheim, Retorică adecă învăţătura şi
întocmirea frumoasei cuvântări, ed. Critică, prefaţă, notă asupra
ediţiei, glosar şi indice de Aurel Sasu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976.
Morier, H., Dictionnaire de poetique et de rhetorique, Paris, 1961.
Moriu, Portocalul şi balaurul, în Convorbiri literare, XX, (1887), nr. 11,
1 februarie.
Mukarovsky, Jan, Despre limbajul poetic, în Poetică şi stilistică,
Munteanu, Nicolae, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici,
Munteanu, Ştefan, "Luceafărul". Consideraţii asupra artei literare, în
Limbă şi literatură, (1967).
Munteanu, Ştefan, "Tusculum" de L. Blaga. Observaţii stilistice, în Limbă
şi literatură, (1969).
Munteanu, Ştefan, Cuvânt şi cultură, Timişoara, Editura Amphora, 2000.
Munteanu, Ştefan, Despre raporturile dintre limba literară şi stilurile
limbii, în Anuarul Universităţii din Timişoara, (1963), p. 269-
278.
Munteanu, Ştefan, Expresivitate şi context, în Omagiu lui Alexandru
Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 607-
610.
Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara,
Editura de Vest, 1995.
696
Munteanu, Ştefan, Limba română artistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Editura
Munteanu, Ştefan, Structură populară şi structură modernă în evoluţia
limbii române literare, în Cercetări de lingvistică XV (1970)
nr.2, p. 323-335.
Munteanu, Ştefan, Studii de lingvistică şi stilistică, Piteşti, Editura
Pygmalion, 1998.
Munteanu, Ştefan, Tudor Arghezi: "Testament". Analiză stilistică, în
Limbă şi literatură, (1972).
Munteanu, Ştefan, Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare,
Murat, V.P., Despre problemele fundamentale ale stilisticii, în Probleme
de stilistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
Murăraşu, D. Istoria literaturii române. Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1940.
Mureşan. Mihaela, Mentalităţi şi practici ancestrale în marea trecere, în
154.
Muşu, Gh., Din mitologia tracă, Bucureşti, 1981.
Nădejde, Sofia. Nereuşitele literare in Evenimentul literar I (1894), nr.
22.
Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1987.
Negulescu, P. P., Psihologia stilului, 1896.
Nemoianu, Virgil, Calmul valorilor, Sibiu, 1970.
Neţ, Mariana, Eminescu, altfel. Limbajul poetic eminescian:o perspectivă
semiotică, Bucureşti, Editura Minerva, 2000.
Niculescu, Alexandru, Între filologie şi poetică, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1980.
Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român adunate
şi aşezate în ordine mitologică, vol. I şi II, Iaşi, Editura Polirom,
1998.
Niculiţă-Voronca, Elena, Studii în folklor, vol.I şi II, Cernăuţi, 1913.
Noica, Constantin, Spiritul românesc în cumpăna vremii, Bucureşti, 1978.
Nour, A., Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dace, Bucureşti, 1941.
Nour, A., Cultul lui Zalmoxis, Bucureşti, 1941.
Oancea, Ileana, "Transferul atributiv" şi semnificaţia sa pentru semantica
şi sintaxa epitetului în poezia modernă, în Studii şi cercetări
lingvistice, (1982), nr. 1.
Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Oancea, Ileana, Semiostilistica, Timişoara, Editura Exclusiv, 1990.
Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, 1944.
697
Otto, Rudolf, sacrul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996.
Pamfile, Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinele şi
credinţele poporului român, Bucureşti, 1911.
Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele sale după credinţele poporului
român, Bucureşti, 1915.
Pamfile, Tudor, Crăciunul, Bucureşti, 1914.
Pamfile, Tudor, Diavolul învrăjbitor al lumii după credinţele poporului
Pamfile, Tudor, Mitologie românească. I Duşmanii şi prietenii omului,
Pamfile, Tudor, Mitologie românească. II Comorile, Bucureşti, Editura
Academiei, 1916.
Pamfile, Tudor, Mitologie românească. III Pământul după credinţele
poporului român, Bucureşti, Editura Academiei, 1924.
Pamfile, Tudor, Povestea lumii de demult după credinţele poporului
Pamfile, Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Bucureşti,
1910.
Pamfile, Tudor, Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910.
Pamfile, Tudor, Sfârşitul lumii după credinţele poporului român, Bârlad,
1911.
Pamfile, Tudor, Văzduhul după credinţele poporului român, Bucureşti,
1916.
Panu, G., Amintiri de la Junimea din Iaşi, vol. I-II, Bucureşti, Editura
Remus Cioflec, 1942.
Panu, G., Amintiri de la Junimea din Iaşi, vol. I-II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971.
Papadima, Ovidiu, Izvoare folclorice şi creaţie originală, Mihail
Sadoveanu, Octavian Goga, Gala Galaction, Ion Pillat, Lucian
Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Bucureşti, Editura
Academiei, 1970.
Papadima, Ovidiu, Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei,
Papadima, Ovidiu, O viziune românească asupra lumii. Studii de folclor,
Bucureşti, Colecţia Convorbiri literare, 1941.
Papadima, Ovidiu, Rolul şi locul culturii populare în asigurarea
specificului naţional al culturii româneşti, în Folclor literar, vol.
IV, Timişoara, f.e., 1977.
Papadima, Ovidiu, Temelii folclorice şi orizont european în literatura
română, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
Papahagi, T., Din folclorul românesc şi cel latin, Bucureşti, 1923.
Papini, Giovanni, Cartea neagră, Alba Iulia – Paris, Editura Fronde, 1997
Papu, Edgar, Despre stiluri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986.
Parpală - Afana, Emilia, Introducere în stilistică, Piteşti, Editura Paralela
45, 1998.
698
Parpală, Emilia, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de
text, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Parpală, Emilia, Simbolul poetic, în Studii şi cercetări lingvistice XXIX
(1978), nr. 2.
Partenie, P., Cronică, în Ramuri nr. 7-8, iunie-iulie 1906, p. 148.
Pavelescu, Gh., Orientări folcloristice în "Tribuna" din Sibiu, în Repere
sibiene Sibiu, II 1980, p. 228-234.
Pavelescu, Gh., Studii şi cercetări de folclor, Bucureşti, Editura Minerva,
1971.
Pavelescu, Gheorghe, Cercetări asupra magiei la românii din Munţii
Apuseni, Bucureşti, 1945.
Pavelescu, Gheorghe, Mana în folclorul românesc, Sibiu, 1946.
Pavelescu, Gheorghe, Pasărea suflet, în Anuarul Arhivei de Folclor, VI
(1942), Cluj-Napoca, p. 33-41.
Păcală, V., Monografia comunei Răşinari, Sibiu, 1915.
Păiuş Solomia, Liviu Păiuş, Balada populară din Valea Rodnei, în Studii
şi cercetări etnoculturale, Bistriţa, vol. VI (2001), p. 142-232.
Păun, Octav, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1967.
Păunescu, Anastasie C., Basmul în cultura integrală, Bucureşti, 1914.
Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1982.
Pichon, Jean-Charles, Histoire des Mythes, Paris, 1971.
Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti,
Pitiş, Uitatul, în Convorbiri literare, XXV, (1891), nr. 5, 1 august.
Pleş, Gheorghe, Aritmetica şi silogistica în opera lui George Coşbuc, în
128.
Poghirc, Cicerone, B.P. Hasdeu lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968.
Pompiliu, M., Codreana Sânziana, în Convorbiri literare, IX, (1876), nr.
5, 1 august.
Pompiliu, M., Ileana Cosânzeana, în Convorbiri literare, VI, (1872), nr.
1, 1 aprilie.
Pompiliu, Miron, Literatură şi limbă populară, Bucureşti, 1967.
Pop, Dumitru, Folclorul literar al "Tribunei", în Studii de istoria
folcloristicii româneşti, Baia Mare, Editura Umbria, 1997, p. 62-
110.
Pop, M., P. Ruxăndoiu, Folclorul literar românesc, Bucureşti, Editura
Minerva, 1976.
Pop, Mihai, Folclor literar, Timişoara, 1967.
Popescu David, Traian Anghelovici,în Tânărul scriitor, 1957, nr. 9, p.
109.
Popescu, Florin, Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri, Bucureşti,
Pop-Reteganul, I., Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului, Braşov,
Editura N.I. Ciurcu, 1888.
699
Prahase. Mircea, Fragmentarium, Cluj-Napoca, Editura Supergraph,
2002.
Precup, G. Unitatea noastră culturală in Transilvania nr. 5, 1910.
Propp, V.I., Morfologia basmului, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Propp, V.I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura
Univers, 1974.
Puşcariu, Sextil, În chestiunea diminutivelor, în Noua revistă română
(1900), vol 2., nr. 19, 1 oct.
Puşcariu, Sextil. Întrapoda in Dacoromania VII (1931-1933).
Puşkin, A.S., Despre munca literară, trad. Tatiana Nicolescu, Bucureşti,
Editura Cartea rusă, 1958.
Radu, Sorin, The political group of right extreme „Acțiunea
Românească”, in Apulum, nr. 34, 1997, p. 599-609.
Raţă-Dumitru, N., Critica stilistică, în Analiză şi interpretare. Orientări
în critica literară contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972.
Rădulescu, Mihai, Antropologie stilistică: lumea lui Charles Dickens,
Bucureşti, Editura Ramida, 1995.
Rădulescu-Codin, Constantin, Comorile poporului, Câmpulung, 1906.
Rădulescu-Codin, Constantin, Sărbătorile poporului, Bucureşti, 1909.
Rebreanu, Liviu, Cred, în Amalgam, Bucureşti, Editura Socec & Co.,
1943.
Renzi, L., Canti narrativi tradizionali romani, Firenza, 1968.
Renzi, Lorenzo, Stilul cântecelor bătrâneşti, în Poetică şi stilistică.
Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Reteganul, Pop Ion, Poveşti ardeleneşti, Bucureşti, Editura Minerva,
1970.
Retorică românească, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Mircea Frânculescu,
Ricoeur, Paul, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984.
Ries, Julien, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iaşi, Editura Polirom.
Rifaterre, Michael, Încercări de definire lingvistică a stilului, în
Probleme de stilistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
Riffaterre, Michael, Essais de stilistique structurale, Paris, Flammarion,
1971.
Rohde, Erwin, Psyche, Bucureşti, 1985.
Rosetti, Al., B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare,
Rosetti, Al., Despre valoarea perfectului simplu, în Limba română IV
(1955), nr. 4.
Rosetti, Alexandru, Ion Gheţie, Limba şi stilul poeziilor lui Mihai
Eminescu, în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura
Rosetti, Alexandru, Limba descântecelor româneşti, Bucureşti, 1975.
Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Bucureşti, 1973.
700
Rotaru, Ion, Analize literare şi stilistice, Bucureşti, Editura Ion Creangă,
1972.
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii româneşti, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea: modele şi strategii,
Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000.
Rudow, W. Geschichte des Rumänischen Schriftums bis zur Gegenwart.
Wernigerode, 1892.
Russu, I.I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică,1981.
Rusu, Liviu, Estetica poeziei lirice, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944.
Rusu, Liviu, Viziunea în poezia noastră populară, Bucureşti, 1967.
Sahlin, G., Cesar Chesneau du Marsais et son role dans lâevolution de la
grammaire generale, Paris, 1928.
Sala, Marius, Contribuţii de fonetică, Bucureşti, Editura Academiei,
1970.
Sala, Marius, Du latin au roumain, Bucureşti/Paris, Editura Univers
Enciclopedic/L’Harmattan, 1999.
Sala, Marius, Etimologia şi limba română: Principii-probleme, Bucureşti,
Sala, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1999.
Sala, Marius, Lenguas en contacto, Madrid, Editura Gredos, 1998.
Sandu-Timoc, Cristea, Cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, 1967.
Saporta, Sol, Aplicarea metodelor lingvistice la studiul limbajului poetic,
în Probleme de stilistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
Sasu, Aurel, Retorica literară românească, Bucureşti, Editura Minerva,
1976.
Sbiera, Ioan al lui G., Poveşti poporale româneşti din popor luate şi
poporului date, Cernăuţi, Editură proprie, 1886.
Sbierea, Ion G., Poveşti populare româneşti, Cernăuţi, 1886.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1982.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1984.
Schott, Arthur u. Albert, Walachische Maerchen, herausgegeben
von...Mit einer Einleitung über das Volk der Walachen und einem
Anhang zur Erklärung der Märchen, Stuttgart und Tübingen, J.G.
Cota´scher Verlag, 1892.
Schwartz, F.L.W., Der Ursprung der Mythologie, dargestellt an
griechischen und deutschen Sagen, Berlin, 1860.
Schwartz, F.L.W., Indogermanischer Volksglaube, Berlin, 1885.
Scridon, Gavril, Coşbuc – autor dramatic, în Studii şi cercetări
701
Sebeok, Thomas A., Semnele: O introducere în semiotică, Bucureşti,
Segre, Cesare, Sinteza stilistică, în Poetică şi stilistică. Orientări
moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Semerean, David, Biserica din Coşbuc, în Studii şi cercetări
etnoculturale, Bistriţa, vol. VII (2002), p. 141-143.
Sevastos, Elena, Poveşti, Iaşi, 1892.
Sfârlea, Lidia, Pronunţia românească literară, Bucureşti, Editura
Academiei, 1970.
Shibles, W.A., Methapher. An Annotated Bibliography and History, in
Language Press, Wiscounsin, Whitewater, 1971.
Silaşi, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în
Transilvania, Braşov, 8, (1875), nr. 3-5.
Silaşi, Grigore, Românul în poezia sa poporală. Studiu asupra tuturor
ramilor poeziei populare române, în Transilvania, Braşov, 9,
(1876), nr. 18-23; 10, 1877, nr. 4-18.
Sima Gr. al lui Ioan, Tei-Legănat, în Biblioteca populară a Tribunei, nr.
7.
Sima, Gr., Pajura, în Convorbiri literare, XVII, (1883).
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1978.
Slama-Cazacu, Tatiana, Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1959.
Slave, Elena, Metafora în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1991.
Slavici, I., Băiet sărac, în Convorbiri literare, XV, (1882), nr. 12.
Slavici, I., Doi feţi cu stea în frunte, în Convorbiri literare, VIII, (1874),
nr. 7, 1 octombrie.
Slavici, I., Floriţa din codru, în Convorbiri literare, VI, (1872), nr. 9, 1
decembrie.
Slavici, I., Ileana cea şireată, în Convorbiri literare, VI, (1872), nr. 6, 1
septembrie.
Slavici, I., Zâna zorilor, în Convorbiri literare, VI, (1872), nr. 3, 1 iunie.
Slavici,I. Tribuna şi tribuniştii, Bucureşti,Institutul deArte Grafice Carol
Goebl,1896.
Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Bucureşti, 1973.
Sperantia, Th. D., Versificaţiunea română şi originea ei, Bucureşti, 1906.
Sperantia, Th., Introducere în literatura populară română. Studiu
comparativ, Bucureşti, Tipografia Clemenţa, 1904.
Speranţia, Theodor D., Mioriţa şi căluşarii, urme de la daci şi alte studii
de folclor, Bucureşti, 1914.
Spitzer, Leo, Despre forma artistică a unei romanţe spaniole, în Poetică
şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Spitzer, Leo, Stilstudien, I. Sprachstile, II. Stilsprachen, München, 1928.
Stahl, Paul H., Folclorul şi arta populară românească, Bucureşti, 1968.
702
Stati, Sorin, Gheorghe Bulgăr, Analize sintactice şi stilistice, Bucureşti,
Stati, Sorin, Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967.
Stăncescu, Dum., Basme culese din gura poporului, Bucureşti, Editura Ig.
Haimann, 1892.
Stăncescu, Dumitru, Basme. Culese din gura poporului, Bucureşti,
Editura Tineretului, 1955.
Stănescu Arădanul, Proza poporală. Poveşti, Timişoara, Editura M.
Hazay, 1860.
Stefurea, St., St. Vinere, în Convorbiri literare, IX, (1876), nr. 11, 1
februarie.
Strajan, M., Definiţiunea şi însuşirile stilului, în Revista olteană (1892),
nr. 2, p. 1-2.
Streinu, Vladimir, Versificaţia modernă, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966.
Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea, Bucureşti,
1969.
Studii de limbă şi stil, Timişoara, Editura Facla, 1973.
Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Studii de stilistică, poetică şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980.
Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des transalpischen Daciens, das heißt:
der Walachey, Moldau und Bessarabiens, und Zusammenhänge
mit der Geschichte des übrigen Daciens, vol. I-II, Wien, 1781.
Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţie cu legendele antice,
clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale
tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, f.e., 1895.
Şăineanu, Lazăr, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Şăineanu, Lazăr, Despre mituri şi analogia lor cu legendele, deosebirea
lor de basme, originea lor, în Basmele române, Bucureşti, 1895,
p. 17-61.
Şăineanu, Lazăr, Ielele, Dânsele, Vântoasele, Frumoasele, Şoimanele,
Măiestrele, Milostivele, Zânele. Studiu de mitologie comparativă,
Bucureşti, 1886.
Şăineanu, Lazăr, Studii folclorice. Cercetări în domeniul literaturii
populare, Bucureşti, 1896.
Şerban, Felicia, Generalul şi particularul în informaţia lexicală din punct
de vedere stilistic, în Cercetări de lingvistică XIV (1969), nr. 2,
p. 333-359.
Şklovski, Viktor, Arta ca procedeu, în Poetică şi stilistică, Bucureşti,
Şotropa, Virgil, Nicolae Drăganu, Istoria şcolilor năsăudene, Năsăud,
1913.
Ştefan, Ion, Interpretarea poeziei "Mi-aştept amurgul" de L. Blaga, în
Limba română, (1982), nr. 2.
703
Şuteu, Flora, Influenţa ortografiei asupra pronunţiei literare româneşti,
Şuteu, Valeriu, Observaţii asupra frecvenţei cuvintelor în operele unou
scriitori români, în Studii şi cercetări lingvistice, (1959), nr. 3.
Tătaru, Ieronim, Comentarii stilistice şi literare, Bucureşti, Editura
Teodorescu, Barbu, Octav Păun, Folclor literar românesc, Bucureşti,
Teodorescu, Dem. G., Basme româneşti, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1968.
Teodorescu, Dem. G., Poezii populare române, Bucureşti, 1982.
Terian, Andrei, G. Călinescu. A cincia esență, București, Editura Cartea
Românească, 2009.
Terian, Simina-Maria, Textemele românești. O abordare din perspectiva
lingvisticii integrale, Iași, Instittul European, 2015.
Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza",
1994.
Terracini, Benvenuto, Metodele stilisticii şi teoria criticii, în Poetică şi
stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Theodorescu, Cicerone, Izvoare fermecate, Bucureşti, 1958.
Thompson, Stith, The Folktale, New York, 1951.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basme populare
româneşti, prefaţă şi bibliografie de Ovidiu Papadima, Bucureşti,
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, corespondenţă,
antologie, note şi prefaţă de Z. Ornea, text stabilit de Filofteia
Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Todoran, Eugen, Alegoria "Luceafărului", în Eminescu. Creangă,
Timişoara, Editura Universităţii, 1965.
Todoran, Eugen, Timpul în basmul românesc, în Limbă şi literatură, vol.
6 (1962), p. 397-421.
Todorov, Tzvetan, Categoriile naraţiunii literare, în Poetică şi stilistică,
Todorov, Tzvetan, Teorii ale simbolului, Bucureşti, Editura Univers,
1983.
Tohăneanu, G., Analiza stilistică a poemului arghezian „Dacica”, în
Limba română XVII (1968), nr. 5.
Tohăneanu, G.I., Arta evocării la Sadoveanu, Timişoara, Editura Facla,
1979.
Tohăneanu, G.I., Convergenţă şi contaminare metaforică în poezia lui V.
Voiculescu, în Limba română XXIV (1975), nr. 6.
Tohăneanu, G.I., Cuvinte româneşti, Timişoara, Editura Facla, 1986.
Tohăneanu, G.I., Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
Tohăneanu, G.I., Eminesciene, Timişoara, Editura Facla, 1989.
704
Tohăneanu, G.I., Expresia artistică eminesciană, Timişoara, Editura
Facla, 1975.
Tohăneanu, G.I., Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, Editura
Tohăneanu, G.I., Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura
Tohăneanu, G.I., Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti,
Timişoara, Editura Facla, 1976.
Tohăneanu, G.I., Valori artistice ale repetiţiei în poezia lui Eminescu, în
Studii de limbă, literatură şi folclor, Reşiţa, 1969, p. 111-120.
Tohăneanu,G. Punerea în pagină a textului poetic, în Limba română XX
(1971), nr. 3.
Toma, L., Analize literare, Craiova, Editura Socec, 1909.
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Editura
Universală, 1973.
Tomescu, M., Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918,
Bucureşti, 1968.
Ţepelea, Gabriel, Corelaţia limbă – literatură. Investigaţie despre clasicii
români, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971
Ullmann, Stephen, Reconstruirea valorilor stilistice, în Poetică şi
stilistică. Orientări moderne. Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Urechia, V.A., Legende române culese şi adnotate, Bucureşti, 1893.
Ursache, Petru, Estetica folclorului, Bucureşti, 1980.
Ursache, Petru, Poetica folclorică, Iaşi, 1976.
Valery, Paul, Poezii. Dialoguri, în Poetică şi stilistică. Orientări
moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Vasiliu, Alexandru, Cântece, urături şi bocete de ale poporului,
Bucureşti, 1909.
Vasiliu, Dumitru A., Sufletul românului în credinţe, obiceiuri şi datini,
Bucureşti, 1942.
Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura
Văcărescu, Ienăchiţă, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi
orânduielilor gramaticii româneşti adunate şi alcătuite de
dumnealui Ianache Văcărescu cel de acum dikeofylax a Bisericei
celei mari şi mare vistier al Principatului Valahiei, Râmnic,
1787.
Velarco, Martin J., Introducere în fenomenologia religiei, Iaşi, Editura
Polirom.
Vendryes, J., Le langage, Paris, 1921.
Veselovski, A., Introducere în poetica subiectelor şi problematica ei, în
Poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Lider.
Vianu, Tudor, Despre stil şi artă literară, Bucureşti, Editura Tineretului.
Vianu, Tudor, Estetica, Bucureşti, Editura Lider.
705
Vianu, Tudor, Observaţii asupra refrenului, în Studii de poetică şi
stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Vianu, Tudor, Opere, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Vianu, Tudor, Opere, vol. V, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Vianu, Tudor, Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
Vinogradov, V.V. Despre sarcinile stilisticii, în Ce este literatura?
Şcoala formală rusă, Bucureşti, Editura Univers, 1983.
Vinogradov, V.V., Poetica şi relaţiile ei cu lingvistica şi cu teoria
literaturii, în Probleme de stilistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1964.
Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri. Bucureşti, Editura
Minerva, 1972.
Vlăduţescu, Gh., Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti,
1982.
Vocabularul reprezentativ al limbii române, coord. Marius Sala,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicopedică, 1988.
Volkelt, Johannes, Estetica tragicului, Bucureşti, 1978.
Vossler, Karl, Limbile naţionale ca stiluri, în Poetică şi stilistică.
Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Vrabie, Gh., Folclorul la „Tribuna” din Sibiu, în Studii şi cercetări de
istorie literară şi folclor, VI (1957), nr. 1-2, p. 225-269.
Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Bucureşti, 1966.
Vrabie, Gheorghe, Basmul cu soarele şi fata de împărat, Bucureşti,
Vrabie, Gheorghe, Flora în basmul românesc, în Studii şi cercetări de
istorie literară şi folclor, 5 (1956).
Vrabie, Gheorghe, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode,
Vrabie, Gheorghe, Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii,
Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului (Poezia), Bucureşti, Editura
Minerva, 1978.
Vrabie, Gheorghe. Călătoria fratelui mort sau motivul Lenore în folclorul
sud-est european, în Limbă şi literatură, 3, (1957), p. 257-293.
Vuia, Romulus, Căluşarii, dans vindecător, în Anuarul Arhivei de
Folclor, Cluj, 1924.
Vuia, Romulus, Originea jocului de căluşari, în Dacoromania, II (1922),
p. 215-254.
Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991.
Vulcănescu, Romulus, Etnografie juridică, Bucureşti, Editura Academiei,
1970.
Vulcănescu, Romulus, Măştile populare, Bucureşi, Editura Academiei,
1972.
706
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşi, Editura Academiei,
1987.
Vulcănescu, Romulus, The Romanian Hobby-Horses. The Căluşarii, în
Studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1975
Vultur, Smaranda, Variaţiile limbajului în "Asfinţit marin" de L. Blaga, în
Limba română, (1972), nr. 5.
Wald, Henri, Limbaj şi valoare, Bucureşti, Editura Enciclopedică
Română, 1973.
Wald, Henri, Metaforă şi mit, în Viaţa românească, XXVI, (1973), nr. 11,
p. 142-148.
Wald, Henri, Realitate şi limbaj, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
Weigand, Gustav, Wlacho-Meglen. Eine historisch-ethnographische
Untersuchung, Leipzig, 1892.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2001.
Zamfir, Mihai, Poemul românesc în proză, Bucureşti, Editura Minerva,
1981.
Zamfirescu, Duiliu, Romanul şi limba română, în Noua revistă română
(1900), vol.3, nr. 35.
Zugun, Petru, Unitate şi varietate în evoluţia limbii române literare, Iaşi,
Editura Junimea, 1971.
Zumthor, Paul, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi, Editura Polirom.
707
708
Indice de titluri
A
[Alţii vor veni să-l facă?] 454, 532
[Aţi văzut-o? Eu mă mir] 451
[Bălcescu...] 455, 529
[Burghezi! Destul aţi grămădit] 455
[Căci n-a putut pe tine] 454, 576
[Copila cea cu umblet drag] 455, 543, 594
[Copilă, tu crede poeţii ce scriu] 455, 484, 594
[Cu bâta-nveţi pe câni bontonul] 455, 551
[Daţi tot înainte, români] 455, 596
[Două stele logostele] 207, 454
[Este oare Dumnezeu?] 339, 455, 543
[Iar obosit...] 455
[La bani li-e gândul tot...] 455
[Lui Spiru Haret] 109, 451, 526, 556, 557, 568
[Lui Vasile Goldiş] 455, 527, 533, 536, 544, 548, 549, 556, 561, 571, 574
[N-au pat, n-au vatră...] 455
[Populare...] 455
[Ridică-te să scuturi ce te-apasă!] 455
[Spânzuraţi-l de-i mişel] 455
[Vântul bate-n miezul nopţii] 454
„Amin” strigă stâncile 451
„Şi-adânc de-acum mormântul” 453
15 poeţi 297
415 traduceri libere şi imitaţiuni de poezii antice şi moderne din Orient şi
Occident 82
A căzut 454
Actul al cincilea 452, 547, 553, 583
Adevărul 83, 84, 86
Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc. Răspuns Românului literar
82
Adevărul ilustrat 90
Adevărul literar şi artistic 269
Aeneida 263
Aghiotantul 454, 538, 583
Albina 92, 140, 142, 149, 293, 298, 302, 319, 343
Albina (banca) 259
Albina Carpaţilor 64
Alexandria 53, 517, 524
Amalgam 110, 116, 123, 132, 147, 163, 261, 262, 268, 270, 271, 275,
276, 277, 279, 341, 349, 361, 374
709
Amicul familiei din Gherla 41, 132
Ana, care vrea să ştie toate 454, 527
Anacreontice I-VIII 451, 547, 571, 574, 583, 584
Andromache 94, 319, 394, 437, 449, 496, 526, 527, 531, 544, 546, 547,
548, 554, 556, 560, 567, 571, 572, 576
Angelina 45, 47, 451, 527, 541
Annales 40
Antologia sanscrită 74
Apă vie 512
Apocalips 321, 322, 323, 333, 334, 337, 512
Apoi vezi... 94, 394, 450, 478
Arborele Iudei 328
Arhiva 82, 92
Arhiva someşană 24, 33, 68, 110, 128, 130, 207
Arhivu pentru filologie şi istorie 64
Aripă-Frumoasă 509
Armingenii 78, 319, 364, 392, 447, 496, 528, 535, 541, 552
Asachi 82
ASTRA 26, 56, 58, 64, 109, 126, 139
Atletul din Argos 451, 526, 527, 528, 533, 536, 540, 548, 551, 554, 557,
560, 561, 563, 569, 570, 571
Atque nos! 45, 50, 150, 166, 167, 435, 440, 451, 508, 525, 528, 530, 531,
532, 533, 536, 537, 538, 542, 544, 545, 546, 547, 549, 550, 551,
552, 553, 554, 556, 557, 561, 566, 567, 568, 569, 571, 573, 574,
576
Au cântat 454
B
Baladă 91, 92, 394, 449, 493, 539
Baladă albaneză 240, 365, 382, 388, 392, 396, 425, 438, 441, 447, 514,
516, 537, 546, 548
Baladă din Albania 47
Balade şi idile 5, 16, 75, 78, 79, 81, 82, 83, 84, 86, 87, 88, 89, 113, 118,
137, 184, 185, 269, 282, 297, 299, 302, 303, 330, 331, 362, 392,
396, 400, 401, 439, 463, 505, 506, 521
Baladele poporale 155
Baladele şi idilele d-lui George Coşbuc 86, 185
Banca Transilvania 63
Barba lui Leib Mendelssohn 41
Basme române 156
Bărăganul 451, 500, 529
Bătrânul şi copiii 451
Bhima 73
710
Biblia 529
Biblioteca populară a Tribunei 47
Biserica ruinată 451, 498
Blăstăm de mamă 45, 365, 382, 422, 428, 429, 435, 436, 438, 443, 451,
457, 458, 484, 485, 493, 517, 533, 537, 542, 551
Blestemul trădării 394, 450, 526, 528, 535, 574
Bogatul din Siria 453, 529, 538, 567
Bogdan Viteazul 511
Boghiţa 518
Bordei sărac 91, 393, 449, 483, 507
Bradul 91, 92, 228, 254, 288, 393, 436, 440, 448
Brâul Cosânzenii 79, 209, 210, 215, 216, 231, 241, 244, 288, 364, 392,
399, 438, 439, 448, 467, 482, 493, 494, 495, 524, 545, 549, 567
Bucolicele 280, 530
Bul - Mihai 511
Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor 142
Burghezii din Calais 138
C
Calendarul săteanului 12
Calul dracului 79, 386, 392, 396, 433, 440, 447
Capul, mâna şi nasul 523
Carmen Sylva 76, 85
Carol IX 79, 365, 392, 448, 493, 524, 531, 544, 559, 564, 572
Carol Robert 95, 232, 395, 450, 524, 527, 529, 531, 532, 542, 565, 572
Carte de citire 183, 184, 185
Cartea Facerii 266
Casa rurală 140
Casa Şcoalelor 6, 75, 108, 117, 118, 136, 140, 141, 142, 148, 384
Castelanul 234, 365, 386, 388, 394, 450, 553
Catehismul luteran 57
Cauzele şi efectele spediţiunilor cruciate 40
Călătoria mortului 517
Călugărul 453, 532, 543, 570
Cărţile săteanului român 132, 582, 606
Cătră voi... 454
Cântă pilotul 454, 548
Cântec (A venit un lup din crâng) 91, 235, 393, 448, 518
Cântec (Mărirea voastră n-o socot) 452
Cântec (Printre-a îngerilor cete) 454
Cântec (Ridicaţi cu toţii...) 455
Cântec (Ţară-avem şi noi sub soare) 94, 95, 395, 396
Cântec (Ţi-ai mânat prin veacuri...) 95, 246, 395, 448
711
Cântec [La pământ cu talpa goală...] 79, 460
Cântec [Luna bea raze de soare...] 460, 509
Cântec [Româneşte-aşa a fost] 451
Cântec [Zice vodă...] 88, 294, 295, 296, 381, 382, 392, 433, 442, 443,
447, 452, 458, 460, 461, 464, 504, 530, 535, 541, 562, 569, 573
Cântec 92, 365, 424, 440, 485
Cântec de leagăn 207
Cântec de primăvară 453, 540, 545, 553, 559, 565
Cântec demonic 455, 534, 543, 555, 558
Cântec I 509
Cântec II 563
Cântec IX 381, 541, 558
Cântec oriental 79, 87, 88, 392, 447
Cântec ostăşesc 94, 95, 395, 436, 448, 560, 564
Cântec VII 446
Cântec XI 425
Cântec XIV 493
Cântec XL 330, 535
Cântec XVI 576
Cântec XVII 547
Cântec XVIII 87, 486, 493
Cântec XX 544
Cântec XXIX 488
Cântec XXXI 438
Cântec XXXIV 552
Cântec XXXV 328, 438
Cântec XXXVI 330, 531, 541
Cântece 79, 87, 232, 240, 392, 393, 426, 435, 436, 440, 448, 460, 591
Cântece de vitejie 65, 91, 94, 95, 101, 331, 332, 394, 400, 439, 505, 506
Cântecul bradului 252, 253, 300
Cântecul cel vechi al Oltului 95, 395, 539, 558
Cântecul fusului 78, 281, 282, 285, 288, 353, 381, 382, 385, 388, 392,
439, 447, 461, 472, 505
Cântecul poetului 455, 574
Cântecul redutei 94, 95, 249, 386, 395, 450, 526, 533, 552, 558, 560, 569,
573
Cântecul zorilor 253, 301
Cântul valurilor 144
Ceas rău 381, 426, 436, 451, 468, 495, 531, 538, 543, 545
Cei trei fraţi dornici 510
Cel mai bun cuvânt 334, 453, 540, 543, 546, 552, 565
Cenuşotcă 510, 511
Cerbul 512
Cerbul cu leagănul de mătase 512
Cerbul şi împărăteasa 512
712
Cetatea Neamţului 91, 365, 393, 398, 448, 459, 529, 531, 540, 547, 548,
549, 552, 555, 556, 558, 561, 568, 569, 570, 571, 572, 576
Cetină Dalbă 193, 274, 308, 385, 487, 489, 524, 568
Cheleş-Împărat 511
Chestionar privitor la psihologia poporului roman 150, 356
Chindia 94, 394, 430, 449, 532, 567, 573
Chiriac, fără milă 454, 533
Cicoarea 94, 364, 394, 449, 524, 532, 536, 537, 540, 546, 551, 568
Ciencia Social 89
Cine e autorul scrierilor lui Goethe 89
Ciprian-Viteazul 510, 511
Ciuma 517
Colindătorii 91, 241, 330, 393, 449, 534, 535, 550, 551
Coloana de atac 94, 95, 248, 319, 394, 450, 496, 504, 558
Comentarii la Divina Comedie 5, 109
Concertul primăverii 91, 393, 448
Conferinţele populare ţinute de învăţători rurali 142
Constituţionalul 73, 104, 185, 222, 594, 595, 596, 598, 615, 622, 624, 632
Convorbiri literare 8, 73, 75, 76, 77, 78, 82, 84, 86, 87, 88, 89, 90, 185,
189, 298, 303
Copiii văduvului 512
Corbul 91, 92, 330, 393, 448, 535, 552, 553
Corespondenţa română 85
Cornul 452, 543, 571
Coroană şi sceptru 454
Costea 79, 245, 365, 382, 392, 448, 466, 467, 472, 497, 515, 534
Coşbuc original? 82
Crăciunul în tabără 94, 394, 449, 534, 567
Crăiasa zânelor 78, 215, 220, 221, 222, 249, 264, 364, 381, 382, 384,
385, 392, 435, 436, 439, 442, 447, 457, 461, 462, 481, 482, 483,
484, 488, 493, 494, 501, 527, 541, 563
Crâncu, vânătorul codrilor 510
Critice 8, 263, 656, 657
Cum curgând 455
Cuscri 91, 365, 693, 424, 448, 531, 544
Cuvintele Coranului 40
D
Dan şi Veta, bătăuşii 454, 536, 574
Dasaratas 73
Datinile de iarnă 39
Datinile poporale de la naşterea domnului nostru Isus Cristos 39
De cea din urmă dată 451, 551
713
De mult, de mult... 454
De pe deal 88, 234, 245, 392, 447
De profundis 95, 395, 450, 561
De-ale casei 97
Decalogul 321
Decebal cătră popor 91, 290, 292, 293, 294, 295, 309, 326, 365, 393,
449, 460, 462, 468, 488, 493, 524, 532, 537, 576
Dedesupt şi deasupra 428, 451
Descântecul 210
Despre salutare 41, 313, 317
Deşteaptă-te, române! 135
Dicţionarul figurilor de stil 475, 477
Din adâncimi 91, 92, 393, 435, 442, 448
Din copilărie 91, 92, 241, 242, 245, 333, 334, 393, 439, 441, 449, 497
Din fată – fecior 509, 510
Din superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru 7, 8, 261, 324, 598
Din ţara Basarabilor 93
Dintr-ale neamului nostru 100, 370, 523
Dintr-alte lumi 451
Dintr-o poveste 91, 394, 448, 542
Diorile-foaie pentru minte şi inimă 35
Divina Comedie 5, 10, 102, 109, 133, 147, 324, 579
Doina 80, 91, 92, 233, 236, 351, 394, 449, 486, 493, 538, 576
Dorobanţul 94, 95, 319, 386, 394, 450, 489, 496, 525, 542
Dorurile 454
Două întrebări 47, 451
Două lucrări de clasă 39
Dr. Juris 452, 525, 527, 528, 529, 530, 531, 532, 534, 535, 536, 537, 540,
543, 544, 545, 546, 548, 550, 552, 553, 554, 555, 558, 559, 561,
562, 563, 564, 568, 570, 571, 574
Dracul şi ucenicul său 511
Draga mamei 45, 53, 422, 423, 428, 435, 436, 459, 469, 493, 495, 437,
542, 545, 549, 570
Dragoste învrăjbită 91, 236, 237, 286, 288, 394, 422, 429, 435, 438, 439,
440, 442, 448, 485, 487, 488, 489, 490, 494, 539, 550, 551, 552,
557, 567, 572
Dragoste păcurărească 381, 382, 400, 422, 433, 436, 438, 442, 443, 445,
451, 457, 458, 464, 471, 494, 536, 537
Dric de teleguţă 54, 455, 528, 533, 535, 543, 544, 551, 552, 558, 559,
560, 562, 564, 571
Drumul iubirii 91, 394, 449, 491, 496, 526, 529, 542
Dunărea şi Oltul 95, 395, 450, 539, 544, 558
După furtună 26, 94, 234, 333, 394, 449, 508
Duşmancele 79, 285, 288, 381, 382, 386, 387, 392, 438, 440, 441, 442,
446, 448, 476, 532, 551, 552
714
E
Ein kleines Lied 76
El Despertar 89
El-Zorab 75, 79, 84, 88, 108, 365, 382, 386, 387, 392, 401, 425, 426, 427,
433, 434, 437, 438, 439, 441, 443, 448, 460, 472, 478, 482, 484,
493, 494, 496, 509, 517, 526, 529, 541, 544, 563
Elementele literaturii poporale 150, 192, 197, 198, 229, 252, 253, 261,
298, 299, 300, 301
Elena Doamna 68, 70, 96
Enciclopedia lui Diaconovici 12
Entwurf 44
Epoca 89, 90, 118, 3465, 370, 372
Era în noaptea Învierii 79, 330
Eu fraze nu ştiu să-nvârtesc 455
Evangheliarul slavo-român 57
Evdicheaua 518
Evolceniada d-lui Grigore N. Lazu 86
Ex ossibus ultor! 89, 231, 294, 384, 392, 438, 447, 469, 495, 496, 501
Exploataţii 91, 516
F
Face-m-aş un vulturaş 454
Familia 47, 64, 87, 90, 98, 183, 210, 222, 253, 298, 346
Fantezie 548, 558, 572
Fapte şi vorbe româneşti. Carte de cetire pentru toţi românii 98
Faptul zilei 94, 169, 379, 394, 449, 524, 531, 552, 557
Fata Ciudei 511
Fata craiului din cetini 358, 364, 382, 426, 429, 435, 436, 437, 440, 441,
442, 451, 467, 482, 485, 489, 495, 508, 524, 528, 530 ,532, 534,
547, 554, 570, 572, 573, 574, 575
Fata de împărat şi mânzul 509, 511, 512
Fata mamii 91, 92, 281, 285, 393, 448, 493, 558
Fata morarului 78, 224, 281, 282, 283, 285, 288, 365, 387, 392, 422, 439,
441, 442, 443, 447, 457, 462, 471, 475, 476, 525
Fatma 78, 235, 365, 381, 382, 392, 439, 442, 447, 457, 491, 495, 529,
545, 556, 557, 576
Faust 153, 282
Făt Frumos cu părul de aur 151, 511
Făt-Frumos din lacrimă 510
Făt-Frumos şi fata lui Ler-împărati 509, 510, 512
Fiică a nouă mame 510
715
Filozofii şi plugarii 42, 49, 351, 424, 426, 435, 442, 451, 458, 496, 527,
528, 534, 537, 542, 548, 550, 557, 558, 559, 560, 561, 564, 565,
568, 570, 574, 576
Fire de tort 7, 62, 84, 89, 90, 91, 157, 185, 254, 282, 293, 299, 331, 332,
372, 400, 420, 439, 505, 521
Flăcări potolite 91, 92, 236, 393, 442, 448, 458, 462, 482, 483, 493, 527,
539, 540, 549
Floarea - soarelui şi macul 91, 240, 248, 393, 449, 508, 551
Floarea şi Florea 511
Florii 451, 545, 551
Foaia interesantă 97, 293, 344
Foaia literară 35, 97, 297
Foaia poporului 90, 318
Foaia sătească 139
Foaie pentru minte, inimă şi literatură 64, 260
Foaie românească pentru econom 57
Foişoara Telegrafului român 64
Formele şi evoluţia genului liric 292
Fragment (Ea nu-i deschide uşa...) 393, 398
Fragment (În faţă-mi se-ntinde...) 452
Fragment (În vale văd căscioara...) 91, 394, 449
Fragment (Tristă-n zori...) 452
Fragment 92, 241, 242, 424, 552, 553, 556, 558
Fragment epic 94, 95, 232, 297, 319, 395, 450, 489, 496, 526, 527, 530,
540 ,544, 545, 546, 547, 549, 552, 554, 555, 556, 557, 558, 560,
561, 562, 563, 567, 569, 572, 573, 574
Fresco-ritornele 73, 79, 83, 88, 89, 288, 386, 387, 392, 397, 399, 447,
539
Fulger 45, 53, 304, 306, 317, 358, 364, 381, 428, 431, 435, 436, 440, 451,
465, 496, 524, 532, 534, 537, 546, 551, 554, 556, 559, 564, 573,
575
Furculiţa D-lui Coşbuc – Critică literară – asupra Diminutivelor limbii
române oropsite şi hulite de d. G. Coşbuc – poet năsăudean. Cu
un apendice foarte interesant, chestiuni istorice şi de limbă.
Anarhismul în Universitatea din Iaşi; Profesori (de ambe-sexe)
criminali, imorali; Rezolvirea chestiei evreieşti în România.
Lucrare conştiincioasă 92
Furtuna primăverii 91, 393, 449, 483, 490
G
Gazel (Oamenii mă-nvinuiesc) 79, 392, 447
Gazel (Picurii cu strop de strop) 79, 392, 446, 447
Gazel 73, 91, 246, 440, 526
716
Gazeta Transilvaniei 44, 64, 68, 69
Gazeta Bucovinei 7, 17, 85
Gazeta literară 11, 28, 39, 74
Gazeta săteanului 81
Gânduri 94, 246, 394, 450, 567
Geneza 170, 320, 321, 322
George Coşbuc - 20 de ani de la moartea poetului 25
George Coşbuc 5, 6, 7, 11, 14, 28, 73, 105, 117, 119, 122, 128, 132, 135,
136, 137, 138, 146, 167, 224, 233, 236, 246, 272, 273, 282, 293,
294, 357, 362, 366, 419, 426, 428, 480
Georgice 280
Gesta 452, 529, 530, 541, 543
Ghiaura 94, 365, 394, 437, 449, 474, 497, 525, 530, 537, 555
Ghibirdic cel mai voinic! 511
Ghicituri 41, 451, 491
Gică şi Lică, cei somnoroşi 454, 538, 546, 551
Golia ticălosul 94, 95, 365, 395, 450, 530, 547, 550, 555
Gorunul 246
Grain-de-Millet 518
Graiul neamului 94, 95, 395, 448, 461
Gramatica şi medicul 451, 549
Gramatica zăpăciţilor 89
Gramatică latină 56
Grandul Mercedes şi Papa 451, 545, 548, 554, 568
Grădiştea lui Christos 328
Greşala patriarhului 453
Groparul 82, 91, 365, 393, 449, 490, 566
Gura lupului 523
H
Hafis 91, 393, 428, 448, 526, 539, 547
Hora 94, 319, 383, 394, 450, 481, 482, 496, 537
I
Iarna 451
Iarna pe uliţă 91, 155, 184, 393, 428, 437, 448, 456, 464, 482, 483, 486,
496
Icoana satului ideal 25, 230, 266
Ideal 91, 92, 158, 364, 393, 428, 429, 434, 448, 462, 485, 493, 533, 539,
542, 556, 566
Iedera 452, 532, 543
717
Ileana Cosânzeana 510, 512
Ileana Cosezeana 509, 510, 511, 512
Ileana Costânţeana 511
Ileana Simziana 509, 510, 511
Iliada 87, 221
Imitaţie după o Poveste 85
Imnul studenţilor 95, 395, 450, 570
In opressores 293, 294, 325, 332, 344, 452, 455, 540, 543
Infernul 100, 148, 263
Inima mamei 451
Instantanee literare 81
Institutul Oteteleşanu 96
Introducere în poezia lui George Coşbuc 271, 287, 352, 364, 367, 368,
420, 471
Ionel şi Firuca 41
Ionel, pocitul 454, 549
Ionică Făt-Frumos 510
Ispita 91, 92, 288, 393, 442, 449, 484, 563
Isus la împăratul 91, 364, 393, 449, 459, 535, 547, 549, 553, 556
Isus şi lumea 334, 386, 453, 546, 550, 553, 560, 570
Iubirea moartă 455
Iulia 44, 45
Izvor de apă vie 45, 359, 427, 428, 440, 451, 484, 496, 524, 530, 534,
537, 551, 562, 566, 572, 573
Î
În Biserică 452, 535, 543, 544
În chestia Coşbuc 84
În memoria unui poet bănăţean: Victor Vlad Delamarina 78
În miezul verii 91, 92, 94, 236, 243, 247, 381, 393, 394, 440, 448, 449,
468, 482, 484, 490, 493, 495
În muzeu 91, 393, 449, 356
În oala acoperită nime nu ştie ce e pus 41
În poiana... 454
În spital 94, 95, 394, 450, 538, 547, 574
În şanţuri 91, 393, 449, 530, 555, 560, 564, 569, 574
În treacăt 453, 553
În vis 452
În zadar 454
În zori 94, 394, 449, 457
Încă un plagiat 83
Înger păzitor 39
Îngerul morţii 309, 451, 542, 568
718
Însemnări zilnice 75, 78, 657
Învăţătorul satului 139
J
Jertfele împăcarii 79, 232, 381, 393, 428, 434, 436, 438, 441, 448, 467,
482, 483, 486, 495, 498, 499, 528, 548, 563, 564, 571
Jocul morţilor 41
Jucăriile celui cuminte 453
Jumătate-de-Mazăre 518
Junimea 8, 71, 72, 74, 76, 77, 78, 82, 185
L
L’Enclos 89
L’Etoile socialiste 89
La fântână 42, 454, 543
La logodnă 451, 535, 554, 557, 565, 572
La Nueva Humanidad 89
La oglindă 73, 79, 239, 240, 246, 285, 288, 382, 386, 392, 401, 423, 428,
438, 448, 460, 488, 494, 505, 539
La Paşti 91, 92, 237, 247, 330, 393, 434, 439, 442, 449, 495, 535, 539,
540, 541, 559
La pârâu 79, 285, 288, 381, 392, 420, 443, 447
L-a prins 83
La Slănic 107
La Smârdan 94, 95, 395, 450, 531, 544, 554, 563, 567, 569
Laocoon 138
Latinitatea limbii române în privinţa formelor 40
Lângă leagăn 202, 207, 326, 453, 552, 568
Le Petit-Poucet 518
Leac pentru drac 451, 531, 533, 543, 545, 562, 570
Legenda ciocârliei 524, 576
Legenda curcubeului 214
Legenda rândunelei 364, 394, 436, 448, 467, 484
Legenda trandafirilor 452, 530, 538, 548, 549
Legendă 88, 89, 392
Lenore 228, 517
Leonat 53
Lepturariul 32, 33
Liga ortodoxă 92
Lina Rujulina 510
Liniştea, un punct culminant al dinamicii 25, 273
719
Literatorul 92
Liza, cum a dus-o baba 454, 552
Logica particulară 370
Logică 79, 328, 393, 447, 461, 555, 571
Lordul John 88, 89, 365, 392, 397, 423, 439, 442, 448, 476, 550, 552,
557, 575
Luceafărul 24, 65, 73, 108, 118, 119, 122, 213, 224, 267, 269, 278, 319,
358, 360, 368, 369, 373, 380, 391, 479, 480
Lucer şi Aman Cătcăun 510
Lucrări şi zile 280
Lumânărica 94, 394, 449, 545, 549, 560
Lumea ilustrată – revistă pentru casă şi familie 88, 106, 182, 235
Luminătorul 44
Lupta vieţii 91, 92, 317, 351, 393, 427, 428, 439, 446, 447, 476
M
Mahabharata 73, 281
Maica Casiana 39
Mama 15, 91, 236, 243, 353, 393, 431, 441, 448, 458, 464, 493, 495, 541,
546
Mania diminutivelor 431, 523
Mângâierea poetului 39, 454
Mânioasă 78, 237, 244, 247, 280, 282, 288, 382, 393, 396, 436, 438, 440,
443, 447, 459, 461, 462, 475, 476, 482, 491, 507, 551
Memorandum 56, 89, 344
Meşterul Manole 276
Mimi, fricoasa 454, 554
Minciuna creştinilor 47, 91, 330, 393, 449, 527, 535, 549
Mioriţa 159, 160, 185, 188, 276, 431
Miron şi Sorin 41
Mişu, mâncăciosul 454, 555
Mitică, răutăciosul 454, 545, 555
Miţa, cea făr’ de-o ureche 454, 538, 555
Moartea lui Fulger 8, 65, 79, 108, 123, 158, 243, 261, 294, 298, 302, 308,
312, 317, 319, 324, 326, 334, 365, 381, 382, 385, 387, 388, 389,
392, 401, 425, 429, 430, 434, 439, 440, 442, 443, 446, 448, 457,
458, 459, 468, 469, 476, 478,482, 483, 493, 495, 496, 501, 524,
536, 541, 546, 575
Moartea lui Gelu 94, 233, 294, 297, 346, 365, 394, 449, 478, 490, 508,
517, 524, 528, 532, 546
Moartea panduizilor 73
Moftul român 80, 83
Monstruozităţi istorico-coşbuciste în broşura „Din ţara Basarabilor” 93
720
Mortul de la Putna 95, 385, 395, 450, 508, 524, 542, 548, 553, 555, 562,
563, 569
Morţi, - pentru cine 454, 534
Moşneagul de aur 510, 511
Muntele Rătezat 22, 91, 174, 175, 364, 393, 448, 484, 488, 563
Murind 94, 347, 394, 449
Musa Someşană 35, 38, 39, 129
N
Na Duna 453, 526, 538, 544, 560, 561, 571
Nan din Găvan 518
Nebuna 429, 452, 528, 564, 565
Nebunul 91, 92, 385, 393, 439, 449, 542, 553, 570
Nedumerire 79, 241, 392, 448, 539
Neghiniţă 518
Noapte de vară 15, 78, 129, 155, 179, 184, 234, 257, 273, 381, 382, 384,
389, 390, 392, 440, 443, 447, 456, 457, 458, 474, 481, 486, 493,
494, 499, 507, 540, 541
Noi vrem pământ! 76, 81, 89, 90, 91, 92, 105, 140, 243, 265, 267, 269,
271, 294, 344, 365, 381, 393, 442, 446, 448, 473, 495, 496, 497,
535, 541
Non omnias moriar 59
Noul Testament 321, 323
Nu te-ai priceput 78, 282, 285, 381, 382, 393, 436, 443, 447, 459, 461,
462, 468
Nucul 453
Nu-i ca ea 73, 88
Numai una! 79, 238, 243, 381, 392, 425, 429, 436, 446, 447, 477
Nunta Zamfirei 8, 61, 62, 69, 71, 72, 73, 78, 104, 120, 158, 185, 189, 193,
201, 211, 240, 243, 249, 263, 264, 272, 274, 283, 288, 381, 382,
384, 385, 388, 392, 400, 421, 424, 426, 428, 429, 435, 436, 439,
441, 442, 443, 447, 457, 459, 460, 462, 464, 473, 476, 479, 480,
481, 482, 483, 487, 488, 489, 492, 493, 494, 495, 503, 504, 523,
524, 527, 529, 538, 547, 551, 555, 559, 560, 563, 564, 565, 573,
574, 576
Nuntă în codru 94, 155, 240, 394, 448, 485, 563
Nu-nţeleg 54, 454
Nuşa 79, 87, 88, 392, 438, 448, 485, 557
Nu-ştiu-împărat 511
721
O
O istorie veche 452
O noapte pe Caraiman 91, 246, 393, 4498, 531, 546, 550, 565, 575, 615
O poveste veselă 91, 386, 393, 449, 485, 525, 526, 531, 532, 533, 547,
548, 554, 557, 569, 576
O scrisoare de la Muselim-Selo 248, 395, 450, 527, 536, 542, 547, 549,
556, 557, 558
O scrisoare pierdută 428
O şezătoare la ţară 54
Observatorul 44
Odiseea 41, 167, 263
Oltenii lui Tudor 95, 232, 395, 450, 529, 535, 540, 542, 550, 567, 572
Opere alese 185, 197, 302, 313, 332, 342, 349, 370, 372, 394, 420
Orientul latin 64
Osman-paşa 452, 558, 574
Oşteanul şi drapelul 454, 536
Oştirile lui Alah 88, 95, 365, 392, 395, 450, 490, 526, 531, 534, 550
P
Pace 91, 94, 393, 394, 450, 507, 509, 558
Parabola sămănătorului 340, 348, 453, 496, 532, 538, 543, 522, 562, 570
Pasărea cu pene de aur 510
Pastel 94, 245, 394, 449, 459
Paşa Hassan 47, 91, 95, 365, 385, 393, 395, 398, 399, 435, 438, 442, 450,
471, 473, 483, 493, 495, 496, 500, 503, 524, 526, 547, 554, 567,
569
Patria noastră 453, 529, 541, 556, 564
Patru portărei 158, 424, 451, 488, 542, 549, 561, 563, 565, 566, 569,
572, 574
Paul de Nola 53, 451, 526, 538, 542, 559
Păcurarul şi Elena 511
Pădureţul 510
Păianjenul şi melcul 453
Păianjenul şi musca 453
Pământul uitării 453
Păstoriţa 79, 381, 392, 396, 448, 525, 567
Pâinea lui Dumnezeu 328
Până când 111, 454, 538
Pe Bistriţa 79, 385, 388, 392, 397, 448, 482, 530
Pe ceri 451
Pe deal 26, 91, 92, 236, 247, 393, 449, 493, 501, 539
Pe dealul Plevnei 94, 95, 395, 450, 561
722
Pe drumul Plevnei 94, 95, 395, 425, 434, 450, 544, 561
Pe lângă boi 79, 285, 286, 288, 382, 392, 396, 447
Pe munte 94, 332, 394, 450
Pe pământul turcului 45, 47, 53, 446, 451, 508, 526, 528, 531, 533, 537,
538, 539, 540, 542, 544, 545, 547, 553, 554, 559, 560, 562, 565,
566, 567, 570, 572, 573, 574
Pe plaiul muntelui 95, 231, 394, 450, 569
Pe Tâmpa 95, 394, 449, 499, 570
Pentru libertate 95, 281, 343, 395, 450, 479, 532, 544, 571
Pepelea din cenuşă 357
Perirea dacilor 382, 453, 529, 530, 535, 536, 537, 551, 559, 561, 562,
565, 576
Petrache, zbârlitul şi Tinca, nespălata 560, 571
Petrea 452, 560
Petrea Făt Frumos 512
Petrea şi vulpea 510
Petrea Voinicul şi Ileana Cosânţana 512
Pierde-vară 394, 398, 438, 450, 477, 495, 500, 530, 547, 549, 557, 560
Pipăruş viteaz 424, 451, 533, 534, 536, 538, 544, 548, 561, 572
Pocalul Craiului Witlaf 84
Podul lui Traian 95, 232, 395, 451, 536, 537, 544, 564, 572
Poemation de secunda legione Valachia 20
Poemele române 272
Poet şi critic 79, 85, 365, 382, 392, 433, 434, 437, 439, 443, 447, 497,
526, 537, 548, 556, 562, 567, 576
Poetica 352
Poetul ţărănimii 15, 230, 233, 234, 269, 273, 303
Politică 79, 87, 88, 392, 438, 448
Pomul Crăciunului 91, 330, 393, 448, 534, 539, 542, 549
Popasul ţiganilor 79, 88, 232, 381, 392, 424, 435, 436, 448, 477, 496,
557, 569
Poporanismul în literatură 90
Povestea căprarului 94, 95, 395, 434, 450, 542
Povestea cântării 95, 394, 450
Povestea gâştelor 451
Povestea lui Harap Alb 509, 511
Povestea unei coroane de oţel 22, 92, 98
Povestea vorbei 53, 89
Povesteşte scutul 91, 387, 393, 449, 472, 537, 552, 557
Poveşti ardeleneşti 221
Prahova 79, 239, 243, 266, 283, 285, 324, 392, 431, 438, 442, 448, 488,
494, 501, 527, 528, 530, 531, 358, 540, 541, 562, 570
Primăvara 307, 452
Prin Mehadia 91, 394, 449, 507, 508, 527, 539, 553, 560
Proclamarea independenţei 452
723
Profeţie 451, 528, 530, 564
Pruncul şi călugărul 512
Prutul 91, 92, 248, 365, 394, 426, 442, 449, 542, 562
Psalm 91, 332, 344, 393, 449, 542
Puntea lui Rumi 75, 79, 365, 381, 382, 387, 392, 401, 424, 438, 440, 442,
447, 457, 458, 460, 493
Purgatoriul 100
R
Rada 79, 236, 381, 382, 392, 396, 401, 425, 428, 431, 436, 437, 438, 440,
447, 458, 461, 482, 485, 488, 504, 538, 539, 550, 557, 563, 565,
575
Ramayana 281, 517
Raport 95, 394, 450, 547
Rapsodiile române 272
Războiul nostru pentru neatârnare 98
Rea de plată 73, 78, 282, 286, 288, 392, 440, 447, 624
Recrutul 79, 245, 285, 288, 347, 382, 392, 431, 433, 448, 472, 474, 477,
483, 525, 541
Regele Pontului 95, 365, 394, 449, 478, 508, 562, 565
Regele şi cioclul 454, 543
Regina ostrogoţilor 79, 365, 392, 437, 439, 442, 445, 448, 465, 474, 489,
490, 493, 500, 527, 570
Retorica română 33
Revista Cercului literar 365
Revista critică-literară 81
Revista literară 66, 69, 92, 370, 422
Roata morii 91, 92, 328, 393, 442, 444, 448, 458, 542
Roca di Manerba 95, 394, 449, 488, 546, 563, 567
Rodovica 41, 424, 428, 451, 493, 531, 534, 535, 547, 552, 556, 557, 559,
562, 564, 565, 574
Romanţă 79, 83, 392, 442, 447, 452, 465, 527, 528, 563, 568
România jună 8
Românul 93, 380
Românul literar 80
Roşu-împărat şi Alb-împărat 510, 512
Rugămintea din urmă 79, 84, 319, 385, 392, 440, 442, 447, 476, 492, 496,
539, 541, 551, 558, 572
724
S
Sacontala 73, 103, 267, 281
Săraca mamă 518
Sărindar 95, 234, 365, 395, 450, 535, 539, 540, 542, 553, 560, 565, 626
Scara 91, 92, 280, 285, 286, 288, 393, 422, 442, 445, 447, 541, 570
Scrisoarea lui Firdusi cătră şahul Mahmud 348, 351, 386, 387, 453, 526,
543, 545, 549, 552, 555
Scumpă ţară românească 454
Scut şi armă 95, 339, 395, 450, 539, 540, 573
Seara 91, 240, 283, 285, 393, 449, 483, 493, 501, 502, 509, 524
Semănătorul 95, 100, 101
Sf. Arhanghel şi lemnarul 514
Sfătuire către studenţii în chirurgie 57
Siebenbürgische Zeitung 57
Siebenbürgisches Tageblatt 44
Sila Samodiva 511
Siţa, gură rea 454, 567
Soarta florilor 453
Societăţii „Virtus romana rediviva” 454
Somnul codrilor 79, 241, 257, 317, 365, 393, 446, 448, 467, 468, 472,
476, 477, 485, 488, 515, 524, 528, 533, 547, 567
Sonet 452
Sonete de lux I-V 452, 532, 546, 549, 550, 553, 555, 562, 568, 575
Spadă şi credinţă 95, 395, 451, 536
Spaima zmeilor 509
Spată-Lată şi Inimă-Putredă 509
Spaţiul mioritic 193, 480
Spân-fără-de-Moarte 510
Spânzuratul 451, 543
Spânzuraţi-l de-i mişel 348, 455
Speranţa 35
Spinul 79, 237, 239, 247, 285, 288, 393, 431, 448
Stan şi Bran 523
Steaua 140, 317, 369
Steluţele 39
Stema ţării 95, 395, 450, 536
Străjerul 53, 436, 442, 451, 495, 523
Strigoiul (basm) 518
Strigoiul 94, 365, 389, 394, 448, 486, 496, 530, 535, 540, 573
Sub patrafir 91, 92, 288, 293, 328, 381, 393, 422, 438, 445, 448, 457,
488, 539, 541
Suferinţelor tânărului Werther 89
Sulamita 386, 428, 451, 488, 429, 536, 543, 545, 548, 567, 568, 569
Supărare-mpăciuită 452, 537
725
Supplex Libellus Valachorum 57
Supţirica din vecini 79, 285, 288, 381, 382, 392, 447, 467, 475, 491, 525
Sus inima 343, 395, 448, 532
Sus la munţi... 454
Ș
Şarpele-n inimă 91, 282, 285, 393, 449, 539
Şcoala practică 40
Şezătoarea 260
Şi-am întrebat 454
Ştefan-vodă 92, 451, 540, 543, 569, 570
Ştefăniţă-vodă 47, 91, 365, 393, 422, 424, 448, 459, 482, 515, 541, 570
Ştiri 97, 108
Ştrengarii de pe Cynthus 94, 239, 394, 449, 536
Ştrengarul văilor 91, 234, 243, 245, 246, 385, 393, 449, 532, 537, 554,
562
T
Tablou 454
Tablou de seară 42, 129, 455
Tâlcuire 328, 453, 528, 538, 540, 545, 566, 568, 569
Tâmplarul 451
Tânărul de aur 511
Telegraful român 56, 63, 64, 90, 94, 150
Teotolinda 429, 437, 451, 488, 527, 570
Tetraevangheliar 57
Theatral Wochenblatt 57
Tilinca 451, 571, 575
Tilotama 73
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte 509
Toamna 448, 474
Toma Alimoş 517
Toţi sfinţii 79, 84, 88, 328, 365, 381, 383, 392, 447, 473, 525, 527, 530,
533, 535, 552, 556, 558, 559, 560, 567, 571
Transilvania 20, 46, 64, 111, 124, 148, 151, 178, 359, 371, 373
Trei fraţi vânători 510
Trei, Doamne, şi toţi trei 79, 90, 115, 319, 382, 385, 392, 398, 436, 438,
441, 446, 447, 455, 456, 460, 462, 469, 482, 486, 493, 496, 497,
535, 539, 546, 555, 561, 563, 567
Tribuna 12, 17, 39, 41, 43, 44, 45, 47, 48, 49, 50, 53, 54, 55, 56, 59, 60,
61, 62, 63, 64, 65, 66, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 77, 85, 94, 96, 102,
726
104, 108, 109, 120, 122, 123, 124, 126, 128, 132, 135, 156, 158,
167, 185, 186, 189, 193, 214, 222, 223, 227, 228, 236, 238, 240,
253, 254, 282, 306, 308, 319, 344, 369, 370, 372, 422, 455, 467,
504, 518, 524
Tricolorul 91, 345, 389, 393, 448, 461, 565
Trilogia culturii 260
Trufie pedepsită 454, 551, 559
Tu râdeai 454
Tudorică şi Titi, cei neascultători 454, 571, 572
Tudoriţa 511
Tulnic şi Lioara 359, 381, 423, 424, 429, 435, 440, 442, 451, 466, 467,
493, 494, 495, 504, 524, 533, 534, 546, 551, 558, 566, 568, 572,
573, 575
Ț
Ţapul 452, 538, 540, 546
Ţiganiada 362, 423
Ţugulea 511
U
Umbră 91, 393, 448
Un basm 79, 288, 392, 397, 437, 447, 487
Un capitol despre lene şi superstiţie 523
Un cântec 76
Un cântec barbar 79, 294, 336, 387, 393, 448, 472, 476, 481, 482, 483,
489, 492, 504, 541, 549, 564, 576
Un glas din adâncul templului 451
Un imn preasfintei gramatice 453, 533
Un ochi râde şi altul plânge 509, 510
Un Pipăruş modern 53, 357, 381, 382, 387, 422, 423, 424, 428, 438, 442,
451, 481, 487, 491, 524, 525, 529, 530, 531, 532, 533, 534, 538,
543, 544, 548, 550, 551, 554, 558, 559, 561, 562, 563, 565, 566,
567, 568, 572, 573
Un voinic şi un cuminte 451
Unde zbor 47, 451
Universul 99
Universul ilustrat 318
Universul literar 93, 207, 227, 228, 254, 298, 346
Unui contrabandist în literatură 92
Unui poet 452, 543, 545, 558, 565, 572, 574, 575
Unul ca o sută 91, 393, 447
727
V
Vaca neagră 512
Vara 79, 256, 390, 391, 392, 448, 452, 493, 497, 531
Vasilică Viteazul 511
Vatra 13, 80, 85, 96, 97, 254, 268, 293, 318, 344, 372
Văd eu bine!... 454
Văi cu văi 454
Vântoasele 91, 92, 245, 319, 365, 384, 393, 436, 442, 448, 481, 496, 534,
539, 542, 556
Vântul 79, 243, 285, 383, 392, 443, 447, 472, 476, 483, 490, 493, 501,
539
Vechiul Testament 321
Vestitorii primăverii 79, 236, 392, 447, 458, 464, 476, 493, 494
Viaţa 83, 84, 318
Viaţa literară 96, 101, 148, 371
Viaţa nouă 102
Viaţa Românească 59, 66, 78, 84, 144, 345
Vine ploaia 452, 632
Virtus Romana Rediviva 21, 31, 33, 34, 35, 37, 39, 40, 42, 44, 80, 129
Vizor, craiul şerpilor 511
Vlad, neastâmpăratul 454, 575
Vlad-vodă Călugărul 453, 529, 532, 534, 536, 537, 540, 544, 549, 550,
553, 554, 558, 566, 568, 573, 575
Vocabular românesc 92
Voci din public 91, 393, 449
Voichiţa 47, 91
Voichiţa lui Ştefan 91, 365, 393, 444, 448, 461, 484, 493, 562, 563, 569,
575
Voinic-Înflorit 512
Voinicul cel cu trei daruri 511
Voinicul cel fără de tată 512
Voinicul-Florilor 510
Volos, preot dac 455, 537, 555, 564, 572, 575
Vorba ăluia 97, 372
Vorbirea în versuri de glume între Leonat Beţivul şi Dorofata muiarea sa
53
Vulturul 452, 485, 487, 531
W
Wir wollen Land 268
728
Z
Zâna pădurii 94, 238, 247, 248, 384, 387, 388, 394, 450
Zâna zorilor 509
Zece Mai 94, 95, 394, 450, 561, 569, 570, 573
Ziarul unui pierde-vară 91, 94, 95, 155, 331, 332, 394, 400, 439
Zile de toamnă 451, 452
Ziua-nvierii 451, 535, 536, 540, 543, 559, 633 Nici braţul pe-Ahil şi pe
Socrate
Zlatna 45
Zobail 79, 382, 392, 442, 447, 557, 571, 576
Zoe, miorlăita 454, 543, 576
729
730
Indice de nume1308
A
Aaron Vasile 53
Abel 179, 280
Adam 321, 473, 525
Adamescu G. 98
Adraste 512
Agârbiceanu Ion 26, 79, 108
Ahile 221, 517
Albini, Septimiu 60, 66, 102, 123, 126, 369
Albu S. 74, 636
Alecsandri, Vasile 8, 26, 32, 80, 146, 163, 260, 271, 281, 346, 354, 356,
363, 371, 440, 524, 576
Alexa 23
Alexandru (cel Bun) 526,
Alexandru (cel Mare) 232, 517
Alexi Artemiu Publiu 33
Ana 30, 217, 223, 454, 523, 527
Anacreon 281
Anghelovici Traian 144, 585
Anton 22, 28, 527
Apostolescu N. I. 141
Ardeleanu C. 133
Aretia 518
Arghezi Tudor 92, 117, 118, 136, 145, 323
Arnim 89
Artemis 205, 514
Asachi Gheorghe 139, 260
Atanasie 22, 24
Aurora 528
Avacum 446, 528,
Avacum Luca 29
Avacum Maria 29
Avraam 520, 528
1308
În subcapitolul despre onomastica din opera poetului se regăsesc, în ordine
alfabetică, toate numele proprii ce apar în poezia coşbuciană, p. 525-576.
731
B
Baba Cloanţa 510
Baba Iaga 510
Babeş Victor 105
Bacalbaşa Anton 81, 83, 84
Bally Charles 377, 378
Bancu Leon 13, 108, 110, 134
Barac Ioan 54
Barbă-Cot 31, 149, 188, 529, 568
Barcianu D. Popovici 9, 63, 68, 123
Bardeş 190, 429, 524, 529
Bariţ George 20, 54, 64, 260
Barth Peter 57
Bazilescu Nicolae 76
Bălan 529
Bălan Ion Dodu 11, 25, 28, 380
Bălu Ion 481
Bănuţ A. 131, 134, 135, 383
Bârlea Ovidiu 200
Bechnitz Ioan 9, 49, 63, 66, 67, 97, 123, 369
Bendis 204, 205
Benfey 153
Bianu Ion 66, 67
Bion 280, 529
Blaga Lucian 188, 193, 243, 246, 260, 332, 360, 479, 480
Blajinii 161
Bobiţa 517
Bogdan 297, 399, 511, 530
Bogdan, N.A. 511, 512
Bojin, Al. 474, 475, 480, 492
Bojinca Damaschin 32
Bolintineanu Dimitrie 92, 355, 363, 440
Borchardt Wilhelm 149
Borcilă Mircea 18
Boşcu C. 42, 46, 47, 49, 107
Bota 510, 511
Bousoño, Carlos 352
Bradea 23, 24
Brad-Încetinat 149
Bran-Lemeny Ioan Al. 116
Brătescu Voinesti I. Al. 8, 76, 143, 363
Brâncuşi Constantin 163
Brânduşa 250
Breazu Ion 221, 222, 317
732
Brimo 512
Brote Aurel 63
Brote Eugen 63
Brukenthal Samuel von 56
Budai-Deleanu Ion 127, 362, 423
Bugnariu Iuliu 11, 22, 24, 28, 30, 38, 41
Bujor 250
Burada Teodor T. 298
Bürger, Gerhard 517
Busuioc-Verde 511
Buşulenga Zoe Dumitrescu 281, 282
C
Cabirii 159
Cain 280, 530
Caion 6, 92, 93, 94
Calapăr 524, 530
Calea 205
Calidasa 267, 281
Cantacuzino Gh. 101
Cantemir Dimitrie 154, 194
Caragiale Ion Luca 8, 50, 73, 78, 81, 82, 83, 85, 93, 96, 97, 99, 101, 109,
118, 119, 134, 137, 276, 293, 379, 380, 428, 470
Carducci 373
Carol I 105, 108, 347, 348, 531
Carol al XII-lea 56
Carol IX 79, 365, 392, 448, 493, 524, 531, 544, 559, 564, 572
Carol Robert 95, 232, 395, 450, 524, 527, 529, 531, 532, 542, 565
Carp P. P. 68
Casian 22, 24
Castor 159
Caşolţan A. 59
Catalano, Constantin 18, 70, 324, 401
Cazaban Al. 143
Călăreţii danubieni 159, 513
Călăreţul trac 159
Călinescu G. 5, 13, 19, 24, 74, 184, 186, 355, 363, 368, 433, 479
Căluşul 196
Căpcăunii 160
Cătană 510, 511
Ceasul (Bun sau Rău) 205, 531
Cetină-Dalba 193, 274, 308, 385, 524, 532
Cetină-Împărat 191, 307, 308, 524, 532
733
Chamiso 83
Chendi Ilarie 11, 28, 100, 101
Chira 23, 24
Cifor 22
Ciocan Ioan 33, 40
Cioflec V. 126, 131, 135, 147, 284, 362
Ciopraga Constantin 87
Cipariu Timotei 32, 33, 59, 64, 69, 370
Ciril 22
Clotilda 55, 533
Coatu-Cema G. 143
Codru 149, 304, 488, 524, 533
Cojbuc 23
Comşa Dimitrie 9, 63, 68, 123
Constantin (cel Mare) 338, 534
Constantin 517, 533
Constantinescu Barbu 102, 103, 104, 105, 113
Constantinescu Pompiliu 26
Coresi 371
Cornea Paul 391, 396, 397, 419, 420, 471
Coroianu Iuliu 46, 105
Cosânzeana 46, 211, 212, 213, 214, 215, 510
Cosimelli Antonio 20
Cosmescu 511, 512, 518
Coşbea 23
Coşbuc Alexandru 99, 105, 108, 114, 115, 119, 135
Coşbuc Aurel 98, 100, 104, 128
Coşbuc Elena 113, 114, 117, 137, 342
Coşbuc Leon 22, 107
Coşbuc Maria 29, 107, 324
Coşbuc Sebastian 22, 29, 51, 79, 100, 107
Coşbuc Valeria 107
Coşbuc Victor 324
Coşeriu Eugeniu 18
Crai-Încetinat 436, 524, 534
Crai-Negru 306, 534
Crainic Nichifor 119, 122, 319, 368, 644
Creangă Ion 5, 8, 14, 19, 25, 105, 106, 107, 143, 269, 445, 509, 511, 570
Cristea Nicolae 63
Cristureanu Alexandru 523, 524, 576, 577
Crişan Ioan 9, 68
Crişan Maria 523
Crivăţ 315, 317, 524, 536
Cronos 512
Curtius E. R. 255, 256
734
D
Dahana 152
Dante 87, 100, 102, 114, 133, 147, 267, 355, 536
Daphne 151, 152
Darie împărat 245, 537
Däumling 518
Daunus 518
Davila Al. 73
Decebal 19, 292, 524, 537
Degeţel 518
Deidameia 221
Delamarina Victor Vlad 8, 78
Delavrancea Barbu Ştefănescu 8, 78, 99, 363, 518
Demeter 194
Demetra 520
Demetriescu Anghel 150, 356
Demetrius V. 117, 137
Demophoon 520
Densusianu Nicolae 154
Densusianu, Ov. 150, 347, 356
Densuşianu Aron 81, 151, 284, 355
Despina 240, 388, 516, 537
Devoto, Giacomo 376
Diaconovici 12
Diamandi Manole 63
Dima Al. 12, 16, 58, 59, 65, 123, 124, 126, 228
Dima-Drăgan Corneliu 140, 142, 143, 144
Dioscurii 151, 159
Dochia 46, 196, 538
Doda Traian 68
Doina 250, 538, 576
Doinaș Ștefan Augustin 374
Domide 110
Dosoftei 331, 678
Dragobetele 161, 540
Dragomirescu Mihail 75, 76, 86, 88, 186
Dragomirescu, Gh. N. 475, 477, 482
Dragostele 161
Drăgaicele 161, 195, 198
Drăganu Nicolae 20, 29, 33, 35, 38, 88, 110, 111, 129, 263, 424
Drăghicescu D. 326, 329, 330
Drăgulescu Constantin 57, 197
Drăgulescu Radu 197
Drindei Tarhon 329, 340
735
Duică George Bogdan 7, 11, 28, 29, 62, 65, 66, 68, 69, 71, 72, 73, 74, 85,
118, 126, 221, 307, 370, 422
Dulgheru Georgeta 13, 15, 132, 138
Duminică (Sfânta) 520
Dumitraşcu, Pompiliu 370, 373, 422, 424, 426, 428, 431, 432, 435, 436,
440, 441, 442, 457, 458, 487, 495
Dusoi Ioan 63
Düsterweg 54, 544
E
Ebner Eschenbach Marie von 76
Eftimiu Victor 26
Eliade Mircea 19, 229, 262, 276, 277, 320, 322, 518, 519
Em 84
Eminescu Mihai 8, 9, 49, 62, 67, 69, 71, 73, 77, 78, 81, 82, 116, 119, 126,
136, 137, 145, 146, 260, 264, 270, 276, 277, 284, 303, 317, 347,
350, 356, 360, 366, 371, 380, 425, 432, 433, 440, 479, 480, 481,
510
Enders I. V. 41
Enescu George 272
Eremie 22
Eriniile 512
Erion 512
Eugen al IV-lea Papa 56
Eva 321, 491, 544
Evdicheaua 518
Evolceanu D. 76, 85, 86, 89, 90, 185, 264, 303
F
Fata Pădurii 545
Fatma 235, 545
Faust 509
Fărtatul 159, 160, 161, 174, 186, 251
Fărtaţii 159, 160, 161, 169, 173, 176, 203
Făt-Frumos 170, 173, 198, 199, 211, 213, 214, 215, 309, 310, 311, 312,
319, 399, 545
Federkönig 524
Fekete-Negruţiu Nicolae 41
Fenrir 518
Filimon 545
Filimon Nicolae 267
736
Filipciuc I. 150, 151, 307, 314
Filipoiu Onisim 35, 37, 38, 39, 40
Finaly Henrik 47
Floarea 329, 511
Florian Aron 56, 64
Fochi Adrian 129, 132, 139, 145, 152, 164, 165, 178, 260, 271, 272, 279,
308, 353, 354, 355, 357, 358, 359, 514
Franz Iosef 21, 57
Frazer 229
Frâncu 510, 511, 512
Freiligrath 32
Fulger 305, 306, 307, 308, 309, 311, 312, 314, 339, 389, 425, 451, 465,
546
Fundescu 509
Furtună 524
G
Gaia (Gheea) 512
Galaction Gala 138
Galben-de-Soare 511, 512
Galdi, Ladislau 376, 377, 379, 457, 465, 470
Garentina 518
Găzdac Grigore 33
Gârboviceanu Petre 98, 99
Gârleanu Emil 143
Gelu 44, 297, 346, 524, 546, 576
Gemmarius Thomas 56
Genghis-Han 519
Georgescu-Sergent 92
Ger 524, 546
Gheorghe Fănică 19, 22, 25, 115, 120, 285, 319, 350
Gheorghiu Smaranda 143
Gherea C. Dobrogeanu 5, 6, 13, 15, 163, 184, 224, 229, 230, 232, 233,
234, 259, 260, 261, 263, 264, 265, 270, 271, 273, 279, 286, 303,
351, 353, 355, 367
Ghica Grigore 93
Ghibu Onisifor 11, 28, 60, 61, 121
Giamfichia 518
Goethe, Johann Wolfgang 41, 45, 55, 89, 365
Goga Octavian 7, 10 ,11, 12, 26, 27, 28, 29, 30, 32, 61, 64, 65, 80, 102,
104, 105, 106, 108, 116, 118, 124, 186, 262, 265, 267, 274, 342,
356, 380
Gogiul 513
737
Goldiş Vasile 109, 674
Golopenţia, Ştefania 390
Goriţă Ion 128
Gorovei Artur 180, 140, 319
Gorun Ion 70, 101, 652
Grecu Victor V. 18, 35, 62, 63, 64
Greu-Ca-Pământul 31, 547, 556
Grigorescu Nicoale 100, 272
Grimm fraţii 45, 151, 152, 156, 167
Grui 190, 441, 547
Grumme Edgar 80, 98
Gryphius Theobaldus 56
Gubernatis Angelo de 152
Guttman 89
H
Haas Conrad 56
Habermann 67
Habsburg 64, 547
Hades 512, 547
Hali 518
Haliţa Alexandru 110
Haret Spiru 49, 60, 75, 78, 98, 99, 102, 109, 118, 139, 140, 142, 645, 691
Hasdeu Bogdan Petriceicu 6, 78, 98, 99, 118, 153, 154, 276, 458
Hassan 85, 399, 500, 547
Hecate 205, 514
Heine Heinrich 12, 32, 317
Herodot 263, 351, 548
Heroveanu Eugen 81, 86
Hertz Ignat 84, 106
Herz A. de 120, 136, 146
Hesiod 186, 280
Hochmeister Martin 57
Hodoş 12, 70, 101
Hogaş Calistrat 82
Homán Otto 46, 47
Homer 30, 138, 153, 263, 356, 548
Horaţiu 47, 86, 263, 281, 548
Horvath 23
Hristos 39, 40, 159, 241, 295, 326, 338, 433, 438, 446, 473, 486, 504, 535
Husar Al. 13, 15, 132, 138
738
I
Iacob 520, 567
Iancu 548
Iancu Avram 341
Iarnik Urban 62
Iason 359
Ibrăileanu Garabet 5, 127, 279
Ielele 496
Iezmele 205
Ileana (Cosânzeana) 210, 211, 212, 213, 214, 215, 244, 549
Ileana 240, 438, 549
Iliescu Adriana 84
Iliescu Ion 352, 353
Imre Sándor 46, 47
Incubii 161
Inot 83
Ioan 513
Ion 549
Ionaşcu Fica 128
Ionaşcu Ioan 104, 128
Ionescu Nae 276
Ionescu Take 99
Ionică 24
Iordan Iorgu 377, 378, 388
Iorga Nicolae 87, 95, 100, 101, 106, 135, 186, 192, 263, 276, 297
Iosif al II-lea 20
Iosif Şt. O. 11, 28, 100, 108, 121, 140 , 145
Isaia 122
Iser 27
Ispasul 195, 197, 198
Ispirescu, Petre 509, 510, 511, 512, 518
Istrate 549
Istrate Gavril 18, 183, 370, 423, 425, 426, 428, 433
Istrate Ioan 126
Isus 241, 321, 322, 323, 332, 333, 335, 336, 340, 549
Iuno 198
J
Jakobson, Roman 390, 391
Joia Iepelor 196, 197
Joiana 550
John 550
739
Joe 550
Job 550
Jung Carl Gustav 36, 37, 313
K
Kandáon 318
Keleos 520
Klusch Horst 57
Kogălniceanu Mihail 139, 371
Kojbuk 24
Kosbock 24
Kosbuk 24
Kosegarten 12, 32
Kospack 24
Kospok 24
Kozbuck 24
Kozbuk 43
Kralevici Marco 514
Krappe 514
Kuhn 152
L
L. 82
La Fontaine 86
Ladány Gedeon 46
Larion 22, 24
Laur 550, 551
Lazarus 97, 152
Lazăr Gheorghe 88, 655
Lazăr Ioan M. 33
Lazu Grigori N. 6, 81, 82, 83, 84
Lăpădat Dumitru 12
Lăzăreanu Barbu 488
Leana 94, 551
Lenau Heinrich 12, 32
Lenuţa 443, 518, 551
Lermontov 84
Lessing Gottfried Ephraim 36, 37
Lia 190, 244, 307, 441, 523, 524, 551, 576
Licomede 221
Lina 438, 462, 463, 464, 475, 482, 507, 551
740
Lioara 54, 359, 551
Lira 169
Lisandru 552
Locusteanu P. 12, 13
Loki 518
Longfellow 84
Lovinescu Eugen 6, 270, 276, 356, 456
Lucaciu Vasile 105, 344
Luciliu 93
Lucreţiu 280
Luna 161, 173, 174, 179, 209,
M
Macedonski Al. 6, 92, 93, 94, 303, 366, 436, 506
Maica Domnului 112, 190, 195, 202, 224, 327, 552
Maior Petru 39
Maiorescu Titu 8, 9, 12, 50, 63, 68, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 86,
90, 101, 103, 104, 122, 185, 263, 276, 354, 481
Malcik-Palcik 518
Mama Ciumei 510
Managamr 518
Maniu Iuliu 11, 27, 46, 66
Manliu I. 352
Manole 276
Manolescu Nicolae 368, 525
Manoliu Sandu 23, 24
Manta preot 61, 112, 113
Manu Emil 144
Maria 518, 553
Maria Tereza 21
Marian Ion 29
Marian Sim. Fl.. 154, 251, 253, 299, 300, 301, 517
Marienescu Atanasie I. 32, 151, 510, 511
Marta 104, 553
Marte 519
Matei 553
Matei Basarab 234, 529
Măcelaru Ilie 56
Mălai Ioan 33
Măldărescu 510, 518
Mărculescu G. 90
Mărgineanu 511
Mândrescu 60
741
Medrea 553
Medrea Corneliu 110, 124
Meister Wilhelm 89
Meleagros 280
Mentu 104
Mera 510, 511
Mercur 151, 554
Metanira 520
Micu Dumitru 5, 6, 14, 25, 59, 105, 106, 132, 166, 167, 184, 186, 224,
233, 236, 246, 272, 273, 282, 357, 362, 366, 367, 419, 578
Miercuri (Sfânta) 53, 520, 566
Mihail (Arhanghelul) 205, 514
Mihai (Viteazul) 93, 246, 398, 473, 524, 554
Mihalache Ion 101
Milaş Constantin 383, 384, 388, 389
Mille Const. 90
Minar Octav 27, 43, 44, 59
Mircea 398, 555
Mircea (cel Bătrân) 555
Mircea fraţii 109
Miron Romanul 63
Mitică 276, 454, 555
Miţu 104
Mocodean Tănăsucă 29, 128
Mohanu 128, 669
Moise Ilie 128, 696
Moisil Constantin 33, 38
Moldovan, Silv. 510
Moldoveanu Filip 56
Moliere 86, 99
Moshos 280
Motogna Virgil 82, 242, 284
Moţoc Florian 33
Mugur-Împărat 189, 191, 201, 249, 524, 555
Müller Max 101, 152, 166
Muma Pădurii 160, 510
Munteanu George 366
Munteanu Ştefan 18, 250, 375, 376, 377, 378, 379, 380, 421, 422, 424,
435, 443, 458, 470
Mureşanu Andrei 259
Murgilă 524, 556
Murgu Eftimie 32
Murnu George 135, 146, 293, 294, 376
Muromeţ Ilia 517
742
N
Nan 518
Nefărtatul 159, 160, 161, 174, 186, 204, 251
Neghiniţă 518
Negoiescu, I. 352
Negri Adda 90
Negruzzi Iacob 8, 82
Negulescu P. P. 76, 86
Negură-Împărat 307, 556
Nelevaica 22, 23, 24
Nemţeanu Barbu 137, 145, 146
Neniţescu 71
Nenorocul 205
Neoptolem 221, 556
Nestor 109, 556
Netea Vasile 78
Nichita 23
Nicolaescu N. 98
Nicolescu G. C. 25, 273
Niculiţă Elena Voronca 151, 192, 194
Nin-Musa 235, 491, 556, 557
Nina 436, 468, 557
Nişcov Viorica 152, 353
Noaptea 503, 524
Noe 322
Noica Constantin 262
Norocul 203, 205
O
Odaie-Veriş Sanda 97, 106, 107
Odhin 320
Odobescu Al. I. 151
Oierul 169, 380, 557
Ollănescu-Asciano 90
Oniţiu Virgil 8
Opitz Martin 45, 47
Oprea 23
Ortiz Ramiro 114, 147
Otescu J. 98
Otto al Ungariei 56
743
P
Pajură-Împărat 307, 524, 559
Palas Atena 349
Paltin-Crai 190, 249, 274, 524, 559
Pamfile Tudor 154, 194
Pann Anton 54, 85
Panţu Zaharia C. 143
Panu Gh. 82, 699
Papiu Ilarian Al. 35
Papu Edgar 292
Parcele 204
Paște 195, 196, 330, 559
Paştele Cailor 195, 197
Patrocle 517
Pauletti Nicolae 32
Pavelescu Cincinat 134
Păcurar Cornel Pop 47
Păcurariu Ioan 125
Păcuraru C. 263
Pădure Toma 53
Păduroiul 160
Pârvu M. 126
Pecici Gustav 113, 341
Pegas 358
Peleus 221
Peltz I. 120
Peneș 429, 560
Peneş (Împărat) 188, 429, 524, 560
Persefone 46
Petöfi Sandor 12, 39, 44, 45
Petra-Petrescu Horia 379, 380
Petri Vasile 40
Petru (Sfântul) 520
Phoebus 560
Piaza (Bună sau Rea) 205
Pillat Ion 25, 163, 233
Pipăruş 432, 525, 561
Pipoş Pompiliu 60
Piru Al. 9, 184, 249, 250, 481
Piuariu Ioan Molnar 57, 697
Pletosu Grigore 33, 39
Plinus 253
744
Poantă Petru 155, 156, 158, 163, 164, 167, 184, 186, 200, 201, 231, 232,
233, 238, 256, 276, 280, 284, 285, 287, 292, 294, 297, 303, 312,
319, 350, 352, 353, 354, 367, 420, 421, 507, 523
Poenaru Petrache 139
Poghirc Cicerone 6
Pollux 159
Poloboc 524, 562
Pompiliu Miron 32
Pop Al. 35
Pop Angelina 51
Pop Augustin Z. N. 39, 150
Pop Constantin 51, 344
Pop Iacob 22
Pop Ion Reteganul 132, 156, 221, 222, 509, 510, 512
Popazu Tănase 105
Popescu David 144
Popescu Simeon 72
Popescu Stelian 99
Popescu Al. 511
Popescu N.D. 509, 510, 511, 512
Popovici C. Petre 82
Popovici I. Bănăţeanu 74, 75
Popovici Ioan 8
Popovici V. 90
Popovici-Taşcă Const. C. 98
Popper Jacob 10, 20, 24, 32, 54, 58, 59, 62, 72, 73, 87, 106, 112, 113,
114, 127, 185, 191, 192, 263, 264, 270, 271, 303, 336, 348
Por 245, 562
Poseidon 512
Prahova 239, 266, 562
Pricoliciul 519
Procopi Pahon 54, 55, 558, 562
Procopian Titu 39, 54
Properţiu 106
Pumnul Aron 32, 69
Pupăză Alexandra 105
Pupăză Tănase 105
Puşcariu Sextil 11, 17, 28, 94, 95, 119, 270, 278, 360, 373, 391, 431, 480
Pyrrha 194
R
Rada 425, 436, 563
Ravana 517
745
Rădulescu Constantin Motru 98, 150, 356
Rădulescu Heliade 355
Rădulescu-Pogoneanu 74, 75, 76, 85
Râpeanu Valeriu 27, 260
Rebreanu Basil 108
Rebreanu Liviu 7, 15, 108, 110, 116, 123, 132, 136, 138, 147, 163, 261,
262, 268, 270, 271, 275, 276, 277, 278, 279, 341, 349, 361, 374,
479, 480
Remus 519
Rhea 194
Rodica 271, 563
Roland 297
Romul 20
Romulus 519
Rosalia 194
Roşu împărat 221, 510, 512, 550
Rotari Teodor 32, 33, 128
Roxana 524
Rückert Wilhelm 12, 32, 83, 89
Rudow Lucreţia 8
Ruffini Mario 359, 371, 373
Rug Avacom 55, 528
Rusaliile 194, 195, 196, 197
Rusanda 190, 524, 564
Russo Alecu 260, 371
Russu-Şirianu Ion 72, 74, 126, 341
Russu-Şirianu Vintilă 113
S
Sadoveanu Mihail 101, 108, 118, 140, 141, 143, 269, 432
Salba 306, 307, 308, 465, 524, 564
Salis-Seewis 128, 280
Sanda 190, 524, 565
Sanielevici H. 85
Sass Maria 268, 270
Sassu Vasile M. 11, 28, 35, 51, 59
Satan 320, 335, 565
Săcuieţ 23
Săgeată 186, 187, 189, 191, 481, 524, 565
Săteanu Cornel 11, 13, 28, 69, 77, 140, 263, 269, 379, 427, 429, 430, 470
Sântoader 196, 197, 198, 514, 565
Sântoaderul cel Şchiop 196
Sântoaderul mare 196
746
Sânzienele 195, 197, 198
Sbiera 510, 511, 512, 702
Schiller Friedrich 45, 89, 138, 270, 565
Schilling Lajos 46, 47
Schopenhauer 69
Schott fraţii 152, 156, 509, 510, 511, 512
Schwartz F.L.W. 152
Scridon Gavril 11, 12, 21, 28, 29, 30, 31, 33, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 45,
48, 53, 55, 59, 61, 62, 63, 65, 74, 82, 98, 101, 107, 110, 113, 115,
123, 124, 126, 128, 185, 270, 272, 280, 302, 313, 342, 344, 349,
370
Scridon Leon 12, 13, 22, 31, 41, 45, 131
Seara 266, 524
Secula Sever 11, 28
Sfarmă-Piatră 31, 509, 567
Sfânta Vineri 30, 566
Sfetea Constantin 74, 85, 96, 102, 113, 114
Sfetea Elena 113
Sigerus Emil 57
Silaşi Grigore 44, 45, 46, 49, 131, 150, 151, 166, 178, 259
Sima Gr 510, 511
Simina 567
Simion Eugen 5, 147, 703
Simionescu I. 276
Simon T. 300
Sinan 524, 567
Skoll 518
Slavici Ioan 8, 9, 11, 27, 28, 43, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55 ,59,
60, 61, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77,
85, 87, 96, 97, 99, 102, 105, 118, 122, 123, 127, 269, 293, 323,
370, 509
Smara 143
Soare 152, 158, 161, 170, 173, 174, 187, 192, 194, 196, 198, 199, 202,
209, 211, 213, 215, 231, 243, 244, 257, 289, 306, 307, 312, 319,
506, 507, 517, 524, 567
Soarta 203, 204
Socrate 109, 568
Solomon 171, 329, 423
Sorescu Marin 323
Speranţia Theodor D. 151, 194
Spitzer Leo 378
Stan Elena 65
Stanca Radu 365, 366
Stancu Zaharia 272, 670
Stăncescu 510, 511, 512, 514
747
Stâlpeanu Ion I. Alexandru 114
Stâlpeş 429, 524, 568
Steinthal 97, 152
Sterescu Radu A. 137, 342
Stoian 231, 569
Stoicescu V. 98
Strabon 518
Strauss Claude Levy 153, 391
Strâmbă – Lemne 569
Streinu Vladimir 6, 163, 269, 281, 285, 286, 366, 368, 384, 391, 481
Succubii 161
Suciu Coriolan 20
Suciu Lucreţia 8
Szabo Károly 46
Szamosi Iános 46, 47
Szász Belá 47
Ș
Şaguna Andrei 56, 57, 63
Şarpele Cosmic 160, 320
Şăghinescu V. 92
Şăineanu Lazăr 152, 153, 357, 517, 704
Şincai Gheorghe 12
Şmil 329, 569
Şotropa Virgil 23, 24, 29, 33, 48, 108, 110, 124, 128, 130, 273, 671, 704
Ştefan cel Mare 246, 296, 297, 444, 569, 570
Şuluţiu Octav 25, 230, 266, 267, 271, 287, 318, 319, 352, 364, 365, 367,
368, 420, 471, 525
T
Tacit 40, 273, 570
Tanco Ioan 33
Tanco Paul 333
Tăslăuanu Octavian 22, 24, 65, 267, 358, 369, 380
Tcaciuc N. Albu 12
Teconţia V. 145
Teocrit 280, 570
Teodoru D. A. 92
Terenţiu 138
Tezeu 516
Theo Ion 92
748
Theodorescu G. Dem. 74
Thetis 221
Thorr 320
Tipătescu 428
Tipora 23, 24
Tirteu 281, 343, 571
Tişca Emil 125
Tizian 284
Toader 23, 571
Todoran Eugen, 362, 362
Todorusale 196
Tohăneanu, G. I 383, 465
Tomuş Mircea 297
Tordăşianu 123
Torouţiu I. E. 43, 48, 51, 52, 61, 106
Toşa Al. 397, 398, 399, 400, 401
Tradem 69, 137
Trandafir 524, 572
Trapoldner Lucas 56
Trăsnet 524, 572
Tricoliciul 162
Trivale Ion 27
Tulnic 54, 524, 572
Ț
Țarină Ștef 510
Ţâra Vasile D. 18
Ţepelea Gabriel 423, 442
Ţinteş 190, 429, 441, 524, 573
U
Ucigă-l crucea 446, 496, 573
Ucigă-l toaca 496
Ungar Beatrice 57
Ungur 23, 24
Uranus 512
Urechia V. A. 78, 706
Uriaşii 22, 109, 160, 161, 174, 175, 176, 177, 178
Uricii 161
Ursele 204
Ursitoarele 46, 151, 204, 205, 327
749
V
Valea Lucian 20, 23, 33, 40, 41, 42, 43, 44, 46, 47, 48, 50, 59, 60, 62, 63,
66, 69, 71, 73, 85, 86, 87, 90, 94, 96, 98, 100, 101, 104, 108, 232,
236, 259, 264, 267, 270, 272, 282, 283, 284, 285, 288, 342, 350,
355, 364, 365, 366, 379, 445, 481, 578
Vancea Mitropolitul 68
Varone G. T. Niculescu 193
Varro 332, 574
Vasile 22, 574
Vatamaniuc D. 59, 66
Văcărescu Iancu 431
Vânteş 429, 573
Vântoasele 496
Velea Stan 347
Venera 149, 574
Vergilius 40, 87, 101, 281
Vineri (Sfânta) 30, 520, 566
Viorel 189, 190, 191, 192, 198, 199, 574, 576, 577
Vlahuţă Alexandru 8, 71, 78, 83, 84, 96, 99, 100, 108, 118, 140, 141, 143,
144, 269, 480
Vlaicu Aurel 109
Vlasiu Ion 199
Voia Vasile 33
Voichiţa 444, 575, 576
Voiculescu Vasile 332
Voinești Al. Brătescu 8, 76, 143, 363
Volbură-Împărat 306, 307, 308, 315, 317, 575
Voltaire 65
Voronca 510
Vossler Karl 378
Vrabie Gh. 165
Vuia Romulus 194
Vulcan Iosif 64, 77, 78, 98
Vulcănescu Romulus 151, 154, 156, 157, 158, 160, 162, 173, 192, 193,
194, 203, 204, 250, 253, 254, 290, 513, 514, 518
X
Xanthos 517
Xenopol A. D. 82
750
Z
Zaciu Mircea 281, 368
Zalmoxis 289
Zamfira 187, 190, 195, 199, 250, 481, 576
Zamfirescu Duiliu 8, 74, 78, 90, 108
Zamolxe 291, 326, 338, 576
Zarifopol Paul 276
Zburătorul 161, 209
Zedlitz 32, 40
Zefs 99
Zeus 159, 349
Zorilă 524, 575, 576
751
752
Indice toponimic
Aachen 76
Alzo Ilosva 23
Apa Sâmbetei 161, 299
Apuseni 262
Arad 35, 527
Arcadia 151, 168
Ardeal 14, 27, 35, 40, 44, 47, 57, 64, 68, 69, 71, 77, 94, 105, 106, 109,
110, 114, 116, 119, 121, 123, 125, 128, 133, 138, 261, 265, 273,
275, 293, 342, 362, 527
Asia Mică 249
Austria 33, 63
B
Barcelona 89
Basarabia 262
Basna 59
Bavaria 80
Bârgău 19, 22
Beclean 45
Beiuş 32, 35
Belgia 90
Berlin 86, 101
Bicaz 82
Biharia 19
Bistriţa 18, 21, 23, 32, 35, 39, 43, 52, 104, 105, 530
Blaj 8, 32, 35, 45, 54, 56, 65, 70, 109, 198, 369, 530
Blănari 72
Boian 250
Botoşani 82
Braşov 32, 54, 62, 63, 135
Bretter 67, 123
Broşteni-Mehedinţi 198
Bucovina 164, 165, 372, 420
Bucureşti 8, 13, 16, 18, 50, 51, 60, 64, 68, 70, 71, 72, 74, 80, 101, 102,
104, 105, 110, 126, 129, 139, 185, 222, 342, 380
Budapesta 33, 51, 346
Buzău 198
753
C
Caraiman 330, 380, 438, 492, 524, 531
Caransebeş 35, 68
Carpaţi 22, 123, 132, 139, 160, 168, 174, 262
Caţa 109
Cărbuneşti-Gorj 198
Câmpeni 35
Câmpia Libertăţii 56
Câmpina 113, 341, 530
Câmpulung Muscel 198
Ceahlău 289, 531
Cernăuţi 12, 74, 85
Cluj 12, 16, 18, 35, 43, 44, 45, 46, 48, 49, 50, 51, 55, 60, 62, 68, 70, 110,
113, 129, 131, 151, 259, 273, 278, 293
Colentina-Ilfov 198
Copşa Mică 70
Craiova 114
Criş 19
Cucuteni 250
D
Dacia 46, 173, 289
Dej 19, 43, 45
Deva 35
Dobrogea 262
Dorohoi 105
Dumbrava Roșie 541
Dumbrava Sibiului 57
Dunăre 347, 491, 523, 544
E
Elada 186
Eleusis 520
Elveţia 371
Europa 54, 58, 109, 162
754
F
Feldru 51, 108, 109, 110
Feleac 48
Florenţa 109
Focşani 198
G
Germania 63, 68, 80
Gherla 35, 41, 43, 51, 54, 110
Graz 33
Grecia 280, 518
Gumelniţa 250
Gura Râului 61, 62, 112, 185, 284
H
Hamangia 160, 250
Herina 51, 52, 55, 59
Hermannsdorf 56
Hermannstadt 56
Hordău 11, 20, 27, 46, 66
Hordou 11, 19, 20, 21, 23, 24, 25, 26, 28, 30, 31, 32, 48, 49, 52, 55, 68,
70, 102, 105, 108, 124, 132, 137, 150, 185, 229, 243, 273, 284,
319, 356
Humuleşti 14, 25, 143
I
Iaşi 82, 139
Ierusalim 326, 549
Ilişua 23
Ineu 137
Ipăteşti-Olt 198
Italia 90, 109
Izvoare 19
755
J
Jibou 19
K
Karlsbad 98, 109
L
Lipsca 33
Lugoj 35, 74
Lunca Vinului 20
M
Macedonia 372, 420
Maieru 48
Maramureş 164, 165, 372, 420
Măgurele 96
Mărginimea Sibiului 61
Mărţişor 224
Mercur strada 74, 78
Moldova 105, 107, 269, 398, 425, 555
Moravia 98
München 80, 98
Muntele Găina 198
Muntenia 425, 555
N
Naszod 125
Năsăud 14, 16, 19, 20, 21, 24, 25, 26, 31, 32, 33, 34, 35, 41, 43, 44, 45,
54, 55, 59, 61, 62, 69, 82, 98, 102, 104, 108, 110, 124, 125, 128,
129, 130, 132, 137, 150, 185, 222, 263, 274, 300, 313, 341, 347,
370, 424, 425, 428
Neamţ Munţii 82, 556
Nepos 20
New York 89, 556
Nistru 262
756
O
Olimp 109, 167, 168, 524, 557
Olt 399, 485, 523, 558
Onega 165
Oradea 35, 64
Oraviţa 35
P
Parva 20
Paşcani 269
Pesta 33, 51
Piatra 23, 81, 82, 87
Pietrosul 19, 22
Piteşti 198
Plevna 92, 561
Ploieşti 102, 103, 107, 263
Poiana Sibiului 251
Praga 33, 73
Prahova 239, 283, 562
Prater 57
Predeal 104, 341, 342
Prut 296, 504, 523, 562
Putna 62, 142, 563
R
Răşinari 10, 57, 253, 284
Rebra 19
Regat 104, 106
Retezat 178, 563
Rodna 19, 20, 22, 44, 46, 96, 137
Roma 337, 523, 564
România 14, 21, 49, 51, 52, 57, 58, 59, 61, 62, 64, 68, 71, 78, 80, 84, 92,
93, 99, 104, 115, 116, 122, 127, 132, 138, 147, 158, 185, 195,
198, 273, 275, 296, 340, 346, 348, 516, 523, 564, 580
Romuli 20
757
S
Salva 19, 20, 30, 128
Sălăuţa 20, 100
Sălişte 12
Sibiu 12, 13, 16, 18, 35, 44, 49, 50, 51, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 61, 62,
63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 74, 76, 78, 84, 97, 104, 106, 108,
112, 113, 123, 124, 126, 128, 129, 135, 139, 185, 253, 259, 278,
284, 288, 297, 348, 369, 423
Siracuza 280, 567
Slimnic 56
Smârdan 368, 398, 567
Someş 19, 20, 22, 568
Sorbonna 98
Strâmba 20
Stuttgart 156
Sub Arini 57, 61, 123, 124, 126
T
Tămăşeşti 114
Tărâmul Celălalt 19, 311, 359, 512
Târgu-Jiu 114
Târnavele 198
Telciu 19, 22, 29, 30, 128
Teleorman 18, 114
Teos 281
Tibru 167, 168, 571
Timişoara 35
Tismana 114
Transilvania 8, 13, 14, 26, 56, 64, 65, 108, 110, 127, 139, 252, 253, 259,
294, 341, 346, 347, 362, 423, 428, 580
Ț
Ţara Dalbă 307, 308, 359, 573
Ţara lui Amurg 307, 527
Ţara Moţilor 23
Ţarigrad 295, 460, 573
Ţibleş 19, 22, 137
758
U
Ungaria 21, 44, 128, 259
V
Vacz 68
Vărarea 20
Vârful Câmpului 105
Viena 33, 35, 45, 49, 57, 67, 68, 98
Ville Hermanni 58
Y
Yemen 235, 576
759

George Coșbuclumile Limbajului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George Coșbuclumile Limbajului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RADU DRĂGULESCU

EDITURA UNIVERSITĂȚII „LUCIAN BLAGA”

Înșir-te, mărgărite! ................................................... 149

Arta limbajului .......................................................... 349

Sus inima! ……………………………………….. 579

Având la bază o teză de doctorat definitivată cu mai bine de zece

Spaţiu mitic, învestit cu sacralitate, satul ca topos şi organizare

anii 1858-1883, reiese că înregistrearea a fost făcută de Anton Coșbuc,

Orăşelul transilvănean de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu

alegere a lui Coşbuc în calitate de preşedinte a avut loc la 2 decembrie, având în

Onisim Filipoiu, George Coşbuc la Virtus Romana Rediviva, în Studii despre

Coşbuc, Cluj, 1966.

Atunci prin brazi aud mişcare,

Ştiu, inelul de la mână

Anii petrecuți în străvechiul oraş are şi el un rol însemnat în viaţa

1. Teoria şi istoria retoricii la greci şi la romani (dr. Homán Otto)

Ex abrupto cu o rugare sinceră îmi încep eu astăzi scrisoarea

Sibiu, 22 Martie 1886

Iubite Domnule Coşbuc

Versurile, pe care ni le-ai trimis, sunt o nouă dovadă despre zelul

Al Dtale sincer şi afecţionat

Consecinţă a celor două scrisori, în numerele 60, 61 şi 62 din

Herina, 23/7 1887

Cu Bucureşti(i) am gătat, aşa se vede, cu totul am gătat. Astă

Pe când deprindea Coşbuc cum se împletesc Cuvintele în Poezie,

Mă doare sufletul că nu pot lua parte la întrunirea fraţilor noştri ardeleni

Când ia naştere Tribuna, la Bucureşti220, Coşbuc refuză invitaţia

Mai întâi, să stabilim care erau relaţiile lui George Coşbuc cu

Exclus din cercul junimiştilor şi nemaifiindu-i permis să calce

contemporani, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 98.). Afirmația nu

În ciuda căldurii sufleteşti care radiază din frumoasele cuvinte ale

L-a găsit în casă mort

București, Editura Minerva, 1909.

Către finele anului, Coşbuc, departe de a se mai lăsa impresionat

În mod surprinzător, mult timp după sosirea sa în Bucureşti, o

Starea sufletească a poetului m-a pus în grijă.

Nici team-ori mânie, ci-uimire mi-a pus

Cu scut şi săgeată vrei lupta? S-o laşi

Am lăsat anume, către final, problema spinoasă a Dragostei. Nu

Până când, oh, spune-mi Doamne, -

Presupusa fată iubită, pare a nu fi fost vrednică de dragostea tânărului:

Luna are pe-oarecine

Liceanul compune unei domnişoare care l-a rugat să-i scrie

În opinia lui Jacob Popper, „Pînă la urmă se pare că s-a consolat cu o

Și, cât ești de râzătoare,

Moartea poetului avea să aibă ecouri chiar şi peste ani.

Cine, cunoscând foarte bine dezvoltarea talentului lui Coşbuc, n-

O luptă-i viaţa: deci te luptă

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Sufletul poetului, spuneam, se surpă odată cu moartea lui

Oricând ochii-i ridic

Vajnicul luptător pentru dreptate şi libertatea poporului român se

Moştenirea lăsată nouă de acest fiu al poporului şi al plaiului

Scriu mai cu plăcere la amiazi şi seara, înainte de masă, şi mai

Născut la 8 septembrie 1866.463

Putem intui rolul său în literatura română, fără a cunoaşte nimic

După cum poate Vă este cunoscut, în vara anului curent

Fost elev al gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, şi care bust se

Năsăud, 5 Aprilie 1914.

Ioan Păcurariu m.p. Emil Tişca

Lasă casă, lasă munte,

La 9 martie 1884 în şedinţa Societăţii, Coşbuc citeşte Tablou de

Blândă rază Orizontul se polee,