Luceafărul

Literatura română cunoaște o evoluție artistică deosebită prin asocierea unor tineri într-un grup
intelectual numit „Societatea Jună”, înființat la Iași de către patru mari oameni de cultură, între care
amintim pe Titu Maiorescu, care este vocea critică și estetică literară a ceea ce s-a numit “Curentul
Junimist” la care aderă scritorii cunoscuți de astăzi ca mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici și Ion Luca Caragiale.
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-Literare
România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”. Poemul este inspirat din
basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea
povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgostește un
zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-l respinge. Zmeul merge la Demiurg, dorește să fie
dezlegat de nemurire, dar este refuzat, întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se
îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe
ei și îi desparte prin vicleșug. Peste fată el prăvălește o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară
în Valea Amintirii. Alături de sursele folclorice ale poemului( basmele prelucrateș „Fata în grădina de
aur”, „Miron și frumoasa fără corp” și mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice și izvoare
filozofice(antinomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Trăsăturile care încadrează poemul „Luceafărul” în curentul romantismului, pe care poetul îl
pune în evidență atât în literatura română, cât și în cea europeană sunt pe de o parte temele specifice,
precum iubirea neîmplinită și efermitatea vieții(scoasă în evidență prin motivul trecerii timpului) și
condiția omului superior ilustrată prin condiția Luceafărului care este condamnat la nefericire veșnică,
izolându-se într-o lume proprie „cercul strâmt”, iar pe de altă parte, tehnica antitezei pe care poetul o
folosește pentru realizarea portretului fetei de împărat pentru a scoate în evidență unicitatea acesteia,
comparând Fecioara Maria cu Sfinții și luna cu stelele, dar și pentru realizarea portretului și condiției
Luceafărului pe care mai intâi îl compară cu oamenii, apoi cu o ființă efemeră.
Tema poemului este inspirată dintr-un basm românesc popular, pe care Eminescu îl citește într-
o culegere de texte folclorice, numit „Fata din grădina de aur”. Marele poet adaugă iubirea neîmplinită
la care zmeul din basm aspirase și viziunea proprie despre condiția omului superior care aspiră la o
iubire absolută, într-o lume ideală. Tema trecerii timpului, și ea de origine romantică, este utilizată ca
subtemă pentru a evidenția condiția omului de geniu prin contrast. Geniul este reprezentat în mod
simbolic de Hyperion. Acesta fiind o ființă fără stea, nemărginită în gândire, având capacitatea de a
vedea „mizeria lumii”(din filozofia lui Schopenhauer), fiind astfel o ființă nefericită.
Compozițional, „Luceafărul” este structurat în patru părți. În prima și în ultima parte, cele două
planuri, terestru și cosmic, interferează, pe când în părțile a doua și a treia, ele se separă, partea a doua
fiind consacrată planului terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia planului
cosmic, unde Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs rugăminții de a îl
transforma în muritor. Începutul poemului se află sub semnul basmului, timpul este anistoric, mitic(illo
tempore): „A fost odată ca în povești / A fost ca niciodată”, cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei
de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”, scoate în
evidență o autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparațiile:
„Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele” propun o posibilă dualitate: puritate și predispoziție
spre înălțimile astrale.
Motivele literare prezente în poem sunt numeroase, amintim numai câteva cu o importanță
deosebită. Astfel, în prima secvență poetică, întâlnim motive literare care conturează cadrul romantic-
nocturn: luna, stelele, castelul, însă un loc aparte îl au motivul oglinzii și al visului, ambele prezente în
multe opere romantice, nu numai eminesciene, deoarece oglinda și visul întemeiază transferul
individului dintr-o lume reală într-o lume imaginară, fantastică. Astfel, prin aceste mijloace, fata de
împărat reușește să se întâlnească cu Luceafărul, de care se îndrăgostește(motivul zburătorului).
Imaginarul poetic, deși este asemănător cu cel din basmul sursă de inspirație, se diferențiază prin apelul
la motivul cosmogoniei, pe care îl implică călătoria Luceafărului, devenit Hyperion, către creatorul
acestuia, pe care Eminescu îl numește în alte creații ale sale Demiurg. Călătoria este ea insăși un motiv
literar, evidențiind natura ființei superioare prin aspirație.
Limbajul poetic eminescian este specific romantismului, prin terminologia în care se deosebesc
câmpurile semantice ale planului cosmic și terestru, care conturează lumea fetei de împărat și a
Luceafărului. Întâlnim elemente de noutate din perspectivă morfosintactică și prozodică. Eminescu
utilizează forme verbale colocviale(„te-oi duce”, „n-oi merge”). De asemenea, poetul utilizează forme
fonetice arhaice, pe care dorește să le conserve(„răzima”, „împle”, „mâni”). La nivel sintactic, structurile
sunt complexe, deși strofele au un număr mic de silabe. La nivel prozodic, noutatea pe care Eminescu o
aduce sunt acele cuvinte cu valori gramaticale diferite pentru a construi rima(„rază-luminează” –
substantiv-verb). Cele mai expresive sunt figurile de stil, pe care poetul le folosește cu
măiestrie(„marmoreele brațe”), dar și construcțiile oximoronice de tipul „bătând inchiși”.
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul Luceafărul-sinteză a operei poetice eminesciene
-armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice
cultivate de scriitor, cât și simbolurile eternitătii/ morții și ale temporalitătii/ vieții.