Sunteți pe pagina 1din 15

CURS 3

APA CA FACTOR DE SANOGENEZĂ


CERINŢE DE IGIENĂ ÎN APROVIZIONAREA CU APĂ POTABILĂ

APA este un factor natural de mediu, indispensabil supravieţuirii şi bunăstării având o


importanţă primordială în:
- apariţia vieţii
- dezvoltarea comunităţilor omeneşti
- cheia dezvoltării umane durabile
Apa şi asigurarea ei ridică probleme de importanţă strategică, de mare complexitate.
Consumul de apă creşte anual: în 1996 s-au consumat 54% din rezervele de apă dulce, în 2025 se
vor folosi 70%.

Consumul de apă creşte mai mult decât populaţia (în ultimii 300 de ani consumul de apă a crescut
de 35 de ori, populaţia de 7 ori), odată cu sporirea explozivă a populaţiei, cu dezvoltarea
activităţilor economice, cu accelerarea procesului de urbanizare şi ridicarea confortului vieţii
moderne.

Penuria de apă la scară planetară s-a accentuat. Problema apei a căpătat dimensiuni globale şi un
grad înalt de gravitate (materie primă critică).
- În anul 2000: 1,5 miliarde de locuitori ai planetei (1/4), n-au acces la apa potabilă → 35% în
2025
- 2,6 miliarde (>2/5), n-au acces la salubritate (în India doar 30% din populaţie are baie
proprie!!!)
Consecinţa:
- ½ din populaţia lumii suferă de boli asociate cu apa (în orice moment, jumătate din paturile de
spital din lume sunt ocupate de pacienţi cu boli asociate cu apa)

- apa dulce contaminată şi rezervele de apă ţinute în condiţii neigienice sunt cauza a 80% din
bolile infecţioase în India (½ din cazurile totale de poliomielită din lume, apar în India)

- 30% din decese în ţările în curs de dezvoltare

- 5 milioane de persoane mor anual de boli legate de lipsa apei (1.8 milioane mor de boli diareice,
inclusiv holera)

1
- în fiecare an diareea ucide 500.000 de copii indieni (1600/zi!!!)

- 6.000 copii mor în fiecare zi în lume din cauza apei nepotabile: un deces la 15 secunde (25.000
mor zilnic de foame: un copil la 6 secunde)

- în Europa: 37 copii mor zilnic de diaree, din cauza lipsei apei potabile

Limitarea resurselor de apă, necesitatea gospodăririi lor cu multă grijă şi importanţa asigurării apei
de bună calitate sunt mai evidente ca niciodată în trecut.

Răspândirea apei pe glob


Hidrosfera
- din suprafaţa întregului glob terestru (cca. 510 milioane km2), numai 149 milioane km2 (29,2%)
revin uscatului, restul de 361 milioane km2 (70,8%) este ocupat de Oceanul Planetar. Numai
Oceanul Pacific luat separat, este mai mare decât tot uscatul la un loc, suprafaţa lui atingând 178,7
milioane km2.
- dacă toată apa s-ar repartiza uniform de jur - împrejurul Terei, ar forma un strat de aprox. 3 km,
sau 300 Kg/cm2
= 1400 milioane km3
 97,2% apa sărată (1350 milioane km3)
 2,8% apa dulce (= o linguriţă de apă dulce în 5 litri apă sărată)
o 2,15% imobilizată în calotele de gheaţă şi în gheţari (dacă s-ar topi, ar crește
cu 50 m nivelul oceanului planetar)
o 0,65% apa continentală (de suprafaţă şi profunzime)

Avantajul apei: se recirculă, se reface permanent, în circuitul ei nu există pierderi

• peste 2 miliarde de locuitori supraviețuiesc cu < 1700 m3/an (stress hidric) (50% in 2030!!!)
• în peste 20 țări din Africa de Nord și din Orientul Apropiat, disponibilul este de sub <1000
m3/an (penurie cronică)
• în occident, fiecare locuitor consumă de 15-20 ori mai mult ca locuitorii țărilor
subdezvoltate
- 250-600 l/pers/zi în America de Nord (300 l) și Europa (100-200 l)
- 10-40 l/pers/zi în Africa (Lumea a III-a – câțiva litri sau câteva zeci de l/pers/zi)
- în timp ce cantitatea minimă necesară de apă ar fi de 50 l/pers/zi

2
Măsuri de acoperire a nevoilor de apă

- recircularea apei dirijată de om


- gospodărirea judicioasă (baraje) → (rezervă de apă, împiedică viiturile, energie electrică,
protecţie contra secetei)
- desalinizarea apei de mare (peste 30 de procedee: condensare, congelare, extracţie,
osmoza inversă, schimbători de ioni etc.)
- transportarea şi înmagazinarea gheţarilor din zonele arctice (din calota de gheaţă a
Antarcticii se desprind anual insule de gheaţă totalizând 600 km3, iar din calota de gheaţă a
Arcticii 470 km3)
- apele meteorice
 folosite de mii de ani (Palestina, Grecia, Roma, Asia de Sud)
 sunt folosite în Malta şi în ţări din sudul Europei ca apă potabilă, deşi au multe
proprietăţi necorespunzătoare şi trebuie atent filtrate
 astăzi, tehnica este folosită în Asia (India) pentru reconstituirea rezervelor subterane
 relativ puţin scumpă
- provocarea de ploi artificiale
- apa din topirea zăpezii este folosită de alpinişti dar şi de cabane şi alte rezidenţe umane
iarna sau în zone polare ori la mare altitudine, unde nu există apă lichidă; în România ţăranii
din cătunul Gheţar din Munţii Apuseni tăiau blocuri de gheaţă din peştera Gheţarul de la
Scărişoara şi o topeau pentru a obţine apă potabilă
- apă din ceaţă: în anumite zone de "deşert umed" unde există ceaţă dar nu se ajunge la
precipitaţii, s-au putut amenaja panouri de condensare
- transfer de apa între bazine fluviale sau între o pânză acviferă la alta (China, India)
- alte surse: în situaţii de survival, apă în mici cantităţi se poate obţine şi din sevă sau
transpiraţia plantelor, din umorile unor animale şi peşti, etc.

Rolurile apei în organismul uman


- constituent de bază, 65% (46 kg)
 45% apa intracelulară
 20% apa extracelulară (15% interstiţial şi 5% intravascular)
 conţinutul în apă nu este însă constant în toate etapele vieţii, el scade de la 80-95%
în embrion, până la 50-55% în organismul vârstnicilor

3
 conţinutul în apă diferă de la un ţesut la altul; există ţesuturi bogate în apă: plasma
(90%), ţesutul nervos (70-80%), ţesutul muscular (75%), ţesutul conjunctiv (60%) şi
ţesuturi sărace în apă: ţesutul osos fără măduvă (25-30%) şi ţesutul adipos (20%)
 în funcţie de sex: la femei, apa reprezintă 52%, la bărbaţi 63%
 la obezi, procentul de apă poate scădea până la 40%
- constituent esenţial al materiei vii, apa reprezintă mediul propice de desfăşurare a tuturor
proceselor fiziologice (absorbţia, difuzia şi secreţia), contribuind totodată la menţinerea
constantelor de bază ale organismului: izotonia, izotermia, echilibrul acido-bazic,
metabolismul intermediar etc.
- datorită marii sale puteri de dizolvare, apa este mediul în care se produc numeroase dispersii
moleculare sub formă de soluţii apoase, multe substanţe pătrunse în organism fiind
absorbite la nivelul intestinului şi tot sub această formă fiind transportate prin intermediul
sângelui la organe şi ţesuturi.
- apa este mediul în care, sub influenţa enzimelor dizolvate în apă, se petrec toate biosintezele
şi descompunerile care caracterizează însăşi materia vie.

Principalele resurse de apă şi caracterizarea lor sanitară

1. Apa atmosferică și meteorică


2. Apa subterană
3. Apa de suprafață

1. a) Apa atmosferică
- derivă din evaporarea apei mărilor şi oceanelor, a apei de pe suprafaţa vegetaţiei, a solului şi
a apei eliminată de vieţuitoare
- dacă s-ar repartiza uniform, ar realiza în jurul Pământului un strat de 25 mm grosime
- în România, apa atmosferică este o sursă neexploatată
- se foloseşte ca sursă de apă în unele zone din Africa şi Asia. În Angola, de exemplu, şi în
sudul insulei Madagascar, în anotimpul uscat, indigenii, pentru a-şi satisface nevoia de apă,
strâng roua care se adună în cutele frunzelor, ceea ce presupune o condensare de proporţii
apreciabile.

4
1. b) Apa meteorică
- provine din condensarea apelor atmosferice în zonele cu temperaturi mai scăzute, şi
precipitarea lor sub formă de ploaie, ninsoare, grindină etc.
- pe glob, aceste ape se folosesc pentru consum în zone limitate
- în ţara noastră, apele meteorice se folosesc foarte rar pentru aprovizionarea unor gospodării
rurale din Muntenia (platforma Cotmeana), precum şi în unele zone din Dobrogea
Apa meteorică este pură în momentul formării, fiind de fapt apă distilată, dar se impurifică
chiar în momentul condensării vaporilor în jurul particulelor de praf, fum etc. În timpul căderii sub
formă de ploaie, antrenează din atmosferă diverse impurităţi (germeni, pulberi) şi absoarbe diverse
gaze (amoniac, hidrogen sulfurat, oxizi de azot şi de sulf etc.). Astfel, primele cantităţi de
precipitaţii care au spălat o atmosferă prăfuită sunt uşor turbide, iar cele care au dizolvat oxizi de
azot sau de sulf au un pH acid. Ajunse pe suprafaţa solului, apele meteorice se impurifică în
continuare cu substanţe organice şi anorganice, solubile şi insolubile, cu germeni microbieni
antrenaţi prin spălarea solului cu stare de salubritate deficitară.
De obicei, aceste ape nu îndeplinesc cerinţele igienice, motiv pentru care nu sunt indicate
pentru alimentare cu apă de băut:
- debit foarte variabil şi adeseori scăzut
- conţinut crescut în germeni microbieni, mai ales dacă se păstrează timp mai îndelungat
- gust fad datorită lipsei sărurilor minerale (nu satisfac senzaţia de sete)

2. Apa subterană
- origine exogenă din infiltrarea apelor de precipitaţii prin sol, a apei râurilor şi lacurilor prin albiile
acestora şi din condensarea vaporilor de apă din aerul teluric
- origine endogenă, din condensarea vaporilor degajaţi din magmele aflate în profunzimea solului
În timpul coborârii prin sol, apa se purifică şi se filtrează. În funcţie de adâncime, se deosebesc:
Apele freatice
- situate deasupra primului strat de sol impermeabil
- sunt lipsite de presiune, au nivel hidrostatic liber
- variaţii de debit (în funcţie de regimul ploilor) şi ale proprietăţilor organoleptice,
fizice şi chimice, fiind uşor contaminabile.
Apele de adâncime
- situate sub primul strat de sol impermeabil, între două straturi impermeabile
(straturi captive sau pânze de apă inter-stratale)

5
- se găsesc cel mai adesea sub presiune (proporţională cu diferenţa de nivel dintre
regiunea de alimentare şi cea de captare) dând naştere la apele arteziene şi la
apele ascensionale sau ascendente
- debit constant, neinfluenţat de variaţiile precipitaţiilor atmosferice
- ferite de impurificări şi contaminări, iar proprietăţile fizice şi chimice variază
mai puţin decât la apele freatice, astfel încât compoziţia lor minerală capătă un
caracter constant.

3. Apa de suprafaţă
- provine din precipitaţii atmosferice, din topirea zăpezilor şi din izvoare
- datorită contactului permanent cu mediul înconjurător şi mai ales datorită poluărilor
determinate de multiplele lor utilizări, apele de suprafaţă nu pot fi date în folosinţă decât după o
prealabilă tratare şi dezinfecţie.
a) Apele curgătoare (fluvii, râuri, pârâuri şi torenţi)
- variaţii foarte mari de debit, de la debite catastrofale în perioadele de dezgheţ şi ploi
torenţiale, până la debite extrem de scăzute în perioadele de secetă
- mineralizarea acestor ape se găseşte sub influenţa precipitaţiilor (invers proporţional) şi a
compoziţiei chimice a solurilor
- conţinutul râurilor în substanţe organice şi floră microbiană creşte prin spălarea malurilor,
în urma descărcării în aceste ape a reziduurilor fecaloid-menajere şi datorită diverselor folosinţe ale
apei (scăldat, spălatul unor obiecte)
b) Apele stătătoare
Lacurile şi rezervoarele
- pe glob se află peste 1 milion de lacuri cu o suprafaţă totală de 2,1 milioane km2 (aprox.
700.000 km3 de apă). În România se găsesc circa 3.500 lacuri, din care doar 0,9% au o suprafaţă
mai mare de 1km2.
Apa lacurilor naturale este mai curată decât apa râurilor (bazinul de alimentare fiind mai
limitat, poluarea fiind mai redusă), iar diluţia eventualelor substanţe poluante este foarte mare.
Mările şi oceanele
Apa este sărată (~35 gr. săruri la litrul de apă). Ea conţine prioritar clorură de sodiu, clorură
şi sulfat de magneziu şi, în proporţii mai reduse, bromură de Mg, carbonat de Ca, necesitând pentru
potabilizarea ei o desalinizare corespunzătoare.

6
Necesarul de apă pentru centrele populate

1. Necesarul de apă pentru populaţie


2. Necesarul de apă pentru industrie
3. Necesarul de apă pentru unități agro-zootehnice

În estimarea necesarului de apă se ţine cont de trei compartimente de bază: populaţia, industria şi
agricultura.
Din Oceanul Planetar
- 70% din apă este utilizată pentru irigaţii
- 22% pentru industrie
- restul pentru populaţie

1.) Necesarul de apă pentru populaţie include nevoile gospodăreşti, nevoile publice şi nevoile
urbanistice.

A) Necesarul gospodăresc
Cuprinde nevoia fiziologică de apă a omului, apa necesară pentru întreţinerea igienei
personale şi călire şi apa menajeră.
a) Nevoile fiziologice de apă ale organismului
- aprox. 2.500 ml/persoană/zi (34-35ml/kg); la copil 100 ml H2O/kg
Pierderile zilnice de apă ale organismului se realizează prin urină (1.500 ml), tegumente
(perspiraţie – 500 ml), plămâni (350 ml) şi fecale (150 ml).
Aportul de apă se realizează prin ingestia apei ca atare (circa 1,5 litri), iar restul de 1l, prin
apa conţinută în alimente sau apa rezultată din metabolizarea lor, în timpul proceselor oxidative
(zilnic se eliberează o cantitate de 300-350 ml de apă, sau 14 g la fiecare 100 calorii metabolizate).
b) Apa pentru igiena personală şi călirea organismului
În satisfacerea igienei individuale se estimează ca necesare cantităţi de circa 2,5-3l pentru
spălatul mâinilor şi feţei, 20-25l pentru un duş şi 200-250l pentru o baie.
În călire apa favorizează termoreglarea organismului, acţionând asupra ei mai puternic
decât aerul, deoarece la aceeaşi temperatură, apa are o conductibilitate termică de circa 30 de ori
mai mare. Alternanţa de apă caldă şi rece creşte rezistenţa nespecifică a organismului faţă de
infecţii şi alte agresiuni.

7
c) Necesarul menajer
Cuprinde apa necesară pentru prepararea hranei, curăţirea îmbrăcămintei şi locuinţei,
spălatul vaselor şi îndepărtarea dejectelor.

În total nevoile gospodăreşti variază între 40 şi 280 l/pers./zi, în funcţie de gradul de dotare al
clădirilor cu instalaţii de alimentare cu apă caldă şi rece.

B) Necesarul public (al sectorului de deservire) este estimat la valori cuprinse între 25 şi 60
l/pers./zi în funcţie de cartier şi cuprinde apa necesară pentru întreţinerea unui nivel
corespunzător de igienă şi salubritate în instituţii spitaliceşti şi culturale, şcoli, grădiniţe, creşe,
magazine, restaurante, unităţi de prestaţii etc.
C) Necesarul urbanistic pentru spălatul şi stropitul străzilor, pieţelor, parcărilor şi spaţiilor verzi,
este estimat la 5-20 l/pers./zi, în funcţie de cartier.

2.) Necesarul de apă pentru industrie


În industrie apa se foloseşte în scopuri variate: ca materie primă, ca solvent sau separator
pentru substanţe cu densitate diferită, pentru spălarea unor produse, pentru purificarea altora, la
spălarea şi întreţinerea diverselor maşini şi instalaţii etc.
Nevoile industriale de apă prezintă o mare discrepanţă de la un oraş la altul, de la o ţară la
alta, dar o industrie bine coordonată trebuie să nu irosească apa ci să o redea aproape în totalitate.

3.) Necesarul de apă pentru unităţile agrozootehnice


Necesarul de apă în acest sector cuprinde:
- apa pentru irigaţii (udarea culturilor şi spălarea în vederea ameliorării sărăturii solurilor);
- apa pentru zootehnie, folosită la creşterea şi adăparea animalelor dar şi la întreţinerea
grajdurilor.
În acest sector se estimează ca necesare următoarele cantităţi de apă: între 80-100 l/cap de
vită mare/zi şi 20-25 l/cap de vită mică/zi. Deşi animalele necesită cantităţi de apă considerabil
mai mari decât oamenii, calitatea apei necesare nu este aceeaşi.

Surse de poluare
• Zilnic, cca 2 milioane tone de reziduuri se devarsă în apele de suprafață
• În prezent există cca 12.000 km2 de apă dulce poluată în lume (18.000 km2 in 2050 = de 9
ori mai mult decât toată cantitatea folosită pentru irigații)

8
În linii mari se pot recunoaşte două categorii de surse de poluare: surse directe şi surse
indirecte.

1. Sursele directe pot fi punctiforme sau organizate şi surse nepunctiforme (difuze) sau
neorganizate.
a) Sursele punctiforme de poluare au avantajul că sunt bine cunoscute şi permit protecţia,
supravegherea lor, deci pot fi controlate sanitar.
b) Sursele difuze de poluare sunt insuficient cunoscute, de regulă neglijjate, dar pot
compromite mare parte a bazinului hidrografic.

a) Sursele punctiforme (organizate)


Au în general un caracter permanent, iar reziduurile lor se devarsă în râurile receptoare
printr-un sistem de canalizare constituit în acest scop. Ele cuprind:
- apele uzate municipale (fecaloid-menajere) provenite din gospodării, restaurante,
hoteluri. În 1995, 95% din întreaga cantitate de apă menajeră din ţările în curs de
dezvoltare, s-a deversat în râuri, fără o prealabilă epurare.
- apele uzate industriale. Epurate sau nu, ele constituie o sursă de poluare. O apă
industrială uzată are, în principiu, caracteristici asemănătoare substanţelor chimice sau
fizice utilizate în procesul tehnologic.
- activităţile legate de agricultură, minerit, exploatarea petrolului.
Apele reziduale fecaloid-menajere (municipale) încarcă apele receptoare cu o bogată şi
variată floră microbiană la care se adaugă substanţele organice, ceea ce explică riscul (potenţialul)
epidemiologic crescut al acestor ape. Pe plan secundar prezintă şi un risc toxicologic (datorită
detergenţilor folosiţi în menaj).
Apele reziduale industriale se caracterizează prin prezenţa de substanţe chimice, dar gradul
lor de poluare variază de la o întreprindere la alta. Riscul principal al acestor ape este cel
toxicologic, prezentând şi un risc epidemiologic la unităţile de industrie alimentară.
Apele reziduale din agricultură sunt cele mai poluate: au în aceeaşi măsură un risc
epidemiologic (prin posibilitatea transmiterii unor antropozoonoze) şi un risc toxicologic (prin
vehicularea cu aceste ape a substanţelor chimice folosite (insecticide, fungicide, fertilizanţi, etc.)

9
b) Sursele nepunctiforme (difuze), neorganizate
b.1. Surse accidentale – cuprind torenţii, apele de irigaţie (ce spală malurile râurilor cu stare de
salubritate deficitară şi antrenează în apă reziduuri animale, gunoaie, fertilizanţi, rumeguş),
precum şi apele de precipitaţii care pot deveni foarte nocive în urma contactului cu unele
substanţe din atmosferă (de exemplu ploile acide).
b.2. Sursele ocazionale – se pot ivi datorită diverselor utilizări sezoniere ale apei (pentru
scăldat, pescuit, topitul plantelor textile), datorită deversării reziduurilor solide sau fecaloid –
menajere (vidanjări), precum şi datorită unor afluenţi temporari, seci în cea mai mare parte a
anului şi transformaţi în adevăraţi torenţi după dezgheţ şi precipitaţii abundente.

2. Surse indirecte
a) Acidifierea: oxizi de sulf şi de azot, care se combină cu ploaia, formând acizi anorganici
(„ploi acide”).
b) Eutrofizarea. Deversările ridicate de compuşi conţinând fosfor şi azot (din fertilizanţi,
din substanţe organice naturale) provoacă înmulţirea excesivă a algelor (unele toxice),
care duce la scăderea concentraţiei de oxigen, reducându-se autoepurarea şi ajungându-
se până la virarea proceselor biochimice spre anaerobioză, cu producerea de substanţe
toxice şi moartea vieţuitoarelor, cu consecinţe indirecte grave (economice, ecologice)
asupra comunităţilor umane. Lacurile naturale se umplu de buruieni şi se pot transforma
astfel în adevărate turbării. La nivelul instalaţiilor de tratare se produce corodarea şi
colmatarea sistematică a filtrelor, precipitarea Fe şi Mn şi alterarea proprietăţilor
organoleptice.
c) Poluarea termală din centrale termice si nucleare → perturbă viața acvatică animală
sau vegetală, modificând ritmul reproducerii sau al supraviețuirii hibernale; proliferarea
germenilor patogeni, eliminarea toxinelor.

Autopurificarea apelor

Autopurificarea reprezintă “ansamblul proceselor autonome de natură fizică, chimică şi


biologică, care redau unei ape poluate prin produşi organici sau minerali, în suspensie sau în
soluţie, puritatea sa anterioară poluării”.
Impurităţile minerale se îndepărtează prin sedimentare iar cele organice prin mineralizare.
Substanţele poluante pot fi persistente, care nu se supun proceselor de autopurificare (concentraţia

10
lor fiind în raport direct cu diluţia, ele nefiind descompuse, modificate chimic sau îndepărtate fizic,
cum sunt de exemplu clorurile) şi nepersistente, care se supun proceselor de autoepurare, altele
decât diluţia (cum sunt de pildă amoniacul, ce se oxidează biochimic, carbohidraţii ce se
descompun până la dioxid de carbon, sau metalele grele ce pot precipita sub formă de săruri
insolubile şi se îndepărtează prin sedimentare).
1. Procese fizice
a) Diluţia şi amestecul apelor reziduale în masa bazinului receptor, aval de locul deversării. Cu
cât debitul receptorului este mai mare, diluţia este mai bună.
b) Sedimentarea constă în depunerea treptată a substanţelor minerale şi organice în suspensie în
apa râului şi depinde de:
- mărimea, forma şi greutatea particulelor
- temperatura apei (apa caldă favorizează sedimentarea)
- adâncimea şi viteza de scurgere a apei (cu cât adâncimea este mai mare şi viteza de
scurgere este mai mică, cu atât sedimentarea este mai bună).
Concomitent are loc şi o reducere a numărului de germeni care sedimentează odată cu
particulele (sedimentarea interesează de asemenea paraziţii şi ouăle acestora.
c) Temperatura apei
- influenţează aşa cum s-a văzut, sedimentarea
- ea condiţionează şi durata de supravieţuire a germenilor patogeni pătrunşi în apă, în
sensul că apa nu le oferă condiţii prielnice de supravieţuire
- în mod indirect, temperatura apei influenţează şi viteza reacţiilor chimice şi biologice
care au loc în apă (creşte viteza de reacţie) şi care contribuie la autopurificarea ei
d) Radiaţiile solare şi mai ales cele ultraviolete exercită o acţiune bactericidă şi bacteriostatică,
mai ales la suprafaţa apei, cu atât mai mult cu cât apa este mai limpede.

2. Procese chimice
Procesele pur chimice joacă un rol secundar în autopurificare. Ele se reduc la procese de
neutralizare, oxidare, reducere, floculaţie, precipitaţie, adsorbţie, absorbţie. Trebuie amintit aici
oxigenul dizolvat din apă, care participă la procesele oxidative de descompunere şi dioxidul de
carbon, care este o sursă de carbon pentru plancton.

3. Procese biologice reprezentate de:


a) Concurenţa microbiană între flora saprofită, proprie apei şi flora supra-adăugată. Această
concurenţă se poate manifesta direct (unele specii saprofite – actinomicetele – secretă

11
antibiotice) sau indirect (prin consumarea substratului nutritiv), ducând la diminuarea
încărcăturii microbiene a apei.
b) Acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice inferioare (protozoare, infuzorii, crustacee,
moluşte) care se hrănesc cu microorganisme.
c) Acţiunea litică a bacteriofagilor

4. Procesele biochimice sunt procesele de transformare şi descompunere a materiei organice.


Aceste procese sunt mult mai complexe şi diverse. La ele participă o serie de microorganisme
(bacterii, ciuperci) saprofite care duc la transformarea şi dezintegrarea materiei organice şi în final
la desăvârşirea degradării substanţelor organice, la mineralizarea lor.

PROPRIETĂȚILE APEI
Sunt reprezentate de calitățile apei pe baza cărora se pune diagnosticul de potabilitate și anume
proprietăți organoleptice, fizice, chimice și bacteriologice.
I. Proprietățile organoleptice: reprezintă proprietățile apei care sunt percepute cu ajutorul
organelor noastre de simț, fapt pentru care aceste determinări sunt subiective.
1. Gustul apei : este dat de compoziția în substanțe minerale și gaze dizolvate, în special O2 și CO2,
cloruri, hidrogen sulfurat, substanțe organice de natură vegetală și animală, însă lipsa acestora
imprimă apei un gust fad și neplăcut și nu satisface senzația de sete. Oxigenul dizolvat dă
prospețime apei .
Mineralizarea excesivă imprimă apei un gust neplăcut astfel:
- excesul de cloruri dă gust sărat
- excesul de fier dă un gust metalic
- excesul de magneziu dă un gust amar
- excesul de calciu dă un gust sălciu
- excesul de dioxid de carbon dă un gust grețos, respingător
Norma sanitară: Gustul apei potabile trebuie să fie plăcut și să satisfacă senzația de sete, limita
fiind de max. 2 grade.
2. Mirosul apei: este dat de prezența elementelor naturale și poluante în exces, astfel că ele
imprimă apei mirosul lor caracteristic și anume:
- Substanțele organice în descompunere și protozoarele dau apei un miros specific degajării de
amoniac și hidrogen sulfurat.
- Organismele vegetale imprimă un miros aromatic de iarbă sau mucegai.
- Pesticidele imprimă mirosul caracteristic al acestor substanțe.

12
Determinarea mirosului ca și a gustului se apreciază senzorial prin compararea mirosului cu un
miros cunoscut și se exprimă în grade în funcție de intensitatea acestuia în conformitate cu Scara
intensității gustului și mirosului și anume;
- 0 grade = intensitate 0 = fără miros și gust particular
- 1 grad = intensitate foarte slabă = miros și gust perceptibile numai de un consumator
experimentat
- 2 grade = intensitate slabă = miros și gust slab resimțite perceptibil numai dacă se atrage
atenția consumatorilor
- 3 grade = intensitate net perceptibilă = miros și gust perceptibile
- 4 grade = intensitate pronunțată = miros suficient de puternic pentru a face apa neplacută la
miros și gust
- 5 grade = intensitate foarte puternică = miros și gust puternice încat apa nu se poate
consuma
Apa potabilă trebuie sa fie fără miros, limita fiind de max. 2 grade.

II. Proprietățile fizice


- pot fi evidențiate și cu ajutorul organelor noastre de simt, dar se pot determina și prin metode
obiective, fapt pentru care au valoare de apreciere superioară față de cele organoleptice.
1. Concentrația ionilor de hidrogen sau Ph-ul apei trebuie să aibă:
Valoarea admisă cuprinsă între 6,5 și 7,4 unități de ph .
Valoarea admisă excepțional este de max. 8,5 unități de ph.
2. Culoarea apei este dată de substanțele dizolvate în apă, naturale sau poluante, și poate indica
poluarea apei cu substanțe toxice nocive sau bacterii.
Determinarea culorii apei se face inițial:
- calitativ = prin compararea apei de analizat cu o probă de apă distilată și apoi
- cantitativ = prin comparare cu o scară etalon de platino-cobalt
Rezultatele se exprimă în grade platino-cobalt sau grade de culoare
Valori admise = max.15 grade platino-cobalt
Valoare admisă excepțional = max. 30 grade paltino-cobalt
3. Transparența sau turbiditatea apei este dată de substanțele insolubile, naturale sau poluante,
dizolvate în apă și imprimând aspect neplăcut apei.
Determinarea turbidității apei de face inițial
- calitativ = prin compararea probei de analizat cu o probă de apă distilată și se notează rezultatul
astfel: opalescent, tulbure, foarte tulbure, iar apoi

13
- cantitativ = prin compararea probei de analizat cu o scară etalon de dioxid de siliciu sau caolin.
Valoarea admisă: 5 grade dioxid de siliciu
Valoarea admisă excepțional: 10 grade dioxid de siliciu
4. Temperatura apei : are o dublă valoare sanitară:
- rol direct asupra organismului influențând consumul apei în sensul că apa rece cu temperatura sub
5oC favorizează producerea de amigdalite, faringite, laringite, în schimb apa caldă cu temperatura
peste 17oC are gust dezagreabil prin pierderea oxigenului și gazelor dizolvate, producând chiar
senzație de greață și vărsături.
- rol indirect ca indicator de poluare pentru că temperatura apei subterane este constantă, însă dacă
temperatura apei subterane se modifică înseamnă o comunicare cu exteriorul adică o posibilitate de
impurificare a apei subterane.

III. Proprietățile chimice


Compoziția chimică a apei cuprinde un număr apreciabil de substanțe chimice, care în
funcție de valoarea lor sanitară au fost clasificate în 3 categorii și anume:
1. Substanțe toxice care au efecte dăunătoare toxice asupra organismului uman și care pot exista în
mod natural sau să provină prin poluarea apei.
Dintre cele mai importante menționăm: azotați, arsen, amine aromatice, cadmiu, cianuri libere,
clor, crom, hidrocarburi policiclice aromatice, mercur, nichel, pesticide, plumb, selenium,
trihalometani, uranium natural.
În practică, dintre substanțele toxice, se determină nitratii, care provin din descompunerea
substanțelor organice, reprezentând ultima fază de mineralizare a acestora, deci o poluare veche, de
la câteva săptămâni la cateva luni.
2. Substanțe indezirabile sunt substanțe chimice prezente în apă care nu au efect toxic asupra
organismului uman, dar când depașesc anumite limite, modifică proprietățile organoleptice și fizice
ale apei, făcând-o improprie consumului uman. Acestea sunt: calciu, detergenți anionici sintetici,
duritate totală, fier, fenoli, mangan, magneziu, oxigen dizolvat, sulfați, zinc.
În practică, dintre substanțele indezirabile, se determină ionii de calciu și magneziu, care
constituie duritatea apei.
3. Substanțe indicatoare ale poluării sunt substanțe care nu au efecte nocive asupra organismului
uman și nici nu modifică proprietățile apei, dar creșterea concentrației lor indică poluarea chimică
sau bacteriologică a apei. În această categorie intră substanțele organice, amoniacul și nitriții.

14
Substanțele organice au valoare de indicator global al poluării și provin în apă fie prin dizolvarea
materiei organice din solul străbătut de apă, fie pot proveni din poluarea apei cu ape reziduale de la
complexele de creștere a animalelor sau industrie alimentară.
Amoniacul provine din descompunerea substanțelor organice, într-o primă fază și indică o poluare
recentă de la câteva ore la câteva zile.
Nitriții rezultă din amoniac în a doua etapă de descompunere și indică o poluare mai veche, de la
câteva zile la câteva săptămâni.
Prezența concomitentă a amoniacului și a nitriților indică o poluare continuă.

IV.Proprietățile bacteriologice
Majoritatea îmbolnăvirilor transmise prin apă se produc ca urmare a contaminării apei cu
microorganisme eliminate din tubul digestiv al omului sau animalelor, de aceea controlul
bacteriologic al apei înseamnă depistarea germenilor care ajung în apă odată cu dejectele umane
sau animale.
Analiza bacteriologică a apei cuprinde determinarea mai multor categorii de germeni și anume:
- Număr germeni aerobi la 22o C
- Număr germeni aerobi la 37o C
- Număr Bacterii Coliforme
- Număr Escherichia coli
- Număr Enterococi intestinali
Parametrii de potabilitate a apei sunt prevazuți in Legea nr.458 / 2002 , privind calitatea apei
potabile, respectiv Legea nr. 311/2004, privind modificările și completările legii anterioare.
Apa potabilă este apa destinată consumului uman, fiind orice tip de apă în stare naturală sau
după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de
originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită
în sticle ori în alte recipiente.

15