Universul poetic al A.Blandiana.

Ana Blandiana a văzut în poezie un limbaj esențial, o posibilitate de a gândi asupra lumii,
un joc superior al spiritului, transpis printr-o foarte bine trasare a desenului ideatic, ea a visat
mereu o poezie simplă, schematică, eliptică.Prin simbolurile instituite, ,, viziunea lumii’’în
poezia ei, gravitează în jurul polului purității , intrând în tensiune cu cel al imaginilor gravitând
în jurul polului degradării.Balanța dintre cei doi poli își pierde și își reface echilibrul, indicând
forța contrariilor în liniștită sau spectaculoasă dispută. La Ana Blandiana limbajul își dezvăluie
fața sărbătorească, luminoasă,dar și reversul tragic, constituindu-se ca spectacol între puritate și
degradare. Zăpada, plânsul,țipătul, îngerul, pasărea,apa și luna, soarele și stelele, devin
semnifiacate în lumea posibilă a Anei Blandiana impregnată de negativitate, esențializând, astfel,
toată neliniștea expresionistă a poetei.
În cadrul generaţiei de la 1960, poeta se situează în imediata apropiere aliderilor ei,
Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, prin constanţa şi coerenţa evoluţieiartistice, prin fidelitatea
faţă de un demers poetic orgolios, fără concesii şiexperimente periferice sau eşecuri. În cazul
său, fiecare volum a marcat şi întregit untraseu creator ascendent în care reflexivitatea despre
sensul existenţial, conştiinţa şiraporturile ei cu lumea au avut prioritate asupra problemelor de
natură formală sau adilemelor legate de limbaj. Diferenţa specifică e dată de sensibilitatea şi
delicateţeafeminităţii ce se revarsă din paginile sale, tensiunea reflexivă autentică a poemelor,
profunzimea notaţiilor consacrate zbaterilor interioare, exigenţa estetică cu care şi-aelaborat
fiecare text, forţa de a proiecta spaţii imaginare inconfundabile, mesajulcentrat mereu pe ideea
întoarcerii la valorile perene ale umanităţii, aşezareaconştiinţei şi a nevoii de sens în centrul
aventurii existenţiale şi credinţa în puterea poeziei de a reumaniza lumea. În centrul viziunii sale
poetice sunt aşezateandoarea, imperativul purităţii angelice, ca model ideal pentru fiinţa
vremelnică,supusă inevitabilei legi a maculării. Contingentul este raportat mereu la o lume
ageometriilor ideale, la platonicul tărâm al arhetipurilor. Poezia sa este o meditaţiedespre sensul
vieţii, despre derutele existenţiale provocate de convulsiile istoriei,despre raporturile omului cu
sacrul, cu transcendenţa, este expresia nevoii dearmonie, dar şi a revoltei în faţa anomiei.
Atitudinile proprii, disoluţia socialului,moralitatea, memoria, metafizicul se regăsesc firesc în
spaţiul dilemelor şiinterogaţiilor autoarei, pentru care contează sinceritatea şi autenticitatea
mesajului,structurarea textelor cu scopul de a releva o pluralitate semantică. Semnificativă esteşi
forţa creatoare de a impune un stil propriu în speciile abordate. Există deja un stil poetic blandian
inconfundabil, ca manieră de a fasona imaginea poetică, ca ideaţiesau ca mod de organizare a
imaginilor în jurul unui ax central, iluminând omultitudine de sensuri. Poeta aduce un
excepţional elogiu iubirii spirituale dintrefemeie şi bărbat, pe care o ridică la ipostaza de mit
poetic, experienţă întregitoare şitensiune a aspiraţiei, niciodată împlinită mulţumitor.
Fundamental rămâne imperativul candorii cu numeroasele sale ipostazieri, propus semenilor şi
configuratca modalitate ideală de a supravieţui într-o istorie sângeroasă şi tragică. Deplânge
canimeni altul în poezia postbelică declinul sacrului, îngerii supuşi umilinţelor, goliţide esenţa
divină, pângăriţi de raţiunea umană materialistă, prigoana şi agresiunileîmpotriva bisericii, ruina
satului, efectul destructurant al timpului. Frumoase şi nobile sunt frecventele întoarceri pline de
recunoştinţă ale poetei spre imaginea tutelară a părinţilor, spre spaţiul imaculat al copilăriei, alt
tărâm mitico-poetic semnificativ. Ca suflet funciar romantic, poeta nu putea evita întoarcerea la
natură,descifrându-i tainele, admirându-i momentele de sublim şi de tragic, misterulregenerării,
clipa împlinirii prin rod, tainica agonie, frăgezimile şi momentele demiracol, vraja luminii
autumnale, miresmele, seninătatea crepusculară, sugestiilethanatice, deschiderile spre metafizic
şi chiar lecţiile de demnitate Actuală şi modernă este şi va rămâne luciditatea meditaţiei sale în
marginea ontologicului, amisterului care ne pecetluieşte venirea şi plecarea din lume, a nevoii de
metafizic, desacru şi de mister. E o poezie ce invită la cunoaşterea de sine, la
conştientizarealocului asumat în lume, a ceea ce suntem şi a ceea ce ar trebui să fim ca
fiinţesociale, creatoare şi libere. Aceasta invită receptorul să iasă din inerţie, să devină o
conştiinţă reflexivă, să se implice în lumea sa prin opţiuni şi atitudini profundmorale. Poeta
deschide porţile visului şi îşi invită cititorii să se împlinească şi casuflete visătoare, capabile să
proiecteze lumi ideale care să corecteze imperfecţiunile prezentului. Deplânge constant
înstrăinarea lumii moderne de sacru, ca valoarefundamentală, de credinţa creştină, în special,
prin marginalizarea şi pervertireaacestui sentiment şi excluderea semnelor sale din spaţiul
cotidian. Semnificativesunt solidarizarea poetei cu victimele suferinţei, cu cei nedreptăţiţi, ca şi
intransigenţa faţă de laşitate şi inconsistenţă morală. Gesturi semnificative ale eului poetic sau
ale personajelor sugerează repulsia autoarei în faţa violenţei, a formelorde agresiune. Poeta
creditează actul poetic şi opera finită cu funcţia de emancipare şi înnobilare a cititorului. Opera
autoarei se legitimează prin universul poetic coerent,articulat bipolar, neoromantic şi
expresionist, în care candoarea şi revolta,mitul lumii armonioase şi universul haotizat se
regăsesc, alternativ sau simultan, în proiectele vizionare ale eului.
Conotativ, se sugerează disperarea spiritului neconsolat, neîncălzit de afecțiune, martor
al unor forțe sesizabile, dar incontrolabile în plan uman: „Iarna morții/ Sînt atît de reci,/ Că
îngheață pămîntul/ Emisferei de veci“. Teluric și cosmic, tactil și vizual, meteorologic și
psihologic, iarna este fixată în nuanța albului fantomatic, terifiant, care conduce, dacă nu la
alienare, atunci la pierderea definitivă a speranței.
În lirica A.Blandianei senzația chinuitoare de îngheț izvorâtă din întunecarea și
însingurarea sufletului este un accent subiectiv respectat și, prin urmare, reluat de poetă în
volumul Ochiul de greier (1981). Pe linia căutării soluției practice pentru normalizarea regimului
termic echivalent armoniei pierdute avansează poemul ,,Atît de frig’’: „Mi-e atît de frig,/ Încît
cred că/ Aș mai putea fi salvată/ Numai asemenea acelor înghețați/ Care erau cusuți/ În burțile
animalelor/ Să se încălzească/ Și încotoșmăniți bine/ În șuba îndurerată,/ Năclăiți în sînge de
jivine/ Mai veneau pe lume o dată./ Prea departe de/ Flăcările din iad,/ Am înghețat/ În
singurătatea mea îngerească,/ Dar cine-i în stare/ Să-și deschidă coastele/ Ca să mă
primească?’’. Iată că problematizarea este un modus în lupta cu urtâul existențial, susținută de
scenografia pe cât de simplă, pe atât de o simbolică – sânge, pântece, coaste. Perspectiva
epidermică restabilește legătura cu tradiția culturală, reînvie mitologia sau actualizează pasiuni
refulate. În matricea astfel creată stă ființa vulnerabilă, visând vag la un spațiu securizant, însă
resemnându-se cu fatalitatea tragică. Inedit, Ana Blandiana reorchestrează răceala insuportabilă a
atmosferei în maniera unui vid interior, iar expansiunea orizontului glacial în direcția unei
alunecări în moarte. Așadar, albul rămîne morbid, dar primește în plus o aură angelică, deloc
agreată, resimțită ca o condamnare, ce se vrea eliminată pentru „un principiu și un vehicul al
vieții’’, sângele.
Într-un paralelism perfect – urmând ideea zgribulirii și a înghițirii – se găsește textul
,,Ninge cu dușmănie’’. Nu întâmplător, gestul devorării este consecvent aplicat de Marin
Sorescu, colegul de generație neomodernistă al poetei. Pe fondul răului care se propagă la scară
universală și al avalanșei care terorizează oamenii, iarna se manifestă egal în sens fizic și moral:
„Ninge cu dușmănie,/ Cu ură cade zăpada/ Peste apele înghețate cu ură,/ Peste livezile înflorite
din răutate,/ Peste păsările înrăite care îndură“. Anotimpul rece pune în alertă, anunță
apocalipsa: „Ninge ca și cum prin zăpadă/ ar trebui să se sfîrșească/ Viața acestui acvatic
popor,/ Ninge cu o încrîncenare/ Omenească,/ Ninge otrăvitor“. Dereglată ea însăși, vifornița
dereglează, la rîndu-i, ființa umană, o scoate din ritm și o înscrie într-un tipar straniu de
gîndire: „E atît de tîrziu/ Și ninge hidos,/ Și nu-mi vine-n minte/ Decît să aștept/ Lupii flămînzi,/
Să le fiu de folos“. Pentru Ana Blandiana, lumea se conduce după principiul eliminării: așa cum
animalele înfometate par nerăbdătoare să sfâșie prada, tot așa necontenita cădere a fulgilor pare
preocupată să șteargă toate urmele, să reducă lumea la nimic. Alteori, retragerea din calea naturii
dezlănțuite, insuportabile din pricina gerului nemilos și a furtunilor de zăpadă, ia forma
hibernării. Fenomenul biologic de autoapărare este marcat în poemul omonim prin suita
manifestărilor firești: lentoare sau absență a mișcărilor, stare de somnolență, cufundarea în visări
viitoare: „Nu-i asculta pe frații mei, ei dorm,/ Ei nu-nțeleg cuvintele care le strigă,/ În timp ce
urlă ca niște fiare aprobatoare/ Sufletul lor visează stupi de albine/ Și înot în semințe./ Nu îi urî
pe frații mei, ei dorm,/ S - au învelit în somn ca într-o blană de urs,/ Care - i păstrează cruntă și
apăsătoare în viață,/ În mijlocul frigului fără-nțeles/ Și fără sfîrșit“. Prin refrenul „Nu… pe frații
mei, ei dorm“, poeta apără ca un veritabil avocat cauza tuturor viețuitoarelor, pe temeiul
necesității și în numele diversității. Pe același tipar sintactic urmează îndemnul tulburător la
solidaritatea înălțată pe empatie: „Nu îi judeca pe frații mei, ei dorm“. Dincolo de atmosfera
crepusculară și de atitudinea hipnotică, minuțios regizate, Ana Blandiana adresează mesaje către
umanitate, ale căror semnificații capătă conotaţii psihologice și filozofice: „Nu îi uita pe frații
mei, ei dorm/ Și-n somn se înmulțesc și cresc copii/ Care-și închipuie că viața e somn și,
nerăbdători,/ Abia așteaptă să se trezească/ În moarte“. Pornind de la banala hibernare,
discursul poetic urcă treptat pe versantul abrupt al iluziei, pentru a ajunge „pe culmile
disperării’’.
În lirica poetei avem prezentă o inadaptare e de factură temporală. Reflex al pierderii
unităţii primordiale, al Paradisului conţinut în aceasta, se iveşte deplângerea copilăriei apuse,
aşijderea înzestrate cu atribute paradiziace, „sâmburele” omului ce devine, după cum Dumnezeu
e germenele cosmosului abandonat metamorfozelor. Simbologic, marea, leagăn al vieţii, e
percepută ca un mediu al durerilor „neegale”, ca o lacrimă enormă a deznădejdii trecerii prin
timp(uri): „Sarea din păr, de pe piele, de pe sandale/ Şi sare uscată pe gene, pe buze/ Reziduuri
ale unor dureri neegale, ca marea/ Trecînd dezgustător prin meduze/ Urme de plîns ale unor
fiinţe/ Neavînd în comun decît rar/ Disperarea/ Măsurată-n minute/ Şi, sărat şi amar,/ Acelaşi
gust/ Al jumătăţii trecute/ De secol, de vîrstă, de an” ( Poezia ,,Ocean’’).
În ,,Octombrie, noiembrie, decembrie  ’’, eul liric adoptă două măşti. Prima ecea a eului
fragil ce-şi exprimă nefericirea, frământările când mirele nu se reveleazăadecvat, iubirea nu se
împlineşte ca armonie spirituală, iubita se simte abandonată înlumea efemeră. Acesta aduce în
monologul său elegiac reproşuri şi obstacole, pericolul eşuării în senzualism, riscurile bucuriei
excesive, imperfecţiunile condiţieide androgin, comunicarea inadecvată, spectrul despărţirii ş.a.
A doua este mascaeului regresiv care întemeiază spaţii armonioase, vrea să-şi fascineze iubitul
culumea sa mitică, cu nobleţea atributelor sale: delicateţea, devotamentul, spiritul desacrificiu,
setea de iubire, puritatea, bucuria de a fi împreună etc. Aceasta îşi invită iubitul în spaţii care să
le eternizeze relaţia, cum e noaptea, somnul, reveria euthanasică.
Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei
lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de
acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în
imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi
apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în
continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund
elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o
moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici
în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu
şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” ( Poezia
,,Ceea ce nu înţeleg  ’’).
Simbolul ochiului devine în poezie instrumentul privilegiat al cunoaşterii apolinice,
însetată de forma armonioasă, încheiată în sine, dar şi o „fereastră” spre universu, în care se
conciliază elementaritatea exterioară şi dinamica lăuntrului. În opoziţie cu spasmele fiziologice
ale corporalităţii, cu fervoarea instinctuală a trupului, ochiul ipostaziază universul, e generatorul
unor viziuni dominate de echilibru şi statornicie, ce determină forma lucrurilor cu strictă
acurateţe şi infinite nuanţări, degajând suprafeţe şi contururi din multitudinea de înfăţişări ale
universului. Vederea însăşi primeşte accente morale: „Mai vinovaţi decât cei priviţi / Sunt doar
cei ce privesc, / Martorul care nu împiedică crima, / Atent s-o descrie, / Scuzându-se «Nu pot să
fac / Două lucruri în acelaşi timp»/ Sau «Portretul victimei, îngeresc, / E mai important decât
viaţa ei / Pământească”.
Deşi face parte dintr-o generaţie de poeţi care a repudiat raţionalitatea discursului liric,
Ana Blandiana a reintrodus în poezie reflecţia, adevărata reflecţie, aceea pe care mari poeţi, ca
Eminescu sau Blaga, au considerat-o adeseori o diafană materie primă pentru fabricarea
lirismului.Ana Blandiana este în întregime autoconstruită. Numele însuşi, pe care l-a făcut
celebru, reprezintă o creaţie a sa. El îşi conţine propriul ecou şi are o muzicalitate simplă şi
solemnă, specifică modului de a scrie al poetei.