Instalatii Electrice Note de Curs

Instalaţii Electrice - Note de Curs
PREFAŢĂ
Forma de energie care răspunde în prezent majorităţii cerinţelor consumatorilor, este
energia electrică, aceasta putând fi adusă în orice amplasament şi transformată în formele de
energie necesare, ca: mecanică, termică, chimică şi luminoasă.
Energia electrică se utilizează în industria metalurgică, industria constructoare de maşini,
industria chimică, industria celulozei şi hârtiei, industria alimentară, industria farmaceutică,
industria textilă, etc. Având în vedere ponderea mare a consumatorilor de energie electrică,
rezultă că şi instalaţiile electrice aferente acestora, au o mare răspândire în economie, dar şi o
mare diversitate. Cu ajutorul instalaţiilor electrice se realizează producerea, transportul,
distribuţia şi utilizarea energiei electrice, care trebuie realizate în condiţiile optime din punct de
vedere tehnic şi rentabil din punct de vedere economic. Trebuie asigurate în acelaşi timp
condiţiile de electrosecuritate, care să elimine accidentele şi să realizeze desfăşurarea proceselor
tehnologice, eliminând apariţia avariilor şi deteriorarea echipamentului electric.
Lucrarea de faţă intitulată „INSTALAŢII ELECTRICE” tratează problemele teoretice
şi practice de exploatare ale echipamentului electric, din componenţa acestora.
În capitolul I, se tratează „Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor
industriale”. Transportul şi distribuţia energiei electrice se realizează cu ajutorul reţelelor
electrice, înglobate în sisteme electrice şi energetice. Se defineşte şi se prezintă sistemul
energetic, iar apoi sunt tratate schemele de alimentare cu energie electrică a întreprinderilor
industriale. În final se definesc categoriile de importanţă ale consumatorilor electrici.
Obiectul capitolului II este „Calculul reţelelor electrice de distribuţie a energiei
electrice în întreprinderile industriale”. Pentru o funcţionare corectă din punct de vedere
tehnic şi rentabilă sub aspect economic, conductoarele oricărei reţele electrice trebuie să satisfacă
concomitent, o serie de criterii de dimensionare şi anume: criteriul termic, criteriul electric,
calculul reţelelor de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu cos ϕ = 1 pe baza pierderii
admisibile de tensiune, verificarea reţelelor electrice în regim de pornire a motoarelor, calculul
secţiunii în reţele trifazate cu sarcini dezechilibrate pe fază, calculul secţiunii în reţelele de
distribuţie prin criterii economice, calculul mecanic al reţelelor electrice aeriene.
Tot în acest capitol este prezentată determinarea pierderilor de tensiune precum şi
variaţiile admisibile ale tensiunii la consumatorii de iluminat şi de forţă. Un loc important i se
acordă reglării tensiunii în reţelele electrice. Se tratează în finalul capitolului, parametrii
echivalenţi ai elementelor de reţea.
Autorii, în capitolul III, intitulat „Scurtcircuite în instalaţiile electrice industriale”,
prezintă tipuri de scurtcircuite în instalaţiile electrice industriale, stabilitatea termică şi
1
electrodinamică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea, calculul curenţilor de scurtcircuit
şi limitarea curenţilor de scurtcircuit.
O mare importanţă o are „Protecţia instalaţiilor electrice”, care constituie obiectul
capitolului IV. Protecţia instalaţiilor de înaltă tensiune cuprinde: protecţia reţelelor, a
transformatoarelor de putere şi a motoarelor de înaltă tensiune. Protecţia pe partea de joasă
tensiune se referă la protecţia cu siguranţe fuzibile, protecţia cu relee maximale de curent ,
protecţia cu relee termice şi protecţia universală cu filtre.
Măsurile de protecţie împotriva electrocutării sunt analizate în capitolul V, intitulat
„Securitatea împotriva electrocutării în instalaţiile electrice industriale”. Se prezintă efectele
curentului electric asupra corpului omenesc, iar apoi se face o analiză a pericolului de
electrocutare în reţelele trifazate cu punctul neutru izolat faţă de pământ. Dintre măsurile de
protecţie contra electrocutării se tratează: legarea la pământ de protecţie şi controlul rezistenţelor
de izolaţie atât pe partea de joasă cât şi de înaltă tensiune.
În cadrul instalaţiilor electrice, un loc important îl ocupă staţiile electrice. Acestea
servesc la transformarea şi distribuţia energiei electrice, la conectarea şi protecţia diverselor
circuite, la operaţii de măsură, comandă, semnalizare, automatizare, ameliorarea factorului de
putere, etc. Din motivele amintite anterior, atenţia cuvenită trebuie acordată la „Alegerea
echipamentului electric al staţiilor electrice”, care constituie obiectul capitolului VI. Acesta
cuprinde alegerea transformatoarelor de putere, alegerea aparatelor de comutaţie, dimensionarea
barelor colectoare şi alegerea transformatoarelor de măsură atât de tensiune cât şi de curent.
Ultimul capitol, capitolul VII tratează „Factorul de putere al întreprinderilor
industriale”. Sunt prezentate dezavantajele factorului de putere redus, cauzele acestuia,
mijloacele de ameliorare naturale şi artificiale. În finalul capitolului sunt analizate curbele de
sarcină şi indicii tehnico – economici.
Lucrarea prezentată, care se referă la problemele teoretice şi practice ale instalaţiilor
electrice se adresează, în primul rând studenţilor de la specializările „Electromecanică”,
„Energetică industrială” şi „Instrumentaţie şi achiziţii de date”. Autorii au încercat să selecteze şi
să puncteze ideile de bază, principiile şi aspectele fenomenologice, explicative, a căror
înţelegere, însuşire şi aprofundare creează premise pentru punerea în funcţiune a instalaţiilor
electrice, pentru exploatarea şi întreţinerea acestora în condiţii tehnico – economice cât mai
bune.
Prof. univ. dr. ing. Ion FOTĂU

Prof. univ. dr. ing. Sorin Mihai RADU
2
CUPRINS
Pag.
PREFAŢĂ 1
CUPRINS 3
CAP. I. ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ A ÎNTREPRINDERILOR
INDUSTRIALE 8
1.1. Sistemul energetic. Avantajele utilizării curentului alternativ faţă de cel continuu 8
1.2. Scheme de alimentare cu energie electrică a întreprinderilor industriale 13
1.3. Categorii de importanţă a consumatorilor electrici. 22
CAP. II. CALCULUL REŢELELOR ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE A
ENERGIEI ELECTRICE ÎN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE 24
2.1.Criterii de dimensionare a secţiunii conductoarelor 24
2.2.Dimensionarea secţiunii conductoarelor electrice pe baza încălzirii admisibile
(criteriul termic) 25
2.3.Dimensionarea secţiunii reţelelor alimentate pe la un capăt pe baza pierderii
admisibile de tensiune (criteriul electric) 28
2.3.1.Calculul reţelelor de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu
cos ϕ = 1 pe baza pierderii admisibile de tensiune 28
2.3.1.1.Cazul reţelelor cu sarcini concentrate 28
2.3.1.2.Cazul sarcinilor uniform distribuite 32
2.3.2.Determinarea pierderii de tensiune în reţelele trifazate cu sarcini concentrate
şi echilibrate 34
2.3.3.Dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini concentrate şi
echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune 39
2.4.Variaţiile admisibile ale tensiunii la consumatori 42
2.4.1.Funcţionarea consumatorilor la tensiuni diferite de tensiunea nominală 43
2.4.2.Reglarea tensiunii în reţelele electrice 45
2.4.2.1.Ridicarea tensiunii nominale a surselor 45
2.4.2.2.Prizele de reglare ale tensiunii la transformatoare 45
2.5.Verificarea reţelelor electrice în regim de pornire a motoarelor 47
2.5.1.Metoda aproximaţiilor succesive 50
2.5.2.Metoda impedanţelor echivalente 51
2.6.Calculul secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini dezechilibrate pe fază 55
2.7.Calculul secţiunii în reţelele de distribuţie buclate simplu 55
2.7.1.Generalităţi 55
3
2.7.2.Calculul circulaţiei curenţilor în reţele alimentate de la două capete 57
2.7.3.Transfigurarea reţelelor complexe 61
2.7.3.1.Reducerea conductoarelor reţelei neomogene la aceeaşi secţiune 61
2.7.3.2.Compunerea liniilor ce debitează în acelaşi nod al reţelei 61
2.7.3.3.Mutarea sarcinilor de pe laturi în noduri 63
2.7.3.4.Transformarea conexiunii stea în conexiune poligonală şi invers 64
2.7.3.5.Determinarea distribuţiei curenţilor într-o reţea complexă prin metoda
transfigurării 66
2.8.Criterii economice 67
2.8.1.Calculul secţiunii reţelelor de distribuţie pe baza volumului minim de
material conductor 67
2.8.2.Calculul secţiunii reţelelor electrice de distribuţie pe baza densităţii de
curent constante 71
2.8.3.Calculul secţiunii reţelelor electrice de distribuţie pe baza criteriului
cheltuielilor anuale de exploatare minime 73
2.8.4. Calculul secţiunii reţelelor electrice de distribuţie pe baza criteriului
cheltuielilor anuale de calcul minime 74
2.9.Calculul mecanic al conductoarelor reţelelor electrice 78
2.9.1.Sarcinile mecanice ale conductoarelor 78
2.9.2.Ecuaţia de stare a conductoarelor 80
2.9.3.Deschiderea critică 84
2.9.4.Temperatura critică 86
2.9.5.Calculul mecanic al conductoarelor de protecţie 88
2.9.6.Trasarea curbelor de montaj 88
2.10.Parametrii echivalenţi ai elementelor de reţea 89
2.10.1.Parametrii liniilor electrice 89
2.10.1.1 Rezistenţa liniilor 90
2.10.1.2.Reactanţa inductivă a liniilor 91
2.10.1.3.Conductanţa liniilor electrice 94
2.10.2.Parametrii transformatoarelor 96
2.10.2.1.Schemele echivalente ale transformatoarelor 96
2.10.2.2.Parametrii transformatoarelor cu două înfăşurări 98
2.10.2.3.Parametrii transformatoarelor cu trei înfăşurări 100
2.10.3.Parametrii bobinelor de reactanţă 102
2.10.4.Parametrii sistemului energetic 103
4
CAP. III. SCURTCIRCUITE ÎN INSTALAŢIILE ELECTRICE INDUSTRIALE 105
3.1.Consideraţii generale 105
3.2.Tipuri de scurtcircuite 105
3.3.Fenomenul tranzitoriu al curentului de scurtcircuit 107
3.4.Stabilitatea termică în regim de scurtcircuit 113
3.5.Forţele electrodinamice în regim de scurtcircuit 115
3.6.Calculul curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile electrice 118
3.6.1.Calculul curenţilor de scurtcircuit în reţelele electrice de joasă tensiune 118
3.6.1.1.Metoda analitică 119
3.6.1.2.Metoda cu ajutorul nomogramelor 120
3.6.2.Calculul curenţilor de scurtcircuit în reţelele electrice de înaltă tensiune 122
3.7.Calculul curenţilor de scurtcircuit în unităţi relative 123
3.8.Limitarea curenţilor de scurtcircuit 126
CAP. IV. PROTECŢIA INSTALAŢIILOR ELECTRICE 132
4.1. Importanţa, rolul şi calităţile protecţiei 132
4.2. Protecţia instalaţiilor de înaltă tensiune 133
4.2.1. Protecţia reţelelor radiale de înaltă tensiune alimentate pe la un capăt 133
4.2.1.1. Protecţia maximală de curent temporizată 133
4.2.1.2. Protecţia prin secţionare de curent la liniile radiale de înaltă tensiune
alimentate pe la un capăt 141
4.2.1.3. Protecţia maximală de curent temporizată cu secţionare de curent
instantanee 144
4.2.2. Protecţia reţelelor inelare şi duble 147
4.2.2.1. Generalităţi 147
4.2.2.2. Protecţia direcţională 148
4.2.2.3. Protecţia diferenţială 149
4.2.2.4. Protecţia de impedanţă 151
4.2.3. Protecţia transformatoarelor de putere 152
4.2.3.1. Regimuri de avarie şi tipuri de protecţii utilizate 152
4.2.3.2. Protecţia prin secţionare de curent la transformatoarele de mare putere 153
4.2.3.3. Protecţia de gaze 153
4.2.3.4. Protecţia cu siguranţe fuzibile. 155
4.2.3.5. Protecţia diferenţială 155
4.2.4. Protecţia motoarelor de înaltă tensiune 157
4.2.4.1. Protecţia motoarelor asincrone 157
5
4.2.4.1.1. Regimuri de avarie ale motoarelor asincrone 157
4.2.4.1.2. Protecţia cu siguranţe fuzibile 157
4.2.4.1.3. Protecţia maximală de curent 157
4.2.4.1.4. Protecţia minimală de tensiune la motoarele asincrone de
înaltă tensiune 158
4.2.4.2. Protecţia motoarelor sincrone de înaltă tensiune 161
4.2.4.2.1. Protecţia împotriva regimului asincron 161
4.3. Protecţia instalaţiilor de joasă tensiune 163
4.3.1. Protecţia cu siguranţe fuzibile 163
4.3.1.1. Date caracteristice ale siguranţelor fuzibile 163
4.3.1.2. Alegerea siguranţelor fuzibile 164
4.3.2. Protecţia cu relee maximale de curent 170
4.3.3. Protecţia cu relee termice 172
4.3.4. Protecţia universală cu filtre 176
4.3.4.1. Principiul protecţiei 176
4.3.4.2. Dimensionarea filtrului 178
4.3.4.3. Perfecţionările protecţiei cu filtre 179
4.3.4.4. Calităţile protecţiei cu filtre 181
4.3.5. Protecţia minimală de tensiune în instalaţiile de joasă tensiune. 181
CAP.V. SECURITATEA ÎMPOTRIVA ELECTROCUTĂRII ÎN INSTALAŢIILE
ELECTRICE INDUSTRIALE 188
5.1. Pericolul de electrocutare 188
5.2. Regimul de funcţionare al neutrului ca factor de securitate împotriva 189
electrocutării
5.3. Analiza şi combaterea pericolului de electrocutare în reţelele trifazate cu punctul
neutru izolat faţă de pământ 192
5.3.1. Măsuri de protecţie împotriva electrocutării 197
5.4. Legarea la pământ de protecţie 198
5.5. Pericolul tensiunii de pas şi de atingere şi combaterea lor 201
5.6. Controlul rezistenţelor de izolaţie şi protecţia contra punerilor la pământ în
reţelele trifazate ce funcţionează cu neutrul izolat faţă de pământ 205
5.6.1. Controlul rezistenţelor de izolaţie şi protecţia contra punerilor la pământ în
instalaţiile de joasă tensiune 205
5.6.2. Controlul rezistenţelor de izolaţie şi protecţia contra punerilor la pământ în
instalaţiile de înaltă tensiune 211
6
CAP. VI. ALEGEREA ECHIPAMENTULUI ELECTRIC AL STAŢIILOR
ELECTRICE 217
6.1. Consideraţii generale 217
6.2. Alegerea transformatoarelor de putere 217
6.2.1. Alegerea transformatoarelor de putere prin metoda coeficientului de cerere 217
6.2.2. Alegerea transformatoarelor de putere prin metoda coeficientului de
umplere a curbei de sarcină 220
6.3. Alegerea aparatelor de comutaţie 223
6.4. Dimensionarea barelor colectoare 226
6.5. Alegerea transformatoarelor de măsură 230
6.5.1. Alegerea transformatoarelor de măsură de tensiune 230
6.5.2. Alegerea transformatoarelor de măsură de curent 231
CAP. VII. FACTORUL DE PUTERE AL ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE 234
7.1. Definiţii. 234
7.2. Dezavantajele factorului de putere scăzut 235
7.3. Cauzele factorului de putere scăzut 237
7.4. Mijloace de îmbunătăţire a factorului de putere 241
7.5. Mijloace artificiale de ameliorare a factorului de putere 245
7.6. Rentabilitatea îmbunătăţirii factorului de putere 249
7.7. Curbele de sarcină şi indicii săi tehnico-economici 249
BIBLIOGRAFIE 252
7
CAPITOLUL I
ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ A
ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE
1.1. SISTEMUL ENERGETIC.
AVANTAJELE UTILIZĂRII CURENTULUI ALTERNATIV FAŢĂ DE CEL
CONTINUU
Energia electrică constituie principala formă de energie utilizată în întreprinderile
industriale. Acest lucru se datorează următoarelor avantaje pe care energia electrică le are în
comparaţie cu alte forme de energie şi anume:
- randamentele la care se produce, se transportă şi se distribuie spre consumatori sunt
mult mai mici în comparaţie cu alte forme de energie;
- transportul şi distribuţia se realizează uşor;
- preţ de cost redus (energia electrică este de 6-7 ori mai ieftină decât energia aburului şi
de 3-4 ori mai ieftină decât cea pneumatică).
Energia electrică este preluată din cadrul sistemului energetic naţional (S.E.N.), care a
luat fiinţă prin interconectarea pe teritoriul ţării a tuturor centralelor electrice (indiferent de
natura lor) precum şi a liniilor de transport şi distribuţie a energiei electrice spre consumatori.
Interconectarea în cadrul S.E.N. a centralelor electrice (C.E.) precum şi a liniilor de
transport şi distribuţie spre consumatori prezintă următoarele avantaje:
- măreşte siguranţa în funcţionare;
- asigură continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor;
- permite producerea energiei electrice în unităţi mari care funcţionează cu indicatori
tehnico-economici ridicaţi;
- permite utilizarea combustibililor inferiori prin amplasarea centralelor lângă aceştia;
- reduce necesarul de putere de rezervă.
Schema cea mai generală a unui sistem energetic este ilustrată în figură:
Fig.1.1. Schema generală a sistemului energetic.
8
1 – element primar (sursă de energie);
2 – sistem de transport;
3 – generator sincron (de curent alternativ);
4 – transformator ridicător de tensiune;
5 – linie de transport şi distribuţie a energiei electrice;
6 – transformator coborâtor de tensiune;
7 – consumatori de energie electrică
Elementele 3 şi 4 formează împreună C.E. (centrala electrică), 4, 5 şi 6 formează reţeaua
electrică, 3, 4, 5, 6, 7 constituie sistemul electroenergetic,1 – 7 formează sistemul energetic.
După natura sursei de energie, adică a elementului primar, se disting următoarele tipuri de
centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale atomice, centrale eoliene.
În stadiul actual de dezvoltare a tehnicii, este raţional din punct de vedere tehnic şi
rentabil sub aspect economic, ca energia electrică produsă în C.E. (indiferent de natura lor) să se
facă la un nivel de tensiune de 6, 10, 15 kV. În schimb pentru transportul şi distribuţia energiei
electrice la puteri mari şi la distanţe mari este indicat să se utilizeze înalta tensiune. Din acest
motiv în schemă se introduce transformatorul ridicător de tensiune 4. Explicaţia constă în faptul
că la înaltă tensiune curentul este mai mic şi va rezulta o secţiune mai redusă pentru
conductoarele liniilor de transport şi distribuţie a energiei (elementul 5),(rezultă astfel o
economie de material conductor). Altfel spus la înaltă tensiune scad şi pierderile de tensiune şi
cele de putere pe elementele de reţea.
Un transformator lucrează pe legea inducţiei electromagnetice:
dφ
e=− (1.1)
dt
Dacă se neglijează pierderile dintr-un transformator se poate scrie că puterea
electromagnetică din primar se transmite integral în secundar.
E1 ⋅ I 1 = E 2 ⋅ I 2 (1.2)
Dacă transformatorul este ridicător de tensiune vom avea E 2 > E1 ⇒ I 2 < I 1 , prin urmare
curentul fiind mai mic, şi secţiunea conductoarelor liniilor de transport şi distribuţie a energiei va
fi mai redusă rezultă economie de material conductor.
Astfel în S.E.N. pentru transportul puterilor mari (zeci şi sute de MW) la distanţe mari
(zeci, sute de km), se utilizează tensiuni de 440, 220, 110 kV. Pentru transportul puterilor mai
reduse la distanţe mai mici, se utilizează tensiuni de 80, 60, 35 kV.
În apropierea consumatorilor 7 se prevăd transformatoare coborâtoare de tensiune 6 care
reduc nivelul tensiunii la cel necesar, astfel în întreprinderile industriale se utilizează următoarele
nivele de tensiune:
9
- tensiuni înalte (6, 10 sau chiar 15kV) cum ar fi excavatoarele, podurile transbordoare
din cariere, instalaţiile principale de extracţie, staţiile principale de compresoare, ventilatoare,
pompe precum şi transportoarele de mare capacitate.
- tensiuni de 1440, 660, 500, 380 V pentru consumatorii de forţă cum sunt maşinile unelte
din atelierele electrice, maşinile miniere din abataje, transportoare cu bandă sau raclete,
compresoare de mică capacitate, pompe de evacuare a apelor de mică capacitate, ventilatoare de
aeraj parţial.
- tensiuni de 220, 127 V pentru consumatorii de iluminat (pentru iluminatul la suprafaţă
220 iar pentru iluminatul fix din subteran 220 sau 127).
- tensiuni nepericuloase mai mici de 42 V utilizate în instalaţii cu pericol sporit de
electrocutare cum sunt instalaţiile de semnalizare, telemăsură, telecomunicaţii, automatizare,
comandă la distanţă, iluminat portabil.
În instalaţiile de forţă de joasă tensiune (care sunt sub 1000 V), există în prezent pe plan
mondial o tendinţă de creştere a nivelului de tensiune, ajungându-se în prezent până la tensiunea
de 1140 V.
Un ansamblu de aparate electrice interconectate între ele într-un spaţiu dat şi
reprezentând un tot unitar cu o funcţionalitate bine determinată, reprezintă o instalaţie electrică
(I.E.).
Elementele componente ale unei instalaţii electrice le constituie: maşinile electrice,
aparatele electrice, dispozitivele şi receptoarele electrice interconectate între ele cu ajutorul
reţelelor electrice.
Receptorul electric este un ansamblu electric care absoarbe de la reţea energia electrică şi
o transformă într-o altă formă de energie utilă cum ar fi: energia mecanică, energia termică,
energia luminoasă.
Instalaţiile electrice se clasifică din mai multe puncte de vedere şi anume:
- destinaţie şi rol funcţional;
- după modul de amplasare, instalare si montare;
- după natura curentului electric;
- după nivelul de tensiune;
- după natura curentului care tranzitează circuitul electric;
- după modul de protecţie.
După acest ultim criteriu instalaţiile electrice se împart în două mari categorii:
- instalaţii electrice pentru medii normale;
- instalaţii electrice pentru medii industriale potenţial explozive.
10
Mediile industriale potenţial explozive pot să apară în mai multe industrii: industria
petrochimică, industria minieră subterană, industria textilă, industria morăritului şi panificaţiei.
Instalaţiile electrice destinate atmosferelor industriale potenţial explozive se împart în
două categorii şi anume:
- echipament pentru industria minieră, denumit şi antigrizutos simbolizat Ex I;
- echipament electric antiexploziv Ex II.
După nivelul de tensiune instalaţiile electrice se clasifică în:
- instalaţii electrice de joasă tensiune, tensiunea de lucru sub 1 kV;
- instalaţii electrice de medie tensiune, tensiunea de lucru 1 - 20 kV;
- instalaţii electrice de înaltă tensiune, tensiunea de lucru 35 - 110 kV;
- instalaţii electrice de foarte înaltă tensiune, tensiunea de lucru mai mari de 220 kV.
Liniile electrice fac legătura între diversele elemente ale unei reţele sau ale unui sistem
electric. Liniile sau reţelele electrice sunt de mai multe categorii, în funcţie de tensiune, de
curent, de funcţiunile pe care le îndeplinesc sau de construcţia lor.
Din punct de vedere al curentului se deosebesc:
- linii de curent continuu;
- linii de curent alternativ monofazat sau trifazat.
Din punct de vedere al funcţiunilor pe care le îndeplinesc liniile şi reţelele electrice pot fi
de transport şi de distribuţie. În general, reţelele de distribuţie sunt de medie tensiune şi joasă
tensiune în timp ce reţelele de transport sunt de înaltă tensiune.
Din punct de vedere al construcţiei liniile şi reţelele electrice pot fi :
- linii electrice aeriene (L.E.A);
- linii în cablu (L.C.).
Liniile electrice aeriene sunt (L.E.A) sunt realizate din cupru, aluminiu, oţel aluminiu,
conductoarele fiind multifilare. La cele din oţel aluminiu firul de oţel este central peste care se
înfăşoară conductoare de aluminiu, oţelul având rol de mărire a rezistenţei mecanice. Liniile în
cablu (L.C) se realizează din cupru sau aluminiu şi pot fi:
- cabluri armate (c.a);
- cabluri flexibile (c.f).
Cablurile armate au sub învelişul exterior de izolaţie o armătură metalică din oţel ( sub
formă de tablă sau fire de diferite forme) cu rol de creştere a rezistenţei mecanice a cablului, au o
rază de curbură mare şi se utilizează la alimentarea utilajelor cu caracter staţionar sau
semistaţionar.
Cablurile flexibile nu prezintă această armătură şi se utilizează la alimentarea utilajelor
cu caracter mobil.
11
În funcţie de nivelul de tensiune la care se utilizează, cablurile se identifică după culoarea
învelişului exterior şi anume:
- galben şi negru – cabluri de joasă tensiune (sub 1000 V);
- roşu – cabluri de peste 1 kV, medie sau înaltă tensiune;
- gri – cabluri pentru teleinstalaţii;
- albastru – cabluri pentru circuite cu mod de protecţie siguranţă intrinsecă.
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.
În cadrul sistemului electroenergetic al ţării noastre se foloseşte numai curentul alternativ
la diferite trepte de tensiune. Utilizarea exclusivă a curentului alternativ se explică printr-o serie
de avantaje ale acestuia în comparaţie cu cel continuu şi anume:
- simplitatea construcţiei şi costul mai redus al generatorului sincron faţă de generatorul
de curent continuu;
- posibilitatea transformării cu uşurinţă a energiei electrice alternativă de la o tensiune la
alta în maşini statice (transformatoare);
- preponderenţa consumatorilor care folosesc motoare asincrone simple, robuste şi mai
ieftine decât cele de curent continuu.
12
1.2. SCHEME DE ALIMENTARE CU ENERGIE ELECTRICĂ
A ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE.
Cerinţele specifice de care trebuie să ţinem seama la definitivarea schemelor de
alimentare cu energie electrică a instalaţiilor industriale sunt:
- numărul, amplasarea şi puterea receptoarelor de energie electrică;
- nivelele de tensiune normalizate utilizate de către consumatori;
- natura şi regimul de lucru a receptoarelor ( regim de lungă durată, regim de scurtă
durată, regim de funcţionare cu şocuri);
- configuraţia terenurilor înconjurătoare;
- condiţii meteorologice deosebite (vânt, ploaie, chiciură);
- prezenţa unor agenţi periculoşi pentru atmosfera înconjurătoare în locurile de amplasare
şi de exploatare.
Configuraţia generală de principiu a schemelor de alimentare şi de distribuţie pentru
consumatorii industriali se prezintă în figura 1.2.
Alimentare prin S.E.N. se valorifică printr-un racord format din unul sau mai multe linii
electrice (1) construite sub formă de L.E.A sau L.C. de la care prin intermediul unor
transformatoare coborâtoare de tensiune, energie electrică este distribuită direct consumatorului
de înaltă tensiune (C1) sau distribuită prin racorduri adânci în centrele de consum (2).
Barele colectoare de racord, transformatoarele T1 coborâtoare împreună cu echipamentul
de colectare şi de măsură alcătuiesc staţiilor de transformare (ST) respectiv distribuţie (SD) şi
distribuţie şi transformare (SDT).
Distribuirea energiei electrice spre consumatori (C) se realizează prin mai multe
posibilităţi:
- direct la consumatori;
- printr-un transformator coborâtor de tensiune şi după caz tablou de distribuţie generator
(TG).
Tipurile constructive ale acestor echipamente din cadrul IE trebuie să corespundă
condiţiilor de mediu şi exploatării, tipuri care sunt reglementate prin normele de securitate a
muncii.
13
Fig.1.2. Schema de principiu de alimentare şi distribuţie a energiei electrice la

consumatorii industriali şi de uz general.
14
Instalaţiile de racord la sistemul energetic sunt prezentate în figura 1.3.
Schemele instalaţiilor de racord cuprind: L.E.A. sau L.C. de racord radiale sau duble fără
transformator (6 - 20 kV) sau cu transformator (35 – 220 kV). Dacă unităţile industriale sau
agenţii economici sunt de grad mare de importanţă, se recomandă să se utilizeze scheme electrice
cu element de rezervă (LI, LII) sau cu transformator de rezervă având barele colectoare secţionate
cu cuplă longitudinală (CL) sau cuplă transversală (CT) cu sau fără A.A.R. (anclanşarea
automată a rezervei).
Fig.1.3. Schemele instalaţiilor de racordare la sistemul energetic.
15
Schemele electrice radiale sunt prezentate în figura 1.4.
Fig.1.4. Schemele radiale ale instalaţiilor de distribuţie de medie şi înaltă tensiune
16
Aceste variante ale instalaţiilor de distribuţie pentru medie şi înaltă tensiune pot fi cu o
configuraţie simplă nesecţionate (a), secţionate cu mai multe linii (b) sau cu distribuţie mixtă (c).
După necesitate se pot prevedea cuple longitudinale (CL) sau asigura rezerva de alimentare.
Fig.1.5. Schemele cu linie principală (coloană, magistrală) de distribuţie a energiei electrice de

înaltă şi medie tensiune.
17
Pentru unităţile industriale cu puteri instalate foarte mari se practică o schemă de
alimentare şi distribuţie mixtă, cu elemente de schemă nesecţionate şi unele elemente de schemă
secţionate (de regulă se utilizează pentru consumatorii de categoria a III-a, a II-a şi parţial
categoria I-a).
Se trece la coloane duble de bază (LD, LR – de rezervă).
Avantajele acestor scheme sunt următoarele:
- investiţii mai reduse pentru construcţia reţelelor electrice;
- posibilitatea reducerii pierderilor de energie electrică;
- cantitatea de echipament şi volumul staţiilor mai reduse;
- micşorarea pericolului de electrocutare şi manevrele din staţii mai puţin dificile.
Dezavantajele sunt:
- greutăţi mari în realizarea unor protecţii sigure şi sensibile;
- siguranţă mai redusă în funcţionare pentru asigurarea rezervei în funcţiune
corespunzătoare categoriei de consumatori;
- dificultate în utilizarea automatizării şi comenzii centralizate a instalaţiei electrice.
Schemele de alimentare cu linie principală, coloană sau magistrală de alimentare şi
distribuţie a energiei electrice de medie şi înaltă tensiune sunt prezentate în figura 1.6.
Aceste scheme pot fi cu o configuraţie simplă nesecţionate sau secţionate cu mai multe
linii. În figură sunt prezentate două variante şi anume:
- buclată cu o singură sursă denumită şi simplă (figura a);
- buclată complex (figura b).
În figura b sunt introduse şi bobinele de reactanţă (B.R.) care sunt folosite la limitarea
curenţilor de scurt circuit. Ele mai poartă denumirea de reactoare.
Schemele buclate sunt prezentate în figura 1.7.
Pot fi cu o alimentare de la o singură sursă numindu-se în acest caz buclate simple
(pentru consumatori de categoria I şi II) şi scheme cu mai multe surse pentru unităţile industriale
de importanţă foarte mare, având consum atât de înaltă tensiune cât şi de joasă tensiune.
Schemele cuprind:
- scheme radiale pentru reţele de joasă tensiune;
- scheme cu linii principale pentru reţele de joasă tensiune.
18
b. buclată complex
Fig.1.6. Schemele buclate de distribuţie a energiei electrice de înaltă şi medie tensiune.
19
Fig.1.7. Schemele buclate ale reţelelor de joasă tensiune.
20
Fig.1.8. Schema principială a configuraţiei sistemului de electrificare a unei exploatări miniere

subterane.
21
Pentru fiecare dintre acestea sunt ilustrate variantele din figură. Un exemplu al schemelor
de electrificare îl constituie schemele de alimentare şi distribuţie a energiei electrice pentru
exploatările miniere subterane cu producţie şi adâncime mare şi care utilizează în mod obişnuit
sisteme de alimentare pe puţul de extracţie sau de aeraj prin cabluri de înaltă tensiune, figura 1.8.
De la S.E.N. se pun sub tensiune printr-o linie dublă barele de 35/15 kV ale staţiei de
transformare de la suprafaţă (S.T.Sf). Elementele importante ale acestei staţii sunt
transformatoarele coborâtoare de tensiune care reduc treapta de tensiune la 6 kV. De la barele de
6 kV se alimentează:
- consumatorii de 6 kV de la suprafaţă (Me – maşină de extracţie, staţia principală de
ventilatoare V, Cp – staţia principală de compresoare , Cjt – consumatorii de joasă tensiune).
Energia electrică este introdusă în subteran la 6 kV prin cablurile armate la barele staţiei
de distribuţie din subteran (S.D.Sb.). De la barele S.D.Sb. se alimentează:
- la 6 kV staţiile principale de pompe (P);
- prin intermediul unui transformator consumatorii de joasă tensiune (Cjt);
- prin intermediul unor staţii de distribuţie interne (S.D.I.) si a unor posturi de
transformare de sector (P.T.S) - staţionare sau P.T.Sm – mobile, precum şi prin intermediul unor
puncte de distribuţie de abataj (P.D.A), energia electrică se distribuie la consumatorii din abataj
(maşini de abataj, susţineri mecanizate, agregate hidraulice (A.H.), consumatori de iluminat.
1.3. CATEGORII DE IMPORTANŢĂ A CONSUMATORILOR ELECTRICI

Din punct de vedere al importanţei şi al necesităţii de a le asigura continuitate în
alimentarea cu energie electrică, consumatorii electrici se împart în următoarele categorii de
importanţă:
- consumatori de categoria zero de importanţă (specială) în care intră consumatorii de
mare importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică poate provoca explozii,
incendii, distrugeri de utilaje, victime omeneşti, etc. Aşa sunt de exemplu staţiile principale de
ventilatoare, de pompe pentru evacuarea apelor precum şi instalaţiile de extracţie pentru
personal;
- consumatorii din categoria I de importanţă la care întreruperea în alimentarea cu
energie electrică produce dereglarea proceselor tehnologice care se desfăşoară în flux continuu,
precum şi micşorarea volumului de producţie, volum care nu poate fi recuperat la restabilirea
alimentării. În această categorie intră toate receptoarele de energie electrică care deservesc
fluxurile tehnologice care se desfăşoară în mod continuu;
- consumatorii din categoria a II-a de importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu
energie electrică are ca efect nerealizări ale volumului producţiei, volum care însă poate fi
22
refăcut după restabilirea alimentării cu energie electrică. Aici intră receptoarele ce deservesc
secţiile prelucrătoare din întreprinderile industriale;
- consumatorii din categoria a III-a de importanţă care cuprind consumatori de mică
importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică nu au efecte imediate asupra
procesului de producţie. Aşa sunt de exemplu consumatorii de iluminat de la suprafaţă precum şi
maşinile unelte care deservesc procesele auxiliare ale întreprinderilor industriale.
Normele de protecţie a muncii prevăd ca pentru consumatorii de categoria ,,0” să existe o
alimentare de rezervă. De asemenea în cazul unui deficit de putere în sistemele de alimentare cu
energie electrică se va produce la început deconectarea de la reţea a consumatorilor de categoria
a III-a, a II-a, I-a şi în caz extrem a celor de categoria ,,0”.
23
CAPITOLUL II
CALCULUL REŢELELOR ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE
A ENERGIEI ELECTRICE
ÎN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE.
2.1. CRITERIILE DE DIMENSIONARE A SECŢIUNII
CONDUCTOARELOR
Pentru o funcţionare corectă din punct de vedere tehnic şi rentabilă sub aspect economic,
conductoarele oricărei reţele electrice (indiferent de natura ei) trebuie să îndeplinească
concomitent o serie de condiţii de dimensionare sau de verificare a lor, care poartă denumirea de
criterii de dimensionare.
Secţiunea conductoarelor trebuie să îndeplinească concomitent toate condiţiile, ea va fi
determinată de criteriul care ii oferă valoarea cea mai mare.
Criteriile de dimensionare şi de verificare ale secţiunii conductoarelor sunt:
a) dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic);
b) dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul
electric);
c) verificarea secţiunii conductoarelor în regim de pornire a motoarelor;
d) verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate termică în regim de scurtcircuit;
e) verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit;
f) criterii economice dintre care amintim:
- dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza consumului minim de material conductor;
- dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza densităţii de curent constante;
- dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza reducerii preţului de cost a energiei
electrice.
g) criteriul mecanic ce se aplică de regulă la liniile electrice care sunt supuse agenţilor
climaterici (ploaie, zăpadă, chiciură, vânt, etc.).
De obicei în funcţie de natura şi tipul reţelei electrice există criterii prioritare. Astfel, de
exemplu pentru reţelele electrice scurte, preponderent dimensionarea se face pe baza încălzirii
admisibile, deci pe baza criteriului termic. Pentru reţelele electrice lungi, circuitele de bază le
constituie dimensionarea pa baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), precum şi pe
baza verificării în regim de pornire a motoarelor. În cazurile în care reţelele electrice sunt
prevăzute cu protecţii temporizate, secţiunile acestora trebuie verificate şi la acţiunile curentului
24
de scurt circuit, adică să fie verificate la stabilitate termică, electrodinamică în regim de scurt
circuit.
Pentru reţelele electrice utilizate în S.E.N. precum şi a unui consumator electric de mare
importanţă (categoria 0, I, II) se utilizează şi criterii economice; de obicei în aceste reţele sunt
prevăzute protecţii electrice mult mai complexe.
Calculul mecanic se utilizează de obicei la liniile electrice aeriene (L.E.A.) utilizate la
suprafaţă şi care sunt supuse acţiunii agenţilor climaterici.
2.2. DIMENSIONAREA SECŢIUNII CONDUCTOARELOR ELECTRICE PE

BAZA
ÎNCĂLZIRII ADMISIBILE (CRITERIUL TERMIC)
La trecerea unui curent I prin rezistenţa R a unui conductor în timpul t, se degajă o
cantitate de energie (de căldură) Wd (d - degajat) care este dată de legea Joule Lentz:
Wd = I 2 ⋅ R ⋅ t (2.1)
O parte din această cantitate de căldură e înmagazinată de masa conductorului având ca
efect creşterea temperaturii sale, iar o altă parte este cedată mediului înconjurător. Vom nota Wc
– energia cedată mediului înconjurător, dată de relaţia:
Wc = c ⋅ F (θ − θ 0 ) ⋅ t (2.2)
unde:
c – coeficient de cedare a căldurii;
F – suprafaţa laterală a conductorului;
Өo – temperatura mediului ambiant în care e instalat conductorul;
Ө - temperatura conductorului;
t – timpul.
Ca urmare a dezvoltării continue a cantităţii de căldură, temperatura conductorului creşte
în timp, dar o dată cu aceasta va creşte şi temperatura cedată mediului înconjurător. La un
moment dat se ajunge la un regim staţionar când temperatura conductorului nu mai creşte şi
rămâne la o valoare θ = θ m ⇒ că în acest regim staţionar întreaga cantitate de căldură dezvoltată
în conductor e cedată mediului.

În concluzie, la apariţia regimului staţionar se poate scrie:
Wd= Wc, înlocuind vom avea:
I 2 ⋅ R ⋅ t = c ⋅ F (θ m − θ 0 ) ⋅ t (2.3)
Vom nota: l – lungimea conductorului [m];
25
d – diametrul conductorului [m];
γ – conductivitatea materialului [m/Ω mm2]
Făcând aceste notaţii relaţia precedentă devine:
l π ⋅d2 L
I2 ⋅ = c ⋅ π ⋅ d ⋅ l (θ m − θ 0 ) R=
l
; S= ;R = ;
π ⋅d2 γ ⋅S 4 π ⋅d2
γ⋅ γ⋅
4 4
π 2 ⋅d3
I2 =c ⋅ γ (θ m − θ 0 ) F = π ⋅d ⋅l
4
Extrăgând radicalul vom avea:
π
I= c ⋅ γ (θ m − θ 0 ) ⋅ d 3 (2.4)
2
Relaţia (2.4) ne arată că pentru o anumită secţiune a conductorului (d), pentru un anumit
material (γ), pentru o anumită temperatură maximă admisă pentru conductor (θm), pentru o
anumită temperatură a mediului ambiant (θ0) şi un anumit mod de pozare a conductorului (c),
există un curent (I), denumit curent maxim admisibil din punct de vedere termic.
După modul de pozare al conductorului are loc şi schimbul de căldură dintre conductor şi
mediul înconjurător, deci modul de pozare influenţează coeficientul (c) de cedare a căldurii.
Un conductor poate fi pozat în tuburi de protecţie, poate fi îngropat în pământ, poate fi
montat aparent, etc.
Pe baza relaţiei (2.4) în literatura de specialitate sunt întocmite tabele care pentru
secţiunile standardizate ale conductorului, confecţionate din diferite materiale, pozate într-un
anumit fel dau valoarea curenţilor maximi admisibili (I) pentru o anumită temperatură (θ0) a
mediului ambiant şi pentru o anumită temperatură maximă (θm) admisă pentru conductor. De
obicei aceste tabele sunt întocmite pentru o temperatură a mediului ambiant θ0 =25oC.
Observaţie: Aceste tabele şi anexe mai conţin în plus următoarele date:
- rezistenţele specifice r0 [Ω/km] pentru secţiunile standardizate şi pe anumite nivele de
tensiune.
- reactanţele specifice xo [Ω/km] în funcţie de secţiunile standardizate, distanţele medii
geometrice şi nivele de tensiune;
- curentul Infmax - curentul nominal maxim al siguranţei fuzibile care se poate monta pe o
anumită secţiune standardizată atunci când acesta reprezintă unica protecţie la suprasarcină.
În practică însă există cazuri când temperatura mediului ambiant este diferită de
temperatura θ0 =25oC, temperatură pentru care sunt întocmite tabelele. Vom nota Io1 – curentul
maxim admisibil din punct de vedere termic a unei secţiuni standardizate S care este amplasată
într-un mediu ambiant cu temperatura θ01 =25oC şi cu Io2 – curentul maxim admisibil al aceleiaşi
26
secţiuni standardizate S pozate în aceleaşi condiţii dar la temperatura
θ02 ≠ θ01.
Dacă vom scrie relaţia (2.4) pentru cele două cazuri şi vom face raportul dintre curenţii
Io2 şi Io1 se obţine:
I 02 θ m − θ 02
= (2.5)
I 01 θ m − θ 01
θ m − θ 02
Vom nota: =c θ , şi poartă denumirea de coeficient de corecţie cu
θ m − θ 01
temperatura, deci vom avea:
Io2 = cӨ Io1 (2.6)
Coeficientul de corecţie cu temperatura cӨ are următoarele valori:
cӨ > 1, pentru θ02 < θ01
cӨ < 1, pentru θ02 > θ01
Temperatura θm maximă admisă pentru conductori este limitată din următoarele
considerente:
- din cauza îmbătrânirii termice a izolaţiei conductorilor;
- din cauza oxidării locurilor de îmbinare şi de înnădire a conductorilor;
- din considerente sanitare şi de protecţie a muncii (evitarea incendiilor, electrocutărilor,
exploziilor precum şi faptul că praful ce se depune pe conductoare se poate descompune viciind
atmosfera).
Astfel, pentru conductoarele neizolate avem θm =70oC, pentru conductoare cu izolaţie
din cauciuc θm =55oC, pentru conductoare cu izolaţie de hârtie θm =50 - 80oC în funcţie de
nivelul de tensiune.
Dacă vom scrie relaţia (2.4) pentru două conductoare de aceiaşi secţiune S, pozate în
aceleaşi condiţii, la aceiaşi temperatură a mediului ambiant θ0, dar unul realizat din aluminiu (Al)
şi celălalt din cupru (Cu), şi vom face raportul lor, vom obţine:
I Al γ Al 32
= = = 0,77
I Cu γ Cu 53
I Al = 0,77 ⋅ I Cu
În concluzie, curentul maxim admisibil din punct de vedere termic la Al este cu 23 % mai
mic decât la Cu.
Dimensionarea secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic) se
realizează astfel:
27
- din caracteristicile consumatorului cu relaţiile de la electrotehnică, se determină
curentul care parcurge conductorul iar apoi dintr-un tabel corespunzător se alege o secţiune
standardizată pentru care curentul maxim admisibil din punct de vedere termic este cel puţin egal
cu cel calculat (acest lucru este valabil dacă temperatura locului de instalare a conductorului
corespunde cu temperatura pentru care e întocmit tabelul, adică θ0 =25oC).
În cazurile în care temperatura mediului ambiant unde se instalează conductorul este
diferită de temperatura tabelului (θ0 =25oC), curentului maxim admisibil din punct de vedere
termic i se aplică coeficientul de corecţie al temperaturii cθ (vezi relaţia 2.6).
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.
2.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII REŢELELOR ALIMENTATE PE LA UN

CAPĂT PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)
2.3.1. CALCULUL REŢELELOR DE CURENT CONTINUU ŞI CURENT
ALTERNATIV MONOFAZAT CU cos ϕ = 1 PE BAZA PIERDERII
ADMISIBILE DE TENSIUNE
Reţelele de curent continuu se întâlnesc la consumatorii de forţă, dar şi la consumatorii de
iluminat. Reţelele de curent alternativ monofazat cu cos φ = 1 se întâlnesc în cazul reţelelor de
iluminat care utilizează izvoare de lumină cu incandescenţă.
Se disting următoarele două cazuri:
a) Cazul reţelelor cu sarcini concentrate;
b) Cazul reţelelor cu sarcini uniform distribuite.
2.3.1.1. CAZUL REŢELELOR CU SARCINI CONCENTRATE

Să considerăm o reţea de curent alternativ monofazat care alimentează izvoare de lumină
cu incandescenţă aşa cum se observă în figură:
I1 I2 I3
i1 i2 i3
U
28
Reţeaua considerată reprezentată monofilar are forma:
Fig.2.1. Linie electrică de curent continuu sau curent alternativ monofazat cu sarcini
concentrate.
Vom nota: U – tensiunea de alimentare a reţelei;
Ii – curentul pe tronsonul i;
ii – curentul la consumatorul i;
ri, li – rezistenţa respectiv lungimea tronsonului i;
Ri, Li – rezistenţa respectiv lungimea porţiunii de reţea cuprinse între sursă şi
consumatorul i;
i = 1, 2, 3, ……….n, n - numărul de consumatori.
Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat pe
baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai dacă secţiunea este
constantă pe toate tronsoanele (Si - constantă), în caz contrar problema este nedeterminată din
punct de vedere matematic, adică avem mai multe necunoscute decât numărul de ecuaţii pe care
îl putem scrie. Având în vedere că reţeaua considerată are două conductoare, pierderea de
tensiune în cazul în care avem şi consumatori, pierdere notată cu ΔU va fi dată de relaţia:
( )
i=n
ΔU = 2 I 1 ⋅ r1 + I 2 ⋅ r2 + I 3 ⋅ r3 + ..... = 2∑ I i ⋅ ri (2.7)
i =1
n – numărul de consumatori.
Pe baza primei teoreme a lui Kirchhoff se pot scrie relaţiile:
I 1 = i1 + i2 + i3 + ......
I 2 = i2 + i3 + i4 + ...... (2.8)
I 3 = i3 + i4 + i5 + ......
Înlocuind relaţia (2.8) în relaţia (2.7) vom avea:
[ ]
ΔU = 2 (i + i2 + i3 + .....) ⋅ r1 + (i 2 + i3 + i4 + .....) ⋅ r2 + (i3 + i4 + i5 + .....) ⋅ r3 + ...... =
2[i1 ⋅ r1 + i2 ⋅ (r1 + r2 ) + i3⋅ (r1 + r2 + r3 ) + .....] =
R1 R2 R3
29
( )
i=n
= 2 ⋅ i1 ⋅ R1 + i2 ⋅ R2 + i3 ⋅ R3 + ...... = 2∑ ii ⋅ Ri
i =1
i =n
ΔU = 2∑ ii ⋅ Ri (2.9)
i =1
Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu

cosφ = 1, pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai în cazul
în care secţiunea este constantă pe toate tronsoanele, Si = constant, Si – secţiunea tronsonului i.
Ţinând cont de relaţiile de calcul ale rezistenţei de la electrotehnică se poate scrie:
li
ri = ,
γ ⋅S
γ – conductivitatea materialului.
Expresia rezistenţei porţiunii de reţea cuprinsă între sursa de alimentare şi consumatorul i
este dată de relaţia:
Li
Ri =
γ ⋅S
Înlocuind aceste relaţii în expresiile (2.7) şi (2.9), acestea devin:
i=n
2
ΔU =
γ ⋅S
∑I
i =1
i ⋅ li (2.7')
2 i =n
ΔU = ∑ ii ⋅ Li
γ ⋅ S i =1
(2.9')
Din aceste expresii se poate explicita secţiunea S, vom avea:

i=n
2
S=
γ ⋅ ΔU
∑I
i =1
i ⋅ li (2.10)
i =n
2
S=
γ ⋅ ΔU
∑i
i =1
i ⋅ Li (2.11)
Din relaţiile (2.10), (2.11) se observă că secţiunea S variază invers proporţional cu

pierderea de tensiune ΔU. Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material
conductor) ar trebui ca pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Pierderea de tensiune însă
nu poate să crească prea mult întrucât influenţează tensiunea la bornele consumatorilor şi deci şi
funcţionarea acestora.
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (2.10) şi (2.11) cu tensiunea de
alimentare U a reţelei, vom avea:
30
i=n
2
S=
γ ⋅ U ⋅ ΔU
∑P ⋅l
i =1
i i (2.12)
i=n
2
S=
γ ⋅ U ⋅ ΔU
∑p
i =1
i ⋅ Li (2.13)
Pi = U · Ii Puterea activă pe tronsonul i

pi = U · ii respectiv la consumatorul i
În relaţiile (2.10), (2.11), (2.12), (2.13), pierderea de tensiune ΔU se introduce în V. Dacă

dorim să exprimăm pierderea de tensiune în procente vom ţine cont de următoarea regulă de "trei
simplă".
U…………………………100
ΔU[V]…………………. ΔU[%]
U ⋅ ΔU [%]
ΔU [V ] = (2.14)
100
Ţinând cont de relaţia (2.14), relaţiile de calcul (2.10), (2.11), (2.12), (2.13), devin:
i=n
200
S= ∑ I i ⋅ li
γ ⋅ U ⋅ ΔU [%] i =1
(2.10')
i=n
200
S= ∑ ii ⋅ Li
γ ⋅ U ⋅ ΔU [% ] i =1
(2.11')
i=n
200
S= ∑ Pi ⋅ li
γ ⋅ U 2 ⋅ ΔU [%] i =1
(2.12')
i =n
200
S= ∑ pi ⋅ Li
γ ⋅ U 2 ⋅ ΔU [%] i =1
(2.13’)
200 i = n
ΔU [%] = ∑ pi ⋅ Li (2.15)
γ ⋅ U 2 ⋅ S i =1
200 i = n
ΔU [%] = ∑ Pi ⋅ li (2.16)
γ ⋅ U 2 ⋅ S i =1
31
2.3.1.2. CAZUL SARCINILOR UNIFORM DISTRIBUITE
În practică există şi cazuri în care sarcina electrică este uniform distribuită de-a lungul
reţelei. Sarcina uniform distribuită se exprimă fie sub forma: a [A/m]; w[W/m].
Să considerăm de exemplu o reţea electrică cu sarcină uniform distribuită de forma celei
din figură:
Fig.2.2. Linie electrică de curent continuu sau curent alternativ monofazat cu sarcini uniform
distribuite.
Vom nota: L – lungimea reţelei cu sarcină uniform distribuită;
a [A/m] – sarcina uniform distribuită de-a lungul reţelei.
La distanţa l de capătul reţelei vom lua un element infinitezimal de reţea de lungime dl.
Conform primei teoreme a lui Kirchhoff curentul total ce parcurge reţeaua este I = a · L, iar
curentul care parcurge elementul infinitezimal de reţea este i = a · l.
Curentul i parcurgând elementul infinitezimal de reţea produce pe acesta o pierdere de
tensiune infinitezimală pe care o notăm cu d(ΔU) şi care e dată de relaţia:
d(ΔU) = m · i · dR (2.17)
unde:
m – coeficient care depinde de felul reţelei si care are valoarea:
3 - pentru reţele trifazate

m=
2 – pentru reţele de curent
continuu şi curent alternativ
monofazat
dR – reprezintă rezistenţa electrică a elementului infinitezimal de reţea considerat şi este

dat de relaţia:
dl
dR = (2.18)
γ ⋅S
Pentru a determina pierderea de tensiune ΔU de-a lungul întregii reţele cu sarcină
uniform distribuită va trebui să efectuăm integrala:
32
L L L
dl m ⋅ a L2
ΔU = ∫ d (ΔU ) = ∫ m ⋅ i ⋅ dR = ∫ m ⋅ a ⋅ l ⋅ = ⋅ ⇒
0 0 0
λ⋅S γ ⋅S 2
m⋅a L m2
L (2.19)
⇒ ΔU = ⋅ = ⋅I ⋅
γ ⋅S 2 γ ⋅S 2
Din relaţia (2.19) se poate explicita secţiunea S:
m L
S= ⋅I ⋅ (2.20)
γ ⋅ ΔU 2
Înmulţind şi împărţind membrul drept al relaţiei (2.20) cu tensiunea de alimentare a
reţelei, vom avea:
m L
S= ⋅ P⋅ (2.21)
γ ⋅U ⋅ ΔU 2
P = U · I – Puterea activă a întregii reţele.

În relaţia (2.20) şi (2.21) pierderea de tensiune ΔU se exprimă în volţi (V). Pentru a
exprima pierderea de tensiune în procente (%) vom ţine cont de relaţia (2.14).
100 ⋅ m L
S= ⋅I ⋅ (2.22)
γ ⋅ U ⋅ ΔU [% ] 2
100 ⋅ m L
S= ⋅P⋅ (2.23)
γ ⋅ U ⋅ ΔU [%]
2
2
În relaţiile (2.20), (2.21), (2.22), (2.23), coeficientul nu se alege în funcţie de felul reţelei.
Aceste relatii arată că reţeaua cu sarcină uniform distribuită considerată în figură se poate înlocui
printr-o reţea echivalentă, dar care are sarcină concentrată, reţea care arată astfel:
În practică există şi cazuri când reţeaua cu sarcini uniform distribuite are la început o
porţiune liberă adică o porţiune fără sarcină, aşa cum se observă în figură.
Vom nota: L0 - lungimea porţiunii de reţea lipsită de sarcină;

L – lungimea porţiunii de reţea prevăzută cu sarcină uniform distribuită a [A/m].
33
Această reţea poate fi înlocuită cu o reţea echivalentă cu sarcină concentrată de forma
celei din figură:
L
Sarcina totală a reţelei este I = a · L, amplasată la distanţa L0 + de punctul de
2
alimentare al reţelei.
Ca exemplu de reţele cu sarcină uniform distribuită se pot da reţelele de iluminat ale
autostrăzilor, ale bulevardelor şi ale galeriilor de mină. Corpurile de iluminat ale acestor reţele
amplasate echidistant au între ele o distanţă mult mai mică decât lungimea întregii reţele.
2.3.2. DETERMINAREA PIERDERII DE TENSIUNE ÎN REŢELELE

TRIFAZATE CU SARCINII CONCENTRATE ŞI ECHILIBRATE
În reţelele electrice industriale majoritatea consumatorilor sunt reprezentaţi prin motoare
asincrone iar în unele cazuri chiar sincrone. Sarcinile monofazate ale reţelelor trifazate au puteri
mult mai reduse decât consumatorii trifazaţi, astfel că reţeaua trifazată se poate considera ca fiind
simetrică şi echilibrată. Pot face excepţie reţelele mixte care în afara consumatorilor trifazaţi,
alimentează şi consumatorii monofazaţi de puteri comparabile cu a celor trifazaţi cum ar fi
transformatoarele de sudură şi consumatorii de iluminat. Şi în aceste cazuri însă, printr-o
repartizare uniformă a consumatorilor monofazaţi de-a lungul celor trei faze se obţine în final o
reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrice şi echilibrate.
În cazul în care avem de-a face cu reţele amplasate în subteran, dezechilibrul de încărcare
al fazelor e cu mult mai mic astfel că la conexiunea Y se utilizează reţele cu trei conductoare cel
de-al patrulea fiind utilizat pentru legarea la pământ de protecţie.
În unele reţele de la suprafaţă în care cele trei faze nu sunt încărcate uniform pentru a
înlătura disimetria supărătoare a tensiunii de fază, în cadrul conexiunii Y se poate utiliza un
conductor de nul a cărui secţiune să fie de cel puţin 30 – 50 % din secţiunea conductoarelor
active. În concluzie se poate afirma că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în
industrie se pot considera simetrice şi echilibrate.
Să considerăm de exemplu o reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrică şi echilibrată,
reprezentată monofilar aşa cum se observă în figură:
34
Fig.2.3. Reţea trifazată cu sarcini concentrate.

Vom nota:
UA – tensiunea de alimentare a reţelei;
Ui - tensiunea la consumatorul i;
ii - curentul la consumatorul i;
Ψi - factorul de putere al consumatorului i;
Ii – curentul pe tronsonul i;
ϕ i - factorul de putere al tronsonului i;
ri, xi – rezistenţa respectiv reactanţa tronsonului i;
Ri, Xi – rezistenţa respectiv reactanţa porţiunii de reţea cuprinse între sursă şi
consumatorul i; i = 1, 2, 3, 4, …..n; n – numărul consumatorilor.
Pentru determinarea pierderii de tensiune în reţelele trifazate cu sarcini concentrate,
simetrice şi echilibrate vom considera la început că reţeaua trifazată are doar doi consumatori.
Pentru a determina tensiunea de alimentare a reţelei (UA) vom proceda astfel: vom alege
ca origine de fază tensiunea U2 adică tensiunea la cel de-al doilea consumator. La această
tensiune vom aduna vectorial căderile de tensiune pe cel de-al doilea tronson, adică pe rezistenţa
r2 şi reactanţa x2 a acestuia. În acest fel se obţine tensiunea U1, adică tensiunea la primul
consumator. În continuare la această tensiune U1 vom aduna vectorial căderile de tensiune pe
primul tronson adică pe rezistenţa r1 şi reactanţa x1 a acestuia şi vom obţine în final tensiunea de
alimentare a reţelei UA.
35
Fig.2.4. Diagrama vectorială pentru o fază a unei reţele trifazate cu sarcini concentrate
şi echilibrate.
Cu vârful compasului pe punctul O şi cu deschiderea OC ducem un arc de cerc, acest arc
de cerc intersectează direcţia vectorului U2 în punctul B. Vom proiecta punctul C pe direcţia
vectorului U2 şi găsim B'. Se defineşte drept cădere de tensiune pe reţea diferenţa vectorială
dintre tensiunea de alimentare (UA) şi tensiunea la ultimul consumator adică tensiunea (U2).
Aceasta o vom nota ΔUf =UA −U2 = AC

În practică este important de determinat însă diferenţa algebrică dintre tensiunea de
alimentare şi tensiunea la ultimul consumator, diferenţă care poartă denumirea de pierdere de
tensiune.
Pierderea de tensiune de fază este dată de relaţia:
ΔU f = OB − OA = U A − U 2 = AB
Deoarece unghiul θ este mic, arcul CB se poate aproxima cu semicoarda CB'. Se poate
scrie:
ΔU f = OB ' − OA = AB '
Pierderea de tensiune pe fază, care este egală cu segmentul AB' nu reprezintă altceva
decât proiecţia pe direcţia vectorului U2 a liniei frânte cuprinse între A şi C. Se poate scrie:
ΔU f = AB ' = I 2 ⋅ r2 ⋅ cos ϕ 2 + I 2 ⋅ x 2 ⋅ sin ϕ 2 + I 1 ⋅ r1 ⋅ cos ϕ1 + I 1 ⋅ x1 sin ϕ1 =

(2.24)
= I a1 ⋅ r1 + I a 2 ⋅ r2 + I r1 ⋅ x1 + I r 2 ⋅ x 2
Ia1 = I1 · cosφ1 Ir1 = I1· sinφ1 şi reprezintă componentele active respectiv
Ia2 = I2 · cosφ2 Ir2 = I2 · sinφ2 reactive ale curenţilor de pe tronsoane.
Pierderea de tensiune de linie este de 3 ori mai mare decât pierderea de tensiune de
fază.
36
ΔU l = 3 ⋅ ΔUf
În cazul în care reţeaua trifazată cu sarcină concentrată, simetrică şi echilibrată are n
consumatori, pierderea de tensiune de linie este dată de relaţia:
i =n
ΔU l = 3 ∑ (I ai ⋅ ri + I ri ⋅ xi ) (2.25)
i =1
Pierderea de tensiune de linie pentru o reţea cu n consumatori, dar în funcţie de curenţii

de la consumatori are forma:
i=n
ΔU l = 3 ∑ (iai ⋅ Ri + iri ⋅ X i ) (2.26)
i =1
Iai = ii · cosψi componente active şi reactive ale curentului la consumatori

Iri = ii · sinψi
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (14), (15) cu tensiunea U, vom
obţine:
i =n
(Pi ⋅ ri + Qi ⋅x i )
ΔU l = ∑ (2.27)
i =1 U
i =n
( p i ⋅ Ri + q i ⋅ X i )
ΔU l = ∑ (2.28)
i =1 U
Pi = 3 ⋅ U ⋅ I ai pi = 3 ⋅ U ⋅ iai puterile active respectiv reactive de
Qi = 3 ⋅ U ⋅ I ri qi = 3 ⋅ U ⋅ iri pe tronsonul i şi ale consumatorilor i.
În concluzie din relaţiile (2.25), (2.26), (2.27), (2.28), pierderea de tensiune de linie într-o
reţea trifazată cu sarcini concentrate şi echilibrate are două componente şi anume: una activă
(ΔUa – primul termen din membrul drept), şi una reactivă (ΔUr – al doilea termen din membrul
drept), deci se poate scrie:
ΔUl = ΔUa + ΔUr (2.29)
i=n i=n
ΔU l = 3 ∑ (I i ⋅ ri ⋅ cos ϕ i + I i ⋅ xi ⋅ sin ϕ i ) = 3 ∑ (I ai ⋅ ri + I ri ⋅ xi ) (2.30)
i =1 i =1
i =n
ΔU l = 3 ⋅ (ii ⋅ Ri cosψ i + ii ⋅ xi ⋅ sinψ i ) = 3 ∑ (iai ⋅ Ri + iri ⋅ X i ) (2.31)
i =1
i =n
∑ (P ⋅ r + Qi i i ⋅ xi )
ΔU l = i =1
(2.32)
U
37
i=n
( pi ⋅ Ri + qi ⋅ X i )
ΔU l = ∑ (2.33)
i =1 U
Secţiunea conductoarelor intră în expresiile pierderilor de tensiune, de linie atât prin
valoarea rezistenţei cât şi prin valoarea reactanţei.
Explicitarea secţiunii (S) din expresiile pierderilor de tensiune nu este posibilă decât în
unul din următoarele cazuri particulare:
a) Secţiunea constantă pe toate tronsoanele: Si = constant;
b) Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere constanţi: Si = constant,
cosφi = constant, cosψi = constant;
c) Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere egali cu unitatea
(consumatori pur activi): Si = constant, cosφi = 1, cosψi = 1;
d) Secţiune variabilă şi factor de putere egali cu unitatea: Si ≠ constant,cosφi = 1,cosψi =
1;
e) Reactanţa neglijabilă: x ≅ 0;
f) Secţiune constantă şi reactanţa neglijabilă: Si = constant, x ≅ 0.
Vom particulariza expresiile pierderilor de tensiune de linie pentru primul caz. În acest
scop vom ţine cont de relaţiile:
Ri = r0 ⋅ Li ri = r0 ⋅ l i
X i= x0 ⋅ Li xi = x 0 ⋅ l i
în care: r0 – rezistenţa specifică a liniilor electrice [Ω/km];
x0 - reactanţa specifică a liniilor electrice [Ω/km];
Li - lungimea porţiunii de reţea cuprinsă între sursă şi consumatorii i [km];
li – lungimea tronsonului i [km].
Valoarea rezistenţei specifice (r0) şi a reactanţei (x0) se calculează cu relaţiile de la
seminar sau se aleg din literatura de specialitate.
Ţinând cont de relaţiile anterioare, expresiile pierderilor de tensiune de linie devin:
i =n i =n
a) ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I ai ⋅ l i + 3 ⋅ x 0 ∑ I ri ⋅ l i (2.34)
i =1 i =1
i =n i =n
ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ iai ⋅ Li + 3 ⋅ x0 ∑ iri ⋅ Li (2.35)
i =1 i =1
i =n i =n
r0 ∑ Pi ⋅ li + x0 ∑ Qi ⋅ l i
ΔU l = i =1 i =1
(2.36)
U
38
i=n i =n
r0 ∑ pi ⋅ Li + x0 ∑ qi ⋅ Li
ΔU l = i =1 i =1
(2.37)
U
n
b) ΔU l = 3 ∑ ( I i ⋅ r0 ⋅ l i ⋅ cos ϕ + I i ⋅ x 0 ⋅ l i ⋅ sin ϕ ) (2.38)
i =1
n
ΔU l = 3 (r0 ⋅ cos ϕ + x0 ⋅ sin ϕ )∑ I i ⋅l i
i =1
n
ΔU l = 3 (r0 ⋅ cosψ + x0 ⋅ sinψ )∑ ii ⋅ Li (2.39)
i =1
n n
c) ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I i ⋅ li = 3 ⋅ r0 ∑ ii ⋅ Li (2.40)
i =1 i =1
n n
d) ΔU l = 3 ∑ I i ⋅ ri = 3 ∑ ii ⋅ Ri (2.41)
i =1 i =1
n n
e) ΔU l = 3 ⋅ ∑ I i ⋅ ri ⋅ cos ϕ i = 3 ⋅ ∑ ii ⋅R i ⋅ cosψ i (2.42)
i =1 i =1
n n
f) ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I i ⋅ l i ⋅ cos ϕ i = 3 ⋅ r0 ∑ ii ⋅ Li ⋅ cosψ i (2.43)
i =1 i =1
2.3.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU

SARCINI CONCENTRATE
ŞI ECHILIBRATE PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)
S-a văzut că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în industrie se pot considera
simetrice şi echilibrate. Dimensionarea secţiunii în aceste reţele pe baza pierderii admisibile de
tensiune (criteriul electric) nu este posibilă decât dacă secţiunea este constantă pe toate
tronsoanele (Si = constant). În caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere
matematic deoarece numărul de necunoscute depăşeşte numărul de ecuaţii care se pot scrie. În
aceste cazuri secţiunea se adoptă prin apreciere urmând a determina în continuare pierderea de
tensiune de-a lungul întregii linii care în nici un caz nu are voie să depăşească pierderea de
tensiune admisibilă (ΔUadm) dată în problemă.
Secţiunea conductoarelor liniilor electrice intră în expresiile pierderilor de tensiune de
linie atât prin valoarea rezistenţei specifice (r0) cât şi a reactanţei (x0).
39
1000
r0 = [Ω / km].
γ ⋅S
2 Dmed
x 0 = 0,1445 ⋅ lg + 0,0157 [Ω / km].
d
Explicitarea secţiunii din expresiile pierderii de tensiune este dificil de realizat şi din
acest motiv la dimensionare se pleacă de la variaţia grafică a rezistenţei specifice (r0) şi a
reactanţei (x0) în funcţie de secţiunea S.
Aceste variaţii au forma din figură:
Fig.2.5. Dependenţa valorilor specifice ale rezistenţei şi reactanţei reţelelor de secţiunea

conductoarelor
r0 – rezistenţa specifică a liniilor electrice (linie în cablu sau linie electrică aeriană);
x0la - reactanţa specifică pentru liniile electrice aeriene;
x0c - reactanţa specifică pentru liniile electrice în cablu;
Se observă din diagramă că rezistenţa specifică (r0) variază în mod apreciabil cu secţiunea
(S) a liniei, şi anume la creşterea (S), (r0) scade, în schimb reactanţa specifică variază foarte puţin
cu secţiunea (la creşterea (S) rămâne constantă), ea depinzând doar de natura liniei astfel: la
L.E.A. se poate considera o reactanţă medie x 0la ≅ 0,38 [Ω / km], iar pentru L.C. x0 c ≅ 0,08
[Ω / km].
Ţinând cont de acest lucru la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric) se parcurg
următoarele etape.
În prima etapă, în funcţie de natura liniei (L.E.A. sau L.C.) se alege o reactanţă specifică
medie şi anume:
- pentru liniile aeriene x0 la ≅ 0,38 [Ω / km];
- pentru liniile în cablu x 0 c ≅ 0,08 [Ω / km].
În a II-a etapă cu una din relaţiile cunoscute (al II-lea termen din membrul drept al
relaţiilor (2.30), (2.31), (2.32), (2.33) se calculează pierderea de tensiune reactivă ΔUr.
40
i=n i=n
ΔU r = 3 ⋅ x 0 ∑ I ri ⋅ l i = 3 ⋅ x 0 ∑ iri ⋅ Li
i =1 i =1
(2.44)
i =n i =n
x 0 ∑ Qi ⋅ li x0 ∑ qi ⋅ Li
ΔU r = i =1
= i =1
U U
În continuare în etapa a III-a ţinând cont de pierderea de tensiune admisibilă dată în
problemă precum şi de relaţia (2.29) se determină pierderea de tensiune activă:
ΔUa = ΔUadm - ΔUr
Din expresiile pierderii de tensiune active (primul termen din membrul drept al relaţiilor
(2.30), (2.31), (2.32), (2.33), se explicitează secţiunea S:
i =n i =n
3 3
S=
γ ⋅ ΔU a
∑I
i =1
ai ⋅ li =
γ ⋅ ΔU a
∑i
i =1
ai ⋅ Li
(2.45)
i =n i =n
1 1
S=
γ ⋅ ΔU a ⋅ U
∑P ⋅l
i =1
i i =
γ ⋅ ΔU a ⋅ U
∑p
i =1
i ⋅ Li
În etapa următoare după determinarea secţiunii cu una din relaţiile precedente se trece la
standardizarea ei şi anume se alege secţiunea standardizată cea mai apropiată chiar dacă este mai
mică.
Pentru secţiunea standardizată aleasă cu relaţia de la seminar sau din tabele, se determină
valorile exacte ale rezistenţei specifice (r0) şi ale reactanţei specifice (x0). Cu aceste valori cu una
din relaţiile cunoscute (2.30), (2.31), (2.32), (2.33), se determină pierderea de tensiune reală pe
linie ΔUreal care trebuie să fie mai mică, cel mult egală cu pierderea de tensiune admisibilă.
ΔUreal ≤ ΔUadm (2.46)
Dacă această condiţie este îndeplinită rezultă că secţiunea aleasă este corectă, în caz
contrar suntem obligaţi să alegem secţiunea standardizată imediat superioară.
Observaţie: În expresiile de calcul ale secţiunii S (una din relaţiile 2.45), pierderea de tensiune
ΔUa se introduce în V. Pentru a exprima pierderea de tensiune în procente vom scrie o relaţie
asemănătoare cu relaţia (2.14).
ΔU a [%] ⋅ U
ΔU a [V ] = (2.47)
100
Ţinând cont de (2.47) se mai pot scrie următoarele relaţii de calcul ale secţiunii S, în
funcţie de pierderea de tensiune activă în procente.
41
100 ⋅ 3 i =n
100 ⋅ 3 i =n
S=
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U
∑ I ai ⋅ li =
i =1 γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U
∑ii =1
ai ⋅ Li
(2.48)
i =n i =n
100 100
S=
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U 2
∑P ⋅l
i =1
i i =
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U 2
∑p
i =1
i ⋅ Li
În practică există trei cazuri particulare când se poate neglija pierderea de tensiune
reactivă (ΔUr). În aceste situaţii, la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune nu mai trebuie să parcurgem
prima etapă (nu se mai calculează ΔUr), în aceste condiţii pierderea de tensiune activă ΔUa va fi
egală cu pierderea de tensiune admisibilă dată în problemă:
ΔUa = ΔUadm
a) Pentru secţiuni mai mici de 50 mm2 (S < 50 mm2), şi cosφ ≥ 0,8 (sinφ ≤ 0,6), cum se
observă şi din diagramă că r0>>x0.
b) Pentru conductoarele care sunt pozate în tuburi de protecţie şi care din cauza distanţei
medii geometrice reduse (Dmed), se poate neglija reactanţa.
c) În cazul consumatorilor pur activi cosφ = 1; cosψ = 1.
2.4. VARIAŢIILE ADMISIBILE ALE TENSIUNII LA CONSUMATORI

Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor s-a văzut că aceasta variază
invers proporţional cu pierderea de tensiune ΔU.
1
S≡
ΔU
Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material conductor) ar trebui ca
pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Această pierdere de tensiune nu poate să crească
prea mult deoarece scade tensiunea la bornele consumatorilor influenţând şi funcţionarea
acestora.
Tensiunea la bornele consumatorilor (UC) este dată de relaţia:
UC = UA – ΔU (2.49)
UA – tensiunea de alimentarea reţelei care alimentează consumatorii ;
ΔU – pierderea de tensiune pe elementele de reţea cuprinse între sursă şi consumatori.
42
2.4.1. FUNCŢIONAREA CONSUMATORILOR LA TENSIUNI
DIFERITE DE TENSIUNEA NOMINALĂ
Consumatorii de energie electrică se împart în două categorii şi anume:
a) Consumatori de iluminat;
b) Consumatori de forţă.
a) Consumatorii de iluminat.
Tensiunea la bornele consumatorilor de iluminat influenţează două caracteristici ale
acestora şi anume: fluxul luminos Φ şi durata de funcţionare D. Variaţia acestor doi parametri în
funcţie de tensiunea la bornele acestora arată ca în figură:
Fig.2.6. Variaţiile admisibile de tensiune la consumatorii de iluminat.

Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat cuprinse între
-2,5% şi +5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de
iluminat cu mai mult de -2,5% din tensiunea nominală, nu se admite deoarece scade fluxul
luminos Φ a acestora. Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat nu se admite cu
mai mult de +5% din tensiunea nominală deoarece scade durata de funcţionare. În concluzie,
variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat sunt cuprinse între -2,5%
şi +5% din tensiunea nominală
b) Consumatorii de forţă.
Majoritatea consumatorilor de forţă sunt reprezentaţi în industrie prin motoare asincrone.
Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de forţă sunt cuprinse între -5% şi
+5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă (motor
asincron) nu se admite cu mai mult de -5% din tensiunea nominală din următoarele motive:
- la scăderea tensiunii de alimentare U cu pătratul ei, va scădea cuplul motor M, şi dacă
acesta devine mai mic decât cuplul rezistiv Mr, motorul intră în regim de scurt circuit şi dacă nu
este deconectat se arde înfăşurarea;
M ≡ U 2 → U ↓⇒ M ↓↓⇒ M < M r ⇒ R sc
- la scăderea tensiunii de alimentare, curentul I absorbit de motor de la reţea va creşte şi
încălzirea maşinii va depăşii limitele admise. Matematic acest lucru se observă din expresia
43
puterii active (P) care trebuie să fie constantă, fiind condiţionată de sarcina maşinii. Această
expresie e dată de relaţia:
P = 3 ⋅ U ⋅ I ⋅ cos ϕ = const
U ↓⇒ I ↑
Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă nu se admite cu mai mult de +5%
din tensiunea nominală deoarece creşte curentul absorbit de motor de la reţea şi încălzirea
maşinii poate depăşii limitele admise. Acest lucru se poate explica pe curba de magnetizare a
maşinii şi pe diagrama vectorială aferentă.
Fig.2.7. Influenţa tensiunii asupra valorii curentului de magnetizare şi a celui total la motoare
asincrone.
a) Caracteristica de magnetizare B=f(H) a maşinii electrice
B – inducţia magnetică proporţională cu fluxul magnetic Φ şi cu tensiunea de alimentare;
H – intensitatea câmpului magnetic proporţional cu valoarea curentului reactiv I μ .
Motorul funcţionează la parametrii nominali în punctul de funcţionare P.F. pe cotul

curbei de magnetizare (UN - tensiune nominală, I rN - curent reactiv nominal). La o creştere mică
a tensiunii (ΔU), curentul reactiv creşte mult de la valoarea I rN la I r . Curentul nominal IN are o
componentă activă I aN în fază cu tensiunea, şi o componentă reactivă I rN decalată cu π/2 în
urma tensiuni. Dacă curentul reactiv creşte de la I rN la I r , compunând vectorial componenta
I r cu aceeiaşi componentă activă I aN care trebuie să rămână constantă fiind condiţionată de
sarcina maşinii, curentul total absorbit de motor de la reţea va fi I care este cu mult mai mare
decât IN şi încălzirea maşinii va depăşii limitele admisibile.
În reţelele cu caracter temporar, la bornele consumatorilor de forţă se poate admite o
scădere de tensiune cu -10% cu condiţia verificării valorii cuplului motor M care nu trebuie să
scadă în nici un caz sub cuplul rezistent Mr.
44
În reţelele mixte care alimentează şi consumatori de forţă şi de iluminat, variaţiile
admisibile ale tensiunii sunt cuprinse între -2,5% şi +5%.
2.4.2. REGLAREA TENSIUNII ÎN REŢELELE ELECTRICE

2.4.2.1. RIDICAREA TENSIUNII NOMINALE A SURSELOR
Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor (relaţia 2.45 şi 2.48) s-a văzut
că secţiunea S a acestora variază invers proporţional cu pierderea de tensiune ΔU .
1
S≡
ΔU
Pentru a rezulta o secţiune cât mai mică, ceea ce înseamnă economie de material
conductor, ar trebui ca pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Această pierdere însă nu
poate să crească prea mult deoarece influenţează tensiunea la bornele consumatorilor si deci şi
funcţionarea acestora. Tensiunea la bornele consumatorilor Uc este dată de relaţia:
Uc=UA - ΔU , unde UA – tensiunea în punctul de alimentare a reţelei.
Pentru a rezulta totuşi o pierdere de tensiune cât mai mare, în practică se procedează la
ridicarea tensiunii în punctul de alimentare al reţelei. Astfel tensiunile nominale ale surselor de
alimentare şi ale transformatoarelor sunt standardizate, cu 5% mai mari decât tensiunea
consumatorilor pe care îi alimentează (acest lucru se realizează constructiv). De exemplu pentru
tensiunea consumatorilor de 127, 220, 380 şi 6000 V corespund tensiunile surselor de 133, 230,
400, 6300V.
2.4.2.2. PRIZELE DE REGLARE ALE TENSIUNII LA

TRANSFORMATOARE
Tensiunea secundară la mersul în gol a unui transformator pe care o notăm cu U20 este
dată de relaţia:
n2
U 20 = U 1 ⋅ (2.50)
n1
unde: U1 – tensiunea din primar;
n1, n2 – numărul de spire din primar, respectiv din secundar.
Se observă din relaţia (2.50) că tensiunea din secundarul transformatorului se poate
modifica schimbând numărul de spire fie din primar, fie din secundar.
Să considerăm de exemplu un transformator monofazat coborâtor de tensiune şi care e
prevăzut în primar cu un comutator de spire k, care permite modificarea numărului de spire din
primar cu ± 5% din numărul de spire nominal n1N.
45
Fig.2.8. Principiul reglării tensiunii la transformatoare prin schimbarea numărului de

spire.
La punerea comutatorului k din primarul transformatorului pe priza de ,,0” vom avea:
n2 N
U 20 = U 1N = 1,05U 2 N (2.51)
n1N
U1N – tensiunea nominală din primar;
n1N, n2N – numărul de spire nominal din primar, respectiv din secundar;
U2N – tensiunea nominală a consumatorului care se racordează în secundar (relaţia 2.51
are loc datorită frazei subliniate).
La punerea comutatorului k pe priza +5 vom avea:
n2 N 1,05 ⋅ U 2 N
U 20 = U 1N = = U 2N (2.52)
1,05 ⋅ n1N 1,05
La punerea comutatorului k pe priza -5 vom avea:
n2 N 1,05 ⋅ U 2 N
U 20 = U 1N = = 1,10 ⋅ U 2 N (2.53)
0,95 ⋅ n1N 0,95
În concluzie, comutatorul k din primar care permite modificarea numărului de spire
nominal n1N cu ± 5% permite obţinerea în secundar a unei tensiuni centralizate în tabelul
următor:
Priza -5 0 +5
U20 1,10U2N 1,05U2N U2N
Transformatoarele coborâtoare de tensiune au prevăzut în primar comutatorul de spire k

care permite modificarea tensiunii la valorile centralizate în tabelul anterior. Comutatorul de
spire k se introduce în primar deoarece în primar curentul este mai mic.
46
Dacă neglijăm pierderile din transformator, puterea electromagnetică din primar se
transmite integral în secundar, adică putem scrie:
E1 ⋅ I 1 = E 2 ⋅ I 2
Transformatorul fiind coborâtor de tensiune, vom scrie:
E1 > E 2 ⇒ I 1 < I 2
Curentul fiind mai mic în primar, procesele de comutaţie care au loc la trecerea lui k de
pe un plot pe altul, are loc în condiţii mai bune.
2.5. VERIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE ÎN REGIM DE PORNIRE A

MOTOARELOR.
(cu exemplificare la o reţea electrică de joasa tensiune)
Majoritatea consumatorilor din industrie sunt reprezentaţi prin motoare asincrone. La
pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea, apare un şoc de curent care este cuprins
între (4 – 8)IN – curentul nominal al motorului. Şocul acesta de curent prezintă următoarele
dezavantaje:
a) cresc pierderile de tensiune pe elementele de reţea, elemente care sunt cuprinse între
punctele de alimentare şi bornele consumatorului. Creşterea pierderilor de tensiune în timpul
pornirii prezintă următoarele consecinţe:
- scade tensiunea la bornele consumatorului şi funcţionarea acestora nu poate avea loc
(vezi variaţiile admisibile ale tensiunii la consumatori);
- la scăderea tensiunii cu pătratul ei, scade cuplul motor M şi dacă acesta devine mai mic
decât cuplul rezistent Mr motorul intră în regim de scurt circuit şi dacă nu este deconectat de la
( )
reţea se arde înfăşurarea. M ≡ U 2 ⇒ U ↓→ M ↓↓→ M < M r ⇒ regim de scurtcircuit;
- pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea poate să producă perturbaţii
asupra consumatorilor care sunt în funcţiune.
b) creşterea pierderilor de tensiune pe elementele de reţea poate să conducă la scăderea
tensiunii la bornele bobinelor aparatului de comutaţie sub valoarea tensiunii de reţinere a
armăturii în poziţie atrasă, putând avea loc deconectarea intempestivă (nedorită) a acestora.
Să considerăm de exemplu o reţea electrică de joasă tensiune de forma celei din figură.
47
Schema electrică va fi reprezentată monofilar:
I1
cf1
M1
I2
P.T. I5 cf2
M2
I3
ca cf3
M3
T
I4
cf4
M4
P.D.
Fig.2.9. Reţea de joasă tensiune
- T – transformator de forţă coborâtor de tensiune (de obicei 6/0,4 kV), este amplasat în
postul de transformare (P.T.) (poate fi şi post de transformare mobil);
- c.a. – cablu armat ce face legătura între P.T. şi punctele de distribuţie (P.D.);
- I1, I2, I3, I4,I5 – aparate de comutaţie – întreruptoare şi contactoare;
- c.fi, (i = 1, 2, 3, 4) – cabluri flexibile de alimentare a motoarelor M1, M2, M3, M4;
Din cauza creşterii de tensiune pe transformatorul T şi pe cablul armat c.a., tensiunea la
bornele bobinei contactoarelor care intră în dotarea întreruptoarelor I1, I2, I3 sau I4 poate scădea
sub valoarea tensiunii de reţinere a armăturii în poziţia atrasă, putând avea loc deconectarea
intempestivă.
Rezultă deci că reţeaua electrică trebuie verificată în regim de pornire din două puncte de
vedere şi anume:
a. Determinarea valorii minime a tensiunii la bornele motoarelor.
În acest scop vom nota:
- Mp min – cuplul de pornire minim corespunzător tensiunii minime Umin de la bornele
motorului;
- MpN – cuplul de pornire nominal corespunzător tensiunii nominale UN.
Având în vedere că la un motor asincron cuplul este proporţional cu pătratul tensiunii, se
poate scrie:
2
M p min U min
= 2 (2.54)
M pN UN
Din această expresie vom explicita tensiunea minimă:
M p min
U min = U N ,
M pN
48
împărţim sub radical cu MN,
M p min
MN k
U min = U N =UN (2.55)
M pN kN
MN
M p min M pN
k= ; kN = (2.56)
MN MN
În relaţia (2.55) tensiunea minimă Umin se exprimă în volţi (V). Pentru a exprima
tensiunea minimă în procente din tensiunea nominală, vom scrie:
U min k
U min [%] = ⋅ 100 = 100 (2.57)
UN kN
- k – coeficient ce depinde de felul acţionării;
- kN - o caracteristică a motoarelor de acţionare şi se dă de regulă în catalog de uzina
constructoare. Pentru motoarele care acţionează mecanisme miniere, kN are valori cuprinse între
1,7 – 3.
Tensiunea la bornele motoarelor în regim de pornire, tensiune pe care o notăm cu Umot,
nu trebuie să scadă în nici un caz sub tensiunea minimă Umin. Această tensiune se determină fie
cu relaţia (2.55) în volţi, fie cu relaţia (2.57) în procente. Verificarea acestei condiţii se face cu
relaţia:
U mot = U al − (ΔU T ) p − (ΔU ca ) p − (ΔU cf ) p
≥ U min (2.58)
U a′ lim entare = U al 0 + ΔU pr
Ual0 – tensiunea la mers în gol a transformatorului din P.T.;
ΔUpr – pierderea de tensiune din secundar datorită prizelor de reglare din primar (vezi
prize de reglare a tensiunii de la transformatoare);
(ΔUT)p – pierderea de tensiune pe transformatorul T în regim de pornire a motoarelor;
(ΔUca)p – pierderea de tensiune pe cablul armat dintre P.T. şi P.D.;
(ΔUcf)p – pierderea de tensiune pe cablul flexibil dintre P.D. şi bornele motorului.
b. Verificarea condiţiilor de menţinere în poziţie atrasă a armăturii contactoarelor,

contactoare care intră în dotarea aparatelor de comutaţie din P.D.
Această verificare e necesară pentru a nu avea loc deconectarea intempestivă a aparatelor
de comutaţie. În acest scop trebuie verificate condiţiile:
49
1. (U PD ) p ≥ k s ⋅ U reţ = 1,25 ⋅ 0,6 ⋅ U N ≅ 0,75 ⋅ U N (2.59)
(UP.D.)p – tensiunea din P.D. în regim de pornire;

kS – coeficient de siguranţă ( k S ≅ 1,25 );
UN – tensiunea nominală a bobinei contactorului care intră în dotarea aparatului de
comutaţie (a întreruptorului).
Observaţie: Tensiunea de eliberare a armăturii de către bobina unui contactor este de regulă
aproximativ 60% din tensiunea nominală.
2. Verificarea celei de-a II-a condiţii în regim de pornire se face cu relaţia:
(U PD ) p = U mot + (ΔU cf )p ≥ 0,75 ⋅ U N (2.60)
(ΔUcf)p – pierderea de tensiune pe cablul flexibil în regim de pornire.

Verificarea reţelelor electrice trifazate radiale alimentate la un capăt , care alimentează
mai mulţi consumatori, se face considerând că motorul cel mai mare şi mai îndepărtat porneşte
iar ceilalţi consumatori funcţionează în regim de sarcină nominală.
Dacă reţeaua ce se verifică în regim de pornire are n consumatori, se consideră că
motorul cel mai mare porneşte iar ceilalţi n-1 consumatori funcţionează în regim de sarcină
nominală. Pentru verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire a motorului, există
două metode:
A. Metoda aproximărilor succesive;
B. Metoda impedanţelor echivalente.
2.5.1. METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE

Această metodă este o metodă mai simplă, dar este mai puţin exactă ca metoda
impedanţelor echivalente. Pentru motorul care se consideră că porneşte, uzina constructoare
indică în catalog curentul de pornire nominal IpN care se dă de regulă la tensiunea nominală UN.
În realitate însă, din cauză pierderilor de tensiune pe elementele de reţea (transformator
de forţă din P.T., cablul armat c.a. dintre P.T. şi P.D. şi cablul flexibil c.f. de alimentare a
motorului care porneşte), tensiunea la bornele motorului va fi U mot ≠ U N (de regulă mai mică).
Din aceste motive şi curentul de pornire Ip va fi mai mic decât cel nominal IpN dat în
catalog: I p ≠ I pN .
Scriind proporţionalitatea dintre curenţi şi tensiune, vom avea:

Ip U mot
= (2.61)
I pN UN
50
În această relaţie există două necunoscute Ip şi tensiunea Umot. Din acest motiv vom
considera la început, tensiunea la bornele motorului (Umot) egală cu tensiunea minimă (Umin),
tensiune ce se determină cu una din relaţiile cunoscute (2.55, 2.57).
În aceste condiţii, U mot = U min ⇒ relaţia precedentă devine:
Ip U min
= (2.62)
I pN UN
din această relaţie se determină Ip:
U mot
I p = I pN ⋅ (2.63)
UN
Cu acest curent I ′p se determină din nou pierderile de tensiune pe transformatorul T, pe
cablul armat c.a. şi pe cablul flexibil obţinându-se o valoare mai exactă a tensiunii la bornele
motorului pe care o notăm U''mot. Acestei tensiuni îi corespunde un nou curent de pornire
′′
U mot
I ′p′ = I pN ⋅ . Calculele se repetă până când diferenţa dintre două valori consecutive ale
UN
curentului este mică (câţiva amperi) astfel că ultima valoare obţinută poate fi considerată ca
fiind curentul real de pornire al motorului.
Cunoscând curentul real se trece la verificarea celor două condiţii (2.58 şi 2.59), UN =
380 V.
Observaţie: În practică este suficient ca aceste calcule să se repete aproximativ de 2 – 3 ori.
2.5.2. METODA IMPEDANŢELOR ECHIVALENTE.

Este o metodă mai laborioasă, dar mult mai exactă. După cum arată şi numele, la început
reţeaua electrică ce se verifică în regim de pornire se înlocuieşte printr-o schemă sub formă de
impedanţe echivalente. Pentru schema electrică considerată în cursul anterior, dacă motorul M1
porneşte, vom avea următoarea reţea reprezentată monofilar.
Fig.2.10. Schema electrică echivalentă a reţelei de joasă tensiune
51
RT, XT – rezistenţa, reactanţa transformatorului de forţă T din P.T., raportat la tensiunea
din secundar. Acestea se iau din tabele sau se calculează cu relaţia următoare:
10 3 ⋅ ΔPCu ⋅ U N2
RT = (2.64)
S N2
ΔPCu – pierderi în cuprul transformatorului care se introduc în formulă în kW;
UN – tensiunea nominală a înfăşurării la care se face raportarea, de regulă la secundar,
care se introduce în kV.
SN – puterea nominală aparentă a transformatorului de forţă care se introduce în kVA:
10 ⋅ u sc ⋅ U N2
XT = (2.65)
SN
usc – tensiunea de scurt circuit a transformatorului care se introduce în procente;
UN – tensiunea nominală a înfăşurării, de regulă tensiunea din secundar, care se introduce
în kV.
SN – puterea nominală aparentă a transformatorului în kVA.
Dacă se respectă unitatea de măsură, rezultatul pentru RT şi XT se obţine în Ω.
Rca, Xca – rezistenţa respectiv reactanţa cablului armat dintre P.T. şi P.D. se calculează cu
relaţiile cunoscute:
Rca = r0 ca ⋅ Lca X ca = x 0 ca ⋅ Lca
r0ca, x0ca – rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului armat în Ω/km;
Lca – lungimea cablului armat în km;
Rcfi, Xcfi – rezistenţa respectiv reactanţa cablului flexibil care se calculează cu relaţiile:
Rcfi = r0 cfi ⋅ Lcfi X cfi = x 0 cfi ⋅ Lcfi

r0cfi, x0cfi – rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului flexibil, se ia din tabele
[Ω/km];
Lcfi – lungimea cablului flexibil în km;
Zm1p – impedanţa motorului care porneşte. Aceasta se calculează cu relaţia:
Uf
Z m1 p = (2.66)
I pf
Uf – tensiunea de fază;
Zmi (i = 2,3) – impedanţa motorului ce funcţionează în regim de sarcină nominală.
Observaţie: Punctele 1, 2, 3, 4 sunt puncte de potenţial nul, motiv pentru care ele se pot uni.
Pentru a determina relaţia de calcul a impedanţei unui motor care funcţionează în regim
de sarcină nominală, după modul de conexiune al acestuia se disting două cazuri.
52
- dacă motorul este conectat în stea Y, impedanţa se determină cu relaţia:
Uf
Z mY = (2.67)
If
Uf – tensiunea de fază;
If – curentul de fază.
Ţinând cont că la conexiunea stea există relaţiile:
Ul
Uf = ; I f = Il , (2.68)
3
Ul, Il – tensiunea de linie, curentul de linie.
Ul
Z mY = (2.69)
3 ⋅I l
Puterea cerută Pc de motor de la reţea este dată de relaţia cunoscută:
PN
P⋅
P PN β ⋅ PN
Pc = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ = = = (2.70)
η η η
P – puterea utilă la arbore;
P
β= , factor de încărcare;
PN
η = randamentul;
Din relaţia precedentă vom explicita curentul de linie:
β ⋅ PN
Il = (2.71)
3 ⋅ U l ⋅ η ⋅ cos ϕ
Înlocuind curentul de linie în expresia impedanţei:
Ul U l2 ⋅ η ⋅ cos ϕ
Z mY = = (2.72)
β ⋅ PN β ⋅ PN
3⋅
3 ⋅ U l ⋅ η ⋅ cos ϕ
- în cazul conexiunii triunghi Δ, impedanţa motorului care funcţionează în regim de
sarcină nominală este dată în relaţia:
Uf
Z mΔ = (2.73)
If
Pentru conexiunea Δ sunt valabile relaţiile:
Il
U f = Ul ; I f = , (2.74)
3
53
Ul Ul 3 ⋅ U l2 ⋅η ⋅ cos ϕ
Z mΔ = = = (2.75)
Il 1 β ⋅ PN β ⋅ PN
⋅
3 3 3 ⋅ U l ⋅ η ⋅ cos ϕ
Vom transforma conexiunea Δ în conexiune Y.
ZΔ ⋅ ZΔ Z Δ2 Z
Z Yl = = = Δ (2.76)
Z Δ + Z Δ + Z Δ 3Z Δ 3
3 ⋅ U l2 ⋅η ⋅ cos ϕ U l2 ⋅η ⋅ cos ϕ
Z mY = = (2.77)
3 ⋅ β ⋅ PN β ⋅ PN
Comparând relaţia 2.75 cu 2.77 se trage concluzia că indiferent de modul de conectare a
motorului (Y sau Δ) aceasta se calculează cu una şi aceiaşi relaţie. În continuare ţinând cont de
triunghiul impedanţelor de la electrotehnică se determină rezistenţa şi reactanţa motorului.
Pentru motorul care porneşte vom avea: Rm1 p = Z m1 p ⋅ cos ϕ p , cosφp – factorul de putere al
motorului care porneşte (în regim de pornire mult mai mic decât regimul de sarcină nominală).
cos φp = 0,35
Xm1p = Zm1p . sinφp
Pentru motorul care lucrează în regim de sarcină nominală, rezistenţa şi reactanţa sunt
date de relaţiile: R mi = Z mi ⋅ cos ϕ i ; X mi = Z mi ⋅ sin ϕ i , i = 2,3.
În continuare, cu relaţiile de la electrotehnică se determină impedanţa rezultantă a întregii

reţele Zr.
Cunoscând impedanţa rezultantă a reţelei, se calculează curentul cerut de la sursă, care
este curent cerut de la transformatorul T din P.T. Dacă transformatorul T este conectat în stea,
curentul e dat de relaţia:
U al
IY = (2.78)
3 ⋅ Zr
Dacă transformatorul T este conectat în triunghi Δ :
U al
IΔ = (2.79)
2Z r
Ual – tensiunea din secundarul transformatorului din P.T.;
În continuare, cunoscând curentul cerut de la sursă, cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff,
se calculează circuitul de curent în reţeaua dată. Cunoscând circuitul de curenţi în reţeaua de
sector se trece la verificarea primei condiţii:
- tensiunea la bornele motorului Umot i trebuie să îndeplinească condiţia:
54
U mot⋅i = 3 ⋅ I i ⋅ Z mi ≥ U min , i = 1,2,3. (2.80)

- verificarea tensiunii în P.D. se face cu relaţia:
(U PD ) p = 3 ⋅ Ii ⋅ (R cfi + Rmi ) + (X cfi + X mi ) ≥ 0,75 ⋅ U N

2 2
(2.81)
Verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire (metodă aproximativă), în

regim de pornire se face prin metoda impedanţelor echivalente.
2.6. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU SARCINI

DEZECHILIBRATE PE FAZĂ
Asemenea cazuri corespund în practică reţelelor mixte (pentru forţă şi lumină).
Secţiunile conductoarelor de fază vor fi determinate în funcţie de pierderea de tensiune a
fazei care lucrează în condiţiile cele mai grele, deoarece sarcina maximă poate să existe la un
moment dat şi pe alte faze.
Secţiunea conductorului neutru se alege între 30 şi 50% din secţiunea conductoarelor de
fază.
Pierderea de tensiune maximă pe fază va fi:
ΔU 1 =
∑p L⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ + ⎟⎟ −
f1 1
(∑ p L + ∑ p f 3 L) (2.82)
γU fn ⎝ S1 S 0 ⎠ 2γS 0U fn
f2
2.7. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE BUCLATE

SIMPLU
2.7.1. GENERALITĂŢI
În industrie, cea mai largă răspândire o au reţelele radiale, alimentate pe la un capăt.

Acest gen de reţele asigură o continuitate relativ redusă în alimentarea comsumatorilor cu
energie electrică.
Într-adevăr, o avrie de la capătul dinspre sursă al reţelei produce întreruperea alimentării
tuturor consumatorilor racordaţi după locul defect. Astfel există consumatori de categoria I de
importanţă, pentru care nu este admisă întreruperea alimentării cu energie electrică, se folosesc
reţele închise, ce asigură furnizarea energiei unui consumator din cel puţin două direcţii.
Schema cea mai simplă a unei reţele închise (fig.2.11, a) constă dintr-o singură sursă ce
alimentează toţi comsumatorii legaţi între ei printr-o linie electrică inelară. La defectarea de
exemplu a liniei dintre punctele 4-5, consumatorul 4 continuă să fie alimentat de la sursa A pe
circuitul A-1-2-3-4, iar consumatorul 5 pe circuitul A-5. Un grad şi mai mare de siguranţă se
realizează în cazul reţelelor cu buclare complexă cu una (fig.2.11, b) sau mai multe (fig.2.11, c)
55
surse de alimentare (A, B, C,…). Reţelele complexe buclate se caracterizează prin existenţa unor
noduri, în care energia electrică circulă prin cel puţin trei direcţii.
Fig.2.11. Schemele monofilare de principiu ale reţelelor închise

Reţelele închise, denumite şi buclate, inelare sau complexe, pe lângă avantajul asigurării
unei contiunuităţi în alimentare, sunt de obicei mai puţin scumpedecât liniile radiale duble, la
care una dintre ele este de rezervă.
În comparaţie însă cu reţelele radiale simple, cele buclate au un consum mare de material
conductor, un preţ de cost mai ridicat, o protecţie mult mai complexă şi necesită personal de
deservire cu o calificare superioară. Din acste motive, reţelele inelare se utilizează în cadrul
exploatărilor doar în cazul alimentării consumatorilor din prima categorie de importanţă, mai
ales la suprafaţă şi numai în sistemele de distribuţie de înaltă tensiune.
Calculul distribuţiei curenţilor sau al puterilor intr-o reţea buclată este în general o
problemă complicată, În acest scop, în afara legilor lui Kirchhoff, se folosesc o serie de metode
cum sunt cea a curenţilor de contur, a superpoziţiei , a transfigurării, cea cu aproximări
succesive, etc.
Există însă un caz particular, foarte des întălnit, când calculul reţelei închise se simplifică
prin reducerea acesteia la o reţea deschisă alimentată de la două capete.
56
2.7.2. CALCULUL CIRCULAŢIEI CURENŢILOR ÎN REŢELE
ALIMENTATE DE LA DOUĂ CAPETE
Prin secţionarea în punctul A a reţelei închise de forma celei din figura 2.11, a, se obţine
o reţea alimentată de la două capete şi avînd sarcini concentrate (fig.2.12, a).
Fig.2.12. Reţea alimentată pe la două capete.

În cazul general, tensiunile de alimentare ale unei astfel de reţele pot fi diferite atât ca
valoare numerică cât şi ca fază, ele fiind produse de două centrale electrice distincte ; astfel că
UA ≠ UB .
Cu notaţiile din figură, adoptând la început o circulaţie arbitrară a curenţilor pe tronsoane
şi scriind expresia căderii de tensiune de linie între punctele de alimentare, avem :
( )
r r n r
r r r r r r r r
U A − U B = 3 ∑ I ⋅ z = 3 ⋅ I A ⋅ z A1 + I 12 ⋅ z12 + I 23 ⋅ z 23 − I B ⋅ z 3 B (2.83)
i =1
Ţinând seama de relaţiile evidente :

r r r r r r r r r r r r
I 12 = I A − i1 ; I 23 = I A − i1 − i2 ; I B = i1 + i2 + i3 − I A (2.84)
expresia de mai inainte devine succesiv :

r r r r
[ r r r
( ) (
r r r r
) (
r r r r r
U A − U B = 3 I A ⋅ z A1 + I A −i 1 ⋅ z12 + I A − i1 − i2 ⋅ z 23 − i1 + i2 + i3 − I A ⋅ z 3 B ) ] (2.85)
r r r r
[ r r r r r r r r r r r r
U A − U B = 3 I A ⋅ (z A1 + z12 + z 23 + z 3 B ) − i1 ⋅ ( z12 + z 23 + z 3 B ) − i2 ⋅ ( z 23 + z 3 B ) − i3 ⋅ z 3 B ] (2.86)
Notând impedanţele într-un punct oarecare al reţelei şi punctul de alimentare B, prin :
r r r r r r r r
z AB = z A1 + z12 + z 23 + z 3 B ; z 2 B = z 23 + z 3 B ; (2.87)
r r r r r r
z1B = z12 + z 23 + z 3 B ; z 3 B = z 3 B . (2.88)
din ultima relaţie se obţine :

r r r r r r r r
r U A − U B i1 ⋅ z1B i2 ⋅ z 2 B i3 ⋅ z 3 B
IA = r + r + r + r (2.89)
3 ⋅ z AB z AB z AB z AB
57
În cazul general al unui număr oarecare “n” de sarcini concentrate ale reţelei, curentul
debitat de centrala A va avea expresia :
n r
r
r
r
U −U
r ∑ iK ⋅ z KB
I A = A r B + k =1 r (2.90)
3 ⋅ z AB z AB
Analog pentru curentul debitat de centrala B, se obţine :

n r
r
r
r
U −U
r ∑ iK ⋅ z KA
I B = − A r B + k =1 r (2.91)
3 ⋅ z AB z AB
în care z KA , pentru k=1,2,3, … are expresiile:

r r r r r r r r r
z1 A = z A1 ; z 2 A = z A1 + z12 ; z 3 A = z A1 + z12 + z 23 (2.92)
Se constată deci că expresiile curenţilor debitaţi de fiecare centrală se compun din doi
termeni: primul, condiţionat de diferenţa între tensiunile centralelor şi independent de sarcinile
reţelei, se denumeşte obişnuit componenta de egalizare; al doilea termen, determinat numai de
valoarea sarcinilor, se numeşte componenta de sarcină. Se observă că această componentă de
sarcină a curentului debitat de o centrală se determină uşor împărţind cu impedanţa întregii
reţele, suma momentelor curenţilor luată în raport cu celălalt punct de alimentare.
După calcularea curenţilor debitaţi de cele două centrale, se pot determina uşor curenţii
din tronsoanele reţelei, stabilindu-se circulaţia reală de curenţi.
Se va constata că o parte dintre consumatori sunt alimentaţi numai pe la capătul A, iar
altă parte a acestora numai de la capătul B. De asemenea, se va obţine un punct al reţelei notat cu
semnul ∇ , care este alimentat de la ambele centrale: o parte a sarcinii racordate în acest punct,
egală cu cea transmisă pe tronsonul adiacent din stânga, va fi furnizată de centrala A, iar cealaltă
parte a acestei sarcini, egală cu cea transmisă pe tronsonul din dreapta, va fi furnizată de centrala
B. În baza acestei constatări, reţeaua alimentată de la două capete poate fi înlocuită cu două
reţele echivalente, separate în punctul ∇ şi alimentate de la un singur capăt A sau respectiv B
(fig.2.12, b). În felul acesta, calculul reţelelor alimentate de la două capete se reduce la
rezolvarea cazului cunoscut al reţelelor radiale.
Distribuţia curenţilor în reţeaua alimentată de la două capete se poate obţine uşor în
câteva cazuri particulare, când expresiile curenţilor debitaţi de cele două centrale, ce conduc în
general la calcule lungi cu mărimi complexe, se simplifică simţitor.
a) Astfel, în cazul când tensiunile de alimentare sunt egale atât ca valoare numerică cât
şi ca fază, componenta de egalizare a curenţilor din tronsoanele extreme ale reţelei este nulă şi
deci putem scrie că:
58
n r r r r
∑i ⋅ Z KB n∑ iK ⋅ z KA
r r r K
UA =UB IA = 1
r IB = i
r (2.93)
z AB z AB
Punând în evidenţă partea reală de cea imaginară a curenţilor, se obţine:
n r
∑ (i ka − j ⋅ i kr ) ⋅ Z kB
I Aa − jI Ar = 1
r (2.94)
z AB
n r
∑ (i ka − j ⋅ ikr ) ⋅ Z kA
I Ba − jI Br = 1
r (2.95)
Z AB
Înmulţind aceste egalităţi cu 3U , se obţin expresiile puterilor active şi reactive debitate

de centrale în funcţie de puterile consumatorilor:
n r
∑(p k − j ⋅ q k ) ⋅ Z kB
PA − jQ A = 1
r (2.96)
Z AB
∑(p k − j ⋅ q k ) ⋅ Z kA
PB − jQ B = 1
r (2.97)
Z AB
b) Dacă reţeaua este constructiv omogenă (toate tronsoanele au aceeaşi rezistenţă şi
reactanţă specifică) şi tensiunile de alimentare sunt egale, se poate scrie:
r
Z k = rk + jx k = (r0 + j ⋅ x0 ) ⋅ Lk (2.98)
r
Z AB = (r0 + j ⋅ x 0 ) ⋅ L AB (2.99)
nr r n r n r
r ∑1 k kB 0
i ⋅ Z (r + j ⋅ x 0 ) ⋅ ∑1 ik ⋅ LkB ∑i k ⋅ LkB
IA = r = = 1
(2.100)
Z AB (r0 + j ⋅ x0 ) ⋅ L AB L AB
n r
r ∑i k ⋅ LkA
IB = 1
(2.101)
L AB
Separând părţile reale şi cele imaginare, se obţine:
n n
∑i ka ⋅ LkB ∑i kr ⋅ LkB
I Aa = 1
; I Ar = 1
(2.102)
L AB L AB
n n
∑ ika ⋅ LkA ∑i kr ⋅ LkA

I Ba = 1
; I Br = 1
(2.103)
L AB L AB
59
c) În cazul că se poate neglija reactanţa reţelei (linia se execută în cabluri cu secţiune
mică) şi tensiunile de alimentare sunt egale, adică avem:
r r r
UA =UB , Z k = rk (2.104)
expresiile curenţilor debitaţi de centrale devin:
n r n r n r
r ∑ ik ⋅ Z kB ∑i k ⋅ rkB
r ∑i k ⋅ rkA
IA = 1 r = 1
; IB = 1
(2.105)
Z AB rAB rAB
sau
n n
∑ ika ⋅ rkB ∑i kr ⋅ rkB

I Aa = 1
; I Ar = 1
(2.106)
rAB rAB
si
n n
∑i ka ⋅ rkA ∑i kr ⋅ rkA
I Ba = 1
; I Br = 1
(2.107)
rAB rAB
Formulele analoge se pot obţine şi pentru expresiile puterilor.
Dimensionarea secţiunii reţelelor electrice alimentate de la două capete se poate face
numai în cazul când se admite aceeaşi secţiune în toate tronsoanele, astfel că problema este
nedeterminată din punct de vedere matematic. Calculându-se distribuţia curenţilor, este posibil
ca punctul de separaţie al curenţilor activi să fie diferit de cel al curenţilor reactivi.
În cazul general deci se va secţiona reţeaua în ambele puncte, dimensionându-se apoi
secţiunea ca la o reţea alimentată de la un capăt, de obicei pe baza pierderii admisibile de
tensiune. În acest scop este suficient să se considere doar una din cele două reţele ce rezultă după
secţionare, însă dimensionarea trebuie să se facă atât pentru cazul secţionării în punctul de
separaţie al curenţilor activi cât şi în cel al curenţilor reactivi, adoptându-se secţiunea cea mai
mare.
După dimensionarea secţiunii în acest mod se verifică pierderea de tensiune în cazul
regimului de avarie cel mai grav. Acesta apare la defectarea centralei care debitează curentul cel
mai mare, când reţeaua alimentată de la ambele capete se transformă într-o reţea alimentată pe la
un singur capăt. Pierderile admisibile de tensiune în regim de deranjamente sunt de 10% la
reţelele de cabluri şi de 12% la cele aeriene.
În cazul când nu este raţională reţeaua cu secţiune constantă, se adoptă prin încercări
secţiuni diferite pentru diversele tronsoane şi se verifică apoi pierderea de tensiune atât în regim
nominal cât şi în cel de avarie.
60
2.7.3. TRANSFIGURAREA REŢELELOR COMPLEXE.
Calculul reţelelor închise cu o conexiune complexă este în general o problemă
complicată, cel puţin din două motive. În primul rând, metodele clasice pentru determinarea
circulaţiei curenţilor conduc la calcule laborioase care necesită mult timp. În al doilea rând,
dimensionarea secţiunii pe baza pierderilor de tensiune admisibile nu este o problemă
determinată, întrucât numărul ecuaţiilor ce se pot scrie este mai mci decât numărul
necunoscutelor (secţiunile diferitelor tronsoane). De aceea, secţiunile conductoarelor unei reţele
complexe se determină prin încercări, verificându-se apoi toate condiţiile pe care trebuie să le
satisfacă acestea. Pentru a reduce numărul tatonărilor este raţional, în special la reţele extinse şi
de putere mare, să se adopte secţiunile pe baza criteriului economic, dar şi în acest caz trebuie
determinată circulaţia curenţilor în diferitele ramuri ale reţelei. În acest scop se utilizează
metodele de transfigurare, care reduc reţeaua complexă la una mai simplă, permiţând o
determinare mai uşoară a curenţilor din fiecare tronson.
2.7.3.1. REDUCEREA CONDUCTOARELOR REŢELEI NEOMOGENE LA

ACEEAŞI SECŢIUNE.
Calculul reţelelor complexe se simplifică dacă secţiunea este aceeaşi în toate tronsoanele.
De aceea, în cazul când se poate lua în considerare numai rezistenţa conductoarelor, se
înlocuieşte reţeaua neomogenă, cu una echivalentă având secţiunea constantă. Distribuţia
curenţilor si pierderile de tensiune trebuind să fie aceleaşi atât în reţeaua primitivă cât şi în cea
echivalentă, este necesar ca rezistenţa tronsoanelor corespondente să aibă aceeaşi valoare. Astfel,
dacă un tronson de secţiune S1 şi de lungime l1 se înlocuieşte cu unul având o altă secţiune S ,
trebuie schimbată lungimea sa la o valoare l , pentru ca rezistenţa să rămână aceeaşi:
ρ ⋅ l1 ρ ⋅l l1 ⋅ S
R= = l= (2.108)
S1 S S1
Lungimea l a tronsonului echivalent se denumeşte lungime redusă sau de calcul.
2.7.3.2. COMPUNEREA LINIILOR CE DEBITEAZĂ ÎN ACELAŞI NOD

AL REŢELEI.
Simplificarea schemei unei reţele complexe (fig.2.13) se poate obţine prin înlocuirea
liniilor ce leagă sursele A,B,C, cu un nod 0 al reţelei printr-o linie echivalentă. Înlocuirea este
echivalentă dacă distribuţia curenţilor în restul reţelei rămâne neschimbată, adică dacă în nodul 0
se păstrează aceeaşi valoare a tensiunii.
61
Fig.2.13. Compunerea ramurilor unei reţele complexe.

Problema se rezolvă dacă se poate considera că tensiunile surselor sunt egale
r r r
( U A = U B = U C = .... ), în care caz punctele A,B,C,…., se pot uni între ele şi impedanţele liniilor
Z A , Z B , Z C ,... , devin conectate în paralel. Relaţiile între mărimile impedanţelor liniilor sau ale
curenţilor acestora din reţeaua primitivă si cele din reţeaua echivalentă sunt cele mai cunoscute
de la legarea în paralel a circuitelor. Cu notaţiile din figură, în cazul particular a trei linii, putem
deci scrie:
r r r
Z A ⋅ Z B ⋅ ZC
Ze = r r r r r r (2.109)
Z A ⋅ Z B + Z B ⋅ ZC + ZC ⋅ Z A
r r r
Ie = I A + I B + IC (2.110)
De multe ori, la transfigurarea reţelelor complexe, apare necesitatea trecerii inverse, de la
o singură linie la mai multe linii echivalente care se întâlnesc în acelaşi nod. Ecuaţiile care se pot
scrie din condiţia de echivalenţă a unor impedanţe conectate în paralel sunt:
r r r r r r r r
I A ⋅ Z A = I B ⋅ Z B = I C ⋅ Z C = ...... = I e ⋅ Z e (2.111)
Dându-se elementele liniei I e şi Z e , pentru determinarea curenţilor necunoscuţi
( I A , I B , I C ,... ) din liniile în care se face descompunerea, este necesar să se adopte arbitrar
impedanţele Z A , Z B , Z C ,...., ca numărul ecuaţiilor să fie egal cu cel al necunoscutelor. În acest

caz, putem scrie:
r
r r Ze
I A = Ie ⋅ r (2.112)
ZA
r
r r Ze
I B = Ie ⋅ r (2.113)
ZB
62
2.7.3.3. MUTAREA SARCINILOR DE PE LATURI ÎN NODURI.
Pentru efectuarea transfigurării reţelelor complexe, ramurile respective nu trebuie să aibă
sarcini decât la capetele lor. În cazul când există sarcini racordate de-a lungul laturilor, este deci
necesar ca acestea să fie înlocuite cu nişte sarcini echivalente amplasate la extremităţile lor, în
nodurile reţelei. Evident, mutarea sarcinilor nu trebuie să schimbe repartiţia curenţilor în restul
reţelei.
Pentru a determina regulile acestei transfigurări se considera (fig.2.14) o ramură AB
dintr-o reţea complexă, care conţine sarcinile i1 , i2 , i3 . Se pune problema mutării sarcinii i2 în
punctele 1 şi 3 pentru ca porţiunea 1-3 a reţelei echivalente A ' B ' să nu conţină sarcini. Prin
mutarea sarcinii i2 , în punctele 1 şi 3 ale reţelei echivalente vor apare alte sarcini i1' şi i3' a căror
valoare trebuie astfel determinată încât curenţii din afara porţiunii transformate 1-3 să fie aceiaşi
în ambele reţele.
Fig.2.14. Transpunerea sarcinii de pe latură în nodurile unei reţele.

Observând că latura considerată este de fapt o reţea alimentată de la două capete, se pot
scrie expresiile curenţilor debitaţi din punctul A şi respectiv A ' .
r r r r r r
r i1 ⋅ Z 1B + i2 ⋅ Z 2 B + i3 ⋅ Z 3 B
IA = r (2.114)
Z AB
r r r r
r ' i1 ' ⋅ Z 1B + i3' ⋅ Z 3 B
IA = r (2.115)
Z AB
Punând condiţia de egalitate a curenţilor în afara porţiunii transformate a celor două
reţele echivalente, avem:
r r
I A = I A' (2.116)
r r r r r r r r r r
i1 ⋅ Z 1B + i2 ⋅ Z 2 B + i3 ⋅ Z 3 B = i1' ⋅ Z 1B + i3' ⋅ Z 3 B (2.117)
Având în vedere că sarcina totală a reţelei trebuie să fie atât în latura AB cît şi în cea
echivalentă A ' B ' , se poate scrie că:
r r r r r (2.118)
i1 + i2 + i3 = i1 ' + i3'
63
Ultimele două egalităţi formează un sistem de ecuaţii din care se determină uşor, prin
metoda substituţiei, valorile sarcinilor echivalente:
r r
r ' r i2 ⋅ Z 23
i1 = i1 + r (2.119)
Z 13
r r
r ' r i2 ⋅ Z 12
i3 =i 3 + r (2.120)
Z 13
Primul termen al acestor relaţii reprezentând sarcinile din punctele respective înainte de
mutarea sarcinii i2 , rezultă că cel de-al doilea termen este tocmai fracţiunea acestei sarcini care a
fost mutată în punctul 1 sau respectiv 3.
Astfel, fracţiunea sarcinii i2 , mutată în punctul 1, are valoarea:
r r
r i2 ⋅ Z 23
i21 = r (2.121)
Z 13
iar fracţiunea sarcinii i2 , mutată în punctul 3:

r r
r i2 ⋅ Z 12
i23 = r (2.122)
Z 13
Se observă deci că fracţiunea sarcinii care trebuie mutată într-o extremitate, se obţine
înmulţind sarcina respectivă cu impedanţa reţelei cuprinse între punctul de racord al sarcinii şi
cealaltă extremitate, supraimpedanţa reţelei cuprinse între extremităţile în care se transpune
sarcina.
2.7.3.4. TRANSFORMAREA CONEXIUNII STEA ÎN CONEXIUNE

POLIGONALĂ ŞI INVERS.
La transfigurarea reţelelor, de foarte multe ori, se poate obţine o simplificare a schemei,
prin transformarea unor ramuri conectate în stea în conexiune poligonală sau invers. În cazul
particular a trei laturi (fig.2.15), transformarea din stea în triunghi şi invers se face cu ajutorul
formulelor simple cunoscute.
Fig.2.15. Transformarea legăturii triunghi în stea şi invers, a laturilor unei reţele complexe.
64
La transformarea triunghiului în stea echivalentă, impedanţele stelei se determină cu
relaţiile:
r r
r Z 12 ⋅ Z 31
Z1 = r r r (2.123)
Z 12 + Z 23 + Z 31
r r
r Z 23 ⋅ Z 12
Z2 = r r r (2.124)
Z 12 + Z 23 + Z 31
r r
r Z 31 ⋅ Z 23
Z3 = r r r (2.125)
Z 12 + Z 23 + Z 31
iar curenţii din conexiunea echivalentă în stea se obţin cu ajutorul relaţiilor scrise pe baza primei
legi a lui Kirchhoff:
r r r r r r r r r
I1 = I12 − I 31 I 2 = I 23 − I 12 I 3 = I 31 − I 23 (2.126)
La transformarea conexiunii stea într-un triunghi echivalent, impedanţele acestuia se
obţin cu formulele:
r r
r r r Z1 ⋅ Z 2
Z 12 = Z 1 + Z 2 + r (2.127)
Z3
r r
r r r Z ⋅Z
Z 23 = Z 2 + Z 3 + 2 r 3 (2.128)
Z1
r r
r r r Z 3 ⋅ Z1
Z 31 = Z 3 + Z 1 + r (2.129)
Z2
iar curenţii din conexiunea echivalentă în triunghi, rezultă din egalitatea căderilor de tensiune
între punctele 1-2, 2-3 şi 3-1, ale celor două circuite:
r r r r
r I1 ⋅ Z1 − I 2 ⋅ Z 2
I 12 = r (2.130)
Z 12
r r r r
r I 2 ⋅ Z2 − I3 ⋅ Z3
I 23 = r (2.131)
Z 23
r r r r
r I 3 ⋅ Z 3 − I1 ⋅ Z1
I 31 = r (2.132)
Z 31
Pentru a reţine mai uşor formulele de calcul ale impedanţelor echivalente, se atrage
atenţia asupra regulii de scriere a acestora.
65
2.7.3.5. DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI CURENŢILOR ÎNTR-O REŢEA
COMPLEXĂ PRIN METODA TRANSFIGURĂRII.
Să considerăm reţeaua complexă din figura 2.16, alimentată de la sursele A, B, C, de
tensiuni egale, la care se pune problema determinării curenţilor din toate ramurile, în vederea
verificării secţiunilor alese arbitrar. În acest scop se va aduce reţeaua prin transformări succesive
la o formă mai simplă a cărei rezolvare este cunoscută.
Astfel, în primul rând se reduce reţeaua neomogenă, la o reţea cu aceeaşi secţiune în toate
ramurile, obţinându-se reţeaua de forma b. Apoi se transpun sarcinile a, b, c în nodurile 1, 2, 3,
rezultând reţeaua de forma c. De remarcat că folosirea formulelor 2.119 şi 2.120 în acest scop
este o aproximaţie admisibilă, deoarece se poate neglija căderea de tensiune pe latura în care se
efectuează transpunerea, tensiunile nodurilor adiacente putându-se considera deci egale.
Fig.2.16. Transfigurarea unei reţele complexe.
66
În continuare se înlocuiesc ramurile ce formează triunghiul 1, 2, 3, cu steaua echivalentă
cu centrul în 0, găsindu-se reţeaua d. Prin transpunerea sarcinilor din 1 sau 3 în nodurile A şi 0
sau C şi 0 rezultă reţeaua e. Compunând liniile A0 şi C0, prin unirea punctelor A şi C se obţine
reţeaua f, care prin mutarea sarcinii 4 în punctul 2 se transformă într-o reţea alimentată de la
două capete, g.
Distribuţia curenţilor în această reţea se calculează ca la o reţea alimentată de la două
capete, apoi efectuând transformările în ordinea inversă de la g la f, e, d, c, b şi a, se determină
succesiv, cu ajutorul formulelor stabilite în acest paragraf, valoarea curenţilor din fiecare ramură
a reţelei primitive.
2.8. CRITERII ECONOMICE

2.8.1. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
VOLUMULUI MINIM DE MATERIAL CONDUCTOR
S-a văzut că la criteriul electric trebuie să se adopte aceeaşi secţiune pe întreaga linie (în
caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere matematic). Pentru eliminarea
determinării se pun unele condiţii suplimentare, cum sunt volumul minim de material sau
cheltuieli de investiţii minime. Se consideră reţeaua din figura 2.17.
P1+jQ1 P2+jQ2 P3+jQ3
UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3
p1+jq1 p2+jq2 p3+jq3
( ΔU a1 ) ( ΔU a 2 ) ( ΔU a 3 )
R1, X1, L1
R2, X2, L2
R3, X3, L3
Fig.2.17. Reţea electrică reprezentată monofilar.
67
Volumul de material trebuie să fie minim:

V = 3S1 L1 + 3S 2 L2 + 3S 3 L3 (2.133)
iar:
ΔU a = ΔU a1 + ΔU a 2 + ΔU a 3 ≤ ΔU adm (2.134)
Înlocuind in V:
3ρP1l12 3ρP2 l 22 3ρP3 l32
V = + + (2.135)
U N ΔU a1 U N ΔU a 2 U N (ΔU a − ΔU a1 − ΔU a 2 )
Pentru optimizarea acestei funcţii de material ( Vmin ) se aplică metoda derivatelor:
∂V ⎫
= 0⎪
∂ (ΔU a1 )
⎪⎪
⎬ (2.136)
∂V ⎪
= 0⎪
∂ (ΔU a 2 ) ⎪⎭
Rezolvarea sistemului conduce la :

S1 S2 S3
= = = CP (2.137)
P1 P2 P3
Pentru „n” tronsoane avem:

S1 = C P P1 ; S 2 = C P P2 ; S 3 = C P P3 ; ……. S n = C P Pn (2.138)
În concluzie determinarea secţiunii în ipoteza volumului minim de material conductor, se

reduce la aflarea constantei CP. Pentru aceasta se procedează astfel:
− se adoptă o reactanţă specifică medie ( x0 m );
− se determină pierderile de tensiune reactive ( ΔU r );

− se determină pierderile de tensiune active ( ΔU a ).
Observaţie:
Literatura de specialitate arată că la liniile electrice realizate din cabluri, eroarea de calcul
se menţine în limite admisibile, dacă se neglijează ΔU r , ( ΔU r ≅ 0 ) şi deci ΔU a ≅ ΔU adm .
Deoarece ρ1 = ρ 2 = ρ 3 = ....... = ρ n = ρ (materialul fiind acelaşi; n – numărul
tronsoanelor) se poate scrie:

i =n
∑Pr i i
ρ i=n
li ρ i=n Pi Pi l i ρ i =n Pi l i ρ i=n Pi l i
ΔU a = i =1
Un
=
Un
∑ Pi
i =1
=
Si U n
∑
i =1 Si
=
Un
∑
i =1 Si
=
Un
∑
i =1 CP
(2.139)
Pi
68
de unde:
i=n
ρ ∑ Pi li
CP = i =1
(2.140)
U N ΔU a
Se poate trece deci la aflarea valorilor secţiunilor:
S k = C P Pk (2.141)
Aceste secţiuni se normalizează, iar pentru secţiunile standardizate se adoptă din catalog
valorile parametrilor r0 şi x0. Cu aceste valori se determină pierderile de tensiune reale pe
întreaga linie ( ΔU real ), care trebuie să îndeplinească condiţia:
i=n
ΔU real = 3 ∑ ( I ai ri + I ri xi ) ≤ ΔU adm (2.142)
i =1
Dacă condiţia nu este îndeplinită, se adoptă secţiuni imediat superioare şi se reia calculul
lui ∆Ureal.
Se recomandă ca secţiunile rezultate pe tronsoanele reţelei, să fie verificate şi din punct
de vedere al criteriului termic.
În cazul în care se lucrează cu sarcini exprimate sub formă de curenţi, rezultă relaţiile:
S1 S2 S3 Sn
= = = ....... = = CI (2.143)
I a1 I a2 I a3 I an
unde Ian este curentul activ pe tronsonul n.

Constanta CI se calculează cu relaţia:
3ρ i =n
CI =
ΔU a
∑i =1
I ai li (2.144)
Secţiunile sunt date de relaţiile:

S1 = C I I a1 ; S 2 = C I I a 2 ; S 3 = C I I a 3 ; ……. S n = C I I an (2.145)
Dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate pe baza consumului minim de material

conductor se recomandă la liniile electrice de lungime mare pentru ca economia de material
conductor să acopere costul pierderilor de putere.
Pentru reţelele radial arborescente (figura 2.18) formulele analitice de determinare a
secţiunilor optime a liniilor electrice, se deduc prin căutarea extremului funcţiei de material (V),
cu una din metodele matematice de optimizare şi au următoarele expresii:
k =n
M0
M 0I0 + ∑M
k =1
k Lk
S0 = a (2.146)
ΔU a 0 M 0 L0
sau indirect, cu ajutorul pierderii de tensiune activă:
69
ΔU a
ΔU a 0 = (2.147)
l I + ... + l n2 I an
2
1 a1
1+
l0 I a 0
ρ
unde: a = este constantă ce depinde de material şi nivelul tensiunii;
UN
L1, M1, S1
P1
L2, M2, S2
P0, S0
P2
L0, M0 L3, M3, S3

P3
P4
L4, M4, S4
Fig.2.18. Reţea radial arborescentă.

M 0 = P0 L0 ; M 1 = P1 L1 ; ……. M n = Pn Ln − momentul electric al tronsoanelor.
În cadrul acestei metode se adoptă ipoteza suplimentară prin care secţiunea coloanei
principale S0 este egală cu suma secţiunilor ramificaţiilor, adică:
S 0 = S1 + S 2 + ....... + S n (2.148)
Rezultă o linie cu S = ct. , dar cu lungimea echivalentă care se calculează.
70
DENSITĂŢII DE CURENT CONSTANTE
Considerăm o reţea electrică trifazată cu următoarele date şi parametrii (figura 2.19).
I1 I2 I3
UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3
i1 i2 i3
R1, X1, L1
R2, X2, L2
R3, X3, L3
Fig.2.19. Reţea trifazată reprezentată monofilar.

Se pune problema să calculăm secţiunea acestei linii, astfel încât pierderile de putere sau
de energie să fie minime.
Pierderile de putere activă, pentru această linie, sunt date de următoarea relaţie:
ΔP = 3r1 I 12 + 3r2 I 22 + 3r3 I 32 (2.149)
Volumele de material conductor ale celor trei tronsoane vor fi:
V1 = 3S1l1 ; V2 = 3S 2 l 2 ; V3 = 3S 3 l 3 (2.150)
V1 V V
S1 = ; S2 = 2 ; S3 = 3 (2.151)
3l1 3l 2 3l 3
Cu aceste notaţii pierderile de putere au expresia:
3ρl1 2 3ρl 2 2 3ρl 3 2 9 ρl12 I 12 9 ρl 22 I 22 9 ρl 32 I 32
ΔP = I + I + I = + + (2.152)
V1 1 V2 2 V3 3 V1 V2 V3
3l1 3l 2 3l 3
Volumul total de material conductor al liniei este:
V = V1 + V2 + V3 ⇒ V3 = V − V1 − V2 (2.153)
Înlocuind în expresia pierderilor de putere, vom avea:
71
9 ρl12 I 12 9 ρl 22 I 22 9 ρl32 I 32
ΔP = + + (2.154)
V1 V2 V − V1 − V2
Aplicăm metoda derivatelor, potrivit căreia minimul funcţiei de material este dat de
valoarea variabilelor obţinute din rezolvarea sistemului următor:
∂ (ΔP ) ⎫
= 0⎪
∂V1
⎪⎪
⎬ (2.155)
∂ (ΔP ) ⎪
= 0⎪
∂V2 ⎪⎭
Rezolvând sistemul pentru „n” tronsoane se obţine:

I1 I 2 I I
= = 3 = ....... = n = j = ct. (2.156)
S1 S 2 S 3 Sn
unde: j[A/mm2] − densitatea de curent.
Problema se pune în continuare de a afla densitatea de curent „j”, economică. Aceasta se
poate adopta din literatura de specialitate în funcţie de normativele de proiectare, funcţie de
natura materialului şi numărul de schimburi lucrătoare.
Densitatea de curent se poate şi calcula, procedându-se analog ca şi la determinarea
constantei CP.
Cunoscând natura liniei, se adoptă x0m şi cu una din relaţiile cunoscute se determină
pierderea de tensiune reactivă ∆Ur.
Se determină pierderea de tensiune activă:
ΔU a = ΔU adm − ΔU r (2.157)
Se poate scrie:
i=n i=n
ρl i i=n
Ii i=n
ΔU a = 3 ∑ I ai ri = 3 ∑ I i cos ϕ i = 3ρ ∑ l i cos ϕ i = 3ρ ∑ l i cos ϕ i j (2.158)
i =1 i =1 Si i =1 Si i =1
de unde:
ΔU a
j= i=n
(2.159)
3ρ ∑ l i cos ϕ i
i =1
În concluzie, etapele algoritmului de calcul sunt:

− se definitivează configuraţia liniilor, se stabilesc lungimile, sarcinile şi pierderile de
tensiune admisibile;
− se calculează densitatea economică de curent;
− se calculează secţiunile Sk;
− se normalizează secţiunile găsite prin calcul, adoptându-se secţiuni imediat superioare;
72
− se determină pierderile de tensiune reale pe fiecare tronson;
− se compară apoi aceste pierderi de tensiune cu pierderile admisibile, trebuind să fie
satisfăcută inegalitatea:
ΔU real1 + ΔU real 2 + ΔU real 3 = ΔU real ≤ ΔU adm (2.160)
În caz contrar se trece la adoptarea unor secţiuni mai mari.

Acest criteriu se recomandă la reţelele cu sarcini şi întinderi mari, deoarece numai în
aceste cazuri cheltuielile legate de materialul conductor pot fi acoperite prin reducerea
pierderilor de putere.

CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE EXPLOATARE MINIME
Acest criteriu prezentat în numeroase lucrări de specialitate constă în alegerea secţiunii de
cabluri electrice a reţelelor pentru care cheltuielile anuale de
exploatare (CL) sunt minime:
pa + pr I 2 ⋅ l ⋅τ ⋅ c
CL = (a + b ⋅ S )l + 3 max [lei / an] (2.161)
100 100γ ⋅ S
Secţiunea optimă economică se calculează cu ajutorul relaţiei obţinută prin rezolvarea
funcţiei obiectiv
C L = f (S ) (2.162)
cu una din metodele matematice de căutare a soluţiei optime, care are următoarea expresie
analitică:
3 ⋅τ ⋅ c
S opt = S ec = I max (2.163)
10γb( p a + p r )
sau, indirect cu ajutorul densităţii economice de curent:

I max 3 ⋅τ ⋅ c
j ec = = (2.164)
S ec 10γb( p a + p r )
Domeniul de utilizare se referă la cablurile armate magistrale, în cazul sistemelor de

electrificare cu PT centralizate sau când aceste posturi se amplasează la distanţe mari faţă de
locurile de muncă, iar pentru uşurarea calculelor în unele ţări s-au normat aceste densităţi
economice de curent.
73
CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE CALCUL MINIME
Metodologia de calcul urmăreşte optimizarea secţiunilor cablurilor electrice prin
minimizarea atât a cheltuielilor de investiţii, cât şi a celor de exploatare legate de reţeaua
electrică de sector.
pa + pr 3I 2 ⋅ τ ⋅ l ⋅ c
Z L = p n (a + b ⋅ S ) I + (a + b ⋅ S )l + max [lei / an] (2.165)
100 1000γS
Expresiile analitice ale secţiunii optime şi densităţii economice de curent rezultă din
modelul matematic al cheltuielilor anuale de calcul (2.78) şi au forma:
3 ⋅τ ⋅ c
S opt = I max (2.166)
⎛ p + pr ⎞
⎜ pn + a ⎟γ ⋅ b ⋅ 10 3
⎝ 100 ⎠
⎛ p + pr ⎞
pn + ⎜ a ⎟ ⋅ γ ⋅ b ⋅ 10 3
I max ⎝ 100 ⎠
jec = (2.167)
S ec 3 ⋅τ ⋅ c
În ultimii ani se prezintă anumite perfecţionări ale acestui criteriu, sistemul de restricţii
completându-se cu condiţia ca abaterea tensiunii să fie menţinută în limitele admisibile în regim
normal şi de pornire etc.
Analitic s-a constatat că modelul matematic al cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a
liniilor electrice de sector, care are următoarea formă pentru tronsonul sau ramificaţia i:
⎛ p + pr ⎞ Pci2 ⋅ li ⋅ τ ⋅ c
Zi = ⎜ a + p n ⎟c af ⋅ S i ⋅ li + (2.168)
⎝ 100 ⎠ 1000γS iU M2 cos ϕ i
Acestea se exprimă în funcţie de pierderile de tensiune repartizate pe tronsoanele sau
ramificaţiile reţelei electrice de sector, folosindu-se anumite relaţii de legătură între secţiuni şi
aceste pierderi, adică:
l i ⋅ Pi
Si = (2.169)
10γΔU ai ⋅ U M2
respectiv expresia cheltuielilor de calcul (2.168) devine:
⎛ p + pr ⎞ l i2 ⋅ Pi 2 P ⋅ ΔU ai ⋅ c ⋅ τ
Zi = ⎜ a + p n ⎟c af + ci [lei / an] (2.170)
⎠ 10γΔU ai ⋅ U M 100 cos 2 ϕ i
2
⎝ 100
Ai
Zi = + Bi ⋅ ΔU ai [lei / an] (2.171)
ΔU ai
unde: Ai, Bi − coeficienţi caracteristici elementului i.
74
⎛ p + pr ⎞ l2P
Ai = ⎜ a + p n ⎟c af i ci 2 (2.172)
⎝ 100 ⎠ γ 10U N
Pci ⋅ τ ⋅ c
Bi = (2.173)
100 ⋅ cos 2 ϕ i
Pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei de sector, cheltuielile anuale de calcul
sunt date de relaţia:
n n
⎛ Ai ⎞
∑ Z = ∑ ⎜⎜ ΔU
i + Bi ⋅ ΔU ai ⎟⎟ (2.174)
i =1 i =1 ⎝ ai ⎠
După cum se observă din ecuaţia (2.174) cheltuielile anuale de calcul sunt dependente de
pierderile de tensiune ∆Uai, care constituie variabilele problemei de optimizare, funcţia de
dependenţă fiind în general neliniară. Restricţiile sau limitele care trebuie îndeplinite sunt:
− pierderile de tensiune pe toate tronsoanele nu trebuie să depăşească pierderea
admisibilă de tensiune ∆UaR;
∑ ΔU ai ≤ ΔU aR (2.175)
− secţiunile calculate ale cablurilor trebuie să fie stabilite din punct de vedere termic, în
regim normal şi de scurtcircuit:
S i ≥ S ti ; S i ≥ S tsi (2.176)
unde: Sti este secţiunea calculată după criteriul termic;

Stsi este secţiunea stabilită în regim de scurtcircuit pentru tronsonul sau ramificaţia i.
Determinarea secţiunii optime a cablurilor s-a propus a se afla cu ajutorul metodei
gradientului din programarea neliniară, prin minimizarea funcţiei neliniare (2.174); procedându-
se la scrierea pierderilor totale de tensiune ∑ ΔU ai şi a cheltuielilor de calcul ∑Z i , sub forma
următoare:
∑Z i = F ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )
(2.177)
∑ ΔU ai = f ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )
şi la iniţializarea unui procedeu de calcul iterativ folosindu-se secţiunea minimă posibilă Simin,
rezultată din sistemul de inegalităţi următor:
S ti ≥ S i min ≥ S iE
(2.178)
S tsi ≥ S i min ≥ S iE
75
în care secţiunea SiE se determină cu ajutorul formulei (2.176), când pierderea de tensiune
( ΔU ai ) este egală cu valoarea care minimizează funcţia (2.174), adică:
ΔU ai = ΔU aE ; ΔU aE = Ai / Bi (2.179)
Alegând pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei, secţiuni standardizate

aproximativ egale cu valoarea minimă adică S oi ≈ S i min , rezultă că:
f ( S 01 ,..., S 0i ,..., S 0 n ) ≥ ΔU aR (2.180)
fiind necesar să se micşoreze aceste pierderi, pentru a asigura îndeplinirea condiţiei (2.176).
Practic, în cazul reţelelor electrice radial-arborescente sau cu linie principală şi
ramificaţii, îndeplinirea acestei condiţii se poate atinge pe două căi:
− prin mărirea secţiunii tronsonului principal şi menţinerea secţiunilor ramificaţiilor
invariabile;
− prin modificarea secţiunilor ramificaţiilor şi menţinerea neschimbată a secţiunii
tronsonului principal.
În ambele procedee se urmăreşte ca valoarea cheltuielilor de calcul pentru varianta
definitivă să fie minimă.
Problemele de bază sunt legate de determinarea direcţiei de deplasare pentru care
descreşterea funcţiei f (sau F) să fie cea mai rapidă în procesul iterativ de calcul şi alegerea
valorii pasului p care minimizează funcţia într-o anumită direcţie, respectiv intervalul de 0,5 –
1% pentru ΔU ai şi intervalul între două secţiuni standardizate (S0i – S1i). Algoritmul de calcul
preconizat este:
− se măreşte secţiunea de la S0i la S1i, pentru anumite sectoare ale reţelei electrice;
− pentru fiecare sector se determină creşterea funcţiilor Z i = F ( S i ) şi ΔU ai = f ( S i ) ,
adică:
ΔF ( S i ) = F ( S1i ) − F ( S 0i ) (2.181)
Δf ( S i ) = f ( S 0i ) − f ( S1i ) (2.182)
− se determină cheltuielile relative ( ΔH ) pentru fiecare tronson ( S i ) sau ramificaţie a

reţelei:
ΔF ( S i )
ΔH ( S i ) = (2.183)
Δf ( S i )
− cu ajutorul acestor cheltuieli relative şi prin analiza concretă se determină tronsoanele
sau ramificaţiile la care urmează să mărim din nou secţiunile;
− se măresc secţiunile cablurilor din aceste sectoare ale reţelei cu o treaptă de
standardizare;
76
− se verifică dacă este îndeplinită condiţia (2.175) eliminându-se în acelaşi timp partea
din cheltuielile de calcul corespunzătoare sectoarelor de tranziţie, socotind noile secţiuni
definitive.
Calculul se repetă în acelaşi mod până când este verificată condiţia (2.175) de către toţi
consumatorii, rezultând astfel secţiunile optime căutate.
În calculul iterativ apare permanent trecerea de la o secţiune la alta în condiţiile în care se
urmăreşte minimizarea cheltuielilor de calcul, fapt pentru care se propune utilizarea în acest scop
a gradientului acestor cheltuieli:
∂F ∂F ∂F
grad ΔU F ( ,..... ,..... ) (2.184)
∂ΔU a1 ∂ΔU ai ∂ΔU an
Egalarea cu zero a gradientului ne indică efectiv un extrem în punctul de coordonate
( ΔU ai ) de pe hipersuprafaţa corespunzătoare gradientului cheltuielilor. Datorită condiţiilor
(2.175) şi (2.176) şi a faptului că se lucrează cu secţiuni standardizate pot apărea anumite erori
aşa că se recomandă deosebită atenţie.
Pentru a uşura calculul se poate proceda la determinarea aproximativă a funcţiilor
cheltuielilor de calcul în hiperplanul de variaţie corespunzător domeniului de variaţie considerat
al variabilelor utilizând relaţia:
∂F ΔF F ( S 01 ,....., S 0i + S ,....., S 0 n ) − F ( S 01 ,....., S 0i ,....., S 0 n )
≅ = (2.185)
∂ΔU ai Δ (ΔU ai ) f ( S 01 ,....., S 0i + S ,....., S 0 n ) − f ( S 01 ,....., S 0i ,....., S 0 n )
La trecerea la următoarea secţiune prin mărirea relativă a expresiei (2.178) în spaţiul
funcţional se face trecerea la cea mai simplă deviaţie a vectorului gradientului de la poziţia
iniţială.
Metoda prezentată are avantajul că îmbină condiţiile economice cu cele tehnice
completând foarte mult criteriul de optimizare şi că se încearcă utilizarea secţiunilor
standardizate fapt ce conferă metodei un caracter mai practic.
Calculul propriu-zis se simplifică foarte mult dacă se utilizează calculatoarele electronice.
77
2.9. CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR REŢELELOR
ELECTRICE
2.9.1. SARCINILE MECANICE ALE CONDUCTOARELOR.
Secţiunea conductoarelor se determină în mod obişnuit în baza calculului electric al
reţelei. Liniile de cablu nu se verifică deloc la rezistenţă mecanică, întrucât prin construcţie ele
rezistă la forţele electrodinamice, iar prin modul de montare se descarcă de greutatea proprie şi
sunt ferite de solicitările datorate agenţilor climatici.
Liniile aeriene însă fiind supuse unor solicitări mari, provocate de greutatea proprie şi a
chiciurii, de presiunea vântului şi de variaţiile de temperatură, trebuie verificate la rezistenţă
mecanică. Forţele electrodinamice nu se iau în considerare, întrucât la distanţe mari la care nu se
amplasează conductoarele reţelei, aceste forţe sunt neglijabile în comparaţie cu cele exterioare.
Având în vedere solicitările care apar curent în conductoarele reţelelor electrice la
construirea sau exploatarea lor, normele prescriu o secţiune minimă admisibilă din punctul de
vedere al rezistenţei mecanice, pentru fiecare gen de reţea şi de tip conductor.
Pentru a putea compara efectul forţelor exterioare uniform repartizate, care acţionează
asupra unor conductoare de secţiuni şi lungimi diferite, se obişnuieşte să se raporteze mărimea
acestor forţe la valoarea secţiunii şi lungimii conductoarelor, obţinându-se sarcinile specifice
exprimate în daN/mm2.m.
Fig.2.20. Secţiune prin conductorul acoperit cu chiciură.

Astfel sarcina specifică g1 datorită greutăţii specifice proprii a conductorului, având
greutatea G, o secţiune de S şi o greutate specifică de g 2 , se determină cu relaţia:
g1 = (1,02 − 1,03) ⋅ γ [daN / m ⋅ mm 2 ] (2.186)

în care:
factorul (1,02-1,03) ţine seama că la conductoarele multifilare lungimea unui fir
component este cu (2-3)% mai mare ca şi a conductorului;
γ -greutatea specifică a materialului din care este confecţionat conductorul
78
Chiciura, care se poate depune în jurul conductorului sub forma unei coroane circulare,
are o grosime de b [mm]şi o secţiune transversală egală cu
η ⋅ π ⋅ b ⋅ ( d + b)
g2 = ⋅ γ ch ⋅ 10 3 [daN / m ⋅ mm 2 ] (2.187)
S
unde: π - coeficient care are valorile:1, pentru b ≤ 20mm
0,85, pentru b>20mm
b-grosimea stratului de chiciură [mm],care se ia din literatura de specialitate în funcţie de
zona meteorologică;
S-secţiunea conductorului;
γ ch - greutatea specifică a chiciurei,
Compunând cele două sarcini specifice verticale, obţinem sarcina specifică rezultantă.
g 3 = g1 + g 2 (2.188)
Presiunea vântului în direcţia orizontală perpendiculară pe secţiunea longitudinală a

conductoarelor este dată de relaţia cunoscută din aerodinamică, iar sarcina specifică datorită
acestuia g 4 , pe conductoare se calculează cu relaţia
a ⋅ k ⋅ d ⋅ v2
g4 = ⋅ 10 −3 [daN / m ⋅ mm 2 ] (2.189)
16 ⋅ S
Sarcina specifică datorită greutăţii proprii şi presiunii vântului g 5 , este:
g 5 = g12 + g 42 (2.190)
Analog se determină sarcina specifică, datorită presiunii vântului asupra conductorului

acoperit cu chiciură, g 6 , cu deosebirea că lăţimea suprafeţei laterale se măreşte cu dublul
grosimii chiciurii.
0,0638 ⋅ v 2
g6 = ⋅ ( d + 2 ⋅ b) (2.191)
S ⋅ 10 3
v-viteza vântului.
Asemănător se obţine valoarea numerică a sarcinii specifice, datorită greutăţii
conductorului încărcat cu chiciură şi presiunii vântului asupra conductorului acoperit cu chiciură.
g 7 = g 32 + g 62 (2.192)
79
Fig.2.21. Compunerea sarcinilor specifice ce acţionează asupra conductoarelor reţelei

aeriene.
Din cele expuse rezultă că sarcinile specifice ale conductoarelor depind de grosimea
stratului de chiciură şi de viteza maximă a vântului. Din acest motiv,teritoriul ţării noastre a fost
împărţit în regiuni climatice, delimitate cu aproximaţie de lanţul Carpaţiilor Orientali şi
Meridionali. În zona I, situată la est, grosimea chiciurii se admite de 1,7 cm, iar în zona II, de
1,3cm. Pentru reţele amplasate la altitudini peste 1000 m, se admite o grosime a stratului de
chiciură egală cu 3,4 cm. Pentru cele două zone, normele prescriu de asemenea vitezele
vânturilor, iar temperaturile de calcul cea maximă de 40 grade,cea minimă de -30 grade şi la care
se formează chiciura de -5 grade, se admit aceleaşi pentru tot teritoriul României.
2.9.2. ECUAŢIA DE STARE A CONDUCTOARELOR.

Să considerăm un conductor monometalic suspendat rigid, între două puncte de aceiaşi
cotă. Distanţa între stâlpi, măsurată pe orizontală se numeşte deschiderea reţelei.—fig.2.22.
În figură se indică de asemenea săgeata f a conductorului si gabaritul h al reţelei.
Fig.2.22. Definirea deschiderii, săgeţii şi gabaritului unei reţele.
80
Se ştie că în ipoteza unui fir flexibil şi inextensibil, conductorul ia forma curbei
lănţişorului. În acest caz, săgeata are expresia,
l2 ⋅ g l4 ⋅ g3
f = + +L (2.193)
8σ 384σ
iar lungimea conductorului este egală cu
l3 ⋅ g2 l5 ⋅ g 4
L=l+ + +L (2.194)
24σ 2 3840σ 4
În care σ este efortul specific din conductor.
La deschideri normale ale reţelelor electrice, săgeata şi lungimea conductorului se pot
calcula neglijând termenii superiori ai acestor dezvoltări în serie, înlocuind deci lănţişorul cu o
parabolă, astfel că avem.
l2 ⋅ g
f = (2.195)
8σ
şi
l3 ⋅ g2
L=l+ (2.196)
24σ 2
De asemenea , vom admite că efortul specific în conductor este acelaşi în orice punct al
deschiderii, ceea ce este valabil la deschideri şi denivelări nu prea mari ale punctelor de
suspensie.
Cu aceste definiţii şi aproximaţii, să considerăm că un conductor se găseşte într –o
anumită stare pe care o vom caracteriza prin sarcina specifică, efortul specific şi temperatura
respectivă, notate cu indicele I: g I , σ I θ I . Notând cu L0 , lungimea conductorului descărcat de
orice efort specific, σ = 0 ,(de ex. aşezat pe o suprafaţă plană) şi la o temperatură θ = 0 0 C , prin
încălzirea sa până la temperatura θ I , lungimea devine L' ,
L' = L0 (1 + α ⋅ θ I ) (2.197)
în care α este coeficientul de dilatare liniară. Dacă apoi, se încarcă conductorul cu sarcina g I ,
astfel încât în el apare un efort specific σ I , acesta va suferi o alungire elastică specifică definită
de legea
ε = ΔL' / L' = σ I / E = β ⋅ σ I (2.198)
, în care E este modulul de elasticitate al materialului conductorului, iar β , este inversul său,
coeficientul de elasticitate.
Din ultima relaţie rezultă lungimea LI a conductorului, la temperatura θ I şi efortul
specific σ I .
81
LI = L' + ΔL' = L' (1 + β ⋅ σ I ) = L0 (1 + α ⋅ θ I )(1 + β ⋅ σ I ) (2.199)
Pe de altă parte, lungimea conductorului în starea I se poate scrie pe baza expresiei

lungimii arcului de parabolă.
l 3 ⋅ g I2
LI = l + (2.200)
24σ I2
Egalând ultimele două relaţii, ţinând seama că L0 ≈ l . şi neglijând produsul dintre două
mărimi foarte mici α , şi β , avem
l 3 ⋅ g I2
l+ = l (1 + α ⋅ σ 1 + β ⋅ σ i ) (2.201)
24σ I2
Împărţind cu l, reducând pe l şi împărţind apoi cu . β se obţine.
l 2 ⋅ g I2 α
σ1 − = − ⋅θ I (2.202)
24 βσ I 2
β
Această egalitate ne dă relaţia între mărimile g, θ şi σ care corespunde unei anumite stări
de încărcare, temperatură şi solicitare. Această relaţie este valabilă pentru orice stare, astfel încât
putem scrie că în general.
l2 ⋅ g2 α
σ− =− (2.203)
22 βσ 2
β
Scăzând din ultima relaţie pe cea precedentă, rezultă.
l2 ⋅ g2 l 2 ⋅ g I2 α
σ− = σ − − (θ − θ I ) (2.204)
24 βσ I2 β
1
22βσ 2
Această egalitate constituie aşa numita ecuaţie de stare a conductorului şi dă legătura ce
există între mărimile g I , θ I şi σ I , dintr-o anumită stare a conductorului şi cele corespunzătoare
oricărei alte stări de încărcare, temperatură şi efort specific a acestuia,.g, θ , σ
În starea cea mai grea a conductorului, condiţionată de o anumită temperatură. θ I .şi o
anumită sarcină specifică g I cunoscute, efortul specific ce apare trebuie să fie cel puţin egal cu
valoarea admisibilă pentru materialul conductorului (σ I = σ a ) ; folosind ecuaţia se stare, se
poate determina cu ce efort trebuie montat conductorul, la anumite valori alese a temperaturii θ
şi a sarcinii g, pentru ca efortul în conductor să nu depăşească valoarea sa admisibilă în cazul cel
mai dezavantajos. Cunoscând deci condiţiile de solicitare maximă (θ I , g I ) , punând σ I = σ a şi
alegând valorile temperaturii θ = θ II şi a sarcinii g = g II , corespunzătoare condiţiilor de

montare a conductorului, ecuaţia de stare capătă forma,
σ − B /σ 2 = A (2.205)
în care A şi B sunt nişte mărimi cunoscute. Această ecuaţie cubică în raport cu σ
82
σ 3 − A ⋅σ 2 = B (2.206)
permite determinarea efortului specific cu care trebuie montat conductorul în condiţiile alese de
temperatură şi încărcare.
De multe ori măsurarea săgeţii cu care trebuie montat conductorul este mai uşoară şi
pentru determinarea ei se introduce valoarea efortului specific dat de ecuaţia precedentă în
formula săgeţii. Deoarece montarea se face în lipsa chiciurii şi a vântului, sarcina specifică g II se
ia egală cu cea dată numai de greutatea proprie a conductorului g 1 .
Având în vedere că montarea se va face la diferite temperaturi ale mediului ambiant, se
determină eforturile şi săgeţile cu care trebuie montat conductorul la temperaturi de
0,5,10,15,…, 0 C , trasându-se aşa numitele curbe de montaj fig.2.23.
Fig.2.23. Variaţia efortului specific şi a săgeţii conductorului în funcţie de temperatura mediului

ambiant; diagrame de montaj.
Din cele expuse rezultă că în fond calculul mecanic al conductoarelor constă în
determinarea săgeţii sau a forţei de tracţiune (T = σ ⋅ S ) , cu care trebuie întins conductorul la
montare, pentru ca în condiţiile de solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil
pentru materialul său. În afară de cazul cel mai simplu studiat aici, în literatura de specialitate se
tratează calculul mecanic al conductoarelor cu secţiune neomogenă (conductoare bimetalice) sau
cu puncte de suspensie la cote diferite, ce survin pe terenuri accidentate.
83
2.9.3. DESCHIDEREA CRITICĂ
Pentru determinarea condiţiilor de montare corectă a conductoarelor, este necesar să se
cunoască la ce temperatură şi încărcare a acestora apare starea de solicitare maximă.
Evident există două stări de solicitare extremă a conductoarelor:la încărcarea maximă
datorită chiciurii şi a vântului şi la contracţia maximă ce apare la temperatura minimă.
Determinând cu ajutorul ecuaţiei de stare solicitările în aceste două cazuri şi comparând
rezultatele, se poate admite în ce condiţii atmosferice apare solicitarea maximă a conductoarelor.
Această cale cere timp, întrucât este legată de rezolvarea de două ori a unei ecuaţii cubice.
Există însă posibilitatea de a stabili condiţiile în care survine solicitarea maximă a
conductoarelor, fără a fii necesară rezolvarea ecuaţiei de stare, folosind noţiunea de deschidere
critică.
În acest scop să studiem influenţa deschiderii asupra eforturilor specifice în conductor la
sarcina maximă (σ g max) şi la temperatura minimă (σ θ min) .
Să considerăm mai întâi, cazul unor deschideri foarte mici (teoretic l=0) .În acest caz,
ecuaţia de stare devine.
α
σ =σI − ⋅ (θ − θ I ) σ = f (θ ) (2.207)
β
Adică, efortul specific depinde numai de temperatura conductorului, fiind maxim la
temperatura minimă. Rezultă deci că la deschideri mici, solicitarea la temperatura minimă este
mai mare ca cea corespunzătoare sarcinii maxime, astfel că putem scrie.
l=0 σ θ min 〉σ g max (2.208)
Să considerăm apoi cazul deschiderilor foarte mari (teoretic l = ∞ ).Împărţind ecuaţia de

stare l 2 şi făcând apoi l = ∞ se obţine:
g
σ= ⋅σ I σ = f (g ) (2.209)
gI
Efortul specific, depinzând numai de sarcina conductorului, atinge valoarea cea mai mare
la sarcină maximă. În consecinţă, la deschideri mari, solicitarea la sarcină maximă este mai mare
ca cea corespunzătoare temperaturii minime şi deci se poate scrie
l=∞ σ g max 〉σ θ min (2.210)
Ţinând seama de aceste două concluzii referitoare la valorile eforturilor specifice la l=0
sau l = ∞ , putem stabili aliura curbelor de variaţie a funcţiilor σ θ min = f1 (l ) şi σ g max = f 2 (l )
fig.2.24.
84
Fig.2.24. Variaţia eforturilor specifice în conductor la temperatură minimă şi la

încărcare maximă, în funcţie de deschiderea reţelei.
Întrucât cele două curbe au un punct comun de intersecţie rezultă că există o deschidere,
denumită critică (l cr ) , care se bucură de proprietatea că efortul specific la temperatura minimă
este egal cu cel la sarcină ,maximă, astfel avem:

l = l cr σ θ min = σ g max (2.211)
Expresia acestei deschideri critice se stabileşte folosind ecuaţia de stare în care se ia drept
starea I, starea corespunzătoare temperaturii minime, iar cealaltă stare, starea corespunzătoare
sarcinii maxime. Eforturile fiind egale în ambele stări şi având valorile cele mai mari ce pot
apare în conductor, se pune condiţia ca ele să nu depăşească efortul specific admisibil. Făcând în
ecuaţia de stare înlocuirile,
θ I = θ min = −30 0 C ; g I = g1
g = g max = g 7 ;θ = −5 0 C σ1 = σ = σ a l = l cr (2.212)
se obţine,
l cr2 ⋅ g 72 l cr2 ⋅ g12 α
σa − = σ − − (−5 − θ min ) (2.213)
24βσ a2 β
a
24 βσ a2
de unde rezultă.
24 ⋅ α ⋅ (−5 − θ min )
l cr = σ a (2.214)
g 72 − g12
Se constată că deschiderea critică depinde de felul materialului conductorului (prin

mărimile σ a , α , g1 ), de valoarea secţiunii acestuia (prin g 7 )şi de condiţiile atmosferice (prin
85
valoarea temperaturii minime . θ min şi a sarcinii g 7 ce apare în prezenţa chiciurii şi depinde de
grosimea ei şi de viteza vântului)

Calculând valoarea deschiderii critice pentru reţeaua ce se verifică din punct de vedere
mecanic şi comparând-o cu valoarea adoptată pentru deschiderea reţelei, se stabileşte în ce
condiţii apare solicitarea maximă a conductorului. Astfel din ultima figură rezultă că.
la l 〈l cr σ max = σ θ min (2.215)
la l 〉 l cr σ max = σ g max (2.216)
Deci dacă deschiderea reţelei este mai mică decât cea critică solicitarea maximă are loc la
temperatura minimă, iar dacă deschiderea reţelei este mai mare decât cea critică solicitarea
maximă apare la sarcina maximă.
2.9.4. TEMPERATURA CRITICĂ

Pentru determinarea înălţimii H de suspendare a conductorului, necesară pentru alegerea
stâlpilor, în vederea realizării gabaritului h al reţelei prescris de norme, trebuie să se cunoască
valoarea săgeţii maxime f max a conductoarelor căci.
H = h + f max (2.217)
Săgeata maximă a conductorului poate apare în două cazuri, la temperatura maximă a

mediului ambiant (θ max = 40 0 C ) , sub sarcina datorită greutăţii proprii,când conductorul se dilată
puternic, sau la formarea chiciurii, când conductorul se întinde mult sub influenţa sarcinii
specifice verticale maxime g 3 , deci la o temperatură de − 5 0 C
Valoarea maximă a săgeţii se poate determina calculând săgeţile în aceste două cazuri
extreme şi comparând rezultatele obţinute. Această cale este dificilă deoarece necesită rezolvarea
de două ori a ecuaţiei cubice pentru determinarea efortului specific din ecuaţia de stare a
conductorului. Este posibil însă să se stabilească direct în ce condiţii apare săgeata maximă,
introducând noţiunea de temperatură critică.
Vom reprezenta într-o diagramă fig.2.25. săgeţile pe care la face conductorul la diverse
temperaturi,săgeata corespunzătoare sarcinii maxime la temperatura de − 5 0 C , f g 3 şi variaţia
săgeţii în funcţie de temperatură la sarcina datorită numai greutăţii proprii f g1 (θ ) . Evident
săgeata conductorului creşte cu temperatura din cauza dilatării sale.
86
Fig.2.25. Variaţia săgeţii conductorului încărcat numai cu greutatea proprie, în funcţie

de temperatură, în comparaţie cu săgeata la încărcarea cu chiciură.
Din figură se constată că există o temperatură, denumită critică θ cr , la care săgeata
conductorului neîncărcat cu chiciură este egală cu cea a conductorului încărcat cu ea, deci.
la θ = θ cr f g 3 = f g1 (2.218)
Pentru a găsi valoarea temperaturii critice, ne vom folosi de egalitatea săgeţilor în

condiţiile arătate.
l 2 ⋅ g3 l 2 ⋅ g1 g1
f g3 = = f g1 = σ1 = σ 3 ⋅ (2.219)
8σ 3 8σ 1 g3
Introducând ultima relaţie în ecuaţia de stare scrisă pentru cele două stări extreme,
g = g1 θ = θ cr σ = σ1 (2.220)
şi
g I = g 3 θ I = −5 0 σI = σ3 (2.221)
se obţine:
g1 l 2 ⋅ g12 ⋅ g 32 l 2 ⋅ g 32 α
σ3 ⋅ − = σ − − [θ cr − (−5)] (2.222)
24βσ 32 β
3
g 3 24βσ 32 g12
din care rezultă expresia temperaturii critice.
β g
θ cr = σ 3 ⋅ ⋅ (1 − 1 ) ⋅ (−5) (2.223)
α g3
Se observă că temperatura critică este o mărime caracteristică pentru condiţiile specifice
de proiectare a reţelei respective. Calculând valoarea temperaturii critice pentru o anumită reţea
şi comparând-o cu valoarea temperaturii maxime a mediului ambiant, se poate preciza în ce caz
apare săgeata maximă a conductorului. Astfel în baza ultimei figuri, se poate scrie că, dacă:
87
θ cr 〈θ max , atunci f max = f g1 (θ max ) (2.224)
şi.
θ cr 〉θ max , atunci f max = f g 3 (−5 0 ) (2.225)
Adică, dacă temperatura critică a reţelei este mai mică ca temperatura maximă a mediului
ambiant, săgeata maximă a conductorului are loc sarcina proprie, iar dacă temperatura critică a
reţelei este mai mare ca temperatura maximă a mediului ambiant, săgeata maximă a
conductorului are loc sarcina ce apare când conductorul este încărcat cu chiciură. .
2.9.5 CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR DE PROTECŢIE

Calculul mecanic al conductoarelor de protecţie se face în mod identic şi cu folosirea
aceloraşi relaţii ca şi pentru conductoarele active, observaţia că trebuie respectat raportul impus k
dintre săgeata conductoarelor de protecţie f cp şi săgeata conductoarelor active f ca în toate stările
atmosferice (−30 0 C − + 40 0 C ) .
Acest raport depinde de coronamentul stâlpului şi este impus de mărimea unghiului de
protecţie la stâlp, astfel încât conductoarele active să fie în interiorul unghiului protejat firul de
gardă împotriva loviturilor directe. În practică, acest raport se impune de relaţia
f cp
k= ≤ 0,95 (2.226)
f ca
Dacă această condiţie este realizată, înseamnă că conductorul de protecţie este bine
dimensionat. În caz contrar se reia calculul fie mărind secţiunea conductorului de gardă, fie
modificând (dacă este posibil) coeficienţii de siguranţă admişi în calcul.
2.9.6. TRASAREA CURBELOR DE MONTAJ

Pentru a se realiza montarea corectă a liniilor electrice aeriene (LEA), este necesar să se
cunoască săgeata f[m] sau forţa de tracţiune T = σ ⋅ S [daN ] cu care trebuie să fie întins
conductorul LEA în cazurile concrete de montare (0 0 ,5 0 ,10 0 ,15 0 L0 C ) pentru ca în condiţiile de

solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil σ a pentru materialul de construcţie
al conductorului.
Pentru aceasta, în baza ecuaţiei de stare
l 2 ⋅ g n2 l 2 ⋅ g m2 α
σn − = σ − − ⋅ (θ n − θ m ) (2.227)
24βσ m2 β
m
24 βσ n2
unde stare n corespunde succesiv temperaturilor de montare, starea m corespunde solicitării
succesive (gmax; σmax = σadm) cunoscută din calculele anterioare.
88
În acest fel se pot determina eforturile specifice (σ) şi săgeţiile (f) ce corespund
temperaturilor de montare (-10°, 0°, 10°……°C) sub acţiunea greutăţii proprii (g1=gp) şi cu
aceste date se trasează graficele sau curbele de montaj ca în figura 2.26.
Fig.2.26. Curbele sau graficele de montaj.
2.10. PARAMETRII ECHIVALENŢI AI ELEMENTELOR DE REŢEA

2.10.1. PARAMETRII LINIILOR ELECTRICE
Transportul şi distribuţia energiei electrice se realizează cu ajutorul reţelelor electrice,
înglobate în sisteme electrice şi energetice.
Sistemul energetic reprezintă totalitatea centralelor, staţiilor şi receptoarelor de energie
electrică, legate între ele prin liniile reţelelor electrice. Sistemul energetic cuprinde, de asemenea,
resursele de combustibil şi lacurile de acumulare ale centralelor hidroelectrice.
Schema cea mai generală a unei instalaţii de transport a energiei electrice este
reprezentată în figura 2.27.
Fig.2.27. Schema cea mai generală a unei instalaţii de transport a energiei electrice.
La calculul curentului de scurtcircuit fie în instalaţiile de joasă tensiune fie în instalaţiile
de înaltă tensiune, trebuie cunoscuţi parametrii echivalenţi ai elementelor de reţea.
89
2.10.1.1. REZISTENŢA LINIILOR
Rezistenţa unui conductor se calculează cu relaţia:
l
R=ρ [Ω] (2.228, a)
S
Pentru calculul liniilor, rezistenţele conductoarelor din materiale nemagnetice se găsesc
în tabele corespunzătoare diferitelor secţiuni sau se determină cu ajutorul relaţiei:
R = r0 l [Ω]
ρ
r0 =
S
1000
r0 = [Ω/km] (2.228, b)
γS
Când se face calculul pentru determinarea rezistenţei conductoarelor liniilor electrice, se
ţine seama de următoarele considerente:
Din cauza răsucirii, conductoarele funie au o lungime a firelor componente cu 2-4% mai
mare decât a conductorului şi deci trebuie să se corecteze rezistenţa de acelaşi ordin; în calcule
se ia un coeficient de 1,02.
Conductoarele liniilor funcţionează la diferite temperaturi în funcţie de sarcini şi de
condiţiile de răcire. Rezistivitatea materialului însă este dată la temperatura de 20ºC. Pentru a
determina valoarea rezistivităţii la orice temperatură se foloseşte relaţia:
ρ t = ρ 0 (1 + αt + βt 2 ) (2.229)
În calculul liniilor se aleg secţiunile standardizate, care sunt de obicei mai mari decât
secţiunile rezultate din calculul pentru conductoare.
Rezistenţa în curent alternativ este mai mare decât în curent continuu, datorită efectului
pelicular. Dar în cazul liniilor aeriene, al cablurilor şi al reţelelor interioare obişnuite, influenţa
efectului pelicular şi de apropiere fiind neglijabilă, calculele se efectuează cu rezistenţele în
curent continuu.
Pentru a evita erorile datorită fenomenelor arătate mai sus, se adoptă pentru ρ valori
mărite, conform tabelului alăturat (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Materialul Conform standardelor Adoptat în calcul
ρ [Ωmm2/km] ρ [Ωmm2/km] γ [m/Ωmm2]
Cupru……………. 18 18,8 53
Aluminiu ………... 29,7 31,2 32
90
2.10.1.2. REACTANŢA INDUCTIVĂ A LINIILOR
LINII CU SIMPLU CIRCUIT
Reactanţa inductivă a unei faze dintr-o linie trifazată se obţine din relaţia:
X = ωL = 2πfL (2.230)
Inductanţa proprie a unui conductor dintr-o linie cu două conductoare este:
L = Le + Li (2.231)
în care:
2l
Le = 2 μ 0 l (ln − 1) (2.232)
r
este inductanţa exterioară a conductorului, care depinde de dimensiunile geometrice ale
liniei;
μl
Li = (2.233)
2
este inductanţa interioară a conductorului, care depinde de permeabilitatea materialului
conductorului.
Reactanţa inductivă a unei faze pentru 1 km de linie trifazată, pentru orice aşezare a
conductoarelor, ţinând seama de rotirea lor (de transpunerea lor), pentru conductoare din orice
material, se determină cu relaţia:
Dmed
x 0 = ω (4,6 lg + 0,5μ r )10 − 4 [Ω/km] (2.234)
r
în care:
Dmed este distanţa geometrică medie dintre axele conductoarelor (figura 2.28)
Fig.2.28. Distanţa medie geometrică dintre axele conductoarelor.

La materialele nemagnetice (Cu, Al) μ r = 1 , deci expresia (2.234) va lua forma :
Dmed
x0 = ω (4,6 lg + 0,5)10 − 4 [Ω/km] (2.234, a)
r
d
şi, dacă se înlocuieşte r = şi ω = 2πf = 2 ∗ 3,14 ∗ 50 = 314 , se obţine:
2
91
2 Dmed
x 0 = 0,1445 lg + 0,0157 [Ω/km] (2.234, b)
d
Distanţa medie geometrică Dmed între axele conductoarelor pentru orice fel de aşezare a
lor (figura 2.28, a) este dată de:

Dmed = 3 D12 D23 D31 (2.235)
În cazul aşezării conductoarelor în vârfurile unui triunghi echilateral Dmed = D. -
reprezintă latura triunghiului (figura 2.28, b).

În cazul aşezării conductoarelor în acelaşi plan, cu distanţa D între ele (figura 2.28, c),
Dmed se determină astfel:
Dmed = 3 D ⋅ D ⋅ 2 D = 3 2 D 3 = D 3 2 = 1,26 D (2.236)
d
Se menţionează că raza exterioară r = nu se determină din suprafaţa secţiunii
2
transversale a conductoarelor multifilare, fiind mai mare din cauza golurilor din vână; de aceea
se ia din standardele corespunzătoare.
LINII CU DUBLU CIRCUIT

D4 2 D1 D2
x 01 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, a)
rD3
D4 D2 D7
x02 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, b)
rD5
D4 2 D6 D7
x03 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, c)
rD3
X l = x0 l (Ω) (2.238)
Aceste relaţii sunt valabile pentru cazul reprezentat în figura 2.29, când ambele circuite
sunt alimentate de la acelaşi sistem de bare, cu fazele uniform încărcate şi secţiuni identice.
Fig.2.29. Cazul ambelor circuite alimentate de la acelaţi sitem de bare.
92
În cazul că cele două circuite funcţionează separat şi mai ales dacă se transportă pe ele
puteri diferite, apar disimetrii, care se înlătură prin transpunerea celor două circuite.
INFLUENŢA CONSTRUCŢIEI CONDUCTORULUI ASUPRA

INDUCTANŢEI
a) Conductoarele-funie au inductanţa puţin mai mare decât a conductoarelor masive, din
cauza influenţei răsucirii (de obicei se poate neglija).
b) Conductoarele jumelate (cu mai multe conductoare pe fază) se construiesc pentru a
mări capacitatea de transport. Mai multe conductoare pe fază echivalează cu mărirea diametrului
conductoarelor, ceea ce înseamnă că se micşorează reactanţa inductivă a liniei.
Inductanţa pe fază în acest caz este:
Dmed 0,5 − 4
L = (4,6 lg + )10 [H/km] (2.239)
rech n
în care:
1 n −1
rech = r0n ⋅ d mn (2.240)
iar reactanţa:
Dmed 0,0157
X 0 = 0,1445 lg + [Ω/km] (2.241)
rech n
CABLURI
Inductanţa cablurilor se calculează ca şi la liniile aeriene. În practică se obişnuieşte să se
ia inductanţa din tabele.
În calculele aproximative s-au adoptat următoarele valori ale reactanţelor inductive:
− linii aeriene de 6 − 200 kV: 0,4 Ω/km ;
− cabluri trifazate de 6 − 15 kV: 0,08 Ω/km ;
− cabluri trifazate de 35 kV: 0,12 Ω/km.
CONDUCTOARE DE OŢEL
Mai sus (relaţia 2.241) s-a stabilit expresia reactanţei inductive a conductoarelor din orice
material.
La conductoarele din materiale feromagnetice, inductanţa interioară ( X i ) depinde de
permeabilitatea magnetică a materialului, care şi aceasta, la rândul ei, depinde de valoarea

curentului.
93
Stabilirea pe bază de calcul a acestei interdependenţe este dificilă şi de aceea în practică
se utilizează valori obţinute pe cale experimentală.
2.10.1.3. CONDUCTANŢA LINIILOR ELECTRICE

În reţelele de înaltă tensiune, în afara pierderilor Joule (în rezistenţa conductoarelor)
există şi pierderi suplimentare de putere activă, provocate de imperfecţiunea izolaţiei şi ionizarea
aerului (efectul corona).
Intensitatea critică a câmpului electric ( E cr ) la care începe ionizarea aerului este de 21,1
kV/cm la temperature aerului de +25ºC şi presiune normală.
Tensiunea critică a efectului corona pentru liniile trifazate de curent alternativ, cu
conductoarele dispuse în vârfurile unui triunghi echilateral, se calculează după expresia:
D
U cr = 84m1 m2δr lg [kV] (2.242)
r
în care:
m1 este un coeficient care ţine seama de starea suprafeţei conductorului şi are valorile
0,93 − 0,95 pentru conductoarele monofilare şi 0,8 − 0,87 pentru conductoarele funie ;
m2 este un coeficient care corespunde stării atmosferice, având valorile: 1 pentru timp
uscat (frumos) ; 0,8 pentru timp umed (ceaţă, ploaie, chiciură, polei, etc.)
0,386 ⋅ b
δ= − densitatea relativă a aerului ;
273 + t
r este raza exterioară a conductorului, în cm (la t = 25 ºC şi b = 76cmHg , δ = 1 ). Dacă
U cr 〉U (tensiunea nominală a liniei), pierderile prin efect corona sunt nule.
Pierderile pe linie datorită efectului corona cresc o dată cu tensiunea nominală. Aceste
pierderi pot fi găsite după formula lui Peek:
241 r
Pcor = ( f + 25) (U − U cr ) 2 l10 −5 [kW/km] (2.243)
δ D
Aceste relaţii se aplică în cazul conductoarelor aşezate în vârful unui triunghi echilateral.
În cazul în care conductoarele sunt aşezate în acelaşi plan, efectul corona apare la
conductorul mijlociu la o tensiune cu 4% mai mică decât U cr (calculat cu formula 2.242), iar în
conductoarele extreme la o tensiune mai mare cu 6% decât U cr .
Din relaţia 2.242 se deduce că tensiunea critică depinde de doi factori determinanţi în
construcţia liniei:
94
Distanţa D între conductoare (intrând sub semnul logaritmului, influenţa lui D asupra lui
Ucr este neînsemnată). Mărirea corespunzătoare a acestei distanţe ar duce la creşterea costului
liniei fără reducerea corespunzătoare a pierderilor.
Diametrul conductorului. Raza conductorului intră în formulă atât sub logaritm cât şi sub
forma unui factor simplu. Deci se poate considera că tensiunea critică este proporţională cu
diametrul. Prin mărirea diametrului conductorului se poate obţine eliminarea pierderilor prin
efectul corona. De aceea se măreşte diametrul aparent al conductorului pe fază prin utilizarea
conductoarelor jumelate.
Afară de pierderile prin efect corona există şi pierderi de putere activă, provocate de
curenţii de scurgere prin izolatoare şi pierderi în dielectricul acestora. Aceste pierderi sunt foarte
mici şi se pot neglija.
În calcule mai precise şi pentru cazul liniilor de tensiune foarte mare se iau în
consideraţie şi pierderile prin conductanţa G0 dată de relaţia:
ΔPG0
G0 = (2.243’)
U2
CAPACITATEA LINIILOR
În calculele practice ale reţelelor electrice, capacitatea de serviciu a liniei trifazate
aeriene, raportată la 1 km de lungime, se determină cu relaţia:
0,02415 −6 0,02415 −6
C0 = 10 = 10 [F/km] (2.244)
Dmed 2 Dmed
lg lg
r d
Parametrii liniilor electrice de distribuţie a energiei la consumatori, pentru diferite
materiale (Cu, Al, Ol, etc.), sunt prezentate în tabele corespunzătoare.
Capacitatea reţelelor de cabluri poate fi determinată în mod asemănător ca şi la liniile
aeriene. Totuşi la proiectarea reţelelor de cabluri se obişnuieşte ca valorile capacităţilor de
serviciu să fie luate după datele fabricilor constructoare; în tabele se dau susceptanţele capacitive
pentru diferite cabluri de înaltă tensiune.
Susceptanţele liniilor aeriene b0 = ωC 0 , raportate la 1 km de linie, se pot obţine şi din
tabele (susceptanţa unei linii de lungime l este B = b0 l [S] ).
Susceptanţele date în tabele sunt calculate cu relaţia:

7,58
b0 = 10 −6 [S/km] (2.245)
D
lg med
r
95
Susceptanţa capacitivă a liniei provoacă pe fiecare fază circulaţia curenţilor capacitivi,
determinaţi cu relaţia:
I c = U f b0 l [A] (2.246)
Puterea reactivă debitată de susceptanţa capacitivă este dată de relaţiile:

Qc = 3I cU f [kVAr]
sau (2.247)
Qc = 3U 2f b0 l = U 2 b0 l [kVAr]
La calculul susceptanţelor liniilor cu faze jumelate (faza formată din mai multe
conductoare), în locul lui r se ia o rază echivalentă determinată cu relaţia:
r = rech = n rd mn −1 (2.248)
2.10.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR

2.10.2.1. SCHEMELE ECHIVALENTE ALE TRANSFORMATOARELOR
Dacă se raportează înfăşurarea secundară cu w2 spire şi un curent i2 la cea primară cu w1
spire şi curentul i1, pentru ca fluxul principal să nu se schimbe, trebuie respectate relaţiile:
i1 w1 = i2 w2 (2.249)
w2 1
i2' = i1 = i2 (2.250)
w1 k
unde:
w1
k= (2.251)
w2
e2' = ke 2 = e1
(2.252)
Puterea în înfăşurarea raportată:
1
P2' = e2' ∗ i2' = ke2 ∗ i2 = e2 i2 (2.253)
k
este egală cu puterea secundarului, iar
r2' = k 2 r2 (2.254)
L'2 S = k 2 L2 S (2.255)
Un transformator real poate fi înlocuit printr-un transformator ideal cu două bobine,

având rezistenţele r1 şi r2 şi reactanţele egale cu cele de scăpări L1S şi L'2S .
Dacă se raportează înfăşurarea secundară la cea primară se obţine schema echivalentă a
transformatorului raportată la tensiunea nominală primară.
96
Transformatoarele cu două înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în T, π
sau Γ (figura 2.30).
Fig.2.30. Scheme echivalente ale transformatoarelor cu două înfăşurări.

În figura 2.30 notaţiile au următoarea semnificaţie:
RT este rezistenţa înfăşurărilor de înaltă şi de joasă tensiune, raportată la tensiunea înaltă
sau la tensiunea joasă, în Ω pe fază;
XT este reactanţa inductivă de scăpări, raportată la tensiunea înaltă sau la cea joasă, în Ω
pe fază;
GT este conductanţa determinată de pierderile active în fier, în S pe fază, raportată la
tensiunea de bază aleasă;
BT este susceptanţa inductivă, determinată de pierderile de putere prin curenţii de
magnetizare, în S pe fază.
În cazul că se face numai un calcul orientativ, schemele echivalente ale
transformatoarelor se pot simplifica prin neglijarea conductanţelor (figura 2.31).
Fig.2.31. Schema echivalentă simplificată.
97
2.10.2.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU DOUĂ ÎNFĂŞURĂRI
Pentru calculul electric, într-o instalaţie de transport este necesar să se cunoască
− −
impedanţa totală Z şi admitanţa totală Y :
−
Z = RT + jX T (2.256)
−
Y = GT − jBT (2.257)
Deci trebuie să se cunoască parametrii: RT , X T , BT , GT din schemele echivalente ale
transformatoarelor.
Pentru determinarea rezistenţei active echivalente RT , se foloseşte relaţia:
S n2
ΔP Cu = 3I n2 RT = RT (2.258, a)
U2
şi rezultă:
ΔPCuU 2
RT = 10 3 [Ω] (2.258, b)
S n2
în care:
pierderile ΔPCu , în [kW];
tensiunea U , în [kV];
puterea aparentă S n , în [KVA]
sau:
10ΔU R %U 2
RT = (2.259)
Sn
în care:
I n RT
ΔU R % = 100 (2.260)
Uf
este căderea de tensiunea activă în transformator, exprimată în procente şi care este egală
procentual cu ΔPCu % , fapt pentru care nu se găseşte indicată separat în tabele.
Pentru determinarea reactanţei echivalente X T , se porneşte de la căderea de tensiune

inductivă în transformator:
In XT S X
ΔU x % = 100 = n 2 T 100 (2.261)
Uf U
de unde:
10U x %U 2
XT = (2.262)
Sn
98
dacă se exprimă U în kilovolţi şi S n în kilovolt-amperi.
În tabele corespunzătoare este indicată tensiunea de scurtcircuit.

La transformatoarele mari, care au rezistenţe mici şi reactanţe mari, se poate considera:
U sc % = ΔU x % (2.263)
şi deci:
10U sc %U 2
XT = [Ω] (2.264)
Sn
La transformatoarele mici, din valoarea tensiunii de scurtcircuit U sc = U R2 + ΔU X2 se deduce:
ΔU x % = U sc2− ΔU R2 (2.265)
Conductanţa GT se determină din pierderile în fier la mersul în gol:
ΔPFe = 10 3 U 2 GT ,
de unde conductanţa activă a transformatorului, când pierderile sunt luate în kilowaţi, iar
tensiunea în kilovolţi, devine:
ΔPFe
GT = [S] (2.266)
10 3 U 2
Susceptanţa BT a transformatorului la puterea de magnetizare ΔQ Fe se determină prin
ecuaţia:
QFe = U 2 BT (2.267)
Exprimând puterea de magnetizare în kilovar, iar tensiunea în kilovolţi, se obţine:

ΔQFe
BT = [S] (2.268)
10 3 U 2
Admitanţa echivalentă a transformatorului YT se determină astfel:
I0Sn
YT = [S] (2.269)
10 5 U n2
unde:
I 0 este curentul de mers în gol al transformatorului, în [%] ;
S n este puterea aparentă a transformatorului, în [kVA] ;
U n este tensiunea nominală, în [kV].

Dacă se cunoaşte conductanţa şi admitanţa, susceptanţa echivalentă a transformatorului
este dată de relaţia:
G2
BT = YT2 − GT2 ≈ YT − ≈ YT (2.270)
2Y
99
2.10.2.3. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU TREI ÎNFĂŞURĂRI
Transformatoarele cu trei înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în stea
(figura 2.32 şi figura 2.33).
Fig.2.32.Schema echivalenta I. Fig.2.33. Schema echivalentă II.

Aceste transformatoare sunt de trei tipuri, în funcţie de puterea fiecărei înfăşurări
(Tabelul 2.2).
Tabelul 2.2
Puterea nominală a fiecărei înfăşurări, în procente din puterea nominală
Tipul transformatorului a transformatorului
înaltă tensiune medie tensiune joasă tensiune
I 100% 100% 100%

IIa 100% 100% 66,7%
IIb 100% 66,7% 100%
III 100% 66,7% 66,7%
Rezistenţele active ale braţelor stelei din schema echivalentă a transformatoarelor cu trei
înfăşurări depinde de puterile înfăşurărilor luate separat.
În cazul transformatorului de tip I, puterile înfăşurărilor de joasă, medie şi înaltă tensiune
fiind egale (100%, 100%, 100%), rezistenţele acestora vor fi:
R1 = R2 = R3 = 0,5 RT (2.271)
în care:
10 3 ΔPCuU 2
RT = (2.272)
S N2
În cazul transformatorului de tip IIa:
R1 = R2 = 0,5 RT ; R3 = 0,75 RT (2.273)
În cazul transformatorului de tip IIb:

R1 = R3 = 0,5 RT ; R2 = 0,75 RT (2.274)
În cazul transformatorului de tip III:
100
RT
R1 = ; R2 = R3 = 1,5 R1 (2.275)
1,83
Reactanţele inductive ale transformatoarelor cu trei înfăşurări sunt determinate în funcţie
de căderile reactive de tensiune. În practică se consideră că tensiunea de scurtcircuit este egală cu
căderea de tensiune reactivă.
În tabelul 2.3 sunt date valorile tensiunilor de scurtcircuit între înfăşurări (în %), pentru
transformatoarele ruseşti şi româneşti.
Tabelul 2.3
Tensiunea de scurtcircuit între înfăşurări, în %
Tipul
IT − MT IT − JT MT − JT
1−2 1−3 2−3
1 17 10,5 6
2 10,5 17 6
Tensiunile de scurtcircuit sunt indicate pentru perechi de înfăşurare: U sc12 , U sc13 , U sc 23 .
Caracteristicile transformatoarelor cu trei înfăşurări se găsesc în tabele.

Pe baza relaţiei stabilite la transformatorul cu două înfăşurări se obţine:
10U sc12%U 2 ⎫
X 12 = ⎪
Sn ⎪
2 ⎪
10U sc13%U ⎪
X 13 = ⎬ (2.276)
Sn ⎪
10U sc 23%U 2 ⎪
X 23 = ⎪
Sn ⎪⎭
în care:
S n este puterea nominală a transformatorului cu trei înfăşurări (puterea înfăşurării de
puterea cea mai mare), în [kVA];

U este tensiunea la care se raportează schema, în [V].
Scriind ecuaţiile:
X 12 = X 1 + X 2 ; X 13 = X 1 + X 3 ; X 23 = X 2 + X 3 (2.277)
şi rezolvându-le, rezultă reactanţele fiecărei înfăşurări:
101
X 12 + X 13 − X 23 ⎫
X1 = ⎪
2
⎪
X 23 + X 12 − X 13 ⎪
X2 = ⎬ (2.278)
2 ⎪
X 13 + X 23 − X 12 ⎪
X3 = ⎪
2 ⎭
Unele caracteristici tehnice şi parametrii transformatoarelor de putere, cu două sau trei
înfăşurări sunt prezentate în tabele corespunzătoare.
2.10.3. PARAMETRII BOBINELOR DE REACTANŢĂ

(REACTOARELOR)
Bobinele de reactanţă sunt reactanţe practic pure ce sunt utilizate în instalaţiile electrice
de înaltă tensiune pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. Bobinele de reactanţă (reactoarele)
sunt utilizate şi la bobina motoare. Problema limitării curenţilor de scurtcircuit e o problemă
caracteristică instalaţiilor de înaltă tensiune unde curenţii de scurtcircuit au valorii mult mai mari
decât în instalaţiile de joasă tensiune. În instalaţiile de joasă tensiune de multe ori apare
problema inversă şi anume cea a măririi curenţilor de scurtcircuit din cauza imposibilităţii
reglării protecţiilor prin relee, relee ce intră în dotarea aparatelor de comutaţie.
Simbolul unei bobine de reactanţă într-o instalaţie electrică este cel din figură:
Uzina constructoare de bobine de reactanţă nu indică în catalog reactanţa absolută în Ω ci

indică reactanţa raportată la datele nominale în procente.
Reactanţa raportată la datele nominale se notează cu X*N şi este dată de relaţia:
X
X ∗N = (2.279)
XN
X – reactanţa absolută în Ω;
XN – reactanţa nominală.
Din relaţia (2.279) vom explicita reactanţa absolută în Ω şi vom avea:
UN
X = X *N ⋅ X N = X *N ⋅ (2.280)
3 ⋅ IN
102
UN, IN – tensiunea nominală respectiv curentul nominal al bobinei de reactanţă dat în
catalog de uzina constructoare.
Cunoscând reactanţa raportată la datele nominale (X*N), curentul nominal (IN) precum şi
tensiunea nominală (UN), utilizând relaţia (2.280) se poate determina reactanţa absolută în Ω (X)
a acesteia.
2.10.4. PARAMETRII SISTEMULUI ENERGETIC

De cele mai multe ori la calculul curenţilor de scurtcircuit, în instalaţiile electrice de
înaltă trebuie să ţinem cont şi de parametrii sistemului energetic de la care se alimentează
întreprinderea industrială. Având în vedere cea de-a II-a ipoteză de la fenomenul tranzitoriu,
parametrii sistemului energetic sunt caracterizaţi de fapt de reactanţa sistemului (XS) de la care
se alimentează întreprinderea.
La calculul curenţilor de scurtcircuit pe partea de înaltă tensiune nu se poate neglija
reactanţa sistemului.
Să considerăm de exemplu următoarea schemă electrică monofilară:
S.E.
( 3)
I scA
I.G.
A
I.I.
Fig.2.34. Schema electrică monofilară pentru determinarea reactanţei sistemului
energetic.
I.I. – întreprinderea industrială, este alimentată de la sistemul energetic S.E. prin
intermediul întreruptorului general I.G. Dacă se pune problema calculării curenţilor de
scurtcircuit în reţelele de înaltă tensiune a întreprinderilor, va trebui să ţinem cont de parametrii
sistemului în S.E. de la care se alimentează, adică să ţinem cont de reactanţa sistemului XS.
103
Întreruptorul general este astfel ales încât să fie capabil să întrerupă curentul de
scurtcircuit maxim din reţeaua întreprinderii, care este curent de scurtcircuit trifazat în punctul de
montare al întreruptorului adică în punctul A din figură. Deci trebuie să avem:
(3 )
I rup ≥ I scA
UN UN U N2 U N2
I rup ≥ ⇒ XS ≥ = = (2.281)
3⋅ XS 3 ⋅ I rup 3 ⋅ I rup ⋅ U N S rup
104
CAPITOLUL III
SCURTCIRCUITE ÎN INSTALAŢIILE ELECTRICE
INDUSTRIALE
3.1. CONSIDERAŢII GENERALE.
Scurtcircuitele sunt regimuri de avarie care apar la unirea a două puncte dintr-o instalaţie
electrică, între care există diferenţă de potenţial, printr-o impedanţă de valoare foarte mică. În
timpul scurtcircuitelor, curenţii cresc de zeci şi sute de ori faţă de valoarea din regimul de sarcină
nominală. Din acest motiv este necesară verificarea elementelor de reţea (transformatoare de
putere, de măsură, aparate de comutaţie, bare colectoare, etc.), atât la stabilitate termică cât şi la
stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit. Cauza comună a scurtcircuitelor o constituie
distrugerea izolaţiei echipamentului electric, datorită supratensiunii, datorită îmbătrânirii termice,
datorită agenţilor chimici ce acţionează asupra materialelor dielectrice precum şi datorită
solicitărilor mecanice excesive.
Scurtcircuitele mai pot să apară şi datorită conturnării izolatoarelor prin acoperirea lor cu
un strat de material lichid sau solid (ulei sau praf de cărbune) bune conducătoare de electricitate.
Scurtcircuitele mai pot să apară într-o instalaţie electrică şi datorită unor manevre greşite
ale aparatelor de comutaţie precum şi datorită interpunerii accidentale între punctele cu diferenţă
de potenţial a unor obiecte bune conducătoare de electricitate.
3.2. TIPURI DE SCURTCIRCUITE

După numărul fazelor care participă la scurtcircuit în instalaţiile electrice pot să apară
următoarele tipuri de scurtcircuite:
- scurtcircuite monofazate (figura a.);
- scurtcircuite bifazate (figura b.);
- scurtcircuite trifazate (figura c.).
Fig.3.1. Tipuri de scurtcircuite
105
Vom nota Uf – tensiunea de fază care reprezintă diferenţa de potenţial dintre fază şi
punctul de nul ,,0”;
Ul – tensiunea de linie care reprezintă diferenţa de potenţial dintre două faze;
Zf – impedanţa unei faze;
Zp – impedanţa circuitului care se închide prin pământ.
Valorile efective ale curenţilor de scurtcircuit (trifazaţi, bifazaţi, monofazaţi) se obţin
scriind legea lui Ohm în curent alternativ în figurile a, b, c. Astfel curentul de scurtcircuit trifazat
care îl vom nota I sc(3 ) va fi dat de relaţia :
Uf Ul
I sc(3 ) = = (3.1)
Zf 3⋅Zf
Curentul de scurtcircuit bifazat notat I sc(2 ) este dat de relaţia:
Ul
I sc(2 ) = (3.2)
2⋅Z f
Curentul de scurtcircuit monofazat notat I sc(1) şi care poate să apară numai în cazul
sistemului trifazat care are punctul neutru ,,0” legat la pământ, va fi dat de relaţia:
Uf Ul
I sc(1) = = (3.3)
Zf + Zp 3⋅ Zf + Zp
Comparând relaţiile (3.1), (3.2) şi (3.3) se ajunge la concluzia că este valabilă

inegalitatea:
I sc(3 ) > I sc(2 ) > I sc(1)

Dacă facem raportul dintre curentul de scurtcircuit bifazat şi curentul de scurtcircuit
trifazat vom avea:
Ul
(2 ) 2⋅Z f
I sc 3
= = ≅ 0,87
I sc(3 ) Ul 2
3⋅Zf
I sc(2 ) = 0,87 I sc(3) (3.4)
În concluzie curentul de scurtcircuit bifazat este 87% din curentul de scurtcircuit trifazat.
Curentul de scurtcircuit monofazat poate să apară numai în cazul sistemului trifazat care are
punct neutru ,,0” legat la pământ şi în cazul în care o fază este pusă la pământ. Deoarece
normele de protecţie a muncii prevăd ca în subteran să se utilizeze sisteme cu punctul neutru
izolat faţă de pământ rezultă că în acest caz în astfel de reţele pot să apară numai scurtcircuite
106
trifazate şi bifazate. În schimb în reţelele de la suprafaţă unde se utilizează sisteme trifazate cu
punctul neutru ,,0” legat la pământ poate să apară în plus şi curent de scurtcircuit monofazat.
Sistemul trifazat cu neutrul izolat faţă de pământ este mai avantajos din punct de vedere a
electrocutării în cazul atingerii de către om a unei faze. Acest sistem cu neutrul izolat faţă de
pământ are însă dezavantajul că dacă fazele nu sunt încărcate uniform poate să apară tensiunea
de deplasare a punctului neutru, adică sistemul se dezechilibrează. Acest lucru nu poate să apară
în cazul sistemelor trifazate cu neutrul legat la pământ deoarece punctul ,,0” are în permanenţă
potenţialul pământului adică ,,0”.
3.3. FENOMENUL TRANZITORIU AL CURENTULUI DE

SCURTCIRCUIT.
La studiul fenomenului tranzitoriu se fac următoarele patru ipoteze fundamentale:
a) ipoteza sursei de putere infinită prin care se înţelege că în timpul scurtcircuitelor
tensiunea rămâne constantă (ca valoare efectivă).
Ipoteza sursei de putere infinită se poate aplica la toate întreruptoarele inclusiv care sunt
alimentate de la S.E.N. a cărui putere este cu mult mai mare decât puterea întreruptorului. Acest
lucru nu ar fi fost valabil dacă întreprinderea industrială ar fi alimentată de la o centrală proprie
care ar avea o putere comparabilă.
b) în sectoarele de înaltă tensiune elementele de reţea au un caracter reactiv, adică
reactanţa X este cu mult mai mare decât rezistenţa R, X>>R.
c) cercetările efectuate asupra curentului de scurtcircuit au arătat că scurtcircuitele cele
mai puternice au loc atunci când sarcina (consumatorul) are caracter pur activ.
d) cercetările efectuate asupra curenţilor de scurtcircuit au arătat că scurtcircuitele cele
mai puternice au loc dacă se produc în momentul trecerii prin zero a tensiunii.
Să considerăm de exemplu o sursă S de putere infinită care alimentează un consumator
trifazat simetric şi echilibrat iar în reţeaua de alimentare a acestuia se produce un scurtcircuit
tripolar simetric în punctul K aşa cum se observă în figură.
Fig.3.2. Reţea avariată de un scurtcircuit trifazat (sursă generatoare de putere infinită)

a) schema electrică trifazată; b) schema electrică monofazată.
107
Vom nota: ZK – impedanţa unei faze cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit K
(R rezistenţa, X – reactanţa);
ZR – impedanţa pe fază a receptorului.
Sursa S funcţionează în sistem trifazat simetric şi echilibrat de tensiuni care sunt date de
relaţiile;
u A = U m ⋅ sin (ωt + α )
(
u B = U m ⋅ sin ωt + α − 2π
3
) (3.5)
uC = U m ⋅ sin (ωt + α − 4π )
3
uA, uB, uC – valorile momentane ale tensiunii de pe cele 3 faze;
Um – valoarea maximă a tensiunii;
U m = 2 ⋅ U , U – valoarea eficace a tensiunii.

ω – pulsaţia;
t – timpul;
α – unghiul de decalaj dintre curent şi tensiune care depinde de caracterul sarcinii.
Dacă scurtcircuitul are loc în punctul k – şi vom scrie teorema a II-a a lui Kircchoff în
valoarea momentană, vom avea:
di
u = R ⋅i + L⋅ (3.6)
dt
Relaţia numărul 3.6 este o ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de ordinul I. Soluţia
acesteia o vom nota cu isc şi care din punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a
curentului de scurtcircuit tranzitoriu. Această soluţie este dată de relaţia :
isc = ia + i∞ (3.7)
în care: ia – soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene, care are termenul liber u=0 şi
care din punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a componentei aperiodice a
curentului de scurtcircuit tranzitoriu iar i∞ - soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare şi

care depinde de forma de variaţie a termenului liber u, iar din punct de vedere fizic reprezintă
valoarea momentană a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.
di
u = R ⋅i + L ⋅
dt
Pentru a determina soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordinul I, vom
considera ecuaţia diferenţială omogenă, adică are termenul liber (tensiunea u) egal cu zero. Se
poate scrie:
108
dia
R ⋅ ia + L ⋅ =0
dt
dia
L⋅ = − R ⋅ ia
dt
Vom separa variabilele deci se poate scrie:
L dia
⋅ = −dt
R ia
Integrând ambii termeni vom obţine:
L
ln ia = −t + c ′′
R
c'' – constanta de integrare.
Se mai poate scrie:
L
ln i aR = −t + ln c ′
L
ln i − ln c ′ = −t
R
a
L
ln iaR
= −t
c′
Ţinând cont de definiţia logaritmului vom avea:
L
iaR
= e −t
c′
L
i = c ′ ⋅ e −t
R
a
R
Vom ridica atât membrul stâng cât şi cel drept al relaţiei precedente la puterea şi vom avea:
L
R
⎛ L
⎞L R −t ⋅
R
⎜i R ⎟ = (c′) L ⋅ e L
⎜ a ⎟
⎝ ⎠
−t
R L t
−t ⋅ −
ia = c ⋅ e L
= c⋅e R
= c⋅e T
(3.8)
L
T= - constanta electromagnetică de timp a circuitului.
R
Pentru a determina constanta c vom pune condiţiile iniţiale şi anume vom determina
valoarea componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (ia) la momentul t = 0.
109
Pentru t = 0, ia = Ia0 = C, unde prin Ia0 s-a notat valoarea iniţială a componentei aperiodice
a curentului de scurtcircuit tranzitoriu, deci relaţia (8) devine:
t
−
ia = I a 0 ⋅ e T
(3.8')
În continuare se va determina soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare care din

punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a componentei staţionare a curentului de
scurtcircuit tranzitoriu isc.
Soluţia particulară depinde de forma de variaţie a termenului liber care este tensiunea u.
Din relaţia (3.5) se observă că termenul liber, adică tensiunea u are o variaţie sinusoidală.
În concluzie soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin I va avea forma:
i∞ = I ∞m ⋅ sin(ω ⋅ t + α − ϕ ) , unde:
I ∞m - valoarea maximă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit tranzitoriu
şi care este de 2 ori mai mare decât valoarea efectivă deci se poate scrie:
I ∞m = 2 ⋅ I ∞
I ∞ - valoarea efectivă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.
Ţinând cont de ce-a de-a III-a ipoteză şi anume de faptul că scurtcircuitele cele mai
puternice au loc dacă sarcina are caracter activ rezultă că unghiul de decalaj dintre tensiune şi
curent, α va fi nul: α = 0 .
Ţinând cont de cea de-a II-a ipoteză care spune că în circuitele de înaltă tensiune,
π π
elementele de reţea au caracter reactiv (X>>R) rezultă că unghiul φ este : ϕ= . În
2 2
concluzie soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin I va avea forma:
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
i∞ = I∞⋅m ⋅ sin⎜ωt − ⎟ = 2I∞ ⋅ sin⎜ωt − ⎟ (3.9)
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
Având în vedere că în conformitate cu cea de-a IV-a ipoteză care spune că scurtcircuitele
cele mai puternice au loc dacă se produc în momentul trecerii prin zero a tensiunii rezultă că este
logic ca în acel moment şi curentul de scurtcircuit tranzitoriu să fie nul.
În această condiţie relaţia (3.7) devine:
(isc )t =0 = (ia )t =0 + (i∞ )t =0 = 0

Ţinând cont de relaţiile (3.8') şi (3.9) vom avea:
I a0 − 2 ⋅ I ∞ = 0
I a 0 = 2 ⋅ I ∞ = I ∞ ⋅m
110
În concluzie valoarea iniţială a componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu este egală cu valoarea maximă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu, deci relaţia (3.8') devine:
t
−
ia = 2 ⋅ I ∞ ⋅ e T
(3.8'')
Pentru a determina forma de variaţie a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (curentul isc)
vom ţine cont de relaţia (3.7), adică va trebui să facem suma dintre cele două componente şi
anume componenta aperiodică (ia) şi componenta staţionară ( i∞ ).

În continuare vom reprezenta într-o diagramă panoramică variaţia componentei (ia) şi a
componentei ( i∞ ). Vom alege ca origine a axelor de coordonate momentul trecerii prin zero a
tensiunii conform ipotezei a IV-a. După producerea scurtcircuitului nu vom mai reprezenta
variaţia sinusoidală în timp a tensiunii u, deşi conform primei ipoteze, adică ipoteza sursei de
putere infinită tensiunea există şi în continuare.
Fig.3.3. Variaţia curentului de scurtcircuit isc=f(ωt)

Dacă vom reprezenta grafic relaţia (3.8'') vom obţine curba ia care reprezintă variaţia în
timp a componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit tranzitoriu. Astfel:
pentru t = 0, ia = 2 ⋅ I ∞ = I a0
pentru t = ∞ , ia = 0.
111
Pentru a obţine forma de variaţie în timp a componentei staţionare ( i∞ ) a curentului de

scurtcircuit tranzitoriu, vom reprezenta grafic relaţia (9).
pentru t = 0, i∞ = − 2 ⋅ I ∞
În continuare curba ( i∞ ) are variaţie sinusoidală. Dacă vom face suma dintre componenta
aperiodică (ia) şi a componentei staţionare ( i∞ ) se obţine curba isc care nu reprezintă altceva
decât variaţia în timp a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.
Diagrama a fost întocmită doar pentru una din faze pentru celelalte două faze fiind
identică, deoarece s-a menţionat că scurtcircuitul din punctul K este un scurtcircuit tripolar
simetric. Se observă că după jumătate de perioadă (ωt = π ) de la producerea scurtcircuitului

apare un vârf de curent denumit curent de şoc (Isoc).
Pentru a determina valoarea curentului de şoc se scrie:
i soc = (i sc )ωt =π = (ia )ωt =π + (i∞ )ωt =π

π
ωt = π ⇒ t =
ω
π π
− ⎛ − ⎞
isoc = 2 ⋅I ∞ ⋅ e ωT
+ 2 ⋅ I ∞ = 2 ⋅ I ∞ ⎜⎜1 + e ωT ⎟ = 2 ⋅ k soc ⋅ I ∞
⎟
⎝ ⎠
i soc = 2 ⋅ k soc I ∞ (3.10)

π
⎛ − ⎞
k soc ⎜
= ⎜1 + e ωT ⎟ - coeficient de şoc.
⎟
⎝ ⎠
Se observă din expresia coeficientului de şoc că valoarea acestuia depinde de constanta
electromagnetică de timp (T) a circuitului.
În funcţie de raportul dintre reactanţa X şi rezistenţa R a circuitului, coeficientul de şoc,
kşoc variază ca în figură:
Fig.3.4. Variaţia coeficientului de şoc al curentului scurtcircuitat în funcţie de raportul X/R al

circuitului.
112
Coeficientul de şoc are următoarele valori:
- pentru circuitele de joasă tensiune unde raportul X ≤ 2, k soc ≅ (1 − 1,2 ) ;

R
- pentru circuitele de înaltă tensiune unde raportul X ≥ 10, k soc ≅ (1,8 − 2 ) .

R
Cunoaşterea valorii de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu este necesară pentru
verificarea la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea.
Pentru verificarea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea,
trebuie cunoscută valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (isc) în prima
perioadă. Din reprezentarea grafică se observă că acest curent de scurtcircuit tranzitoriu (isc) are
variaţie nesinusoidală. Din acest motiv valoarea sa efectivă va fi egală cu radicalul sumei
pătratelor valorilor efective ale armonicelor sale (vezi descompunerea în serii Fourier).
La determinarea valorii efective curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă
vom considera doar armonica de ordin 0 şi 1 şi de asemenea vom considera în mod acoperitor că
valoarea componentei aperiodice nu se amortizează în timp ci rămâne în permanenţă egală cu
valoarea sa iniţială, adică cu Ia0.
I a0 = 2 ⋅ I ∞
Valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă se notează:
(I ( ) ) .
3
sc 0
Considerând doar armonica de ordin 0 şi 1 se poate scrie:
(I ( ) )
3
sc 0
= I a20 + I ∞2 = ( 2 ⋅ I∞ )
2
+ I ∞2 = 3I ∞2 = 3 ⋅ I ∞ (3.11)
În concluzie, valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă

este cu 73% mai mare decât în regim staţionar.
3.4. STABILITATEA TERMICĂ ÎN REGIM DE SCURTCIRCUIT

În timpul scurtcircuitelor, curenţii cresc de zeci şi sute de ori faţă de valoarea din regimul
de sarcină nominală. Din acest motiv şi cantitatea de căldură dezvoltată conform legii Joule –
Lentz în elementele de reţea este cu mult mai mare decât în regim nominal şi din acest motiv se
impune verificarea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea.
Cantitatea de căldură dezvoltată în timp în cazul scurtcircuitelor creşte şi din cauza
existenţei în cadrul instalaţiilor electrice a unor protecţii de temporizare. Dacă vom considera
încălzirea părţilor conducătoare de curent ca fiind un proces adiabatic, adică întreaga cantitate de
căldură dezvoltată este înmagazinată de masa acestora se demonstrează că verificarea
elementelor din reţea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit se face cu relaţia:
113
I∞ ⋅ t f
S= (3.12)
k
S – secţiunea părţii conducătoare de curent;
I ∞ - valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit staţionar;
tf – timp fictiv;
k – coeficient care depinde de natura materialului.
Pentru reţelele de cabluri cu tensiunea până la 10 kV, coeficientul k are valorile:
k = 88 pentru Al;
k = 165 pentru Cu.
În literatura de specialitate în funcţie de forma de variaţie a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu (isc) se dau o serie de diagrame din care se pot determina valorile timpului fictiv tf.
Timpul fictiv tf este timpul în care curentul de scurtcircuit staţionar (I ∞ ) degajă aceiaşi cantitate
de căldură ca şi curentul de scurtcircuit real (Isc) în timpul t de existenţă al său.
Pentru cazurile care interesează industria minieră timpul fictiv tf, se poate considera ca
fiind egal cu timpul de existenţă a scurtcircuitelor adică cu timpul de acţionare a protecţiei (tap),
adică se poate scrie:
t f ≅ t ap
Deoarece degajarea cantităţii de căldură se face conform legii Joule – Lentz în care
curentul intră la pătrat, vom reprezenta într-o diagramă variaţia pătratului curentului de
2
scurtcircuit staţionar ( I ∞ ) precum şi a pătratului curentului de scurtcircuit real ( I sc ).
2
Fig.3.5. Explicarea cauzei egalităţii timpului fictiv cu timpul real de existenţă e

scurtcircuitelor în cazul reţelelor miniere.
Din punct de vedere fizic suprafaţa S0123 – reprezintă cantitatea de căldură degajată de
curentul de scurtcircuit real (Isc) în timpul t de existenţă al său.
114
Din punct de vedere fizic suprafaţa S0456 - reprezintă cantitatea de căldură degajată de
curentul de scurtcircuit staţionar (I ∞ ) în timpul fictiv tf . Conform definiţiei timpului fictiv cele
două suprafeţe trebuie să fie egale.
S0456 = S0123
Întrucât în unele tipuri de industrii (de exemplu industria minieră) constantele
electromagnetice de timp (T), componenta aperiodică a curentului de scurtcircuit Isc se
amortizează foarte rapid astfel că practic cele două suprafeţe au aceleaşi baze adică se poate
scrie:
tf = t = tap
La stabilitate termică în regim de scurtcircuit se verifică părţile conducătoare de curent
(conductoare, bare colectoare, etc.), verificare care se face cu relaţia (3.12). De asemenea la
stabilitate termică se mai verifică aparatele de comutaţie (pe baza unui curent limită termic It pe
care fabrica îl dă în catalog). Se mai verifică la stabilitate termică şi transformatoarele de putere,
şi transformatoarele de măsură de curent (uzina constructoare indică în catalog un factor de
stabilitate termică kt).
3.5. FORŢELE ELECTRODINAMICE ÎN REGIM DE SCURTCIRCUIT.

Între două conductoare rectilinii şi paralele de lungime l, situate în acelaşi plan, la
distanţa d între ele şi care sunt parcurse de curenţii care au valorile momentane i1, i2, se stabileşte
o forţă de interacţiune de natură electrodinamică dată de relaţia:
i1 ⋅ i2
F12 = 20,01 ⋅ ⋅ l ⋅ 10 −8 [N ] (3.13)
d
Pentru a putea compara efectul forţelor electrodinamice care acţionează asupra unor
conductoare de lungimi diferite se procedează la raportarea forţei electrodinamice la unitatea de
lungime, obţinând forţa electrodinamică specifică dată de relaţia:
f12 =
F12
l
i ⋅i
= 20,01 ⋅ 1 2 ⋅ 10 −8 N
d m
[ ] (3.14)
Să considerăm un sistem trifazat de conductoare situate în acelaşi plan şi care sunt

parcurse de un sistem simetric de curenţi, aşa cum se observă în figură:
Fig.3.6. Forţele electrodinamice într-un sistem trifazat de conductoare.
115
a – distanţa dintre conductoare;
f12, f13 – forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 1 şi 2
respectiv 1şi 3;
f31, f32 - forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 3 şi 1
respectiv 3 şi 2;
f21, f23 - forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 2 şi 1
respectiv 2 şi 3.
Cele trei conductoare sunt parcurse de un sistem simetric de curenţi a căror valori
momentane sunt date de relaţiile:
i1 = I m ⋅ sin ωt
⎛ 2π ⎞
i2 = I m ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟ (3.15)
⎝ 3 ⎠
⎛ 4π ⎞
i3 = I m ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟
⎝ 3 ⎠
Im – valoarea maximă a curentului, de 2 ori mai mare decât valoarea eficace;
I m = 2 ⋅ I , I – valoarea efectivă.
Pentru a determina forţele electrodinamice specifice rezultante care lucrează asupra

conductoarelor, vom alege un sistem pozitiv pentru forţe indicat în figură prin săgeată.
Forţa electrodinamică specifică rezultantă ce acţionează asupra conductoarelor marginale
(conductoarele 1 şi 3), vom avea:
i1 ⋅ i 2 i ⋅i
f 1 = f 3 = f 12 + f 13 = 20,01 ⋅ ⋅ 10 −8 + 20,01 ⋅ 1 3 ⋅ 10 −8 =
a 2a
⎛ 2 π ⎞ ⎛ 4π ⎞
I m2 ⋅ sin ωt ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟ I m2 ⋅ sin ωt ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟
⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⋅ 10 −8 =
= 20,01 ⋅ ⋅ 10 −8 + 20,01 ⋅
a 2a
⎡ ⎛ 4π ⎞ ⎤ (3.16)
2 ⎢ sin ωt ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟⎥
Im ⎛ 2π ⎞ ⎝ 3 ⎠ ⎥ ⋅ 10 −8 =
= 20,01 ⋅ ⋅ ⎢sin ωt ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟+
a ⎢ ⎝ 3 ⎠ 2 ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
2
I
= 20,01 m ϕ (t ) ⋅ 10 −8
a
Se observă din relaţia (3.16) că forţa electrodinamică specifică rezultantă ce acţionează
asupra conductoarelor marginale (conductoarele 1 şi 3) este variabilă în timp întrucât în relaţie
apare funcţia φ(t) care este o funcţie de timp. Studiind cu ajutorul derivatelor extremele acestei
funcţii, se ajunge la concluzia că această funcţie φ(t) are o valoare extremă care în modul este:
ϕ (t ) max = 0,81 .
116
Forţa electrodinamică specifică rezultantă care acţionează asupra conductorului 2,
(conductorul din mijloc) având în vedere sensul pozitiv pentru forţe, indicat în figură prin
săgeată se poate scrie:
i2 ⋅ i3 i ⋅i
f 2 = f 23 − f 21 = 20,01⋅ ⋅10−8 − 20,01⋅ 2 1 ⋅10−8 =
a a
⎛ 2π ⎞ ⎛ 4π ⎞ ⎛ 2π ⎞
I m2 ⋅ sin⎜ ωt − ⎟ ⋅ sin⎜ωt − ⎟ I m2 ⋅ sin⎜ ωt − ⎟ ⋅ sin ωt
⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ −8 ⎝ 3 ⎠
= 20,01⋅ ⋅10 − 20,01⋅ ⋅10−8 =
a a (3.17)
I ⎡ ⎛
2
2π ⎞ ⎛ 4π ⎞ ⎛ 2π ⎞ ⎤
= 20,01⋅ m ⎢sin⎜ ωt − ⎟ ⋅ sin⎜ ωt − ⎟ − sin⎜ ωt − ⎟ ⋅ sin ωt ⎥ ⋅10−8 =
a ⎣ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎦
I m2
= 20,01⋅ ⋅ψ (t ) ⋅10−8
a
Din relaţia (3.17) se trage concluzia că şi forţa electrodinamică specifică rezultantă care
lucrează asupra conductorului din mijloc (conductorul 2) este de asemenea variabilă în timp
întrucât în relaţie apare funcţia de timp ψ(t). Studiind cu ajutorul derivatelor extremele acestei
funcţii se ajunge la concluzia că ea admite o valoare extremă care în modul este:
ψ (t ) max = 0,87
În concluzie, conductorul din mijloc este mai este mai solicitat din punct de vedere
electrodinamic faţă de conductoarele marginale, deoarece:
ψ (t ) max > ϕ (t ) max

Deoarece diferenţa dintre extremele acestor două funcţii este mică (0,06) nu este raţional
să se adopte secţiuni diferite pentru conductoarele marginale în comparaţie cu conductorul din
mijloc. Din acest motiv toate cele trei conductoare se verifică din punct de vedere electrodinamic
la forţa electrodinamică specifică maximă care este dată de relaţia:
I m2 −8 I m2
f max = 20,01 ⋅ 0,87 ⋅ 10 = 17,40 ⋅ ⋅ 10 −8 (3.18)
a a
Dacă vom ţine cont de fenomenul tranzitoriu al curenţilor de scurtcircuit pentru valoarea
maximă a curentului Im, vom adopta valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în
cazul unui scurtcircuit trifazat, valoare care are loc după timpul ω (t ) = π .
I m = i soc (3)
În aceste condiţii relaţia (3.18) devine:
2
i soc (3) −8
f max = 17,40 ⋅ ⋅ 10 (3.18')
a
117
La stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit se verifică părţile conductoare de
curent, cum sunt conductoarele liniilor electrice precum şi barele colectoare din dotarea staţiilor
electrice.
La stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit, se verifică şi transformatoarele de
măsură de curent. Verificarea acestora se face pe baza unui coeficient de stabilitatea
electrodinamică (kdin) care este dat în catalog de uzina constructoare.
Aparatele de comutaţie (întreruptoare, separatoare) se verifică la stabilitate
electrodinamică în regim de scurtcircuit pe baza unui curent limită dinamic care este dat în
catalog de uzina constructoare. El poate fi sub formă de valoare efectivă Idin, fie sub formă
momentană.
3.6. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN

INSTALAŢIILE ELECTRICE.
În instalaţiile electrice se calculează următoarele valori ale curenţilor de scurtcircuit:
- curenţi de scurtcircuit minimi – care trebuie cunoscuţi pentru reglarea protecţiilor prin
relee, relee care intră în dotarea aparatelor de comutaţie. Aceşti curenţi de scurtcircuit în reţelele
trifazate cu neutrul legat la pământ sunt curenţii de scurtcircuit monofazaţi în punctele cele mai
îndepărtate, adică la capetele tronsoanelor şi la bornele motorului. Reţelele cu neutrul legat la
pământ sunt utilizate la suprafaţă.
În reţelele trifazate cu punctul neutru izolat faţă de pământ ce se utilizează în subteran,
curenţii minimi sunt curenţii de scurtcircuit bifazaţi în punctele cele mai îndepărtate adică la
capetele tronsonului şi la bornele motorului.
- curenţi de scurtcircuit maximi – care sunt curenţii de scurtcircuit trifazaţi în punctele de
montare ale aparatelor de comutaţie; aceşti curenţi trebuie urmăriţi pentru verificarea capacităţii
de rupere a aparatelor de comutaţie.
Indiferent de modul de tratare a punctului neutru al sistemului, aceşti curenţi maximi sunt
curenţi de scurtcircuit trifazaţi.
3.6.1. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN REŢELELE

ELECTRICE DE JOASĂ TENSIUNE
La calcularea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de joasă tensiune nu se ţine cont de
elementele de reţea ce se găsesc pe partea de înaltă tensiune. Explicaţia constă în faptul că
impedanţa elementelor de reţea de pe partea de înaltă tensiune prin raportarea la partea de joasă
tensiune, scade de foarte, foarte multe ori, aşa cum se observă din relaţia:
118
Z tr Z tr Z
Z tr′ = 2
= 2
= tr (3.19)
k ⎛ 6000 ⎞ 225
⎜ ⎟
⎝ 400 ⎠
Ztr – impedanţa elementelor de reţea de pe partea de înaltă tensiune, adică din primarul
transformatorului de forţă;
Z'tr - impedanţa elementelor de reţea din primarul transformatorului de forţă raportate la
secundar;
k – raportul de transformare a transformatorului de forţă;
În relaţia (3.19) s-a considerat un transformatorul de forţă coborâtor de tensiune 6/0,4 kV.
Pentru calculul curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de joasă tensiune, există două
metode şi anume:
a) metoda analitică;
b) metoda cu ajutorul monogramelor.
3.6.1.1. METODA ANALITICĂ.

Să considerăm de exemplu următoarea schemă electrică reprezentată monofilar:
I1
cf1 K1
M1
Rcf 1 , X cf 1
I4 K4 I2 K2
P.T. K5 cf2
M2
ca
Rcf 2 , X cf 2
T Rca , X ca I3 K3
cf3
RT , X T M3
Rcf 3 , X cf 3
Fig.3.7. Schema electrică pentru calculul curenţilor de scurtcircuit.

T – transformator de forţă din P.T. (post de transformare) care are rezistenţa RT şi
reactanţa XT;
ca – cablul armat dintre P.T. şi P.D. (punct de distribuţie) cu rezistenţa Rca şi reactanţa
Xca;
cfi (i=1, 2, 3) – cabluri flexibile de alimentare a motoarelor M1, M2, M3, care au rezistenţa
Rcfi şi reactanţa Xcfi (i =1, 3);
I1, I2, I3, I4 – aparate de comutaţie (întreruptoare).
În această reţea se calculează următoarele valori ale curenţilor de scurtcircuit:
119
- pentru reglarea protecţiilor prin relee din dotarea lui I1...I4, trebuie calculaţi curenţii de
scurtcircuit bifazaţi în punctele K1…K4.
De exemplu curentul de scurtcircuit bifazat în punctul K1 este dat de relaţia:
(2 ) Ul Ul
I scK 1 = = (3.20)
2 (RT + Rca + Rcf 1 ) + (X T + X ca + X cf 1 )
2Z f 2 2
Curentul de scurtcircuit bifazat în punctul K4 e dat de relaţia:
(2 ) Ul Ul
I scK 4 = = (3.21)
2Z f (RT + Rca ) + ( X T + X ca )
2 2
2
- pentru verificarea capacităţii de rupere a întreruptoarelor I1, I2, I3, trebuie calculaţii
curenţii de scurtcircuit trifazaţi în punctul K4 adică P.D.A., iar pentru verificarea capacităţii de
rupere a lui I4 – trebuie calculat curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K5.
De exemplu curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K4 este dat de relaţia:
(3 ) Ul Ul
I scK 4 = = (3.22)
3⋅Zf 3⋅ (RT + Rca ) 2
+ ( X T + X ca )
2
Curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K5 este dat de relaţia:
(3 ) Ul Ul
I scK 5 = = (3.23)
3⋅Zf 3 ⋅ RT2 + X T2
3.6.1.2. METODA CU AJUTORUL NOMOGRAMELOR.

Nomogramele sunt diagrame care ne dau variaţia curenţilor de scurtcircuit minimi în
funcţie de lungimea redusă (lred) a reţelei de cabluri cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit.
Exemplul fiind considerat pentru o reţea trifazată care funcţionează cu punctul neutru izolat faţă
de pământ rezultă că cel mai mic curent de scurtcircuit este curentul de scurtcircuit bifazat în
punctul cel mai îndepărtat (la capetele tronsoanelor sau la bornele motorului). Aceşti curenţi
trebuie cunoscuţi pentru reglarea protecţiilor prin relee, relee ce intră în dotarea aparatelor de
comutaţie (comutatoare şi întreruptoare). Aceste nomograme sunt întocmite pentru diferite tipuri
şi puteri ale transformatoarelor de forţă de la care se alimentează instalaţia de joasă tensiune.
120
Să considerăm de exemplu o nomogramă de tipul celei din figură:
2
I SC [ A]
( 2)
M S1 (U 1 ) S 2 (U 2 )
I SC 1
l red 1 l red [m]
Fig.3.8. Variaţia curentului de scurtcircuit bifazat în funcţie de lungimea redusă a reţelei.

Lungimea redusă a reţelei de cabluri cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit este
acea lungime echivalentă determinată pentru o secţiune convenţională S = 50 mm2, determinată
în ipoteza rezistenţei constante.
Ţinând cont de formula rezistenţei electrice de la electrotehnică se poate scrie:
l l
= red , în care :
γ ⋅ S γ ⋅ 50
l – lungimea reală a reţelei de cabluri cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit
(existentă în practică);
S – secţiunea reală a reţelei de cabluri existentă în practică;
γ - conductivitatea materialului.
Din relaţia precedentă vom explicita lungimea redusă:
l ⋅ 50
l red = = kr ⋅ l (3.24)
S
50
kr = - coeficient de reducere.
5
Coeficientul de reducere are următoarele valori:
kr > 1, pentru S < 50mm2;
kr < 1, pentru S > 50mm2;
kr = 1, pentru S = 50mm2.
Aceste monograme pot fi întocmite în două variante:
- pentru diferite tipuri şi puteri aparente ale transformatorului de forţă ce alimentează
instalaţia de joasă tensiune (puterile aparente sau notat cu S1 şi S2);
121
- pentru diferite tipuri ale transformatoarelor de forţă care alimentează instalaţia de joasă
tensiune dar care au diferite tensiuni în secundar (tensiunea U1 sau U2).
3.6.2. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN

INSTALAŢIILE ELECTRICE DE ÎNALTĂ TENSIUNE.
La calcularea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile electrice de înaltă tensiune se ţine
cont de următoarele particularităţi:
a) pe partea de înaltă tensiune, valorile impedanţelor elementelor de reţea sunt cu mult
mai mici decât valorile impedanţelor elementelor de reţea pe partea de joasă tensiune.
b) în instalaţiile electrice de înaltă tensiune, tensiunea are valoare cu mult, cu mult mai
mare decât în instalaţiile de joasă tensiune. Din acest motiv şi valorile curenţilor de scurtcircuit
pe partea de înaltă tensiune sunt mult mai mari decât pe partea de joasă tensiune.
c) în instalaţiile de înaltă tensiune, elementele de reţea au caracter reactiv, adică reactanţa
cu mult mai mare decât rezistenţa (X>>R) (vezi cea de-a doua ipoteză de la fenomenul
tranzitoriu). Din acest motiv se poate face aproximaţia:
Z f ≅ X f , adică impedanţa unei faze cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit este
aproximativ egală cu reactanţa unei faze cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit.
În instalaţiile electrice de înaltă tensiune, se calculează următoarele valori ale curenţilor
de scurtcircuit.
- valoarea curenţilor de scurtcircuit minimi care sunt necesari pentru reglarea protecţiilor
prin relee din dotarea echipamentelor de comutaţie (întreruptor, celule de înaltă tensiune). Dacă
reţeaua trifazată funcţionează cu neutrul legat la pământ, curenţii de scurtcircuit minimi sunt
curenţii de scurtcircuit monofazaţi în punctele cele mai îndepărtate adică la capetele tronsoanelor
sau la bornele motorului. Curentul de scurtcircuit monofazat e dat de relaţia cunoscută:
Ul Ul
I sc = ≅ (3.25)
3⋅ Zf + Zp 3⋅ X f + Xp
Xf – reactanţa unei faze;

Xp – reactanţa circuitului ce se închide prin pământ.
Dacă reţeaua trifazată funcţionează cu neutrul izolat faţă de pământ (ca în subteran)
curentul de scurtcircuit minim este cel bifazat dat de relaţia:
Uf Ul
I sc(2 ) = ≅ (3.26)
2⋅Z f 2⋅ X f
Xf – reactanţa unei faze.
122
- curenţii de scurtcircuit maximi în punctele de montare ale echipamentelor de comutaţie
(întreruptoare, celule de înaltă tensiune) care sunt curenţi de scurtcircuit trifazaţi în punctele de
montare ale acestora şi care trebuie cunoscuţi pentru verificarea capacităţii de rupere.
Observaţie: La aparatele de comutaţie de pe partea de joasă tensiune uzina constructoare indică
curentul de rupere (Irup), iar la aparatele de comutaţie de pe partea de înaltă tensiune, uzina
constructoare indică puterea de rupere (Srup).
(S rup = 3 ⋅ U N ⋅ I rup )
Curentul de scurtcircuit trifazat se calculează cu relaţia următoare:
Ul Ul
I sc(3 ) = ≅ (3.27)
3⋅Zf 3⋅X f
Pentru verificarea elementelor de reţea la stabilitate electrodinamică în regim de

scurtcircuit trebuie calculată valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (vezi
X
fenomenul tranzitoriu). Se aminteşte faptul că în instalaţiile de înaltă tensiune raportul ≥ 10 şi
R
⎛X⎞
valoarea coeficientului de şoc, kşoc = 1,8 – 2 (vezi diagrama de variaţie k soc = f ⎜ ⎟ = ωT .
⎝R⎠
În aceste condiţii, valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă
tensiune va fi:
isoc = 2 ⋅ k soc ⋅ I ∞ = 2 ⋅ 2 I ∞ = 2,82 ⋅ I ∞ ≅ 3 ⋅ I ∞ (3.28)

În concluzie valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă tensiune
este de aproximativ trei ori mai mare decât valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu.
3.7. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN UNITĂŢI

RELATIVE.
Calculul în unităţi relative a curenţilor de scurtcircuit este o problemă caracteristică
instalaţiilor de înaltă tensiune. Exprimarea în valori absolute, adică în Ω a impedanţelor
elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit, nu permite evaluarea
aproximaţiilor pe care le putem face în calcul. De asemenea calculul curenţilor de scurtcircuit în
diferite puncte ale instalaţiilor electrice, puncte care au tensiuni nominale diferite, nu permite o
comparaţie uşoară a valorilor acestora (dacă aceşti curenţi de scurtcircuit sunt mari sau mici).
Pentru a elimina neajunsurile menţionate anterior, în instalaţiile de înaltă tensiune se practică
frecvent calcularea curenţilor de scurtcircuit în unităţi relative, adică prin raportarea acestora la
anumite mărimi alese arbitrar şi care se numesc mărimi de bază şi se pot exprima şi procentual.
123
Deoarece în relaţiile de calcul întră trei mărimi, două dintre acestea se pot alege arbitrar,
de obicei se alege puterea aparentă de bază (Sb) şi tensiunea de bază (Ub). După alegerea acestor
două mărimi de bază din relaţiile de la electrotehnică se determină:
Curentul de bază:
Sb
Ib = (3.29)
3 ⋅U b
Impedanţa de bază:
Ub
Zb = (3.30)
3 ⋅ Ib
Puterea aparentă raportată la mărimea de bază se notează S*b şi e dată de relaţia:
S
S∗b = ; (3.31)
Sb
Tensiunea raportată la mărimea de bază se notează U*b:
U
U ∗b = (3.32)
Ub
Curentul raportat la mărimea de bază se notează I*b:
I
I ∗b = (3.33)
Ib
Impedanţa raportată la mărimea de bază e dată de relaţia:
Z Z 3 ⋅ Ib ⋅ Z 3 ⋅ U b ⋅ I b ⋅ Z Sb
Z ∗b = = = = = 2 ⋅Z (3.34)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 ⋅ Ib
Rezistenţa raportată la mărimea de bază se notează r*b:
r r 3 ⋅ Ib ⋅ r 3 ⋅U b ⋅ I b ⋅ r Sb
r∗b = = = = = 2 ⋅r (3.35)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 ⋅ Ib
Reactanţa raportată la mărimea de bază se notează x*b:
x x 3 ⋅ Ib ⋅ x 3 ⋅U b ⋅ I b ⋅ x Sb
x∗b = = = = = 2 ⋅x (3.36)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 ⋅ Ib
Dacă vom înmulţii membrul drept al relaţiilor precedente cu 100 vom obţine valorile
raportate la mărimea de bază în procente care se notează:
S*b[%]; U*b[%]; I*b[%]; Z*b[%]; r*b[%]; x*b[%];
124
Curentul de scurtcircuit trifazat raportat la mărimea de bază, este dat de relaţia:
U
I3
3⋅Z U U ⋅U U ⋅ I ⋅U
I sc(3∗) = sc
= = = ∗b b = ∗b ∗b b (3.37)
Ib Ib 3 ⋅ Ib ⋅ Z I 3⋅I ⋅Z
3⋅ ⋅Z
Ib
Dacă vom alege corect mărimile de bază alese anterior vom avea:
U ∗b ⋅ I ∗b ⋅ U b U ∗b ⋅ I ∗b ⋅ U b I
I sc(3∗)b = = = I ∗b = (3.38)
3⋅I ⋅Z U ∗b ⋅ U b Ib
Dacă tensiunea de bază se alege ca fiind egală cu tensiunea treptei la care se face calculul
curenţilor de scurtcircuit atunci tensiunea raportată la mărimea de bază va fi:
U U
U ∗b = = =1
Ub U
În concluzie având în vedere cea de-a II-a ipoteză de la fenomenul tranzitoriu şi anume
caracterul reactiv al elementelor de reţea (X>>R) se poate face aproximaţia:
Z ∗b ≅ X ∗b
Alegând convenabil puterea aparentă de bază şi tensiunea de bază, calculul curenţilor de
scurtcircuit în unităţi relative în instalaţiile de înaltă tensiune se reduce la aflarea inversului
reactanţei tuturor elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit. Curentul de
scurtcircuit trifazat raportat la mărimea de bază e dat de relaţia:
1
I sc(3∗)b = (3.39)
X ∗b
Cunoscând aceste valori prin înmulţirea cu 0,87 se obţine curentul de scurtcircuit bifazat,
iar prin înmulţirea cu 2 ⋅ k soc se obţine valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit.
Cunoscând valorile raportate ale acestor curenţi precum şi curentul de bază, se pot obţine
valorile absolute ale acestora, care sunt date de relaţia:
I = I ∗b ⋅ I b (3.40)
De o mare importanţă la calculul curenţilor de scurtcircuit în valori relative este alegerea

corectă a celor două mărimi de bază Sb, Ub.
În schema în care se pune problema calculului curenţilor de scurtcircuit, se stabilesc la
început punctele de scurtcircuit ki (i = 1, 2, 3, …n).
După stabilirea acestor puncte se va face o inventariere pe nivele de tensiune precum şi o
inventariere a puterii transformatoarelor de forţă. Puterea aparentă de bază Sb se alegea puterea
numărului cel mai mare de transformatoare cu această valoare.
125
Ca tensiune de bază Ub se alege tensiunea corespunzătoare numărului cel mai mare de
puncte de scurtcircuit.
3.8. LIMITAREA CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT.

Problema limitării curenţilor de scurtcircuit este o problemă caracteristică instalaţiilor de
înaltă tensiune unde valorile curenţilor de scurtcircuit sunt mari. În instalaţiile electrice de joasă
tensiune, această problemă nu se pune ci din contră apare problema inversă şi anume cea a
măririi curenţilor de scurtcircuit.
Din cauza lungimilor mari ale reţelelor de joasă tensiune valorile curenţilor de
scurtcircuit sunt mici, motiv pentru care în multe cazuri este imposibilă verificarea condiţiilor de
sensibilitate la reglarea protecţiilor prin relee, relee care intră în dotarea aparatelor de comutaţie.
Limitarea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă tensiune se poate realiza prin
oricare mijloace care conduc la creşterea impedanţei elementelor de reţea cuprinse între sursa de
alimentare şi punctul de scurtcircuit. Limitarea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă
tensiune se poate realiza prin următoarele metode:
a) Funcţionarea individuală a transformatoarelor de forţă precum şi a liniilor electrice
legate în paralel sau desfacerea buclei în reţele inelare pot să conducă la limitarea curentului de
scurtcircuit, astfel normele de protecţie a muncii prevăd ca cele două linii în cablu ce
alimentează staţia de distribuţie din subteran (S.D.Sb) de la staţia de transformare de la suprafaţă
(S.T.Sf) să funcţioneze individual adică au separatorul S deschis.
Fig.3.9. Utilizarea sistemului cu bare colectoare secţionate în vederea limitării

curenţilor de scurtcircuit.
Se disting următoarele două cazuri:
1) Separatorul S decuplat - în acest caz curentul de scurtcircuit trifazat pe barele staţiei
de distribuţie din subteran, adică în punctul K din figură va fi dat de relaţia:
(3 ) Ul Ul
I scI = = (3.41)
3⋅Zf 3 ⋅ (X T + X L )
126
2) Separatorul S cuplat:
(3 ) Ul Ul
I scII = = (3.42)
3⋅Zf ⎛ X ⎞
3 ⋅⎜ XT + L ⎟
⎝ 2 ⎠
în care: XT – reactanţa transformatorului de forţă din staţia de transformare de la
suprafaţă raportată la secundar;
XL – reactanţa unei linii în cablu care face legătura între staţia de transformare
de la suprafaţă (S.T.Sf) şi staţia de distribuţie (S.D).
Comparând relaţiile (3.41) şi (3.42) se ajunge la concluzia că valoarea curenţilor de scurtcircuit
pe barele staţiei de distribuţie din subteran (punctul K) când S este cuplat e mai mare decât în
cazul unu adică când S este decuplat.
(3 ) (3 )
I scII > I scI
Din acest motiv normele de protecţie a muncii prevăd ca cele două linii în cablu să
funcţioneze individual adică cu separatorul S decuplat.
Separatorul S este necesar a fi introdus în schemă pentru ca în cazul avariei unei linii
după deconectarea acesteia de la reţea prin intermediul aparatelor de comutaţie 1 - 1' sau 2 - 2' să
se poată asigura alimentarea de rezervă a consumatorilor de categoria zero. De exemplu în
schemă se observă două pompe P care intră în dotarea staţiei principale de pompe pentru
evacuarea apelor şi care sunt consumatori de categoria zero.
Dacă de exemplu linia de alimentare a staţiei de pompe se avariază se procedează astfel:
la început se scoate de sub tensiune linia avariată prin decuplarea întreruptoarelor 2 - 2' de la cele
două capete. În continuare se cuplează separatorul S care va permite alimentarea consumatorilor
de categoria zero prin intermediul celeilalte linii.
b) Limitarea curenţilor de scurtcircuit se poate realiza prin orice mijloc care conduce la
mărirea impedanţei (a reactanţei) elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de
scurtcircuit. Astfel limitarea curenţilor de scurtcircuit se poate realiza şi cu ajutorul bobinelor de
reactanţă (a reactoarelor).
Pentru a avea un efect ferm pentru o întindere de reţea cât mai mare, bobinele de
reactanţă se introduc la începutul reţelei. Dacă vom nota cu rr şi cu xr rezistenţa reactorului
respectiv reactanţa reactorului se poate scrie:
- pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de sarcină nominală e dată de
relaţia:
ΔU rN = 3 ⋅ (I N ⋅ rr ⋅ cos ϕ + I N ⋅ x r ⋅ sin ϕ ) (3.43)
127
Deoarece bobina de reactanţă e o reactanţă practic pură, rezistenţa rr ≅ 0 . De asemenea
în regim de sarcină nominală cosφ tinde către 1 şi deci sin φ tinde către zero. În concluzie
pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de sarcină nominală va fi:
ΔU rN = 3 ⋅ I N ⋅ xr ⋅ sin ϕ (3.43’)
Primul termen din relaţia 3.43 este practic nul, iar al II-lea e foarte mic deoarece sin φ
tinde către zero.
În concluzie, în regim de sarcină nominală pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă
dată de relaţia (3.43') are valori reduse.
- pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de scurtcircuit, este dată de
relaţia:
ΔU rsc = 3 ⋅ (I sc ⋅ rr ⋅ cos ϕ + I sc ⋅ x r ⋅ sin ϕ ) (3.44)
unde:
Isc – valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat şi care e cu mult, cu mult mai
mare decât valoarea curentului în regim de sarcina nominală.
I sc >> I N
De asemenea ţinând cont de cea de-a II- ipoteză de la fenomenul tranzitoriu (caracterul
π
reactiv al elementelor de reţea) ϕ = şi deci cosφ tinde către zero, iar sinφ tinde către 1. În
2
concluzie pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de scurtcircuit are valori ridicate
şi e dată de relaţia:
ΔU rsc ≅ 3 ⋅ I sc ⋅ x r (3.44`)
Să consideram de exemplu următoarea reţea prevăzută cu reactor, reprezentată monofilar:
Fig.3.10. Variaţia tensiunii într-o reţea prevăzută cu reactoare în regim nominal (N) şi de
scurtcircuit (Sc)
128
1 – reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în reţeaua prevăzută cu bobină de reactanţă
în regim de sarcină nominală;
2 – reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în cazul unui scurtcircuit la bornele
motorului M2, adică în punctul K2.
ΔUrsc2 – reprezintă pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în cazul unui scurtcircuit în
punctul K2.
Se defineşte tensiunea remanentă la bare (Urem), suma pierderilor de tensiune pe
elementele de reţea cuprinse între sursă şi punctele de scurtcircuit (acestea sunt bobine de
reactanţă şi linia electrică de alimentare a motorului M2).
3 – reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în cazul unui scurtcircuit în punctul de
montare a bobinei de reactanţă adică în punctul K1. Se observă din diagramă că în cazul în care
scurtcircuitul are loc în punctul de montare a reactorului, tensiunea remanentă la bare are valoare
minimă, Urem min.
Tensiunea remanentă minimă este dată de relaţia:
( )
U rem⋅min = ΔU rsc1 = 3 ⋅ I sc(3 ) 0 ⋅ x r (3.45)
în care:
(I ( ) )
3
sc 0
- valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă (vezi
fenomenul tranzitoriu).
Ţinând cont că uzina constructoare indică la un reactor valoarea raportată în procente,
relaţia 40 devine:
( )
U rem⋅min = 3 ⋅ I sc(3) 0 ⋅ x∗N
UN
(3.46)
3 ⋅ IN
unde:
UN, IN – reprezintă tensiunea respectiv curentul nominal date în catalog de uzina
constructoare.
Condiţiile de alegere ale bobinelor de reactanţă sunt următoarele:
- tensiunea nominală minimă la bare, nu trebuie să scadă în nici un caz sub 50 – 60% din
UN pentru a nu conturba funcţionarea normală a celorlalţi consumatori, racordaţi la bare
(motorul M). Tensiunea remanentă minimă în procente din tensiunea nominală este dată de
relaţia:
( )
3 ⋅ I sc3 0 ⋅x ∗N ⋅
UN
U rem⋅min 3 ⋅ IN
U rem⋅min [%] = ⋅ 100 = ⋅ 100
UN UN
129
(50 − 60% ) =
(I ( )) 3
sc 0
⋅ x∗ N [% ]
IN
Din această expresie se explicitează reactanţa bobinei:
IN
X ∗ N [%] = 50 − 60% ⋅ (3.47)
(I ( ) )
3
sc 0
- bobina de reactanţă trebuie astfel aleasă încât să fie capabilă să limiteze curentul de
scurtcircuit până la o valoare maximă admisă, notată Isc adm.
Valoarea curentului de scurtcircuit maxim admis în reţeaua prevăzută cu reactor se
calculează din puterea de rupere Srup a întreruptorului general prevăzut în schema respectivă.
Se demonstrează că pentru a limita curentul de scurtcircuit la o valoare maximă admisă,
bobina de reacţie trebuie să aibă reactanţă:
⎛ S ⎞ U ⋅I
x∗N [%] = ⎜ b − x∗b ⎟ ⋅ b N (3.48)
⎜S ⎟ U ⋅I
⎝ rup ⎠ N b
Sb – puterea aparentă de bază;
x∗b - reactanţa raportată la mărimea de bază.
- tensiunea nominală UN şi curentul nominal IN trebuie să îndeplinească condiţiile:

UN ≥ Ur
(3.49)
IN ≥ Ir
unde: Ur, Ir – reprezintă tensiunea respectiv curentul din reţea.
- bobinele de reactanţă trebuie să fie verificate şi la stabilitate electrodinamică în regim
de scurtcircuit. Uzina constructoare indică în catalog un curent limită dinamic sub formă de
valoare momentană, idin.
Acest curent limită dinamic trebuie să îndeplinească condiţia:
idin ≥ 2 ⋅ k soc ⋅ I ∞ (3.50)
I ∞ - valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat.

Observaţie: Verificarea la stabilitate electrodinamică se face numai pentru bobinele de reactanţă
x∗ N [%] ≤ 3[%] , deoarece pentru celelalte, uzina constructoare garantează rezistenţa mecanică.
- bobinele de reactanţă se verifică şi la stabilitate termică în regim de scurtcircuit. Uzina
constructoare indică în catalog un curent limită termic It pe care reactorul îl poate suporta un
timp de t secunde (de regulă t = 10 sec).
130
Verificarea se face punând condiţia ca valoarea cantităţii de căldură pe care o poate
suporta aparatul să nu fie depăşită în nici un caz de cantitatea de căldură degajată în timpul
scurtcircuitului. Deoarece degajarea cantităţii de căldură se face pe baza legii Joule – Lentz se
poate scrie:
rr ⋅ I t2 ⋅ t ≥ rr ⋅ I ∞2 ⋅ t f
I t⋅ ⋅ t ≥ I ∞ ⋅ t f (3.51)
I ∞ - valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat;

tf – timpul fictiv.
Observaţie: Pentru cazurile din industria minieră relaţia (3.51) ia forma:
I t⋅ ⋅ t ≥ I ∞ ⋅ t ap (3.51')
tap – timpul de acţionare a protecţiei.
131
CAPITOLUL IV
PROTECŢIA INSTALAŢIILOR ELECTRICE
4.1. IMPORTANŢA, ROLUL ŞI CALITĂŢIILE PROTECŢIEI
În timpul funcţionării echipamentului şi instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie
a energiei electrice în întreprinderile industriale pot să apară regimuri anormale denumite
regimuri de avarie.
Regimul de avarie din cadrul instalaţiei electrice dacă nu sunt deconectate la timp pot
avea următoarele efecte:
- distrugerea echipamentelor şi utilajelor;
- stagnarea procesului de producţie şi întreruperea acestuia pe o anumită perioadă de
timp, lucru ce duce la pagube importante;
- în cazul în care instalaţiile electrice sunt amplasate în medii potenţial explozive,
regimul de avarie poate provoca incendii, electrocutări şi chiar explozii care de cele mai multe
ori pot avea un efect catastrofal.
Din motivele menţionate anterior în cadrul instalaţiilor electrice se prevăd elemente de
protecţie (relee de protecţie). Aceste aparate de protecţie trebuie să sesizeze regimurile de avarie
şi trebuie să comande deconectarea de la sursă a instalaţiilor şi echipamentelor înainte ca avariile
să devină periculoase.
Principalele calităţi ale protecţiilor electrice sunt:
- rapiditatea în funcţionare;
- siguranţa în funcţionare;
- sensibilitatea protecţiei;
- selectivitatea protecţiei.
Prin rapiditatea în funcţionare a protecţiei se înţelege faptul că regimurile de avarie
sesizate să fie eliminate într-un timp suficient de scurt înainte ca avaria să aibă efecte dăunătoare
asupra echipamentului electric sau a mediului înconjurător.
Prin siguranţa în funcţionare se înţelege faptul că în schemele de protecţie trebuie să se
utileze un număr redus de elemente de protecţie (relee) cu mare siguranţa în funcţionare, care să
aibă rezistenţa necesară condiţiilor de mediu în care sunt amplasate.
Prin sensibilitatea protecţiei se înţelege faptul că elementele de protecţie, adică releele
trebuie să fie capabile să sesizeze regiunile de avarie cele mai slab exprimate (de exemplu
scurtcircuitele cele mai mici care în sistemul trifazat cu neutrul izolat faţă de pământ sunt
scurtcircuitele bifazate iar în cazul reţelelor trifazate cu neutrul legat la pământ sunt cele
monofazate).
132
Prin selectivitatea protecţiei se înţelege faptul că elementele de protecţie trebuie să
producă deconectarea de la sursa de alimentare cu energie electrică numai a elementului în care a
apărut avaria, fără a perturba funcţionarea normală a consumatorilor neafectaţi de avarie.
4.2. PROTECŢIA INSTALAŢIILOR DE ÎNALTĂ TENSIUNE.

4.2.1. PROTECŢIA REŢELELOR RADIALE DE ÎNALTĂ TENSIUNE
ALIMENTATE PE LA UN CAPĂT.
Pentru simplitate şi siguranţa în funcţionare în instalaţiile electrice de transport şi
distribuţie a energiei electrice spre consumatori, o largă răspândire au primit reţelele radiale
alimentate pe la un capăt (de la o singură sursă), cu două, trei sau mai multe tronsoane.
Pentru aceste reţele radiale de înaltă tensiune alimentate pe la un capăt, normele
electrotehnice precum şi normele de protecţie a muncii în vigoare prevăd existenţa în mod
obligatoriu a unei protecţii maximale de curent.
După modul în care protecţia maximală de curent îşi asigură selectivitatea, aceasta poate
fii de două feluri si anume:
a) protecţie maximală de curent temporizată;
b) protecţie prin secţionare de curent.
Protecţia maximală de curent temporizată îşi asigură selectivitatea pe bază de timp. Cea
prin secţionare de curent îşi asigură sensibilitatea pe bază de curent. Această protecţie prin
secţionare de curent are o acţiune teoretic instantanee.
Normele de protecţie a muncii interzic ca în cazul atmosferelor industriale potenţial
explozive să se utilizeze protecţii maximale de curent temporizate şi deci în aceste condiţii vom
apela la protecţia prin secţionare de curent, ce are acţiune instantanee. În atmosferele industriale
fără pericol de explozie se pot utiliza ambele protecţii, atât cea maximală de curent temporizată,
cât şi cea prin secţionare de curent.
4.2.1.1. PROTECŢIA MAXIMALĂ DE CURENT TEMPORIZATĂ

Aşa cum are văzul în cadrul acestei protecţii selectivitatea se asigură pe bază de timp. Se
ştie că alimentarea de la Sistemul Energetic Naţional se face de la o staţie de transformare de
suprafaţa (S.T.Sf). De la această staţie de transformare de suprafaţă prin linii în cablu sunt puse
sub tensiune barele staţiei de distribuţie din subteran (S.D.Sb). De la această staţie, energia
electrică este distribuită spre consumatori de obicei prin linii în cablu de 6 kV spre posturile de
transformare P.T.
133
Principiul protecţiei maximale de curent temporizate este ilustrat în figura 4.1:
Fig.4.1. Principiul protecţiei maximale de curent cu temporizare independentă a reţelelor

radiale.
La începutul fiecărui tronson se prevăd relee maximale de curent (I >) precum şi relee de
timp (t). Releele maximale de curent sunt elementele de protecţie care supraveghează
(controlează) curentul dintr-un circuit şi care acţionează atunci când acesta depăşeşte valoarea
reglată.
Releul de timp este tot un element de protecţie care temporizează comanda primită de la
un alt releu (releu de curent, releu de tensiune). Releul maximal de curent are o valoare fixată de
operatorul uman ( I R ), are o valoare la care releul acţionează ( I a ) şi o valoare la care revine ( I r ).
Releul maximal de curent poate să aibă diverse contacte (normal închise sau deschise).
Starea normală a contactului unui releu este acea stare a contactului în care acesta se afla atunci
când bobina releului nu se afla sub tensiune.
Releele de timp (t) de la începutul tronsoanelor sunt reglate în trepte descrescătoare de la
sursă spre ultimul consumator.
Sunt evidente relaţiile :
t 3 〉 t 2 〉 t1 (4.1)
t 2 = t1 + Δt (4.2)
t 3 = t 2 + Δt = t1 + 2Δt (4.3)
Prima condiţie de reglare a protecţiei maximale de curent temporizate la liniile radiale de

înaltă tensiune alimentate pe la un capăt este dată de relaţia :
I ap 〈 I sc min (4.4)
în care :
I ap - curentul de acţionare a protecţiei, adică curentul de acţionare a releelor maximale de
curent de la începutul tronsoanelor ;

I sc min - curentul de scurtcircuit minim din reţeaua protejată şi care este:
134
- dacă reţeaua trifazată este cu neutrul izolat (ca in figură) va fi curentul de scurtcircuit
bifazat la capătul cel mai îndepărtat al reţelei;
- dacă reţeaua trifazată este cu neutrul legat la pământ cum este cazul la suprafaţă I sc min
este curent de scurtcircuit monofazat capătul cel mai îndepărtat al reţelei.

De exemplu dacă în reţeaua considerată are loc în scurtcircuit în punctul k3 vor acţiona releele
maximale de curent (I >) de la începutul tronsoanelor şi vor transmite comanda releelor de tip timp
(t). Releul de timp t din staţia 3 care are temporizarea cea mai mică (t3) transmite comanda de
deconectare la întreruptorul din staţia 3 ce scoate de sub tensiune în mod selectiv ultimul tronson.
Dacă dintr-un motiv oarecare protecţia din staţia 3 nu lucrează după un timp t 2 = t1 + Δt de
la producerea scurtcircuitului va acţiona protecţia din staţia 2 adică S.D.Sb. Dacă dintr-un motiv
oarecare nici protecţia din staţia 2 nu lucrează după un timp t 3 = t1 + 2Δt de la producerea
scurtcircuitului va lucra protecţia de la staţia 1 adică protecţia din S.T.Sf. În concluzie se poate
spune că protecţia din S.D.Sb este o protecţie de rezerva pentru cea din P.T.S iar protecţia din
S.T.Sf este o protecţie de rezerva atât pentru protecţia din S.D.Sb cât şi din P.T.S. În mod normal
la un scurtcircuit în punctul k3 trebuie să lucreze selectiv protecţia din staţia 3, la un scurtcircuit în
punctul k2 trebuie să lucreze protecţia din staţia 2 ,iar la un scurtcircuit în punctul k1 trebuie să
lucreze protecţia din staţia 1.
Dacă scurtcircuitul are loc în k3 şi a decuplat selectiv protecţia din staţia 3 este necesar ca
protecţia din staţia din amonte (SDTb şi STSf) să revină. Pentru a avea îndeplinită condiţia de
revenire a curentului de revenire al releelor ( I rp ) trebuie să fie:
I rp ≥ k s ⋅I n max (4.5)
în care:
I rp - curent de revenire a releelor maximale de curent ;
k s - coeficient de siguranţă ( k s = 1,3....1,4 ) ;
I n max - curentul nominal maxim din reţea în regim de sarcină nominală care este determinat
în timpul deconectării liniei de rezervă în funcţiune precum şi porţiunii defecte la pornirea

motorului care are şocul de curent cel mai mare la demarare.
Se defineşte coeficientul de revenire al unui releu raportul dintre mărirea de revenire şi
mărirea de acţionare.
Pentru releele maximale de curent din figură coeficientul de revenire îl notam cu kr şi este
dat de relaţia :
I rp
kr = (4.6)
I ap
135
Coeficientul de revenire la releele maximale de curent de tip electromagnetic folosite în
montaje semi-directe are valoare de aproximativ 0,85, iar în montaje directe 0,6.
Ţinând cont de definiţia coeficientului de revenire relaţia 4.6 devine :
I rp = k r ⋅ I ap
k S ⋅ I n max (4.7)
I ap ≥
kr
În cadrul protecţiei maximale de curent temporizate se mai pune încă o condiţie de reglare
şi anume aceea ca protecţia să nu lucreze în regim de sarcină nominală. Pentru a avea acest lucru
trebuie îndeplinită condiţia :
I ap ≥ k S ⋅ I n max (4.8)
Condiţiile 4.4, 4.5 şi 4.6 pot fi puse sub forma unei inegalităţi :
k S ⋅ I n max
k S ⋅ I n max ≤ ≤ I ap ≤ I sc min (4.9)
kr
Releele maximale de curent utilizate în cadrul protecţiei maximale de curent temporizat de
obicei se alimentează prin intermediul unor transformatore de curent. Având în vedere că în
exemplul considerat reţeaua trifazată are punctul neutru izolat faţă de pământ este suficient ca
protecţia să se alimenteze doar de pe două faze (în reţea nu poate să apară curentul de scurtcircuit
monofazat).
După modul de conectare a transformatoarelor de curent se disting două tipuri de scheme si
anume:
a) Schema în stea incompletă (fig.4.2.);
b) Schema cu fire încrucişate (fig.4.3.).
Fig.4.2. Schema de principiu a organelor protecţiei maximale de curent temporizate, secundare şi

indirecte.
136
Fig.4.3. Schema de principiu a protecţiei maximale temporizate cu un singur releu maximal de

curent.
Având în vedere că reţeaua trifazată are punctul neutru izolat faţă de pământ protecţia se
alimentează doar de pe două faze (în cazul fig. 4.2. şi 4.3. de pe fazele A şi C). Organele de
execuţie ale protecţiei sunt releele maximale de curent (I >) şi releele de timp (t). Releele
maximale de curent sunt în montaj indirect şi anume sunt alimentate prin intermediul
transformatoarelor de curent (T.I.).Vom nota cu IA şi IC curenţii care trece prin secundarele
transformatoarelor de curent T.I montate pe fazele A şi C. IR (fig.4.3.) este curentul care circulă
prin bobina releului maximal de curent.
În cadrul schemei în stea incomplete se utilizează două relee maximale de curent (I >) şi un
singur releu de timp (t). Contactele normal deschise ale releelor maximale de curent sunt legate în
paralel. Releul de timp (t) are un contact normal deschis cu temporizare la închidere (c.n.d.t.î.).
În regim normal de funcţionare, deci în absenţa defectelor de izolaţie sau a scurtcircuitului
în reţeaua protejată protecţia nu lucrează. În cazul apariţiei unui scurtcircuit releul maximal de
curent (sau releele) va acţiona şi prin contactul său normal deschis care se închide, va produce
alimentarea de la sursa + , - a bobinei releului de timp. Releul de timp după consumarea
temporizării reglate va produce prin contactul său normal deschis care se închide, alimentarea de la
aceeaşi sursă +, - a bobinei de deconectare BD.
Bobina de declanşare atrăgându-şi armatura va produce deschiderea întreruptorului general
I.G scoţând reţeaua în care a apărut scurtcircuitul de sub tensiune.
În cazul fig.4.3. în care schema se numeşte „fire încrucişate” se utilizează un singur releu
maximal de curent (I >). Prin bobina releului maximal de curent circulă un curent dat de relaţia :
r r r
I R = IC − I A (4.10)
137
r
Atâta timp cât în reţea nu apare o avarie curentul prin bobina releului este nul I R = 0 şi
protecţia nu lucrează. În cazul apariţiei unui scurtcircuit în reţeaua protejată, curentul prin bobina
r
releului va fi diferit de 0, I R ≠ 0 , producându-se alimentarea bobinei releului maximal de curent I
>. Releul maximal de curent închizându-şi contactul normal deschis va produce alimentarea de la
sursa +, - a bobinei releului de timp t. Releul de timp t după consumarea temporizării reglate îşi va
închide contactul normal deschis cu temporizare la închidere şi dă comanda la întreruptorul
general I.G care scoate de sub tensiune reţeaua în care a apărut scurtcircuitul.
Schema cu fire încrucişate are avantaj faţă de cea cu stea incompletă deoarece utilizează un
singur releu maximal de curent (I >). Schema cu fire încrucişate are însă dezavantajul că
sensibilitatea protecţiei este de două ori mai mică în cazul scurtcircuitului bifazat între o fază cu
transformator de curent şi una fără, faţă de scurtcircuitul bifazat între fazele cu transformatoare de
curent sau a scurtcircuitelor trifazate.
Reţeaua fiind cu neutrul izolat faţă de pământ protecţia se alimentează doar de pe două
faze, dar este important ca transformatoarele de curent T.I să fie montate pe aceleaşi faze pe toate
tronsoanele reţelei. Dacă nu se respectă acest lucru protecţia va fi neselectivă. Explicaţia se poate
da pe următoarea figură :
Fig.4.4. Acţionarea selectivă a protecţiei maximale temporizate de curent la puneri bifazate la

pământ.
Reţeaua de tip trifazat este alimentată de la secundarul transformatorului T prin cele trei
faze A, B, C. Întrucât reţeaua are punctul neutru izolat faţă de pământ este imposibilă apariţia
curentului de scurtcircuit monofazat.
Explicaţia constă în faptul că în cazul punerii duble la pământ pe faze diferite şi pe
tronsoane diferite să lucreze în mod selectiv protecţia de pe transformatorul din aval (din staţia 2,
138
care are temporizarea mai mică). Dacă de exemplu transformatorul de curent de pe faza B a celui
de-al II-lea tronson ar fi montat greşit pe faza C (cum este figurat cu linie întreruptă) ar apare un
curent de scurtcircuit Isc. Acest curent se închide pe tronsonul figurat cu linie întreruptă . Acest
curent de scurtcircuit va produce declanşarea protecţiei din staţia 1 şi deci protecţia nu va mai fi
selectivă. Dacă însă transformatoarele de curent vor fi montate corect, adică pe aceleaşi faze pe
toate tronsoanele va acţiona protecţia din staţia 2 şi punerea dublă la pământ se va transforma într-
o punere simplă care nu este periculoasă pentru reţeaua cu neutrul izolat (deci nu va duce la
scurtcircuit).
Această punere simplă la pământ este sesizată de releele de control ale rezistenţelor de
izolaţie şi de protecţie contra punerilor la pământ.
De o importanţă deosebită în exploatare este stabilirea valorii curentului de acţionare a
releelor maximale de curent pe care îl notam I aR ; curentul de acţionare a releelor maximale se
stabileşte cu relaţia:
k S ⋅ k sch ⋅ I n max
I aR = (4.11)
k r ⋅ k TI
în care :
k S - coeficient de siguranţă (1,3 ÷ 1,4) ;
k sch - coeficient de schemă.
Coeficientul de schemă este definit ca fiind raportul curentului care trece prin bobina
releului maximal de curent şi curentul care trece prin secundarul transformatorului de curent. Are
valoarea 1 pentru schema în stea incompletă şi 3 pentru schema cu fire încrucişate.
I n max - curentul maxim în regim de sarcină nominală determinat în ipoteza deconectării
liniei de rezervă precum şi a porţiunii de reţea în care a apărut avaria la pornirea motorului care are
şocul de curent cel mai mare la demarare.
k r - coeficientul de revenire a releelor ;
kTI - raportul de transformare al transformatorului de curent de la care sunt alimentate
releele maximale de curent.
Normele de protecţie a muncii prevăd în mod obligatoriu ca după reglarea protecţiei
maximale de curent temporizate după metodica prevăzută anterior să se verifice sensibilitatea
protecţiei. Verificarea sensibilităţii protecţiei maximale de curent temporizate se face prin
determinarea coeficientului de sensibilitate ( k sens ).
Coeficientul de sensibilitate se defineşte ca fiind raportul dintre curentul de scurtcircuit

min ( I sc min ) şi curentul de acţionare a protecţiei ( I ap ).
139
I sc min
k sens = (4.12)
I ap
Se considera că protecţia maximală de curent temporizată este suficient de sensibilă dacă

coeficientul de sensibilitate k sens are cel puţin valoarea 2 pentru protecţia de bază şi cel puţin 1,4
pentru protecţia de rezervă.

Treapta de temporizare ∆t se stabileşte după relaţia:
Δt = t î + t + e + t −e + t rez (4.13)
în care:
t î - timpul de întârziere care de fapt este timpul propriu de acţionare a întreruptorului
de la începutul tronsonului respectiv ;

t + e - eroarea pozitivă de timp care ţine cont de timpul cu care poate întârzia protecţia de
pe tronsonul respectiv ;
t −e - eroarea negativă de timp care ţine cont de timpul cu care protecţia de pe tronsonul
din amonte poate acţiona mai repede ;

t rez - un timp de rezervă care se adoptă pentru siguranţa funcţionării selective.
În cadrul protecţiei maximale de curent temporizată utilizate la liniile radiale de înaltă

tensiune alimentate pe la un capăt treapta de temporizare ∆t are valoarea :
Δt ≅ 0,5 ÷ 0,6 sec
Protecţia maximală de curent temporizată care îşi asigură sensibilitatea pe bază de timp are
următoarele dezavantaje:
- curenţii de scurtcircuit mari de la începutul reţelei sunt deconectaţi după un timp mai
îndelungat întrucât temporizarea scade în trepte de la sursă spre ultimul consumator aşa cum se
observă în diagrama de temporizare t = f(l) din paragraful precedent (t-timp, l-lungimea
tronsonului). Din acest motiv se impune verificarea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit
conform timpului fictiv ( t f ) care pentru cazurile care utilizează industria minieră este aproximativ
egal cu timpul de acţionare a protecţiei t f ≅ t ap .
- în cadrul schemei cu fire încrucişate sensibilitatea protecţiei este de două ori mai mică la
scurtcircuit bifazat între fazele cu şi fără transformator de curent decât în cazul scurtcircuitului
bifazat între fazele cu transformator de curent sau a celor trifazate.
140
4.2.1.2. PROTECŢIA PRIN SECŢIONARE DE CURENT LA LINIILE RADIALE
DE ÎNALTĂ TENSIUNE ALIMENTATE PE LA UN CAPĂT.
Normele electrotehnice precum şi cele de protecţia a muncii interzic temporizarea
protecţiei în mediile potenţial explozive. Din acelaşi motiv, în aceste condiţii nu putem utiliza
protecţia maximală de curent temporizată ci vom folosi o protecţie cu acţionare instantanee şi
care-şi asigură selectivitatea pe bază de curent şi care poartă denumirea de protecţie prin secţionare
de curent.
Protecţia prin secţionare de curent se bazează pe variaţia apreciabilă a curentului de
scurtcircuit (Isc) în funcţie de lungimea (l) reţelei.
Principiul protecţiei prin secţionare de curent se poate urmări pe figura :
Fig.4.5. Principiul protecţiei prin secţionare de curent.

În cazul protecţiei prin secţionare de curent protecţia de pe un tronson trebuie să lucreze
sigur la scurtcircuitul de pe tronsonul respectiv; astfel protecţia din staţia 1 se reglează după
curentul de scurtcircuit minim de pe tronsonul respectiv adică după curentul de scurtcircuit din
punctul k1 care este Isc1. Protecţia din staţia 2 se reglează după curentul de scurtcircuit minim de pe
al II-lea tronson care este curentul de scurtcircuit la capătul tronsonului adică în punctul k2 iar
curentul este Isc2.
La reglarea protecţiei prin secţionare de curent ar trebui îndeplinite următoarele două
condiţii :
- protecţia de pe un tronson trebuie să lucreze sigur la scurtcircuitul de pe tronsonul
respectiv adică trebuie să fie îndeplinită condiţia :
I ap ≤ I sc min (4.14)
în care:
Iap - curentul de acţionare a protecţiei, adică curent de acţionare a releelor maximale de
curent ;
141
Iscmin - curentul de scurtcircuit minim de pe tronsonul respectiv. Acesta este în cazul
reţelelor trifazate cu neutrul legat la pământ curentul de scurtcircuit monofazat la capătul
tronsonului respectiv, iar în cazul reţelelor trifazate cu neutrul izolat este curentul de scurtcircuit
bifazat la capătul tronsonului respectiv.
- protecţia de pe un tronson nu trebuie să lucreze la scurtcircuitul de pe tronsonul din aval.
În acelaşi scop trebuie îndeplinită condiţia :
I ap ≥ I sc max (4.15)
unde:
Iscmax - curentul de scurtcircuit maxim de pe tronsonul din aval. Acesta este curentul de
scurtcircuit trifazat la începutul tronsonului din aval.
Întrucât condiţiile (4.14) şi (4.15) sunt contradictorii (ele nu pot fii îndeplinite simultan) la
reglarea protecţiei prin secţionare de curent se renunţa la condiţia (4.14) iar condiţia (4.15) se
pune sub forma :
I ap ≥ k S ⋅ I sc max (4.15’)
în care:
kS - coeficient de siguranţă (> 1) ;
Iscmax - curentul de scurtcircuit maxim de la începutul tronsonului din aval.
Dacă vom regla protecţia prin secţionare de curent după relaţia 4.15` vor exista zone în care
protecţia nu lucrează. Aceste zone se numesc “zone moarte”
Determinarea zonelor moarte pentru un tronson al reţelei se poate realiza pe cale grafica,
aşa cum se observă în figura următoare :
Fig.4.6. Zonele de protecţie şi zonele moarte la secţionarea de curent.
142
În diagramă s-a reprezentat variaţia curentului de scurtcircuit trifazat precum şi a curentului
de scurtcircuit bifazat în funcţie de lungimea l a reţelei tronsonului respectiv.
Iscmax - reprezintă curentul de scurtcircuit maxim de pe tronsonul din aval şi care este
curentul de scurtcircuit trifazat la începutul tronsonului din aval. Iscmin este curentul de scurtcircuit
minim de pe primul tronson şi care este de fapt curentul de scurtcircuit bifazat la capătul
tronsonului.
Curentul de acţionare a protecţiei (Iap) se alege după condiţia (4.15’). Se fixează pe
ordonată curentul Iap şi ducând o orizontala la intersecţiile celor două curbe se găsesc punctele M
şi N. Din aceste puncte se ridică şi se coboară verticale şi se obţin următoarele informaţii :
- zona ab, zona de protecţie la scurtcircuitul bifazat ;
- zona bd, zona moartă la scurtcircuitul bifazat;
- zona ac, zona de protecţie la scurtcircuitul trifazat;
- zona cd, este zona moartă la scurtcircuitul trifazat;
- lmin - lungimea minimă a zonei protejate ;
- lmax - lungimea maximă a zonei protejate.
Protecţia prin secţionare de curent se consideră eficace dacă lungimea zonei protejate nu
scade sub aproximativ 40-50% din lungimea tronsonului, în nici un caz nu se admite ca lungimea
zonei protejata să scadă sub 15-20% din lungimea tronsonului. În cadrul zonelor moarte se prevăd
alte tipuri de protecţie cum ar fi: protecţia maximală de curent temporizată (dacă nu avem medii
industriale potenţial explozive).
Protecţia prin secţionare de curent are acţiune instantanee lucru foarte important pentru
mediile industriale potenţial explozive unde normele interzic temporizarea protecţiei.
Organele de execuţie ale protecţiei prin secţionare de curent sunt releele maximale de
curent. După modul de conectare al transformatoarelor de curent se disting de asemenea două
tipuri de scheme :
- schema cu stea incompletă ;
- schema cu fire încrucişate.
Dezavantajele protecţiei constă în faptul că secţionarea de curent nu constituie o protecţie
de rezervă pentru tronsonul din aval, şi are zone moarte în care protecţia nu acţionează chiar pe
tronsonul pentru care secţionarea de curent reprezintă protecţia de bază. În cazul zonelor moarte
este necesar să se prevadă o protecţie suplimentară ceea ce evident scumpeşte instalaţia.
143
4.2.1.3. PROTECŢIA MAXIMALĂ DE CURENT TEMPORIZATĂ CU
SECŢIONARE DE CURENT INSTANTANEE.
TEMPORIZARE INDEPENDENTĂ.
Principiul protecţiei se poate urmări pe figura 4.7. pentru cazul unei reţele radiale.
Reţeaua se prevede cu o protecţie maximală de curent cu temporizare independenta de valoarea
curentului. Pentru selectivitate, temporizarea protecţiei tronsoanelor se alege după principiul în
trepte (liniile a b c d e f).
Fig.4.7. Principiul protecţiei maximale de curent cu temporizare independentă combinată cu

secţionare de curent instantanee.
Reglarea acestei protecţii se face aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, formulele
4.11 şi 4.12. Pe lângă această protecţie se mai prevede pe fiecare tronson şi o secţionare de
curent cu acţionare instantanee, ce deconectează scurtcircuitele provocate în limitele zonei de
protecţie a secţionării de curent de pe tronsonul respectiv (lsec t ⋅3' , lsec t ⋅2' , lsec t ⋅1' ) . Reglarea acestor
secţionări de curent se face după modul arătat în paragraful precedent - formula 4.15’.
Prin combinarea acestor două tipuri de protecţie se obţine caracteristica de temporizare
arătată cu linie continuă pe figura 4.7.
144
Organele de execuţie ale acestei protecţii combinate sunt arătate pe figura 4.8.
Fig.4.8. Organele de execuţie a protecţiei.

Releele maximale de curent electromagnetice 3, 4 şi releul de timp 5 realizează protecţia
maximală temporizată, transmiţând cu o anumită întârziere reglată - independentă de valoarea
curentului de scurtcircuit - comanda de conectare la întreruptor. Releele maximale de curent
electromagnetice 1 şi 2 servesc pentru realizarea secţionării de curent, transmiţând instantaneu
comanda de deconectare în caz de scurtcircuit.
Această protecţie combinată păstrează calităţile protecţiei maximale temporizate în trepte
selective, existenţa protecţiei de rezervă şi elimină principalul dezavantaj al acesteia, întrucât
secţionarea de curant deconectează instantaneu tocmai curenţii de scurtcircuit cei mai mari de la
începuturile tronsoanelor. În schimbul acestor avantaje, protecţia devine mai scumpă întrucât
necesită un număr mai mare de relee.
TEMPORIZARE DEPENDENTĂ.
Reducerea numărului necesar de relee, precum şi micşorarea temporizării pe porţiunile
iniţiale ale reţelei se pot obţine folosind relee de inducţie cu caracteristică limitat dependentă
(fig.4.9).
Fig.4.9. Caracteristica de temporizare cu secţionare de curent a releului de inducţie.
145
Prin reglarea timpului şi a curentului de acţionare se pot obţine diferite astfel de ca-
racteristici (porţiunea a) cu care se prevăd protecţiile tronsoanelor reţelei. Releul de inducţie
permite de asemenea, realizarea unei secţionări reglabile de curent cu acţiune instantanee
(porţiunea b).
Protecţia unei reţele radiale cu releu de inducţie se poete urmări pe figura 4.10.
Fig.4.10. Principiul protecţiei maximale de curent cu temporizare limită dependentă şi

secţionare de curent instantanee, realizată cu relee de inducţie.
Organele de execuţie sunt foarte simple, constând din unu sau două relee de inducţie, în
funcţie de schema de alimentare folosită (fig.4.11).
Fig4.11. Organele de execuţie ale protecţiei.
146
În cazul arătat pe această figură se foloseşte drept curent operativ chiar curentul alternativ
dat de reţea: contactul normal închis al releului permite alimentarea bobinei sale în caz de
scurtcircuit; prin acţionarea releului se desface acest contact normal închis ce şuntează
solenoidul de acţionare al întreruptorului a cărui alimentare se stabileşte prin închiderea celui de-
al doilea contact normal deschis al releului. Datorită simplităţii şi calităţilor sale, protecţia
realizată după această schema a căpătat o largă răspândire în special ca urmare a faptului că nu
necesită sursă de curent operativ continuu.
Reglarea protecţiei maximale de curent cu temporizare limitat dependentă şi secţionare
de curent instantanee, realizată cu relee de inducţie, se face în principiu pe baza aceloraşi relaţii
ca şi la protecţia maximală de curent cu temporizare independentă, formulele 4.11 şi 4.12 pentru
curentul de acţionare a releului şi formula 4.15’ pentru curentul primar de acţionare al secţionării
de curent.
Deosebirea constă în valoarea diferită ce se admite în acest caz pentru coeficientul de
siguranţă şi sensibilitate, precum şi în alegerea potrivită a caracteristicilor de temporizare pe
diferite tronsoane ale reţelei. Astfel, în cazul utilizării releelor de inducţie, se adoptă următoarele
valori : în formula 4.11, kS = 1,25 şi kS = 0,85, iar în formula 4.15’, kS = 1,5.
Având în vedere dificultăţile de a coordona temporizarea releelor de inducţie din diferite
tronsoane, treapta de temporizare ( Δt ) se ia mai mare ca în cazul utilizării releelor cu
temporizare independentă. Astfel, se adoptă Δt = 0,7s în cazul reglării selectivităţii pe porţiunea
independentă a caracteristicii de temporizare şi Δt = 1s, în cazul reglării pe porţiunea
dependentă.
4.2.2. PROTECŢIA REŢELELOR INELARE ŞI DUBLE.

4.2.2.1. GENERALITĂŢI.
Reţelele inelare şi duble măresc considerabil continuitatea în alimentare cu energie elec-
trică în diverse regimuri de avarie. Deşi aceste tipuri de reţele sunt caracteristice pentru sistemele
electroenergetice, buclarea şi dublarea liniilor se practică uneori şi în sistemele de distribuţie de
înaltă tensiune de la suprafaţa exploatărilor miniere mari.
În subteran, reţelele inelare se utilizează rar, datorită complexităţii lor, ceea ce în
condiţiile de aici este echivalent cu nesiguranţă. Liniile duble, foarte frecvente în subteran,
pentru alimentarea consumatorilor din prima categorie de importanţă (pompele de evacuare a
apelor) nu funcţionează de regulă în regim normal în paralel (pentru a reduce valoarea curenţilor
de scurtcircuit) şi de aceea pot fi protejate ca nişte reţele radiale.
147
Protecţia selectivă a reţelelor inelare şi duble nu se poate asigura prin mijloacele simple
utilizate în cazul reţelelor radiale, impunându-se folosirea unor relee de protecţie mai complexe -
direcţionale, diferenţiale, de impedanţă etc.
Aceste tipuri de protecţie au o răspândire largă în întreprinderile industriale alimentate de
la sistemul energetic şi a căror protecţie trebuie pusă în concordanţă cu cea a sistemului, se vor
prezenta principiile lor de funcţionare.
4.2.2.2.PROTECŢIA DIRECŢIONALĂ.
Pentru a realiza protecţia selectivă a unei linii alimentate pe la ambele capete - în care se
poate descompune o reţea inelară - se utilizează protecţia maximală de curent cu temporizare în
trepte, completată cu un releu direcţional de putere, care face ca protecţia să acţioneze numai la
un anumit sens de trecere al puterii electromagnetice.
Reţeaua alimentată de la ambele capete se prevede cu relee direcţionale, la fiecare
extremitate a tronsoanelor sale (fig.4.12).
Fig.4.12. Principiul protecţiei maximale temporizate direcţionale.

Sensul de trecere al puterii la care este sensibilă protecţia de la diferite întreruptoare se
alege ca în figură. Deoarece protecţiile 1, 3 şi 5 acţionează numai la scurtcircuitele alimentate de
la centrala A, temporizarea lor se face în trepte crescătoare spre ea (t1 > t3 > t5). Din motive
similare se aleg temporizările 2, 4 şi 6; crescătoare spre B (t6 > t4 > t2). În caz de scurtcircuit pe
oricare din tronsoane, deconectează selectiv numai întreruptoarele de la capetele tronsonului
avariat, celelalte continuând a fi alimentate unele de la centrala A, altele de la centrala B. De
exemplu, la o avarie în punctul k, curentul de scurtcircuit dat de centrala A ( I scA ) va provoca
declanşarea protecţiilor din 1 şi 3, sensibile la acest sens ; deoarece t3 < t1 va declanşa numai în-
treruptorul din 3, sistând alimentarea punctului de scurtcircuit de la centrala A. Analog, ( I scB ) va
declanşa protecţiile din 6 şi 4, va deconecta întreruptorul 4, căci (t4 < t6), sistând alimentarea
scurtcircuitului şi de la centrala B. Astfel, tronsonul din mijloc unde s-a produs avaria este
148
deconectat, iar tronsoanele extreme neavariate sunt alimentate în continuare, cel din stânga de la
centrala A, cel din dreapta de la centrala B.
4.2.2.3. PROTECŢIA DIFERENŢIALĂ.

Se foloseşte la protecţia liniilor ce funcţionează în paralel. Principiul acestei protecţii se
bazează pe compararea mărimilor electrice de la capetele liniilor. Când se compară mărimile de
la extremităţile aceleiaşi linii, protecţia diferenţială se numeşte longitudinală, iar când mărimile
comparate aparţin la două linii paralele, protecţia se cheamă transversală.
PROTECŢIA LONGITUDINALĂ.
Principiul protecţiei diferenţiale longitudinale se poate urmări pe figura 4.13.
Fig.4.13. Protecţia diferenţială longitudinală.

Două transformatoare de curent montate la capetele liniei alimentează un releu maximal
de curent, astfel încât curentul prin bobina acestuia I R să fie egal cu diferenţa curenţilor I1 şi I2
ce trec prin extremităţile liniei.

I R = I1 − I 2 (4.16)
În regim normal, când prin ambele extremităţi ale reţelei trece acelaşi curent de sarcină,
sau la un scurtcircuit în afara zonei de protecţie cuprinse între cele două transformatoare de
curent, de exemplu în punctul a, când prin ambele extremităţi circulă acelaşi curent de
scurtcircuit, avem :
I1 = I 2 şi I R = I1 − I 2 = 0 (4.17)
şi deci curentul prin releu fiind nul, protecţia nu acţionează.

În cazul unui scurtcircuit în zona protejată, de exemplu în punctul b, curenţii de
scurtcircuit care trec prin cele două extremităţi sunt diferiţi căci impedanţele circuitelor de pe
ramura 1-b şi 2-b, care alimentează punctul de scurtcircuit, sunt diferite şi deci :
I1 ≠ I 2 şi I R = I1 − I 2 ≠ 0 (4.18)
149
curentul prin releu fiind diferit de zero, protecţia va acţiona, transmiţând comanda de
deconectare la întreruptoarele 1 şi 2, ce vor separa linia defectă la ambele capete, fără ca linia ce
funcţionează în paralel să fie întreruptă.
Din cauza că această protecţie este costisitoare, ea nu se foloseşte în minerit decât în
cazul reţelelor de cabluri importante şi scumpe ce alimentează în paralel exploatările miniere de
la sistemul energetic. De asemenea, datorită faptului că sunt necesare conductoare suplimentare
pe o distanţă egală cu cea a reţelei protejate, protecţia nu se utilizează decât la lungimi sub 0,5
km.
PROTECŢIA TRANSVERSALĂ.
Se utilizează pentru protecţia a două reţele paralele şi de aceeaşi impedanţă, comandate
da acelaşi întreruptor, care se întâlnesc la alimentarea de la sistemul energetic a staţiei de
transformare de la suprafaţă din exploatările miniere (fig.4.14).
Fig.4.14. Protecţia diferenţială transversală.

Prin montaj, curentul din releul maximal de curent este egal cu diferenţa curenţilor ce trec
prin începuturile celor două linii. În regim normal sau la un scurtcircuit în afara celor două linii (
de exemplu în punctul a), datorită egalităţii impedanţelor liniilor, curenţii din cele două ramuri în
paralele sunt egali, curentul din releu este nul şi protecţia nu acţionează. În cazul unui
scurtcircuit pe una din linii de exemplu în punctul b, curenţii I1 şi I2 nu mai sunt egali, datorită
valorii diferite a lungimilor, respectiv a impedanţelor pe cele două circuite până la punctul de
scurtcircuit, curentul din releu diferă de zero şi protecţia comandă deconectarea întreruptorului.
În cazul protecţiei transversale nu mai sunt necesare circuite suplimentare lungi, în
schimb sunt deconectate ambele linii la un scurtcircuit pe una din ele. Pentru a deconecta selectiv
numai linia defectă, protecţia transversala se asociază cu cea direcţională, iar liniile se prevăd cu
întreruptoare separate la ambele capete.
150
4.2.2.4. PROTECŢIA DE IMPEDANŢĂ.
Acest gen de protecţie se utilizează în reţelele complexe ale sistemelor energetice.
Principiul său de funcţionare trebuie însă cunoscut şi de personalul care proiectează şi
exploatează protecţia sistemului de distribuţie a energiei electromagnetice din cadrul
întreprinderii, pentru a putea alege, regla şi înţelege interdependenţa în funcţionare a acesteia cu
cea dintâi.
Acest gen de protecţie se bazează pe utilizarea releelor de impedanţă (distanţă) care se
caracterizează printr-o caracteristică de temporizare ce creşte o dată cu distanţa până la locul în
care s-a produs scurtcircuitul. În felul acesta deconectarea scurtcircuitelor puternice, ce se produc
la începutul reţelei, se face într-un timp scurt, iar curenţii de scurtcircuit mai puţin periculoşi, ce
se produc în cazul avariilor la distanţe mai mari de sursă, sunt deconectaţi după o întârziere cu
atât mai mare cu cât scurtcircuitele se produc mai departe.
Cea mai largă răspândire au căpătat-o releele de impedanţă cu caracteristică de
temporizare în trepte crescătoare cu distanţa locului de scurtcircuit. Protecţia unei reţele cu astfel
de relee este arătată pe figura:
Fig.4.15. Protecţia de impedanţă.

Protecţia de impedanţă din staţia 1 are caracteristica de temporizare cu treptele t1(1),
t2(1), t3(1) şi analog cea din staţia 2 are treptele de temporizare t1(2), t2(2), t3(2) etc. La
scurtcircuit, de exemplu în punctul k, va acţiona protecţia din staţia 2, care are temporizarea cea
mai mică t1(2) < t2(1) ; protecţia din staţia 1 constituie o protecţie de rezervă şi va deconecta
scurtcircuitul din k după timpul t2(1), dacă întreruptorul 2 n-a funcţionat la comanda protecţiei
sale.
Adoptarea unui anumit tip de protecţie se face în funcţie de felul, configuraţia, tensiunea
şi importanţa reţelei - astfel încât costul protecţiei să nu depăşească circa 5% din valoarea
elementelor protejate şi este de multe ori o chestiune de uzanţă.
151
4.2.3. PROTECŢIA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE.
4.2.3.1. REGIMURI DE AVARIE ŞI TIPURI DE PROTECŢII UTILIZATE.
Transformatoarele de putere sunt elemente foarte importante care intră în dotarea staţiilor şi
posturilor de transformare utilizate la distribuţia energiei electrice spre consumatori şi la
alimentarea acestora. Pe de altă parte transformatoarele de putere au un cost ridicat şi constituie
unul din motivele prevăzute protecţia împotriva regimurilor de avarie este foarte important.
Avariile caracteristice transformatoarelor de putere sunt :
- scurtcircuitele polifazate între înfăşurări şi la bornele transformatorului ;
- scurtcircuitele între spirele aceleaşi faze ;
- scurtcircuitele externe, adică în reţeaua de alimentare a transformatorului ;
- suprasarcinile de durată, iar în cazul transformatoarelor de putere cu imersiune în ulei
poate să apăra în plus şi scăderea nivelului de ulei ;
- scurtcircuitele interne au valoare cu mult mai mari decât scurtcircuitele externe şi din
acest motiv trebuie prevăzute protecţii cu acţionare instantanee.
Împotriva scurtcircuitelor interne se pot utiliza următoarele tipuri de protecţii :
- protecţie prin secţionare de curent ;
- protecţie diferenţială ;
- protecţie cu siguranţe fuzibile ;
- în cazul transformatoarelor cu imersiune în ulei se poate utiliza protecţia de gaze.
Împotriva scurtcircuitelor externe, întrucât acestea au valori mult mai mici decât cele
interne, se pot utiliza :
- protecţia maximală de curent temporizată ;
- protecţia cu siguranţe fuzibile.
Împotriva suprasarcinilor de durată se pot utiliza protecţii temporizate :
- protecţia maximală de curent temporizată ;
- dacă avem de-a face cu transformatoare cu imersiune în ulei, protecţia de gaze.
Deoarece suprasarcina la un transformator de putere apare simultan pe toate fazele
acestuia este suficient ca protecţia să se alimenteze doar pe una din faze.
În cazul în care protecţia maximală de curent temporizată utilizată împotriva suprasarcinii
de durată nu poate asigura selectivitatea din motive că temporizarea este prea mare, ea poate fi
completată de o protecţie prin secţionare de curent.
152
4.2.3.2. PROTECŢIA PRIN SECŢIONARE DE CURENT LA
TRANSFORMATOARELE DE MARE PUTERE.
În cazurile în care protecţia maximală de curent temporizată utilizată împotriva
scurtcircuitelor externe (din reţeaua de alimentare a transformatorului) nu poate asigura protecţia şi
împotriva scurtcircuitelor interne pe motiv că temporizarea este prea mare (t > 10s) se poate
utiliza o protecţie prin secţionare de curent.
Protecţia prin secţionare de curent are acţionare instantanee şi se bazează pe variaţia
apreciabilă a curentului de scurtcircuit (Isc) în funcţie de impedanţa raportată (Ztr’) a
transformatorului. Acest lucru este ilustrat în figura:
Fig.4.16. Zona de protecţie a secţionării de curent la un transformator.

Curentul de acţionare al protecţiei Iap se alege în conformitate cu relaţia 4.15`, adică
curentul de acţionare a protecţiei este mai mare decât curentul de scurtcircuit maxim de la bornele
secundare ale transformatorului. Acest curent este curent de scurtcircuit în punctul k2 care are
valoarea (Isc)2. Alegând pe Iap în conformitate cu relaţia 4.15` şi ducând o orizontală la intersecţia
curbei Isc se obţine un punct, punctul M din care se coboară o verticală obţinându-se zona
protejată. În concluzie protecţia prin secţionare de curent asigură protecţie împotriva
scurtcircuitelor la bornele transformatorului precum şi o parte din înfăşurarea acestuia (vezi zona
protejată).
4.2.3.3. PROTECŢIA DE GAZE.

Protecţia de gaze se poate utiliza la transformatoarele cu imersiune în ulei. Această
protecţie se bazează pe apariţia unor gaze ca urmare a descompunerii uleiului de transformator.
Descompunerea are loc datorită supratemperaturilor produse de către suprasarcini de durată sau de
către scurtcircuitele interne.
153
Protecţia de gaze mai asigură şi protecţie împotriva scăderii nivelului de ulei care poate să
apără în cazul distrugerii cuvei transformatorului (deteriorări mecanice).
Protecţia de gaze se realizează cu ajutorul unui releu de gaze denumit în literatura de
specialitate releu Buchholtz, releu ce este montat pe conducta de legătură dintre cuva
transformatorului şi conservatorul de ulei.
Schema de principiu a unui releu Buchholtz este ilustrată în figură :
comandă de
comandă de deconectare
semnalizare P1
O1
P2
de la cuvă spre conservator
O2
T E
E E
T
Hg Hg
a) b)
Fig.4.17. Principiul releului de gaze.

Releul Buchholtz este constituit din 2 plutitoare P1 şi P2 care se pot roti în jurul axelor O1 şi
O2. Fiecărui plutitor are în interior către un tubuşor T care conţine contacte cu mercur. În cazul
iniţial al unui scurtcircuit la apariţia unei suprasarcini are loc o degajare lentă de gaze ca urmare a
descompunerii uleiului de transformator. Acesta se adună în partea superioară a conductei de
legătură dintre cuvă şi conservatorul de ulei, creează o suprapresiune care are ca efect coborârea
nivelului de ulei. Odată cu scăderea nivelului de ulei şi plutitorul P1 se învârte în jurul axei O1. În
momentul în care mercurul Hg realizează contactul electric între electrozii E se transmite o
comandă de semnalizare optică sau acustică.
Dacă avaria persistă sau dacă în transformator are loc un scurtcircuit puternic, gazele
produse ca urmare a descompunerii uleiului, vin cu viteză mare spre conservator, în drumul lor
producând rotirea plutitorului P2 în jurul axei O2. La realizarea contactului electric de către
mercurul Hg între electrozii E se dă o comanda de deconectare a transformatorului de la reţea.
154
În funcţie de poziţia plutitorului mercurul Hg din tubuşorul T nu realizează contact electric
între electrozii E (fig.4.17.a) sau realizează contact electric între electrozii E (fig.4.17.b). Dacă
apare o defecţiune sau deteriorare mecanică a cuvei ,nivelul de ulei scade şi plutitorul P1 va da
comanda de semnalizare optică sau acustică.
Protecţia de gaze utilizată la transformatorul de putere este o protecţie simplă şi prezintă o
sensibilitate ridicată de obicei împotriva scurtcircuitului între spirele transformatorului.
4.2.3.4. PROTECŢIA CU SIGURANŢE FUZIBILE.

Protecţia cu siguranţe fuzibile se utilizează la transformatoarele de mică putere. Această
protecţie este o protecţie simplă şi are un preţ de cost redus. Siguranţele fuzibile au avantajul că au
o putere de rupere ridicată (pană la 1000 kVA) şi un timp de acţionare foarte scurt (aproximativ
0,005 ÷ 0,008 s).Dacă aceste siguranţe fuzibile sunt asociate cu un separator de putere pentru
manevrare în exploatare sub curentul nominal IN al transformatorului se obţine, o soluţie de
comutaţie ieftină şi care trebuie luată întotdeauna în considerare atunci când condiţiile de mediu nu
contraindică utilizarea siguranţei fuzibile.
4.2.3.5. PROTECŢIA DIFERENŢIALĂ.

Această protecţie se utilizează la transformatoarele de mare putere şi constituie o protecţie
mai complexă. Protecţia diferenţială realizează protecţia împotriva scurtcircuitelor de la bornele
transformatorului precum şi a scurtcircuitelor din interiorul acestuia. După cum arată şi numele
această protecţie utilizează un montaj diferenţial prin intermediul unor transformatoare de curent.
Alegerea curentului nominal al siguranţei fuzibile se face ca la instalaţiile de joasă
tensiune.
Schema de principiu a protecţiei diferenţiale este ilustrată în figură:
Fig.4.18. Principiul protecţiei diferenţiale a transformatoarelor.
155
Vom nota cu T transformatorul de faţă protejat. Am considerat că acest transformator are
primarul conectat în stea ,iar secundarul în triunghi II, III reprezintă valorile curenţilor care circulă
prin primarul respectiv prin secundarul transformatorului T.
În primar se prevăd transformatoarele de curent care sunt conectate în triunghi, iar în
secundar se prevăd transformatoarele de curent conectate în stea.
Vom nota II(2) curentul care circulă prin secundarele transformatoarelor de curent din
primarul transformatorului T, iar III(2) curentul care circula prin secundarul transformatoarelor de
curent montate în secundarul transformatorului T. Curenţii II şi III diferă între ei atât ca mărime din
cauza raportului de transformare al transformatorului. Curenţii II şi III diferă între ei şi ca fază din
cauza grupelor de conexiune şi anume primarul lui T este conectat în stea, iar secundarul lui T este
conectat în triunghi. Pentru a egala aceşti curenţi ca mărime trebuie pusă următoarea condiţie :
kI 1
= (4.19)
k II k
unde prin kI, kII s-au notat rapoartele de transformare ale transformatorului de curent din primar
respectiv din secundar.
Pentru a egala curenţii II şi III şi ca fază, transformatoarele de curent din primarul
transformatorului T se conectează în triunghi, iar transformatoarele de curent din secundarul
transformatorului T se conectează în stea.
Conform primei teoreme a lui Kirchhoff se poate scrie că valoarea curentului care circula
prin bobina releului maximal de curent (I >) este dată de relaţia:
r r r
I R = I I (2 ) − I II (2 ) (4.20)
Deşi sunt îndeplinite cele două condiţii prezentate anterior curenţii II(2) şi III(2) nu sunt
perfecţi egali din cauza claselor de precizie ale aparatelor .Din acest motiv în schemă se introduce
autotransformatorul AT. După îndeplinirea celor două condiţii se deplasează cursorul C până când
valoarea curentului prin bobina releului maximal de curent va fi nulă.
r r r
I R = I I (2 ) − I II (2 ) = 0 (4.21)
Acest lucru se poate verifica cu ajutorul unui ampermetru care se conectează în circuit de
alimentare a bobinei releului maximal.
În cazul apariţiei unei avarii în transformatorul protejat, curentul prin bobina releului va fi
diferit de 0.
r r r
I R = I I (2 ) − I II (2 ) ≠ 0 (4.22)
Releul maximal (I >) va acţiona şi prin contactul sau normal deschis care se închide se va
transmite comanda de deconectare a întreruptorului general I.G care scoate de sub tensiune
transformatorul în care a apărut avaria.
156
Deoarece selectivitatea protecţiei diferenţiale este asigurată prin chiar principiului ei
această protecţie este fără temporizare. Protecţia diferenţială se poate utiliza în locul protecţiei prin
secţionare de curent când sensibilitatea acesteia din urmă este redusă.
4.2.4. PROTECŢIA MOTOARELOR DE ÎNALTĂ TENSIUNE.

4.2.4.1. PROTECŢIA MOTOARELOR ASINCRONE.
4.2.4.1.1. REGIMURI DE AVARIE ALE MOTOARELOR ASINCRONE.
Protecţia motoarelor asincrone trebuie să realizeze protecţia împotriva avariilor interne,
cum sunt scurtcircuitele interne polifazate sau punerile la pământ. Punerile monopolare la pământ
nu sunt periculoase pentru reţelele trifazate care funcţionează cu neutrul izolat faţă de pământ.
Protecţia motoarelor asincrone trebuie să le asigure şi împotriva unor regimuri anormale de
funcţionare cum ar fi suprasarcinile de durată sau tensiuni de alimentare reduse.
La motoarele de mare putere care acţionează mecanismele importante, trebuie să se
prevadă în plus şi o protecţie împotriva încălzirii neadmisibile a palierelor.
4.2.4.1.2. PROTECŢIA CU SIGURANŢE FUZIBILE.

Având în vedere numărul mare de motoare utilizate în industrie, protecţia împotriva
regimurilor de avarie trebuie să fie cât mai simple şi cât mai ieftine.
Protecţiile mai complexe sunt justificate numai la motoarele de puteri mari de peste 2000
kW. La motoarele cu puteri mai reduse, de până la 250-300 kW se poate utiliza protecţia cu
siguranţe fuzibile dacă condiţiile de mediu nu contraindică acest lucru. Stabilirea curentului
nominal al siguranţei fuzibile utilizate în schemele de protecţie se face ca în instalaţiile de joasă
tensiune.
4.2.4.1.3. PROTECŢIA MAXIMALĂ DE CURENT

Această protecţie este o protecţie de bază împotriva scurtcircuitelor între faze. Pentru a
limita cât mai mult distrugerile ce pot apărea la o avarie, această protecţie trebuie să aibă o
acţionare instantanee. În cazul în care motoarele sunt alimentate de la o reţea ce funcţionează cu
punctul neutru izolată de pământ e suficient ca protecţia să se alimenteze doar de pe două faze.
Organele de execuţie ale acestei protecţii, sunt releele maximale de curent care sunt conectate prin
intermediul transformatoarelor de curent.
După modul de conectare al transformatoarelor de curent se disting două tipuri de scheme
si anume :
- schema în stea incompletă;
157
- schema cu fire încrucişate.
Curentul de acţionare a protecţiei se alege mai mare decât curentul de pornire sau curentul
de autopornire a motorului.
Autopornirea unui motor are loc atunci când la scăderea sau dispariţia totală a tensiunii
motorul nu este deconectat de la reţea, astfel că la restabilirea tensiunii, prin autopornirea
motorului se ajunge rapid în regimul de sarcină normală. Autopornirea nu este permisă la toate
motoarele, din punct de vedere al particularităţilor de producţie sau din motive de tehnică a
securităţii muncii.
4.2.4.1.4. PROTECŢIA MINIMALĂ DE TENSIUNE LA MOTOARELE

ASINCRONE DE ÎNALTĂ TENSIUNE.
Protecţia minimală de tensiune nu trebuie să producă deconectarea de la reţea a motoarelor
care acţionează mecanisme importante şi a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică ar
putea avea consecinţe grave. Aşa sunt de exemplu motoarele de acţionare ale ventilatoarelor de
aeraj principal, ale pompelor de evacuare a apelor precum şi ale instalaţiilor de extracţie. În acest
fel la restabilirea tensiunii în reţea, prin autopornire motoarele pot ajunge rapid la regimul de
sarcină nominală.
Protecţia minimală de tensiune trebuie prevăzută pentru a permite autopornirea motoarelor
importante din cadrul întreprinderii sau la care nu este admisă autopornirea din cauza
particularităţilor procesului de producţie precum şi din motive de tehnica securităţii muncii.
Scăderea tensiunii la bornele motorului asincron poate fi cauzată de apariţia scurtcircuitelor.
Durata scăderii tensiunii depinde de temporizarea protecţiei împotriva scurtcircuitelor sau poate
ajunge până la 2-3 s. În acest timp relativ scurt motoarele ce au mase mari în mişcare nu reuşesc să
se oprească astfel că la restabilirea tensiunii în reţea ele ajung rapid în regimul de sarcină
nominală.
Pentru a determina valoarea tensiunii la care protecţia minimală trebuie să acţioneze se
pune condiţia ca valoarea cuplului maxim la tensiunea minimă (Umin) să nu scadă în nici un caz
sub cuplul nominal pentru ca motorul să nu se „răstoarne”.
Se poate scrie următoarea relaţie:
( M max)Un ( nom ) M max U n2
= = 2 (4.23)
( M max)U min M n ( nom ) U min
Din relaţia 4.23 vom explicita tensiunea minimă :
Mn 1
U min = Un =Un ≅ 0, 7Un (4.24)
M max 2
158
1
în care s-a considerat raportul Mn/Mmax ≅ . În concluzie tensiunea de acţionare (Ua) a protecţiei
2
minimale de tensiune este:
Ua ≅ 0,7Un (4.25)
Această valoare a tensiunii de acţionare este limitată de condiţia de revenire a releului
minimal de tensiune în cazul restabilirii tensiunii din reţea (acest lucru trebuie să aibă loc la
aproximativ 95 % din tensiunea nominală) deci se poate scrie :
Ur ≤ 0,95Un (4.26)
Ur - tensiune de revenire
Ţinând cont de coeficientul de revenire al releului minimal de tensiune:
Ur
Kr =
Ua
Kr ⋅Ua ≤ 0,95Un (4.27)
0,95Un 0,95Un
Ua ≤ = ≅ 0, 75Un
Kr 1, 25
în care pentru coeficientul de revenire s-a considerat kr=1,25.
În concluzie tensiunea de acţionare, Ua a protecţiei minimale de tensiune este :
Ua ≅ (0, 7 ÷ 0, 75)Un (4.28)
Pentru a nu produce deconectarea de la reţea a motorului la scăderi de scurtă durată ale
tensiunii care nu sunt periculoase pentru motor protecţia minimală de tensiune este o protecţie
temporizată. Temporizarea protecţiei la motoarele care acţionează mecanisme de importanţă mai
redusa se alege de aproximativ 0.5 s. Pentru motoare cu regim de autopornire nu se prevede
protecţie minimală de tensiune sau dacă se prevede temporizarea protecţiei se alege > 2 ÷ 3
minute.
Schemele cele mai simple ale protecţiei minimale de tensiune utilizează un singur releu
minimal de tensiune alimentat prin intermediul unui transformator de tensiune. Această schemă
lucrează sigur în cazul apariţiei unui scurtcircuit trifazat, când tensiunea scade simultan pe toate
cele trei faze.
În cazul scurtcircuitelor bifazate schema de protecţie cu un singur releu minimal de
tensiune este sensibilă numai la scurtcircuitele între fazele între care este montat releul. Pentru a
elimina acest neajuns de obicei schemele de protecţie utilizează trei relee minimale de tensiune
alimentate prin intermediul unui transformator de tensiune montat în triunghi deschis aşa cum se
observă în figura:
159
Fig.4.19. Protecţia trifazată de tensiune minimală.

Cele trei relee minimale de tensiune controlează tensiunea de linie din sistemul trifazat. În
cazul scăderii tensiunii sau a dispariţiei totale a ei, releul minimal de tensiune (sau releele) va
acţiona şi prin contactul sau normal deschis care se închide va transmite comandă la bobina
releului de timp ‚t’. După consumarea temporizării reglate releul de timp ‚t’, va realiza alimentarea
de la aceeaşi sursa +, - a bobinei releului intermediar R.I. Acesta va transmite comanda de
deconectare a întreruptorului general care deconectează motorul de la reţea.
Această schema are însa dezavantajul că în cazul arderii unei siguranţe fuzibile din
circuitul transformatorului T poate avea loc o deconectare intempestivă. Pentru a elimina acest
dezavantaj se utilizează o schemă de protecţie cu două relee minimale de tensiune, dar a căror
contacte sunt conectate în serie aşa cum se observă în schema următoare:
Fig.4.20. Protecţia de tensiune minimală cu două relee alimentate de la tensiuni de linie diferite.
Cele două relee minimale de tensiune au contactele legate în serie. La arderea unei
siguranţe fuzibile din circuitul transformatorului (T) protecţia nu lucrează.
Pentru ca protecţia să lucreze ar fi necesară arderea ambelor siguranţe fuzibile din
secundarul transformatorului T ceea ce este puţin probabil.
160
4.2.4.2. PROTECŢIA MOTOARELOR SINCRONE DE ÎNALTĂ TENSIUNE.
4.2.4.2.1. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA REGIMULUI ASINCRON.
Motoarele sincrone de înaltă tensiune trebuie prevăzute în plus faţă de motoarele asincrone
cu o protecţie împotriva regimului asincron. Regimul asincron la un motor sincron poate apărea
din următoarele motive :
- scăderea cuplului motor al motorului sub valoarea cuplului rezistent ;
- suprasarcinile de durată ;
- scăderea tensiunii în circuitul de excitaţie ;
- scăderea tensiunii de alimentare a motorului sincron.
Regimurile asincrone la un motor sincron poate conduce la alunecarea rotorului faţă de
câmpul magnetic învârtitor. Pot să apăra de asemenea pulsaţii ale curentului statoric, precum şi
pendularea maşinii ceea ce are ca efect încălzirea acesteia. Funcţionarea unui motor sincron în
regim asincron nu se admite la o sarcină mai mare de 40 ÷ 50 % din sarcina nominală deoarece
încălzirea maşinii poate depăşi limitele admisibile.
Protecţia motorului sincron împotriva regimului asincron se poate realiza pe baza a două
principii şi anume :
a) pulsaţiile curentului statoric ;
b) apariţia unui curent alternativ în circuitul de excitaţie a motorului sincron, circuit în care
în mod normal avem curent continuu.
a) Organele de execuţie a acestui tip de protecţie sunt relee maximale de curent şi relee de
timp. Principiul protecţiei motorului sincron împotriva regimului asincron bazat pe pulsaţiile
curentului statoric este ilustrat în figura:
Fig.4.21. Pulsaţiile curentului statoric al motorului sincron în regim asincron.

În figură sunt reprezentate câteva pulsaţii ale curentului statoric I în funcţie de timpul t.
Vom nota cu Iap curentul de acţionare a protecţiei adică a releului maximal de curent, Irp curentul
de revenire a protecţiei adică a releului maximal de curent.
Protecţia se bazează pe faptul că în intervalul de timp Δt când valoarea curentului I scade
sub valoarea de revenire Irp şi creşte din nou până la valoarea curentului de acţionare Iap protecţia
nu reuşeşte să revină complet. În acest fel după mai multe pulsaţii t1, t2 şi aşa mai departe se
161
consuma întreaga temporizare a protecţiei şi se transmite comanda de deconectare a motorului
sincron de la reţea.
Organele de execuţie ale acestei protecţii sunt releele maximale de curent şi releele de
timp. În schemele de protecţie acestea pot fi întâlnite fie ca elemente distincte, dar ele pot fi
întâlnite ca fiind ambele înglobate într-un releu de inducţie.
Releul de inducţie are o caracteristică limitat dependentă aşa cum se observă in figura:
Fig.4.22. Caracteristica limitat dependentă e releului de inducţie.

t - timpul de acţionare al releului ;
IR
- raportul dintre curentul care circulă prin releu şi curentul de acţionare al acestuia.
I aR
Caracteristica de acţionare a releului de inducţie are două porţiuni, una dependentă
(porţiunea a) şi una independentă (porţiunea b). Porţiunea dependentă este realizată de sistemul de
inducţie al releului, iar porţiunea independentă este realizată de sistemul electromagnetic al
releului.
b) Mai perfecţionate sunt metodele de protecţie bazate pe apariţia curentului alternativ care
se suprapune peste curentul continuu din circuitul de excitaţie. Schema de principiu este ilustrată
în figura:
Fig.4.23. Principiul protecţiei motorului sincron împotriva regimului asincron, bazat pe apariţia
curentului alternativ în circuitul statoric.
162
Motorul sincron M.S are înfăşurarea de excitaţie 1 alimentată de la generatorul de curent
continuu 2. La rândul sau generatorul de curent continuu 2 are o înfăşurare de excitaţie 3. În
circuitul de excitaţie 3 este prevăzut un reostat 4 pentru reglarea curentului din circuitul de
excitaţie 3, deci a fluxului magnetic şi în final a tensiunii furnizate de generatorul 2.
În circuitul de excitaţie 1 al M.S circulă în mod normal curentul continuu deci
transformatorul de curent 5 nu lucrează. În concluzie în absenţa regimului asincron la motorul
sincron în secundarul transformatorului de curent 5 nu se induce nici un curent, iar releul maximal
de curent I > nu va acţiona.
Dacă motorul sincron M.S intră în regim asincron în circuitul excitaţiei 1 apare un curent
alternativ. În secundarul transformatorului de curent 5 se va induce un curent, releul maximal I >
va acţiona realizând prin contactul sau normal deschis care se închide alimentarea de la sursa +, - a
bobinei releului intermediar RI. Releul intermediar RI care are un contact normal deschis cu
temporizare la deschidere (c.n.d.t.d) va realiza alimentarea de la aceeaşi sursa + , - a bobinei
releului de timp t. Releul de timp ‚t’ prin contactul său normal deschis cu temporizare la închidere
(c.n.d.t.î) care se închide va transmite comanda de deconectare a întreruptorului general I.G. care
scoate motorul sincron de sub tensiune.
În schema de protecţie trebuie să se prevadă releul intermediar care are contact normal
deschis cu temporizare la deschidere pentru ca protecţia să nu revină în cazul apariţiei unor
pendulari (pulsaţii) cu perioadă mare.
4.3. PROTECŢIA INSTALAŢIILOR DE JOASA TENSIUNE.

4.3.1. PROTECŢIA CU SIGURANŢE FUZIBILE.
4.3.1.1. DATE CARACTERISTICE ALE SIGURANŢELOR FUZIBILE.
Siguranţele fuzibile sunt elemente de protecţie frecvent întâlnite în instalaţiile electrice şi
care au un cost redus. Siguranţele fuzibile constituie porţiunile cele mai slabe din punct de vedere
termic în instalaţiile electrice industriale sau de uz casnic.
Caracteristica cea mai importantă a unei siguranţe fuzibile este caracteristica sa de topire
care reprezintă dependenţa dintre timpul de topire t şi curentul I care parcurge siguranţa fuzibilă
adică:
t = f(I) (4.29)
Caracteristica de topire a unei siguranţe fuzibile se reprezintă de obicei în scări logaritmice
şi are forma curbei 1 din figura 4.24.
163
Fig.4.24. Caracteristica de topire a siguranţelor fuzibile.

Se defineşte curent nominal a unei siguranţe fuzibile (In) curentul care trecând prin fuzibil
nu produce topirea sa, dar nici nu-i modifică proprietăţile. Teoretic pentru I=In timpul de topire
t= ∞ .
Din cauza deosebirilor inerente de producţie, chiar la acelaşi tip constructiv de siguranţă
fuzibilă, cu acelaşi curent nominal caracteristica de topire nu este unică, şi se găsesc amplasate
într-o anumită zona (zona haşurată din figură).
Explicaţia că siguranţele fuzibile constituie din punct de vedere termic cele mai slabe
porţiuni dintr-o instalaţie electrică, constă în secţiunea redusă a fuzibilelor şi din rezistivitatea mare
a materialului din care este confecţionat fuzibilul.
Uzina constructoare de siguranţe fuzibile le verifică la următoarele cerinţe:
- la un curent de (1,3 ÷ 1,5 ) In denumit curentul minim de încercare la care siguranţa fuzibilă
să nu se topească într-un timp de cel puţin 1-2 h ;

- la un curent de (1.6 ÷ 2.1) In denumit curent maxim de încercare la care siguranţa fuzibilă
trebuie să se topească într-un timp de cel mult 1-2h ;
În concluzie siguranţele fuzibile realizează protecţia instalaţiilor electrice la suprasarcini de
peste 30 ÷ 50% (vezi curentul minim de încercare) precum şi la scurtcircuite.
4.3.1.2. ALEGEREA SIGURANŢELOR FUZIBILE.

La început în funcţie de condiţiile de mediu se aleg tipurile constructive de siguranţe
fuzibile. După stabilirea tipului constructiv trebuie determinat curentul nominal In al acestora.
Stabilirea curentului nominal In se face după următoarele condiţii :
a) Siguranţele fuzibile trebuie astfel alese ca ele să nu producă deconectarea intempestivă
în cazul funcţionarii normale a unui consumator. Din acest motiv In al siguranţei fuzibile trebuie să
îndeplinească condiţia:
164
In ≥ Il (4.30)
Il - curentul de lucru al consumatorului protejat ;
b) Siguranţele fuzibile trebuie astfel alese încât ele să nu se topească în timpul pornirii
motoarelor, când curenţii de pornire au valori mari.
Vom reprezenta într-o diagramă (figura 4.25) variaţia curentului de pornire în funcţie de
timp pentru un motor cu pornire uşoară (curba a), variaţia curentului de pornire în timp a unui
motor cu pornire grea (curba b), caracteristicile de topire ale unor siguranţe fuzibile (1, 2, 3, 4),
care au curentul nominal In1, In2, In3, In1.
Fig.4.25. Comportarea siguranţelor fuzibile la pornirea motoarelor.

Curba (a) reprezintă variaţia curentului de pornire în timp la un motor cu pornire uşoara
(timpul de pornire tp’ ≤ 10 s). Curba (b) reprezintă variaţia în timp a curentului de pornire la un
motor cu pornire grea (timpul de pornire tp’’ ≤ 40 s).
1 - este caracteristica de topire a unei siguranţe fuzibile care are curentul nominal In1.
Deşi curentul nominal In1 al siguranţei fuzibile îndeplineşte condiţia 4.30 această siguranţă fuzibila
se topeşte atât la porniri uşoare cât şi la porniri grele (caracteristica 1 intersectează atât curba a cât
şi curba b).
Caracteristica 2 este caracteristica de topire a unei siguranţe fuzibile care are curentul
nominal In2. Această siguranţă fuzibilă nu se topeşte la porniri uşoare, dar se topeşte la porniri
grele (caracteristica 2 nu intersectează curba a, dar intersectează curba b).
165
Caracteristica 3 este caracteristica de topire a unei siguranţe fuzibile care are curentul
nominal In3. Această siguranţă fuzibilă nu se topeşte nici la porniri uşoare nici la porniri grele
(caracteristica 3 nu intersectează nici pe a şi nici pe b).
Caracteristica 4 este caracteristica de topire a unei siguranţe fuzibile cu inerţie care are
curentul nominal In1. Această siguranţă fuzibilă nu se topeşte nici la porniri uşoare nici la porniri
grele (curba 4 nu intersectează nici pe a nici pe b).
Pentru ca siguranţa fuzibilă să nu se topească în timpul pornirii motorului când apare un
şoc de curent trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- pentru motoarele cu porniri uşoare curentul nominal In al siguranţei fuzibile trebuie să
Ip
In ≥ (4.31)
2,5
Ip- curent de pornire al motorului ;
- pentru motoarele cu porniri grele curentul nominal al siguranţei fuzibile trebuie să
Ip
In ≥ (4.32)
1,8 ÷ 2
Dacă vom considera şocul curentului de pornire ca fiind cuprins (4 ÷ 6) Il şi luând în medie
Ip ≅ 5Il relaţia 4.32 conduce la:
5 ⋅ Il
In ≥ ≅ (3 ÷ 2,5)I l (4.33)
(1,8 ÷ 2)
În concluzie o astfel de siguranţă va realiza protecţia doar la suprasarcini de peste
250 ÷ 300% adică practic asigură protecţia doar la scurtcircuit.
Condiţiile 4.31 şi 4.32 nu trebuie îndeplinite de siguranţele cu inerţie. Siguranţele cu inerţie 4 deşi
au curentul nominal In1 nu se topesc nici la porniri uşoare nici la porniri grele, siguranţele cu
inerţie însă nu au primit răspândire prea mare întrucât au un preţ de cost ridicat şi au o putere de
rupere redusă.
Metoda scurtcircuitării siguranţelor în timpul pornirii nu a primit aplicabilitate practică
prea mare deoarece în timpul pornirii sistemul rămâne fără protecţie.
c) A treia condiţie de alegere a siguranţelor fuzibile rezultă din necesitatea că acestea să
protejeze conductoarele reţelelor electrice de alimentare a consumatorilor. Din acest motiv
curentul nominal In al siguranţei fuzibile trebuie să îndeplinească condiţia:
In ≤ Imax (4.34)
Imax - curentul maxim admisibil din punct de vedere termic al conductoarelor reţelelor de
alimentare (vezi curentul maxim admisibil din punct de vedere termic).
166
Condiţia această însa se interpretează diferit în funcţie de natura consumatorului. Se disting
următoarele două cazuri :
- în cazul instalaţiilor de iluminat din cadrul clădirilor, locuinţelor, blocurilor
administrative, etc. în care apariţia suprasarcinilor necontrolate este posibilă, îndeplinirea condiţiei
4.34 este obligatorie. Pentru aceste instalaţii unde suprasarcinile necontrolate pot să apară, curentul
nominal al siguranţei fuzibile (In), se alege aproximativ 80% din curentul maxim admisibil din
punct de vedere termic, deci după relaţia:
In ≅ 0,8 ⋅ Imax (4.35)
Explicaţia coeficientului 0,8 constă în curentul minim de încercare care este aproximativ cu
30 ÷ 50% mai mare decât cel nominal.
Dacă vom reprezenta pe o axa în unităţi relative valorile curenţilor Il, In, Imax situaţia se
prezintă ca în figura :
Fig.4.26. Valorile comparative ale curentului nominal al fuzibilelor (In), curentului maxim
admisibil al conductoarelor (Imax) şi a curentului de lucru (Il) la instalaţii de iluminat (a) şi la
instalaţii de forţă (b).
- îndeplinirea condiţiei precedente în cadrul instalaţiilor de forţa este o condiţie
neeconomica întrucât ar conduce la un consum suplimentar de material conductor, adică la o
secţiune mult mai mare decât cea care ar rezulta prin aplicarea criteriului termic. Acest lucru se
observă din relaţia:
I n ≅ (3 ÷ 2,5) ⋅ I l ≤ I max (4.36)
Din acest motiv în instalaţiile de forţa în care apariţia suprasarcinilor necontrolate nu este
posibilă din cauza existentei personalului calificat de supraveghere se renunţa la condiţia 4.34.
Astfel pentru racordurile spre consumatorii individuali raportul dintre curentul nominal al
siguranţei fuzibile (In) care asigură protecţia şi curentul maxim admisibil din punct de vedere
termic a conductoarelor reţelei de alimentare (Imax) va fi:
167
In (2,5 ÷ 3) ⋅ I l
≅ = (2,5 ÷ 3) (4.37)
I max Il
Dacă vom reprezenta pe o axa în unităţile relative valorile curenţilor Il, In, Imax (curent de
pornire) situaţia se prezintă ca in figura 4.26 (b).
Practica arată că în instalaţia de faţă siguranţele fuzibile asigură totuşi protecţie împotriva
scurtcircuitelor cu condiţia că valoarea curentului nominal al siguranţei fuzibile să nu depăşească
de cel mult trei ori curentul maxim admisibil din punct de vedere termic al conductoarelor reţelei
de alimentare.
Explicaţia constă în faptul că siguranţele fuzibile sunt elemente de protecţie care au o
inerţie termică foarte mică.
În cazul în care siguranţele fuzibile trebuie să realizeze protecţia unor reţele de forţă
magistrale (reţeaua ce alimentează mai mulţi consumatori) curentul nominal al siguranţelor
fuzibile se alege după relaţia:
⎛ Ip n
⎞
I n ≥ ⎜⎜ + ∑ I li ⎟⎟ (4.38)
⎝ 1,8 ÷ 2,5 i =1 ⎠ max
în care din cei n consumatori pe care îi alimentează magistrala se consideră că unul singur porneşte
şi anume cel care face ca suma din membrul drept al relaţiei 4.38 să fie mai mare, iar ceilalţi n-1
consumatori lucrează în regim de sarcină nominală.
În relaţia 4.38 coeficientul de la numitorul primului termen din membrul drept se alege în
funcţie de felul pornirii si anume: 2,5 pentru porniri uşoare (timpul de pornire până la 10 s) şi
(1,8 ÷ 2) pentru porniri grele (timpul de pornire până la 40 s).
Pentru reţelele de forţă magistrale raportate dintre curentul nominal al siguranţelor fuzibile
care realizează protecţia In şi curentul maxim admisibil din punct de vedere termic al
conductoarelor reţelei de alimentare Imax este mai mic şi anume, de regulă:
In
≅ 1,5 (4.39)
I max
În cazul în care siguranţele fuzibile trebuie să realizeze protecţia la consumatori a căror
putere este comparabilă cu cea a transformatoarelor de alimentare (de exemplu transformatoare
pentru iluminat sau pentru perforatoare) curentul nominal determinat cu una din relaţiile 4.31, 4.32
sau 4.38 se majorează cu 20 ÷ 40% . Explicaţia constă în faptul că trebuie să ţinem cont de şocul
curentului de magnetizare care are loc la cuplarea la reţea a transformatorului.
De obicei alegerea siguranţelor fuzibile se realizează odată cu dimensionarea secţiunii
conductoarelor pe baza încălzirii admisibile; astfel în tabelele în care pentru secţiunile
standardizate se dau valorile curenţilor maximi admisibili din punct de vedere termic, se mai dau
168
rezistenţa specifică şi reactanţa specifică precum şi curentul nominal maxim al siguranţelor
fuzibile Infmax.
După stabilirea curentului nominal In al siguranţelor fuzibile după metodica prezentată
anterior în cazul în care aceste siguranţe fuzibile reprezintă unica protecţie la suprasarcini trebuie
verificat după tabele dacă siguranţa rezultată din calcul este adoptată de secţiunea respectivă.
În cazul în care condiţia nu este îndeplinita suntem obligaţi să mărim secţiunea
conductoarelor de alimentare până când aceasta admite curentul nominal al siguranţei fuzibile
rezultate din calcul.
În cazul în care nu dispunem de tabele verificarea se face prin raportul dintre curentul
nominal In al siguranţei fuzibile şi curentul maxim admisibil din punct de vedere termic Imax al
conductoarelor reţelei de alimentare. Acest raport trebuie să aibă cel puţin valorile :
⎧0,8 pentru instalatii de iluminat ⎫
In ⎪ ⎪
≅ ⎨(2,5 ÷ 3) pentru racorduri spre consumatori individuali ⎬ (4.40)
Im ax ⎪ ⎪
⎩1,5 pentru retele de forta magistrala ⎭
În cazurile în care siguranţele fuzibile sunt destinate să asigure protecţia în medii
industriale potenţial explozive la condiţiile generale de alegere a siguranţelor fuzibile prezentate
anterior trebuie să se mai îndeplinească următoarele două condiţii suplimentare:
- raportul dintre curentul de scurtcircuit minim din reţeaua protejată (Iscmin) şi curentul
nominal al siguranţei fuzibile (In) trebuie să fie:
I sc min
≥ ( 4 ÷ 7) (4.41)
In
- raportul dintre curentul nominal al siguranţei fuzibile (In) şi curentul maxim admisibil din
punct de vedere termic (Imax) nu trebuie să depăşească în nici un caz valoarea 1,5.
In
≤ 1,5 (4.42)
I max
În cazul existentei unor siguranţe montate în serie trebuie verificate după alegerea
curenţilor lor nominali selectivitatea funcţionarii lor. Se consideră că două siguranţe montate în
serie vor funcţiona selectiv dacă raportul diametrelor lor are cel puţin valoarea indicată în tabel.
Dacă nu dispunem de tabele se consideră că două siguranţe fuzibile montate în serie vor funcţiona
selectiv dacă raportul curenţilor lor nominali are cel puţin valoarea 2.
La un scurtcircuit trebuie să se topească siguranţa de pe cel de-al doilea tronson şi nicidecum
siguranţa de pe primul tronson. Se consideră că siguranţele din figura vor lucra selectiv dacă este
îndeplinită condiţia :
I n1
≥2 (4.43)
I n2
169
4.3.2. PROTECŢIA CU RELEE MAXIMALE DE CURENT.
În instalaţiile electrice de joasă tensiune o larga răspândire a primit protecţia cu relee
maximale de curent de tip electromagnetic. Aceste relee intră de regulă în dotarea aparatelor de
comutaţie (contactoare şi întreruptoare). Teoretic aceste relee maximale de curent au acţionare
instantanee (acţionează fără temporizare).
Curentul de acţionarea (Ia) a releelor maximale de curent din dotarea aparatelor de
comutaţie este reglabil între anumite limite şi anume :
a) pentru aparatele de comutaţie destinate pentru comanda şi protecţia motoarelor curentul
de acţionare este reglabil între (4÷8) (la unele 5÷10) ⋅ Inr , unde :
Inr - reprezintă curentul nominal al releului.
În literatura de specialitate curentul nominal al releului mai poartă denumirea de curent de
serviciu (IS) deci se poate scrie :
Inr = IS (4.44)
b) pentru aparatele de comutaţie destinate pentru comandă şi protecţia linilor electrice
curentul de acţionare Ia este reglabil între (3÷6) (2÷4) ⋅ Inr , unde :
Inr - reprezintă curentul nominal al releului sau al curentului de serviciu .
Alegerea curentului nominal al blocurilor de relee electromagnetice din dotarea aparatelor
de comutaţie se face după o relaţie aproximativă :
Inr =IS =1,25 ⋅ Inc, unde :
Inc - curent nominal al consumatorului comandat şi protejat de aparatul de comutaţie
respectiv.
Observaţie : Se alege o valoare Inr standardizată cea mai apropiată de cea reieşită din calcul.
REGLAREA PROTECŢIEI.
Curentul de acţionare a protecţiei Ia, în cazul în care aparatul de comutaţie este destinat
pentru comanda şi protecţia unui singur motor trebuie să îndeplinească condiţia :
Ia ≥ Ip (4.45)
în care:
Ip - curentul de pornire al motorului;
În cazul în care aparatul de comutaţie comandă şi protejează o reţea de forţa magistrală,
adică o reţea care alimentează mai mulţi consumatori, curentul de acţionare a protecţiei se alege
după relaţia :
n −1
Ia ≥ ( Ip + ∑ Ini )max (4.46)
i =1
170
în care:
n - numărul consumatorilor alimentaţi de reţeaua magistrală.
În relaţia 4.46 s-a considerat că din cei n consumatori alimentaţi de la reţeaua magistrală,
unul singur porneşte iar ceilalţi n-1 lucrează în regim de sarcină normală.
Ini - curent nominal al consumatorului i.
În relaţia 4.46 se consideră că porneşte motorul care face ca suma din membrul drept să fie
maxim (se considera că porneşte motorul care cu şocul de curent cel mai mare la demarare).
Dacă aparatul de comutaţie comandă şi protejează o reţea ce alimentează mai multe
motoarele ce pornesc simultan, curentul de acţionarea a releelor maximale de curent de tip
electromagnetic trebuie să îndeplinească condiţia :
i=n
Ia ≥ ∑ Ipi
i =1
(4.47)
unde:
n - numărul motoarelor care pornesc simultan;
Ipi - curentul de pornire a motorului i.
În cazul în care aparatul de comutaţie comandă şi protejează reţelele de iluminat la reglarea
protecţiei prin relee maximale de curent trebuie să se ţină cont de faptul că înainte de cuplarea la
reţea filamentele izolatoarelor de lumină sunt în stare rece (din acest motiv la cuplare are loc un
şoc de curent). Se disting următoarele două cazuri :
- pentru reţele de iluminat care utilizează izvoare de lumină cu incandescenţă trebuie
îndeplinită condiţia :
Ia ≥ 3⋅ In (4.48)
unde:
In - curentul nominal al reţele de iluminat ;
- în cazul în care a avem de-a face cu reţele care deservesc lămpi cu fluorescentă curentul
de acţionarea al releului maximal de curent Ia trebuie să îndeplinească condiţia :
I a ≥ 1,25 ⋅ I n (4.49)
unde :
In - curent nominal al reţelei de iluminat.
În cazul în care aparatul de comutaţie comandă şi protejează transformatoare ce au puteri
comparabile cu sarcină cum sunt transformatoarele pentru iluminat şi pentru perforatoare la
reglarea protecţiei prin releele maximale de curent de tip electromagnetic trebuie să ţinem cont şi
de şocul de curent de magnetizare ce are loc la cuplarea la reţea.
Curentul de acţionarea Ia, în acest caz se alege după relaţia :
171
(1,2 ÷ 1,4) ⋅ ⎛⎜ I p + ∑ I ni ⎞⎟
n
⎝ i =1 ⎠ max
Ia ≥ (4.50)
kT
unde :
- coeficientul (1,2 ÷1 ,4) ţine cont de şocul curentului de magnetizare care are loc la
cuplarea la reţea.
Din n consumatori racordaţi la transformator unul singur porneşte şi anume cel care face
ca suma din membrul drept să fie maximă iar ceilalţi n-1 lucrează în regim de sarcină nominală.
Ini - curent nominal al consumatorului i ;
kT - raportul de transformare al transformatorului de puteri comparabile cu sarcina care de
regulă este 380/127 V.
După stabilirea curentului de acţionarea Ia a releelor maximale de curent cu una din
relaţiile 4.45, 4.46, 4.47, 4.48, 4.49, 4.50 normele de protecţie a muncii prevăd verificarea
sensibilităţii protecţiei.
Verificarea sensibilităţii protecţiei se face cu relaţia :
I sc min
Ia ≤ (4.51)
1,5
unde :
Iscmin - curentul de scurtcircuit minim din reţeaua protejată.
Observaţie: Dacă avem de-a face cu o reţea trifazată care funcţionează cu punctul neutru al
sistemului izolat faţă de pământ Iscmin reprezintă curentul de scurtcircuit bifazat întrucât curentul
de scurtcircuit monofazat nu poate să apară.
1,5 - reprezintă coeficientul de sensibilitate (ksens) definit la protecţia maximală a curentului
temporizată la liniile radiale de înaltă tensiune alimentată pe la un capăt.
Întrucât curentul de acţionare al protecţiei prin relee maximale de curent de tip
electromagnetic este limitat inferior de una din condiţiile 4.45÷4.50 de multe ori în practică
condiţia 4.51 nu este îndeplinită de la sine din cauza valorilor mici ale curentului de scurtcircuit .
4.3.3. PROTECŢIA CU RELEE TERMICE.

Releele termice au rolul de a proteja instalaţiile electrice împotriva suprasarcinilor. Atunci
când curentul depăşeşte valoarea la care este reglat să acţioneze releul, acesta produce declanşarea
întrerupătorului cu o întârziere cu atât mai mică, cu cât suprasarcina este mai mare. Dependenţa
dintre intensitatea curentului I şi timpul de acţionare ta al releului termic este dată de caracteristica
sa de funcţionare (figura 4.27 ,curba a).
172
Fig.4.27. a) Dependenţa între valoarea curentului şi timpul de acţionare la relee termice.

b) Dependenţa între curentul de suprasarcină şi durata sa admisibilă la utilajul protejat.
Pentru a permite adaptare unui releu pentru protecţia diverselor motoare, având curenţi
nominali de valori diferite, se poate face uz de posibilitatea de a regla curentul de acţionare I a al
releului, care în mod obişnuit este reglabil între limitele (0,6 ÷ 1) I nr la unele tipuri între
(0,8 ÷ 1,25) I nr , unde I nr este curentul nominal al releului.
Alegerea releului termic se face astfel :

- se determină curentul nominal al consumatorului sau cablului protejat ( I nc ) precum şi
curentul real de regim absorbit ( I regim ) ;
- se alege un tip de aparat cu relee termice al cărui curent nominal ( I nr ) să fie de o aşa
valoare încât curentul nominal al elementului protejat să fie cuprins în gama de reglaj, adică :
0, 6 I nr ≤ I nc ≤ 1I nr (4.52)
Observaţie: În cazul cofretelor AG-400, alegerea se va face astfel încât, curentul nominal al
elementului să fie cuprins în gama de reglaj 1I nr ≤ I nc ≤ 1, 25 I nr pentru temperaturi ale mediului
ambiant de până la 20°C şi 0,8 I nr ≤ I nc ≤ 1I nr pentru temperaturi până la 40°C.
Dacă avem de ales între două relee termice care corespund condiţiei de mai sus în cazul
în care utilajul are o pornire uşoară şi funcţionare continuă se va alege releul cu I nr cel mai mic.
Reglarea releului termic pentru consumator se va face astfel :

- după curentul nominal al acestuia în cazul când în funcţionarea normală a
consumatorului sunt posibile suprasarcini şi se pune problema utilizării cât mai complete a
capacităţii de lucru a motorului, coeficientul de reglaj va fi :
173
I nc
K= (4.53)
I nr
- după curentul real absorbit, la consumatorii cu sarcină constantă şi pornire uşoară. În
acest caz orice depăşire a curentului nominal provine de la o defecţiune (rămânerea în două faze,
blocarea sau deteriorarea rulmentului şi a părţii mecanice, etc.). Acest reglaj se recomandă în
special utilajelor fără supraveghere. Coeficientul de reglaj va fi :
I regim
K= (4.54)
I nr
Pornirea consumatorilor se consideră ’’uşoară’’ dacă timpul de pornire, socotit din
momentul cuplării la reţea până când curentul scade sub I nc este sub 2 s la curentul echivalent de
6 I nc .
În cazul când curentul de pornire mediu este p I nc în care p ≤ 6, timpul echivalent de
pornire se calculează cu relaţia :

72
t= (4.55)
p2
Dacă releele termice sunt cu încălzire indirectă se poate considera ca având pornire
uşoară consumatorii la care timpul de pornire este sub 5 secunde.
La utilajele cu porniri dese şi cu suprasarcini de scurtă durată (transportoare, maşini de
abataj), reglajul releului termic poate fi ridicat cu maxim 50% faţă de I nc , dacă durata de pornire
este cel mult egală cu 2 minute şi utilajul este supravegheat.

La utilajele cu funcţionare intermitentă (maşini de încărcat, maşini de perforat, haveze)
este admisă funcţionarea fără relee termice de protecţie la suprasarcină a motoarelor în cazul
când uzina constructoare garantează funcţionarea fără această protecţie.
Reglarea releului termic pentru protecţia liniilor (cablurilor) se face după curentul maxim
admisibil ( I nc ), iar în cazurile când sarcina nu poate depăşi o anumita valoare ( I regim ) se
recomandă scăderea reglajului releului termic, cât mai aproape de aceasta.

În cazul când mai multe porţiuni de cabluri legate în serie au secţiuni diferite, se admite o
singura protecţie a lor, dacă aceasta este reglată după secţiunea minimă.
Pentru a putea efectua reglajul protecţiei şi a aprecia eficacitatea acesteia, este necesar să
se cunoască durata admisibilă a suprasarcinilor utilajului electric protejat. Protecţia acţionează
corect dacă deconectarea declanşată de relee se produce înainte sau când temperatura utilajului
atinge temperatura sa admisibilă. În acest scop, caracteristica de funcţionare a protecţiei termice -
ta =f(I) –trebuie să se reprezinte grafic printr-o curbă care coincide sau este situată sub curba
ts =f(I) ce reprezintă durata admisibilă a suprasarcinilor (curba b din fig.4.28.)
174
Reglarea şi eficacitatea protecţiei termice este condiţionată de regimul de funcţionare al
utilajelor electrice (de lungă durată, de scurtă durată, sau intermitentă) şi de inerţia termică a
acestora.
După reparaţii şi înlocuiri de piese sau revizii planificate la aparatele de protecţie, trebuie
să se facă verificarea bunei funcţionar a releelor. Cu această ocazie se verifică dacă unele
materiale nu şi-au pierdut proprietăţile (de exemplu: degradarea bimetalelor, slăbirea arcurilor
etc.)
De asemenea la confecţionarea de relee noi sau înlocuirea unor piese importante
(bimetalul, arcul antagonist etc.) este obligatorie reetalonarea lor. Cu această ocazie vechile
marcaje de pe scala de reglaj se şterg, marcându-se noile limite ale plajei de reglaj.
Verificarea şi etalonarea în atelier a releelor termice se face pentru ambele limite de
reglaj, având în vedere condiţiile din tabelul nr.4.1.
Tabelul nr.4.1.
Nr.crt. Multiplul curentului de Timpul de declanşare Observaţii
reglaj
1 1,05 x I regl Să nu declanşeze în 2 ore Pornind din stare rece
2 1,20 x I regl * Să nu declanşeze în cel Pornind din stare caldă

mult 2 ore
3 1,50 x I regl Să nu declanşeze în cel Pornind din stare caldă
mult 2 minute
4 6,0 x I regl Să nu declanşeze în 2 s Pornind din stare rece

la motoare cu pornire
uşoară şi în 5 s la
motoare cu pornire grea
(*) Pentru aparatele trifazate echipate cu relee termice numai pe două faze, valoarea
curentului de la 1,20 x I regl , poate fi ridicată la 1,32 x I regl , iar releul trebuie să declanşeze în
mai puţin de 2 ore.

Prin stare rece se înţelege că temperatura releelor este egală cu temperatura ambiantă de
20°C ± 2°C. Prin stare caldă se înţelege că, temperatura de regim corespunzătoare curentului
reglat ( I regl ) la o temperatură ambiantă de 20°C ± 2°C.
175
Verificarea unui releu termic (revizie) se poate face în mod simplu, prin verificarea
condiţiilor 1 şi 3 din tabelul nr.4.1, la ambele limite de reglaj.
După refacerea sau schimbarea releului termic cu altul, se verifică identitatea lui cu cel
original (de fabrică) şi apoi se face verificarea funcţionării lui. Verificarea se poate face trecând
prin releele aflate în stare rece şi înseriate curentul 6 x I nr timp de 2 secunde, după care reglajul
se aşeză în aşa fel încât bimetalele să fie cât mai aproape de poziţia de declanşare. Această
operaţie se face cu următoarele scopuri :
- de a controla montajul corect al bimetalelor ;
- de a verifica dacă bimetalele nu au deformaţii permanente ;
- de a verifica starea punctelor de legătură a bimetalului, respectiv a rezistenţei de
încălzire cu suporţi şi în special locurile de sudură ale rezistenţelor.
Proba se execută o singură dată asupra unui bloc de relee.
În cazul releelor termice cu încălzire indirectă (prin rezistenţă) sau alimentare prin
transformator de curent, timpul de verificare la 6 I nr poate fi mărit la 5 secunde, dacă bimetalul
va fi destinat unor porniri grele.

După stabilirea funcţionării normale a releelor (bloc relee) se trece la stabilirea limitelor
de 0,6 x I nr şi 1 x I nr , conform condiţiilor din tabelul 4.1, după care se marchează punctele de
reglaj determinante.
Aducerea bimetalelor în stare caldă (tabelul 4.1) se poate face mai repede încălzindu-se
cu un curent mai mare de 1,5 x I nr (de exemplu proba anterioară de 6 I nr ) până la declanşarea
aparatului. După aceea se micşorează curentul la valoarea de 1,05 x I nr încălzindu-se după câtva
timp să se închidă aparatul. În momentul când închiderea devine posibilă, se poate considera că
releele au ajuns în stare caldă.
4.3.4. PROTECŢIA UNIVERSALA CU FILTRE.

4.3.4.1. PRINCIPIUL PROTECŢIEI.
Cele mai frecvente defecţiuni în funcţionarea normală a motoarelor asincrone sunt
scurtcircuitele bifazate, întreruperile unei faze a reţelei sau a înfăşurării motorului, scurtcircuitele
între spirele bobinajelor motorului, creşterea excesivă a rezistenţei de contact pe una din faze şi
asimetria întrefierului dintre stator şi rotor.
Astfel de avarii constituie regimuri de funcţionare cu impedanţe de fază dezechilibrate,
dând naştere unor asimetrii în sistemul tensiunilor sau a curenţilor. Aceste asimetrii sunt semne
particulare ale avariilor enumerate şi pot servi la sesizarea lor. De cele mai multe ori, chiar
176
scurtcircuitele trifazate nu sunt simetrice, datorită unor rezistenţe de trecere inegale pe cele trei
faze.
Analiza asimetriilor care iau naştere în timpul avariilor arată că ele sunt mult mai pro-
nunţate în sistemul curenţilor decât în cel al tensiunilor. De asemenea, asimetria tensiunilor poate
apare nu numai în regimuri de avarie, ci chiar şi la o exploatare normală, datorită unor sarcini
dezechilibrate permanente sau accidentale (rămânerea în două faza a unor motoare etc.) ale
circuitelor în conexiune stea fără nul, folosite în subteran pentru alimentarea la joasă tensiune.
Din aceste motive, pentru sesizarea avariilor, se preferă utilizarea asimetriilor sistemului
curenţilor ceea ce conduce la o protecţie sensibilă, selectivă şi universala, care reacţionează la un
număr mare de genuri de defecţiuni.
Sesizarea regimului de avarie, însoţită de o asimetrie a curenţilor, se face cu ajutorul unui
filtru pentru componenta simetrică de succesiune inversă (figura 4.28, reperul F).
Fig. 4.28. Schema de principiu a protecţiei universale cu filtre la un motor asincron.

Acesta lasă să treacă prin bobina unui releu de deconectare Z R doar componenta inversă
a curentului, care apare numai în cazul avariilor nesimetrice arătate, producând acţionarea
releului şi decuplarea motorului de la reţea, prin deschiderea contactului R din circuitul
contactorului său K.
177
4.3.4.2. DIMENSIONAREA FILTRULUI.
Dimensionarea filtrului pentru componenta de succesiune inversă a curentului se poate
face plecând de la expresia curentului I R din releu :
ZC ZA
I R = IC − IA
Z A + ZC + Z R Z A + ZC + Z R
(4.56)
în care IA şi I C sunt curenţii din fazele A şi C, iar Z A şi ZC impedanţele braţelor filtrului şi
respectiv a releului. Scriind componentele simetrice ale curenţilor, avem :
I A = I A1 + I A2 I C = aI A1 + a 2 I A 2 (4.57)
Componenta de succesiune nulă nu există căci circuitul de alimentare este fără conductor
de nul.
Introducând relaţiile (4.57) în expresia curentului din releu, se obţine :
Z C (aI A1 + a 2 I A 2 ) + Z A ( I A1 + I A2 ) aZ C + Z A a 2 ZC + Z A
IR = − =− I A1 − I A2
Z A + ZC + Z R Z A + ZC + Z R Z A + ZC + Z R
(4.58)
Componenta simetrică de succesiune directă a curentului I A1 nu va trece prin releu dacă
coeficientul termenului I A1 va fi nul ; astfel se obţin valorile impedanţelor filtrului :
Z A = − aZ C = Z C e − j (π /3) (4.59)
Pentru o construcţie cât mai simplă a filtrului se adoptă o impedanţă Z C pur chimică :
Z C = RC (4.60)
Astfel rezultă pentru impedanţa Z A valoarea :
RC 3
Z A = RC e − (π /3) = −j RC
2 2 (4.61)
Se vede că impedanţă Z A trebuie realizată dintr-o rezistenţă şi o capacitate având valorile
RC 2
RA = CA =
2 şi 3ω RC (4.62)
Dacă este îndeplinită condiţia (4.59), curentul din releu va fi proporţional numai cu
componenta de succesiune inversă a sistemului de curenţi absorbiţi de motor :
Z A + a 2 ZC
IR = I A2
Z A + ZC + Z R
(4.63)
178
4.3.4.3. PERFECŢIONĂRILE PROTECŢIEI CU FILTRE.
Schema de protecţie prezentată în figura 4.28 prezintă însă unele neajunsuri. Ea nu
reacţionează la scurtcircuite trifazate absolut simetrice şi la "răsturnarea" motorului. În schimb,
ea poate acţiona intempestiv la cuplarea la reţea a motorului, în cazul când contactele
întreruptorului, neînchizându-se concomitent, nu lasă să treacă curentul motorului pe una din
faze, producând asimetria sistemului trifazat de curenţi.
Pentru înlăturarea neajunsurilor arătate, schema protecţiei se completează aşa cum este
indicat pe figura 4.29.
Fig.4.29. Perfecţionările aduse schemei de principiu a protecţiei universale cu filtre.

Autotransformatorul reglabil 1 permite adaptarea schemei de protecţie, cu anumiţi pa-
rametri, pentru protejarea motoarelor de puteri mult diferite. Prin reglarea sa se obţine acelaşi
curent în bobinajele releului la valori diferite ale curenţilor diverselor motoare protejate.
Redresorul în punte 2 permite utilizarea unui releu de curent continuu, mult mai sensibil ca cele
de curent alternativ.
Pentru ca protecţia să reacţioneze şi la curenţi de scurtcircuit trifazat simetric, cele două
transformatoare de curent ce alimentează filtrul F se execută cu circuite magnetice cu saturaţii
diferite. Astfel, chiar la valori egale, dar mari, ale curenţilor din primar, în secundarul lor se obţin
curenţi diferiţi, ceea ce produce asimetria necesară pentru acţionarea protecţiei
Cu scopul de a evita acţionarea intempestiva a protecţiei la asimetria posibilă în cazul
pornirii motoarelor, releul ce produce deconectarea se execută cu două înfăşurări, una de lucru 3,
iar alta de frânare 4. Cele două înfăşurări sunt amplasate pe acelaşi circuit magnetic şi solenaţiile
lor (AW)3 şi (AW)4 sunt în opoziţie (începuturile înfăşurărilor sunt indicate cu asteriscuri) astfel
încât solenaţia rezultantă AW este egală cu diferenţa solenaţiilor celor două înfăşurări. Deoarece
înfăşurarea de lucru 3 a releului este conectată în serie cu un condensator C, la apariţia unei
asimetrii a curenţilor din circuitul protejat, curentul şi solenaţia (AW)3 din această înfăşurare
variază în timp după cum se arată în figura 4.30, devenind nule după încărcarea condensatorului.
179
Fig.4.30. Variaţia în timp a solenaţiilor înfăşurării de frânare (AW)4, a celei de lucru (AW)3 şi
a rezultantei lor (AW) la releul protecţiei universale cu filtre.
Solenaţia (AW)4 a înfăşurării de frânare, din cauza caracterului inductiv al circuitului său,
variază după o exponenţială. Astfel, solenaţia rezultantă AW a releului este nulă un anumit timp t0
care depinzând de valoarea capacităţii C, se poate alege mai mare decât timpul de pornire normală a
motorului, încât releul să nu acţioneze în această perioadă. În schimb, dacă din cauza unei de-
fecţiuni, motorul nu reuşeşte să pornească în timpul t0, sau se produce "răsturnarea" sa ce durează
mai mult decât t0, solenaţia rezultantă a releului va produce acţionarea protecţiei eu o temporizare cu
atât mai mică cu cât curentul de avarie este mai mare. Dependenţa temporizării de valoarea curentu-
lui de avarie se explică prin aceea că la o valoare mai mare a acestuia, condensatorul C se încarcă
mai repede şi t0 rezultă mai mic. Datorită caracteristicii de temporizare dependente, avariile însoţite
de asimetrii mici ale curenţilor (rămânerea motoarelor pe două faze, scurtcircuit în bobinajul unei
faze, excentricitatea rotorului faţă de stator datorită uzurii lagărelor etc.) sunt deconectate cu o
întârziere mare - 4 ÷ 15 s -, în schimb, scurtcircuitele între faze sunt deconectate foarte repede - 0,l
÷ 0,5 s.
Timpul de declanşare redus, în cazul scurtcircuitelor între faze se obţine datorită elementului
de redresare cu seleniu având caracteristica neliniară 5, montat în paralel cu înfăşurarea de frânare a
releului. La curenţi de avarie mici, tensiunea dată de filtru, respectiv şi cea de la bornele elementului
de seleniu, este mică şi rezistenţa lui este foarte mare, astfel că practic el nu influenţează curenţii din
bobinajul releului. La o valoare mare a curentului de avarie, tensiunea aplicată elementului de
seleniu este mai ridicată şi rezistenţa sa scade, mărindu-se curentul ce trece prin condensatorul C,
care se încarcă repede, provocând declanşarea mai rapidă a protecţiei.
180
4.3.4.4. CALITĂŢILE PROTECŢIEI CU FILTRE.
Protecţia cu filtre prezintă o serie de calităţi, care, la alte tipuri de protecţie, se pot realiza
doar cu scheme complicate ce nici nu sunt sensibile la toate genurile de avarie.
În primul rând, protecţia cu filtre este extrem de simplă şi robustă, are gabarit redus şi
preţ de cost foarte mic, pentru numărul mare de avarii la care reacţionează.
În al doilea rând, această protecţie este universală, sesizând toate felurile de regimuri
anormale de funcţionare ale motoarelor asincrone, cu excepţia suprasarcinilor tehnologice
simetrice. Acest unic dezavantaj întârzie introducerea în practică pe o scară mai largă a protecţiei
cu filtre.
În al treilea rând, protecţia cu filtre este deosebit de sensibilă, deoarece curentul său de
acţionare nu este limitat inferior de curentul de pornire sau de cel de sarcină al motorului. Astfel,
curentul de acţionare se poate alege foarte mic, ceea ce asigură sensibilitatea protecţiei chiar faţă
de avarii însoţite de curenţi cu componente de succesiune inversă de valoare mică (scurtcircuite
în înfăşurările unei faze a statorului sau asimetria întrefierului). Sensibilitatea protecţiei este
limitată, doar de necesitatea de a asigura selectivitatea (neacţionarea) la asimetriile uzuale ale
tensiunilor în reţele miniere, care pot crea un curent mic de succesiune inversă. Din acest motiv,
curentul de acţionare se alege egal cu 15 ÷ 20% din curentul nominal al utilajului protejat.
În sfârşit, protecţia cu filtre se distinge printr-o selectivitate deosebită la scurtcircuitele
exterioare. Curentul din releu este cu atât mai mare şi deci temporizarea mai mică, cu cât
scurtcircuitul este mai apropiat de locul său de amplasare. Faptul se explică prin aceea că gradul
de asimetrie al curenţilor, definit de raportul dintre componenta simetrică inversă şi cea directă a
sistemului de curenţi, este maxim la locul scurtcircuitului şi scade pe măsură ce ne apropiem de
sursă.
Protecţia cu filtre constituie una dintre soluţiile moderne cele mai reuşite propuse pentru
rezolvarea problemei protecţiei complexe a utilajelor electrice din exploatări miniere.
4.3.5. PROTECŢIA MINIMALĂ DE TENSIUNE ÎN INSTALAŢIILE DE JOASĂ

TENSIUNE.
CONSIDERAŢII GENERALE.
Această protecţie trebuie să producă deconectarea de la reţea a consumatorului în cazul
scăderii tensiunii sub o anumită valoare (protecţie minimală de tensiune) sau în cazul dispariţiei
totale a ei (protecţie de tensiune nulă).
Această protecţie este impusă şi din normele de protecţie a muncii precum şi de
particularităţilor proceselor tehnologice.
181
De asemenea protecţia este necesară deoarece inexistenţa ei ar conduce la pornirea
simultană a tuturor motoarelor iar şocul mare al curenţilor de pornire nu poate fi suportat de
reţeaua întreprinderii.
SCHEME DE PRINCIPIU
Protecţia minimală de tensiune este asigurată de relee minimale de tensiune precum şi de
către bobinele contactoarelor care intră în dotarea aparatelor de comutaţie. Protecţia de tensiune
nulă este realizata de către declanşatoarele electromagnetice care intră în dotarea aparatelor de
comutaţie destinate pentru comanda şi protecţia liniilor.
Dintre schemele de principiu amintim :
- schema cu contact de blocare în circuitul de comandă (fig.4.31) ;
- schema cu releu de blocare la bornele motorului (fig.4.32) ;
- schema cu rezistenţă de şuntare a butonului de pornire (fig.4.33) ;
- schema cu sursă autonomă pentru crearea impulsului de pornire (fig.4.34) ;
- schema cu siguranţe fuzibile în circuit de comandă (fig.4.35) ;
- schema cu releu direcţional de curent (fig.4.36) ;
- schema cu releu de curent continuu montat in serie (fig.4.37) ;
- schema cu releu de curent continuu montat in paralel (fig.4.38).
Fig.4.31. Schema protecţiei minimale de tensiune, cu contact de blocare în circuitul de comandă.

La apăsarea butonului de pornire P din circuitul de comandă din secundarul
transformatorului T se alimentează bobina releului intermediar RI. Releul intermediar va acţiona,
se va închide contactul său normal deschis RI1 realizând alimentarea la tensiunea de linie a bobinei
contactorului K. Contactorul K atrăgându-şi armătura îşi închide contactele k1, k2, k3 din circuitul
de forţă realizând astfel cuplarea la reţea a motorului M. În acelaşi timp se include şi contactul k4
din circuitul de comandă realizând menţinerea comenzii. Contactul k4 mai poartă denumirea de
contact de memorare, de autoreţinere sau de ocolire.
La scăderea sau la dispariţia totală a tensiunii, bobina contactorului îşi eliberează armătura,
contactele k1, k2, k3 se deschid iar motorul este decuplat de la reţea.
La restabilirea tensiunii în reţeaua de alimentare pentru o nouă cuplare a motorului M la
reţea este necesară o nouă comandă de pornire (o nouă apăsare a butonului de pornire P).
182
Fig.4.32. Schema protecţiei minimale de tensiune cu releu de blocare amplasat la bornele

motorului:
a) releu de curent; b) releu de tensiune.
La apăsarea butonului de pornire P, din secundarul transformatorului T (380/36 V) este
alimentată bobina releului intermediar RI .Releul intermediar va acţiona, contactul normal deschis
RI1 se închide realizând alimentarea bobinei contactorului K. Contactele k1, k2, k3 se închid,
motorul M fiind cuplat la reţea. În acelaşi timp se realizează şi alimentarea bobinei releului de
blocare RB care îşi va închide contactul RB1 din circuitul de comandă realizând memorarea
comenzii. La scăderea sau la dispariţia totala a tensiunii bobina contactorului K îşi eliberează
armătura, contactele k1, k2, k3 din circuitul de forţă se deschid şi motorul M este decuplat de la
reţea. În acelaşi timp se întrerupe şi alimentarea bobinei releului de blocare RB care îşi deschide
contactul RB1 din circuitul de comandă. La restabilirea tensiunii în reţeaua de alimentare pentru o
nouă pornire a lui M este necesară o nouă comandă de pornire (apăsarea lui P). În figură b releul
de blocare este un releu de tensiune fiind montat în paralel existând însă şi scheme la care RB
este conectat în serie.
Schema protecţiei minimale de tensiune cu releu de blocare la bornele motorului are
dezavantajul că releul de blocare RB care este montat de regulă pe corpul maşinii M, din cauza
trepidaţiilor poate să conducă la comenzi false.
Fig.4.33. Schema protecţiei minimale de tensiune cu rezistenţă de şuntare a contactului butonului

de pornire.
Deşi bobina releului intermediar RI este alimentată în permanenţă din secundarul
transformatorului T din cauza rezistenţei de şuntare R a butonului de pornire curentul din circuit
este insuficient pentru acţionare.
183
La apăsarea butonului de pornire P rezistenţa de şuntare practic este scoasă din circuit, curentul
din circuitul de comandă va creşte devenind suficient de mare ca releul intermediar RI să-şi atragă
armatura. Releul intermediar îşi va închide contactul RI1, bobina contactorului K va fi alimentată
la tensiunea de linie, contactele k1, k2, k3 se închid şi motorul M este cuplat la reţea. După
ridicarea degetului de pe butonul de pornire P curentul din circuitul de comandă scade, dar rămâne
totuşi suficient de mare ca releul intermediar RI să-şi menţină armatura atrasă.
La scăderea sau la dispariţia totală a tensiunii contactorul K îşi eliberează armătura,
contactele k1, k2, k3 se deschid şi motorul M este decuplat de la reţea. La restabilirea tensiunii
reţelei pentru o nouă cuplare a lui M la reţea este necesară o nouă comandă de pornire.
Fig.4.34. Schema protecţiei minimale de tensiune cu sursă automată pentru crearea impulsului de
pornire.
La rotirea manetei M a inductorului I se induce în circuit un curent alternativ de
aproximativ 6 V. Prin intermediul unei punţi de redresare PR se realizează alimentarea în curent
continuu a bobinei releului RI1. Releul RI1 va acţiona, îşi va închide contactul normal deschis
RI11, realizând alimentarea din secundarul transformatorului T a bobinei releului intermediar RI.
Releul RI va acţiona, îşi va închide contactul RI1 realizând punerea sub tensiune a bobinei
contactorului K care atrăgându-şi armătura, contactele k1, k2, k3 se închid şi motorul M este cuplat
la reţea. În acelaşi timp intră în funcţiune şi transformatorul de curent TI care asigură în continuare
memorarea comenzii. Oprirea voită a motorului M se realizează prin butonul de oprire O.
La scăderea sau la dispariţia totală a tensiunii bobina K şi eliberează armătura, contactele
k1, k2, k3 se deschid şi motorul M este decuplat de la reţea.
La restabilirea tensiunii reţelei pentru o nouă cuplare a lui M la reţea este necesara o nouă
comandă de pornire, adică o nouă rotire a manetei M.
În nici una din schemele prezentate nu există protecţie împotriva „pierderii comenzii”.
Dacă de exemplu între conductoarele circuitului de comandă din figura 4.34 apare un scurtcircuit,
are loc pornirea intempestivă a motorului M, adică are loc „pierderea comenzii”.
Din acest motiv schemele protecţiilor minimale de tensiune trebuie prevăzute cu protecţii
împotriva „pierderii comenzii”.
184
Scheme de acest gen sunt prevăzute în figurile următoare:
Fig.4.35. Schema protecţiei împotriva scurtcircuitelor între conductoarele circuitului de comandă

cu siguranţă fuzibilă.
În circuitul de comandă este introdusă siguranţa fuzibila SF, rezistenţa de şuntarea a
butonului de pornire R1 precum şi o rezistenţa de limitare a curentului R2. În cazul în care între
conductoarele circuitului de comandă apare un scurtcircuit aşa cum se observa în figură, siguranţa
fuzibilă SF se topeşte făcând imposibilă alimentarea bobinei releului intermediar RI şi deci
pornirea intempestivă a motorului M.
Fig.4.36. Schema protecţiei împotriva scurtcircuitelor între conductoarele circuitului de comandă

cu releu direcţional de curent.
În circuitul de comandă este prevăzut un releu direcţional de curent RD. Releul direcţional
de curent are un contact normal închis RD1 în circuitul de alimentare a bobinei contactorului K. În
mod normal prin bobina releului RD nu circulă curent din cauza diodelor de D1 şi D2 montate în
opoziţie.
În cazul unui scurtcircuit între conductoarele circuitului de comandă aşa cum se observă în
figura bobina releului RD va şi alimentată în curent continuu monoalternanţă, el va acţiona,
contactul său RD1 din circuitul bobinei K se va deschide, făcând imposibilă pornirea intempestivă
a motorului M.
Fig.4.37. Schema protecţiei împotriva scurtcircuitelor în circuitul de comandă prin

utilizarea releelor de curent continuu: a) releu montat în serie
185
În circuitul de comandă este prevăzut releul de curent continuu RI, precum şi dioda
redresoare D1. La apăsarea lui P curentul continuu din circuitul de comandă devine suficient de
mare ca releul RI să acţioneze şi prin contactul său RI1 care se închide, realizează alimentarea
bobinei contactorului K.
Contactorul K îşi atrage armătura, contactele k1, k2, k3 se închid şi motorul M este cuplat la
reţea. În cazul unui scurtcircuit între conductoarele circuitului de comandă releul RI este alimentat
în curent alternativ, el nu lucrează făcând imposibila pornirea intempestivă a motorului M.
Fig.4.38. Schema protecţiei împotriva scurtcircuitelor în circuitul de comandă prin

utilizarea releelor de curent continuu: a) releu montat în paralel
În circuitul de comandă este prevăzut releul de curent continuu RI montat în paralel, acest
releu este un releu de construcţie specială care are impedanţă mare în curent alternativ.
Deşi bobina releului RI este alimentată în permanenţă din secundarul lui T el nu lucrează.
În cazul apăsării butonului de pornire P curentul continuu din circuit devine suficient pentru
acţionarea releului, contactul RI1 se închide, bobina k este alimentată şi motorul M este cuplat la
reţea.
În cazul unui scurtcircuit între conductoarele circuitului de comandă, bobina releului RI
este alimentată în curent alternativ, el nu lucrează făcând imposibilă pornirea intempestivă a
motorului M.
În practică o largă aplicativitate au primit schemele cu releu de curent continuu în circuitul
de comandă (montat în serie, dar de obicei în paralel) cu rezistenţa de şuntare şi dioda redresoare
D1. Aceste circuite de comandă pot fi realizate fie pentru comandă locală, fie pentru comandă la
distanţă. De obicei rezistenţa de şuntare R şi dioda D1 sunt înglobate în masa epoxidică şi sunt
amplasate chiar în postul de butoane, pornire-oprire. Ele se întâlnesc sub denumirea de circuite de
comandă cu rezistenţă de şuntare a butonului de pornire şi diodă cap de linie.
Parametrii electrici ai acestor circuite (tensiune, curent, inductanţă) permit realizarea
acestor circuite în mod de protecţie siguranţa intrinsecă.
Un circuit sau o parte a acestuia se consideră ca are modul de protecţie, siguranţa intrinsecă
dacă atât în regim normal de funcţionare dar şi în regim de avarie energia cedată mediului
186
înconjurător (W) nu depăşeşte energia minimă de aprindere Wminim a amestecului potenţial
exploziv adică tehnic îndeplineşte relaţia : W < Wminim .
De exemplu pentru amestecul de metan şi aer Wminim ≅ 0,28 mJ.
Prin însăşi principiul ei acest mod de protecţie se utilizează în circuitul de curent slab cum
sunt circuitele de telecomunicaţii, telemăsură, telecomandă, telesemnalizare etc. Conductoarele
utilizate au izolaţie de culoare albastră.
187
CAPITOLUL V
SECURITATEA ÎMPOTRIVA ELECTROCUTĂRII ÎN
INSTALAŢIILE ELECTRICE INDUSTRIALE.
5.1. PERICOLUL DE ELECTROCUTARE.
O particularitate a utilizării energiei electrice în întreprinderile industriale o constituie şi
pericolul de accidente prin electrocutare. Acest pericol apare atunci când o persoana atinge două
puncte dintr-o instalaţie electrică cu diferenţă de potenţial. Aceasta poartă numele de tensiune de
atingere (Ua). La aplicarea tensiunii de atingere, va apărea şi un curent dat de relaţia :
Ua
I om = (5.1)
Rom
în care: Rom-rezistenţa corpului omenesc.
Rezistenţa corpului omenesc este influenţată de o serie de factori şi variază în limite largi.
În calcule valoarea rezistenţei corpului omenesc se adoptă în mod acoperitor ca fiind:
Rom=1000 Ω =1k Ω
La studiul pericolului de electrocutare în instalaţiile electrice se consideră pentru curentul
periculos valoarea Iper=0,050 A. Ţinând cont de valoarea Rom şi Iper rezultă o tensiune de atingere
periculoasă (Uap)
Uap= Iper ⋅ Rom= 0,050 ⋅ 1000= 50 V.
Efectele curentului electric la trecerea prin corpul omului sunt :
- fibrilaţia inimii ;
- paralizia centrilor nervoşi ai aparatului respirator sau aparatului circulator ;
- traumatisme ale organelor interne ;
- comoţii cerebrale ;
- arsuri şi electrometalizări ;
- crăpături şi umflături ale pielii (semne electrice).
Fig.5.1. Curenţii prin om la care nu se produce fibrilaţia inimii.
188
Accidentele prin electrocutare diferă în funcţie de ramura industrială, astfel în minerit
accidentele prin electrocutare sunt mult mai mari ca număr decât în alte medii din cauza unor
particularităţi dintre care :
- spaţiu limitat ;
- vizibilitate redusă ;
- umiditate excesivă ;
- stare de oboseală pronunţată;
- căderi si surpări de roci care conduc la distrugerea izolaţiei echipamentelor electrice şi
duc la apariţia pericolelor de electrocutare ;
- tratament grosolan al echipamentelor electrice din partea personalului de deservire.
5.2. REGIMUL DE FUNCŢIONARE AL NEUTRULUI CA FACTOR DE

SECURITATE ÎMPOTRIVA ELECTROCUTĂRII.
La atingerea de către om a două faze dintr-o reţea trifazată, accidentele prin electrocutare
nu depind de modul de tratare al punctului neutru al sistemului faţă de pământ (dacă punctul neutru
al sistemului trifazat este izolat faţă de pământ sau este legat la pământ).
Cele de mai sus se pot urmări pe figura:
Fig.5.2. Pericolul de electrocutare în cazul atingerii a două faze.

La atingerea concomitentă de către om a două faze ale reţelei trifazate, omului i se aplică
tensiunea de linie (Ul). Conform legii lui Ohm valoarea curentului ce trece prin corpul omului este
dată de relaţia :
Ul
I om = (5.2)
Rom
Dacă vom considera de exemplu cazul unei reţele de iluminat din subteran la care tensiunea
de linie are valoarea Ul = 127V valoarea curentului care trece prin corpul omului va fi :
189
127
I om = 0,127 A〉〉 I per = 0,050 A
1000
În concluzie atingerea concomitenta a două faze ale unei reţele trifazate într-o reţea cu
tensiunea de 127V poate fi periculoasă. La atingerea concomitenta a două faze dintr-o reţea
trifazată pericolul de electrocutare nu este influenţat de modul de tratare a punctului neutru
(punctul 0) faţă de pământ. În schimb accidentele prin electrocutare la atingea de către om a unei
singure faze sunt influenţate în mare măsură de modul de tratare a punctului neutru “0” al
sistemului faţă de pământ. Acest lucru se poate explica pe figurile următoare:
Fig.5.3. Pericolul de electrocutare în sistemul cu neutrul izolat.

În figura 5.3.:
U1, U2, U3 - tensiunile de fază ale sistemului trifazat ;
r1, r2, r3 - rezistenţele de izolaţie ale celor trei faze faţă de pământ.
La atingerea de către om a unei faze a sistemului trifazat (de exemplu faza I-a, curentul se
închide pe circuitul figurat cu linie întreruptă adică prin rezistenţele de izolaţie ale celorlalte două
faze (r2, r3) faţă de pământ.
Dacă rezistenţele de izolaţie ale fazelor faţă de pământ au valori ridicate, la atingerea de
către om a unei faze valoarea curentului care circulă prin corpul omului poate fi nepericuloasă.
Fig.5.4. Pericolul de electrocutare în sistemul cu neutrul legat la pământ.
190
În figura 5.4.:
U1, U2, U3 - tensiunile de fază, dar punctul neutru 0 al sistemului trifazat este legat la
pământ.
Vom nota :
rp - rezistenţa circuitului care se închide prin pământ ;
ro - rezistenţa prizei de legare la pământ a punctului neutru.
Dacă omul atinge una din fazele sistemului trifazat (faza a I-a), circuitul de curent se
închide pe traseul figurat cu linie întreruptă. Valoarea curentului care trece prin corpul omului Iom
este dată de relaţia :
Uf Uf
Iom = ≅ (5.3)
Rom + rp + ro Rom
deoarece: rp + ro << Rom
În concluzie la atingerea de către om a unei faze din sistemul trifazat cu neutral legat la
pământ atingerea poate fi periculoasă deoarece omului i se aplică tensiunea de fază. Deci atingerea
de către om a unei faze din sistemul trifazat este mult mai periculoasă în sistemul trifazat cu
neutral legat la pământ (fig.5.4.) decât în sistemul trifazat cu neutral izolat (fig.5.3).
Din motivele amintite anterior normele de protecţie a muncii prevăd ca în subteran unde
pericolele de accident prin electrocutare este mult mai mare decât la suprafaţa să se utilizeze
sistemul trifazat cu punctul neutru izolat faţă de pământ.
În acest sistem controlul permanent al rezistenţelor de izolaţie ale fazelor faţă de pământ
(r1, r2, r3) şi menţinerea acestora la valori ridicate pot face ca valoarea curentului care apare la
atingerea unei faze de către om să fie nepericuloasă.
La suprafaţă însă unde pericolul de accident prin electrocutare este mai mic decât în
subteran se utilizează sistemul trifazat cu punctul neutru legat la pământ.
Sistemul trifazat cu neutrul izolat faţă de pământ are însă dezavantajul că dacă fazele
sistemului nu sunt încărcate uniform poate să apară dezechilibrul acestuia şi deci disimetria
tensiunii de fază. Acest lucru nu este posibil în sistemul trifazat cu punctul neutru legat la pământ
deoarece acesta are întotdeauna potenţialul pământului, adică zero.
191
5.3. ANALIZA ŞI COMBATEREA PERICOLULUI DE ELECTROCUTARE ÎN
REŢELELE TRIFAZATE CU PUNCTUL NEUTRU IZOLAT FAŢĂ DE
PĂMÂNT.
În cazul general cele trei faze ale unei reţele trifazate cu punctul neutru izolat faţă de
pământ sunt izolate faţă de pământ prin admitanţele y1, y2, y3 ale fazelor faţă de pământ care la
rândul lor sunt formate din conductanţele g1, g2, g3 precum şi din capacităţile fazelor faţă de
pământ C10, C20, C30 uniform repartizate de-a lungul acestora
Acest lucru este ilustrat în figura următoare :
Fig.5.5. Determinarea curentului ce trece prin corpul omenesc la atingerea unei faze a sistemului
trifazat cu neutrul izolat.
Conductanţele de izolaţie ale fazelor faţă de pământ sunt date de relaţiile :
1 1 1
g1 = ; g2 = ; g3 = (5.4)
r1 r2 r3
în care :
r1, r2, r3 - rezistenţele de izolaţie ale fazelor faţă de pământ.
Dacă capacităţile fazelor faţă de pământ sunt uniform distribuite de-a lungul fazelor şi
egale intre ele adică avem:
C10=C20=C30=C0 (5.5)
Fig.5.6. Capacităţile între faze şi faţă de pământ la un cablu electric.
192
Se demonstrează că la atingerea de către om a unei faze din sistemul trifazat, valoarea
curentului care trece prin corpul omului este dată de relaţia :
I om =
3 ⋅ U f ⋅ Gom
⋅
2
[
3( g 2 + g 3 ) + 2 3ωC 0 + ( g 2 − g 3 ) ]2
(5.6)
2 (g1 + g 2 + g 3 + Gom )2 + 9ω 2 C 02
Uf - tensiune de fază ;
ω - pulsaţie ;
Gom - reprezintă conducţia omului şi este data de relaţia :
1
Gom = (5.7)
Rom
În relaţia 5.6 s-a considerat că muncitorul atinge prima faza a sistemului trifazat.
La analiza pericolului de electrocutare în reţelele trifazate cu neutrul izolat faţă de pământ
se disting următoarele patru cazuri:
a) Cazul reţelelor trifazate de înaltă tensiune.
Valoarea curentului ce trece prin corpul omului se obţine particularizând în relaţia 5.6 condiţiile :
g1 = g 2 = g 3 = 0
r1 = r2 = r3 = ∞
C0 ≠ 0
b) Cazul reţelelor de joasă tensiune lungi (peste 1 până la 2 Km), valoarea curentului care
trece prin corpul omului la atingerea unei faze se obţine particularizând în relaţia 5.6 condiţiile :
g1 = g 2 = g 3 = g
r1 = r2 = r3 = r
C0 ≠ 0
c) Cazul reţelelor de joasă tensiune scurte la care valoarea curentului care trece prin corpul
omului la atingerea unei faze se obţine particularizând în relaţia 5.6 condiţiile :
g1 = g 2 = g 3 = g
r1 = r2 = r3 = r
C0 = 0
d) Cazul reţelelor de joasă tensiune scurte dar la care rezistenţa de izolaţie ale fazelor faţă
de pământ sunt diferite între ele, valoarea curentului care trece prin corpul omului se obţine
particularizând în relaţia 5.6 condiţiile :
g1 ≠ g 2 ≠ g 3
r1 ≠ r2 ≠ r3
193
C0 = 0
a)Vom avea :
3 ⋅U f ⋅ Gom 4 ⋅ 3 ⋅ ω 2 ⋅ C 02 3 ⋅ U f ⋅ Gom ⋅ ω ⋅ C 0 3 ⋅ U f ⋅ ω ⋅ C0
I om = = = (5.8)
2 Gom + 9 ⋅ ω ⋅ C 0
2 2 2
9 ⋅ ω 2 ⋅ C 02 1 + (3 ⋅ ω ⋅ C 0 ⋅ Rom )
2
Gom 1 + 2
Gom
Efectuând câteva calcule cu relaţia 5.8 se ajunge la concluzia că valoarea curentului care
trece prin corpul omului la atingerea unei faze este influenţată în mare măsură în mod negativ de
valoarea tensiunii de fază precum şi de capacitatea C0 a fazelor faţă de pământ. Dacă vom
considera de exemplu o reţea cu tensiune de 6 kV şi vom lua capacitatea fazelor faţă de pământ
C 0 = 1μF pentru valoarea curentului care trece prin corpul omului se obţine :
Iom ≅ 2,36 A >> Iper = 0, 050 A

În concluzie într-o reţea trifazată de înaltă tensiune cu neutrul izolată faţă de pământ la
atingerea unei faze chiar dacă rezistenţele de izolaţie r1, r2, r3 sunt infinit de mari, atingerea este
periculoasă. Singurul mijloc de protecţie este evitarea contactului cu reţeaua.
b)
3 ⋅U f ⋅ Gom 3⋅ 4⋅ g 2 + 4⋅ 3⋅ω2 ⋅ C02 Uf 9⋅ g 2 + 9⋅ω2 ⋅ C02
I om = = =
2 (3⋅ g + Gom )2 + 9⋅ω2 ⋅ C02 Rom 9⋅ g 2 + 6⋅ g ⋅ Gom + Gom
2
+ 9⋅ω2 ⋅ C02
Uf Uf Uf
= = = =
9⋅ g 2 + 6⋅ g ⋅ Gom + Gom
2
+ 9⋅ω2 ⋅ C02 6⋅ g ⋅ Gom + Gom
2
6 1
Rom Rom 1+ + 2
9⋅ g 2 + 9⋅ω2 ⋅ C02 9⋅ g 2 + 9⋅ω2 ⋅ C02 r ⋅ Rom Rom
Rom 1+
9
+ 9⋅ω2 ⋅ C02
r2
Uf Uf
= =
6⋅ Rom + r 6⋅ r ⋅ Rom + r 2
Rom 1+
Rom 1+
r ⋅ Rom
2
9⋅ Rom
2
(
1+ r 2 ⋅ω2 ⋅ C02 ) (5.9)
9 + 9⋅ r ⋅ω ⋅ C
2 2 2
0
r2
Dacă vom efectua câteva calcule cu relaţia 5.9 se constată că un efect negativ din punct de
vedere a electrocutării la atingerea de către om a unei singure faze o are capacitatea C0 a reţelei.
Pentru a înlătura acest dezavantaj se pune problema reducerii capacitaţii reţelei faţă de pământ prin
una din metodele prezentate în cazul precedent şi anume scurtarea lungimii reţelei.
194
c)
3 ⋅ U f ⋅ Gom 3⋅ 4 ⋅ g 2 3 ⋅ U f ⋅ Gom ⋅ g 3 ⋅U f
I om = = = =
2 (3g + Gom ) 2
3 g + Gom ⎛3
Rom ⋅ r ⋅ ⎜⎜ +
1 ⎞
⎟⎟
⎝ r Rom ⎠ (5.10)
3 ⋅U f 3 ⋅U f Uf
= = =
⎛ 3 ⋅ Rom + r ⎞ 3Rom + r r
Rom ⋅ r ⎜⎜ ⎟⎟ Rom +
⎝ Rom ⋅ r ⎠ 3
În cazul reţelelor trifazate cu neutrul izolat faţă de pământ dar de lungime redusă valoarea
curentului care trece prin corpul omului la atingerea unei faze este influenţată aşa cum se observă
din relaţia 5.10 de tensiunea de fază Uf precum şi de valoarea rezistenţei de izolaţie r ale fazelor
faţă de pământ.
Dacă vom menţine rezistenţa de izolaţie r ale fazelor faţă de pământ la valori ridicate la
atingerea de către om a unei faze din sistemul trifazat curentul poate fi nepericulos. Controlul
rezistenţei de izolaţie şi protecţie contra punerilor la pământ în reţelele de joasă tensiune scurte se
realizează cu ajutorul releelor de protecţie întâlnite în literatura de specialitate sub denumirea de
relee de scurgere.
Dacă în relaţia (5.10) vom considera pentru valoarea curentului care trece prin corpul
omului la atingerea unei faze, valoarea sa periculoasa (Iom =Iper) se poate determina valoarea
minima a rezistenţei de izolaţie (r = rminim) până la care se asigură protecţia contra electrocutării.
Vom avea:
Uf
I per =
rmin
Rom +
3
rmin
I per ⋅ Rom + I per ⋅ =U f
3
3 ⋅ I per ⋅ Rom + I per ⋅ rmin = 3 ⋅ U f (5.11)
I per ⋅ rmin = 3 ⋅ U f − 3 ⋅ I per ⋅ Rom
3 ⋅ U f − 3 ⋅ I per ⋅ Rom ⎛Uf ⎞
rmin = = 3⎜ − Rom ⎟
I per ⎜I ⎟
⎝ per ⎠
Dacă în relaţia (5.11) vom lua o reţea de tensiune de fază Uf = 220V, şi ţinând cont de
valoarea curentului periculos Iper precum şi de rezistenţa corpului omenesc se obţine :
⎛ 220 ⎞
rmin = 3 ⋅ ⎜ − 1000 ⎟ = 3 ⋅ (4400 − 1000 ) = 3 ⋅ 3400 = 10200Ω
⎝ 0,05 ⎠
În concluzie rezistenţa minimă a rezistenţei de izolaţie ale fazelor faţă de pământ la care
releele de scurgere trebuie să producă deconectarea de la reţea este circa 10kΩ .
195
d)
3 ⋅ U f ⋅ Gom 3 ⋅ g 22 + 6 ⋅ g 2 ⋅ g 3 + 3 ⋅ g 32 + g 22 − 2 ⋅ g 2 ⋅ g 3 + g 32
I om = =
2 (g1 + g 2 + g 3 + Gom )2
1 1 1
+ + 2
3 ⋅ U f ⋅ Gom 4 ⋅ g + 4 ⋅ g2 ⋅ g3 + 4 ⋅ g
2 2
3 ⋅U f r 2
r2 ⋅ r3 r3
= 2 3
= ⋅ 2 =
2 (g1 + g 2 + g 3 + Gom )2 Rom 1 1 1
+ + +
1
r1 r2 r3 Rom
(5.12)
r32 + r2 ⋅ r3 + r22
3 ⋅U f r22 ⋅ r32
= ⋅ =
Rom r2 ⋅ r3 ⋅ Rom + r1 ⋅ r3 ⋅ Rom + r1 ⋅ r2 ⋅ Rom + r1 ⋅ r2 ⋅ r3
r1 ⋅ r2 ⋅ r3 ⋅ Rom
3 ⋅ U f ⋅ r1 ⋅ r22 + r2 ⋅ r3 + r32
=
Rom ⋅ (r2 ⋅ r3 + r1 ⋅ r3 + r1 ⋅ r2 ) + r1 ⋅ r2 ⋅ r3
Se observă din relaţia (5.12) ca valoarea curentului care trece prin corpul omului depinde
de tensiunea de faza Uf şi de valoarea rezistenţei de izolaţie ale fazelor faţă de pământ care sunt
diferite între ele (r1 ≠ r 2 ≠ r 3) .
Acest caz are un subcaz particular şi anume: dacă un muncitor atinge una din fazele
sistemului trifazat şi în acelaşi timp o altă fază este pusă la pământ valoarea curentului care trece
prin corpul omului (Iom) se obţine din relaţia (5.12) punând condiţiile:
r1 =r 3 = r
r2 = 0
Într-o figură sistemul se prezintă astfel :
u3
u2
O
u1
Rom
I om
Fig.5.7. Sistem trifazat în care muncitorul atinge faza I iar faza II este pusă la pământ.
3 ⋅U f ⋅ r ⋅ r 2 3 ⋅U f
I om = = (5.13)
Rom ⋅ r 2
Rom
196
Din relaţia (5.13) se observă că în cazul studiat omului i se aplică tensiunea de linie (Ul)
care este întotdeauna o atingere periculoasă.
5.3.1. MĂSURI DE PROTECŢIE CONTRA ELECTROCUTĂRII.

Pentru combaterea pericolelor de electrocutare în instalaţiile electrice se iau o serie de
măsuri de protecţie dintre care amintim :
- asigurarea inaccesibilităţii părţilor aflate sub tensiune prin montarea lor la înălţime. Astfel
de exemplu firul de contact de la tracţiunea electrică cu troleu se amplasează la o înălţime de cel
puţin 1.8 - 2 metri faţă de coroana şinei de cale ferată.
-respectarea normelor generale de protecţie a muncii şi anume : a
covoarelor electroizolante, a echipamentelor individuale de protecţie (mănuşi, cizme, galoşi de
cauciuc, căşti de protecţie) precum şi utilizarea tijelor de manevră electroizolante pentru manevrele
din staţii ;
- închiderea echipamentelor electrice în carcase care să fie prevăzute cu blocaje electrice,
mecanice sau electromecanice care să nu permită deschiderea echipamentului sub tensiune, dar
nici punerea sub tensiune cu capacul deschis;
- izolarea chiar a parţilor care în mod normal nu sunt sub tensiune , dar în mod accidental
sau prin distrugerea izolaţiei pot ajunge sub tensiune, cum sunt de exemplu mânerele de la partea
posterioară a perforatoarelor electrice;
- utilizarea tensiunii reduse în instalaţiile cu pericol sporit de electrocutare astfel: cel mult
127V în instalaţiile de iluminat din subteran, cel mult 36 V în instalaţiile de telecomandă,
telemăsură, telecomunicaţii,automatizare etc.
- existenţa unui control permanent a valorilor rezistenţei de izolaţie ale fazelor faţă de
pământ atât în reţelele de joasă tensiune cât şi în reţelele de înaltă tensiune. Acest control
permanent se realizează cu ajutorul releelor de control a rezistenţei de izolaţie şi de protecţie
contra punerilor la pământ denumite şi relee de scurgere ;
- legarea la pământ a tuturor părţilor metalice ale instalaţiilor electrice care în mod normal
nu sunt sub tensiune dar în mod accidental prin distrugerea izolaţiei pot ajunge sub tensiune.
197
5.4. LEGAREA LA PĂMANT DE PROTECŢIE.
Toate părţile metalice ce pot ajunge sub tensiune în mod accidental sunt legate la pământ
prin intermediul unor prize de legare la pământ. Astfel se leagă la pământ carcasele metalice ale
aparatelor de comutaţie,carcasele metalice ale maşinilor electrice, carcasele metalice ale celulelor
de distribuţie, şasiurile metalice ale transformatoarelor de putere, armătura metalică a cablurilor
armate, manşoanele metalice de îmbinare ale cablurilor şinele de cale ferată, tuburile de aeraj,
ramele metalice ale tablourilor de distribuţie, etc. Legăturile dintre partea metalica şi priza de
legare la pământ se face de regula printr-un conductor liţat şi neizolat cu secţiune minimă impusa
de normele în vigoare.
Se consideră de exemplu un motor electric M alimentat la o reţea trifazată care
funcţionează cu neutru izolat faţă de pământ, carcasa metalică a acestuia fiind legată la pământ
prin intermediul unei prize de legare la pământ. S-a presupus că în reţeaua de alimentare a
motorului apare un defect de izolaţie aşa cum se observă în figura :
Fig.5.8. Principiul legării la pământ de protecţie

U1, U2, U3 - tensiuni de fază ;
r1, r2, r3 – rezistenţe de izolaţie ale fazelor faţă de pământ.
Carcasa metalică a motorului este legată la pământ prin intermediul prizei de legare la
pământ care are valoarea rp, în mod normal o persoană aflată în apropierea motorului poate
atinge fără nici un pericol carcasa motorului M chiar dacă acesta funcţionează.
Dacă însă una din faze (exemplu faza 1) îşi distruge izolaţia, apare un curent de defect.
Valoarea curentului de defect este dată de o relaţie asemănătoare cu valoarea curentului care
trece prin om când atinge un sistem trifazat cu neutrul izolat de joasă tensiune sub 1 km (lungime
redusă).
Uf
Id = (5.14)
r
Rd +
3
unde :
Uf - tensiunea de fază ;
198
Rd - rezistenţa de defect ;
r - rezistenţa de izolaţie a fazelor faţă de pământ.
Rezistenţa de defect Rd este formată din rezistenţa prizei de legare la pământ rp şi
rezistenţa corpului omenesc Rom conectate în paralel.
Id
I d − I om I om
rP Rom
Fig.5.9. Legarea în paralel a rezistenţei prizei de legare la pământ şi rezistenţa corpului

omenesc
Rom - rezistenţa omului ;
Iom - valoarea curentului care trece prin corpul omenesc.
Cele două ramuri fiind conectate în paralel putem scrie :
I om ⋅ Rom = (I d − I om ) ⋅ rp
I om ⋅ Rom = I d ⋅ rp − I om ⋅ rp
(5.15)
I om ⋅ Rom + I om ⋅ rp = I d ⋅ rp
I om ⋅ (R om + rp ) = I d ⋅ rp
rezultă :
rp Uf rp
I om = I d ⋅ ⇒ I om = ⋅ (5.16)
Rom + rp r Rom + rp
Rd +
3
Rezistenţa de defect este de fapt rezistenţa echivalenta a celor două rezistenţe legate în
paralel deci putem scrie :
Rom ⋅ rp
Rd = (5.17)
Rom + rp
În concluzie valoarea curentului ce trece prin corpul omenesc este:
199
Uf rp Uf 1
I om = ⋅ = ⋅ =
Rom ⋅ rp r Rom + rp 3 ⋅ Rom ⋅ rp + r ⋅ Rom + r ⋅ rp Rom + rp
+
Rom + rp 3 3(Rom + rp ) rp
(5.18)
Uf Uf
= =
r ⋅ (Rom + rp )
I om
3 ⋅ Rom ⋅ rp + r ⋅ Rom + r ⋅ rp
Rom +
3 ⋅ rp 3 ⋅ rp
Cunoscând valoarea curentului ce trece prin corpul omenesc putem calcula tensiunea de
atingere Ua. Este dată de relaţia :
U f ⋅ Rom
U a = I om ⋅ Rom =
r ⋅ (Rom + rp )
(5.19)
Rom +
3 ⋅ rp
Având în vedere că normele de protecţia muncii prevăd rezistenţa circuitului de legare la

pământ în punctul cel mai îndepărtat să nu depăşească în subteran valori 2 Ω iar la suprafaţă 4 Ω
se poate face aproximaţia :
Rom + rp ≅ Rom (5.20)
Atunci tensiunea de atingere devine :

Uf 3 ⋅U f
Ua = = (5.21)
r r
1+ 3+
3 ⋅ rp rp
Dacă considerăm în relaţia de mai sus că tensiunea de atingere are valoarea nepericuloasă
se poate determina rezistenţa prizei de legare la pământ până la care se realizează protecţia
împotriva electrocutării :
3 ⋅U f r
U anep = ⇒ 3 ⋅ U anep + ⋅ U anep = 3 ⋅ U f
r rp
3+
rp
3 ⋅ rp ⋅ U anep + r ⋅ U anep = 3 ⋅ rp ⋅ U f
r ⋅ U anep = 3 ⋅ rp ⋅ U f − 3 ⋅ rp ⋅ U anep (5.22)
r ⋅ U anep
rp ≤
3 ⋅ (U f − U anep )
r
rp ≤
⎛ Uf ⎞
3⎜ − 1⎟
⎜U ⎟
⎝ anep ⎠
Această relaţie ne permite să stabilim valoarea maximă a prizei de legare la pământ până
la care legarea la pământ de protecţie asigură protecţia împotriva electrocutării. Astfel dacă
considerăm o reţea de tensiune de 380V şi tensiunea de atingere nepericuloasă de 40V, iar pentru
rezistenţa prizei de legare la pământ rp = 2 Ω se obţine o rezistenţă de izolaţie :
200
⎛ Uf ⎞ ⎛ 380 ⎞
r = 3 ⋅ rp ⋅ ⎜ − 1⎟ = 3 ⋅ 2 ⋅ ⎜ − 1⎟ = 6 ⋅ (9,5 − 1) = 6 ⋅ 8,5 = 51Ω
⎜U ⎟ ⎝ 40 ⎠
⎝ anep ⎠
Această valoare este de aproximativ două sute de ori mai mică decât valoarea rezistenţei
de izolaţie ale fazelor faţă de pământ a reţelelor de joasă tensiune.
5.5. PERICOLUL TENSIUNII DE PAS ŞI DE ATINGERE ŞI COMBATEREA

LOR.
Toate părţile metalice ale instalaţiilor electrice care în mod normal nu sunt sub tensiune dar
accidental prin distrugerea izolaţiei pot să ajungă sub tensiune se leagă la pământ prin intermediul
unor prize de legare la pământ.
Prizele de legare la pământ se clasifică astfel:
- prize artificiale;
- prize naturale.
Prizele artificiale după forma lor pot fi sub formă de placă din oţel zincat, sub formă de
ţeavă, platbandă metalică sau conductor circular.
Prizele naturale pot fi din conducte de apă sau lichide neinflamabile, din şine de cale ferată,
etc.
Prizele de legare la pământ mai pot fi:
- singulare;
- multiple.
De obicei în mai multe cazuri o singură priză (priză singulară) nu are rezistenţa electrică
minimă impusă de norme. Din acest motiv la realizarea instalaţiilor de legare la pământ se
procedează la interconectarea mai multor prize singulare, realizându-se astfel o priză multiplă
(fiind vorba de o legare în paralel , rezistenţa echivalentă se micşorează). Prizele de legare la
pământ mai pot fi:
- prize principale;
- prize secundare.
La realizarea reţelei generale de legare la pământ a unei exploatări miniere subterane în
afara prizelor secundare se prevăd şi două prize principale amplasate de regulă una în bazinul de
colectare a apelor de la staţia principală de pompe, iar cealaltă în jompul puţului.
Se prevăd două prize principale pentru ca în cazul scoaterii din funcţiune a uneia, să
rămână cealaltă (periodic trebuie să se efectueze curăţirea bazinului de colectare a apelor şi a
jompului).
201
Indiferent de forma prizei de legare la pământ ea poate fi înlocuită printr-o priză
echivalentă de formă emisferică de aceeaşi rezistenţă.
Să considerăm o priză echivalentă de formă emisferică care este introdusă în sol şi care este
parcursă de curentul I ca în figură:
Fig.5.10. Distribuţia tensiunii în jurul prizei de pământ

Pentru a determina modul de distribuţie a potenţialului electric a punctelor din sol din jurul
prizei de legare la pământ la distanţa x de priză vom considera un element infinitezimal de sol de
grosime dx ca în figură.
Curentul I parcurgând elementul infinitezimal va produce o cădere infinitezimală de
tensiune dU, dată de relaţia:
dU = I ⋅ dR (5.23)
unde:
dR – rezistenţa electrică a elementului infinitezimal de sol considerat.
Ţinând cont de formula rezistenţei electrice de la electrotehnică relaţia precedentă devine:
I ⋅ ρ ⋅ dx
dU = (5.24)
2 ⋅π ⋅ x2
unde:
ρ - rezistivitatea solului.
Pentru e determina curba de distribuţie a potenţialului în jurul prizei vom ţine cont de
definiţia acestuia şi va trebui să determinăm integrala:
∞ ∞
I ⋅ ρ ⋅ dx
U x = ∫ dU = ∫ (5.25)
x x 2 ⋅π ⋅ x2
unde:
Ux – valoarea potenţialului la distanţa x de priză.
∞ ∞ ∞
I ⋅ ρ dx I ⋅ ρ I ⋅ρ 1 I ⋅ρ 1
Ux = ⋅∫ 2 = ⋅ ∫ x − 2 dx = ⋅− = ⋅
2 ⋅π x x 2 ⋅π x 2 ⋅π x x 2 ⋅π x
202
I ⋅ρ
Ux ⋅ x = = const. (5.26)
2 ⋅π
Relaţia de mai sus reprezintă ecuaţia unei hiperbole.
Ţinând cont de acest lucru vom putea reprezenta variaţia potenţialului punctelor din sol din
jurul prizei care are forma curbei 1 din figură:
U p = I ⋅ rp (5.27)
unde:
rp – rezistenţa electrică a prizei.
Se observă din figură că potenţialul punctelor din sol scade odată cu distanţa faţă de priză,
teoretic potenţialul este nul la distanţa x = ∞ , iar practic la o distanţă de 20-25 m el este suficient
de mic pentru a se considera nul.
Dacă un muncitor se găseşte în apropierea prizei la o distanţă x de priză şi cu un obiect bun
conducător de electricitate atinge priza de legare la pământ el va fi supus unei tensiuni de atingere
Ua ca în figură.
Tensiunea de atingere este dată de relaţia:
U a = U p − U x = f (x ) (5.28)
unde:
Ux – potenţialul la distanţa x de priză.
Ţinând cont de relaţia anterioară se poate trasa curba de variaţie a tensiunii de atingere care
are forma curbei 2 din figură. Tensiunea de atingere creşte odată cu distanţa faţă de priză.
Dacă un muncitor se află în apropierea prizei şi face un pas, el va fi supus unei diferenţe de
potenţial denumită tensiune de pas Upas ca în figură.
Tensiunea de pas este cu atât mai mare cu cât pasul este mai mare şi cu cât muncitorul este
mai aproape de priză unde panta curbei 1 este mai mare. Pericolul tensiunii de atingere şi a
tensiunii de pas apare de obicei la executarea instalaţiilor de legare la pământ în circuitele de înaltă
tensiune. (reţelele de legare la pământ a staţiilor şi substaţiilor de transformare şi a posturilor de
transformare).
Pentru combaterea tensiunii de pas şi de atingere sunt două metode şi anume:
a) Pentru combaterea tensiunii de atingere şi a tensiunii de pas se procedează la
introducerea în sol a unor bare metalice B care au ca efect aplatizarea curbei de distribuţie a
potenţialului în jurul prizei de legare la pământ. Acest lucru este ilustrat în figura următoare :
203
Fig.5.11. Micşorarea tensiunii de pas a unei prize de pământ prin bare metalice îngropate în
pământ
În figură barele metalice B sunt reprezentate în secţiune. Barele metalice au rezistenţă
foarte mica, practic nulă, astfel că prin introducerea acestora în sol curba de distribuţie a
potenţialului Ux din jurul prizei P se aplatizează modificându-se de la formula 1 la formula 2. În
/
acest fel şi tensiunea de pas se modifica de la U pas //
la U pas //
( U pas 〈U pas
/
) astfel că ea poate deveni
nepericuloasă.
b) Pericolul tensiunii de atingere şi a tensiunii de pas apare de regula în instalaţiile de
legare la pământ din circuitul de înaltă tensiune. Pentru reducerea tensiunii de atingere şi de pas la
executarea instalaţiei de legare la pământ din circuitul de înaltă tensiune se procedează la
interconectarea mai multor electrozi E sub forma unui contur închis. Acest lucru este ilustrat în
figură :
Fig.5.12. Reducerea tensiunilor de atingere şi de pas printr-un contur de legare multiplă la

pământ
La realizarea instalaţiei de legare la pământ în circuitele de înaltă tensiune electrozii E sunt
interconectaţi sub forma unui contur închis. În acest fel curbele individuale de variaţie a
204
potenţialului în jurul prizei reprezentate în secţiunea I-I’ cu linie subţire se compun între ele
obţinându-se o curbă rezultantă mult mai aplatizată şi anume curba trasată cu o linie groasa. În
acest fel tensiunea de atingere şi de pas poate deveni periculoasă.
5.6. CONTROLUL REZISTENŢELOR DE IZOLAŢIE ŞI PROTECŢIA CONTRA

PUNERILOR LA PĂMÂNT ÎN REŢELELE TRIFAZATE CE FUNCŢIONEAZĂ
CU NEUTRUL IZOLAT FAŢĂ DE PĂMÂNT.
La analiza şi combaterea pericolului de electrocutare în reţelele trifazate ce funcţionează cu
neutrul izolat faţă de pământ s-au studiat patru cazuri :
- reţelele de înaltă tensiune ;
- reţelele de joasă tensiune lungi (peste 1-2 Km) ;
- reţelele de joasă tensiune scurte ;
- reţelele de joasă tensiune scurte cu rezistenţe de izolaţie r1 ≠ r2 ≠ r3 .
5.6.1. CONTROLUL REZISTENŢELOR DE IZOLAŢIE ŞI PROTECŢIA

CONTRA PUNERILOR LA PĂMÂNT ÎN INSTALAŢIILE ELECTRICE DE
JOASĂ TENSIUNE.
Cele trei rezistenţe de izolaţie r1, r2, r3 ale fazelor faţă de pământ într-o reţea trifazată care
funcţionează cu neutrul izolat pot fi considerate ca un consumator trifazat conectat în stea având
drept punct neutru pământul, aşa cum se observa în figură:
U3
U2
O
U1
R1 R2 R3
Fig.5.13. Rezistenţele de izolaţie ale fazelor faţă de pământ într-un sistem trifazat cu neutrul izolat
În absenţa defectelor de izolaţie sau a punerilor la pământ sistemul trifazat de tensiuni este
un sistem simetric şi echilibrat. Diagramele tensiunilor de fază şi a tensiunilor de linie arată ca în
figură:
205
U1
U 31 O U 12
U 3
U2
3 2
U 23
Fig.5.14. Diagrama tensiunilor de fază şi de linie
U1, U2, U3 - tensiuni de fază ;
U12, U23, U31- tensiuni de linie.(în modul acestea sunt de 3 ori mai mari decât tensiunea de
fază).
Sistemul trifazat fiind simetric şi echilibrat, punctul neutru 0 se află în centrul triunghiului
echilateral. Dacă însa de exemplu pe una din faze (faza 1) apare un defect de izolaţie, punctul 0 se
mută undeva pe direcţia 0 → 1 în 0’, astfel că sistemul se dezechilibrează. Diagrama tensiunilor de
fază şi de linie arată ca în figura :
Fig.5.15.b) Variaţia tensiunilor de fază a sistemului trifazat cu neutrul izolat la un defect de

izolaţie pe faza 1
Dacă defectul de izolaţie a apărut pe faza 1 tensiunile de fază devin U 1' , U 2' , U 3' dar
tensiunile de linie rămân neschimbate, U12, U23, U31. Punctul neutru al sistemului mutându-se pe
direcţia 1 în 0‘ va apare tensiunea de deplasare a punctului neutru, adică tensiunea U0. Dacă faza 1
a sistemului trifazat este pusă net la pământ (r1=0) atunci punctul neutru al sistemului punctul 0 se
muta în punctul 1. În acest caz tensiunea pe faza 1 a sistemului trifazat este nula (U1=0), iar
tensiunea pe celelalte două faze ( U 2' ,U '3 ) cresc de 3 ori devenind tensiuni de linie ca în figura:
206
Fig.5.15.a) Variaţia tensiunilor de fază a sistemului trifazat cu neutrul izolat când faza 1
este pusă net la pământ
În cazul general când defectele de izolaţie apar simultan pe toate fazele sistemului trifazat,
punctul neutru al sistemului (punctul 0) se muta undeva în interiorul triunghiului echilateral iar
diagrama tensiunilor de fază şi de linie arată ca în figura 5.15.b.
Tensiunile de fază vor fi în acest caz U 1' , U 2' , U 3' , tensiunea de deplasare va fi U0 iar
tensiunile de linie rămân neschimbate. În concluzie disimetria tensiunilor de fază poate constitui
un indiciu a defectelor de izolaţie şi a punerilor la pământ.
Controlul rezistenţei de izolaţie şi protecţie contra punerilor la pământ în instalaţiile de
joasă tensiune se poate realiza pe baza a două principii şi anume :
a) disimetria tensiunilor de fază ;
b) suprapunerea unui curent operativ (continuu sau alternativ de înaltă frecventă), peste
curentul de lucru al instalaţiei.
a) Bazat pe disimetria tensiunilor de fază există scheme de control permanent a rezistenţei
de izolaţie ale fazelor fată de pământ şi de protecţie contra punerilor la pământ. Dintre acestea se
amintesc:
- prin utilizarea a trei voltmetre V conectate în stea prin intermediul unui buton cu revenire
P se obţine schema de control a rezistenţei de izolaţie şi de sesizare a punerilor la pământ
reprezentate în figura :
Fig.5.16. Controlul rezistenţei de izolaţie a punerilor la pământ cu trei voltmetre montate în stea.
207
În absenţa defectelor de izolaţie sau a punerilor la pământ la apăsarea butonului cu revenire
P voltmetrele V vor indica tensiuni de fază egale între ele în modul (de exemplu într-o reţea de
380V, vor indica 220V).
În cazul în care una din faze este pusa la pământ (de exemplu faza 1) la apăsarea
butonului cu revenire P, voltmetrul de pe faza avariată va indica tensiune nulă iar celelalte două
voltmetre de pe fazele neavariate vor indica tensiune de linie (într-o reţea de 380 V vor indica
380V).
Dacă defectele de izolaţie apar simultan pe toate fazele la apăsarea lui P cele trei
voltmetre vor indica tensiuni de fază inegale între ele. Deoarece voltmetrele de tablou au
rezistenţa interna de câteva sute de Ω /V adică cu mult mai mică decât valorile rezistenţei de
izolaţie ale fazelor faţă de pământ în schema trebuie introdus butonul cu revenire P (în caz
contrar în permanenţă ar scădea rezistenţa de izolaţie ale fazelor faţă de pământ).
- prin utilizarea unor izvoare de lumină cu incandescenţă (becuri) se poate realiza
următoarea schemă de control a rezistenţei de izolaţie şi de sesizare a punerilor la pământ;
Fig.5.17. Controlul punerilor la pământ şi a rezistenţei de izolaţie cu lămpi cu incandescenţă

montate în stea.
La apăsarea butonului cu revenire P izvorul de lumina cu incandescenţă (becurile) prin
fluxul luminos emis vor indica starea rezistenţei de izolaţie ale fazelor faţă de pământ şi vor
putea sesiza punerile la pământ. Dacă faza 1 a sistemului trifazat este pusa net la pământ la
apăsarea butonului P becurile de pe faza avariată nu se vor aprinde, iar becurile de pe celelalte
două faze vor emite un flux luminos mai puternic. Este necesar ca pe fiecare fază să montam
două becuri în serie pentru că în cazul punerii nete la pământ a unei faze tensiunea care se aplică
unui bec de pe fazele neavariate să nu depăşească tensiunea nominală care de regulă este de
220V. Acest lucru se observă din relaţia scrisă pentru punerea netă la pământ a unei faze :
3 ⋅ Uf 380
Ubec = = = 190V < U N = 220 V
2 2
Butonul cu revenire P se introduce în schemă din aceleaşi considerente ca în schema cu
voltmetre. Este indicat să se utilizeze izvoare de lumină cu incandescenţă de putere mai mică
care au rezistenţă internă mai mare şi un consum mai redus de energie.
208
- prin utilizarea unui izvor de lumină cu descărcări în gaze (de tipul celor cu neon) se
obţine schema de control a rezistenţei de izolaţie şi de sesizare a punerilor la pământ indicată în
figura :
Fig.5.18. Controlul punerilor la pământ şi a rezistenţei de izolaţie cu lămpi cu incandescenţă

montate în stea.
Lămpile cu descărcări în gaze prin luminozitatea lor indica starea rezistenţei de izolaţie
ale fazelor faţă de pământ şi pot sesiza punerile la pământ. La punerea la pământ a unei faze
lampa de pe faza respectivă nu se va aprinde iar lămpile de pe fazele măsurate vor emite un flux
luminos mai puternic. Lămpile cu descărcare în gaze au rezistenţele interne de sute de mii de
ohmi şi din acest motiv în schema nu trebuie să se prevadă butonul cu revenire P. În acest fel
schema în permanenţă indică starea rezistenţelor de izolaţie ale fazelor faţă de pământ şi poate
sesiza punerile la pământ.
Toate schemele prezentate bazate pe principiul disimetriei tensiunilor de fază au
următoarele dezavantaje :
- ele se pot utiliza doar în cazul unui post centralizat şi necesită personal de supraveghere;
- defectarea unui voltmetru, arderea unui izvor de lumină, desfacerea unui contact pot
indica puneri la pământ false.
Aceste scheme se întâlnesc de regulă la minele de minereuri. Mai perfecţionate sunt
mijloacele de protecţie şi de control bazate pe cel de-al doilea principiu.
b) Schema de principiu este ilustrată în figura :
Fig.5.19. Principiul protecţiei împotriva punerilor la pământ şi a scăderii rezistenţei de izolaţie

prin suprapunerea unui curent operativ de măsură peste curentul de lucru.
209
Sursa S furnizează un curent operativ continuu sau alternativ de înaltă frecvenţa care se
închide pe traseul figurat cu linie întreruptă: sursa S, reţeaua a cărei rezistenţa de izolaţie se
controlează, rezistenţa de izolaţie r, circuitul prin pământ, bobina releului maximal de curent I >,
miliampermetru mA, sursa S.
Valoarea curentului operativ este dată de relaţia Iop:
U const.
I op = = (5.29)
r r
în care s-a considerat că tensiunea sursei S este constantă. Se observă din relaţia precedentă că
valoarea curentului operativ este o măsură a rezistenţei de izolaţie r a fazelor faţă de pământ. În
cazul în care rezistenţa de izolaţie scade sub o anumita limita sau avem de-a face cu o punere la
pământ curentul Iop va produce acţionarea releului maximal de curent I >, care prin contactul său
normal deschis care se închide va transmite comanda de deconectare a întreruptorului general
I.G care scoate de sub tensiune reţeaua. Schema prezentată conţine miliampermetrul mA care
este gradat în unităţi de rezistenţă ( kΩ ) astfel că în permanenţă se poate controla valoarea
rezistenţelor de izolaţie ale fazelor faţă de pământ. Bazat pe acest principiu în practică sunt
construite releele de control ale rezistenţei de izolaţie ale fazelor faţă de pământ şi de protecţie
contra punerilor la pământ. Dintre acestea se amintesc :
- relee de tipul RUV, UAKI de fabricaţie rusească ;
-relee de tipul UKSIO, UKSIW de fabricaţie poloneză; (primul în construcţie
antigrizutoasă iar al doilea în construcţie normală).
- relee de tipul RSA, RSN, ACRI de fabricaţie românească (RSA- releu de scurgere
antigrizutoasă, RSN - releu de scurgere în construcţie normală, ACRI - aparat pentru controlul
rezervei de izolaţie).
Aceste relee de control ale rezistentei de izolaţie şi de protecţie contra punerilor la
pământ pot fi întâlnite în practică înglobate în carcasă proprie, dar pot fi montate şi pe partea
secundară a transformatoarelor de forţa din staţiile şi substaţiile electrice.
Aceste relee de scurgere sunt introduse să acţioneze în circuitul întreruptorului general al
instalaţiei de joasă tensiune (secţionarul sau cofretul de linie de la ieşirea din transformatorul de
forţă din postul de transformare). Acest lucru are dezavantajul că la apariţia unui defect de
izolaţie sau a unei puneri la pământ în reţeaua de joasă tensiune de alimentare a unui consumator
vor fi decuplaţi de sub tensiune toţi consumatorii, adică protecţia este neselectivă.
De asemenea pentru controlul rezistenţei de izolaţie şi pentru protecţie contra punerii lor
la pământ în reţelele de iluminat care sunt alimentate de regula de la transformatoare 380/127 V
trebuie să se prevadă relee de scurgere separate deoarece între primar şi secundar nu exista
legătura electrică (numai cuplaj electromagnetic). Din acest motiv releul de scurgere de pe partea
210
de 380 V nu controlează rezistenţa de izolaţie şi nu asigura protecţie contra punerilor la pământ
şi pe partea de 127 V.
O altă soluţie ar fi cea din figura următoare:
Fig.5.20. Extinderea controlului rezistenţei de izolaţie cu ajutorul unui releu montat în reţeaua
de 380 V, asupra reţelei de 127 V.
Transformatorul T de 380/127 V, care alimentează reţeaua de iluminat, s-a considerat că
are primarul conectat în stea, iar secundarul în triunghi. Legătura între primar şi secundar se
realizează printr-un filtru LC care cuprinde două bobine cu miez de Fe (L1 şi L2) şi capacităţile
C1 şi C2. Filtrul LC prezintă impedanţă mare pentru curentul alternativ de frecvenţă industrială
(50 Hz). Acest filtru are impedanţă foarte mică la valoarea curentului operativ furnizat de sursa
din primar şi poate controla rezistenţa de izolaţie de pe partea din secundar adică de 127 V. În
concluzie releul de scurgere din primar realizează control şi protecţie şi pentru partea din
secundar.
5.6.2. CONTROLUL REZISTENŢEI DE IZOLAŢIE ŞI PROTECŢIA CONTRA

PUNERILOR LA PĂMÂNT ÎN INSTALAŢIILE ELECTRICE DE ÎNALTĂ
TENSIUNE.
S-a văzut la analiza şi combaterea pericolului de electrocutare în reţelele trifazate cu
neutrul izolat faţă de pământ că în instalaţiile de înaltă tensiune chiar în cazul unor rezistenţe de
izolaţie infinit de mari atingerea de către om a unei faze este întotdeauna periculoasă .
Totuşi în instalaţiile de înaltă tensiune ce funcţionează cu neutrul izolat faţă de pământ,
trebuie să se controleze în permanenţă starea rezistenţei de izolaţiei de pământ din următoarele
motive :
- punerile monopolare la pământ nu conduc la scurtcircuite astfel că ele nu vor fi
deconectate de protecţia prin releele maximale de curent din dotarea celulelor de înaltă tensiune.
- punerile la pământ monopolare precum şi defectele de izolaţie ale fazelor faţă de
pământ conduc la apariţia unor curenţi de scurgere (curenţi vagabonzi) care pot provoca
detonarea spontană a capselor electrice, care pot provoca electrocutări, incendii şi explozii care
de multe ori au efecte catastrofale. Din aceste motive şi în instalaţiile electrice de înaltă tensiune
trebuie să existe un control permanent al stării rezistenţei de izolaţie şi o protecţie contra punerii
211
la pământ. Acest lucru în instalaţiile de înaltă tensiune se realizează pe baza a două principii şi
anume :
a) disimetria tensiunilor de fază;
b) apariţia componentelor omopolare ale tensiunii şi ale curentului.
a) Disimetria tensiunilor de fază construite un indiciu al defectelor de izolaţie precum şi a
punerilor la pământ.
Prin utilizarea a trei relee maximale de tensiune (U >) care controlează în permanenţă
tensiunea de fază se poate obţine următoarea schemă de protecţie :
Fig.5.21. Protecţia împotriva punerilor la pământ bazată pe controlul tensiunilor de fază.

Din secundarul transformatorului de măsură T sunt alimentate releele maximale de
tensiune U > .Cele trei relee controlează tensiunea de fază ale sistemului trifazat. Contactele
normal deschise ale releelor maximale de tensiune sunt conectate în paralel. În absenţa defectelor
de izolaţie sau a punerilor la pământ sistemul trifazat de tensiune este simetric şi echilibrat şi
protecţia nu lucrează. În cazul unui defect de izolaţie sau a unei puneri la pământ sistemul
trifazat de tensiune se dezechilibrează şi releul maximal de tensiune (sau releele) va acţiona şi se
va transmite comanda de deconectare a întreruptorului general I.G care scoate de sub tensiune
reţeaua. Dacă una din faze este pusa la pământ tensiunea pe faza respectiva va fi nulă, pe
celelalte două faze avariate va creşte de 3 ori şi releele maximale de tensiune produc
deconectarea I.G. care scoate de sub tensiune reţeaua. Transformatorul de tensiune T, nu este un
transformator obişnuit deoarece în cazul unei puneri monopolare la pământ de genul celei din
figură fluxurile magnetice de pe fazele neavariate vor induce în circuitul legat în scurt o tensiune
electromotoare, aceasta la rândul său va da naştere unor curenţi foarte mari care prin efecte
termice şi electrodinamice pot să distrugă transformatorul T.
Din acest motiv, realizarea transformatorului T se poate face sub forma a două variante :
- utilizarea a trei transformatoare monofazate cu circuite magnetice separate;
- utilizarea unui transformator cu cinci coloane pe care înfăşurările alternează.
Ambele soluţii prezentate au drept scop mărirea reluctanţa circuitului magnetic ( ℜ ),
micşorarea fluxului magnetic ( Φ ) şi deci micşorarea tensiunii electromotoare induse în circuitul
legat în scurt (e) precum şi a curenţilor care vor lua naştere.
212
dφ F
e=− φ= (5.30)
dt ℜ
b) La apariţia defectelor de izolaţie sau a punerii la pământ sistemul trifazat de tensiuni şi

curenţi devine asimetric. Se ştie că orice regim asimetric de tensiune sau curent poate fi
descompus în trei componente şi anume:
- componenta de succesiune directă ;
- componenta de succesiune inversă ;
- componenta de succesiune omopolară.
Componenta omopolară a tensiunii este dată de relaţia :

v v v
v U 1 + U 2 +U 3
U0 = (5.31)
3
Componenta omopolară a curentului este dată de relaţia :

v v v
v I1 + I 2 + I 3
I0 = (5.32)
3
În absenţa defectelor de izolaţie sau a punerilor la pământ componentele omopolare ale

tensiunii şi curentului sunt nule. La apariţia defectelor de izolaţie componentele omopolare ale
tensiunii şi curentului vor fi diferite de zero. Bazat pe apariţia componentelor omopolare a
tensiunii se poate realiza următoarea schemă de protecţie :
Fig.5.22. Protecţia contra punerilor la pământ bazată pe componenta omopolară a tensiunii.
Cele trei înfăşurări secundare ale transformatorului T sunt conectate în serie. În acest fel
releul maximal de tensiune (U >) controlează o tensiune proporţională cu valoarea componentei
omopolare (U0) a tensiunii. În regim nominal de funcţionare, deci în absenţa defectelor de
izolaţie sau a punerilor la pământ componenta omopolară a tensiunii este nulă şi protecţia nu
213
lucrează. La apariţia unui defect de izolaţie sau a unei puneri la pământ componenta omopolară a
tensiunii (U0) va fi diferita de 0, releul maximal de tensiune (U >) va acţiona şi prin contactul sau
normal deschis care se închide transmite comanda de deconectare a întreruptorului general I.G
care scoate de sub tensiune reţeaua. Dacă una din fazele sistemului trifazat este pusă la pământ,
componenta omopolară a tensiunii devine egală cu tensiunea de fază, lucru ce se observă din
următoarea diagramă vectorială şi din demonstraţia geometrică aferentă:
Dacă de exemplu faza 1 a sistemului este pusă la pământ, punctul neutru al sistemului se
mută în punctul 1. În acest fel tensiunea de pe fazele neavariate (U2, U3) cresc de 3 ori şi devin
tensiuni de linie. Relaţia 5.31 devine:
v v
v U2 +U3
U0 =
3
v v v
3 ⋅U 0 = U 2 + U 3
(5.33)
3
3 ⋅ U 0 = 2 ⋅ U l ⋅ cos 30 = 2 ⋅ 3 ⋅ U f ⋅
o
= 3 ⋅U f
2
U0 = U f
Există scheme de protecţie, care se bazează pe apariţia componentei omopolare a

curentului. O astfel de schemă este ilustrată în figura5.23.a):
Fig.5.23. Protecţia contra punerilor la pământ bazată pe componenta omopolară a curenţilor
Schema utilizează trei transformatoare de curent T.I din secundarul cărora se alimentează
bobina releului maximal de curent I >. Vom nota I1, I2, I3 valorile curenţilor care circulă prin
214
secundarele transformatoarelor de curent. Conform primei teoreme a lui Kirchhoff prin bobina
releului maximal de curent (I >) circulă un curent care este proporţional cu valoarea componentei
omopolare de curent I0. În absenţa defectelor de izolaţie sau a punerilor la pământ componenta
omopolară a curentului este nulă şi protecţia nu lucrează. La apariţia unui defect de izolaţie sau a
unei puneri la pământ componenta omopolară a curentului I0 ≠ 0, releul maximal de curent I > va
acţiona şi prin contactul normal deschis care se închide transmite comanda de deconectare a I.G.
care scoate de sub tensiune reţeaua în care a aparut defectul de izolaţie. Practic pe baza acestui
principiu sunt realizate relee de control ale rezistenţei de izolaţie şi de protecţie contra punerilor
la pământ care utilizează un transformator toroidal de curent întâlnit în literatura de specialitate
sub denumirea de transformator tip Ferranti. Schema din principiu este ilustrată în figura5.23c).
Transformatorul de tip Ferranti utilizează un circuit magnetic toroidal C.M sub formă de inel.
Cele trei faze ale reţelei a căror rezistenţa de izolaţie se controlează constituie primarul
transformatorului Ferranti şi sunt parcurse de curenţii: I1, I2, I3 a căror sens este indicat în figură.
Curenţii I1, I2, I3 produc în circuitul magnetic C.M fluxurile: Φ1, Φ 2, Φ3 a căror sens se obţine
utilizând regula burghiului. Cele trei fluxuri Φ1, Φ 2, Φ3 produc în circuitul magnetic un flux
rezultat Φ , care este dat de relaţia:
v v v v
Φ = Φ1 + Φ 2 + Φ 3 (5.34)
Toate transformatoarele de tip Ferranti cuprind o sigură spiră (w=1) de la care se

alimentează bobina releului maximal de curent I >. Ţinând cont de legea circuitului magnetic.
v
v F
Φ= (5.35)
R
F - tensiunea magnetomotoare ;
R- reluctanţa circuitului magnetic.
Se poate scrie :
v v v v v v v v v v
r F1 F2 F3 I 1 ⋅ w I 2 ⋅ w I 3 ⋅ w I 1 ⋅ 1 + I 2 ⋅ 1 + I 3 ⋅ 1 3 ⋅ I 0
Φ= + + = + + = =
ℜ ℜ ℜ ℜ ℜ ℜ ℜ ℜ
v
v 3⋅ I0
Φ= (5.36)
ℜ
În regim normal de funcţionare sau în absenţa punerilor la pământ, componenta

omopolară a curentului este nulă, în secundarul transformatorului de curent nu se induce nici un
curent şi protecţia nu lucrează. În cazul unei defecţiuni de izolaţie sau a unei puneri la pământ,
215
v
componenta omopolară a curentului este diferita de zero ( I 0 ≠ 0 ), fluxul rezultant este diferit de
⎛ dΦ ⎞
zero ( Φ ≠ 0 ) şi conform legii inducţiei electromagnetice ⎜ e = − ⎟ în secundarul
⎝ dt ⎠
transformatorului de curent se induce un curent. Releul maximal de curent (I >) va acţiona şi prin
contactul sau deschis care se închide, transmite comanda de deconectare la I.G care scoate de sub
tensiune reţeaua. Pe baza componentei omopolare a curentului se realizează în practică releele de
control a rezistenţei de izolaţie şi de protecţie contra punerilor la pământ denumite şi releele de
scurgere. Aceasta intră de regulă în dotarea celulelor de înaltă tensiune. Aşa sunt de exemplu
releele ZSG din dotarea celulei ROK-6 de fabricaţie poloneză sau cele de tipul ASP (diferite
variante) din dotarea celulei CAA – 7,2 kV de fabricaţie românească.
216
CAPITOLUL VI
ALEGEREA ECHIPAMENTULUI ELECTRIC AL
STAŢIILOR ELECTRICE
6.1. CONSIDERAŢII GENERALE
La proiectarea staţiilor electrice în baza schemelor de conexiuni, trebuie ales fiecare
element ce intră în dotarea acestora. La început, în funcţie de condiţiile de mediu la alegerea
elementelor componente din dotarea staţiilor trebuie stabilit timpul constructiv (gradul de
protecţie). După stabilirea timpului constructiv, trebuie alese datele nominale care să asigure o
funcţionare corectă atât din punct de vedere tehnic, dar şi din punct de vedere economic. Această
funcţionare corectă trebuie să fie realizată atât în regimurile normale de funcţionare, dar şi în
regimuri de avarie.
6.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE
6.2.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN METODA

COEFICIENTULUI DE CERERE.
Transformatoarele de putere sunt elemente foarte importante din dotarea staţiilor şi au

costul cel mai ridicat. La început în funcţie de condiţiile de mediu se stabileşte timpul
constructiv. După alegerea tipului constructiv trebuie determinată puterea nominală aparentă SN
a transformatorului de putere. Dificultatea cea mai mare la determinarea puterii aparente a
transformatorului constă în faptul că puterea cerută de consumatorii racordaţi în secundar
variază în mod nedeterminat. Din acest motiv trebuie ales un astfel de transformator a cărui
curent IN să îndeplinească condiţia :
v n v
I N ≥ ∑ Ii (6.1)
i =1
unde:
n - numărul de consumatori racordaţi la reţea ;
Ii – valoarea curentului absorbit de consumatori ‘i’
Daca vom alege transformatorul de putere după relaţia (6.1) vom fi siguri ca încălzirea
transformatorului nu va depăşi în nici un caz limitele admisibile. Deoarece factorul de putere
variază de la un consumator la altul, efectuarea sumei din membrul drept a relaţiei (6.1) este
dificil de realizat. Din acest motiv, relaţia (6.1) se înlocuieşte cu următoarea relaţie acoperitoare :
217
n
I N ≥ kS ⋅ ∑ Ii (6.2)
i =1
kS – coeficient de simultaneitate.
Coeficientul de simultaneitate este definit ca fiind raportul dintre curentul absorbit de
consumatorii care sunt în funcţie la un moment dat şi curentul total al tuturor consumatorilor
racordaţi la transformator.
Puterea ceruta (Pc) de un consumator racordat la transformator, de exemplu de un motor
asincron, este dată de relaţia :
P
PC = 3 ⋅ U N ⋅ I i ⋅ cos ϕ m = (6.3)
η m ⋅η r
unde:
UN - tensiunea nominală a consumatorilor racordaţi la transformator ;
Ii - curentul absorbit de la transformator de consumatorul „i”;
cosφm- factorul de putere al motorului;
ηm - randamentul motorului;
ηr - randamentul reţelei de alimentare ;
P - puterea utilă la arbore.
PNi
P⋅
P PNi
PC = 3 ⋅ U N ⋅ I i ⋅ cos ϕ m = = (6.4)
η r ⋅η m η r ⋅η m
P
kÎ = - coeficient de încărcare
PNi
PNi - puterea nominală a consumatorului ‘i’.
Din aceste relaţii vom explicita valoarea curentului Ii absorbit de la transformator de
consumatorul i.
k î ⋅ PNi
Ii = (6.5)
3 ⋅ U N ⋅ η r ⋅ η m ⋅ cos ϕ m
Daca vom înlocui relaţia (6.5) în relaţia (6.4) se obţine:
n
k S ⋅ ∑ k î ⋅ PNi
IN ≥ i =1
3 ⋅ U N ⋅ η r ⋅ η m ⋅ cos ϕ m
n
k S ⋅ k î ⋅ ∑ PNi
3 ⋅U N ⋅ I N ≥ i =1
η r ⋅ η m ⋅ cos ϕ m
218
n
c ⋅ ∑ PNi
SN ≥ i =1
(6.6)
η r ⋅ η m ⋅ cos ϕ m
c = k S ⋅ k î – coeficient de cerere.
Coeficientul de cerere reprezintă produsul dintre coeficientul de simultaneitate kS şi

coeficientul de încărcare kî. El depinde prin aceşti coeficienţi de numărul de consumatori care
sunt în funcţiune la un moment dat precum şi modul de organizare a procesului tehnologic sau de
producţie. Valoarea coeficientului de cerere depinde de tipul industriei fiind cu atât mai mare cu
cât gradul de mecanizare şi automatizare este mai mare. Valorile se dau în tabel, în literatura de
specialitate.
În relaţia precedentă ηm şi cosφm reprezintă valorile medii ponderate ale randamentului şi
ale factorului de putere ai tuturor consumatorilor racordaţi la transformator.
Aceste valori medii ponderate se determină cu relaţiile :
n
∑P Ni ⋅η i
η med = i =1
n
(6.7)
∑ PNi
i =1
∑P Ni ⋅ cos ϕ i
cos ϕ med = i =1
n
(6.8)
∑P
i =1
Ni
În concluzie punerea nominală aparentă a transformatorului se determină cu relaţia :

n
c ⋅ ∑ PNi
SN ≥ i =1
(6.9)
η r ⋅ η med ⋅ cos ϕ med
Cunoscând coeficientul de cerere, puterile nominale ale consumatorilor racordaţi la

transformator, randamentul reţelei η r ≅ 0,92 ÷ 0,96 , factorul de putere mediu si randamentul
mediu, vom putea determina puterea nominală aparentă SN a transformatorului. Metoda de
alegere a puterii nominale SN poartă denumirea de metoda coeficientului de cerere. Acesta
metodă este o metodă simplă, expeditivă dar are dezavantajul că de regula supradimensionează
transformatorul de forţa. Pentru a înlătura dezavantajul acestei metode se poate utiliza o metodă
mai exactă şi anume metoda coeficientului de umplere a curbei de sarcină.
219
6.2.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN METODA
COEFICIENTULUI DE UMPLERE A CURBEI DE SARCINĂ.
Această metodă este o metodă mult mai exactă, dar este mai laborioasă. Pentru a putea
aplica această metodă trebuie cunoscută curba de sarcină a transformatorului. Curba de sarcină a
unui transformator de putere reprezintă variaţia puterii active P [kW], cerută de consumatori de
la transformator în funcţie de timpul t [h].
P = f(t)
De obicei se utilizează curbe de sarcină zilnice care reprezintă variaţia puterii active P
cerută de la consumatorii racordaţi în secundarul transformatorului în decursul unei zile, adică în
decursul a 24 h.
Să consideram o curbă de sarcină zilnică de forma celei din figura :
Fig.6.1. Reprezentarea unei curbe de sarcină zilnică

Vom nota:
Pmax - puterea activă maximă cerută de la transformator de consumatorii racordaţi în
secundarul acestuia ;
Pmed - puterea medie cerută de la transformator şi care reprezintă acea putere constantă cu
care încărcând transformatorul în decursul a 24 de ore (a unei zile) se consumă aceeaşi cantitate
de energie electrică ca şi în cazul sarcinii variabile.
Conform acestei definiţii se poate scrie :
24
Pmed ⋅ 24 = ∫ Pdt = A (6.10)
0
în care:
220
A- reprezintă suprafaţa delimitata de curba de sarcină a transformatorului şi axele de
coordonate (suprafaţa haşurată de la dreapta la stânga). În concluzie puterea medie se poate
determina cu relaţia :
24
Pdt A
Pmed = ∫
0
=
24 24
(6.11)
Suprafaţa A delimitată de curba de sarcină şi axele de coordonate se poate determina prin

planimetrare (de regulă ea se descompune în dreptunghiuri).
Alegerea puterii nominale aparente (SN) a unui transformator de putere nu este raţional să
se execute după puterea maximă (Pmax) din curba de sarcina deoarece aşa cum se observă din
figură ar exista multe perioade în care transformatorul ar funcţiona subîncărcat. Din acest motiv şi
încălzirea transformatorului va fi cu mult mai mica decât încălzirea admisibilă şi din acest motiv
durata de funcţionare a acestuia va fi în mod nejustificat cu mult mai mare decât cea normală (de
exemplu pentru un transformator de forţa utilizat în minerit la alimentarea unui abataj mecanizat
durata normată de funcţionare este aproximativ 15-16 ani) .
Din acest considerent puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere se alege
ca fiind egală cu treapta standardizată imediat inferioară din curba de sarcină, adică sub puterea
maximă Pmax. În concluzie se utilizează relaţia :
Pmax
SN 〈 (6.12)
cos ϕ med
unde:
cosφmed - valoarea medie ponderată în decursul unei zile a factorului de putere a tuturor
consumatorilor racordaţi în secundarul transformatorului.
Dacă vom alege puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere după
principiul prezentat rezultă că vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona
supraîncărcat, dar vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona subîncărcat. Perioadele
de funcţionare cu supraîncărcare vor conduce la reducerea duratei de funcţionare totale a acestuia,
iar perioadele de funcţionare cu subîncărcare vor conduce la creşterea duratei totale de funcţionare.
Din acest motiv după determinarea puterii nominale aparente SN a transformatorului de putere se
impune verificarea la capacitate de suprasarcină a transformatorului ales.
Se defineşte drept coeficient de umplere (u) a curbei de sarcină raportul dintre energia
electrică reală consumată de transformator de la reţea în cazul sarcinii variabile, energia pe care
o notam cu Wreal şi energia maximă care s-ar consuma de transformator de la reţea în cazul când
transformatorul ar fi încărcat în permanenţa la puterea maximă şi pe care o notam cu Wmax.
În concluzie se poate scrie :
221
24
Wreal ∫0 Pdt A P ⋅ 24 Pmed

u= = = = med = (6.13)
Wmax Wmax Pmax ⋅ 24 Pmax ⋅ 24 Pmax
Din relaţia 6.13 se trage concluzia că valoarea coeficientului de umplere a curbei de sarcină
a unui transformator de putere este subunitară. Coeficientul de umplere a curbei de sarcină are
valoarea cu atât mai mare cu cât curba de sarcină a transformatorului este mai aplatizata.
După dimensionarea puterii nominale aparente SN a transformatorului de putere, este
necesară verificarea la capacitate de supraîncarcare a transformatorului. Această verificare se face
printr-o regulă care în literatura de specialitate este întâlnită sub denumirea de regula celor 3
procente, regula ce se enunţa astfel :
La fiecare scădere a coeficientului de umplere a curbei de sarcină cu 10% se admite o
suprasarcină de 3%.
Conform acestei definiţii se poate scrie următoarea regulă de trei simplă :
10% ………….. 3 %
(100 – u) ……....ΔS
3 ⋅ (100 − u )
ΔS = (6.14)
10
ΔS - suprasarcina la transformator.
Normele electrotehnice în vigoare impun ca suprasarcina unui transformator de putere ales
prin metoda coeficientului de umplere a curbei sarcina să nu depăşească 20 % pentru
transformatorul de forţă ce funcţionează în subteran şi 30%, pentru transformatorul de forţă ce
funcţionează la suprafaţa.
Aşa cum s-a observat pentru alegerea puterii transformatoarelor de forţă prin metoda
coeficientului de umplere a curbei de sarcină trebuie să se cunoască curba de sarcină a acestuia.
Determinarea curbei de sarcină se poate realiza în două moduri şi anume :
- în cazul transformatoarelor şi substaţiilor de transformare existente în practică în care
datorită modificării proceselor tehnologice sau a retehnologizării acestora se pune problema
reverificării puterii aparente acest lucru se poate realiza prin măsurători ale puterilor active P
cerute de consumatori în funcţie de timp (de obicei în decursul unei zile).
- în cadrul activităţii de proiectare ale unor posturi şi substaţii de transformare ce urmează
a fi puse în funcţionare se poate determina prin calcul curba de sarcină a transformatorului dacă se
cunoaşte: puterea fiecărui consumator racordat la transformator, durata de utilizare a fiecărui
consumator în parte, lucru ce se poate realiza numai dacă consumatorii racordaţi funcţionează după
un grafic ciclic.
222
Aşa sunt de exemplu posturile şi substaţiile de transformare ce alimentează unele sectoare
de producţie la care consumatorii funcţionează după un grafic ciclic.
La alegerea puterii transformatoarelor de forţă indiferent de metoda aplicată trebuie să se
aibă în vedere alimentarea de rezervă, deci asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie
electrică pentru consumatorii de categoria 0 şi I. Din acest motiv pentru a realiza continuitatea în
alimentare cu energie electrică a consumatorilor de categorie 0 şi I se poate alege una din
următoarele variante :
- alegerea a două transformatoare de putere, fiecare fiind dimensionat la sarcina de 100%,
sarcina fiind cerută de consumatorii racordaţi la transformator. Din aceste două transformatoare de
putere unul va fi în funcţie iar celalalt de rezervă ;
- alegerea a două transformatoare de putere dimensionate fiecare la 75% din sarcina totală
cerută de consumatorii racordaţi în secundar, dar cele două transformatoare vor funcţiona în
paralel.
În cazul în care unul din transformatoare este avariat, va funcţiona doar cel de-al doilea, dar
care poate acoperi numai 75 % din sarcina totală, motiv pentru care vor trebui deconectaţi de la
reţea consumatorii de mică importanţă (categoria a III-a şi a II-a).
Fiecare din metodele prezentate are domeniul sau de aplicare. În cazul în care nu dispunem
de curba de sarcina a transformatorului vom apela la metoda coeficientului de cerere care este o
metodă expeditivă, dar de regulă supradimensionează transformatorul. Dacă avem la dispoziţie
curba de sarcină cerută de consumatori de la transformator, de obicei se procedează la început
făcând o dimensionare prin metoda coeficientului de cerere urmând a verifica rezultatul obţinut
prin metoda coeficientului de umplere a curbelor de sarcină.
6.3. ALEGEREA APARATELOR DE COMUTAŢIE DE JOASĂ TENSIUNE.

În categoria aparatelor de comutaţie, intră întreruptoarele şi separatoarele.
Întreruptoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuite sub sarcină, adică
circuite parcurse de curent.
Separatoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuitele sub
tensiune adică ele nu sunt supuse acţiunii curentului electric.
Din definiţiile prezentate rezultă că întreruptoarele sunt supuse acţiunii curenţilor de
scurtcircuit şi deci vor trebui verificate la stabilitate termică dar şi la stabilitate electrodinamică în
regim de scurtcircuit.
De asemenea întreruptoarele trebuie să fie prevăzute şi cu dispozitive de reducere a arcului
electric precum şi de micşorare a supratensiunilor care apar în procesele de comutaţie ale
circuitului. După mijloacele de stingere cu care sunt dotate aparatele de comutaţie se disting :
223
întreruptoare cu ulei mult Î.U.M, întreruptoare cu ulei puţin I.U.P, întreruptoare cu suflaj
electromagnetic, întreruptoare cu autoformate de gaze, întreruptoare pneumatice.
La început la alegerea întreruptoarelor în funcţie de condiţiile de mediu se alege tipul
constructiv al aparatului mai precis modul sau de protecţie. După stabilirea tipului constructiv în
funcţie de condiţiile de mediu trebuie determinate datele nominale. Alegerea lor pentru
întreruptoare se realizează după următoarele criterii :
a) tensiunea nominală UN a întreruptoarelor trebuie să îndeplinească condiţia :
U r ≤ U N ≤ (1,10 ÷ 1,15) ⋅ U r (6.15)
unde :
Ur - tensiunea reţelei.
b) curentul nominal al întreruptorului, IN trebuie să îndeplinească condiţia:
IN ≥ Ir (6.16)
Ir –curentul reţelei.
Observaţie: La alegerea curentului nominal al întreruptorului trebuie acordată o importanţă
cuvenită curentului nominal al releului din dotare (Inr), denumit şi curent de serviciu (Is) (vezi
protecţia cu relee maximale de curent de tip electromagnetic din capitolul protecţia instalaţiilor de
joasă tensiune).
c) Întreruptoarele fiind supuse proceselor de comutaţie parcurse de curent ele trebuiesc
verificate din punct de vedere a capacitaţii de rupere, verificarea ce se face prin relaţia :
I rup ≥ I sc(3max
)
(6.17)
unde:
Irup - curentul de rupere al întreruptorului dat în catalog de uzina constructoare.
I sc(3max
)
- curentul de scurtcircuit maxim din reţeaua protejata adică curentul de scurtcircuit
trifazat în punctul de montare al întreruptorului.
Întreruptorul I se verifică la capacitate de rupere prin relaţia (6.17) unde I sc(3max
)
este
curentul de scurtcircuit trifazat maxim din reţeaua protejată. Înmulţind membrul stâng şi drept cu
3 ⋅ U N , unde:
UN - tensiune nominala a întreruptorului, rezultă :

3 ⋅ U N ⋅ I rup ≥ 3 ⋅ U N ⋅ I sc(3max
)
S rup ≥ S sc max (6.17’)
Srup – puterea de rupere a întreruptorului general ;

Sscmax – puterea de scurtcircuit maxim din reţeaua protejată.
224
Observaţie: La aparatele de comutaţie de joasă tensiune, uzina constructoare indică curentul de
rupere Irup, iar la aparatele de comutaţie de înaltă tensiune uzina constructoare indică puterea de
rupere Srup.
d) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit.
Această verificare se realizează pe baza unui curent limită dinamic dat în catalog de către uzina
constructoare fie sub valoarea momentană (idin) fie sub valoare efectivă (Idin).
Verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu următoarele două relaţii :
idin ≥ i soc (3) (6.18)
I din ≥ ( I sc(3) ) 0 (6.19)
isoc(3) - valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu ;

( I sc3 )0 – valoarea efectivă a curentului de scurtcircuitului tranzitoriu în prima perioadă.
e) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate termică în regim de scurtcircuit.

Verificarea se face pe baza unui curent limită termic (It) dat în catalog de uzina constructoare şi pe
care aparatul îl poate suporta un timp de t secunde (de regulă t=1 secundă).Verificarea se face
punând condiţia ca valoarea cantităţii de căldură care se degajă în aparat în timpul scurtcircuitului
conform legii lui Joule - Lentz să nu depăşească în nici un caz valoarea cantităţii de căldura pe
care o poate suporta aparatul. Se poate scrie :
I t2 ⋅ R ⋅ t ≥ I ∞2 ⋅ R ⋅ t f (6.20)
R - rezistenţa circuitului legat în scurt ;

I ∞ - valoarea efectiva a curentului de scurtcircuit staţionar ;
tf - timpul fictiv.
It ⋅ t ≥ I∞ ⋅ t f (6.21)
Dacă t=1s ⇒ I t ≥ I ∞ ⋅ t f (6.21’)
Pentru cazurile din minerit relaţia 6.21 ia forma :

I t ≥ I ∞ ⋅ t ap (6.21’’)
tap - timpul de acţionare a protecţiei.

Separatoarele se verifică după aceleaşi condiţii prezentate anterior cu excepţia că nu este
necesară verificarea capacităţii de rupere, adică condiţia 6.17 respectiv 6.17‘.
225
6.4. DIMENSIONAREA BARELOR COLECTOARE
În dotarea staţiilor şi substaţiilor electrice intră şi barele colectoare care servesc pentru
executarea racordurilor (plecărilor) spre consumatori, pentru a realiza legătura la aparatele de
măsură, la aparatele de protecţie (relee) precum şi a circuitelor de semnalizare (optică şi
acustică). Legăturile electrice nu se pot face într-un singur punct deoarece cantitatea de energie
ce s-ar degaja conform principiului Joule - Lentz ar depăşi cu mult limitele admisibile.
La dimensionarea barelor colectoare din dotarea staţiilor electrice trebuie stabilite de la
început natura materialului din care se confecţionează, forma şi valoarea secţiunii barelor S,
distanţa dintre bare a, lungimea l dintre izolatoarele de susţinere precum şi îndeplinirea unor
criterii termice şi economice. Barele colectoare din dotarea staţiilor electrice pot fi confecţionate
din oţel, aluminiu sau cupru. Ca formă, secţiunea poate fi: circulară, inelară, dreptunghiulară şi
mai rar pătrată.
Fig.6.2. Dispunerea unui sistem de bare colectoare simple pe izolatoare suport (1, 2, 3) şi de
trecere (4)
Bara colectoare este susţinută de izolatoarele de susţinere 1. S-a considerat că bara
colectoare cu secţiune dreptunghiulară are dimensiunile b ⋅ h. La trecerea barei colectoare prin
pereţi se utilizează izolatoarele de trecere 4.
Vom nota :
a - distanţa dintre bare;
l - distanţa dintre izolatoarele de susţinere.
Barele colectoare fiind parcurse de curent ele sunt supuse acţiunii forţelor
electrodinamice F. După stabilirea naturii materialului precum şi a formelor secţiunii barelor
trebuie determinată valoarea acesteia (a secţiunii). Primul criteriu de determinare a secţiunii S a
barelor colectoare este criteriul termic şi anume se pune condiţia ca valoarea curentului maxim
admisibil din punct de vedere termic a unei anumite secţiuni standardizate S să îndeplinească
condiţia :
I N ≥ I max (6.21)
unde:
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
226
În literatura de specialitate există tabele în funcţie de materialele şi de secţiunile
standardizate, se indică valoarea curenţilor maximi admisibili din punct de vedere termic (IN).
Bara colectoare de formă dreptunghiulara poate să aibă două moduri de aşezare aşa cum
se observă în figurile următoare :
F
b
F h
h
b
a) b)
Fig.6.3. Acţiunea forţelor electrodinamice asupra barelor colectoare a) latura lungă pe
orizontală; b) latura lungă pe verticală.
În figura (a) bara colectoare are latura lungă pe orizontală iar în figura (b) are latura lungă
pe verticală.
Se demonstrează că la aceeaşi secţiune S a barei curentul maxim admisibil din punct de
vedere termic IN, la aşezarea cu latura lungă pe verticală este cu aproximativ (5-8)% mai mare
decât la aşezarea cu latura lungă pe orizontală. Explicaţia se bazează pe un fenomen fizic şi
anume că la parcurgerea de către curent a barei colectoare are loc o degajare de căldură, iar
curentul de aer cald este ascendent.
La stabilirea secţiunii barei colectoare trebuie să se aibă în vedere şi criterii economice.
Se pune condiţia că densitatea de curent j să fie cât mai apropiată de densitatea economică jec
care depinde de natura materialului. Verificarea se face cu relaţia :
j=
I max
S
[
≅ j ec A / mm 2 ] (6.22)
Secţiunea S a barei colectoare trebuie să fie verificată şi la stabilitatea termică în regim de

scurtcircuit. Verificarea secţiunii S la stabilitatea termică se face cu relaţia cunoscută :
I∞ ⋅ t f
S= (6.23)
k
unde:
I ∞ - valoare efectivă a curentului de scurtcircuit staţionar;
tf - timpul fictiv;
k - constanta ce depinde de natura materialului;
227
k =70 pentru oţel;
k=88 pentru aluminiu;
k=165 pentru cupru.
Secţiunea S a barei colectoare, distanţa a între bare precum şi distanţa l dintre izolatoarele
de susţinere ale barelor se pot determina pe baza criteriului mecanic. Forţele electrodinamice F
solicită bara colectoare la încovoiere. Dimensionarea la încovoiere, solicitare care apare în bară dă
naştere la un efort unitar normal la suprafaţă ( σ ) care se determină cu relaţia lui Navier :
M
σ= (6.24)
W
M - momentul încovoietor ;
W- modul de rezistenţa faţă de axa principală de inerţie (situată pe direcţia perpendiculară
de acţionare a forţei).
Dacă avem de-a face cu o bară dreptunghiulară exista două moduri de aşezare cu latura
lungă pe orizontală figura (a) sau latura lungă pe verticală figura (b) :
Ţinând cont de axa principala de inerţie modulele de rezistenţă ale barei colectoare în cele
două situaţii vor fi :
b ⋅ h2
Wa / = (6.25)
6
h ⋅ b2
Wb / = (6.26)
6
Se observă că Wa > Wb.
Ţinând cont de relaţia lui Navier rezultă :
M M
σa = 〈σ b = (6.27)
Wa Wb
Verificarea se face cu relaţia : σ 〈σ adm , unde σ adm depinde de natura materialului.
În concluzie aşezarea barelor colectoare cu latura lungă pe verticală este mai avantajoasă
la solicitări termice mari (răcire bună), iar aşezarea cu latura lungă pe orizontală este mai
avantajoasă la solicitările mecanice.
Vom nota în figura 6.2:
F - forţa de natură electrodinamică ce acţionează asupra barelor colectoare;
H - înălţimea la care este amplasată bara colectoare pe izolatoarele de susţinere 1;
Hiz - înălţimea izolatorului ;
Fiz - forţa maximă pe care o poate suporta izolatorul şi care de regula se dă în catalog de
către uzina constructoare.
La alegerea izolatoarelor trebuie să se ţină cont de următoarele condiţii :
228
- tensiunea nominală UN a izolatorului trebuie să fie cel puţin egală cu tensiunea reţelei
(Ur) ;
UN ≥ Ur (6.28)
- izolatoarele de susţinere trebuie să fie verificate şi la solicitările mecanice; forţa de

natură electrodinamică F care acţionează la înălţimea H, supune bara colectoare la o solicitare de
încovoiere. Se pune problema ca momentul încovoietor care apare să nu depăşească în nici un
caz momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta izolatorul. Trebuie să avem :
F ⋅ H ≤ Fiz ⋅ H iz (6.29)
Pentru siguranţa momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta izolatorul se

reduce cu 40% astfel că relaţia precedentă devine :
F ⋅ H ≤ 0,6 ⋅ Fiz ⋅ H iz (6.30)
Forţa electrodinamică F se calculează cu relaţia:

⎛l +l ⎞
F = f⎜ 1 2 ⎟ (6.31)
⎝ 2 ⎠
în care:
f - forţa electrodinamica specifică (vezi forţele electrodinamice în regim de
scurtcircuit) ;
l1 + l 2
- semisuma deschiderilor adiacente izolatorului care se dimensionează.
2
Observaţie: În relaţia (6.31) s-a considerat că deschiderile spre izolatoarele adiacente nu sunt
egale aşa cum observam în figura :
l1 l2
Fig.6.4. Reprezentarea schematică a deschiderilor spre izolatoare adiacente
229
6.5. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ.
În categoria transformatoarelor de măsură intră transformatoarele de tensiune şi
transformatoarele de măsură de curent.
6.5.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE TENSIUNE

(TMT)
Transformatoarele de măsură de tensiune fiind conectate în paralel cu circuitele primare
ale instalaţiei electrice nu sunt parcurse de curenţii de scurtcircuit şi din acest motiv ele nu
trebuie verificate la stabilitate termică şi la stabilitate electrodinamica în regim de scurtcircuit.
La alegerea transformatoarelor de măsură de tensiune în funcţie de schema de conexiune
a staţiei electrice precum şi de condiţiile concrete ale instalaţiei trebuie stabilite tipul şi schema
de conectare, tensiunea nominală primară U1N, clasa de precizie precum şi puterea nominală
aparentă SN a transformatorului de tensiune.
Tensiunea nominală primară ( U 1N ) a transformatorului trebuie să îndeplinească condiţia :
U 1N ≥ U r (6.32)
Ur - tensiunea reţelei
Puterea nominală aparentă (SN) a transformatorului de măsură trebuie astfel aleasă încât
transformatorul să funcţioneze în clasa sa de precizie; din acest motiv puterea aparenta S2 a
tuturor aparatelor de măsură, protecţie şi semnalizare conectate în secundarul transformatorului
trebuie să îndeplinească condiţia :
S2 ≤ SN (6.33)
SN - puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune.

Puterea nominală aparentă SN se dă în catalog de către uzina constructoare. Puterea
aparentă S2 a tuturor aparatelor care sunt conectate în secundarul transformatorului de măsura se
calculează cu relaţia:
S2 = (∑ P ) + (∑ Q )
2
2
2
2
(6.34)
în care:
∑ P ,∑Q
2 2 - suma puterilor active respectiv reactive ale tuturor aparatelor montate în
secundarul transformatorului de tensiune.

La determinarea acestor mărimi se ţine cont de datele de catalog ale aparatelor montate în
secundar precum şi de rezistenţa şi reactanţa conductoarelor de legătura dar şi ale contactelor
(rezistenţele de contact se pot apropia la valoarea de 0,1 Ω ).
230
Puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune SN reprezintă de
trei ori puterea unei faze dacă avem de-a face cu conexiunea stea sau de două ori puterea unui
transformator monofazat în cazul în care avem de-a face cu conexiunea în triunghi deschis.
6.5.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE CURENT

(TMC).
La alegerea transformatoarelor de măsură de curent trebuie stabilită la început tensiunea
nominală UN a transformatorului de curent precum şi curentul nominal din primar I1N.
Tensiunea nominală a transformatorului de curent trebuie să îndeplinească condiţia :
UN ≥ Ur (6.35)
Ur - tensiunea din reţea.

Curentul nominal din primarul transformatorului de curent se alege după relaţia :
I 1N ≥ I max (6.36)
în care :
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
După determinarea celor doi parametrii se va calcula impedanţa Z2 a tuturor aparatelor
de măsură, protecţie şi semnalizare montate în secundarul transformatorului de curent după
datele de catalog, iar apoi se determină puterea nominală S2 corespunzător curentului nominal
din secundarul transformatorului de curent, adică cu relaţia :
S 2 = I 22N ⋅ Z 2 (6.37)
I2N - curent nominal din secundarul transformatorului de curent.

Puterea aparentă determinată cu relaţia precedentă trebuie să îndeplinească condiţia:
S 2 = I 22N ⋅ Z 2 ≤ S 2 N = I 22N ⋅ Z 2 N (6.38)
în care:
S2N - puterea nominală aparentă din secundarul transformatorului de curent ;
Z2N - impedanţa nominală a tuturor aparatelor montate în secundarul transformatorului de
măsură de curent.
S2 ≤ S2N (6.39)
Deoarece transformatoarele de curent sunt parcurse de curentul de scurtcircuit ele trebuie

să fie verificate şi la stabilitate electrodinamică dar şi la stabilitatea termică in regim de
scurtcircuit.
Verificarea la stabilitate electrodinamică se face printr-un factor electrodinamic (kdin) dat
în catalog de uzina constructoare. Acest factor este definit ca fiind raportul dintre valoarea
231
momentană maximă a curentului din primar (imax) şi valoarea maximă a cu curentului din primar,
( 2 ⋅ I 1N ).
imax
k din = (6.40)
2 ⋅ I 1N
În final verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu relaţia
i soc ≤ i max
i soc ≤ 2 ⋅ k din ⋅ I 1N (6.41)
Verificarea transformatoarelor de măsură de curent la stabilitate termică în regim de

scurtcircuit se face pe baza unui factor de stabilitate termică kt dat în catalog de uzina
constructoare şi care este definit ca fiind raportul dintre curentul limită termică It pe care îl poate
suporta transformatorul în timp de t secunde (t=1s) şi valoarea nominală a curentului din primar.
Deci se poate scrie :
It
kt = (6.42)
I 1N
Verificarea se face punând condiţia că valoarea cantităţii de căldură degajată în timpul
scurtcircuitului să nu depăşească în nici un caz valoarea cantităţii pe care o poate suporta
aparatul. Deoarece degajarea cantităţii de căldura se face pe baza legii Joule-Lentz, se poate
scrie :
I t2 ⋅ R ⋅ t ≥ I ∞2 ⋅ R ⋅ t f (6.43)
în care:
R – rezistenţa circuitului legată în scurt.
It ⋅ t ≥ I∞ ⋅ t f
k t ⋅ I 1N ⋅ t ≥ I ∞ ⋅ t f
Pentru t=1s ⇒ k t ⋅ I 1N ≥ I ∞ ⋅ t f (6.44)
Observaţie: Pentru cazurile din industria miniera relaţia 6.44 ia forma :

k t ⋅ I 1N ≥ I ∞ ⋅ t ap (6.45)
în care s-a considerat: tf = tap

tap - timpul de acţionare al protecţiei ;
tf - timpul fictiv.
Clasele de precizie ale transformatorului de măsură se aleg în funcţie de scopul
măsurătorilor. Pentru măsurătorile de laborator se alege de obicei clasa de precizie 0,2 ; pentru
contoarele care măsoară energia electrică consumată ce urmează a fi tarifată se alege clasa de
232
precizie 0,5 ; pentru celelalte tipuri de contoare clasa de precizie 1 şi clasa de precizie 3 pentru alte
aparate de măsură şi control.
233
CAPITOLUL VII
FACTORUL DE PUTERE AL ÎNTREPRINDERILOR
INDUSTRIALE
7.1. DEFINIŢII.
În circuite de curent alternativ monofazat sau în cele trifazate simetrice şi echilibrate,
valoarea momentană a factorului de putere - cos θ - reprezintă cosinusul unghiului de decalaj
dintre tensiune şi curent la un anumit moment. Din triunghiul puterilor, a unor astfel de circuite
rezultă:
P P 1
cos ϕ = = = (7.1.)
S P +Q2 2
⎛Q⎞
2
1+ ⎜ ⎟
⎝P⎠
în care P, Q şi S reprezintă puterea activă, reactivă şi respectiv cea aparentă a circuitului.
Întrucât valoarea momentană a factorului de putere variază în timp, iar în cazul
circuitelor dezechilibrate şi nesimetrice chiar de la o fază la alta, se defineşte drept valoarea
medie a factorului de putere k, pentru un interval de
timp t, expresia :
1 1
k= = ≤1 (7.2.)
2 2
⎛t ⎞ ⎛W ⎞
⎜ ∫ Qdt ⎟ 1 + ⎜⎜ r ⎟⎟
⎜ ⎟ ⎝ Wa ⎠
1 + ⎜ 0t ⎟
⎜ Pdt ⎟
⎜∫ ⎟
⎝0 ⎠
în care Wr şi Wa, reprezintă energia reactivă şi cea activă consumată în intervalul de timp
considerat ( o zi, o lună, un an). Evident în acest caz, factorul de putere k nu mai reprezintă
cosinusul unghiului de decalaj între tensiune şi curent, întrucât acesta nici nu se poate defini în
asemenea circuite.
Determinarea valorii momentane a factorului de putere se poate face prin măsurarea
acestuia cu ajutorul fazmetrelor. În practică însă se determină valoarea medie a factorului de pu-
tere k, în baza formulei sale de definiţie (7.2), prin măsurarea energiei active şi a celei reactive
cu ajutorul contoarelor. La instalaţiile noi, care se proiectează, factorul de putere mediu se
calculează ca o medie ponderată a factorilor de putere a tuturor consumatorilor.
234
7.2. DEZAVANTAJELE FACTORULUI DE PUTERE SCĂZUT.
a) Unul dintre dezavantajele factorului de putere scăzut îl constituie pierderile mari de
putere activă Δ P în rezistenţa R a circuitului. Într-adevăr, din relaţia:
I a2
ΔP = R ⋅ I 2 = R ⋅ (7.3)
cos 2 ϕ
rezultă că la o valoare constantă a componentei active a curentului Ia, deci la o putere activă dată,
pierderile de putere sunt invers proporţionale cu pătratul factorului de putere.
b) Un alt dezavantaj al factorului de putere redus constă în necesitatea supradimensionării
instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice (generatoare,
transformatoare etc.), deoarece la o putere activă dată pe care trebuie s-o dezvolte, puterea
aparentă trebuie să fie cu atât mai mare cu cât factorul de putere este mai scăzut, aşa cum rezultă
din relaţia :
P
S= (7.4)
cos ϕ
De exemplu, la un factor de putere de 0,7, puterea aparentă nominală a instalaţiilor
trebuie să fie cu 40% mai mare decât cea care ar corespunde la un factor de putere egal cu
unitatea.
c) De asemenea, o valoare scăzută a factorului de putere reduce posibilităţile de încărcare
cu putere activă a instalaţiilor existente. Într-adevăr, aşa cum rezultă din figura 7.1., la o valoare
constantă a componentei active a curentului Ia1 (deci şi a puterii active P1 = 3 ⋅ U ⋅ I a1 ) curentul
este cu atât mai mare cu cât decalajul dintre tensiune şi curent este mai mare, respectiv cu cât co-
sinusul acestui unghi (factorul de putere) este mai mic.
ϕ 2 〉ϕ1 cos ϕ 2 〈cos ϕ1 I 2 〉 I 1 (7.5)
Fig.7.1. Scăderea componentei active admisibile a curentului la micşorarea factorului de putere.

Dacă I1 este valoarea nominală a curentului instalaţiei şi factorul de putere este cos ϕ1
rezultă că în cazul când aceasta va trece să funcţioneze cu un factor de putere mai redus ( cos ϕ 2 ),
pentru ca valoarea curentului să nu depăşească valoarea nominală, este necesar ca puterea activă
a instalaţiei să fie redusă corespunzător componentei active Ia2 ( P2 = 3 ⋅U ⋅ I a 2 ) şi se poate scrie:
235
I a 2 < I a1 , P2 = 3 ⋅ U ⋅ I a 2 < 3 ⋅ U ⋅ I a1 = P1
(7.6)
d) Dacă se pune problema ca puterea activă (deci şi componenta activă a curentului) să
rămână aceeaşi la micşorarea valorii factorului de putere, instalaţia va absorbi un curent mult mai
mare ( I 2 〉〉 I 1 ) şi deci secţiunea conductoarelor va trebui să fie mărită, ceea ce conduce la un
consum suplimentar de material conductor. În cazul când conductoarele se dimensionează pe
baza pierderilor admisibile de putere activă, secţiunea lor necesară (S) este invers proporţională
cu pătratul factorului de putere, căci avem:
ρ ⋅ L ⋅ I a2 ρ ⋅ L ⋅ I a2
ΔP = R ⋅ I 2 = de unde: S = (7.7)
S ⋅ cos 2 ϕ ΔP ⋅ cos 2 ϕ
în care ρ este rezistivitatea materialului, iar L lungimea conductorului.
e) Un alt neajuns pe care îl provoacă un factor de putere scăzut este creşterea pierderii de
tensiune în liniile electrice şi în transformatoare. Într-adevăr din expresia acesteia :
ΔU = P ⋅ R / U + Q ⋅ X / U (7.8)
rezultă că, la o putere activă dată P, pierderea de tensiune ΔU creşte cu mărirea puterii reactive
absorbite, deci cu micşorarea factorului de putere.
Din cele expuse este evident că factorul de putere scăzut are consecinţe tehnico-
economice defavorabile atât pentru întreprinderile producătoare şi distribuitoare de energie
electrică, cât şi pentru cele consumatoare. Pentru a stimula întreprinderile industriale în
îmbunătăţirea factorului lor de putere, tariful pentru unitatea de energie activă consumată este
diferenţiat în funcţie de valoarea medie a factorului de putere.
236
7.3. CAUZELE FACTORULUI DE PUTERE SCĂZUT.
Din expresiile de definiţie ale factorului de putere rezultă că acesta are valori subunitare
când puterea reactivă a circuitului este diferită de zero. Puterea reactivă este consumată în
reactanţele instalaţiilor electrice si se datorează aproximativ în proporţie de 70% motoarelor
asincrone, de 20% transformatoarelor de putere şi de 10% liniilor şi celorlalte elemente ale
reţelei.
Consumatorii de putere reactivă pot fi împărţiţi în două categorii :
a) Receptoare inductive, care pe lângă curentul activ, absorb din reţea un curent de
magnetizare ce nu depinde practic de sarcină. În această categorie se încadrează motoarele
asincrone - ce au un curent reactiv de 20 ÷ 40% din valoarea nominală a curentului - şi
transformatoarele a căror curent de magnetizare I μ este de 4 ÷ 6%, la puteri mari, şi de 7 ÷ 10%,
la puteri mijlocii sau mici. Puterea reactivă absorbită de aceste elemente la o tensiune dată este
constantă :
Q = U ⋅ I ⋅ sin ϕ = U ⋅ I μ (7.9)
b) Receptoare inductive, care au o reactanţă de dispersie x d pe care curentul de sarcină
produce o cădere de tensiune reactivă ΔU x , determinând astfel o pierdere de putere reactivă
egală cu :
Q = ΔU x ⋅ I = xd ⋅ I 2 (7.10)
Din ultima relaţie se constată că puterea reactivă a consumatorilor din această categorie
variază cu sarcina, fiind proporţională cu pătratul curentului. Din această categorie de
consumatori de putere reactivă fac parte reactanţele liniilor şi reactanţele de dispersie ale
maşinilor electrice.
Pentru a determina expresia puterii reactive, condiţionată de curentul de magnetizare, în
funcţie de parametrii motoarelor şi a transformatoarelor, vom nota : W - numărul de spire, Φ -
fluxul magnetic, f - frecvenţa, R - reluctanţa, B - inducţia magnetică, A - secţiunea medie a
circuitului magnetic, μ - permeabilitatea absolută a fierului, μ 0 - permeabilitatea vidului, μ r -
permeabilitatea relativă a fierului, l - lungimea circuitului magnetic în fier, δ - lungimea

întrefierului, V - volumul circuitului magnetic în fier, V0 - volumul întrefierului. Cu aceste
notaţii se poate scrie succesiv :
Q = I μ ⋅ U = I μ ⋅ E = I μ (2π fW Φ / 2) = (4π W 2 I μ )Φf / 4 = Φ 2 R / 4
sau
Q = B 2 ⋅ A2 f (l / μ A + δ / μ0 A) / 4 = B 2 f (V / μ r + V0 ) / 4 ⋅ μ0 (7.11)
237
În baza celor stabilite până aici se pot explica principalele cauze ale scăderii factorului de
putere în exploatare :
a) Utilizarea motoarelor asincrone (în locul altor tipuri de motoare) şi îndeosebi a celor de
putere mică şi turaţie redusă care au factorii de putere nominali cei mai mici, aşa cum se arată în
figura 7.2.
Fig.7.2. Dependenţa valorii nominale a factorului de putere a motoarelor asincrone, în funcţie

de puterea şi turaţia lor nominală.
b) Funcţionarea motoarelor asincrone la o sarcină mai mică decât cea nominală. Deoarece
curentul de magnetizare I μ al acestora este acelaşi atât la sarcina activă nominală IaN cât şi la o
sarcină activă mai mare redusă oarecare Ia, din figura 7.3 reiese că, cu cât scade gradul de
încărcare motorului Ia < IaN cu atât se măreşte decalajul ϕ 〉ϕ N dintre tensiune şi curentul
rezultant I N absorbit de motor, adică scade factorul său de putere.
Fig.7.3. Variaţia factorului de putere în funcţie de gradul de încărcare al motoarelor asincrone.

Valorile factorului de putere în funcţie de coeficientul de încărcare al motorului
( β = P / PN ), pentru diferite valori nominale ale factorului de putere, sunt date în tabelul 7.1.
c) Mersul în gol al motoarelor în anumite perioade de funcţionare, conduce de asemenea

la un factor de putere scăzut, căci în acest regim motoarele absorb de la reţea un curent practic
egal cu curentul lor de magnetizare. Astfel la funcţionare fără sarcină ( β = 0), motoarele
asincrone au un factor de putere de 0,l ÷ 0,25.
238
Tabelul 7.1.
Variaţia factorului de putere al motoarelor asincrone în funcţie de sarcină.
Factor de încărcare ( β )
4/4 5/4 3/4 2/4 1/4
0,91 0,91 0,90 0,86 0,70
0,90 0,90 0,89 0,84 0,67
0,89 0,89 0,87 0,82 0,64
0,88 0,89 0,86 0,80 0,61
0,87 0,88 0,85 0,78 0,59
0,86 0,865 0,83 0,76 0,57
0,85 0,85 0,82 0,74 0,55
0,84 0,845 0,80 0,72 0,53
0,83 0,84 0,79 0,69 0,51
0,82 0,83 0,78 0,66 0,49
0,81 0,82 0,77 0,65 0,47
0,80 0,81 0,75 0,64 0,45
0,79 0,80 0,74 0,63 0,44
0,78 0,79 0,73 0,62 0,42
0,77 0,78 0,72 0,59 0,40
0,76 0,78 0,70 0,58 0,38
0,75 0,77 0,69 0,57 0,37
0,74 0,76 0,67 0,55 0,35
0,73 0,75 0,66 0,54 -
0,72 0,74 0,65 0,53 -
0,71 0,73 0,64 0,52 -
0,70 0,72 0,63 0,51 -
0,69 0,71 0,62 0,50 -
0,68 0,715 0,61 0,49 -
0,67 0,70 0,60 0,48 -
0,66 0,69 0,59 0,47 -
0,65 0,68 0,58 0,46 -
239
În exploatările miniere, mai mult ca în alte întreprinderi industriale, aceste trei cauze ale
scăderii factorului de putere sunt determinante. Într-adevăr, însăşi factorul de putere nominal al
motoarelor asincrone în execuţie minieră este de obicei mai mic decât cel al motoarelor în
execuţie normală; aceasta se datorează întrefierului mărit ce se adoptă la construcţia motoarelor
electrice de mină, ţinând seama de funcţionarea cu şocuri puternice a mecanismelor miniere şi de
dificultăţile de exploatare în subteran a unui motor cu întrefier mic. De asemenea,valoarea
nominală a factorului de putere al motoarelor folosite în abataje este redusă, căci puterile lor sunt
mici, iar turaţiile scăzute cu scopul de a obţine valori mari ale cuplului, necesare pentru
învingerea cuplurilor rezistente mari la pornire şi la şocuri. Pe lângă faptul că valoarea nominală
a factorului de putere este redusă, motoarele ce acţionează maşini miniere sunt mult
supradimensionate şi deci funcţionează de obicei la un coeficient de încărcare mic, astfel că
factorul de putere mediu în abataje variază în limitele 0,3 ÷ 0,5.
d) Alimentarea motoarelor asincrone şi a transformatoarelor cu o tensiune mai mare decât
cea nominală duce de asemenea la scăderea factorului de putere. Creşterea tensiunii de
alimentare poate apare în exploatare fie datorită ridicării tensiunii sursei, fie datorită unei alegeri
necorespunzătoare a prizelor de reglare a tensiunii la transformatoare. Cum inducţia din circuitul
magnetic al maşinilor este aproximativ proporţională cu tensiunea ce li se aplică la borne, iar pu-
terea reactivă depinde de pătratul acestei inducţii (relaţia 7.11), la creşterea tensiunii creşte
puterea reactivă şi scade factorul de putere.
e) Reparaţiile necorespunzătore ale motoarelor asincrone sau ale transformatoarelor pot
cauza şi ele micşorarea factorului de putere al acestora.
La rebobinarea înfăşurărilor, de multe ori din lipsa unui conductor de secţiune necesară,
se adoptă un conductor existent având o secţiune mai mare. Din acest motiv, în crestătura
motorului sau fereastra transformatorului nu poate să încapă numărul nominal de spire, astfel că
bobinele se execută cu un număr mai redus de spire. Deoarece produsul dintre inducţia B şi
numărul de spire W este constant (căci E = 4,44 fWBA ≈ U = const.), la scăderea lui W creşte B
şi aşa cum rezultă din relaţia (7.11), se măreşte puterea reactivă consumată de maşină, ceea ce
produce scăderea factorului său de putere.
Uzarea palierelor la motoare conduce la frecarea rotorului de stator. Nu este permisă
remedierea acestei defecţiuni, prin strunjirea rotorului căci acesta duce la mărirea între-fierului
maşinii, ceea ce cauzează creşterea puterii sale reactive (relaţia 7.10) şi deci scăderea factorului
de putere.
240
7.4. MIJLOACE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A FACTORULUI DE PUTERE.
Ridicarea valorii factorului de putere se poate face prin mijloace naturale - care nu
necesită instalarea unor surse de energie reactivă - şi prin mijloace artificiale - care presupun
producerea energiei reactive chiar la locul ei de consum.
Mijloacele naturale de ameliorare a factorului de putere constau în măsuri tehnico-
organizatorice pentru combaterea cauzelor scăderii sale, cum sunt :
a) Adoptarea unor motoare asincrone (la proiectarea acţionărilor electrice), care au puteri
cât mai apropiate de cele necesare, pentru a obţine un coeficient de încărcare cât mai ridicat.
Alegerea acestor motoare cu rotor în scurtcircuit, de turaţie cât mai ridicată şi adoptarea unor
acţionări cu un singur motor de putere mai mare în locul celor cu mai multe motoare de putere
mai mică, pentru ca valoarea nominală a factorului de putere să fie cât mai ridicată.
b) Mărirea coeficientului de încărcare al motoarelor existente, care funcţionează la sarcini
reduse, printr-o organizare corespunzătoare a procesului de producţie sau prin înlocuirea
motoarelor slab încărcate cu motoare de putere mai mică, dacă condiţiile de pornire şi de
supraîncărcare la şocuri de sarcină o permit.
c) Limitarea mersului în gol al motoarelor şi transformatoarelor, prin adoptarea unor
dispozitive automate de deconectare de la reţea când sarcina dispare. Acest mijloc poate fi
aplicat utilajelor care au o funcţionare intermitentă sau de scurtă durată cum sunt motoarele
maşinilor-unelte, transformatoarele de sudură din atelierele de la suprafaţa minei, motoarele
maşinii de extracţie la care durata pauzei între două cicluri de funcţionare adunată cu durata
perioadei de frânare (dacă aceasta se execută pe cale mecanică) este suficient de lungă etc.
Calculele, verificate în practică, arată că folosirea limitatoarelor de mers în gol conduce la o
economie de energie activă dacă pauza este mai mare de 10 secunde şi la o economie de energie
reactivă dacă ea este mai mare de 4 secunde.
d) Alegerea potrivită a prizelor de reglare a transformatoarelor pentru asigurarea unei
tensiuni care să nu depăşească timp îndelungat valoarea sa nominală.
e) Executarea corectă a reparaţiilor palierelor şi a rebobinărilor la motoare şi
transformatoare.
f) Comutarea înfăşurărilor motoarelor care funcţionează în conexiunea triunghi, în
conexiunea, stea. În acest fel, datorită faptului că tensiunea de linie a reţelei rămâne neschimbată,
tensiunea aplicată unei faze a motorului se reduce de 3 ori , ceea ce micşorează aproximativ în
acelaşi raport inducţia şi deci de circa 3 ori puterea reactivă consumată de motor. Datorită
reducerii tensiunii scad simţitor şi pierderile în fier, astfel că în cazul funcţionării în stea, la
sarcini reduse, se obţine o mărire atât a factorului de putere cât şi a randamentului motorului, aşa
cum se arată pe figura 7.4.
241
Fig.7.4. Valorile factorului de putere şi ale randamentului motoarelor asincrone, la funcţionare

în conexiunile triunghi sau stea la aceeaşi tensiune de linie a reţelei, în funcţie de coeficientul de
încărcare.
Această metodă poate fi folosită numai în cazul când motoarele lucrează la o sarcină
redusă, deoarece prin comutarea înfăşurărilor din conexiunea triunghi în stea, la o putere dată pe
care trebuie s-o dezvolte motorul la arbore, curentul motorului va creşte. Într-adevăr, aşa cum
rezultă din figura7.4, creşterea factorului de putere şi a randamentului în conexiunea stea nu
compensează scăderea tensiunii de 3 ori, astfel că se poate scrie :
P = 3 ⋅ U Δ ⋅ I Δ ⋅ cos θ ΔηΔ = 3 ⋅ U stea ⋅ I stea ⋅ cos θ stea ⋅η stea =constant ;
deoarece :
cos θ stea ⋅η stea / cos θ Δ ⋅η Δ < 3 = U Δ / U stea rezulta că I stea > I Δ (7.12)
unde s-au folosit valorile de fază ale tensiunilor şi curenţilor. Deoarece I stea > I Δ , conectarea
înfăşurărilor nu se poate executa decât la motoare slab încărcate ; o analiză cantitativă mai
riguroasă arată că metoda se poate folosi numai când sarcina este cel mult 35-40% din cea
nominală.
Folosirea acestei metode este limitată şi de scăderea de 3 ori a cuplului de răsturnare şi de
pornire a motorului, cauzată de reducerea de 3 a tensiunii aplicate unei faze în conexiunea
stea; într-adevăr, deoarece valoarea cuplului la motoarele asincrone este direct proporţională cu
pătratul tensiunii, avem :
M Δ / M stea = (U Δ / U stea ) 2 = ( 3) 2 = 3 (7.13)
Din acest motiv, metoda nu se poate folosi la motoare care funcţionează cu şocuri, când
cuplul rezistent poate deveni mai mare decât cel de răsturnare al motorului şi la motoare cu
pornire grea, când cuplul necesar pentru pornirea mecanismului poate depăşi cuplul de pornire al
motorului. În ambele cazuri, motorul va ajunge în regim de scurtcircuit, fiind alimentat de la
reţea şi având rotorul frânat (calat) de mecanismul antrenat. De aceea, la aplicarea acestei
242
metode, trebuie să se verifice condiţiile de pornire şi de supraîncărcare la şocuri. Comutarea
înfăşurărilor din triunghi în stea se poate realiza cu un "comutator stea-triunghi" care serveşte în
mod obişnuit la pornirea motorului prin metoda stea-triunghi.
g) Mărirea numărului de spire legate în serie într-o cale de curent a înfăşurărilor
statorice, prin modificarea legăturilor dintre capetele bobinelor (1,2…6), ce formează înfăşurarea
unei faze, aşa cum se arată în exemplul din figura 7.5.
Fig.7.5. Îmbunătăţirea factorului de putere prin mărirea numărului de spire legate în serie într-
o cale de curent a înfăşurării de fază a motorului asincron.
Înfăşurarea de fază, ce funcţionează normal cu trei căi de curent, formate fiecare din două
bobine legate în serie (schema a), se modifică într-o înfăşurare având numai două căi de curent,
dar alcătuită din trei bobine montate în serie (schema b). Prin această modificare, numărul de
spire al unei căi de curent creşte în raportul de creştere al numărului N de bobine dintr-o cale de
curent. În exemplul considerat deci, numărul de spire din schema b (Wb) va fi mai mare decât
cele din schema a (Wa), de 1,5 ori, căci avem :
Wb N b 3
= = (7.14)
Wa N a 2
Prin creşterea numărului de spire, la aceeaşi valoare a tensiunii aplicate unei căi de curent
dintr-o fază, va trebui să scadă în acelaşi raport şi inducţia (căci, aşa cum s-a arătat, produsul lor
e constant). Astfel va scădea putere a reactivă a motorului şi deci va creşte factorul său de putere.
h) Utilizarea motoarelor sincrone supraexcitate în locul celor asincrone, în acţionările în
care această soluţie este raţională din punct de vedere tehnic şi rentabilă sub aspect economic,
constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de îmbunătăţire a factorului de putere. Se ştie
că motorul sincron, în funcţie de gradul său de excitare, poate nu numai să-şi reducă consumul
de energie reactivă din reţea, ci chiar s-o producă (dacă este supraexcitat) ; astfel se micşorează
energia reactivă cerută din sistemul de alimentare de ceilalţi consumatori din întreprindere şi se
ridică valoarea medie a factorului de putere al acesteia. Motoarele sincrone se pot folosi la
acţionări care nu necesită reglarea turaţiei şi sunt rentabile numai la puteri mari (peste 50 kW la
243
tensiunea de 380 V şi peste 200 kW la tensiuni mai mari de 1 kV). Astfel, ele trebuie să se ia
întotdeauna în consideraţie la alegerea motoarelor pentru acţionarea pompelor de evacuare a
apelor, a compresoarelor, a ventilatoarelor de aeraj principal şi a maşinii de extracţie (ca motor
primar, de reţea, în sistemul cu grup Ward-Lenard).
Fig.7.6. Puterea aparentă şi cea reactivă cu care se pot încarcă motoarele sincrone (de un
anumit tip), în funcţie de sarcina lor activă
Mărimea puterii reactive pe care o poate debita un motor sincron depinde de gradul său
de încărcare cu putere activă, de valoarea nominală a factorului de putere şi de caracterul său
(capacitiv sau inductiv), precum şi de faptul dacă excitatoarea este suficient de larg dimensionată
pentru a permite mărirea curentului de excitaţie peste valoarea sa nominală (necesară la
funcţionare ca un simplu motor). De obicei, motoarele sincrone se execută cu factorul de putere
nominal egal cu unitatea sau cu un factor de putere capacitiv egal cu 0,8. Uzinele constructoare
dau, de regulă în cataloage, puterea aparentă S şi cea reactivă Q cu care se poate încărca motorul
la diferite sarcini la arbore P şi la valoarea nominală a curentului de excitaţie, sub forma unor
curbe de felul celor din figura 7.6. Dacă asemenea curbe lipsesc, trebuie să se ridice
experimental variaţia curentului statoric Ist al motorului la o excitaţie nominală (sau la curentul
maxim admisibil pentru înfăşurarea de excitaţie), în funcţie de sarcina sa activă Pa cerută de la
reţea. Puterea reactivă pe care o va putea produce motorul sincron, se va determina cu relaţia
evidentă :
Pa
Q = 1,73 ⋅ U ⋅ I st2 − I a2 în care I a = (7.15)
3 ⋅U
unde U este tensiunea la care funcţionează motorul.
244
7.5. MIJLOACELE ARTIFICIALE DE AMELIORARE A FACTORULUI DE
PUTERE.
Aceste mijloace constau în producerea, de către o sursă amplasată chiar în exploatare, a
energiei reactive cerute de consumatorii săi. În felul acesta se descarcă de curentul reactiv, cerut
de exploatare, transformatoarele ce o alimentează de la sistem, liniile şi generatoarele acestuia.
Instalaţiile de compensare a energiei reactive pot fi baterii de condensatoare electrice,
compensatoare sincrone, motoare asincrone sincronizate şi montaje în cascadă a motoarelor
asincrone cu maşini cu colector. Dintre acestea, în cadrul exploatărilor miniere, se folosesc de
obicei condensatoarele statice şi, în cazuri rare, chiar compensatoare sincrone.
a) Compensatorul sincron este o maşină sincronă care absoarbe din reţea puterea activă
necesară funcţionarii sale ca motor cu mers în gol şi debitează în reţea puterea reactivă.
Pierderile de putere activă în compensator pentru producerea puterii reactive scad cu creşterea
puterii nominale a compensatorului. Astfel, la puterile nominale 1; 2; 5; 7,5 şi 15 MVA a
compensatoarelor, pierderile de putere activa pentru fiecare 100 kVar produşi sunt respectiv de
5,5; 4,25; 3,2; 2,67 şi 2,27 kW. Ţinând seama că aceste compensatoare, în comparaţie cu alte
mijloace artificiale, devin rentabile abia la puterile mari de 3000 ÷ 5000 kVA, puţin obişnuite în
instalaţiile de compensare ale exploatărilor miniere, această soluţie se foloseşte numai în cazul
când maşina sincronă există în, dotarea întreprinderii, provenind de exemplu de la centrala
proprie, desfiinţată în urma racordării exploatării la sistemul energetic naţional.
b) Condensatoarele statice C (fig.7.7) montate în paralel cu un consumator de curent cu
sarcina I S ,având şi o componenţă inductiva absorb din reţea un curent capacitiv Ic care fiind în
opoziţie cu component inductivă a curentului consumatorului, dă naştere la o rezultantă reactivă

Ir mai mică, căreia îi corespunde un decalaj mai mic între tensiunea U şi curentul total absorbit
din reţea I, adică un factor de putere mai mare (ϕ 〈ϕ S , cos ϕ 〉 cos ϕ S ) . În acest fel, componenta
reactivă cerută din reţea Ir este mai mică decât cea a sarcinii I L şi la mărime potrivită a curentu-
lui capacitiv (respectiv a condensatorului, căci Ic = ω (CU ) , poate fi chiar zero.
Fig7.7. Îmbunătăţirea factorului de putere cu condensatoare statice.
245
Pentru a calcula valoarea capacitaţii necesară pentru mărirea factorului de putere de la
valoarea cos ϕ S la valoarea cos ϕ considerată ca rentabilă, pe baza figurii 7.7, vom scrie :
ab = ac − bc = oc ⋅ tgϕ S − oc ⋅ tgϕ sau I C = I S ⋅ cos ϕ S ⋅ (tgϕ S − tgϕ ) , deoarece
(tgϕ S − tgϕ )
I C = ω ⋅ C ⋅ U avem C = I S ⋅ cos ϕ S ⋅ sau
ω ⋅U
(tgϕ S − tgϕ ) P ⋅ (tgϕ S − tgϕ )
C = U ⋅ I S ⋅ cos ϕ S ⋅ =
ω ⋅U 2
U 2 ⋅ω
în care P este puterea activă a sarcinii şi U tensiunea aplicată la bornele sale. Pentru cazul unei
sarcini trifazate echilibrate, capacitatea bateriei va trebui să fie, evident de trei ori mai mare, iar
U vă fi tensiunea aplicată unei faze ; astfel, în cazul conexiunii în triunghi, a celor trei condensa-
toare, capacitatea lor totală va trebui să fie :
(tgϕ S − tgϕ ) (tgϕ S − tgϕ )
C Δ = 3 ⋅ C = 3 ⋅ U l ⋅ I S ⋅ cos ϕ S ⋅ = P3 ⋅ (7.16)
ω ⋅U l
2
ω ⋅ U l2
în care U l este tensiunea de linie a reţelei, iar P3 puterea activă a circuitului trifazat. În cazul
conexiunii în stea a condensatoarelor, capacitatea lor totală va trebui să aibă valoarea :

(tgϕ S − tgϕ ) (tgϕ S − tgϕ )
C stea = 3 ⋅ C = 3 ⋅ U f ⋅ I S ⋅ cos ϕ S ⋅ = 3 ⋅ P3 ⋅ (7.17)
ω ⋅U 2
f ω ⋅ U l2
Din comparaţia ultimelor două relaţii rezultă că valoarea capacităţii necesare pentru
îmbunătăţirea factorului de putere, este de trei ori mai mică în cazul conexiunii în triunghi a
condensatoarelor, ceea ce explică utilizarea ei exclusivă în practică. Deoarece la condensatoare
este standardizată puterea reactivă nominală şi nu capacitatea lor, se poate obţine puterea
reactivă totală necesară a bateriei de condensatoare, care, pentru cazul conexiunii triunghi, are
expresia :
QΔ = 3 ⋅ U l ⋅ I C = 3 ⋅ U l ⋅ ω ⋅ C ⋅ U l = P3 ⋅ (tgϕ S − tgϕ ) (7.18)
Utilizarea condensatoarelor statice prezintă următoarele avantaje în comparaţie cu

compensatoarele sincrone :
a) pierderi neînsemnate de putere activă (circa 0,5 kW/100 kWar);
b) siguranţă în funcţionare datorită simplităţii constructive şi a lipsei unor părţi în mişcare
de rotaţie ;
c) greutate redusă, ceea ce exclude necesitatea unor fundaţii ;
d) funcţionare fără zgomot.
Compensarea puterii reactive a consumatorilor exploatării cu ajutorul condensatoarelor
statice se poate face individual, pe grupe de consumatori, sau centralizat (pe întreaga
întreprindere). La compensarea individuală, condensatoarele se montează în imediata apropiere
246
a motoarelor, descărcând de puterea reactivă şi reţeaua de alimentare a acestora. Deoarece
aplicarea acestei soluţii la un număr mare de motoare complică exploatarea acestora, ea se
foloseşte numai la consumatorii mari după schema din figura 7.8.
Fig.7.8.Compensarea individuală a puterii reactive cu condensatoarele statice.

La compensarea centralizată, bateriile de condensatoare se amplasează în staţia principală
a exploatării, descărcând de putere reactivă numai sistemul energetic de la care se alimentează,
dar este mult simplificată în acest caz, exploatarea bateriilor de condensatoare. Racordarea con-
densatoarelor se poate face pe partea de joasă tensiune a transformatoarelor de alimentare (după
schema din fig. 7.9), sau pe partea de înaltă tensiune (după schema din fig. 7.10), cu întreruptor
independent, sau din figura 7.11, cu întreruptor comun cu transformatorul.
Fig.7.9.Compensarea puterii reactive cu condensatoare statice, centralizată sau pe grupuri de

consumatori, pe partea de joasă tensiune.
Fig.7.10.Compensarea centralizată, pe înaltă tensiune a puterii reactive, cu întreruptor separat.
247
Fig.7.11.Compensarea centralizată, pe înaltă tensiune a puterii reactive, cu întreruptor comun

cu transformatorul.
Montarea pe joasă tensiune prezintă avantajul că preţul condensatoarelor este mai mic,
dar în schimb valoarea capacităţii necesare este mai mare cu pătratul raportului de transformare
n, al transformatorului, căci din relaţia (7.16) se vede că valoarea capacităţii, este proporţională
cu pătratul tensiunii, astfel că se poate scrie:
C j .t / CI .T = U I2.T / U 2j .t = n 2 (7.19)
Pe înaltă tensiune, situaţia este inversă dar condensatoarele nu descarcă de putere reactivă
transformatorul de forţă. Adoptarea uneia din aceste soluţii se face pe baza unor calcule
economice de rentabilitate. Compensarea puterii reactive pe grupuri de consumatori, constituie o
soluţie intermediară, îmbinând avantajul descărcării de curent reactiv chiar a reţelelor din
exploatare, caracteristic compensării individuale cu cel al unei exploatări mai simple a bateriilor
de condensatoare, caracteristic compensării centralizate. Această soluţie este de fapt şi cea mai
potrivită pentru condiţiile din exploatările miniere, unde consumatorii sunt grupaţi pe abataje.
În schemele de conexiune ale bateriilor de condensatoare, pentru a preveni pericolul de
electrocutare datorită existenţei unei tensiuni a condensatoarelor chiar după deconectarea lor de
la reţea (din cauza sarcinilor electrice acumulate) se prevăd rezistenţe de descărcare sub forma
unor becuri. Valoarea rezistenţei R a acestora se adoptă din condiţia ca fenomenul descărcării
condensatorului să se termine într-un timp foarte scurt ; astfel se obţine că :
R = 15 ⋅ 10 6 ⋅ U 2f / Q [Ω] (7.20)
În cazul schemei din figura 7.8, rolul rezistenţelor de descărcare este realizat chiar de
înfăşurările motorului.
Pentru a proteja instalaţia împotriva scurtcircuitelor datorite străpungerii
condensatoarelor, în toate cazurile când bateriile nu au siguranţe interioare încorporate, se prevăd
siguranţe fuzibile exterioare.
248
7.6. RENTABILITATEA ÎMBUNĂTĂŢIRII FACTORULUI DE PUTERE.
Mijloacele naturale de îmbunătăţire necesită de obicei cheltuieli neînsemnate, astfel că
aplicarea lor este întotdeauna rentabilă. În schimb, mijloacele artificiale, fiind legate de investiţii
pentru instalaţiile de compensare, trebuie adoptate numai în cazul când introducerea lor creează
economii anuale, ce asigură amortizarea rapidă a acestor investiţii.
În cazul exploatărilor miniere, nu este necesar să se ia în considerare toate metodele
artificiale, posibile din punct de vedere tehnic, deoarece utilizarea condensatoarelor statice este
întotdeauna mai rentabilă, la puteri ale instalaţiilor de compensare sub 5 000 kVar la 6 kV şi sub
10000 kVar la 10 kV mai mult decât suficiente chiar pentru exploatările cele mai mari.
Pentru a stabili rentabilitatea introducerii unei instalaţii de compensare cu condensatoare,
gradul necesar de îmbunătăţire a factorului de putere şi soluţia de montare a bateriilor
(individuală, centralizată sau pe grupe, pe înaltă sau pe joasă tensiune) se compară din punct de
vedere economic mai multe variante, calculându-se, pentru fiecare variantă, cheltuielile de
investiţii suplimentare I şi cheltuielile anuale de exploatare E - în care se includ şi cotele de
amortizare.
Criteriul pentru determinarea rentabilităţii unei variante este perioada de amortizare T a
investiţiilor necesare, evident egală cu :
I (lei )
T= [ani] (7.21)
I o − I (lei / an)
în care, E0 sunt cheltuielile instalaţiei electroenergetice a întreprinderii înainte de îmbunătăţirea
factorului de putere. În condiţiile actuale se consideră că investiţiile pentru instalaţiile de
compensare sunt rentabile dacă perioada lor de amortizare este mai mică de 8 ani. Comparând
apoi toate variantele având T < 8, se adopta cea care are cheltuielile anuale minime.
7.7. CURBELE DE SARCINĂ ŞI INDICII SĂI TEHNICO-ECONOMICI.

Consumul de energie electrică al exploatărilor miniere depinde de producţia lor, de
condiţiile geologice şi miniere, de gradul de mecanizare, electrificare şi automatizare şi de o
serie de alţi factori. Deoarece acest consum, la o exploatare dată, are variaţii în timp, el se
urmăreşte cu ajutorul curbelor de sarcină ce reprezintă variaţia puterii active şi reactive
consumate, în funcţie de timp. Forma acestor curbe (fig. 7.12) depinde de toţi factorii amintiţi
mai sus şi îndeosebi de modul de organizare a procesului de producţie - numărul schimburilor,
succesiunea operaţiilor de lucru etc. Cunoscând curbele de sarcină zilnice se poate calcula cât
timp, în fiecare zi, a fost cerută de la sursă o anumită putere. Prin însumarea acestor timpi pentru
un an, se determină timpul cât a durat fiecare valoare a puterii cerute de exploatare în decursul
249
unui an. Trasând într-o diagramă această dependenţă în ordinea descrescătoare a puterilor, se
obţine curba de sarcină anuală după durata puterilor sau curba clasată a puterilor (fig.7.12) .
Fig.7.12. Curba de sarcină clasată după durata puterilor.

Curbele de sarcină au o deosebita importanţă atât din punct de vedere tehnic cât şi
economic, dat fiind că o serie de indici tehnico-economici, ce se determină din ele, permit să se
aprecieze puterea necesară a instalaţiilor electroenergetice a exploatării, gradul de utilizare şi
eficienţa acestora.
Coeficientul de umplere al curbei de sarcină u - denumit şi coeficient de aplatizare,
definit în capitolul precedent, este o primă mărime caracteristică. Cu cât acest coeficient are o
valoare mai mică, înseamnă că în curba de sarcină respectivă există vârfuri de putere cu atât mai
ridicate şi goluri cu atât mai adânci. O asemenea curbă de sarcină este nedorită pentru sistemul
energetic şi pentru exploatare însăşi. Întrucât în cazul acesta consumul este foarte neregulat, în
sistem trebuie să se menţină în permanenţă o rezervă de putere în funcţie, care este utilizată
numai la vârfurile curbei de sarcină, în restul timpului funcţionând la o sarcină cu mult mai mică
decât cea nominală, deci cu randament scăzut. Pentru exploatare, o curbă de sarcină cu vârfuri
mari de putere înseamnă supradimensionarea instalaţiilor electroenergetice şi neutilizarea lor
integrală la golurile curbei de sarcină. Din aceste motive este necesar să se aplatizeze curba de
sarcină a exploatării, astfel ca puterea cerută din sistem să fie cât mai constantă. Aplatizarea se
poate realiza prin eşalonarea în timp a orelor de funcţionare a consumatorilor de mare putere
(pompe de evacuare a apelor, extracţie etc.), prin programarea lucrului în trei schimburi (se evită
golul de noapte), prin decalarea orelor de începere a schimburilor în diferite exploatări sau
sectoare, prin planificarea zilelor de repaus de-a lungul întregii săptămâni (se evită golul de
duminică) etc.
O altă mărime caracteristică a curbelor de sarcină este durata de utilizare a puterii
maxime, definită ca timpul Tmax în care exploatarea, încărcată constant la sarcina sa maximă
Pmax, consuma aceeaşi cantitate de energie W ca şi în cazul real al unei sarcini variabile. Întrucât
din definiţie se pot scrie relaţiile :
250
W
W P T
Tmax = şi u = med = T = max (7.22)
Pmax Pmax W T
Tmax
în care T reprezintă timpul în care s-a consumat energia W (o zi, un an), rezultă că între
coeficientul de umplere al curbei de sarcină şi timpul de utilizare al puterii maxime există relaţia
Tmax = u ⋅ T (7.23)
Pentru a caracteriza curbele de sarcină a întreprinderilor, având în vedere că acestea au

variaţii zilnice şi sezoniere pronunţate, se dă timpul de utilizare al puterii maxime pentru durata
unui an ( T = 8760 ore).Astfel, în cazul întreprinderilor ce lucrează într-un schimb, Tmax=
2500 ÷ 3000 ore şi u = 0,28 ÷ 0,34, în cazul celor două schimburi, Tmax = 3000 ÷ 4500 ore şi u =
0,34 ÷ 0,51, în cazul celor trei schimburi, T= 4500 ÷ 6000 ore şi u = 0,51 ÷ 0,68. Pentru o utilizare
cât mai completă a instalaţiilor electroenergetice se tinde ca Tmax să fie cât mai apropiata de 8760
ore, ceea ce se realizează prin metodele de aplatizare a curbelor de sarcină arătate anterior.
Pentru a aprecia gradul de utilizare al instalaţiilor electrice se foloseşte de asemenea şi
coeficientul global de cerere kc, definit ca raportul între puterea maximă - din curbele de sarcină
zilnice care se repetă cel mai frecvent, - şi puterea instalată a utilajelor:
Pmax
kc = (7.24)
Pinst
Prin puterea instalată se înţelege suma puterilor nominale indicate pe utilaje. Deoarece,
puterea instalată este o putere utilă, pentru a obţine puterea conectată la reţea Pc, definită ca
puterea cerută de utilaje de la sursă, în condiţii nominale de funcţionare, trebuie să se ţină seama
de randamentul utilajelor ; astfel se poate scrie :
Pinst Pinst
Pc = [kW ] sau S c = [kVA] (7.25)
ηN η N ⋅ cos ϕ N
Deoarece puterea maximă cerută se poate obţine şi din puterea ,instalată, ţinând seama de
coeficientul de încărcare al utilajelor kî de coeficientul lor de simultaneitate kS, de randamentul
utilajelor η u şi cel al reţelei η r se deduce că :
kî ⋅ k S k ⋅k
Pmax = ⋅ Pinst = k c ⋅ Pinst şi deci k c = î S (7.26)
η u ⋅η r η u ⋅η r
Coeficientul global de cerere la o exploatare minieră variază în limite largi, fiind în
cazurile normale între 0,3 şi 0,4 ceea ce indică gradul de utilizare destul de redus al utilajelor
electrice miniere.
251
BIBLIOGRAFIE
1. Comşa D., Darie S. ş.a - „Proiectarea instalaţiilor electrice industriale”, E.D.P., Bucureşti
1979.
2. Duiculescu P., Dumitrescu I, ş.a. – „Instalaţii şi echipamente electrice”, E.D.P., Bucureşti
1981.
3. Gheorghiu N., Selischi A., - „Echipamente electrice”, E.D.P., Bucureşti 1981.
4. Iordănescu I., Iacobescu G., - „Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor
industriale”, E.D.P., Bucureşti 1979.
5. Mircea I. – „Instalaţii şi echipamente electrice”, E.D.P., Bucureşti 1996.
6. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale – „Legea protecţiei muncii nr. 90 / 1996 şi Normele
metodologice de aplicare”, Bucureşti 2003.
7. Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei – „Norme generale de protecţie a
muncii”, Bucureşti 2002.
8. Păsculescu M. – „Electrificarea minelor”, Literatura Institutului de Mine Petroşani, 1981.
9. Păsculescu M., ş.a - „Instalaţii electrice miniere”, E.D.P. Bucureşti 1983.
10. Păsculescu M., ş.a - „Electrificarea exploatărilor miniere”, Editura Tehnică, Bucureşti 1988.
11. Păsculescu D. – „Reţele de transport şi distribuţie a energiei electrice” – Culegere de
probleme, Editura Focus, Petroşani 2007.
12. Pietrăneanu E., - „Agenda electricianului”, Ediţia a IV-a, Editura Tehnică, Bucureşti 1986.
13. Stepanescu Ghe., Fotău I, ş.a. – „Calculul mecanic al liniilor electrice aeriene”, Editura
Universitas, Petroşani 2001.
252

Instalatii Electrice Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalatii Electrice Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalaţii Electrice - Note de Curs

Prof. univ. dr. ing. Ion FOTĂU

Fig.1.1. Schema generală a sistemului energetic.

Fig.1.2. Schema de principiu de alimentare şi distribuţie a energiei electrice la

Fig.1.3. Schemele instalaţiilor de racordare la sistemul energetic.

Fig.1.4. Schemele radiale ale instalaţiilor de distribuţie de medie şi înaltă tensiune

Fig.1.5. Schemele cu linie principală (coloană, magistrală) de distribuţie a energiei electrice de

Fig.1.6. Schemele buclate de distribuţie a energiei electrice de înaltă şi medie tensiune.

Fig.1.7. Schemele buclate ale reţelelor de joasă tensiune.

Fig.1.8. Schema principială a configuraţiei sistemului de electrificare a unei exploatări miniere

1.3. CATEGORII DE IMPORTANŢĂ A CONSUMATORILOR ELECTRICI

2.2. DIMENSIONAREA SECŢIUNII CONDUCTOARELOR ELECTRICE PE

în conductor e cedată mediului.

Vom nota: l – lungimea conductorului [m];

2.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII REŢELELOR ALIMENTATE PE LA UN

2.3.1.1. CAZUL REŢELELOR CU SARCINI CONCENTRATE

Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu

Din aceste expresii se poate explicita secţiunea S, vom avea:

Din relaţiile (2.10), (2.11) se observă că secţiunea S variază invers proporţional cu

Pi = U · Ii Puterea activă pe tronsonul i

În relaţiile (2.10), (2.11), (2.12), (2.13), pierderea de tensiune ΔU se introduce în V. Dacă

3 - pentru reţele trifazate

dR – reprezintă rezistenţa electrică a elementului infinitezimal de reţea considerat şi este

P = U · I – Puterea activă a întregii reţele.

Vom nota: L0 - lungimea porţiunii de reţea lipsită de sarcină;

2.3.2. DETERMINAREA PIERDERII DE TENSIUNE ÎN REŢELELE

Fig.2.3. Reţea trifazată cu sarcini concentrate.

Aceasta o vom nota ΔUf =UA −U2 = AC

ΔU f = AB ' = I 2 ⋅ r2 ⋅ cos ϕ 2 + I 2 ⋅ x 2 ⋅ sin ϕ 2 + I 1 ⋅ r1 ⋅ cos ϕ1 + I 1 ⋅ x1 sin ϕ1 =

Pierderea de tensiune de linie pentru o reţea cu n consumatori, dar în funcţie de curenţii

Iai = ii · cosψi componente active şi reactive ale curentului la consumatori

Pi = 3 ⋅ U ⋅ I ai pi = 3 ⋅ U ⋅ iai puterile active respectiv reactive de

Qi = 3 ⋅ U ⋅ I ri qi = 3 ⋅ U ⋅ iri pe tronsonul i şi ale consumatorilor i.

2.3.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU

Fig.2.5. Dependenţa valorilor specifice ale rezistenţei şi reactanţei reţelelor de secţiunea

- pentru liniile în cablu x 0 c ≅ 0,08 [Ω / km].

2.4. VARIAŢIILE ADMISIBILE ALE TENSIUNII LA CONSUMATORI

Fig.2.6. Variaţiile admisibile de tensiune la consumatorii de iluminat.

Motorul funcţionează la parametrii nominali în punctul de funcţionare P.F. pe cotul

componentă activă I aN în fază cu tensiunea, şi o componentă reactivă I rN decalată cu π/2 în

urma tensiuni. Dacă curentul reactiv creşte de la I rN la I r , compunând vectorial componenta

I r cu aceeiaşi componentă activă I aN care trebuie să rămână constantă fiind condiţionată de

2.4.2. REGLAREA TENSIUNII ÎN REŢELELE ELECTRICE

2.4.2.2. PRIZELE DE REGLARE ALE TENSIUNII LA

Fig.2.8. Principiul reglării tensiunii la transformatoare prin schimbarea numărului de

U20 1,10U2N 1,05U2N U2N

Transformatoarele coborâtoare de tensiune au prevăzut în primar comutatorul de spire k

2.5. VERIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE ÎN REGIM DE PORNIRE A

împărţim sub radical cu MN,

b. Verificarea condiţiilor de menţinere în poziţie atrasă a armăturii contactoarelor,

1. (U PD ) p ≥ k s ⋅ U reţ = 1,25 ⋅ 0,6 ⋅ U N ≅ 0,75 ⋅ U N (2.59)

(UP.D.)p – tensiunea din P.D. în regim de pornire;

(ΔUcf)p – pierderea de tensiune pe cablul flexibil în regim de pornire.

2.5.1. METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE

Scriind proporţionalitatea dintre curenţi şi tensiune, vom avea:

2.5.2. METODA IMPEDANŢELOR ECHIVALENTE.

Fig.2.10. Schema electrică echivalentă a reţelei de joasă tensiune

Rcfi = r0 cfi ⋅ Lcfi X cfi = x 0 cfi ⋅ Lcfi

date de relaţiile: R mi = Z mi ⋅ cos ϕ i ; X mi = Z mi ⋅ sin ϕ i , i = 2,3.

În continuare, cu relaţiile de la electrotehnică se determină impedanţa rezultantă a întregii

U mot⋅i = 3 ⋅ I i ⋅ Z mi ≥ U min , i = 1,2,3. (2.80)

(U PD ) p = 3 ⋅ Ii ⋅ (R cfi + Rmi ) + (X cfi + X mi ) ≥ 0,75 ⋅ U N

Verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire (metodă aproximativă), în

2.6. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU SARCINI