5

F.A. 6.1
MANUAL DE METEOROLOGIE AERONAUTICĂ
 CUPRINS

CAPITOLUL I Atmosfera.............................................................................................................................11
SECŢIUNEA 1 Limitele, forma, masa şi compoziţia atmosferei...............................................................11
SECŢIUNEA a 2-a Structura verticală a atmosferei.................................................................................12
SECŢIUNEA a 3-a Atmosfera Internaţională Standard – ISA (International Standard Atmosphere). . .16

CAPITOLUL II Căldura şi temperatura.....................................................................................................19

SECŢIUNEA 1 Căldura.............................................................................................................................19
SECŢIUNEA a 2-a Temperatura...............................................................................................................22

CAPITOLUL III Presiunea atmosferică.......................................................................................................29

SECŢIUNEA 1 Definiţie şi unităţi de măsură...........................................................................................29
SECŢIUNEA a 2-a Instrumente pentru măsurarea presiunii atmosferice..................................................30
SECŢIUNEA a 3-a Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice..............................................................31
SECŢIUNEA a 4-a Variaţiile presiunii atmosferice..................................................................................34

CAPITOLUL IV Apa în atmosferă...............................................................................................................35

SECŢIUNEA 1 Fazele şi schimbările de fază ale apei..............................................................................35
SECŢIUNEA a 2-a Principalele mărimi care definesc umezeala aerului.................................................37

CAPITOLUL V Transformări adiabatice şi stabilitatea verticală a atmosferei.......................................38

SECŢIUNEA 1 Transformări adiabatice...................................................................................................38
SECŢIUNEA a 2-a Gradienţi adiabatici....................................................................................................38
SECŢIUNEA a 3-a Stabilitatea verticală a atmosferei..............................................................................39

CAPITOLUL VI Densitatea aerului.............................................................................................................42

CAPITOLUL VII Altimetrie.........................................................................................................................44

SECŢIUNEA 1 Definiţie şi importanţă......................................................................................................44
SECŢIUNEA a 2-a Elemente cu ajutorul cărora se defineşte poziţia aeronavei în spaţiu.......................45
SECŢIUNEA a 3-a Utilizarea calajelor altimetrice în funcţie de faza zborului.......................................47
SECŢIUNEA a 4-a Furnizarea informaţiilor pentru calarea altimetrului...............................................48
SECŢIUNEA a 5-a Calculul nivelului de tranziţie....................................................................................48
SECŢIUNEA a 6-a Calculul grosimii stratului de tranziţie......................................................................48
SECŢIUNEA a 7-a Calculul altitudinii adevărate.....................................................................................49

CAPITOLUL VIII Norii şi precipitaţiile atmosferice..................................................................................51

SECŢIUNEA 1 Norii..................................................................................................................................51
SECŢIUNEA a 2-a Precipitaţiile atmosferice............................................................................................58

CAPITOLUL IX Vântul................................................................................................................................62
SECŢIUNEA 1 Definiţie şi unităţi de măsură...........................................................................................62
SECŢIUNEA a 2-a Forţele care acţionează asupra aerului.....................................................................62

CAPITOLUL X Vizibilitatea........................................................................................................................73
SECŢIUNEA 1 Definiţie şi observare........................................................................................................73
SECŢIUNEA a 2-a Clasificarea vizibilităţii...............................................................................................75

CAPITOLUL XI Masele de aer....................................................................................................................77

SECŢIUNEA 1 Formarea maselor de aer.................................................................................................77
SECŢIUNEA a 2-a Clasificarea maselor de aer........................................................................................77
SECŢIUNEA a 3-a Descrierea maselor de aer clasificate după criteriul geografic.................................78

CAPITOLUL XII Fronturile atmosferice....................................................................................................80

SECŢIUNEA 1 Structura generală, condiţiile de formare şi clasificarea fronturilor..............................80
SECŢIUNEA a 2-a Caracteristicile generale ale fronturilor atmosferice.................................................81

CAPITOLUL XIII Relieful baric..................................................................................................................84

 SECŢIUNEA 1 Principalele forme ale reliefului baric.............................................................................84
SECŢIUNEA a 2-a Vremea în ciclon şi anticiclon....................................................................................86
SECŢIUNEA a 3-a Hărţi sinoptice şi aerologice.......................................................................................88

CAPITOLUL XIV Influenţa elementelor şi fenomenelor meteorologice asupra zborului aeronavelor. .91
SECŢIUNEA 1 Temperatura, presiunea şi densitatea aerului..................................................................91
SECŢIUNEA a 2-a Vizibilitatea.................................................................................................................94
SECŢIUNEA a 3-a Condiţiile de zbor în diferitele genuri de nori............................................................95
SECŢIUNEA a 4-a Precipitaţiile atmosferice............................................................................................97
SECŢIUNEA a 5-a Vântul.........................................................................................................................99
SECŢIUNEA a 6-a Givrajul.....................................................................................................................100
SECŢIUNEA a 7-a Turbulenţa................................................................................................................108
SECŢIUNEA a 8-a Forfecarea vântului..................................................................................................115
SECŢIUNEA a 9-a Orajele......................................................................................................................118
SECŢIUNEA a 10-a Ceaţa.......................................................................................................................124
SECŢIUNEA a 11-a Furtunile de praf şi nisip........................................................................................128
SECŢIUNEA a 12-a Norii joşi şi vizibilitatea scăzută.............................................................................129

CAPITOLUL XV Codul METAR (FM 15-IX Ext)/SPECI (FM 16-IX Ext)...........................................129

SECŢIUNEA 1 Forma simbolică.............................................................................................................129
SECŢIUNEA a 2-a Decodificarea mesajelor METAR şi SPECI ................................. ...........................130

CAPITOLUL XVI Codul TAF (FM 51 – IX Ext.).....................................................................................136

SECŢIUNEA 1 Forma simbolică.............................................................................................................136
SECŢIUNEA a 2-a Decodificarea mesajelor TAF..................................................................................136

CAPITOLUL XVII Mesajele SIGMET......................................................................................................140

SECŢIUNEA 1 Fenomenele pentru care se emit mesaje SIGMET........................................................140
SECŢIUNEA a 2-a Forma şi decodificarea mesajului SIGMET...........................................................141

CAPITOLUL XVIII Mesajele AIRMET....................................................................................................143

SECŢIUNEA 1 Fenomene pentru care se emit mesaje AIRMET...........................................................143
SECŢIUNEA a 2-a Forma şi decodificarea mesajului AIRMET...........................................................144

CAPITOLUL XIX Vântul şi temperatura în altitudine prognozate. Hărţi de timp semnificativ..........145

SECŢIUNEA 1 Vântul şi temperatura în altitudine prognozate.............................................................145
SECŢIUNEA a 2-a Hărţi de timp semnificativ........................................................................................146

CAPITOLUL XX Observaţii satelitare şi radar........................................................................................151

SECŢIUNEA 1 Observaţii satelitare........................................................................................................151
SECŢIUNEA a 2-a Observaţii radar........................................................................................................156

CAPITOLUL XXI Dispoziţii finale............................................................................................................159

ANEXA Nr. 1 Glosar...........................................................................................................................161
1. Termeni şi definiţii.............................................................................................161
2. Abrevieri............................................................................................................165
ANEXA Nr. 2 Scara BEAUFORT.......................................................................................................171
ANEXA Nr. 3 Originea maselor de aer................................................................................................172
ANEXA Nr. 4 Hartă sinoptică..............................................................................................................173
ANEXA Nr. 5 Simboluri utilizate pentru înscrierea fenomenelor şi norilor pe hărţile sinoptice..........174
ANEXA Nr. 6 Fenomenele de timp prezent din mesajele METAR/SPECI ŞI TAF.............................175
ANEXA Nr. 7 Înălţimea norilor şi starea mării....................................................................................179
ANEXA Nr. 8 Starea pistei..................................................................................................................180
ANEXA Nr. 9 Hartă de prognoză cu vântul, temperatura şi geopotenţialul în altitudine prevăzute pentru
FL100...........................................................................................................................................................182
ANEXA Nr. 10 Hartă de prognoză cu vântul şi temperatura în altitudine prevăzute pentru FL300.....183
 ANEXA Nr. 11 Hartă de timp semnificativ de tip SWH (EURAFI –Europa - Africa).........................184
ANEXA Nr. 12 Hartă de timp semnificativ de tip SWM (Europa)......................................................185
ANEXA Nr. 13 Hartă de timp semnificativ de tip SWL......................................................................186
ANEXA Nr. 14 Imaginea compozită RGB 0013 – Natural color.........................................................187
ANEXA Nr. 15 Imaginea compozită RGB 0014 – Fog and low cloud................................................188
ANEXA Nr. 16 Imaginea compozită RGB 0015 – Snow.....................................................................189
ANEXA Nr. 17 Imaginea compozită RGB 0016 – Day Microphysics.................................................190
ANEXA Nr. 18 Imaginea compozită RGB 0017 – Convection............................................................191
ANEXA Nr. 19 Imaginea compozită RGB 0018 – Airmass.................................................................192
ANEXA Nr. 20 Imaginea compozită RGB 0019 – Dust......................................................................193
ANEXA Nr. 21 Imaginea compozită RGB 0100 – E-view..................................................................194
Bibliografie..................................................................................................................................................195
 CAPITOLUL I
Atmosfera

SECŢIUNEA 1
Limitele, forma, masa şi compoziţia atmosferei

01 - Atmosfera reprezintă învelişul gazos (de aer) al Pământului, care conţine, în

suspensie, cantităţi variabile de particule lichide şi solide de origine terestră şi cosmică (Ciulache,
1994). Denumirea de atmosferă provine de la cuvântul grecesc ,,ATMOS” care înseamnă aer.

02 - Limita inferioară a atmosferei este reprezentată de suprafaţa activă a Terrei. Limita

superioară a atmosferei este mai greu de stabilit în comparaţie cu limita inferioară.

03 - Majoritatea cercetătorilor au propus ca limită superioară a atmosferei

înălţimea de 3.000 km, deoarece aici se produce egalizarea densităţii atmosferei cu densitatea
spaţiului interplanetar şi are loc un proces (relativ redus) de disipare a particulelor de aer. După
unele calcule teoretice, s-a stabilit că prezenţa unor molecule individuale de aer este posibilă până la
42.000 km deasupra ecuatorului şi până la 28.000 km deasupra polilor, înălţimi la care forţa de
atracţie gravitaţională este echilibrată de forţa centrifugă.

04 - Atmosfera inferioară are formă de elipsoid de rotaţie, dar mai turtit la poli şi
mai bombat la Ecuator decât Pământul. Această formă nu este fixă, ci suferă modificări permanente
ca urmare a variaţiilor de temperatură.

05 - Atmosfera superioară în schimb are formă de pară sau cometă, partea turtită fiind
orientată permanent către Soare din cauza ,,vântului solar”. Lungimea acestei cozi atmosferice
atinge cca 100.000 km.

06 - Din calculele efectuate de către specialişti a rezultat că masa atmosferei este de

5,289´1015 tone. Această masă de aer nu este distribuită uniform pe verticală. Repartiţia
procentuală în funcţie de altitudine este următoarea:
a) până la 5 km: 50%;
b) până la 10 km: 75%;
c) până la 20 km: 95%.

07 - Dacă se face abstracţie de particulele solide şi vaporii de apă, se poate stabili

ponderea celorlalţi componenţi ai aerului atmosferic, aproximându-o în procente de volum. Până la
25 km principalele componente ale aerului atmosferic pur şi uscat sunt indicate în tabelul nr. I.1.1.

Tabelul nr. I.1.1.

Compoziţia aerului uscat
Gazul Conţinutul în procente din volum
Azot 78,05
Oxigen 20,95
Argon 0,93
Bioxid de carbon 0,03
Ne, He, Kr, H, Xe, O3, Ra etc. 0,04
 08 - Rolul unora dintre gazele care compun aerul:
a) azotul: are rolul de a tempera acţiunea oxidantă a oxigenului permiţând dezvoltarea
vieţii; nu este un gaz toxic, dar o concentraţie mai mare decât cea normală în sânge, ce se poate
observa în condiţii hipobare, creează aşa-numita ,,beţie de azot” sau ,,narcoză de azot”, care
afectează capacitatea de gândire şi de luare a deciziilor; acest fenomen poate fi întâlnit la scafandrii
ce lucrează în condiţiile unor presiuni ridicate;
b) oxigenul: face posibilă viaţa pe Pământ;
c) bioxidul de carbon (CO2):
- are un rol esenţial în viaţa plantelor: prin reacţie cu apa în cadrul procesului de
fotosinteză formează hidraţi de carbon şi chiar unele substanţe proteice;
- datorită faptului că este transparent faţă de radiaţia solară de lungime mică de undă şi
absoarbe radiaţia de lungime mare de undă (infraroşie sau calorică) creează aşa-numitul ,,efect de
seră”, protejând suprafaţa terestră şi atmosfera inferioară de răcirea excesivă din timpul nopţii;
- având în vedere efectul de mai sus, mai mulţi cercetători explică oscilaţiile de lungă
durată ale climei Terrei prin variaţiile cantităţii de CO2;
d) ozonul (O3):
- sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi corpusculare emise de Soare, molecula de oxigen
(O2) se disociază în doi atomi de oxigen (O); prin combinarea unei molecule de oxigen (O 2) cu un
atom de oxigen (O) rezultă ozonul (O2 +O = O3);
- cantitatea de ozon este totuşi mică, pentru că totalizat într-un singur strat omogen,
grosimea lui la temperatura de 00C şi la presiunea de 760 mm Hg (nivelul mării) nu ar depăşi 3 mm;
- cea mai mare cantitate de ozon se găseşte între înălţimile de 22 şi 25 km;
- reţine radiaţiile ultraviolete în mare măsură, pentru că, în condiţiile ajungerii acestora la
suprafaţa terestră, viaţa ar dispărea în câteva minute;
- din punctul de vedere al aeronauticii, expunerea directă a echipajelor sau a pasagerilor la
toxicitatea ozonului poate cauza probleme în timpul zborurilor la mare altitudine.

09 - În afară de elementele de mai sus aerul mai conţine cantităţi variabile de

vapori de apă, pulberi, fum, săruri, microorganisme.

010 - Particulele solide şi lichide care au dimensiuni foarte mici astfel încât pot rămâne în
suspensie în atmosferă, poartă denumirea de ,,aerosoli”. Aceste particule sunt importante deoarece
reflectă radiaţia solară şi terestră, contribuie la condensarea vaporilor de apă, reduc vizibilitatea
atmosferică şi chiar pot influenţa funcţionarea motoarelor aeronavelor.

011 - Vaporii de apă prezintă un interes deosebit pentru meteorologie, deoarece

majoritatea covârşitoare a fenomenelor meteorologice au în compoziţia lor apa. De exemplu ceaţa,
norii, ninsoarea, grindina, roua, chiciura, poleiul etc., provin din condensarea sau desublimarea
vaporilor de apă. Cantitatea de vapori de apă prezintă oscilaţii destul de mari în funcţie de
temperatura aerului şi implicit de latitudine, putând ajunge până la cca 5% din volum în zona
ecuatorială.

SECŢIUNEA a 2-a
Structura verticală a atmosferei

012 - Din punct de vedere al distribuţiei temperaturii pe verticală, atmosfera poate fi

împărţită în 5 straturi suprapuse. Deoarece aceste straturi înconjoară Pământul ele vor avea în cadrul
denumirii şi cuvântul sferă. Cele cinci straturi ale atmosferei sunt următoarele (vezi şi figura nr.
I.2.1):
a) troposfera;
 b) stratosfera;
c) mezosfera;
d) termosfera;
e) exosfera.
013 - Primele trei straturi ale atmosferei alcătuiesc aşa-numita ,,atmosferă joasă”, iar
ultimele sunt cunoscute sub denumirea de ,,atmosfera înaltă”. Trecerea de la un strat la altul nu este
bruscă ci treptată, putându-se delimita straturi de tranziţie cu proprietăţi fizice şi meteorologice
distincte. Acestea sunt: tropopauza, stratopauza, mezopauza şi termopauza.

1. Troposfera
014 - (1) Troposfera este situată în apropierea suprafeţei terestre şi reprezintă primul strat
al atmosferei. Acest strat este cel mai important pentru aviaţie deoarece majoritatea zborurilor se
desfăşoară în interiorul acestuia.

(2) Grosimea troposferei este variabilă: 16-18 km la Ecuator, 10-12 km la latitudini

mijlocii şi 6-8 km la poli.

015 - Aerul din troposferă se găseşte într-o continuă mişcare atât pe orizontală cât şi
pe verticală. În troposferă au loc uriaşe procese de transformare a energiilor acumulate de
turbioanele de aer (cicloni şi anticicloni). Tot aici se produc majoritatea fenomenelor meteorologice.
Densitatea aerului în troposferă este maximă, ea conţinând 3/4 din masa totală a atmosferei.

Figura nr. I.2.1. - Structura verticală a atmosferei

016 - În troposferă temperatura aerului scade cu creşterea înălţimii. Variaţia verticală a

temperaturii aerului este descrisă de o mărime numită gradient vertical de temperatură. Acest
gradient reprezintă raportul dintre variaţia temperaturii între două puncte pe verticală şi distanţa
dintre acestea (γ = -dt/dz). Cele mai utilizate valori ale lui γ sunt:

a) gradientul (adiabatic) uscat care are valoarea de 1,00C/100m (sau 30C/1000ft)

b) gradientul (adiabatic) standard cu o valoare de 0,650C/100m (sau 20C/1000ft)
c) gradientul (adiabatic) umed cu o valoare de 0,50C/100m (sau 1.50C/1000ft)
Prin convenție:
aer uscat (nesaturat) este atunci când R < 100%; aer umed (saturat) este atunci când R = 100%

Aplicație:
Observator la 100 m a.s.l., la temperatura aerului de 150C
Intrebare: a) Ce temperatură este la 1000 m a.s.l. dacă atmosfera este senină? b) Ce
temperatură este la 1000 m a.s.l. dacă este ceață?

Rezolvare:
1) Calculez distanță pe care scade temperatura: 1000 – 100 = 900 m
2) Aplic gradient adiabatic uscat: (10C * 9 = 90C): 15-9 = 60C
3) Aplic gradient adiabatic umed: (0,50C * 9 = 4,50C): 15-4,5 = 10,50C

017 - La limita superioară a troposferei, la latitudinile mijlocii, temperatura aerului scade

până la –50 sau –600C.

018 - În principiu troposfera poate fi împărţită în următoarele substraturi:

a) inferior (turbulent): 1-2 km; în acest substrat este foarte evidentă influenţa mecanică şi
termică a suprafeţei Pământului; aici se dezvoltă norii inferiori;
b) mijlociu: 2-5 km; este mai puţin influenţat de suprafaţa terestră şi este sediul proceselor de
bază ale transformării maselor de aer pe orizontală; în acest strat se formează şi se dezvoltă norii
mijlocii;
c) superior: de la 5 km până la tropopauză; este locul formării cristalelor de gheaţă şi a
norilor superiori; temperatura este totdeauna negativă.

019 - Tropopauza sau substratosfera este stratul de tranziţie între troposferă şi stratosferă
şi are o grosime ce variază de la câteva sute de metri la 1-2 km. Caracteristica esenţială este dată
de faptul că temperatura este constantă cu înălţimea (izotermie) sau creşte uşor (inversiune).

020 - Tropopauza nu are o înălţime constantă, ci variabilă. Aceste variaţii ale înălţimii
tropopauzei depind de:===============
a) temperatura zilei respective: în cazul invaziilor de aer rece coboară, iar în cazul
invaziilor de aer cald urcă;
b) anotimp: din statistici s-a observat că iarna este mai coborâtă şi mai caldă iar vara este
mai înaltă şi mai rece;
c) latitudine: este mai joasă la poli şi mai înaltă la Ecuator.

021 - Tropopauza nu este un strat compact. În zona latitudinilor temperate şi

subtropicale se observă două discontinuităţi. În aceste zone se formează curenţi caracterizaţi de o
deplasare foarte rapidă a aerului, orientaţi în general de la vest către est. Viteza în aceşti curenţi
poate atinge sute de km/h (de la cca 100 km/h până la cca 600 km/h). În cursul unui an cele mai
mari valori ale vitezei vântului sunt înregistrate în timpul iernii. Aceşti curenţi rapizi poartă
numele de curenţi JET (jet streams). Uneori curentul JET are un traseu destul de sinuos cu
pătrunderi adânci către latitudinile nordice dar şi către cele sudice şi contribuie la formarea şi
menţinerea unor zone de presiune scăzută către poli şi alimentarea cu aer rece a anticiclonilor de la
latitudinile subtropicale.

022 - Cele mai importante caracteristici ale tropopauzei din punctul de vedere al
aeronauticii sunt următoarele:
a) tropopauza reprezintă înălţimea maximă până la care se pot dezvolta norii deoarece este
un strat de reţinere (inversiune sau izotermie);
 b) în zona tropopauzei se formează curenţii JET care generează turbulenţa în aer clar
(Clear Air Turbulence - CAT) şi în interiorul cărora se ating cele mai mari viteze ale vântului.

2. Stratosfera
023 - Stratosfera este al doilea strat al atmosferei care începe, în medie, de la 11 km şi se
extinde până la 50 km. Stratosfera este mai groasă la poli şi mai subţire la Ecuator. În stratosferă nu
se formează sisteme noroase şi nu există fenomene de convecţie. În funcţie de distribuţia
temperaturii şi datorită unor particularităţi fizice, stratosfera poate fi împărţită în trei substraturi:
a) inferior sau de izotermie; temperatura aerului rămâne constantă cu creşterea înălţimii
(izotermie în jurul valorii de -550C); acest strat se extinde de la tropopauză până la 20 km;
b) mijlociu sau cald: temperaturile cresc datorită absorbţiei radiaţiei ultraviolete emise de
Soare şi ajung să fie comparabile cu cele de la suprafaţa terestră; acest strat este cuprins între 20 şi
40 km;
c) superior sau rece: temperatura aerului scade până la –500C; este situat între 40 şi 50 km.
024 - În stratosferă aerul este mai rarefiat şi opune o rezistenţă mică la deplasarea
aeronavei contribuind astfel la reducerea consumului de combustibil. Deoarece vaporii de apă sunt
prezenţi într-o cantitate foarte mică vizibilitatea în stratosferă este foarte bună.
025 - Direcţia predominantă a vântului în stratosferă este vestică până la 25 km, iar
deasupra acestei altitudini este estică.
026 - Mişcările verticale din stratosferă sunt foarte reduse. Atunci când există suficientă
umezeală se pot forma nori sidefii.
027 - La limita superioară a stratosferei se află stratopauza care se caracterizează prin
creşterea uşoară a temperaturii aerului cu înălţimea.
 3. Mezosfera
028 - Mezosfera se extinde de la 50 km la 85 km; temperatura scade cu creşterea înălţimii
ajungând la limita superioară la –950C sau chiar mai puţin. Uneori în partea superioară a mezosferei
se pot forma nori argintii. Mezosfera este delimitată în partea superioară de către mezopauză.

4. Termosfera
029 - Termosfera este stratul care se situează deasupra mezopauzei. În termosferă
temperatura aerului creşte cu înălţimea. Această creştere începe de la cca –1200C şi ajunge la valori
calculate de aproximativ 1200 şi chiar 17000C la limita superioară (cca. 1000 km) datorită absorţiei
radiaţiilor solare. Caracteristic pentru acest strat este fotodisocierea moleculelor unui mare număr
de gaze în atomi sub influenţa radiaţiilor solare ultraviolete şi corpusculare. Din această cauză în
termosferă se află particule electrice care reflectă undele electromagnetice. Aceste particule sunt
grupate în mai multe straturi şi anume: D (50 ÷ 90 km), E (90 ÷ 140 km), F 1 şi F2 ziua (140 km ÷
400 km). Noaptea, stratul D dispare, iar straturile F 1 şi F2 se combină într-un singur strat F. Aceste
straturi ionizate din termosferă sunt utilizate în comunicaţiile radio şi sunt prezentate în figura nr.
I.2.2.

Stratul F2
Stratul F

Stratul F1

Stratul E Stratul E
Stratul D

U/VHF
HF
MF
LF

ZI NOAPTE
Figura nr. I.2.2 - Straturile ionizate din termosferă

030 - Stratul atmosferic parţial ionizat care are limita inferioară la înălţimi cuprinse între
50 km ziua şi 80 km noaptea, iar limita superioară la 400 km sau chiar mai sus, se numeşte
IONOSFERĂ.
031 - Aurorele boreale în emisfera nordică şi aurorele australe în emisfera sudică sunt
cele mai spectaculoase fenomene ce se formează în termosferă. Ele sunt vizibile de la latitudini de
peste 600. Aurorele sunt produse de către câmpul magnetic terestru, care este mai dens şi mai
puternic la poli. Acest câmp magnetic excită atomii şi moleculele atmosferei şi apare astfel emisia
de lumină vizibilă.
032 - Stratul relativ subţire care face tranziţia între termosferă şi exosferă poartă numele
de termopauză.
 5. Exosfera
033 - Exosfera este ultimul strat al atmosferei şi cuprinde regiunea situată de la 1000 km
(după unii autori 400-500 km) până la limita superioară a atmosferei, adică 3.000 km după unii
cercetători sau 42.000 km după alţi cercetători. În exosferă aerul se găseşte numai în stare atomică
datorită disocierii moleculelor sub efectul razelor cosmice.
034 - Exosfera este caracterizată de variaţii foarte mari ale temperaturii generate de
existenţa sau lipsa razelor cosmice: de la temperaturi de cca +17000C cât se observă ziua până
aproape de zero absolut (-2730C) în timpul nopţii.

SECŢIUNEA a 3-a
 Atmosfera Internaţională Standard – ISA (International Standard Atmosphere)

1. Caracteristicile ISA
035 - ISA este un model teoretic al atmosferei care descrie variaţia temperaturii,
presiunii şi densităţii aerului cu altitudinea. Există câteva modele diferite de Atmosferă
Standard, dar în aeronautică se utilizează ,,ICAO ISA”, ce datează din 1964 conform figurii nr.
I.3.1 şi tabelului nr. I.3.1.

Figura nr. I.3.1. Atmosfera Standard Internaţională ICAO.

036 - Atmosfera Standard utilizată de ICAO este caracterizată de următoarele proprietăţi.

conform tabelului I.3.1

a) aerul în atmosfera standard este un gaz perfect uscat;

b) la nivelul mediu al mării (Mean Sea Level - MSL) sunt stabilite următoarele valori:
- temperatura: 150C;
- presiunea: 1013,25 hPa sau mb;
- densitatea aerului: 1,225 kg/m3;
 -
d) variaţia verticală a temperaturii aerului cu înălţimea până la 11 km (36.090 ft) are
valoarea de 0,650/100 m ( ≈ 20C/1000 ft);

d) de la 11 km până la 20 km (65.617 ft) temperatura este constantă şi are valoarea de

-56,50C ;

e) creşterea temperaturii cu 0,30C/1000 ft (≈ 10C la 1 km) până la 32 km (104.987 ft).

Tabelul nr. I.3.1.

Valori ale unor parametri ai atmosferei standard
Treapta
Altitudinea Temperatura Presiunea Densitatea Altitudinea
barică
(ft) (0C) (hPa) (%) (m)
(ft/hPa)
104987 -44,7 8,9 2462 1,1 32000
80000 -52,2 28,0 757 3,6 24380
65620 -56,5 56,7 366 7,2 20000
38662 -56,5 200 103 26,3 11780
31000 -46,3 288,1 75 9449
30065 -44,4 300 73 36,8 9160
29000 -42,4 315,4 70 8839
27000 -38,5 344,9 65 8230
25000 -34,5 376,5 60 7620
23000 -30,5 410,5 56 7010
21000 -26,6 485,8 49 6401
18289 -21,2 500 48 56,4 5510
15000 -14,7 572,1 43 4572
13000 -10,7 619,6 40 3962
11000 -6,8 670,4 38 3353
9882 -4,6 700 36 74,1 3010
9000 -2,8 724,4 35 2743
7000 1,1 781,9 33 2134
4781 5,5 850 31 87,3 1460
3000 9,1 908,1 29 914
1000 13,0 977,2 28 305
0 15,0 1013,2 27 100 0

037 - Pentru a calcula valorile temperaturii şi presiunii la o anumită altitudine ,,z”

cuprinsă între 0 şi 11 km se pot utiliza următoarele formule (Bézanger, 2000):

a) pentru temperatură:
t z =t 0 −0 , 0065⋅z , t = 150C, iar z – altitudinea în metri;
0
5 ,256
0 , 0065⋅z
b) pentru presiune:
(
Pz =1013 , 25⋅ 1−
288 , 15 ) , z – altitudinea în metri.

038 - Treapta barică (distanța parcursă pentru scăderea presiunii cu 1 hPa) se poate
calcula cu ajutorul formulei:
h = 96T/P, unde:
 h = este treapta barică în hPa/ft;
 T = temperatura absolută actuală la nivelul la care calculăm treapta barică;
 P = presiunea la nivelul la care calculăm treapta barică;
  K = 96 este constanta ecuaţiei

039 - După cum se ştie, în cazul gazelor perfecte,

densitatea scade cu scăderea presiunii şi creşte cu scăderea temperaturii.

În atmosfera standard presiunea scade mult mai repede decât temperatura. Consecinţa
acestei scăderi este că densitatea aerului scade cu creşterea înălţimii la toate nivelurile.

Consecinţele acestor variaţii sunt următoarele:

a) la niveluri joase datorită densităţii mari a aerului aeronavele vor avea:

- viteză mai mică şi un consum mai mare de combustibil datorită existenţei unei forţe de
rezistenţă la înaintare mai mare generată de densitatea mare a aerului;
- o rată mai mare de urcare datorită forţei de urcare mai mare şi datorită existenţei unei
cantităţii mai mari de oxigen pentru motor;

b) la niveluri înalte datorită densităţii mici a aerului aeronavele vor avea:

- viteză mai mare şi un consum optim de combustibil datorită reducerii forţei de rezistenţă
la înaintare;
- o rată de urcare mai mică datorită unei forţe mai scăzute de urcare cauzată de reducerea
cantităţii de oxigen disponibile pentru motor.

2. Abateri de la condiţiile ISA

040 - De cele mai multe ori temperatura reală a aerului la un anumit nivel diferă de
temperatura din atmosfera standard. Pentru a rezolva probleme legate de performanţele aeronavelor
(de exemplu pentru aflarea vitezei) sau pentru corecţia instrumentelor vom raporta temperatura
observată la temperatura din atmosfera standard.

Dacă temperatura diferă de temperatura din atmosfera standard atunci diferenţa dintre
temperatura observată în aer şi cea din atmosfera standard o vom numi abatere de temperatură
faţă de atmosfera standard.

041 - Spre exemplu dacă temperatura reală observată este mai mare cu 70C faţă de
temperatura din atmosfera standard atunci vom spune că abaterea este de +70C.
042 - (1) Un alt exemplu: dacă la 3000 ft temperatura este +11 0C, cum este această
valoare faţă de cea din atmosfera standard?
(2) În ISA, la nivelul mediu al mării temperatura este de +15 0C. Deoarece temperatura
aerului în ISA scade cu 20C/1000 ft atunci la 3000 ft ar trebui să avem temperatura de:
t0C = 150C – (20C/1000ft) ·3000ft= 150C - 60C = +90C.

(3) Pentru a calcula abaterea de temperatură facem diferenţa între temperatura observată
şi cea din ISA:
t0C3000ft observ. - t0C3000ft ISA. = 110C - 90C = +20C.
(4) Din rezultatul de mai sus constatăm că temperatura aerului la 3000 ft este cu 2 0C mai
mare decât în atmosfera standard. Altfel spus, abaterea de temperatură la 3000 ft este de +20C.
043 - Sensul unor termeni este explicat în glosarul şi lista cu acronime de la Anexa
numărul 1 a manualului.

CAPITOLUL II
Căldura şi temperatura
 SECŢIUNEA 1
Căldura

0201 - Căldura este o formă a energiei. Alte forme ale energiei includ energia chimică,
energia cinetică, energia nucleară şi energia electrică. În meteorologie interesează căldura ca
principala sursă care activează toate fenomenele meteorologice. Atmosfera acţionează ca o
uriaşă maşină termodinamică la care puterea este furnizată de către Soare. Energia absorbită de
atmosferă este convertită în mişcarea maselor de aer care generează vântul, în energia cinetică a
moleculelor de apă care se evaporă în aer sau ridicarea vaporilor de apă care produc apoi norii şi
furtunile.

044 - Cantitatea de căldură transferată de la un corp la altul poate fi măsurată. Unitatea

de măsură pentru energie este Joule (J), iar rata de transfer a energiei sau puterea este măsurată
în Watts (W= 1 J/s). Temperatura este măsura încălzirii unui corp. Dacă corpul absoarbe
căldură temperatura lui creşte. Dacă corpul cedează căldură, temperatura lui scade.

1. Căldura specifică
045 - Atunci când două corpuri sunt încălzite cu aceeaşi cantitate de căldură,
temperatura lor nu creşte la fel. Acest fenomen se produce datorită faptului că materialele au
călduri specifice diferite.

046 - Căldura specifică (sau capacitatea calorică) reprezintă cantitatea de energie

necesară unui gram sau unui centimetru cub dintr-un corp pentru a-şi ridica temperatura cu 10C.

Atunci când ne referim la masa corpului, căldura specifică se numeşte ,,gravimetrică“

(cal/g·grad), iar când ne referim la volum, se numeşte ,,volumetrică“ (cal/cm3·grad).

047 - Relaţia dintre căldura specifică volumetrică (C) şi cea gravimetrică (c) este:

C = c·ρ, unde ρ este densitatea corpului considerat.

048 - În cazul apei, care la temperatura de 40C are densitatea ρ = 1, C = c. De altfel, apa
este materia din natură cu cea mai mare căldură specifică volumetrică (1 cal/cm3·grad) şi
gravimetrică (1 cal/g·grad). Dimpotrivă, aerul are căldura volumetrică extrem de mică (0,0003
cal/cm3·grad) şi căldura specifică gravimetrică relativ redusă (0,2400 cal/g·grad).

049 - Căldura specifică volumetrică (C) a diferitelor componente ale solului variază în
limite foarte largi conform tabelului nr. II.1.1.).
Tabelul nr. II.1.1.
Căldura specifică volumetrică
Nr crt. Materia C (cal/cm3·grad)
1. Aer 0,0003
2. Nisip 0,1900
3. Calcar 0,2000
4. Apă 1,0000

050 - În concluzie putem spune că la aceeaşi cantitate de radiaţie solară primită

temperatura apei va creşte mult mai puţin decât temperatura solului.

2. Transferul căldurii
 051 - Sursa de energie pentru procesele şi fenomenele din atmosferă provine de la Soare.
Cantitatea de energie primită de atmosferă de la celelalte surse (nucleul fierbinte al Pământului,
stele etc.) este infimă în comparaţie cu cea primită de la Soare.

052 - Transferul căldurii se poate realiza între Soare şi Terra, între suprafaţa terestră şi
atmosferă, între două mase de aer şi între atmosferă şi spaţiul interplanetar.

053 - Transferul de căldură se produce în scopul reducerii diferenţelor de temperatură.

În natură, căldura este întotdeauna transferată de la un corp mai cald către unul mai rece. Cele mai
importante procese de transfer a căldurii către atmosferă sunt următoarele:
a) radiaţia;
b) conducţia termică;
c) turbulenţa;
d) convecţia şi advecţia;
e) condensarea.

054 - Radiaţia: transferul radiativ este acel proces prin care căldura poate fi transferată
între două corpuri care nu sunt în contact.

055 - Soarele emite o radiaţie cu lungimea de undă cuprinsă între 0,15 şi 4 μm. Aerul
fiind transparent primeşte direct o cantitate foarte mică de căldură de la Soare. Însă datorită
transparenţei aerului, razele solare ajung la suprafaţa terestră şi o încălzesc.

056 - După ce este încălzit de către radiaţia solară Pământul emite la rândul său o
radiaţie cu lungimea de undă cuprinsă între 4 şi 80 μm, valori ce sunt situate în domeniul
infraroşu, conform figurilor nr. II.1.1 şi II.1.2. Având în vedere lungimile de undă ale radiaţiei
solare şi cele ale radiaţiei terestre s-a convenit ca radiaţia solară să fie denumită ,,radiaţie de
lungime mică de undă”, iar cea terestră ,,radiaţie de lungime mare de undă”.

Figura nr. II.1.1. Lungimea de undă şi frecvenţa diferitelor unde electromagnetice

057 - Căldura emisă de Pământ este absorbită de către vaporii de apă şi de către
dioxidul de carbon şi retransmisă în atmosferă. Această retransmisie a căldurii este procesul
principal prin care este încălzită atmosfera şi explică de ce temperatura aerului scade cu
creşterea altitudinii.
058 - Toate corpurile radiază căldură. Corpurile calde radiază mai multă căldură decât
corpurile reci. Acesta înseamnă că toate corpurile ar pierde continuu căldură dacă nu ar primi
căldură din altă parte. Un corp se răceşte atât timp cât cantitatea de căldură emisă este mai mare
decât cea absorbită. În momentul în care cantitatea de căldură emisă este egală cu cea absorbită se
ajunge la o stare de echilibru, iar temperatura corpului rămâne constantă. La fel se întâmplă şi în
cazul aerului. În timpul zilei cantitatea de căldură primită este mai mare decât cantitatea cedată şi ca
urmare aerul se încălzeşte. În timpul nopţii situaţia este inversă, iar aerul se răceşte, vezi figura nr.
II.1.2.
 Figura nr. II.1.2. Valorile temperaturii aerului ziua şi noaptea
059 - Transferul căldurii prin radiaţie este prezent tot timpul în atmosferă. Uneori
este factorul dominant care determină creşterea temperaturii aerului (de exemplu în cazul zilelor
senine), alteori nu este aşa de important (de exemplu în cazul unor zile cu cer acoperit).

060 - Transferul căldurii de la suprafaţa terestră către aer prin radiaţie este reprezentat
prin fluxul radiativ de undă lungă emis de către suprafaţa terestră. Acest flux are o contribuţie mai
mare la încălzirea atmosferei decât transferul prin conducţie moleculară. Radiaţia emisă de
suprafaţa terestră este absorbită selectiv de către vaporii de apă, bioxidul de carbon şi suspensiile
din atmosferă. Prin această absorbţie atmosfera se încălzeşte şi emite, la rândul său, radiaţii calorice
în toate direcţiile, deci şi înapoi către sol.

061 - Conducţia termică este un proces transfer al energiei termice rezultat din diferenţa
de temperatură dintre corpuri adiacente sau părţi adiacente ale unui corp şi depinde de
conductibilitatea termică a corpurilor. Conductibilitatea calorică reprezintă proprietatea corpurilor
de a transmite căldura de la o moleculă la alta, de la o particulă la alta şi de la un strat la altul.
Propagarea căldurii se realizează totdeauna de la corpurile cu temperaturi mai ridicate către
corpurile cu temperaturi mai coborâte.

062 - Pentru exprimarea cantitativă a conductibilităţii calorice a fost stabilit coeficientul

de conductibilitate calorică (λ), ce reprezintă cantitatea de căldură ce trece în timp de o secundă
printr-un strat de materie cu suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de 1 cm, pe o direcţie normală faţă de
cele două suprafeţe aflate în contact între care există o diferenţă termică de 1 0C. Unitatea de măsură
este cal/cm2·s·grad.

063 - Printre corpurile cu conductibilitate calorică foarte mare se numără metalele, iar
printre corpurile cu conductibilitate foarte mică, substanţele organice şi aerul nemişcat conform
tabelului nr. II.1.2.
Tabelul nr. II.1.2.
Conductibilitatea calorică a unor substanţe
Nr. crt. Materia λ (cal/cm2·s·grad)
1. Argint 1,0100
2. Sol argilos 0,0044
3. Nisip 0,0040
4. Apa din sol 0,0020
5. Apa 0,0015
6. Aer nemişcat 0,00005
 064 - Aerul care se află în imediata apropiere a suprafeţei terestre este încălzit prin
conducţie pe un strat destul de subţire (maximum 4 cm) deoarece aerul are o conductibilitate
termică scăzută. În timpul nopţii deoarece Pământul nu mai primeşte căldură de la Soare se răceşte.
Prin procesul de conducţie el răceşte şi aerul din imediata sa apropiere. Datorită faptului că aerul se
răceşte prin conducţie pe o grosime foarte mică, la înălţime mai mare temperatura aerului nu va fi
influenţată şi atunci apare situaţia de inversiune termică, temperatura în loc să scadă cu creşterea
înălţimii înregistrează o creştere.

065 - Turbulenţa reprezintă denumirea mişcărilor dezordonate ale aerului sub forma
unor mici vârtejuri, al căror efect principal constă în amestecul volumelor de aer cu temperaturi
diferite, ceea ce implică un schimb (transport) caloric important între suprafaţa terestră şi aerul de
deasupra, precum şi între diferitele straturi de aer. Turbulenţa poate fi generată atât de cauze
termice, cât şi dinamice.

066 - Turbulenţa termică ia naştere ca urmare a încălzirii inegale a suprafeţei

terestre. Aerul aflat deasupra diferitelor suprafeţe se încălzeşte inegal şi astfel apar curenţi ascendenţi
de mică intensitate deasupra suprafeţelor mai calde şi curenţi descendenţi deasupra suprafeţelor mai
reci.

067 - Turbulenţa dinamică apare în urma interacţiunii dintre volumele de aer aflate în
mişcare de-a lungul suprafeţei terestre şi neregularităţile acesteia.

068 - Convecţia denumeşte mişcările ascendente ale volumelor de aer. Prin

intermediul acestor curenţi căldura de la suprafaţa terestră este transferată în atmosferă. Convecţia
este cauzată atât de cauze termice cât şi dinamice. Aerul se încălzeşte în contact cu suprafaţa
terestră, devine mai puţin dens decât aerul rece care îl înconjoară şi astfel apare curentul ascendent
(este o turbulenţă termică produsă la scară mare, adică pe suprafeţe relativ omogene şi extinse).
Convecţia dinamică se dezvoltă numai în situaţii speciale şi poate fi de natură frontală sau
orografică, după cauza care determină ascendenţa forţată a aerului: o altă masă de aer mai rece sau
un obstacol orografic.

069 - Convecţia reprezintă procesul cel mai important care produce schimbul
(transportul) de căldură între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra, ca şi între diferitele straturi ale
atmosferei până la limita ei superioară.

070 - Deoarece deosebirile dintre convecţie şi turbulenţă sunt neesenţiale, ele sunt
incluse adesea în denumirea unică de turbulenţă.

071 - Advecţia reprezintă procesul prin care căldura este transferată prin mişcarea
orizontală a aerului. Atunci când aerul cald este deplasat într-o regiune şi înlocuieşte un aer rece
preexistent procesul se numeşte advecţie de aer cald sau advecţie caldă, iar atunci când un aer rece
înlocuieşte un aer cald preexistent procesul poartă denumirea de advecţie de aer rece sau advecţie rece.
072 - Condensarea reprezintă procesul prin care vaporii trec în stare lichidă. O particulă
de aer care se deplasează ascendent va fi supusă unui proces de răcire adiabatică (particula de aer nu
face schimb de căldură cu mediul, iar creşterea volumului acesteia se face pe seama consumului de
energie internă). Datorită scăderii temperaturii aerului, vaporii de apă se condensează şi se
formează picături mici de apă. În procesul condensării se elimină o cantitate de căldură denumită
căldură latentă de condensare, cantitate de căldură ce încălzeşte aerul din cadrul acelei particule.
În timpul condensării se eliberează o cantitate mai mare de căldură decât în timpul desublimării sau
îngheţării şi de aceea a fost luată în calcul numai condensarea.

SECŢIUNEA a 2-a
Temperatura
 1. Definiţie şi unităţi de măsură
073 - Unul dintre cei mai importanţi parametrii ai aerului este temperatura. Pentru meteorologie
este importantă atât variaţia orizontală a temperaturii aerului cât şi variaţia verticală a acesteia.

074 - (1) Temperatura este mărimea fizică utilizată pentru a caracteriza starea de încălzire
a unui mediu sau corp oarecare.

(2) La temperaturile din atmosferă caracteristicile aerului se apropie de cele ale gazului
ideal şi din acest motiv putem folosi formula care există între viteza de deplasare a moleculelor şi
temperatura gazului ideal şi în cazul aerului:
C̄=a √ T , unde C̄ - este viteza medie de deplasare a particulelor;
T – temperatura absolută a gazului ideal;
a – constantă

075 - Pentru caracterizarea cantitativă a temperaturii aerului se utilizează în prezent trei

scări termometrice: Celsius, Fahrenheit şi absolută sau Kelvin.
076 - Scara Celsius (t0C) are ca limite punctul de topire al gheţii, notat cu 0 0C, şi punctul
de fierbere al apei la presiune normală (760 mm Hg), notat cu 100 0C. Intervalul dintre aceste puncte
a fost împărţit în 100 părţi egale: 1/100 din acest interval a fost denumit ,,grad celsius”. Această
scară se foloseşte în majoritatea ţărilor.
077 - Scara Fahrenheit (t0F) are ca punct de topire a gheţii temperatura de 32 0F iar ca
punct de fierbere (la 760 mm Hg) temperatura de 2120F. Intervalul dintre aceste puncte a fost
împărţit în 180 părţi egale: 1/180 din acest interval este egal cu un ,,grad fahrenheit”. Este folosită
în ţările anglo-saxone (SUA, Marea Britanie etc.).
078 - De reţinut că de la un anumit punct există o valoare sub care este imposibil din
punct de vedere fizic ca temperatura să mai coboare; este temperatura la care moleculele sunt
imobile; această temperatură se numeşte „zero absolut”.
079 - Scara absolută se întrebuinţează în calcule teoretice, deoarece cu ajutorul acestei
scări în calcule nici o dată nu obţinem temperaturi cu valori negative şi, în afară de aceasta, pentru
oricare valoare a presiunii atmosferice, densitatea aerului este invers proporţională cu temperatura
absolută (unitatea de măsură este kelvinul şi nu gradul kelvin; se poate spune că o temperatură este
egală cu 273,15 kelvini şi nu 273,15 grade kelvin). Această scară are ca punct de topire a gheţii
temperatura de 273.15 K.
080 - Corespondenţa între cele trei scări de temperatură este prezentată în tabelul nr. II.2.1.
Tabelul nr. II.2.1.
Corespondenţa între cele trei scări de temperatură
Unitatea de Zero Topirea Fierberea
Scara
măsură absolut gheţii apei
Celsius (ºC) - 273,15ºC 0º C + 100ºC
Fahrenheit (ºF) - 459,67ºF + 32ºF +212ºF
Absolută Kelvin (K) 0K 273 K 373 K

081 - Conversia temperaturii dintr-o scară în alta se face astfel:

a) transformarea din 0C în 0F:
t0F = 9/5 t0C + 32

- mental putem calcula astfel (Tourrès, 1998):

t0F = (t0C*2)-10%(t0C*2) + 32

- de exemplu dacă t0C = 20C, atunci:

t0F = (t0C*2)-10%(t0C*2) + 32 = 4 - 0,4 +32 = 3,6 +32 = 35,60F
 b) transformarea din 0F în 0C:
t0C = 5/9 (t0F - 32)

- mental putem calcula astfel (Tourrès, 1998):

t0C = (t0F-32)/2 + 10%(t0F-32)/2

- de exemplu dacă t0F = 35,60F, atunci:

t0C = (t0F-32)/2 + 10%(t0F-32)/2 = 3,6/2 + 3,6/2*10% = 1,8 + 0,18 = =1,98 ≈ 20C
c) Notă:
 pentru a transforma 0F în K transformaţi mai întâi 0F în 0C şi apoi în K;
 pentru a transforma K în 0F transformaţi mai întâi K în 0C şi apoi în 0F.

2. Instrumente pentru măsurarea temperaturii aerului

082 - La sol temperatura aerului se măsoară cu ajutorul termometrului prezentat în figura
nr. II.2.1. Termometrul se amplasează la o înălţime de 2 m în adăpostul meteorologic prezentat în
figura nr. II.2.2. Elementul receptor folosit pentru măsurarea temperaturii aerului poate fi mercurul
sau alcoolul.

Figura nr. II.2.1. - Termometru ordinar Figura nr. II.2.2. - Adăpost pentru instrumente
meteorologice

083 - În afară de termometrele cu mercur şi alcool se mai folosesc şi termometre

electrice. Pentru înregistrarea variaţiilor temperaturii aerului pe anumite intervale de timp se
folosesc termografele.

084 - c
 Figura nr. II.2.3. - Radiosonda

3. Variaţiile temperaturii aerului

085 - Temperatura aerului variază în funcţie de anumiţi factori. Dintre aceştia cei mai
importanţi sunt:
a) unghiul dintre razele Soarelui şi suprafaţa terestră: determină variaţii ale temperaturii în
funcţie de latitudine şi anotimp;
b) înălţimea;
c) momentul zilei;
d) natura suprafeţei terestre;
e) relieful;

086 - (1) Variaţia temperaturii aerului în funcţie de unghiul Soarelui deasupra

orizontului cuprinde:
a) variaţia în funcţie de latitudine;
b) variaţia în funcţie de anotimp.

(2) Variaţia temperaturii în funcţie de latitudine. La Ecuator razele solare sunt

perpendiculare pe suprafaţa terestră. La latitudini mai înalte ele cad oblic pe suprafaţa terestră. În
acest caz cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă va fi mai mare la Ecuator decât la
latitudini mai înalte, unde aria suprafeţei terestre încălzită de aceeaşi cantitate de căldură va fi mai
mare, vezi figura nr. II.2.4. Din această cauză temperatura aerului va scădea pe măsură ce valorile
latitudinii cresc, cele mai scăzute valorile ale temperaturii aerului fiind întâlnite la poli.
 Figura nr. II.2.4. - Variaţia suprafeţei iluminată de razele solare în funcţie de latitudine

(3) Variaţia temperaturii în funcţie de anotimp. Temperatura aerului variază şi în

funcţie de înălţimea Soarelui pe bolta cerească. Astfel în timpul echinocţiilor de primăvară şi de
toamnă (21-22 martie şi respectiv 22-23 septembrie) razele solare sunt perpendiculare pe Ecuator şi
vor determina apariţia în această zonă a unor temperaturi maxime, vezi figura nr. II.2.5. În cazul
solstiţiilor situaţia se schimbă. În timpul solstiţiului de vară (21-22 iunie) razele solare sunt
perpendiculare pe suprafaţa terestră în emisfera nordică în zona Tropicului Racului (23027’ sau
23,50). Din această cauză aici se va atinge valoarea maximă a temperaturii. În cazul solstiţiului de
iarnă (21-22 decembrie) Soarele are înălţimea minimă deasupra orizontului în emisfera nordică şi în
acest moment se va înregistra valoarea minimă a temperaturii aerului. În general, la latitudinile
temperate, valoarea maximă a temperaturii se înregistrează în luna iulie, iar cea minimă în luna
ianuarie.

Figura nr. II.2.5. Mişcarea de revoluţie a Pământului

(4) Valorile extreme ale temperaturii aerului atinse pe Terra sunt următoarele:
a) temperatura maximă: + 580C; această valoare a fost înregistrată la El Azizia, Libia,
în anul 1922;
b) temperatura minimă: – 89,20C; a fost măsurată în 1983, la staţia rusească de cercetări
Vostok din Antarctica.
(5) Valorile extreme înregistrate în ţara noastră sunt:
a) temperatura minimă: -38,50C; s-a înregistrat la Bod (jud. Braşov), la 25 ianuarie 1942;
b) temperatura maximă: 44,50C, la Ion Sion (jud. Brăila), la 10 august 1951.

087 - (1) Variaţia temperaturii cu înălţimea. - Suprafaţa terestră fiind principala sursă
de încălzire pentru aer, rezultă că temperatura aerului scade cu creşterea înălţimii. După cum am
precizat şi în cadrul analizei structurii verticale a atmosferei, mărimea care caracterizează variaţia
verticală a temperaturii aerului poartă denumirea de gradient vertical de temperatură iar valoarea
lui este dată de formula: γ = -dt/dz.

(2) De asemenea, precizăm din nou cele mai utilizate valori ale gradientului vertical de
temperatură:
a) gradientul adiabatic uscat: 10C/100m (sau 30C/1000ft);
b) gradientul adiabatic mediu sau standard: 0,650C/100m (sau 20C/1000ft);
c) gradientul adiabatic umed: 0,50C/100m (sau 20C/1000ft).

(3) De regulă, temperatura aerului scade cu creşterea înălţimii. Sunt şi cazuri în care
temperatura aerului rămâne constantă cu creşterea înălţimii sau chiar creşte. Reamintim că stratul de
aer în care temperatura rămâne constantă cu creşterea înălţimii se numeşte de strat de izotermie,
iar cel în care temperatura aerului creşte cu creşterea înălţimii se numeşte de strat de inversiune,
vezi figura nr. II.2.6.
 (4) În funcţie de procesul care determină formarea inversiunii aceasta poartă diferite
denumiri:
a) inversiune de radiaţie: inversiune generată de răcirea nocturnă;
b) inversiune de advecţie: inversiunea produsă prin răcirea unui aer mai cald de către o
suprafaţă mai rece peste care acesta se deplasează;
c) inversiune de comprimare sau de subsidenţă: aerul care se deplasează descendent în
atmosferă va fi supus unei comprimări adiabatice care va duce la creşterea temperaturii lui; aşadar,
temperatura acestui volum de aer va fi mai mare decât cea a aerului de la un nivel inferior şi astfel
va lua naştere respectiva inversiune.

Inversiune

TROPOPAUZA
ÎNĂLŢIMEA

Strat de izotermie

Inversiune tipică de
dimineaţă după o noapte
cu cer senin

TEMPERATURA

Figura nr. II.2.6. - Inversiuni şi izotermii

088 - (1) Variaţia zilnică a temperaturii aerului - temperatura aerului atinge valoarea
maximă între orele 14 şi 15, la 2 – 3 ore după trecerea Soarelui pe la meridian. Valoarea minimă se
atinge la circa o jumătate de oră după răsăritul Soarelui, vezi figura nr. II.2.7. Cele mai mari variaţii
zilnice ale temperaturii aerului sunt înregistrate în zilele cu cer senin şi vânt slab.
(2) Influenţa norilor asupra variaţiilor zilnice ale temperaturii aerului - atunci când în
cursul zilei cerul este înnorat, o mare parte din radiaţia solară este reflectată de către nori şi nu
ajunge la sol. Efectul acestei situaţii este că suprafaţa terestră nu mai este încălzită foarte mult şi
atunci se observă o reducere a temperaturii maxime din ziua respectivă. În timpul nopţii situaţia este
inversă: norii care acoperă cerul se comportă ca un ecran protector, reflectând o mare parte din
cantitatea de radiaţie terestră de lungime mare de undă. Din această cauză aerul se va răci mai puţin,
iar temperatura minimă va înregistra o creştere faţă de zilele cu cer senin.
(3) Efectul vântului asupra variaţiilor zilnice de temperatură - scurgerea turbulentă a
aerului în timpul zilei va determina amestecul aerului cald din apropierea suprafeţei terestre cu cel
mai rece de la înălţime. De asemenea, aerul se va afla un timp mai scurt sub influenţa suprafeţei
terestre ceea ce va conduce la o încălzire mai redusă a acestuia. Efectul acestei stări de lucruri este
reducerea valorii temperaturii maxime faţă de o zi cu vânt slab. Intensificările de vânt produse în
timpul nopţii contribuie la creşterea temperaturii minime. Aerul răcit de suprafaţa terestră este
amestecat cu aerul mai cald de deasupra şi astfel temperatura minimă va creşte. În concluzie
existenţa stratului noros şi a mişcării turbulente a aerului vor determina o scădere a amplitudinilor
variaţiilor zilnice ale temperaturii aerului.
(4) Variaţia zilnică a temperaturii aerului deasupra mării - variaţiile zilnice ale
temperaturii aerului deasupra mării sunt foarte mici, în general ca valoare sunt sub 1 0C. Variaţia
temperaturii aerului deasupra mării este aşa de mică deoarece apa are o căldură specifică mare
comparativ cu alte substanţe, iar valoarea creşterii de temperatură este invers proporţională cu
căldura specifică. Căldura specifică a apei este de cca 4 ori mai mare decât a solului (atunci când
cantitatea de apă conţinută de sol creşte, creşte şi căldura specifică a solului).
Temperatura
0
2

Temperatura minimă
4
6

Soarele răsare
8
10
12
14

Temperatura maximă
16

Soarele la meridian
18
20
22
24
Timpul

Figura nr. II.2.7. - Variaţia zilnică a temperaturii aerului

089 - (1) Variaţia temperaturii aerului în funcţie de natura suprafeţei terestre. După
cum am văzut şi mai sus variaţiile temperaturii aerului deasupra mării sunt foarte mici deoarece apa
are nevoie de o durată mai mare pentru a se încălzi (dar şi pentru a se răci). Mai mult, la înălţimi
mici ale Soarelui deasupra orizontului o mare parte din radiaţia solară este reflectată. Din cauza
faptului că temperatura la suprafaţa mării scade foarte puţin, ceaţa de radiaţie nu se poate forma
aici. Un alt efect al amplitudinii mici a temperaturii aerului deasupra mării este apariţia diferenţelor
de temperatură între mare şi uscat, diferenţe care conduc la apariţia brizelor.
(2) Deasupra uscatului variaţiile temperaturii aerului sunt mai mari. Totuşi, se observă şi
aici o încălzire diferenţiată a aerului în funcţie de natura solului. Astfel, un sol descoperit se va
încălzi mai uşor faţă de un sol acoperit cu vegetaţie (uneori aceste diferenţe pot depăşi 4 0C). Invers,
un sol descoperit se va răci mai repede decât un sol acoperit cu vegetaţie. Efectul apariţiei acestor
diferenţe de temperatură este formarea curenţilor calzi ascendenţi sau a convecţiei.
(3) Atunci când solul este acoperit cu un strat de zăpadă se constată un fenomen aparte.
Datorită culorii sale, zăpada reflectă o mare parte din radiaţia solară primită şi astfel nu permite
creşterea însemnată a temperaturii aerului. În schimb în timpul nopţii, în condiţii de cer senin,
temperatura aerului scade, ajungându-se astfel la temperaturi foarte coborâte ale aerului dacă acest
proces durează o perioadă îndelungată. Un loc în care apare un astfel de proces este Siberia. Sub
efectul acestui proces temperaturile aerului pot scădea în Siberia până sub -700C.

090 - (1) Variaţia temperaturii aerului în funcţie de relief - se observă diferenţe

însemnate în ceea ce priveşte variaţia temperaturii aerului între locurile deschise şi depresiuni.
Astfel aerul va staţiona mai mult în depresiuni şi se va răci mai accentuat, pe de o parte datorită
radiaţiei nocturne iar pe de altă parte datorită coborârii în depresiune a aerului răcit pe versanţi.
Datorită acestei circulaţii a aerului, pe versanţi vor fi temperaturi mai ridicate. Ca urmare a
temperaturilor mai scăzute din văi, aerul ceţos şi ceaţa se vor forma mai întâi aici.
(2) Diferenţe de temperatură se observă şi între continente şi mări. În timpul iernii apa este
mai caldă, iar uscatul mai rece. Urmarea acestui fapt este deplasarea aerului rece de pe uscat către
mare. În timpul verii acest proces este invers. Atunci când se desfăşoară la scară mare acest proces
poartă numele de muson (de exemplu, musonii de iarnă şi de vară din Asia de sud şi sud-est).