Tema 4. Conținutul contractelor comerciale internaționale.

1. Noțiunea și clasificarea clauzelor contractelor comerciale internaționale.

2. Clauzele principale ale contractelor comerciale internaționale.
3. Clauze contractuale de asigurare împotriva riscurilor.
4. Clauze contractuale prestabilite.
5. Clauze privind continuarea raporturilor contractuale.

1. Noțiunea și clasificarea clauzelor contractelor comerciale internaționale Conţinutul

contractului comercial internaţional este alcătuit din totalitatea clauzelor lui asupra cărora
părţile au căzut de acord şi care reglementează drepturile şi obligaţiile lor contractuale. În
virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele
mai diverse clauze, cu condiţia ca ele să nu contravină normelor imperative de drept. Însă, nu
toate stipulaţiile susceptibile de a fi incluse în contract au aceeaşi valoare pentru formarea şi
desfăşurarea acestuia. Există o ierarhie a clauzelor contractuale în funcţie de importanţa lor
pentru eficienţa şi chiar existenţa contractului dat.
Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractuale. În funcţie de importanţa şi
impactul lor asupra existenţei înseşi a contractului, se disting clauze esenţiale, numite şi necesare
şi clauze opţionale (accesorii, facultative). Clauzele esenţiale (sau necesare) sunt acele
prevederi, a căror existenţă este determinantă pentru oricare contract şi de a căror prezenţă în
contract depinde însăşi valabilitatea lui. Alte clauze, cele opţionale, nu sunt absolut
indispensabile pentru constituirea şi desfăşurarea raporturilor contractuale, părţile fiind libere
să le includă în contract sau să le omită. Prezenţa sau lipsa lor nu afectează valabilitatea
contractului. Ele sunt menite să concretizeze clauzele esenţiale ale contractului, să confere
contractanţilor o anumită certitudine şi securitate juridică în ce priveşte executarea obligaţiilor
contractuale.
Conform unei alte clasificări, clauzele se împart în exprese şi implicite. Sunt exprese acele
clauze care sunt inserate în mod explicit în cuprinsul contractului. Alte clauze, deşi nu sunt
indicate expres în textul contractului, produc efecte în virtutea faptului că rezultă implicit din
natura contractului. Aceste clauze, numite implicite, nu necesită să fie neapărat negociate de
părţi şi inserate în cuprinsul contractului, dat fiind că puterea lor juridică se bazează pe
dispoziţiile legii, uzanţe sau principiile generale ale dreptului.
O categorie particulară de clauze contractuale reprezintă clauzele prestabilite numite şi
clauze standard sau clauze-tip. Aceste clauze sunt caracteristice pentru contractele de adeziune

1
şi sunt supuse de către legislaţiile naţionale şi instrumentele de drept uniform unui control sub
aspectul echităţii lor, în vederea asigurării echilibrului de interese ale părţilor contractante.
Potrivit unei alte clasificări, contractul comercial internaţional conţine atât clauze de drept
comun, pe care le întâlnim în majoritatea contractelor civile şi comerciale, cât şi clauze
specifice, proprii contractelor comerciale internaţionale, care sunt determinate de
particularităţile caracteristice acestui gen de contracte.
La categoria clauzelor specifice pot fi atribuite:
- clauza pactum de lege utenda prin care părţile contractante, beneficiind de principiul
autonomiei voinţei (lex voluntatis), desemnează legea aplicabila raporturilor lor;
- clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj), acordul prin care părţile convin să supună
litigiile ivite unor judecători aleşi (arbitri), consimţind să respecte hotărârea lor;
- clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile aferente operaţiilor comerciale
internaţionale;
- clauze privind răspunderea contractuală; se încadrează în această categorie, în special,
clauza penală și clauzele exoneratorii și limitative de răspundere.

1. Clauzele principale ale contractelor comerciale internaționale.

2.1. Clauzele necesare (esenţiale). Sunt considerate ca atare clauzele care sunt necesare
şi suficiente pentru încheierea contractului. Pentru ca contractul să fie valabil încheiat, este
necesar ca părţile să cadă de acord asupra tuturor acestor clauze. Atât timp cât nu va fi realizat
acordul de voinţă al contractanţilor asupra a cel puţin uneia dintre clauzele necesare (esenţiale)
contractul nu va fi încheiat. De aceea, este primordial a stabili care stipulaţii contractuale au
calitatea de clauze esenţiale.
Conform legii noastre, sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare prin lege, care reies
din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord
(art.1027(2) C.civ. RM). Aceste prevederi legale conţin criteriile care pot servi ca bază pentru
calificarea clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale.
Legea stabileşte doar criteriile generale de calificare a clauzelor contractuale în calitate de
clauze esenţiale. În doctrină au fost expuse opinii diferite în ceea ce priveşte determinarea atât
a clauzelor esenţiale comune pentru ansamblul contractelor, cât şi a celor ce sunt calificate ca atare
pentru anumite categorii de contracte. Potrivit unor opinii majoritare, o asemenea clauză
comună pentru ansamblul contractelor este cea referitoare la obiectul contractului.
Una dintre particularităţile contractelor comerciale internaţionale rezidă în faptul că
majoritatea absolută a acestora sunt sinalagmatice şi, prin natura lor, creează obligaţii

2
reciproce: în contractul de vânzare-cumpărare obiectul contractului cuprinde atât livrarea
mărfii de către vânzător, cât şi plata preţului de către cumpărător. În doctrină s-a arătat că în
orice contract sinalagmatic se disting cel puţin două obligaţii: una este, de regulă, pecuniară
(ea nu are nimic caracteristic, existând practic în toate contractele sinalagmatice), alta permite
de a da contractului un nume şi desemnează conţinutul economic al operaţiunii contractuale. 1
Cea de-a doua obligaţie este numită obligaţie fundamentală, care are ca obiect prestaţia
caracteristică. Anume cauzele contractului care determină obligația fundamentală constituie
acele clauze esențiale care sunt comune ansamblului contractelor.
Importanţa noţiunii de obligaţie fundamentală se manifestă, în special, sub trei aspecte:
valabilitatea contractului, soluţionarea eventualelor probleme de calificare şi determinarea legii
aplicabile contractului comercial internațional în lipsa alegerii făcute de părți 2.
Sub aspectul valabilităţii contractului importanţa obligaţiei fundamentale constă în aceea
că părţile nu o pot omite în contractul lor sub sancţinnea nulităţii. În virtutea principiului
libertăţii contractuale, părţile pot decide de a exclude sau a modifica unele obligaţii care, în mod
normal, sunt prevăzute pentru contractul pe care intenţionează să-l încheie. Această teză, însă,
este valabilă pentru obligaţiile accesorii, dar nu şi pentru obligaţia fundamentală, în a cărei
lipsă contractul nu poate fi încheiat.
Obligaţia fundamentală din contract prezintă importanţă şi pentru calificarea contractului.
Încadrarea contractului într-o anumită categorie are la bază identificarea acelei prestaţii
contractuale care este determinantă pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului
său economic.

2.2. Clauzele opţionale (accesorii, facultative). Toate clauzele contractuale care nu sunt
calificate ca esenţiale sunt clauze opţionale. După cum s-a menţionat mai sus, în virtutea
principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai
diverse clauze. Evident, nu este cu putinţă de a analiza întreaga varietate a clauzelor ce pot fi
incluse în contractele comerciale internaţionale, de aceea în continuare ne vom referi succint
doar la unele clauze, care sunt prezente în majoritatea contractelor comerciale internaţionale.
Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În principiu, determinarea expresă a calităţii
prestaţiei în contract nu este necesară. În cazul în care părţile au stabilit în contract parametrii
calităţii prestaţiei, executarea trebuie să corespundă parametrilor specificaţi. Dacă părţile au

1 Ph.Delebecque, J.-P. Pansier. Op. cit., p.182-184.

2
Despre legea aplicabilă contractelor comerciale internaționale, a se vedea Tema 2.

3
omis să includă în contract aceste stipulaţii, în caz de litigiu, calitatea prestaţiei ce face obiectul
contractului va fi determinată de instanţa de judecată, reieşind din circumstanţele cauzei. În
asemenea cazuri se va aplica norma dispozitivă înscrisă în art.878 C.civ. RM, care prevede că,
în cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat
să execute prestaţie de cel puţin o calitate medie.
O soluţie similară este consacrată în Principiile UNIDROIT (art.5.6): „Atunci când
calitatea prestaţiei nu este fixată prin contract sau determinabilă în virtutea acestuia, o parte
este ţinută să efectueze o prestaţie de o calitate rezonabilă şi, ţinând cont de împrejurări, cel
puţin egală cu cea medie”.
Prevederi referitoare la calitatea prestaţiilor găsim şi în reglementări în materiile diferitelor
specii de contracte. Astfel, conform prevederilor Convenţiei de la Viena (art.35), vânzătorul
trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract
şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract. În afară de cazul în
care părţile au convenit altfel, mărfurile sunt conforme cu contractul dacă: a) sunt adecvate
întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfurile de acelaşi tip; b) sunt adecvate oricărei
întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului, în momentul
încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a
lăsat la competenţa ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă; c)
posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau
model; d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau,
în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
Clauza cu privire la termen. Deşi, pentru majoritatea contractelor, această clauză nu este
calificată ca esenţială, ea este una dintre cele mai importante clauze contractuale. Este de
menţionat că pentru unele specii de contracte legea conferă acestei clauze calitatea de clauză
esenţială. Astfel, printre clauzele pe care trebuie să le conţină polița de asigurare (care este
parte componentă a contractului de asigurare) se numără „termenul contractului de asigurare
(durata asigurării) și perioada de asigurare” (art.1831alin.(2) lit.f) C.civ. RM).
Prin termene se stabilesc atât limitele în timp ale existenţei contractului însuşi, cât şi
momentul (perioada) în care trebuie să fie executate prestaţiile ce constituie obiectul
contractului.
Potrivit regulii generale, contractul produce efecte şi este obligatoriu pentru părţi din
momentul încheierii lui. În virtutea principiului consensualismului, contractul se consideră
încheiat din momentul în care părţile ajung la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
Această regulă este valabilă pentru contractele consensuale, care constituie majoritatea

4
contractelor civile. Pentru unele categorii de contracte momentul producerii efectelor contrac-
tului este legat de îndeplinirea unor acte – autentificarea (în contractele solemne), înregistrarea
într-un registru de publicitate, sau remiterea unui bun (în contractele reale).
Odată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul îşi pierde eficienţa. În
ipoteza cea mai generală, acest fapt duce la stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Astfel,
furnizorul care s-a angajat să livreze mărfuri pe parcursul unei anumite perioade de timp trebuie
să înceteze livrarea mărfurilor la expirarea termenului contractului. Însă, expirarea termenului
contractului are efecte numai pentru viitor şi nu afectează existenţa obligaţiilor pentru trecut.
Prestaţiile neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe: cumpărătorul este
obligat să achite preţul mărfurilor, livrate pe durata contratului, chiar şi după expirarea
termenului contractului. Prin urmare, obligaţia care s-a născut anterior continuă să existe atât
timp cât nu va fi executată în modul corespunzător sau nu vor surveni alte temeiuri de stingere
a obligaţiilor.
Există cazuri în care unele obligaţii contractuale „supravieţuiesc” şi după încetarea
contractului. Drept exemplu poate servi clauza de neconcurenţă, care se întâlneşte destul de
des în contractele comerciale internaţionale, în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare,
pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar
şi după încetarea raporturilor contractuale.
Clauza cu privire la preţ. Cu toate că această clauză în majoritatea contractelor comerciale
internaţionale nu este considerată ca fiind esenţială, ea este prezentă în quasi-totalitatea
contractelor cu titlu oneros. Noţiunea de preţ cuprinde atât termenul propriu-zis preţ, folosit
pentru desemnarea contravalorii bunului vândut în contractul internaţional de vânzare-
cumpărare, a lucrărilor efectuate în contractul internaţional de antrepriză pentru construcţii-
montaj, a serviciilor acordate în contractele internaţionale de prestări de servicii; cât şi noţiunile:
chirie sau rate de leasing – în contractul internaţional de leasing; comision – în contractul
internaţional de comision; dobândă – în contractele internaţionale credit; primă de asigurare – în
contractul internaţional de asigurare; remuneraţie – într-o serie de alte contracte etc.
Preţul în contract poate fi determinat sau determinabil. În materia contractului de vânzare-
cumpărare legea noastră dispune că, dacă preţul nu este indicat direct în contract, părţile pot
conveni asupra modului de determinare a lui (art.1108(3) C.civ. RM).
În acele contracte în care preţul nu este considerat a fi clauză esenţială omiterea indicării
preţului sau a criteriilor de determinare a lui nu atrag nulitatea acestor contracte. În acest sens,
Principiile UNIDROIT stipulează că, „atunci când un contract nu fixează sau nu conţine
prevederi pentru determinarea preţului, se consideră că părţile, în absenţa oricărei indicaţii

5
contrare, s-au referit la preţul general stabilit la momentul încheierii contractului pentru
prestaţii executate în circumstanţe comparabile în sectorul comercial în cauză, sau, dacă un
asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil”.
La fel, Convenţia de la Viena (art.55) prevede că, „dacă vânzarea este valabil încheiată
fără ca preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract, în mod expres sau implicit,
sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, părţile sunt reputate, în lipsa unor indicaţii
contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit, în momentul încheierii
contractului, în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări
comparabile”.
Clauze cu privire la răspundere. La această categorie se atribuie clauzele penale și
clauzele exoneratoare și limitative de răspundere.
Clauza penală. În contractele de comerţ internaţional părţile sunt libere să convină
asupra mărimii despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale
creditorului. În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord
suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care
se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală (clause penale,
Vetragsstrafe, clausola penale).
Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat
prejudiciul, stipulând că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită
creditorului o sumă de bani sau un alt bun (art.947 (1) C.civ. RM). Definiţii similare se găsesc
în majoritatea legislaţiilor civile din ţările dreptului continental.
Reglementările în materia studiată consacrate în sistemul common law 3 se deosebesc
substanţial de cele din dreptul continental. Cea mai importantă deosebire constă în aceea că
legislaţiile sistemului common law refuză, în principiu, să recunoască validitatea clauzelor
penale care stabilesc despăgubiri mai mari decât prejudiciul suportat. Prima precizare care se
impune în acest context este că în dreptul anglo-saxon se disting două noţiuni: liquidated
damages (despăgubiri liberatorii) şi penalty (penalitate). Reieşind din principiul general,
conform căruia mijloacele juridice de apărare în dreptul civil pot avea numai caracter com-
pensator, dar nu şi sancţionator, în common law, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale,
pot fi percepute numai sumele care sunt calificate ca liquidated damages, şi nu pot fi acordate
cele calificate ca penalty. O clauză este considerată ca fiind penalty, dacă ea prevede plata

3 A se vedea pentru o analiză detaliată în materie de clauză penală în sistemul common law:
G.H. Treitel. Op. cit., p.929-937; Shmitthoff’s Export Trade, the Law and Practice of International Trade, p.78-79.

6
sumelor stipulate ca „ameninţare”(in terorem) pentru cealaltă parte pentru a o forţa să execute
contractul. Dacă, însă, clauza reprezintă o „veritabilă încercare a părţilor de a evalua anticipat
prejudiciul care va rezulta din neexecutarea contractului”, ea va fi considerată ca liquidated
damages, chiar dacă suma stipulată nu este exact echivalentă prejudiciului suferit de creditor.
Pentru dezvoltare a se vedea: A. Băieșu, C. Carauș, „Particularităţile clauzei penale ca
modalitate de evaluare convenţională a prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului
comercial internaţional”, articol în revista „Legea şi viaţa”, nr.11, 2013, p.4-7.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Particularitatile%20clauzei%20penale%
20ca%20metoda%20de%20evaluare%20conventionala%20a%20prejudiciului%20ca
uzat.pdf
Clauzele exoneratoare și limitative de răspundere. În virtutea principiului libertăţii
contractuale, părţile pot stipula clauze contractuale care limitează sau exclud total aplicarea
sancţiunilor care ar fi, în mod normal, aplicabile pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. Aceste clauze sunt recunoscute pe larg de
sistemele juridice naţionale şi de instrumentele de drept uniform, fiind utilizate abundent în
pratica afacerilor internţionale.
O întreprindere care livrează mărfuri sau prestează servicii se confruntă cu riscuri
importante, atunci când fabricarea mărfii poate fi defectuoasă sau când întreprinderea nu este
în măsură să presteze serviciile conforme. Sancţiunile care pot fi aplicate întreprinderii îi pot
cauza cheltuieli considerabile, deseori disproporţionate în raport cu gravitatea încălcării
precum şi cu interesul său economic în contractul dat, având în vedere că multe sisteme juridice
consacră regula reparării integrale a prejudiciului pentru orice înălcare, fie şi neînsemnată. În
contractele internaţionale aceste pericole sunt agravate de riscurile sporite ce sunt aferente
operaţiunilor de comerţ internaţional, precum şi de necunoaşterea sau cunoşterea mai puţin
temeinică a prevederilor legislaţiilor străine care guvernează răspunderea contractuală. În
aceste condiţii, limitarea răspunderii prin clauze contractuale prezintă avantaje considerabile.
O clauză exoneratoare (exemption, exclusion or exculpatory clause – engl., clause
exonératoire – fr., Haftungsausschluss-klausel – germ.) este aceea care are ca scop de a exclude
orice răspundere a debitorului, care îl privează pe creditor de dreptul de a cere repararea
prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiei de către debitor 4. Clauzele exoneratoare se
întâlnesc în practică mai rar decât cele limitative, fiind adesea criticate, în special din raţiuni

4
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz Action, Paris, 2003, p.1126 şi
urm.

7
morale şi ideologice. A autoriza părţile contractului să stipuleze că debitorul nu va purta
răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor sale ar putea echivala indirect cu admiterea ca
acesta să nu îşi execute obligaţiile şi, prin urmare, să nu se considere legat prin contract.
O clauză limitativă (clause limitative – fr., clause limiting liability - engl.,
Haltungsbergenzungsklausel – germ.) este aceea care nu exclude totalmente răspunderea, ci
doar restrânge condiţiile sau efectele acesteea 5. Limitarea răspunderi poate avea loc, inter alia,
pe calea limitării efectelor ei. În această ipoteză problema se pune în felul următor: în cazul în
care este stabilit că debitorul trebuie să poarte răspundere, până unde se întinde aceasta? Un
procedeu utilizat frecvent este stabilirea unei sume limite, unui plafon, în afara căruia debitorul
nu va mai răspunde. Acest plafon poate fi stabilit într-o valoare absolută; de exemplu:
„răspunderea totală a Companiei X pentru neexecutarea obligaţiilor sale nu va depăşi ...
Euro”. Deseori plafoanele se referă la o măsură mai obiectivă a interesului debitorului în
executarea prestaţiei, de exemplu, la peţul contractului. Astfel, într-un contract de prestări de
servicii de audit răspunderea companiei de audit poate fi limitată la suma onorariilor plătite.
Pentru dezvoltare a se vedea: A. Băieșu, „Clauzele contractuale exoneratoare şi
limitative de răspundere în dreptul comerţului internaţional”, articol în Revista moldovenească
de drept internaţional şi relaţii internaţionale, nr. 2, 2008, p.30-36.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/6.Clauzele%20contractuale%20exoneratoare.pdf

2. Clauze contractuale de asigurare împotriva riscurilor.

Acest grup de clauze întruneşte o varietate de stipulaţii contractuale, al căror scop este
evitarea sau minimizarea riscurilor ce pot surveni pe parcursul derulării contactelor de comerţ
internaţional:
- riscuri social-politice: războaie, tulburări în masă, greve etc.;
- riscuri politico-administrative: acţiuni ale autorităţilor guvernamentale sau organismelor
internaţionale, cum sunt instituirea embargoului, introducerea regimurilor speciale ale
operaţiilor de import-export (licenţierea, contingentarea) etc.;
- riscuri economice: fluctuaţiile cursurilor de schimb ale valutelor
naţionale; modificările preţurilor pe piaţa internaţională la materii prime,
materiale, energie, forţa de muncă, tarifele de transport, dobânzile bancare,

5
M. Fontaine, F. De Ly, Droit des contrats internationaux, Bruylant, Bruxelles, Forum Européen de la
Communication, Paris, 2003, p.387 şi urm.

8
taxele vamale etc.;
- evenimente naturale: secete, inundaţii, cutremure şi alte calamităţi.
Dat fiind faptul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt de durată medie
sau lungă, pe parcursul executării lor pot surveni diferite evenimente, atât de tipul celor evocate
mai sus, cât şi orice alte circumstanţe imprevizibile la momentul încheierii contractului ce pot
avea un impact negativ asupra executării contractului, pot deregla echilibrul economic între
părţile contractante. Practica comerţului internaţional a elaborat diferite mijloace juridice care
au drept scop:
A. Menţinerea valorii contractului (clauze de consolidare valutară, de indexare, revizuire
şi recalculare a preţului, de opţiune a monedei liberatorii sau a locului de plată etc.);
B. Adaptarea contractului la noile condiţii (clauza de hardship, clauza de forţă majoră,
clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat etc.).
Dintr-o altă perspectivă, în literatura de specialitate, clauzele asiguratorii au fost împărțite
în clauze împotriva riscurilor valutare ți clauze împotriva riscurilor nevalutare.
A. Clauze de menţinere a valorii contractului
Prin clauze de menţinere a valorii contractului comercial internaţional se înţelege
stipulaţiile contractuale care permit repartizarea resurselor monetare între părţile tranzacţiilor
internaţionale. În lipsa unor atare clauze, furnizorul riscă să primească dintr-un contract de
vânzare-cumpărare internaţională o valoare bănească mai redusă decât cea la care a contat la
momentul încheierii contractului, dacă între data când a fost perfectat contractul şi data plăţii,
moneda, asupra căreia s-a convenit, şi-a pierdut din valoarea sa iniţială.
O situaţie similară avem atunci când, dimpotrivă, moneda stabilită de către părţi
înregistrează, în perioada anterior menţionată, o creştere a cursului de schimb. În atare situaţie
va avea de suferit cumpărătorul, deoarece el va trebui să plătească un preţ mai mare decât cel
preconizat la momentul încheierii contractului.
Aşadar, se observă uşor importanţa deosebită a clauzelor de menţinere a valorii
contractului, mai ales în cazul contractelor perfectate pe termen lung.
Clauzele de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care urmăresc ca
scop protejarea părţilor contractului comercial internaţional contra riscului aferent devalorizării
monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede – una de
plată (care este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii), iar alta de cont (care este
mai puternică, mai stabilă). Prețul mărfii (lucrării, serviciului), exprimat în moneda de cont, se
va achita în moneda de plată,, la cursul de schimb de schimb între cele două monede la data
plății. În virtutea acestor stipulaţii, deprecierea suferită de moneda de plată nu mai poate afecta

9
valoarea reală a creanţei vânzătorului, prestatorului de servicii sau executantului de lucrări,
deoarece debitorul trebuie să plătească atâtea unităţi de plată câte corespund sumei exprimate în
moneda de cont. Numărul unităților de plată va crește proporțional cu deprecierea monedei
respective, sau eventual, va scădea în cazul aprecierii acesteia.
Astfel, părțile pot să prevadă în contractul lor o clauză de variaţie a schimbului, care ar
permite o reajustare a sumei plății, în cazul în care paritatea între moneda de plată și cea de
cont variază în intervalul de timp ce se scurge de la încheierea contractului pâna la efectuarea
plății. O atare clauză ar fi exprimată astfel: „dacă paritatea 1 dolar SUA = 0,88 Euro va suferi
modificări mai mari de 5%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie”. După cum observăm
din cele menţionate, printr-o clauza valutară se corijează situaţia dezavantajoasă, în care s-ar
putea afla o parte contractantă din cauza modificării părţii monetare.
Clauzele de consolidare valutare pot fi monovalutare (bazate pe o singură monedă) și
plurivalutare (bazate pe un coș valutar convenit de părți sau instituționalizat) 6.
Clauza de revizuire (indexare) a preţului. În literatura de specialitate se vehiculează ideea
în conformitate cu care clauza de revizuire (indexare) a preţului are o natură dublă. 7 Dintr-un
punct de vedere, aceasta este analizată ca o clauză monetară, fiindcă se bazează pe indici ce
reflectă fluctuaţiile monetare. Din alt punct de vedere, clauza de revizuire a preţului se prezintă
ca o clauza de protecţie economică pentru asigurarea menţinerii valorii prestaţiei în funcţie de
evoluţia economică a ramurilor de producţie cu care este legat contractul. În practica
comerțului internațional se utilizează, în special, două categorii de asemenea clauze: clauză de
revizuire cu indexare unică și clauză de revizuire cu indexare cumulativă 8.
Operatorii comerțului internațional au elaborat și alte clauze monetare, printre care se
numără: clauza-aur, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de
plată 9.
B. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări
Este indiscutabil faptul că asemenea clauze ca cele de adaptare a contractului la noile

6
Pentru dezvoltări a se vedea: M.N. Costin, S.Deleanu, op. cit., p.153-160; D.-A. Sitaru, op. cit., p.612-622; L.
Gribincea, op. cit., p. 207-211; A. Băieșu, Contractele comerciale internaționale, Chișinău, CEP USM, 2007,
p.135-137.
7
Ph.Kahn. Le contrat économique international. Stabilité et évolution. -, Paris, 1975, p.195.
8
Pentru dezvoltări a se vedea: M.N. Costin, S.Deleanu, op. cit., p.166 -169; D.-A. Sitaru, op. cit., p.612-622; L.
Gribincea, op. cit., p. 215-217; A. Băieșu, op. cit., p.137-138.
9
Pentru dezvoltări a se vedea: M.N. Costin, S.Deleanu, op. cit., p.160 -165; D.-A. Sitaru, op. cit., p.622-623; L.
Gribincea, op. cit., p. 211-214.

10
împrejurări se referă la contractele de lungă durată.
Clauza ofertei concurente. În cele mai dese cazuri, această clauză permite cumpărătorului
să beneficieze de o ofertă mai favorabilă, care ar putea fi propusă de către un terţ pentru o
operaţiune identică, în sens ca vânzătorul se obligă să acorde cumpărătorului aceleaşi condiţii
pe care le-ar oferi acestuia concurenţii vânzătorului. Deci, clauza ofertei concurente permite
cumpărătorului să valorifice faţă de vânzător oferta mai favorabilă asupra obiectului contrac-
tului aparţinând unui terţ, chiar şi în cazul în care contractul este în curs de desfăşurare. 10 Dacă
o astfel de ofertă se prezintă de către cumpărător vânzătorului, acesta din urma o poate accepta,
aliniind contractul la condiţiile ofertei concurente. În acest caz, se spune că contractul continuă
să se execute în noile condiţii. În cazul în care vânzătorul refuză oferta concurentă,
cumpărătorul este în drept să încheie contractul cu ofertantul terţ. Drept urmare, contractul
iniţial se suspendă ori se reziliază, în dependenţă de caz.
Exemplu: „Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică
vânzătorului despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi
în ofertă se conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ...
să se alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie
contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după
expirarea termenului sus-menţionat”.
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În aceste
cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească preţul pe care
primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.
Exemplu: „Dacă, în cursul executării respectivului contract, între preţul contractului şi
preţul net de export va fi un decalaj mai mare de ...%, vânzătorul are dreptul de a cere de la
cumpărător lichidarea decalajului. În cazul în care cumpărătorul nu este de acord, vânzătorul
este liber să încheie contract cu terţul cumpărător, iar contractul în cauză încetează să producă
efecte juridice din momentul refuzului cumpărătorului”.
Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat este stipulaţia
contractuală, în baza căreia promitentul (vânzătorul sau furnizorul) se obliga faţă de cocontrac-
tantul său (cumpărător sau beneficiar) să-i acorde cele mai favorabile condiţii, pe care le-ar
acorda, pe parcursul executării contractului, altor parteneri cu care ar încheia o operaţiune
similară.

10
A se vedea în acest sens: M.Fontain, Filip De Ly, Droit des contracts internationaux. - Paris: FEC, Bruxelles:
Bruylant, 2003, p.532-533.

11
 În practica încheierii contractelor comerciale internaţionale cea mai utilizată formulă a
acestei clauze este: „În cazul în care furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în
ansamblul lor, ar fi mai favorabile decât cele prevăzute în prezentul contract, pentru o
cantitate şi o calitate comparabilă, furnizorul se obligă să le consimtă şi clientului, din ziua în
care se vor aplica terţului”.
Respectiva clauză este utilizată nu numai în contractele ce asigură reglementarea
aprovizionării, ci şi în contractele de concesiune, vânzare şi transfer de tehnologie. Clauza
clientului celui mai favorizat are drept scop adaptarea contractelor pe termen lung la condiţiile
de piaţă. Asemeni clauzei ofertei concurente, aceasta reglementează relaţiile dintre părţi, în
funcţie de intervenţia unor terţi concurenţi. Din momentul în care unui terţ i-au fost acordate
condiţii mai favorabile, aceleaşi condiţii urmează a fi acordate şi partenerului din contractul
iniţial ce ne interesează.
Promitentul trebuie să-l anunţe pe partenerul său contractual despre faptul că a acordat
unui terţ condiţii contractuale mai favorabile.
Menţionam, că părţile contractante trebuie să se înţeleagă referitor la sensul expresiei
„condiţii mai favorabile” chiar în clauza clientului celui mai favorizat. În cazul existenţei unei
neînţelegeri dintre părţi cu privire la interpretarea expresiei „condiţii mai favorabile”, aceasta
se soluţionează pe cale arbitrală.
Clauza clientului celui mai favorizat, având un sens apropiat clauzei ofertei concurente,
poate fi cumulată cu ultima, ambele fiind utilizate atât în favoarea creditorului, cât şi a
beneficiarului. De exemplu:
„Cumpărătorul poate beneficia de condiţiile mai avantajoase pe care vânzătorul le acordă
unui terţ şi în acelaşi timp este îndreptăţit, dacă invocă oferta concurentă ce este făcută de către
un concurent al vânzătorului, pe parcursul executării contractului”.
Practica comercială internaţională cunoaşte exemple când clauza ofertei concurente este
stipulată în favoarea uneia dintre părţi, iar clauza clientului celui mai favorizat – în favoarea
alteia.
Exemplu: „Întreprinderea A va acorda întreprinderii B, pe timp de 5 ani, prioritatea
furnizării de produse X necesare nevoilor normale ale întreprinderii B, în partide de 10 tone
lunar, cu condiţia de a se remite cotaţiile bazate pe preţurile internaţionale pentru cantităţi
echivalente. Întreprinderea B nu va putea să cumpere din altă parte decât numai după ce va fi
notificat întreprinderii A că preţul oferit de aceasta este mai ridicat în condiţii egale şi
întreprinderea A ar refuza să reducă preţul său la nivelul celui internaţional; acest refuz va
trebui comunicat în scris în termen de 24 ore de la notificare. Pe de altă parte, întreprinderea A

12
îşi ia obligaţia de a se aproviziona cu produsele necesare numai de la întreprinderea B, care se
obligă, la rândul ei, să-i acorde prioritate livrărilor la preţul cel mai favorabil”.11
Conform celor menţionate mai sus, clauza clientului celui mai favorizat îl obligă pe
furnizor să-i acorde beneficiarului clauzei „condiţii mai avantajoase”, pe care ar dori să le ofere
clienţilor săi noi. În acest sens, clauza respectivă îl poate descuraja pe furnizor în vederea
exercitării activităţii sale comerciale pe o anumită piaţă.
În final, domeniul de acţiune a clauzei clientului celui mai favorizat poate fi limitat în
spaţiu, în sens că se vor compara „condiţiile mai avantajoase” numai pentru clienţii din
anumite ţări.
Clauza de „hardship” 12 (impreviziune)
Se numeşte hardship sau impreviziune situaţia în care, în perioada de acţiune a unui
contract încheiat pe termen lung, se produc unele evenimente care schimbă substanţial
stipulaţiile pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului şi care fac
inechitabile consecinţele contractuale pentru cel puţin unul din parteneri.
Pentru dezvoltare a se vedea: A. Băieșu, Executarea contractelor comerciale
internaționale în condiții excepționale, articol în: Revista Moldovenească de Drept
Internaţional şi Relaţii Internaţionale, 2020, nr. 1, p. 22-33.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/22-32_2.pdf
Clauza de forţă majoră
Forţa majoră nu este altceva decât o împrejurare de fapt, care este imprevizibilă la
momentul încheierii contractului şi insurmontabilă, făcând imposibilă executarea obligaţiilor
contractuale de către una din parţi. Imprevizibilitatea şi insurmontabilitatea unei astfel de
împrejurări determină pe plan juridic exonerarea de răspundere a debitorului.
Pentru dezvoltare a se vedea: A. Băieșu, Executarea contractelor comerciale
internaționale în condiții excepționale, articol în: Revista Moldovenească de Drept
Internaţional şi Relaţii Internaţionale, 2020, nr. 1, p. 22-33.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/22-32_2.pdf

4.Clauze contractuale prestabilite.

Precizări prealabile. Fenomenul juridic al clauzelor contractuale prestabilite, numite și

11 T.R. Popescu. Dreptul comerţului internaţional, p.188.

12 În traducere din limba engleză „hardship” înseamnă situaţie grea, privaţiune, nedreptate, suferinţă. Acest termen este utilizat
cel mai des, deşi legislaţiile şi doctrina altor ţări operează şi cu alţi termeni care desemnează concepte teoretice şi instituţii juridice
similare: Wegfall der Geschaftsgrundlage – în Germania, eccesiva onerosita – în Italia, imprevision – în Franţa etc.

13
clauze standard, sau clauze-tip (standard terms –engl., clauses-types – fr.), este o trăsătură
marcantă a epocii moderne şi reprezintă o limitare a principiului autonomiei de voinţă şi a
libertăţii contractuale. Dezvoltarea social-economică, mai cu seamă în secolul trecut, a condus
la apariţia şi răspândirea contractelor de adeziune, alcătuite din clauze prestabilite şi, în
principiu, nenegociabile, care sunt propuse de către participanţii profesionişti la circuitul civil
şi comercial partenerilor lor contractuali, în special consumatorilor. Acest fenomen obiectiv,
care prezintă atât avantaje, cât şi efecte negative 13, a avut un impact important asupra
dezvoltării dreptului modern şi a determinat apariţia unor reglementări speciale în această
materie. Sarcina legiuitorului, în acest sens, este nu de a interzice fenomenul clauzelor
prestabilite (standard) în relaţiile contractuale, ci de a crea un cadru juridic care să reglementeze
utilizarea echitabilă a acestora de către întreprinzători, respectându-se echilibrul contractual şi
principiul bunei-credinţe. În dreptul nostru acest cadru juridic este alcătuit, în special, de
prevederile art.1069 – 1081 C.civ. RM. Cât priveşte instrumentele de uniformizare a dreptului,
clauzele standard (clauzele-tip) sunt tratate în art. 2.1.19 - 2.1.22 ale Principiilor UNIDROIT.
Definiţia şi caracterele clauzei prestabilite (standard, tip). Potrivit art.2.1.19 alin.2 al
Principiilor UNIDROIT, „clauzele-tip sunt prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul
general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte”.
Din această definiţie pot fi deduse caracterele esenţiale ale noţiunii de clauză prestabilită
(standard): a) clauza este formulată anticipat; b) clauza este destinată utilizării repetate, pentru
o multitudine de contracte; c) clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părţi –
aderentului – fără a fi, de fapt, negociată.
a) O clauză contractuală este formulată anticipat (prestabilită) atunci când aceasta este
imprimată ori fixată, într-un alt mod, pentru o utilizare multiplă. Forma în care o clauză este
imprimată sau fixată, precum şi modul în care o asemenea clauză este inclusă într-un contract
este irelevantă. Este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sunt parte
a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea nu importă numărul condiţiilor şi forma
contractului. Astfel, clauza poate fi imprimată pe hârtie şi inserată în contract sau anexată la
acesta, precum şi fixată în orice alt mod, de exemplu în formă electronică (o pagină web în
Internet) sau pe ecranul unui televizor etc. Irelevant este faptul dacă clauza este formulată direct
de către utilizator sau de către o terţă persoană (o asociaţie comercială sau profesională etc.).
De asemenea, nu are importanţă volumul clauzelor standard; acestea pot fi un ansamblu complet

13 Pentru detalii a se vedea: O.Buruiană. Comentariu la art.712-720 C.civ. - În: Comentariul Codului civil al Republicii
Moldova, Vol. II. - Chişinău: ARC, 2006, p.274-325.

14
de stipulaţii contractuale, care acoperă toate aspectele importante ale contractului, sau câteva
prevederi referitor, spre exemplu, la exonerarea de răspundere.
O modalitate de stipulare a clauzelor prestabilte (standard) este redactarea unor formulare
tipizate, care lasă aderentului posibilitatea de a completa unele spaţii libere, capacitatea de
influenţare a conţinutului contractului fiind însă limitată prin stabilirea doar a unor opţiuni,
între care aderentul poate alege. Astfel de clauze contractuale sunt, de asemenea, preformulate,
întrucât opţiunile sunt determinate anticipat tot de către utilizator şi nu constituie în sine înseşi
o exprimare de voinţă liberă a aderentului.
b) Clauza prestabilită (standard) este destinată utilizării repetate în mai multe contracte.
Clauzele prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauze standard.
Clauzele nu trebuie neapărat formulate pentru o utilizare într-o multitudine nedeterminată de
cazuri. Se prezumă că clauza este destinată utilizării multiple dacă a fost folosită în mai mult
de două contracte. Mai mult ca atât, este suficientă doar intenţia utilizatorului de a folosi această
clauză pentru o multitudine de contracte (de exemplu, imprimarea formularelor tipizate la
tipografie într-o multitudine de exemplare). Într-o atare ipoteză, asemenea stipulaţie va fi
calificată drept clauză standard chiar dacă a fost utilizată doar o singură dată, cu condiţia că va
fi demonstrată intenţia utilizatorului de a o folosi repetat. De notat că în asemenea cazuri va
acţiona prezumţia existenţei clauzei standard, prezumţie ce poate fi răsturnată prin proba
contrariului de către utilizator.
c) Clauza contractuală este prezentată celeilalte părţi la încheierea contractului, fără
intenţia de a o negocia. Termenul „prezentare” presupune că utilizatorul cere unilateral
acceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate, fără a-i acorda posibilitatea
influenţării conţinutului acesteia.
Ţinem să menţionăm că, pentru ca o clauză contractuală să fie calificată drept clauză
prestabilită (standard), caracterele menţionate mai sus trebuie întrunite cumulativ.
Dispoziţiile surprinzătoare (clauze neobişnuite). Potrivit art.2.1.20 al Principiilor
UNIDROIT, „nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât
cealaltă parte nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost
acceptată în mod expres de acea parte. Pentru a determina dacă o clauză are un asemenea
caracter, se va avea în vedere conţinutul, limbajul şi prezentarea sa”.
O dispoziţie particulară cuprinsă în clauzele standard poate constitui „o surpriză” pentru
aderent în cazul în care această dispoziţie este de aşa natură încât o persoană rezonabilă, plasată
în aceleaşi condiţii ca şi aderentul, nu putea să se aştepte s-o vadă figurând în clauzele de acest
gen. O clauză surprinzătoare creează o discrepanţă considerabilă între aşteptările rezonabile şi

15
obişnuite ale aderentului şi conţinutul real al acesteia. Drept criteriu pentru determinarea
caracterului neobişnuit al clauzei vor constitui aşteptările unui aderent cu discernământ şi
diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale asemănătoare. Totodată, se vor lua în consideraţie
şi caracteristicile subiective ale aderentului, în special capacităţile, calităţile şi experienţa lui
personală. Astfel, dacă aderentul aparţine aceluiaşi grup profesional ca şi utilizatorul clauzelor
surprinzătoare, acestea din urmă ar putea să nu fie neobişnuite pentru aderent, în comparaţie
cu un cocontractant ce nu face parte din acest grup.
Raportul dintre clauzele standard şi clauzele negociate. Art. 2.1.2 al Principiilor
UNIDROIT prevede că „în caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este
standard, aceasta din urmă prevalează”. Este firesc ca, atunci când părţile negociază şi cad de
acord asupra anumitor prevederi din contract, aceste prevederi să prevaleze asupra celor care
sunt incompatibile cu cele negociate şi care figurează în clauze standard, întrucât este mai
probabil ca anume prevederile negociate să reflecte voinţa reală a părţilor. Prioritatea clauzelor
negociate are ca efect excluderea clauzelor standard în măsura în care acestea contravin
clauzelor negociate.

5. Clauze privind continuarea raporturilor contractuale.

La această categorie se atribuie acele clauze carea au ca scop prelungirea și eventual
extinderea raporturilor contractuale dintre parteneri între care există deja o relație contractuală
afalată în curs de desfășurare. În doctrină se includ în această categorie așa clauze cum sunt:
antecontractul (promisiunea de a contracta) care poate fi unilateral sau bilateral, clauza
primului refuz (de preemțiune) și pactul (clauza) de preferință 14.
Unul din cele mai des utilizarte instituții ale dreptului contractelor, cunoscut în multe
sisteme juridice naționale, este antecontractul (promisiunea de a contracta).
Antecontractul (promisiunea de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin
care una din părţi (promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit
contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.
Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecontractul este un contract,
adică un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. Sub aspectul
conţinutului juridic, obiectul antecontractului îl constituie obligaţia de a încheia în viitor un
contract, deci o prestaţie de a face.
Antecontractul dă naştere numai unui drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în

14
Pentru dezvoltare a se vedea: D.-A. Sitaru, op.cit., p.661-671.

16
vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real. Constituirea
sau transmiterea dreptului real are loc numai în momentul perfectării contractului propriu-zis
prin realizarea antecontractului. Obligaţia promitentului durează atâta timp cât s-a convenit, iar
dacă nu s-a prevăzut nici un termen, ea durează cât prevede termenul de prescripţie de drept
comun, care începe să curgă de la data încheierii antecontractului. 15
Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi: antecontractul unilateral, antecontractul
sinalagmatic şi pactul de preferinţă.
Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promitentul, se angajează
în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, ale cărui condiţii sunt deja
determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De exemplu, proprietarul unui bun
convine cu altă persoană să-i vândă acest bun la un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va
exprima dorinţa să-l cumpere.
În antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, fiecare
având concomitent calitatea de promitent şi de beneficiar. Antecontract sinalagmatic este
atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie ulterior un contract, cu condiţia ca
o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatând acordul lor
asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului, părţile convin să perfecteze ulterior
contractul lor în faţa unui notar.
Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promitentul, se angajează
faţă de cealaltă parte, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract ulterior, cu preferinţă faţă
de un terţ. 16 De exemplu, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, prin pactul de preferinţă
proprietarul uni bun se obligă faţă de o persoană ca, în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde
preferinţă, la preţ egal. Promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci doar să îi acorde preferinţă
beneficiarului, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul respectiv. Pactul de preferinţă nu are
ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului; acest efect se va produce numai
dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va cădea de acord cu
beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului. 17
Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în aceea că antecontractul sau
promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocată de promitent în nici
un caz. Nerespectarea antecontractului atrage răspunderea contractuală a promitentului.

15 T.R. Popescu, P.Anca. Op. cit., p.80.

16 Ph.Delebecque, F.-J. Pansier. Op. cit., p.53.
17 F.Deak, S.Cărpenaru. Contracte civile şi comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex, 1993, p.265-266.

17
Beneficiarul este în drept să ceară promitentului şi terţului de rea-credinţă cu care a contractat
promitentul, încălcând promisiunea de a contracta, repararea prejudiciului cauzat prin
nerespectarea promisiunii de a contracta.
În literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia contractul
la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa judecătorească să oblige cealaltă parte la
încheierea contractului. 18

18 C.Stătescu., C.Bîrsan. Op. cit., p.52-53.

18