Lucru individual pe tema:

“ Răspunderea penală a minorilor

conform legislaţiei R. Moldova”

Elaborare: Cupcic Eugen

Coordonator: Botnarenco Mihaela

CHIŞINĂU 2018
 CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Legislaţia penală a Republicii Moldova
Caracteristica generală a legislaţiei penale
CAPITOLUL II. Infracţiunea şi răspunderea penală a minorilor
2.1 Infracţiunea ca faptă social periculoasă, studiu de caz
2.2 Particularităţile răspunderii penale a minorilor
CAPITOLUL III. Necesitatea educaţiei juridice
Educaţia juridica a minorilor - prevenirea infracţiunilor
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE
 O societate democratică promovează valori precum: libertatea, dreptatea, egalitatea în
drepturi a cetăţenilor, valori care nu pot exista de la sine, dacă nu sunt înţelese corect şi
respectate ca etalon. Pentru ca democraţia să funcţioneze din plin, membrii societăţii ar trebui să
fie activi şi responsabili, să posede o cultură civică şi juridică, să cunoască legile şi să le
respecte. Altfel nu poate fi construită o societatea democratică, bazată pe valori, unde să se
dezvolte o personalitate liberă şi deschisă, capabilă să acţioneze în condiţii de schimbare şi să
judece în funcţie de calităţile pe care le consideră necesare şi importante: corectitudinea,
onestitatea, toleranţa. Aceste şi alte calităţi sunt cultivate prin educaţie juridică, participând în
studii, dezbateri, pentru a înţelege de ce ar trebui fiecare cetăţean să respecte legile şi să fie
responsabil în primul rând în faţa propriei conştiinţe. Dar acest tip de educaţie trebuie să fie
implantat încă din timpul vârstei juvenile a cetăţeanului. Eşecul constituirii unei societăţi
criminale este că nu se acordă o atenţie educativă minorilor atât în familie, cât și în instituțiile de
învățământ.

Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăţi, care, în opinia

cercetătorilor A. Kozmovici, M. Kaloşski, P. Tap și alții este alimentat atât de factorii interni, din
categoria cărora fac parte stresul, particularităţile psiho-comunicative, cât şi de factorii externi,
printre care: factorii socioculturali, economici, educaţionali etc.

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un

domeniu de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi, deoarece investigaţiile
scot în prim-plan o realitate crudă: cel mai frecvent la răspunderea penală şi contravenţională
pentru comiterea unor fapte social-periculoase sau încălcarea ordinii publice sunt atraşi
adolescenţii în vârstă de 16-18 ani. Tema investigată este actuală devreme ce numărul
infracţiunilor în rândurile minorilor cresc. În Tiraspol pe parcursul anului 2005, au fost anchetate
752 de infracţiuni comise de persoane în vârstă de până la 18 ani. Numărul infracţiunilor
săvârşite de minori în această zonă, în comparaţie cu anul 2004, au crescut cu 10, 5%. În 2007
numărul de infracţiuni în rândurile minorilor a crescu cu 19% în Donduşeni, Leova – cu 18,3% şi
sectorul Ciocana din municipiul Chişinău – cu 25 la sută. În Municipiul Bălţi statistica arată că
mai mult de 50% din minorii infractori, la momentul săvârşirii infracţiunilor, se aflau în stare de
ebrietate alcoolică. În ultimul timp, poliţia din Bălţi se confruntă cu un aspect nou al problemei:
delicvenţa juvenilă feminină. Furturile de buzunar, furturile şi chiar jafurile, uneori, furturile din
apartamente, încep a fi monopolul fetiţelor de 10-14 ani.

Aportul pe care îl aduc societăţii în diminuarea criminalităţii în rândurile minorilor este

această lucrare de cercetare. Dacă cetăţenii şi în special minorii vor cunoaşte legea (inclusiv
legea penală) şi vor fi educaţi corect, vor fi mai puţine infracţiuni în societate şi va fi în mai mare
siguranţă viaţa oamenilor. Lucrarea este un mijloc de prevenire a acţiunilor inumane ale tinerilor
în devenire, deoarece este o tentativă de atenţionare a minorilor asupra pedepselor penale pe care
le pot primi dacă nu vor respecta legea. Aş dori să menţionez că punctul meu de vedere coincide
cu al lui Sofocle în ceea ce priveşte legea: ,, Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat,
unde nu există frică de pedeapsă”. De aceea am încercat să pun în evidenţă gravitatea pedepselor
penale la care pot fi atraşi minorii - un mijloc eficient, cred eu, de stopare a acţiunilor cu caracter
penal în rândurile minorilor, acesta fiind şi scopul lucrării de față.

Scopul lucrării este de a demonstra necesitatea cunoaşterii legii penale de către minori şi
de a fi implicaţi în diverse activităţi educaţionale, fiind astfel reduse numărul de infracţiuni în
comunitate.

Obiectivele de bază:

 cercetarea minuţioasă şi critică a surselor în domeniul dreptului penal;

  analiza unor studii de caz din comunitate cu referire la infracţiunile săvârşite de minori;

 propunerea unor sugestii de limitare a numărului de infracţiuni săvârşite de minori.

Ipoteza cercetării constă în faptul că minorii vor fi implicaţi mai puţin în acte penale,
dacă:

 vor cunoaşte mai bine semnificaţia legii penale;

 vor fi implicaţi în mai multe activităţi pe interese bazate pe voluntariat pentru a nu avea
timp să fie implicaţi în infracţiuni;

 statul va acorda o atenţie sporită familiei, educaţiei şi drepturilor şi responsabilităţilor

copiilor.

Ca metode de cercetare au fost utilizate: cercetarea individuală; observarea aspectelor

în domeniul dreptului penal, tehnici de implicare a tinerilor, sondajul, chestionarul,
interviul, studiul de caz etc.

CAPITOLUL I. Legislaţia penală a Republicii Moldova

1.1 Caracteristica generală a legislaţiei penale

Protecția valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit întotdeauna şi

constituie peste tot în lume o condiţie de existenţă a societăţii. Protejarea socială împotriva
faptelor periculoase, după apariţia statului a devenit o funcţie importantă a acestuia pe care o
realizează cu ajutorul dreptului penal. Prin identificarea faptelor periculoase pentru valorile
sociale şi a sancţiunilor aplicabile celor care săvârşesc astfel de fapte, dreptul penal contribuie la
apărarea acestor valori. În sensul de mai sus, termenul drept penal este folosit pentru a denumi
ramura de drept, ca sistem al normelor juridice penale care reglementează relaţiile de apărare
socială; dar acelaşi termen drept penal se foloseşte şi pentru a denumi ştiinţa dreptului penal ca
ansamblu de idei, teorii, concepţii, cu privire la dreptul penal. În literatura juridică de specialitate
străină, dreptul penal mai este denumit şi drept criminal, denumire ce derivă de la cuvântul latin
crimen - crimă, adică fapta infracţională interzisă. În aceeaşi ordine de idei, denumirea „drept
penal", derivă de la cuvântul latin poena = pedeapsă, deci de la sancţiunea aplicabilă pentru
fapta interzisă. Şi într-un sens şi în celălalt, denumirea s-ar referi doar la una din instituţiile
fundamentale ale ramurii de drept, respectiv la pedeapsă ori la faptă infracţională.
În definirea dreptului penal trebuie reţinute trăsăturile specifice ale acestei ramuri de
drept cu privire la obiect, metoda specifică de reglementare, scopul acesteia ca şi modul specific
de realizare a acestui scop. Având în vedere clementele de mai sus, aşa cum s-a susţinut în
literatura juridică, apreciem că dreptul penal se poate defini ca: „sistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni
specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării
acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le
săvârşesc". Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un
ansamblu de norme juridice structurat în sistem, după criterii ştiinţifice în jurul unor norme cu
caracter de principiu şi pe instituţiile fundamentale ale dreptului penal - infracţiunea, sancţiunile
de drept penal şi răspunderea penală. Fiind o ramură distinctă a dreptului, dreptul penal are un
obiect propriu de reglementare şi anume o categorie aparte de relaţii sociale, relaţii create în jurul
şi datorită valorilor sociale de a căror apărare depinde existenţa şi dezvoltarea societăţii.
 Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de protecție socială, relaţii ce se nasc între
membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a unor valori cum sunt persoana cu
drepturile şi libertăţile sale, liniştea şi ordinea publică, însăşi societatea în întregul ei.
Necesitatea dreptului penal nu poate fi pusă la îndoială. În adevăr nu este posibilă
existenţa societăţii fără protejarea (apărarea) sistemului de valori pe care societatea se întemeiază
şi anume: persoana umană cu drepturile şi libertăţile ei; statul, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea lui; proprietatea; indiferent de forma pe care o are dreptul de
proprietate, ordinea şi liniştea publică, ordinea de drept.
Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a devenit o funcţie importantă a
statului. Exercitarea acestei funcţii se realizează prin dreptul penal. Faptele prin care indivizi
izolaţi periclitau valorile sociale au devenit infracţiuni, iar reacţia împotriva făptuitorilor a fost
etatizată - devenind monopol al statului. Dezvoltarea dreptului penal de-a lungul timpului a
reflectat evoluţia sistemelor de politică penală şi gândirii juridice din perioadele istorice care sau
succedat.
Caracterele dreptului penal sau trăsăturile caracteristice ale acestei ramuri de drept se
desprind din specificul relaţiilor de apărare socială care îi revin spre reglementare. Drept,
deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de
drept civil, de dreptul muncii, de dreptul familiei etc., ci tot în dreptul penal care prin prevederea
acestora în normele sale contribuie la prevenirea lor, iar în caz de încălcare, la restabilirea ordinii
încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.
Dreptul penal are ca scop protejarea cetățenilor împotriva infracţiunilor, a valorilor
sociale esenţiale ale societăţii, se apără împotriva infracţiunilor Republica Moldova,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile
acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept.
Ca instrument, dreptul penal în realizarea scopului său are de îndeplinit unele sarcini sau
funcţii care pot fi sintetizate în:

 asigurarea prevenirii infracţiunilor;

 asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială;

 asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale.

Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV a intrat în vigoare din 18.04.2002. Acesta
prezintă în structura sa Partea Generală alcătuită din 13 capitole şi Partea Special alcătuită din 18
capitole. Codul penal este unica lege penala (prin legea penală se înţelege un anumit act
normativ care cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale) a R. Moldova.
Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi
dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi
prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. Codul penal al R. Moldova se aplică în conformitate
cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
La baza codului penal stau anumite principii care sunt primordiale ca importanţă, ca:
Principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se
desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta. Principiul legalităţii în dreptul penal
examinat în funcţie de cele trei mari instituţii ale acestuia - infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea
penală se poate exprima în regulile adagiile: „nullum crimen sine lege", „nulla poena sine
lege", „nullum judidum sine lege". Potrivit acestor reguli, o fapta chiar dacă este periculoasă nu
poate fi considerată infracţiune atâta timp cât prin lege nu este calificată ca atare. Ori o
constrângere aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă decât dacă a fost calificată prin
lege, iar stabilirea răspunderii penale (judecata) trebuie să se facă potrivit legii. Principiul
legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi înscris în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului de către ideologii revoluţiei franceze din 1789 în art. VIII astfel: „nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate". Principiul
legalităţii a fost apoi consacrat în legislaţiile penale ulterioare şi în unele Constituţii ale statelor
din Europa şi din lume. Principiul legalităţii a fost afirmat în „Declaraţia universală a drepturilor
omului" adoptată de adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948 în art. 11 al. 2: ,,Nimeni nu
va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul în care ele au fost
comise, un act cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”. Consacrarea
principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deosebită, reprezentând o garanţie a
drepturilor şi libertăţilor omului.
Principiul umanismului. Principiul presupune că întreaga reglementare penală trebuie să
pornească de la interesele fundamentale ale omului. În centrul activităţii de apărare se află omul
cu drepturile şi libertăţile sale. În normele penale sunt prevăzute exigenţe cărora conduita omului
li se poate conforma. Sancţiunile penale pe lângă funcţia coercitivă îndeplinesc şi funcţia de
reeducare.
Principiul egalităţii în faţa legii penale - principiu care exprimă regula că toţi indivizii
din societate sunt egali în faţa legii. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice fără
privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege. Egalitatea în faţa legii penale
funcţionează pentru toţi indivizii, fie în calitatea acestora de beneficiari ai ocrotirii penale, fie de
destinatari ai exigenţelor acesteia.
Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Acest principiu
presupune că întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii
faptelor periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc astfel
de fapte. Prevenirea faptelor periculoase (a infracţiunilor) este scopul dreptului penal şi care
urmează să se realizeze în principiu prin conformare (cooperare) ca rezultat al cunoaşterii legii şi
al creşterii conştiinţei individuale.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Principiul funcţionează ca o garanţie
a libertăţii persoanei, întrucât fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea
penală a unei persoane. Acest aspect justifică ridicarea la rangul de principiu fundamental a
acestei reguli, care constituie şi un principiu al răspunderii penale.
Principiul personalităţii răspunderii penale. Acest principiu conţine regula potrivit
căreia caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei numai celui ce a
săvârşit o infracţiune, iar celelalte sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă în special se
pot lua numai faţă de cel ce prin fapta sa a dat în vileag starea de pericol social ce trebuie
înlăturată. Principiul apare ca o garanţie a libertăţii persoanei şi de aceea este considerat
principiu fundamental, el constituind totodată şi un principiu al răspunderii penale.
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Acest principiu presupune
stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal - pedepse, măsuri de siguranţă şi măsuri
educative în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile
de îndreptare ale acestuia Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal este şi un
principiu al răspunderii penale.

Concluzie:
Cu multe secole în urmă fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un
domeniu de interes pentru mai mulți specialiști, dar și oameni de rând. Codul penal şi principiile
exemplificate mai sus au menirea să pună în prim plan omul ca valoarea supremă a comunităţii
care trebuie apărat de toate infracţiunile antiumane.
 În ultimii ani, datorită reformei sistemului justiției e în curs de desfăşurare procesul de
modernizare a justiţiei juvenile. Exista, așadar, un cadru juridic în țară care ar trebui să prevină și
să limiteze numărul de infracțiuni.

Capitolul II. Infracţiunea şi răspunderea penală a minorilor

2.1 Infracţiunea ca faptă social periculoasă, studiu de caz

Convenţional, toate faptele umane pot fi împărţite în două grupe:

 fapte social-utile (ex: voluntariatul)
 fapte periculoase pentru societate (ex.: infracţiunea)
Conceptul de infracţiune este examinat ca instituţie fundamentală a dreptului penal care
alături de alte două instituţii tot fundamentale - răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal
- formează structura dreptului penal, „pilonii" dreptului penal. Instituţia infracţiunii, în această
accepţiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca „piatră de temelie" a
oricărui sistem de drept penal. Între accepţiunile conceptului de infracţiune nu se poate pune
semnul egalităţii. Având în vedere importanţa deosebită a instituţiei infracţiunii în cadrul
dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noţiunea de infracţiune prin trăsăturile ei
esenţiale.
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală. Prin definirea noţiunii generale de infracţiune, se pune în evidenţă aspectele:
material, uman, social, moral-politic şi juridic ale acesteia, conferă cu alte cuvinte conceptului
general de infracţiune un caracter realist. Într-adevăr, infracţiunea ca fenomen ce se petrece în
realitatea socială, îmbracă aspectele de a fi: material în sensul că reprezintă o manifestare
exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social căci priveşte,
se îndreaptă împotriva relaţiilor sociale; moral-politic, căci reprezintă atitudinea morală şi
politică a făptuitorului faţă de valorile sociale; juridic căci reprezintă o încălcare a unei norme
juridice penale. Prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept potrivit căreia orice faptă
care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte
fapte (contravenţii, abateri care pot fi combătute prin atâta mijloace nepenale).
Noţiunea generală de infracţiune prezintă importanţă sub un întreit aspect:
a) reprezintă o regulă de drept de care însuşi legiuitorul se foloseşte în stabilirea faptelor
care urmează să fie trecute în legea penală (după vinovăţie, grad de pericol social) ca infracţiuni,
ca şi pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu
se mai săvârşesc.
b) serveşte la delimitarea infracţiunilor de alte fapte extra penale;
c) pentru practician reprezintă un ghid de care se foloseşte în cadrul activităţii de aplicare
a legii penale observând îndeplinirea (regăsirea), în fapta săvârşită a trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, ori lipsa acestora cu consecinţa neconsiderării faptei respective ca infracţiune.
Pericolul social al faptei infracţionale rezidă în aceea că ea este dăunătoare pentru
societate, adică pricinuieşte sau creează anumite daune relaţiilor sociale. Pericolul social este
determinat de anumite semne obiective şi subiective ale faptei, cum sunt: locul, timpul, volumul
daunei pricinuite, vinovăţia, motivul, scopul şi personalitatea infractorului.
Infracţiunea prezintă un fenomen de regres social, capabilă să lezeze şi chiar să distrugă
existenţa valorilor general-umane în societate. Fapta socialmente periculoasă şi ilegală este
calificată ca infracţiune numai atunci când ea este săvârşită cu vinovăţie, adică intenţionat sau
din imprudenţă. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile socialmente
periculoase, precum şi urmările lor. De menţionat că nici o acţiune, oricât de periculoasă ar fi şi
oricât de grave urmări ar provoca, ea nu poate fi recunoscută ca infracţiune, dacă a fost săvârşită
fără vinovăţie. De asemenea, nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal,
conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi
dădea seama de caracterul vătămător al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Se consideră
că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar
considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil,
infracţiunile prevăzute de prezentul cod penal sânt clasificate în următoarele categorii: uşoare,
mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
    (2) Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de
pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.
    (3) Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
    (4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de până la 12 ani inclusiv.
    (5) Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care
legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 12 ani (ex.:
trădarea de patrie, spionajul, banditismul, omorul intenţionat, tâlhăria, darea şi luarea de mită,
atentarea la viaţa lucrătorului de poliţie)
    (6) Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care
legea penală prevede detenţiune pe viaţă.
În dreptul penal vârsta persoanei responsabile care poartă răspunderea penală pentru săvârşirea
faptei este de 16 ani. Minorii care au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani
sunt pasibil de răspunderea penală numai pentru săvârşirea prevăzute la alin 2 art. 21. Minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală pe
care le-ar fi săvârşit. Persoanelor liberate de răspundere penală, li se pot aplica măsurile de
constrângere cu caracter educativ. Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare,
mai puţin grave sau grave pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va
constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea
altor măsuri de constrângere cu caracter educativ.
Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare se stabileşte de către instanţa de judecată pe un termen de până
la atingerea majoratului. Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după
atingerea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală
sau de meserii.
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
    a) legitima apărare;
    b) reţinerea infractorului;
    c) starea de extremă necesitate;
    d) constrângerea fizică sau psihică;
    e) riscul întemeiat;
    f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Concluzie:
 Astfel, conceptul de infracţiune este examinat ca instituţie fundamentală a dreptului penal
care alături de alte două instituţii tot fundamentale - răspunderea penală şi sancţiunile de drept
penal - formează structura dreptului penal. Instituţia infracţiunii, în această accepţiune a fost
considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca ”piatră de temelie” a oricărui sistem de drept
penal.

2.2 Particularităţile răspunderii penale a minorilor

Conform Codului Penal se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele

legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi
precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.
Pedeapsa penală constituie o sancţiune de drept penal ce constă într-o măsură de
constrângere penală aplicată de instanţa de judecată faţă de persoanele vinovate de săvârşirea
unei fapte socialmente periculoase, prevăzută de legea penală şi calificată respectiv ca
infracţiune. Pedeapsa are drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea
condamnatului, cât şi din partea altor persoane.
Calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudine biopsihică a persoanei de a
înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum
şi capacitatea de a-şi stăpâni şi a-şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele
existente. Omul însă nu dobândeşte toate aceste însuşiri în momentul naşterii sale, ci în mod
treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică. Teoria dreptului penal nu pune problema
unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana să nu poată fi recunoscută drept subiect
al infracţiunii, ci numai problema unei vârste de la care există capacitate penală. Particularităţile
dezvoltării psihofizice a persoanei au impus, necesitatea de a stabili o limită de vârstă la a cărei
împlinire persoana să fie considerată ca având capacitate psihofizică completă şi care deci poate
fi subiect al infracţiunii şi supusă răspunderii penale.
Conform Codului Penal al R. Moldova sunt pasibile de răspundere penală persoanele
fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. De
menţionat că la stabilirea pedepsei unei persoane care la data săvârşirii infracţiunii n-a împlinit
18 ani, termenul privaţiunii de libertate nu poate depăşi 10 ani.
Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt posibile de răspundere penală
numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la:
art.145 (Omorul intenţionat); art. 147(Pruncuciderea) ; art.151(Vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii); art. 152 alin.(2) (Vătămarea intenţionată medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii); art.164 (Răpirea unei persoane); art.166 alin.(2) şi (3) (Privaţiunea
ilegală de libertate); art.171(Violul); art.172(Acţiuni violente cu caracter sexual); art.175
(Acţiuni perverse); art. 186-188 (Furtul, jaful, tâlhăria); art.189 alin.(2), (3) şi (4) (Şantajul);
art.190 alin.(2) şi (3) (Escrocheria); art.192 alin.(2) (Pungăşia); art.195 ; 196 alin.(4) (Cauzarea
de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere); art.197 alin.(2) (Distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor); art.212 alin.(3) (Contaminarea cu maladia SIDA); art.217
alin.(4) lit. b) (Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără
scop de înstrăinare); art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit. b) şi d) (Circulaţia ilegală a substanţelor
narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în scop de înstrăinare); art.2173 alin.(3) lit. a) şi b)
(Circulaţia ilegală a materialelor şi utilajelor destinate producerii sau prelucrării substanţelor
narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor); art.2174 (Sustragerea sau extorcarea substanţelor
narcotice sau psihotrope); art.2176 alin.(2) (Introducerea ilegală intenţionată în organismul altei
persoane, împotriva voinţei acesteia,  a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor
acestora); art.260 (Producerea, importul, comercializarea sau punerea ilegală la dispoziţie a
mijloacelor tehnice sau produselor program); art.268 (Deteriorarea sau distrugerea intenţionată a
căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport); art.270 (Oprirea samavolnică, fără
necesitate, a trenului); art.271(Blocarea intenţionată a arterelor de transport); art. 273 alin.(2) şi
(3); art.275 (Deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene, maritime sau
fluvial); art.280 (Luarea de ostatici); art.281 (Comunicarea mincinoasă cu bună-ştiinţă despre
actul de terorism); art.283(Banditismul); art. 284 (Crearea sau conducerea unei organizaţii
criminale); art. 285 (Dezordini in masă); art.286 (Acţiunile care dezorganizează activitatea
penitenciarelor); art.287 alin.(2) şi (3) (Huliganismul); art.288 alin.(2) (Vandalismul); art.290
alin.(2) (Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a
armelor şi muniţiilor, sustragerea lor); art.292 alin.(2) (Fabricarea, procurarea, prelucrarea,
păstrarea, transportarea, folosirea sau neutralizarea substanţelor explosive ori a materialelor
radioactive); art.305; art.317 alin.(2) (Evadarea din locurile de deţinere); art.342 (Atentarea la
viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului);
art.350.
Dacă persoana a săvârşit o faptă socialmente periculoasă până la vârsta de 14 ani, ea
poate fi transmisă comisiei pentru minori , care poate aplica măsuri cu caracter educativ.
Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile
procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii
penale. Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se pot aplica
măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104:
 avertismentul;
 încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat;
 obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în
considerare starea materială a minorului;
 obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică;
 internarea minorului,de către instanţa de judecată, într-o instituţie specială de învăţământ
şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

Concluzie:
De menţionat ca minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu
caracter educativ. În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter
educativ de către minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate,
anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa
conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

Capitolul III. Necesitatea educaţiei juridice

Educaţia juridica a minorilor - prevenirea infracţiunilor

Trăim într-o lume în care fiecare om este diferit ca gândire, concepţii, valori, intenţii. O
educaţie juridică ar oferi cetăţeanului o unealtă de apărare împotriva factorilor destructivi ai
societăţii. O unealtă cu care cetăţeanul ar fi în stare chiar să prevină săvârşirea infracţiunilor.
Lumea, societatea necesită o educaţie juridică care ar duce la prevenirea infracţiunilor. Acest
lucru ar contribui la edificarea în viitor a unei vieţi lipsită de pericol. O educaţie juridică ar face
lumea mai bună și mai deschisă spre o societate democratică.

Dacă se va impune o cultură juridică încă din fragedă copilărie, educaţie care să-i
demonstreze la concret pedeapsa penală înfricoşătoare pe care o poate primi în cazul săvârşirii
unei infracţiuni, în subconştientul minorului se va forma o concepţie bine definită asupra faptului
că este strict interzis săvârşirea acţiunilor cu caracter penal. Şi nu doar ideea că este interzis dar
se va forma chiar concepţia că acţiunile antisociale sub nici o formă nu trebuie să existe într-o
societate.

Cunoaşterea legilor, a conceptului lor de bază este o obligaţie elementară a viitorului

cetăţean, pentru că nimeni nu se poate apăra cu faptul că nu ar cunoaşte legile. Iată de ce îmi
permit să spun că începuturile educaţiei juridice trebuie făcute încă din fragedă copilărie,
deoarece materialul uman al acestor începuturi este uşor maleabil, poate fi modelat spre bine cu
mai mare uşurinţă decât mai târziu.

Primul lucru necesar este ca cadrele didactice să fie convinşi că lor le revine această
nobilă sarcină, poate cea mai importantă din amplul proces de formare în timp a unei societăţi
democratice, cu o nouă orientare în ceea ce priveşte crearea individualităţii umane, a unor
personalităţi cu un nou concept de viaţă, bazat în primul rând pe cunoaşterea legilor şi
respectarea lor, pe respectarea drepturilor celorlalţi şi apărarea propriilor drepturi .
Se impune cu maximă stringenţă efectuarea unor cercetări serioase şi sistematice pentru
evidenţierea şi identificarea comportamentelor psiho-cognitive, motivaţionale, afective,
voliţionale, atitudinale structurii civice a personalităţii, raportul dintre ele şi modul optim de
articulare a lor, în aşa fel încât să devină un ghid interior eficient, de orientare-reglare a conduitei
cotidiene a individului-cetăţean. Aceste cercetări trebuie să ne indice factorii favorizanţi şi pe cei
perturbatori, precum şi modalităţile de prevenire a fenomenelor de formalism, de deviantă
socială, de ipocrizie, cinism şi perversitate atât de frecvent întâlnite în câmpul comportamentelor
civice.

O îndatorire importantă, vitală revine familiei, dar de multe ori familia nu-şi
îndeplineşte sarcina elementară a pregătirii copilului pentru intrarea lui în viaţă ca cetăţean cu
drepturi şi obligaţii depline şi aceasta pentru că familia este de multe ori tarată. Tarată de lipsa de
pregătire a părinţilor, de climatul degradant al relaţiilor de familie, de relaţiile deteriorate
iremediabil, de lipsa de afecţiune şi preocuparea faţă de copil.

Pentru a putea introduce minorul în universal valorilor morale şi a-l ajuta să discernă
elementele pozitive de cele negative se pot realiză o mulţime de activităţi. ca povestiri, jocuri
didactice, jocuri de rol, dezbaterea unor fapte reale etc. Având un caracter practic-aplicativ,
aceste forme de activităţi pot fi extinse şi la nivelul celorlalte discipline de învăţământ, ori de
câte ori avem ocazia să modelăm comportamentul civic al elevilor. Deoarece voinţa morală a
copilului are nevoie de o energie, de o motivaţie puternică pentru a trece la practicarea
deprinderilor morale, familia şi dascălul vor folosi orice prilej pentru a-i ajuta pe copii să le şi
practice.
Numărul infracţiunilor minorilor vor simţi un regres atunci când societatea va reacţiona la
această problem şi când se va implementa la concret soluţiile sus numite.

În anexele prezentate la sfârșitul lucrării sunt demonstrate prin cifre concrete starea de
lucruri cu referire la numărul și starea deținuților. Ttebuie de menționat numărul mare de minori
care sunt implicați din diferite cauze în fapte ilicite. Devenind infractori, minorii prezintă un
mare pericol pentru sine și pentru viitoarea societate, unde se pune în primejdie însăși valorile și
principiile democrației și a bunului simț.

Concluzie:

Astfel, cunoaşterea legilor, a conceptului lor de bază este o obligaţie elementară a

viitorului cetăţean, pentru că nimeni nu se poate apăra cu faptul că nu ar cunoaşte legile. Iată de
ce îmi permit să spun că începuturile educaţiei juridice trebuie făcute încă din fragedă copilărie,
deoarece materialul uman al acestor începuturi este uşor maleabil, poate fi modelat spre bine cu
mai mare uşurinţă decât mai târziu.

De aceea considerăm că educatorii, cadrele didactice, alătruri de părinți și membrii

societății civile ar trebui să se implice mai activ pentru a nu provoca copiii și tinerii către fapte
ilicite, să contribuie ca ei să crească în condiții binefice dezvoltării personalității lor, pentru ca în
viitor să dezvolte practici pozitive și să promoveze valori democratice. Tinerii ar trebui să se
implice mai activ în acțiuni pentru a demonstra utilizarea forței și energiei în scopuri nobile.

Încheiere
Este foarte alarmantă situaţia statistică actuală a persoanelor deţinute în penitenciare,
îndeosebi anexa 4 (vârsta) şi anexa 7 (studiile). Indicatorii semnificativi indică valori pozitive
matematice şi negative sociale. Creşterea numărului persoanelor condamnate cu vârsta de până la
18 ani de 169 %, implică o tentă dramatică situaţiei. Starea actuală necesită redresare imediată,
prin implementarea atât soluţiilor propuse, cât şi prin consultarea practicii internaţionale,
regionale.

Un rol aparte îl au nu doar grupurile specifice de persoane, care participă, interacţionează

cu minorii, ci şi întreaga societate, o povară comună care necesită o abordare cât mai largă.
Sistemul justiţiei pentru minori trebuie să susţină drepturile şi siguranţa şi să promoveze
bunăstarea fizică şi mintală a minorilor.

Pedeapsa cu privațiunea de libertate trebuie folosită numai ca o metodă extremă. Privarea

de libertate a minorilor se va face numai în conformitate cu principiile şi procedurile în vigoare
şi în normele-standard minime pentru administrarea justiţiei pentru minori ale instituţiilor
internaţionale. Privarea de libertate a unui minor trebuie să fie o măsură extremă şi pentru
perioada minim necesară şi trebuie să se limiteze la cazurile excepţionale. Durata sancţiunii
trebuie să fie stabilită de o autoritate judiciară, fără a elimina posibilitatea scurtării pedepsei.

Normele existente au ca scop protejarea minorilor privaţi de libertate sub orice formă, în
conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, şi în scopul de a contracara
efectele negative ale tuturor tipurilor de detenţiune şi de a promova integrarea în societate.
Aceste normele trebuie aplicate imparţial, fără nici o discriminare în funcţie de rasă, culoare, sex,
vârstă, limbă, religie, naţionalitate, opinii politice sau de altă natură, credinţe sau practici
culturale, proprietate, naştere sau statut al familiei, origine etnică sau socială şi deficienţe.
Trebuie respectate credinţele şi practicile culturale şi religioase şi conceptele morale ale
minorului.

Autorităţile competente trebuie să depună în mod constant eforturi pentru a conştientiza

opinia publică de faptul că îngrijirea minorilor deţinuţi şi pregătirea lor pentru întoarcerea în
societate constituie un serviciu social deosebit de important şi, în acest scop, trebuie luate măsuri
care să promoveze contactele deschise între minori şi comunitatea locală.

Este important și faptul că și însăși tinerii ar trebui să aibă o atitudine mai consecventă
față de propria viață și să fie mai responsabili pentru faptele și acțiunile săvârșite. Aceasta va
avea loc dacă tinerii vor fi ocupați în diferite cercuri și cluburi pe interese, vor organiza și
desfășura activități, unde să producă valori și să se educe caractere în mediul valoric.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată şi proclamată prin Rezoluţia
217 A (III) a Asambleei Generale a ONU din 10 decembrie 1948.

2. Convenţia Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950.

3. Constituţia Republicii Moldova adoptată 29 iulie 1994. //Monitorul Parlamentului

Republicii Moldova, 1994, Nr.1.

4. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002, a intrat în vigoare la

12 iunie 2003. Monitorul Oficial nr.128-129 din 13.09.2002.

5. Codul penal al României, din 1969. Buletinul Oficial Nr. 79-79 bis din 21.06.1969.

6. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor A.A.Barbăneagră,

Chişinău, Editura ARC, 2003.

7. Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Editura Cartier, Chişinău, 2004

8. Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Ţurcan I., Grosu Vl., Drept penal. Partea
generală. Volumul I. Editura Cartier, Chişinău, 2005.

9. Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Ţurcan I., Grosu Vl. Drept penal. Partea
specială. Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2005.
10. http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

11. http://justice.gov.md/