Tema1.

HISTOLOGIE CA ȘTIINȚĂ
Histologia (de la grecescul histos - ţesut; şi logos - ştiinţă) – este o ştiinţă
despre ţesuturi. Ea se referă științelor morfologice care studiază legile de
organizare structurală a organismului, precum și dezvoltarea celulelor din
țesuturi și corelare tisulară în organe, în diferite condiții ale existenței sale
(dezvoltarea embrionara, creștere, schimbările de vârsta, etc.). Aceasta
determină relația organică a histologiei cu ale discipline, cum ar fi anatomie,
biochimie, fiziologie, anatomie și fiziologie patologică, și ca urmare cu alte
disciplinele clinice.

Pentru prima dată termenul "histologia" a fost propusă în 1819 de către savant
german Karl Mayer în lucrarea sa "Despre histologie și o nouă repartizare a
țesuturilor umane." Utilizarea științifică a terminului „HISTOLOGIE” a fost
introdusă de savantul german K. Geyzinger în lucrare "Sistemul de Histologie"
în anul 1822.

Cu toate acestea, trebuie de menţionat că pentru cunoaşterea aprofundată a

histologiei ca știința este necesar de a se opri la studiul mai detaliat a
caracteristicilor organizării structurale a organismelor vii.

Organismele animalelor sunt sisteme biologice complexe, în care elementele

structurale sunt combinate în mai multe NIVELURI DE ORGANIZARE -
molecular, subcelular, celular, tisular, organic, sistemul de organe şi ca urmare
organismul întreg.

1. Nivel molecular se caracterizează prin prezența substanțelor organice și

neorganice în componentele celulare.

2. Nivelul subcelular include elemente structurale și funcționale ale celulei -

plasmalemă, nucleul, organitele, incluziuni, etc .

3. Nivelul celular este reprezentat de unitatea morfo-funcțională a organismului

viu - CELULA.
4. Nivelul tisular combină celule și derivații lor, care au o origine comună, o
structură similară și aceeași funcție, totodată în țesut pot fi incluse celule de
diferită determinare genetică, dar proprietățile de bază ale țesutului sunt
determinate de celule principale.

5. Nivelul de organe, este un complex de țesuturi care interacționează şi

formează un organ sau sisteme de organe. Organe au o anumită poziție în
organism şi au o anumită structură și formă, precum și îndeplinesc o funcție
specifică, care este determinată de tipul de țesut predominat în organ.

6. Nivelul sisteme de organe include mai multe organe, care au o origine

comună și care îndeplinesc o funcție specifică, formând un sistem fiziologic
unic (de exemplu: nervos, cardiovascular, respirator, digestiv etc.).

7. Organism este compus din celule individuale, țesuturi, organe, sisteme şi

prezintă o unitate unică (un "sistem de sisteme" în conformitate cu Pavlov), în
care activitățile tuturor acestor structuri este în concordanţă ce asigură o
funcționare normală într-un mediu de schimbare continuă.

În dependenţă de nivelul de organizare a ţesuturilor în organismul unitar,

histologia se divizează în următoarele componente:

Biologia celulară (citologia) (din I. greacă cytos - celulă, logos - ştiinţă) –

ştiinţa despre legităţile generale şi speciale de organizare morfofuncţională a
celulelor.
Embriologia (din I. greacă, embryon - embrion, logos - ştiinţă) – studiază
dezvoltarea zigotului la om şi animale, de asemenea elucidează legităţile
generale şi speciale de dezvoltare embrionară a animalelor.
Histologia generală – analizează principiile de organizare a diferitor ţesuturi,
etapele de dezvoltare şi importanţa funcţională.
Histologia specială (anatomia microscopică) – studiază structura diferitor
organe în aspectul interacţiunii ţesuturilor care intră în componenţa lor.
Tema 2. ETAPELE PRINCIPALE DE
DEZVOLTARE A HISTOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
Istoria dezvoltării histologiei ca știința despre țesuturi este asociată cu istoria
generală a științelor morfologice. O condiție majoră în dezvoltarea histologie a
fost elaborarea sistemelor optice și, în special, microscopului. Pe această bază,
doctrina ştiinţei despre țesuturile poate fi împărțită în următoarele perioade:

I. Prima perioadă (PREMICROSCOPICĂ), cea mai îndelungată ca

timp (din secolul IV î. e. n. şi până la mijlocul secolului XVII), cuprinde
preistoria ştiinţei histologice, bazată pe tehnica macroscopică. În această
perioadă se creau, de fapt, numai noţiunile generale despre ţesuturi ca părţi
„omogene" ale organismului, care diferă între ele prin proprietăţile fizice
(„dure", „moi"), greutatea specifică (se, „scufundă" în apă, nu se „scufundă") ş.
a. Dar în timpul acela noţiunile despre ţesuturi se constituiau în urma
dezmembrării anatomice a cadavrelor, deci şi toate clasificările ţesuturilor se
bazau pe asemănarea şi deosebirea lor exterioară. Dezvoltarea acestei perioade
sa bazat pe descoperirile științifice ale marilor oameni de ştiinta şi medicilor din
antichitate ca (Hipocrat, Aristotel, Galen, Avicenna, Falloppio, Vesalius etc);

Perioada premicroscopică (Grecia antică)

Hipocrat (aproximativ a. 460 î.Hr., insula Cos — 377 î.Hr.) — medic al

Greciei antice, considerat părintele medicinei, cercetător al naturii, filosof,
reformator al medicinei antice. Lui Hipokrat i se atribuie textul Codului Etic al
medicilor Greciei antice («Jurămîntul lui Hipokrat»), care a devenit baza
responsabilităţilor pentru medicii din multe ţări. A scris peste 70 de lucrări.

Aristotel (384-322 î.Hr.) Stagira, peninsula Chalcidica. Filosof, învăţătorul lui

Alexandru Macedon. Din cele peste 150 de lucrări, s-au păstrat 47. Tratatele în
domeniul biologiei: “Istoria animalelor”, “Despre părţile animalelor”, “Despre
deplasarea animalelor”, în care Aristotel descrie: oase, cartilaje, piele, păr,
muşchii, nervi, encefal și măduva spinării, ţesutul adipos, sânge, spermă etc.
Perioada premicroscopică (Roma antică)

Galen (aa. 130 ≈ 200, Pergam, imp. Roman) — a fost ultimul marele medic al
antichităţii. Fondatorul anatomiei şi farmacologiei. A influienţat 1000 de ani
medicina ebraică, creştină şi musulmană. Medic al împăratului Marcus
Aurelius. În lucrarea clasică “Despre părţile corpului uman” a făcut prima
descriere anatomo-fiziologică a organismului ca un întreg unitar. A introdus în
medicină experimente pe animale vii. Galen a generalizat realizările medicinei
antice sub forma unei ştiinţe unitare, care a avut o influienţă enormă asupra
ştiinţelor naturii pînă în secolele XV-XVI.

Perioada premicroscopică (Estul musulman)

Abu Ali al-Husain Ibn Abd Allah Ibn Sina al-Balkhi, cunoscut sub numele
de Avicenna (980-1037 ani BC.) - Născut în Harmatine în Buhara, dar el a fost
de origine persană, la 17 ani, el a îndeplinit funcția de medic în Emir Bukhara.
Cele mai importante lucrări științifice ale lui "Canonul de Medicina" -
enciclopedie medicală în 5 volume, care a câștigat faima mondială și a fost
tradusă în mod repetat în mai multe limbi europene. "Canonul de Medicină" -
rezultatul opiniilor și a experiențelor mediciilor din estul musulman, greacia,
roma, india și asia centrală, retipărit în limba latină aproximativ 30 de ori și de
multe secole, a fost îndrumare obligatorie în Europa și în Est.

Perioada premicroscopică (epoca renaşterii)

Gabriele Falloppio (1523-1562), Anatomistul italian din epoca renașterii.

Născut în Modena în 1548 Gabriel a studiat medicina la Ferrara, unde a devenit
profesor de anatomie. Din anul 1551 - profesor de anatomie şi chirurgie la
Padova unde a primit catedra de botanica şi farmacologie la Universitatea din
Padova. El este cunoscut pentru studiile sale asupra organului stato-acustic,
precum și sistemul de reproducere.

Andreas Vesalius Bruxellensis (1514-1564) — născut la Bruxells. Cercetător

al naturii, fondatorul anatomiei ca ştiinţă. Şi-a desfăşurat activitatea în multe ţări
europene. A fost unul dintre primii anatomişti ce a studiat corpul uman prin
disecţie. În lucrarea fundamentală “Despre structura corpului uman”, Vesalius a
realizat o descriere ştiinţifică a tuturor organelor şi sistemelor, a indicat la multe
greşeli ale predecesorilor săi, inclusiv şi ale lui Galenus.

II. PERIOADA MICROSCOPICA - (din secolul al XVII-lea până în

secolul al XIX-lea î.Hr.).

Dezvoltarea acestei perioade se datorează inventării instrumentelor noi de

cercetare - MICROSCOPUL. Unul dintre cele mai importante evenimente ale
acestei perioade este crearea teoriei despre rolul morfofuncţional al celulei în
organism. Crearea acestei teorii poate fi împărțită în trei etape:

1) Crearea conceptelor despre celula. Fondatorii acestui concept sunt:

Zacharias Janssen; Galileo-Galilei; Cornelius Jacobszoon Drebbel; Robert
Hooke; Antonie van Leeuwenhoek, Marcello Malpighi; Nehemiah Grew și etc.

2) Apariția teoriei celulare. Fondatorii acestei etape sunt: Johannes Evangelist

Purkinje; Robert Brown; Matthias Jakob Schleiden şi Theodor Schwann –
fondatorii teoriei celulei.

3) Dezvoltarea teoriei celulare moderne, fondatorii – Karl Maksimovici Baer

şi Rudolf Ludwig Karl Virchow

1). CREAREA CONCEPTELOR DESPRE CELULA.

Zacharias Janssen, s-a născut la Haga (1585-1632 gg.). Părinții lui Hans și
Meike Martens, se presupune că au provin din Antverpen. Lui i-se confirmă
inventarea telescopului (împreună cu Ioan Lipersgeem) și confecţionarea
primului microscop (în 1590-1610). Între aa. 1613-1619 a fost chemat în faţa
instanţelor judecătoreşti, fiind învinuit în falsificarea monedelor. Modelul
primului microscop până în prezent nu a fost păstrat, iar structura sa exactă nu
este cunoscută. Cu toate acestea, din descriere generală a primului microscop, se
poate vedea că a fost o țeavă de cupru de 46 cm lungime, cu un diametru de
aproximativ 5 cm. Tubul a fost atașat pe un lemn rotund prin trei stative de
cupru care prezintau figuri de delfini. Partea optică a microscopului este formată
din două lentile: biconvexă și biconcavă situate la o anumită distanță fixă.
Obiectele erau studiate la lumina zilei, cu o creștere de până la 8-12 ori.

Galileo Galilei (1564-1642) — savant italian, fizician, mecanic şi astronom,

unul din marii cercetători ai naturii; poet, filolog şi critic. A elaborat în anul
1609 «occhiolino» un microscop cu linze convexe şi concave. Galilei a
prezentat microscopul publicului în Academia din Lincei, fondată de Federico
Cessi în a. 1603

Cornelius Iacobszoon Drebbel (1572—1633) — Inventator olandez, şi-a adus

aportul la dezvoltarea tehnicii optice, chimiei, ştiinţei despre măsurări. În a.
1619, la Londra, demonstrează microscopul inventat de dânsul cu două lentile
convexe. Această invenţie îi aduce popularitate, de asemenea este constructorul
primei submarine pusă în acţiune.

Robert Hooke născut la 18 iulie 1635 în Frechouter (Ail of Wait) în familia

slujitorului bisericii locale. În 1665 Hooke introduce modificări esenţiale în
construcţia microscopului cu o putere de mărire de la 40 până la 140 ori şi cu
ajutorul lui realizează cercetări, studiind straturi subţiri (bule de săpun, pelicule
de ulei) sub fascicule de lumină. A studiat structura plantelor şi mici detalii ale
organismelor animale, a întrodus noţiunea despre structura lor CELULARĂ.
Astfel, Robert Hooke este savant, care a introdus în știință termenul
"celulă".

Antonie van Leeuwenhoek (1632-1723) – naturalist olandez, unul din

fondatorii microscopiei ştiinţifice. A confecţionat linze cu puterea de mărire
150-300 ori pe care le fixa într-o placă de lemn sau de metal. Pentru prima dată
a observat şi a desenat protozoare, spermatozoizi, bacterii, eritrocite şi mişcarea
lor prin capilare. În 1680, el a descris cu amănunte organismele observate sub
microscop şi ia numit "animale microscopice" – organisme unicelulare
(bacterii). A fost nevoie de circa 150 de ani ca dezvoltarea tehnicii optice să
ofere o aşa calitate a imaginilor, cum o avea simplul microscop al lui
Leeuwenhoek.
Marcello Malpighi (1628-1694) - un biolog şi medic italian, a fost născut în
Crevalcore, Bologna. Unul dintre fondatorii anatomiei microscopice a plantelor
și animalelor, a făcut cercetări în domeniul histologiei, embriologiei și
anatomiei comparate. Om de știință care print-re primii a folosit un microscop
pentru a studia structura pielii, limbii, pulmonilor, ficatului, creierului, retinei,
nerviilor, splinei, rinichiilor şi altor organe. Folosind microscopul cu 180 de ori
de mărire, a descris (în 1661), o rețea de capilare sanguine prin intermediul
cărora se conecteaza arterele şi venele, pe care nu au reușit să descrie W.
Harvey, savantul care a descoperit circulația sanguină.

Nenemian Grew (1641-1712) - botanist şi medic englez, fondator a anatomiei

plantelor. A absolvit Universitatea Cambridge, în 1671 a primit doctoratul în
medicină la Universitatea din Leiden. Lecţiile de anatomie animală l-au condus
la ideea de a aplica aceeași abordare în studiul și clasificarea plantelor, având ca
rezultat prima sa lucrare «Anatomy of Vegetables Begun». N. Grew a introdus
în știință termenul "ŢESUT" pentru a desemna un grup de celule
omogene.

2). APARIȚIA TEORIEI CELULARE.

Johannes Evangelist Purkinje (1787-1869) – naturalist de origine cehă,

fiziolog, persoană publică, născut în Libochowitz la nord-vestul Boemiei. A
construit un aparat pentru măsurările cantitative ale câmpului de vedere
(perimetru). A construit primul microtom din lume, a întrodus în practica
histologică balsamul canadian şi coloraţia indigo, a elaborat metodologia de
înălbire a ţesuturilor în terebentină şi în ulei de măsline. Cercetările
microscopice ale lui Purkinje au devenit o bază a teoriei celulare. A introdus
termenul “PROTOPLASMA”, a descris nucleul celular în oul la pasare şi în
celule nervoase (1825-1827).

Robert Brown (1773-1858), botanist britanic (scoțian). Sa născut 21 decembrie

1773 în Montnroze în Scoția, a studiat la Aberdeen în Universitatea din
Edinburgh, în 1789-1795 a studiat medicina şi botanica, a descoperit mișcare
termică aleatorie a particulelor, mai târziu numită în onoarea sa, "mișcarea
brown". Brown a observat pentru prima dată în 1831 în centrul celulelor
vegetale unele structuri sferice. El a numit această structură celulară
"NUCLEUL".

Matthias Jakob Schleiden (1804-1881), un botanist german. El a studiat

dreptul la Heidelberg, botanică și medicină la universitățile din Gottingen,
Berlin şi Jena. Domeniul principal de cercetare - biologie celulară şi fiziologia
plantelor. În 1837 Schleiden a propus o nouă teorie a formării celulelor vegetale
bazate pe conceptul de rol decisiv în acest proces a nucleul celulei. El credea că
celulă nouă era suflată din nucleu și apoi acoperită cu un perete celular.
Cercetare lui Schleiden au contribuit la crearea teoriei celulare de către T.
Schwann. În 1842, el a descoperit NUCLEOLUL în nucleu.

Theodor Schwann (07.12.1810, Neis – 11.01.1882, Köln), fiziolog german. A

absolvit colegiul iezuit din Köln, a studiat ştiinţele naturii şi medicina la Bonn,
Viurtzburg şi Berlin. Cele mai cunoscute lucrări ale lui Schwann în domeniul
histologiei şi consacrate teoriei celulare sunt bazate pe învăţătura lui M.
Schleide. În 1839 a formulat prevederile de bază ale "teoriei celulei". Totodată,
a descoperit și a descris un înveliș special care înconjoară fibrele nervoase
(Teaca Schwann) a constatat în sucul gastric o enzimă - pepsină; a ilustrat
analogia fundamentală dintre procesele de digestie, de fermentație și de
putrefacție.

Teoria celulară a T. Schwann și M. Schleiden

1. Toate organismele sunt compuse din părți similare - celule;

2. Principiul general de dezvoltare a părților elementare ale corpului este

multiplicarea celulară.

3. Fiecare celulă în anumite limite, prezintă un individ, un fel de entitate

independentă. Cu toate acestea, aceste celule participă la formarea ţesuturilor.
4. Procesele care au loc în celulele vegetale, pot fi rezumate după cum urmează:

a) apariția unor noi celule;

b) creștere în dimensiunii a celulei;

c) îngroșarea peretelui celular.

3). DEZVOLTAREA TEORIEI CELULARE CONTEMPORANE

M. Schleiden și T. Schwann a crezut în mod greșit că celulele din organism

provin din substanță primară noncelulară. Acest punct de vedere a fost respins
de savant german R. Virchow și Academician al Academiei Ruse de Științe,
Charles Baer.

Karl Maksimovici Baer (1792-1876) - om de știință, fondatorul embriologiei,

unul dintre fondatorii Societății Geografice Ruse. Lucrările ştiinţifice lui Baer
sunt dedicate – embriogenezei. El primul a descris ovulul și coarda la
mamifere (inclusiv oameni), și a constatat că toate organismele multicelulare
au început să se dezvolte dintr-o singură celulă. Această descoperire a arătat că
celula – prezintă nu numai unitatea structurală a ţesutului, dar şi unitatea de
dezvoltare a tuturor organismelor vii.

Rudolf Ludwig Karl Virchow (1821-1902) - om de știință germană și om

politic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un medic anatomopatolog,
histolog şi fiziolog. El sa născut la data de 13 octombrie, în orașul Shifelbeyne
provincia prusac din Pomerania (acum Świdwin oraș polonez). El a formulat
una dintre cele mai importante prevederi ale teoriei celulei: "Fiecare celula
provine dintr-o altă celulă ... Omnis cellula a cellula ,.» precum și în cazul în
care există o celulă, ea trebuie să fie precedată de celulă, la fel ca animalul
provine numai de la animale, plante - numai din plante. " "O celulă poate rezulta
din celula precursoare în urma diviziunei celulare a acesteia"
 Teoria celulară modernă

1. Celula - este unitatea funcțională de bază a structurii și a dezvoltării tuturor

organismelor vii, cea mai mică unitate din organism. În afara celulei nu există
nici o viață. (ca excepţie, virusurile care nu au structura celulara).

2. Celula este baza organizării structurale și funcționale ale plantelor și

animalelor. Sunt similare în structură, compoziție chimică și metabolism.

3. Celula – prezintă un sistem unic, acesta include o varietate de elemente

interconectate în mod natural, constând dintr-un conjugat de unități funcționale
- organite.

4. Reproducerea celulară are loc numai prin divizarea celulei mame, dupa
replicarea ADN-ului.

5. În organisme multicelulare complexe celule sunt specializate pe funcţii, pe

care le efectuează şi participă la formarea ţesuturilor specifice; din ţesuturi se
formează organe care sunt strâns legate între ele prin sisteme și sunt
subordonate sistemelor nervoase și umorale de reglementare.

6. Celulele din organismul multecelular sunt totipotente, adică, au un potential

genetic ale tuturor celulelor corpului, egal în informatiile genetice, dar diferă în
exprimarea diferită a diferitelor gene, ceea ce conduce la diversitatea lor
morfologică și funcțională

Împreună cu dezvoltarea teoriei celulare în St. Petersburg academician Franz

U.T. Aepinus bazându-se pe cercetarile lui L. Euler a elaborat primul
microscop acromatic din lume, care mai târziu a fost îmbunătățit în 1808 de I.G.
Tiedemann în Stuttgart. Crearea microscopului acromatic a permis efectuare
studiilor microscopice cu o pricizie mai mare. Acestea cercetări, la rândul lor,
au pregătit terenul pentru studiul sistematic al componentelor structurale ale
organismelor vii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită progreselor în
studiul structurii celulare sa pus fundamentul de dezvoltare a ştiinţei –
CITOLOGIE. Pe parcursul acestei perioade au fost elaborate metodele de
cultivare a țesuturilor și a celulelor (I.P.Skvortsov, R. Harrison, A. Correll și
colab.). În același timp, a fost inventat Micromanipulator (Figura 9), care
permite efectuarea operațiilor asupra celulelor individuale (indepartarea
nucleelor, secţionarea celulei și altele.), pentru a clarifica rolul și importanța lor
în organismul viu.

II. MICROSCOPIE ELECTRONICĂ - (începutul secolului xx şi

până prezent).

În anul 1931 Reinhold Rudenberg a înregistrat un brevet de invenţie pentru

un microscop electronic cu transmisie, iar în anul 1932 М. Knoll şi E. Ruska
au construit primul prototip al acestui microscop. Această lucrare a lui E. Ruska
a fost menţionată în 1986 cu premiul Nobel în domeniul fizicii, împreună cu
inventatorii microscopului cu sondă-scaner Gherd Carl Binnig şi Henrih
Rohrer. Grupul de cercetători germani Stefan Helle şi Max Planck în
colaborare cu cercetătorul argentinian Mariano Bossi în anul 2006 au construit
un microscop optic sub denumirea de Nanoscop, care a permis depăşirea bariera
Abbe şi de a studia obiecte cu mărimi de circa 10 nm (iar din anul 2010 şi mai
mici) în imagini tridimensionale.

Tema 3. METODE DE CERCETARE ÎN

HISTOLOGIE
Dezvoltarea histologiei contemporane se bazează pe utilizarea numeroaselor
metode de cercetare, care combină cerința de a utiliza un dispozitiv special -
MICROSCOP, și de aceea ele sunt numite metode microscopice.

În funcție de starea obiectelor cercetate metodele microscopice sunt împărțite în

două grupe:

I. Vitale (supravital, în organismul viu) (in vivo) – metodele de studierea

celulelor şi ţesuturilor vii, care permit obţinerea unei informaţii mai ample
despre activitatea lor vitală — a urmări mişcarea, procesele de diviziune,
distrugere, creştere, diferenţiere şi interacţiunea celulelor, durata ciclului lor de
viaţă, schimbările reactive, ca răspuns la influenţa diferiţilor factori.

II. Postvitale (post-morte) - sunt metodele histologiei clasice, care se bazează

pe pregătirea preparatelor histologice permanente din structuri fixate şi ca
urmare studiate la microscop.

1. VITALE (SUPRAVITAL, ÎN ORGANISMUL VIU)

1. Una din metodele vitale de cercetare este observarea structurilor în

organismul viu. Cu ajutorul microscoapelor-iluminatoare de transmisie
specială, de exemplu, se poate studia în dinamică circulaţia sîngelui în
microvase. Exemplul obiectului de studiu mezenterul intestinului. După
anestezie mezenterul se scoate în afară cavităţii abdominale a animalului şi se
examinează la microscop, totodată ţesuturile trebuie să fie permanent umectate
cu soluţie clorurosodică izotopică.
2. Metoda de încorporare a camerelor transparente în organismul
animalului. Cel mai comod organ pentru încorporarea acestor camere şi
observarea ulterioară este urechea animalului (de exemplu, a iepurelui).
Sectorul urechii cu camera transparentă se plasează pe măsuţa microscopului,
studiindu-se astfel dinamica schimbărilor din celule şi ţesuturi în timp
îndelungat. Astfel pot fi studiate procesele de deplasare a leucocitelor din
vasele sanguine, diverse stadii de formare a ţesutului conjunctiv, a
capilarelor, nervilor etc. În calitate de cameră transparentă naturală poate fi
folosit ochiul animalelor de laborator.
3. Metoda de transplantare a celulelor sanguine şi măduvei osoase
hematogene de la animalele-donatoare sănătoase la Animalele-recipienţi,
care au fost supuse unei iradieri mortale. Cercetarea numărului de colonii şi a
componenţei lor celulare permite a stabili cantitatea de celule hematopoietice
fondatoare şi diferitele stadii de diferenţiere a lor. Cu ajutorul metodei de
formare a coloniilor s-au stabilit sursele de dezvoltare a tuturor celulelor
sanguine.
4. Coloraţia vitală. În timpul coloraţiei vitale a celulelor şi ţesuturilor
colorantul se introduce în organismul animalului, totodată el colorează selectiv
anumite celule, organitele lor sau substanţa intercelulară. De exemplu, albastru
de tripan sau carminul litinat – evidenţiază fagocitele, alizarina – matricea
osului nou format.
5. Coloraţie supravitală se numeşte coloraţia celulelor vii, separate din
organism. Astfel se evidenţiază formele tinere ale eritrocitelor — reticulocitele
sîngelui (colorantul albastru de briliant-crezil), mitocondriile în celule
(colorantul verde Eanus), lizozomii (colorantul roşu-neutru).
6. Cercetările structurilor vii în cultura de celule şi ţesuturi (in vitro).
Celulele, probele mici de ţesuturi sau organe, separate din organismul
animalelor, se plasează în vase de sticlă sau masă plastică, care conţin un mediu
nutritiv special — plasmă sanguină, extract embrionar şi stimulatori ai creşterii
celulelor. Folosirea metodei de cultivare a permis evidenţierea unui şir de
legităţi ale diferenţierii, regenerării maligne a celulelor, interacţiunile celulare,
interacţiunea celulelor cu viruşii şi microbii, a dat posibilitatea de a urmări
dezvoltarea osului, pielii şi altor organe etc.

2. POSTVITALE (POST-MORTE)

Obiectivul principal în studiului postvital îl constituie pregatirea

preparatelor histologice din structuri fixate şi examinarea lor sub microscop.
Preparatele microscopice pot fi: frotiuri, amprente de organe şi preparate
microscopice permanente. Cel mai mult în histologie pentru studiul celulelor,
ţesuturilor şi organelor, în scop de diagnostic sau cercetare se folosesc preparate
microscopice permanente. Pentru a pregăti un preparat histologic este necesar
de a efectua un şir de manipulaţii sau etape după cum urmează:
1. Recoltarea.

Prelevarea probelor biologice, destinate prelucrării histologice, poate fi

efectuată de la animale vii sau de la cadavre. În cazurile recoltării materialului
biologic de la animalele vii se recurge la aşa metode ca: biopsie, endoscopie,
frotiuri, amprente de organe, puncţie şi recoltarea intraoperatorie. Recoltarea
post-mortem se efectuează de la animale de experienţă, sacrificate de necesitate,
în scop de diagnostic sau cercetare şi de la cadavrele (în cazul dat materialul
trebuie să fie recoltat imediat după sacrificare sau moartea animalului, pentru a
evita instalarea modificărilor structurale ale ţesuturilor). Întotdeauna, recoltarea
se începe de la organele foarte uşor alterabile: sistemul nervos central, glandele
endo- şi exocrine, analizatorii şi miocardul (15-30 min. după moarte sau
sacrificare), apoi organele parenchimatoase, cele cavitare, muşchii, formaţiunile
cartilaginoase şi fragmente osoase, într-un interval de timp de până la 1 oră
după moartea animalului. Dimensiunile fragmentului recoltat se stabilesc în
funcţie de mărimea organului şi a fixatorului utilizat ulterior. În cazurile
organelor parenchimatoase dimensiunile sunt aproximativ de 0,5-1cm3, la
organele cavitare şi foiţe membranoase 1-2cm3, la vase sanguine și nervi de 1-
2cm., etcToate piesele recoltate trebuie să fie numerotate şi înregistrate (se scrie
data, № de identitate, denumirea organului ect.).

2. Fixarea fragmentului recoltat.

Fixarea materialului recoltat are rolul de a menţine caracteristicele ţesuturilor

avute în momentul relevării probelor. Fragmente se pun în substanţa fixatoare
pe un timp optim de fixare de 1-3 zile.Tipurile de substanţe fixatoare şi timpul
optim de fixare trebuie să fie alese diferit, în funcţie de natura compuşilor
chimici ce trebuie conservaţi şi de reacţia de culoare pe care dorim să le
obținem. Astfel, pentru fixarea proteinelor şi în cazul folosirii unor coloranţi
uzuali se folosesc fixatori SIMPLI: formolul cu timpul optim de fixare 1-3 zile,
acetona – 1-3 ore, alcoolul etilic 1-24 ore. Pentru fixarea lipidelor, glucidelor
sau acizilor nucleici, se utilizează amestecuri fixatoare (COMPUŞI): SUSA – 1-
24 ore de fixare, RAMON Y CAJAL -1-2 zile ect. Dacă fixatorii utilizați conţin
substanţe care vor influenţa negativ, în continuare, la pregătirea preparatului,
piesele de material biologic este necesar de a le spăla în apă curgătoare.

3. Condensarea materialului biologic.

Procesul de condensare a materialului biologic permite formarea piesei

biologice cu o aşa densitate care va permite ulterior obţinerea secţiunilor
preparatului histologic cu o grosime de cca 6μm. Condensarea preparatului
poate fi obţinută prin:

- îngheţarea materialului biologic.

- includerea în parafină.
 Având în vedere că cel mai des pentru condensarea preparatului biologic
se foloseşte metoda includerii în parafină, aceasta va fi descrisă ulterior. Pentru
a include materialul recoltat în parafină este necesar de a desfăşura un ansamblu
de operaţiuni reprezentate în felul următor:

Deshidratarea – se execută prin trecerea pieselor recoltate prin băile

de alcool etilic, în concentraţii crescande (70º, 80º, 90º, 96º și alcool etilic
absolut – 100º). În fiecare baie piesele ţinându-se aproximativ 6-8 ore. Nu se
recomandă trecerea bruscă a pieselor în concentraţiile mai mari de alcool etilic
(de exemplu de la 70º în 96º).

Clarificarea – această etapă se caracterizează prin îndepărtarea

alcoolului etilic din piese şi înlocuirea lui cu o substanţa miscibilă atât cu
alcoolul, cât şi cu masa de incluzie. Pentru această operaţiune se utilizează
alcoolul amilic sau benzenul, folosindu-se 3 băi în care piesele se lasă 6-8 ore,
la o temperatură de 37ºC.

Impregnarea – piesele sunt ţinute într-o baie ce conţine un amestec

de alcool amilic sau benzen cu parafina lichidă 1:1 (se ţine în termostat la 56ºC).
Apoi piesele se introduc într-o baie de parafina simplă unde se lasă 4 ore. În
urmare piesa se introduce în amestec de parafină simplă care conţine 5% de
ceară de albine şi iar se menţine 4 ore (56ºC).

Turnarea blocului – parafina lichidă se toarnă într-o tăviţă metalică,

după care se aşează piesele pe fundul tăviţei în şiruri paralele, distanţe la 1,5
cm.

Răcirea şi modelarea – blocul de parafină obţinut, se lasă la răcit

treptat, minim 12ore. După răcire blocul se împarte în blocuţele paralelipipedice
formate dintr-o singură piesă. Blocuţele, dacă este necesar, se fixează de o
plăcuţă din lemn, care va permite fixarea piesei de port-obiectul microtomului.

4. Secţionarea la microtom.
Pentru pregătirea secţiunilor din blocul cu piesa inclusă, se utilizează
microtomul de parafină (microscopia optică) şi ultramicrotomul la piese
îngheţate (microscopia electronică). Cuţitele speciale ale microtomului permit
obţinerea secţiunilor cu diferite grosimi

3-8 μm – din piese incluse în parafină;

10-25 μm – din piesele îngheţate în camera a crio-microtomului;
0,08-0,1 μm – din piesele pregătite în mod special pentru microscopia
electronică.
În cazul metodei de condensare (includere în parafină) secţiunile obţinute se
selectează şi se stochează pe un suport de culoare închisă pentru aprecierea
calităţii. În urmare, secţiunile alese se mută în apă încălzită la o temperatură de
50ºC. Aceasta operaţiune va permite lipirea secţiunilor pe lame curate, ce au
aplicate pe suprafaţa lor o peliculă de ovalbumină Mayer. Lamele se spală cu
apă şi se ţin în termostat 10 minute la 37ºC să se usuce.

5. Colorarea.

Colorarea secţiunilor obţinute permite stabilirea unui contrast optim între

deferite componente celulare şi tisulare pentru evidenţierea selectivă a unor
elemente biochimicie specifice, a organitelor celulare, a unor elemente
intercelulare ect.

6. Montarea în balsam.

Pentru formarea preparatelor histologice permanente piesele colorate se

montează în conservanţi transparenţi (balsam CANADA, ABIES şi substanţe
sintetice). Pe preparatul clarificat se depun câteva picături de balsam. Peste
câteva minute xilenul care este prezent în balsam se evaporează şi preparatul
devine montat în substanţa dură şi transparentă cu o refracţie asemănătoare cu
cea a sticlei. Pentru preparatele care necesită o păstrare mai îndelungată, pe
preparat, după depunerea balsamului, se aplică lamela astfel în cât să se evite
formarea bulelor de aer.

Coloranţii histologice

În histologie sunt multe metodele de colorare şi se utilizează diferiţi coloranți în

funcție de obiectivele studiului (Figura 13).

I. Coloranții histologice DUPĂ ORIGINE sunt împărțite în:

1. Vegetale (hematoxilină se produce din scoarta Haematoxylum

campechianum L., ce creștere în America Centrală)

2. Animale (carmin, care este derivat din insecte - Dactylopius coccus sau
coșenila

3. Sintetice (anilinice) - (eozină, fuxin, azur, ect.).

II. CONFORM PROPRIETĂȚILOR CHIMICE coloranții sunt

împărțite în:

Acizi (oxifili) – coloranţii care identifică citoplasma celulară, făcând legătura cu

structurile celulare cu polaritate pozitivă – proteine: eozina (colorează în roz
sau roşu). Structurile histologice care sunt colorate cu coloranți acizi se numesc
oxifile (acidofile, eozinofile), de exemplu, granule citoplasmatice a leucocitelor
eozinofile, fibre de colagen și alte structuri.
Bazici (bazofili) – coloranţii cationici, care identifică în mod special nucleul
celular şi de obicei se numesc coloranţi nucleari: hematoxilină (colorează în
albastru-violet); carmina (roşu-deschis); safranina (roşu închis); azura II
(violet). Structurile histologice care sunt colorate cu coloranți bazici se numesc
bazofile, de exemplu, granule citoplasmatice a leucocitelor bazofile, nucleul
celular etc.
Neutrali – se formează prin amestec a coloranţilor bazici cu cei acide, ca
exemplu hematoxilină-eozină cu albastru de metil, ei se utilizează pentru
identificarea cu uşurinţa a ţesuturilor conjunctive şi a formaţiunilor vasculare;
hematoxilin-eozină oferă o rapiditate de executare şi obţinere a imaginei clare
din care pot fi evidențiate structuri suficiente pentru examinare.
Metacromazie – însuşirea de a se colora diferit în raport cu colorantul utilizat
sau cu ţesuturile din jur.

4. Speciale - utilizate pentru evidenţierea anumitor substanțe sau structuri. De

exemplu, Sudan III colorează substanțe lipidice în culoare portocalie și orsein -
fibre elastice în maro

5. Impregnarea - este depunerea în anumite structuri a particule de argint, aur

sau platină. Deseori se utilizează în studiul ţesutului nervos şi a contactelor
celulare.

METODELE DE MICROSCOPIE A PREPARATELOR

HISTOLOGICE

Pentru examinare vitală şi postvitală a obiectelor histologice colorate şi

necolorate se folosesc metode microscopice speciale:

1. MICROSCOPIA OPTICĂ:

Microscopia în câmp deschis

Microscopie în câmp întunecat
Microscopia cu contrast de fază.
Microscopia în lumina polarizată
Microscopia fluorescentă (luminescentă).
Microscopie prin Contrast Diferential de Interferenta (DIC)
2. MICROSCOPIA ELECTRONICĂ:

Microscopia electronică de transmisie

Microscopia electronică de raster
3. METODELE SPECIFICE DE MICROSCOPIE A PREPARATELOR
HISTOLOGICE

1. Metoda autoradiografiei.
2. Citometrie în flux (CF)
3. Metodele cito- şi histochimice.
4. Metodele analizei imunofluorescente
5. Metodele morfometrice
 Planimetrie (proiecţia orizontală)
 Stereometrie (masura volumului)

6. Metodele densitometrice:
 Citospectrofotometria
 Citospectrofluorimetria

1. MICROSCOPIA OPTICĂ:

a). Microscopia în câmp deschis se realizează cu ajutorul unui microscop optic

tradiţional, partea principală ale căruiea este obiectivul (8, 10, 20, 40, 90, 100).
În studiul de microbi sau pentru evidenţierea mai detaliată a structurii celulelor
şi ţesuturilor se utilizează sistemul de imersie (obietive 90, 100). Obiectivul de
imersie este cufundat într-o picătură de ulei de cedru aplicată pe preparatul
studiat. Uleiul de cedru are același indice de refracție ca sticla şi nu permite
difuzarea razelor de lumină. Cu ajutorul microscoapelor se determină forma,
mărimea, structura și multe alte caracteristici ale obiectelor microscopice
examinate.

b). Microscopie în câmp întunecat poate fi utilizată pentru studiul in vivo a

obiectelor biologice necolorate - paramecii, celule izolate, culturi de celule,
pentru a studia structurile subcelulare a celulelor vii necolorate. Ea se bazează
pe capacitatea microorganismelor și a celulelor organismelor vii de a dispersa
lumina. La microscopie în camp intunecat, celule şi microorganisme viu apar
iluminate pe un fundal negru. Pentru microscopie în câmp întunecat se folosește
un condensator special.

c). Microscopia cu contrast de fază. Această metodă serveşte la obţinerea

imaginilor contrastante ale obiectelor transparente şi incolore. Metoda
contrastului de fază asigură contrastul necesar al structurilor incolore studiate cu
ajutorul unei diafragme circulare speciale, instalată în condensator, şi cu
ajutorul aşa-numitei plăci de fază, situată în obiectiv. O asemenea construcţie a
opticii microscopului face posibilă transformarea schimbărilor de fază a luminii
nepercepute de ochi, care trece prin preparatul incolor, în amplituda ei, adică se
intensifica imaginea obţinută. Acest tip de microscopie, de asemenea, este
utilizată pentru studiul culturilor de celule, observarea acțiunei virusurilor
asupra diferitor celule, etc. În aceste cazuri, se utilizează microscoapele
biologice cu optica inversată - microscoape inversate.

d). Microscopia în lumina polarizată este utilizată pentru studierea

arhitectonicii structurilor histologice, care au capacităţi birefringenței duble
(anizotropie) - divizarea fascicului de lumină pe măsură ce el trece printr-un
mediu anizotrop. Metoda permite examinarea nu numai structurii histologice a
obiectului, dar şi parametrii lui histo-chimice, iar în unele cazuri particularităţile
ultrastructurale. Cu metoda de polarizare se poate examina orice preparat
citologic și histologic: colorat sau necolorat; fixat sau nativ. Pentru microscopie
în lumina polarizată poate fi utilizat orice microscop optic. Este de ajuns să aibă
două filtre de polarizare, dintre care unul îndeplinește funcția de polarizator şi
este plasat între sursa de lumină și preparat histologic, iar celălalt cu rol de
analizator - între preparat și ochiul cercetătorului. Polarizator deobicei este fixat
sub condensatorul microscopului în cadrul filtrului optic și analizorul – în
ocular.

e). Microscopia fluorescentă (luminescentă). Fenomenul fluorescenţei constă

în aceea că atomii şi moleculele unor substanţe, absorbind razele cu undă scurtă,
trec în stare excitată. Trecerea inversă din stare excitată în normală are loc cu
emanare de lumină. Orice celulă a organismului viu posedă o fluorescenţă
proprie, dar ea deseori este extrem de slabă. Deaceea pentru observarea
structurilor celulare este necesară prelucrărea preparatelor cu coloranţi speciali
— fluorocromi. De exemplu, pentru prelucrarea preparatelor mai des se
foloseşte fluorocromul oranj de acridină. În acest caz ADN şi compuşii lui
posedă luminescenţă verde-aprinsă, iar ARN şi derivaţii lui — roşu-aprins.
Astfel, componenţa spectrală a radiaţiei poartă informaţia despre structura
internă a obiectului şi componenţa lui chimică.

Varianta metodei de microscopie fluorescentă, în timpul căreia şi excitarea, şi

iradierea fluorescenţei are loc în regiunea ultravioletă a spectrului, a fost
denumită metodă de microscopie fluorescentă ultravioletă.
f). Microscopie prin Contrast Diferential de Interferenta (DIC) reprezinta o
tehnica de microscopie optica prin iluminare, utilizata în scopul creării
contrastului şi obtinerii informatiei cu privire la densitatea optica, precum şi
pentru evidentierea unor proprietati invizibile, în cazul unor substante
transparente, necoloare. Microscopia DIC permite studierea structurii ADN-
ului, membranelor celulare, elementelor citoscheletului, fibrele musculare și,
alte structuri. Ea permite determinarea densităţii optice a obiectului studiat pe
principiului de interferenţă (fenomen de redistribuire a intensității fasciculelor
optice prin suprapunerea lor). Este un sistem optic complex, care permite
crearea imaginei alb-negru a obiectului studiat pe un fon gri. Imaginile astfel
obtinute sunt în mare masura asemenatoare cu cele obtinute prin microscopie cu
contrast de fază, dar fara difractia aurei luminoase în jurul obiectului.

2. MICROSCOPIA ELECTRONICĂ

Microscopia electronică - metodă de studiere structurilor celulare care nu sunt

vizibile la un microscop optic. În microscopul electronic se foloseşte un flux de
electroni cu lungimile de unde mai scurte decît în cel optic. La intensitatea de
50 000 V lungimea undei oscilaţiilor electromagnetice, care apar în timpul
mişcării fluxului de electroni în vid, este egală cu 0,0056 nm. Teoretic a fost
calculat că distanţa rezolutivă în aceste condiţii poate fi de circa 0,002 nm sau
0,000002 mkm, adică de 100 000 ori mai mică decît în microscopul optic. În
cele mai calitative microscoape electronice moderne distanţa rezolutivă
constituie 0,1—0,7 nm.

a). Microscopului electronic de transmisie prezintă un dispozitiv care

utilizează fluxul de electroni la tensiune înaltă emisă de un catod, de regulă
filament de tungsten, și focalizată de lentile electrostatice și electromagnetice.
Raza de electroni care a fost transmisă printr-un specimen parțial transparent,
pentru electroni, transportă informație despre structura internă a specimenului în
raza care ajunge la sistemul de formare a imaginii, pe o placă fotografică sau un
ecran fosforescent. Rezoluția unui microscop electronic cu transmisie este
limitată şi permite obţinerea imaginei plane a obiectului studiat.

b). Pentru obţinerea unei prezentări de spaţiu despre structura obiectului se

folosesc microscoape electronice de raster, capabile să creeze imagini
tridimensionale. Microscopul electronic de raster lucrează conform principiului
scanării cu microsonda electronică a obiectului studiat, adică el „pipăie"
succesiv cu ajutorul fasciculului de electroni focalizat puternic diferite puncte
ale suprafeţei.

Pentru cercetarea sectorului ales microsonda se mişcă pe suprafaţa lui sub

influenţa bobinelor de deviere. Microscopul electronic de raster nu înregistrează
electronii care trec prin obiect, ci acumulează toţi electronii (secundari), scoşi
din atomii probei de către fluxul de electroni al microsondei (electroni primari).
Imaginea obţinută este reprodusă pe ecranul televizat a cărui rază electronică se
mişcă sincron cu microsonda. Calităţile principale ale microscopiei electronice
de raster sînt profunzimea netităţii (diapazonul de 100—1000 de ori mai mare
decît Ia microscoapele optice), frecvenţa mare a modificării neîntrerupte a
măririi (de la 10 pînă Ia 10000 de ori) şi puterea rezolutivă înaltă. Pentru a
studierea detaliată a structurilor celulare, există mai multe metode de
microscopie electronică fiecare din ele se bazează pe diferite metode de
pregătire a obiectului studiat:

 Microscopia electronică pe metoda Criofracturării "freeze-fracture"

este folosită pentru studiul particularităţilor structurale a membranelor
celulare şi a joncţiunilor intracelulăre.
Pentru examinarea celulelor, ele sunt congelate la temperatură scăzută (-160°C).
În cazul studiul structurii membranelor celulare, planul de clivaj trece prin
centrul statului bilipidic a membranei. A poi, suprafețele interioare ale
membranelor celulare sunt pulverizate cu metale (platina, paladiu, uraniu), şi ca
urmare, obiectul de studiu se examinează la microscopul electronic de
transmisie.
  Metoda de microscopie crioelectronă. Strat subțire a probei de țesut
(circa 100 nm) este congelat la -160°C şi plasat pe o grilă microscopică,
ulterior se examinează într-un microscop sub vid la aceeaşi temperatură.
 Metoda de microscopie electronica "congelare-trasare" este utilizat
pentru studiul suprafeței exterioare a membranelor celulare.
După congelare rapida a celulelor, la temperatură joasă (-160°C) blocul
se fracturează cu lama de cuțit. Cristale de gheață formate după congelare se
îndepărtează prin sublimare apei sub vid. Apoi pe celule se pulverizează unui
strat subțire de metale grele (de exemplu, platină). Metoda permite observarea
tridimensională organizării structurale a celulelor.
 Metode de colorare cu săruri de metale grele ne permit să studiem la
microscop electronic macromoleculele individuale – ADN,
macroproteine (de exemplu, miozină). În contrast negativ se examinează
agregate macromoleculare (ribozomi, virusuri) sau filamente proteice
(filamente de actină).
 Microscopie electronică a secțiunilor ultrasubțiri obținute prin
metoda crioultramicrotomie. În această metodă blocurile de material,
fără fixare și condensare, sunt congelate în azot lichid la temperatura de
-196°C. Aceasta permite inhibarea proceselor metabolice ale celulelor și
transferul apei din lichid la faza solidă (fără formarea cristalelor). În
continuare, blocuri se secţionează la ultramicrotom sub temperatură joasă.
O astfel de metodă de secționare, frecvent se utilizează pentru
determinarea activității enzimatice, precum și pentru desfăşurarea
reacțiilor imunochimice.
Pentru a identifica antigenii se folosesc anticorpi cuplați cu particule de aur
coloidal, localizarea ale căruiea este ușor determinată pe preparatele
examinate.

3. METODELE SPECIFICE DE MICROSCOPIE A PREPARATELOR

HISTOLOGICE

a). Metoda autoradiografiei. Această metodă permite studierea mai amplă a

metabolismului în diferite structuri. La baza metodei se află folosirea
elementelor radioactive (de exemplu, a fosforului — 32P, carbonului— l4G,
sulfului — 35 S, hidrogenului — 3H) sau compuşilor lor care se acumulează în
celule şi ţesuturi. Substanţele radioactive în secţiunile histologice se evidenţiază
la microscop cu ajutorul emulsiei fotografice, care se aplică pe preparat şi apoi
se developează. În porţiunile preparatului, unde emulsia fotografică contactează
cu substanţa radioactivă, se produce reacţia fotografică, în rezultatul căreia se
formează sectoare developate (luminate)— piste. Prin această metodă se poate
stabili, de exemplu, viteza de includere a aminoacizilor marcaţi în proteine,
formarea acizilor nucleici, metabolismul iodului în celulele glandei tiroide, ect.

b). Citometrie în flux (CF) este un instrument integral pentru studierea

diferitelor sisteme biologice prin indentificarea fluorescenței, care apare în
cadrul utilizării coloranţilor fluorescente ce se fixează de diferite componente
ale celulei. Prin citometrie în flux se poate primi o varietate de informații:
determinarea în celulă conținutul de ADN și ARN, volumul cantitativ de
proteine totale și cantitatea de proteine specifice, studiul metabolismului celular
(de exemplu, pentru măsurarea pH-ului intracelular), studiul transportul ionilor
de calciu și cinetica reacțiilor enzimatice.

c).Metodele cito- şi histochimice. Aceste metode permit evidenţierea

localizării diferitelor substanţe chimice în structurile celulelor, ţesuturilor şi
organelor — ADN, ARN, proteinelor, glucidelor, lipidelor, aminoacizilor,
substanţelor minerale, vitaminelor, activitatea fermenţilor. Aceste metode se
bazează pe specificul reacţiei dintre reactivul chimic şi substratul care intră în
componenţa structurilor celulare şi tisulare, şi pe colorarea produselor reacţiilor
chimice. De exemplu, pentru evidenţierea în celule a acidului ribonucleic
(ARN) se foloseşte galocianina — colorant cu proprietăţi bazice, iar prezenţa
ARN se confirmă cu ajutorul prelucrării de control cu ribonucleaza, care
scindează ARN. Galocianina colorează ARN în albastru- violet. Dacă secţiunea
este preventiv prelucrată cu ribonuclează, iar apoi colorată cu galocianină,
atunci lipsa coloraţiei confirmă prezenţa în structură a acidului ribonucleic.

d). Metodele analizei imunofluorescente se folosesc efectiv în histologia

contemporană pentru studierea proceselor de diferenţiere a celulelor,
evidenţierea în ele a compuşilor chimici şi structurilor specifice. Ele se bazează
pe reacţiile antigen-anticorp. Anticorpii se prelucrează cu substanţe fluorescente
sau fermenţi specifici. După perelucrarea preparatelor histologice studiate în
zonele de localizare antigenului se concentrează anticorpii marcați, care se
determină prin luminiscență (microscopie fluorescenta), sau prin reacţiile
histochimice (microscopie optică).

e). Metodele morfometrice permit determinarea cu ajutorul unor grile speciale

(ale lui E. Vebel, A. A. Glagolev, S. B. Stefanov) a numărului oricăror
structuri, suprafeţele, diametrele ş. a. De exemplu, în celule pot fi măsurate
suprafeţele nucleilor, citoplasmei, diametrele lor, raporturile nucleo-
citoplasmatice ş. a. Există morfometria manuală şi morfometria
automatizată, în timpul căreia toţi parametrii se măsoară şi se înregistrează în
aparat automat.

Echipament tehnic pentru studii morfometrice

Analiza microscopică cantitativă se realizează sub diferite mării microscopice la

microscoapele optice şi electronice. Ca echipamentul tehnic pot fi utilizate:
micrometru ocular, placa obiect-micrometru, plăci oculare pentru planimetrie şi
stereometrie: pe care se marchează rigla oculară şi patrat cu ochiuri. În ultimii
ani o răspîndire tot mai mare au sistemele automatizate de prelucrare a
imaginilor (S.A.P.I), care permit realizarea mai eficientă a metodelor cantitative
enumerate de studiere a celulelor şi ţesuturilor. Totodată posibilităţile analitice
ale microscopiei cantitative se completează cu metode de analiză şi stabilire a
probelor, bazate pe prelucrarea cu ajutorul maşinilor electronice de calcul
(M.E.C.) a informaţiei, extrase din imaginile celulelor şi ţesuturilor.

g). Metodele densitometrice:

Citospectrofotometria — metodă de studiere cantitativă a substanţelor

intracelulare după spectrele lor de absorbţie.

Citospectrofluorimetria — metodă de studiere cantitativă a substanţelor

intracelulare după spectrele lor de fluorescenţă sau după intensitatea
fluorescenţei pe o undă aleasă din timp (citofluorimetria). Microscoapele
moderne — CITOFLUORIMETRELE — permit descoperirea în diferite
structuri a unor cantităţi mici de substanţă (pînă la IO-14 — IO-16 g) şi
aprecierea localizării substanţelor studiate în microstructuri. Această metodă
permite studierea localizării diferitelor substanţe chimice nu numai la nivel
celular, ci şi subcelular şi molecular.

Capitolul 2
TEMA №2 CITOLOGIE

Tema1. BAZELE CITOLOGIEI GENERALE

Citologie - știința despre activitatea, dezvoltare şi structura celulei. Denumirea
provine din cuvintele grecești (cytos- „celulă”, logos- “ştiinţa”).

1.1. Celula

Celula (cellula) reprezintă un sistem de biopolimeri structuraţi şi ordonaţi

limitate de o membrană activă (plasmalema), care alcătuiesc nucleul şi
citoplasma, participă în totalitatea unică a proceselor metabolice şi energetice,
asigură autosusţinerea şi autoreproducerea întregului sistem.

Celulele organismelor vii sunt de două tipuri:

1. Conţin nucleul - Eucariote;

2. Lipsite de nucleu - Procariote.
Dimensiunea şi forma celulelor a organismelor vii este foarte diversă și depinde
de mai mulți factori:
În primul rând, forma celulelor se datorează: adaptarii funcționale, apartenenţei
tisulare, acțiunii mecanice celulelor adiacente sau mediu exterior, tensiunii
superficiale și vâscozităţii citoplasmei, amplasării structurilor citoscheletului în
celula, și altele.

Dimensiunea celulelor variază în limite largi – de la 5-4 ... până la 130 ... 150
mkm.

Aspectul extern al celulelor poate fi foarte variat, acestea avînd forme: sferică
(leucocitele), poliedrică (celulele epiteliale secretoare), stelată, apofizată
(celulele nervoase, osteocitele), fusiformă (celulele musculare, fibroblastele),
cilindrică (epiteliocitele intestinale), aplatisată (endoteliocitele, mezoteliocitele)
ş. a. În pofida tuturor acestor diversităţi de aspect extern toate celulele animale
şi vegetale au însă un plan unic de organizare, fapt ce confirmă provenienţa
comună a tuturor organismelor eucariote.

Tema2. STRUCTURA CELULEI

EUCARIOTE
Celula eucariotă este formată din trei componente principale:

Membrana celulară (plasmalemă) – delimitează citoplasma celulară de mediul

înconjurător şi de celulele învecinate.
Citoplasma – la rândul său este formată din hialoplasmă, structurile
intracelulare obligatorii - organite şi structuri temporare - incluziunile.
Nucleul format din membrana nucleară (cariolema), carioplasma, cromatină
(cromosomii) şi nucleolul.
2.1. Structura peretelui celular (plasmalemă)

Plasmalema prezintă sistemul de barieră, recepţie şi transport al celulei.

Delimitînd periferia celulei, plasmalema asigură diversele interrelaţii cu mediul
extern, interceptează diverse acţiuni exercitate asupra celulei, asigură
transportul substanţelor şi altele.
Structura de bază a plasmalemei o constituie lama lipoproteca foarte fină (6—
10 nm) (complex de lipide cu proteine) avînd astfel cea mai mare grosime
comparativ cu alte membrane. Lipidele constituie aici 40%, iar proteinele —
aproximativ 60%, şi glucide (5-10%).

Glucidele (10%) sunt receptorii membranei şi se află în asociaţie cu

lipidele şi proteinele, formînd glicolipide şi glicoproteine. Pe suprafaţa
exterioară partcipă la formarea glicocalixului.

Lipidele (65-80%) constituie un grup de compuşi organici, caracterizaţi

prin insolubilitate în apă (hidrofobie), dar care se dizolvă în solvenţi organici şi
în substanţe grase (lipofilie). Pentru membranele celulare sînt caracteristice
fosfolipidele (glicerofosfatidele), sfingomielinele, iar din varietatea de lipide
steroide — colesterina.

O importantă particularitate a lipidelor din membrane este că moleculele

acestora denotă două zone net diferite din punct de vedere funcţional: „cozile"
formate din acizi graşi, nu poartă sarcină electrică, fiind hidrofobe, şi
„capetele", cu sarcină electrică — hidrofile. Acest fapt condiţionează
asamblarea spontană a lipidelor în membrane lipidice bistratificate cu grosimea
de 5—7 nm. Diverse membrane celulare se pot deosebi foarte mult una de alta
după componenţa lor lipidică. O altă deosebire o poate constitui şi componenţa
lor proteică.

Proteinele din componenţa membranelor au două zone — una bogată în

aminoacizi purtători de sarcină electrică, alta fiind dotată cu aminoacizi
apolarizaţi ca glicina, alanina, valina, leucina.

Proteinele se diferenţiează în:

Integrale - proteine se scufundă în substratul lipidic al membranei penetrând-ul

totalmente.
Semiintegrale - blocuri proteice scufundate doar parţial în suportul lipidic, ori
care pur şi simplu aderă la acesta.
Superficiale – proteinele care se unesc cu glucide formând glicoproteine.
În raport cu rolul lor funcţional, proteinele" membranice pot fi clasate în

proteine-fermenţi (cataliza reacțiilor chimice);

proteine de transport (transportul substanțelor prin membrana);
proteine receptori (receptorul substanțelor biologic active);
proteine structurale (mențin o anumită structură membranei).
Având în vedere dispunerea multistratificată a moleculelor de lipide, proteine şi
glucide în plasmalemă se evidenţiează 3 straturi:

• stratul extern - glicocalixul

• membrana proprio-zisă (strat bilipidic, protein, colesterina);

• complexul submembranar (stratul cortical al plasmalemei ).

GLICOCALIXUL (Glycocalyx) se prezintă prin numeroase lanţuri ramificate

de polizaharide, care pornesc de la moleculele proteice şi lipidice ale
plasmalemei. În cadrul glicocalixului pot fi întâlnite şi proteine aflate aparte de
stratul bilipidic; acestea constituie de regulă fermenţi pentru scindarea
extracelulară a glucidelor, proteinelor, lipidelor s.a. Glicocalixul are o grosime
de 3-4 nm şi este prezent la toate celulele animale, diferă după gradul de
dezvoltare de la caz la caz.

MEMBRANA PROPRIO-ZISĂ – la baza membranei plasmatice se aranjează

strat bilipidic, în care se incadrează, partial sau total, molecule de proteină și
glicoproteine. Proteine se scufundă în substratul lipidic al membranei cu
porţiunea lor apolarizată, în timp ce extremitatea lor hidrofilă, împreună cu
zonele respective ale moleculelor lipidice, sînt orientate spre mediul exterior.
Grosimea membranei biologice proprio-zise circa 5-7 nm.

COMPLEXUL SUBMEMBRANAR este format din microtubuli şi

microfilamente care formează o reţea, prin intermediul căreia se desfăşoară
mișcarea proteinelor integrale ale plasmalemei, totodată face parte din
citoscheletului celulei. Stratul submembranar menţine forma celulei, crează
elasticitatea membranară, permite modificările în forma celulară. Datorită
acestui fapt, celula poate participa la procesele de endo- și exocitoza şi în
mișcarea celulară. Grosimea acestui strat este de aproximativ 1 nm.

2.2. Funcţiile plasmalemei.

1. Rolul ei de barieră - separă citoplasmă de mediu exterior și alte celule.

2. Funcţiile de recepţie se realizează cu ajutorul receptorilor, structuri speciale,

amplasate pe plasmalemă şi dotate cu capacitatea selectivă de a reacţiona la
diverşi factori fizici sau chimici. În calitate de receptori pot servi complexe
speciale glicoproteice şi glicolipidice ale membranelor.

3. Funcția de transport - transportul pasiv și activ.

4. Metabolismul membranar - digestia membranară se datorează prezenței în

glycocalyx sistemelor enzimatice.

5. Asigură recunoașterea de către celulă a altor celule și interacțiunea între ele.

6. Formarea contactelor intracelulare (joncţiunile) cu diferit grad de

complexitate.
7. Asigură mișcarea celulară (formarea pseudopodiilor), datorită corelaţiei
citolemei cu elementele contractibile ale citoscheletului.

Funcția de transport celular, constă în transferul substanțelor organice din

mediul extracelular în celulă și din celulă spre mediul exterior, poate se
desfăşura în mai multe moduri:

1. Transport pasiv:

Difuzia simplă;
Difuzia facilitată;
Procesul de filtrare;
Osmoza.
2. Transportul activ:

 Pompa ionica Na+/K+;

 Endocitoza:
o Fagocitoza
o Pinocitoză
o Endocitoză mediată de receptori
o Exocitoza.
1. Transport pasiv - se realizeaza datorita gradientului de concentratie,
presiunii sau potenţialului electric şi nu necesită consumul de energie
metabolică. Depinde de structura şi proprietăţile fizico-chimice ale membranei
celulare şi are loc prin procese de difuzie şi osmoză. Prin această metodă se
transportă apă, oxigen, dioxid de carbon și altele. O descriere cantitativă a
procesului de difuzie a fost prezentată de către fiziologului german Adolf Fick
în a. 1855.

Difuzia simpla. Substanţele ce traverseaza membrana celulara prin difuzie şi

trebuie să fie solubile în lipidele, care alcatuiesc dublul strat membranar. Prin
difuzia simplă se transportă moleculele hidrofobe (nepolare), care pot traversa
membrana daca dimensiunile lor sunt mici şi se pot “dizolva” în matricea
lipidică a membranei, cum sunt alcoolii, acizii grasi, unele medicamente
(exemplu penicilina etc). Macroionii nu pot difuza prin membrana, deoarece au
dimensiuni mari şi sarcina electrica. În concluzie, prin difuzie simplă, doar
moleculele mici nepolare pot traversa membrana.

Difuzia facilitată. Moleculele hidrofile mari, cum sunt majoritatea factorilor

nutritivi şi anumiţi ioni, nu pot trece nici matricea lipidică şi nici prin canalele
ionice, nefiind liposolubile. Transferul acestora de pe o faţă pe cealaltă a
membranei poate avea loc printr-un transport mediat de o molecula
transportoare (ionofor – o proteina specifica cu rol enzimatic.) Transportul de
substanţe prin difuzie facilitata se desfăsoară cu viteze mai mari decât prin
difuzie simplă. Prin această difuzie se desfăşoară transportul glucozei,
glicerolului, neelectroliţilor, ureei, aminoacizilor, hormonilor steroizi,
vitaminelor liposolubile și alte.
Procesul de filtrare – transportul substanţelor prin pori membranari sub
influenţa gradientului de presiune. Fenomenul de filtrare are un rol important în
transferul apei prin peretele vasului sanguin.

Osmoza (din greacă „ὄσμος” – presiune) - un fenomen unidirecțional de

difuzie a moleculelor de solvent, printr-o membrană semipermeabilă, care
separă două soluții de compoziții sau concentrații diferite. Prin intermediul
osmozei are loc difuzia apei prin membrana celulară. Acest proces este foarte
rapid, lucru ce se datorează faptului că molecula apei este mică și neutră din
punct de vedere electric. Există proteine specifice - aquaporine care asigură
trecerea rapidă a apei prin membrana. Pentru prima dată osmoza afost observată
de A. Nolle în anul 1748. Cu toate acestea, studiul acestui fenomen a fost
început cu un secol mai târziu.

2. Transport activ are loc impotriva gradientilor de concentratie, de potential

electric sau presiune osmotica şi necesită consum de energie metabolică
(A.T.F.). La procesele de transport activ, în special al ionilor, sunt angajate
proteinele speciale de transport, care au proprietăţi enzimatice. Din transportul
activ fac parte: Pompa Na+/K+.; Endocitoza: fagocitoza şi pinocitoza;
Exocitoza.

Pompa ionica Na+/K+ transportă ionul Na+ din mediul intracelular spre
mediul extracelular şi ionul K+ din exterior spre interiorul celulei. Deci,
transferul ionilor se face în sens invers gradientului electrochimic, necesitând
consum de energie metabolica. Acest proces stă la baza multora dintre funcțiile
celulelor și a organelor: asigură secreţia celulelor glandulare, contracția
musculară, transportul impulsurilor nervoase şi altele.

Endocitoza - transportul substanțelor din mediul extern în celulă, realizată prin

formarea veziculelor membranice. Termenul endocitoza a fost propus în anul
1963 de savant belgian Christian de Duve. Endocitoza include fenomenele de
Fagocitoza, Pinocitoză și Endocitoză mediată de receptori. Fagocitoza a fost
descrisă pentru prima dată de către om de știință rus I.I. Mecinikov. Pinocitoză
afost descrisă de savantul american William Lewis, în anul 1931.

 FAGOCITOZA – proces de captare și absorbție particulelor mari

(bacterii și alte resturi celulare). Procesul de fagocitoză constă din două
faze: interacțiunea particulelor cu receptorii plasmalemei celulare și apoi
absorbția acestora prin intermediul pseudopodiilor formate din
plasmalemă.
 Procesul de PINOCITOZĂ - absorbție veziculară a lichidelor care
conțin greutate moleculară mică (lipoproteine, complexele imune,
feritina, hormoni). Macropinocitoza prezintă procesul de absorbţie
lichidelor prin falduri ondulate vizibile la microscop cu contrast de fază.
Micropinocitoza – lichidul se captează prin invaginațiile minime care se
observ numai prin microscopie electronică.
 ENDOCITOZA MEDIATĂ DE RECEPTOR (C) - o captare a
particulelor mici prin intermediul receptorilor specifici. Un exemplu de
endocitoză mediată de receptor poate fi fagocitoza leucocitară a
bacteriilor.
Exocitozâ procesul evacuării diverselor substanţe din celulă. În acest caz
substanţele ce urmează a fi expulzate (compuşii proteici, polizaharidici, lipidici)
se acumulează în vezicule, ale căror membrane vin în contact cu plasmalema,
lăsînd conţinutul vezicular să se verse în exterior.
Exocitoza poate îndeplini trei sarcini principale:

 Asigură membrana celulară cu lipide necesare pentru creșterea celulelor;

 Expulzarea din celule ale diferiților compuși, de exemplu, produse toxice
ale metabolismului sau molecule de semnalizare (hormoni sau
neuromediator);
 Transportarea către membrana celulară a proteinelor membranare
funcționale, cum ar fi receptori sau proteine-transportoare.

Tema 3. JONCŢIUNILE (CONTACTELE)

INTERCELULARE
Toate contactele intracelulare după funcție sunt împărțit în trei grupe:

1. Contactele intercelulare de adeziune:

а) Joncţiunea intercelulară simplă,

- Joncţiunea digitiformă

b) Desmozomul:

- Desmozomii în spot

- Desmozomii în bandă

- Hemidesmozomii

2. Contactele de izolare:

а) Joncţiune de ocluzie

3. Contactele de comunicare:

а) Contactele fisurate (nexus)

4. Legăturile sinaptice

1. Contactele intercelulare de adeziune

a. Joncţiunea intercelulară simplă indică un tip de contact, cînd

membranele adiacente lasă între ele un spaţiu cam de 15-20 nm,
contactând reciproc cu glicocalixul. Prin conexiuni simple se face o
legătură intercelulară slabă, fără a împiedica transportul substanțelor în
spațiile intercelulare. O varietate de joncţiune simplă este „joncţiunea
digitiformă”.

Joncţiunea digitiformă – apare când proeminența membranei unei celule

întră în invaginarea (excavaţiile) membranei celulare învecinate. Acest tip
de joncțiune intercelulară este caracteristic multor epitelii unde el
conectează straturi de celule, facilitând unirea lor mecanică. Spațiu
intercelular are o distanță de 10-20 nm.

b. Desmozomul prezintă o zonă mică (disc compact, cu o consistenţă

stratificată) cu un diametru de până la 0,5 microni, dispuse între cele două
membrane a celulelor contactate cu o distanță intercelulară de 22-35 nm.
Spaţiul intercelular în zona desmozomilor este umplut cu substanțe care
conțin proteine și mucopolizaharide, dintre care se deosebesc structuri
fibrilare specifice ce asigură asocierea meganică între membranele
celulelor adiacente. Plasmalema în zona desmozomului prezintă o
îngroşare densă, la care, din interiorul celulei, aderă un complex - aparat
microfibrilar. Pentru prima dată desmozomii au fost descrise în celulele
epiteliale de către G. Bizzozero în anul 1870.

Există 3 tipuri de desmozomi - Desmozoma în spot, Desmozomii în

bandă și Hemidesmozomii.

Desmozoma în spot include doua discuri dense de 15-20 nm grosime

situate pe faţa citoplasmica a membranelor celulare, celor doua celule
adiacente. Discuri sunt alcatuite din molecule proteice denumite
desmoplachine care interactioneaza cu filamentele intermediare, şi cu
glicoproteine transmembranare denumite desmogleina şi desmocolina,
formând astfel o placă centrală în zona de contact extracelular. Astfel,
desmozomii în spot, spre deosebire de contacte mecanice simple, asigură
o legătură strânsă, datorită prezenței unor structuri extracelulare și
intracelulare – discuri şi plăci proteice.
Desmozomii în bandă (au aspect de centură, înconjoară complet celula,
asigurând adezivitatea celulară) diferă de Desmozomii în spot prin lipsa
plăcii centrale și discurilor membranare. Cu toate acestea, cadherine
citoplasmatice (proteine adeziunii celulare) se leaga de proteine
contractibile, care asigură conexiunea cu fasciculele miofilamentelor
actinice. În rezultat, se formează o zonă de contact în care se evidenţiează
inel actinomiozinic poziţionat pe toată partea interioară a celulei.

Hemidesmozomii sunt structuri morfologice specializate formate din

filamentele ancorate de cheratina a membranelor plasmatice celulelor
epiteliale, ce se unesc prin intermediul unor glicoproteine
transmembranare de membrana bazală epitelială.

Spre deosebire de desmozomii care sunt formate din discuri membranare

şi placa centrală hemidesmosomi sunt formate de o singură placă de
atașare.

2. Contacte de izolare

Joncţiune de ocluzie contat prin intermediul căruiea plasmalema

celulelor învecinate se uneşte pînă la confluenţă. În cadrul acestor zone
celulele adiacente devin legate mecanic una de alta. Acest tip de
conexiune este între celulele epiteliale (în special epiteliul gastric şi
intestinal). La polul apical al celulelor se formează o zonă de fuziune a
membranelor (lipirea proteinelor integrale), care înconjoară celulele sub
forma de limitantă cu o grosime de 2-3nm. Zona ocludentă devine
obstacol pentru circulaţia de macromolecule şi ioni prin spaţiile
intercelulare, protejând astfel mediul intern al organismului de
pătrunderea unor substanţe din exterior.

3. Contactele de comunicare.

Contactele fisurate (nexus) (E) – aceasta este o regiune

specializată a plasmalemei celulelor învecinate ce asigură difuzia ionilor
şi moleculelor mici de la o celulă la alta. Zona unui asemenea contact are
o mărime de 0,5-3 μm, iar distanţa dintre plasmaleme în această porţiune
constituie 2-3 nm. În zona acestui contact plasmalemele adiacente dispun
de complexe proteice speciale – CONEXOANE, care, contactând
reciproc, formează nişte canalicule de comunicaţie între citoplasma
celulelor adiacente, cu un diametru de 7 nm şi poziţionarea la o distanţă
de pînă la 10 nm. Nexusul poate fi întâlnit la cele mai diverse tipuri de
ţesuturi, servind la transportul de ioni şi molecule mici (cu masa
moleculară 2*103) de la o celulă la alta.

4. Legăturile sinaptice

Sinapsa este o joncţiune specifică intercelulară întâlnită Ia ţesutul nervos

în punctele de contact — fie între neuroni sau între un neuron şi un alt
element receptor sau efector (de exemplu, sinapsele neuromusculare,
neuroepiteliale). Principalele componente structurale ale sinapselor:
membrana presinaptică (segment a plasmalemei celulei nervoase de la
care se transmite semnalul), membrana postsinaptică (segment
plasmalemei celulare, care recepționează semnalul), spaţiul sinaptic de 20
... 30 nm (separă membranele pre- și postsinaptică) şi vezicule sinaptice
care conţin neuromediatori.

Tema 4. STRUCTURILE
EXTRACELULARE
În organismele animale, pe lîngă celulele tipice, mai întâlnim structuri
acelulare, care se divizează în două grupe:

nucleate;
anucleate.
Nucleate - conțin un nucleu și apar prin fuzionează celulară, sau ca o
consecință a diviziunii incomplete. Aceste formațiuni includ: simplaste și
sinciţiul.

Simplastu - constituie o structură voluminoasă cu multipli nuclei aflaţi

într-o citoplasmă comună. Drept exemplu de simplast pot servi fibrele
musculare la vertebrate, stratul extern de trofoblast la placentă ş. a.
Aceste forme „acelulare" provin din confluenţa celulelor separate ori din
diviziune nucleară fără diviziunea corpului celular (citotome).

Sinciţiul e o structură sub formă de reţea, apărută în cazul cînd la

diviziunea celulei-mame celulele nou formate rămîn prinse una de alta
prin punţi fine citoplasmatice. Această structură pote aparea în procesul
dezvoltării spermatogoniilor. Totodată, miocardul este un sincițiu
funcțional: celulele musculare cardiace - cardiomiocite – sunt unite între
ele prin discuri intercalate, care prezintă joncțiunile fisurate cu rezistență
scăzută.

Anucleate - constituie totalitatea de compuşi chimici generaţi de anumite

varietăţi de celule. Exemple acestor structuri sunt fibre şi substanţa
amorfă a țesutului conjunctiv, care sunt produse de celulele conjunctivale
- fibroblaste. Analogii substanței amorfe este plasma sanguină şi partea
lichidă a limfei.

Capitolul 3
TEMA № 3 CITOPLASMA ŞI
COMPONENŢII EI STRUCTURALE
Tema 1. COMPONENŢII STRUCTURALI
A CITOPLASMEI
Citoplasma (cytoplasma) substanţă principală a celulei delimitată de
mediul extern de către plasmalemă, include hialoplasma în care sunt
adăpostite organite membranice şi amembranice — structuri intracelulare
obligatorii şi incluziuni — structuri nepermanente.

1.1. HIALOPLASMA

Hialoplasma (din gr. hyalinos — transparent) — constituie plasma de

bază sau matricea citoplasmei, reprezentînd un important compartiment al
celulei. Hialoplasma are în componenţa sa diverşi biopolimeri de tipul
proteinelor, acizilor nucleici, polizaharidelor ş.a. Acest sistem coloidal
are capacitatea de a-şi schimba starea solidă (lichid) în gel şi invers.
Partea esenţială a hialoplasmei o formează diversele varietăţi de proteine
globulare, aici concentrîndu-se de circa 20-25% din toate proteinele unei
celule eucariote. Principalii fermenţi ai hialoplasmei sînt cei angajaţi în
metabolismul glucidelor, bazelor azotate, aminoacizilor, lipidelor şi altor
 compuşi de importanţă vitală. Tot în cadrul hialoplasmei se află fermenţii
de activare ai aminoacizilor în vederea sintezei de proteine, moleculele de
A.R.N. de transport (A.R.N.t). Hialoplasma ocupă aproximativ 50% din
volumul total al citoplasmei celulare.

Funcția hialoplasmei:

 Acest mediul îmbină toate structuri celulare și oferă o interacțiune

chimică între ele.
 Prin hialoplasma se realizează majoritatea proceselor de transport
intracelular: transportul de aminoacizi, acizi grași, nucleotide, glucide şi
altele.
 În hialoplasma se petrece un flux constant de ioni spre membrana
plasmatică şi de la ea, spre mitocondriile, nucleul şi vacuolelor.
 Mediul hialoplasmatic serveşte şi la sinteza proteinelor pentru necesităţile
vitale ale celulei.
1.2. Organitele de importanţa generală

Organitele de importanţa generală sunt prezenţi în toate celulele şi

sunt necesare pentru realizarea funcţiilor vitale ale celulei.

Există organite de importanţa generală:

membranice — mitocondriile, reticulul endoplasmatic granulat, aparatul

Golgi, lizozomii, peroxizomii, reticulul endoplasmatic agranulat;
amembranice — ribozomii liberi şi polizomii, centriolii şi filamentele
citoscheletului (microtubulii, microfilamentele, filamentele intermediare).

Tema 1.2.1. ORGANITELE

MEMBRANICE

Mitocondriile

MITOCONDRIILE - organite microscopice, cu membrana dublă, de

importanţă generală, prezentate aproape în toate celulele eucariote.

Pentru prima dată acestea au fost descrise în anul 1857 de către savantul
german Albert von Kelliker, în celulele musculare și erau numite
 "sarcosome". În 1890, biolog Richard Altman, a concluzionat că
mitocondriile sunt organisme primitive capabile de auto-reproducere, și
le-a numit "bioblaşti", iar în 1897, un alt savant Carl Benda, a folosit
termenul "mitocondria" (din greacă „μίτος – fibra şi χόνδρος - grăunte),
prin care subînţelegea nişte structuri granulare şi fibrilare situate în
citoplasma celulelor. Forma şi dimensiunile mitocondriilor din celulele
animale pot fi diferite, însă în medie grosimea lor atinge 0,5 mcm, iar
lungimea — 1-10 mcm. Numărul lor poate fi cel mai variabil — de Ia
cîteva, pînă la sute şi de regulă, mitocondriile formează îngrămădiri în
acele locuri ale citoplasmei, care necesită A.T.F.

Mitocondriile sînt limitate de 2 membrane cu o grosime de 7 nm.

Membrana mitocondrială externă are aspectul unui sac neîntrerupt şi
neted, care le izolează de hialoplasmă.

Între membrana externă şi cea internă deosebim un spaţiu, care atinge 10-
20 nm. Membrana mitocondrială internă limitează conţinutul
mitocondriilor — matricea şi se caracterizează prin capacitatea de a
forma numeroase cute plate, numite criste (crista), ce proeminează în
cavitatea organitei. Pe membrana mitocondrială internă se poziţioneează
subunităţi mitocondriale - particule sferice cu diametrul de 9 nm, legate
de membrană cu o tijă de o lăţime de 3-4 nm și lungime de 5 nm. În
subunități sunt enzime responsabile de fosforilare.

Matricea mitocondrială are un aspect granular fin şi se constituie din

granule cu dimensiuni de 15-20 nm, numiţi ribozomi mitocondriali, şi
filamente fine (cu grosimea de circa 2-3 nm), care reprezintă molecule de
A.D.N. Mitocondriile au o durată limitată de existență (perioada de
existenţă a mitocondriilor în celule hepatice 8 zile, mușchiul cardiac - 6
zile, neuronii - 31 de zile).

Funcţiile mitocondriilor:

Funcţia principală a mitocondriilor este oxidarea substanţelor organice

şi fosforilarea A.D.F., iar energia degajată este folosită la sinteza
moleculelor de A.T.F. Prin urmare, mitocondriile pot fi numite staţii
energetice ale celulei, sau organitele respiraţiei celulare.

 În mitocondrii are loc elaborare a energiei prin respiraţia sau oxidarea

aerobă, care asigură formarea unei cantităţi esenţiale de A.T.F.
  Pe cristele mitocondriale se află un sistem, care concomitent asigură
transportarea electronilor şi fosforilarea A.D.F. (fosforilarea oxidativă).
În urma acestui proces are loc transmiterea electronilor de la proteina-
acceptor la alta şi pînă la urmă cuplarea lor cu oxigenul, formînd apa.
 S-a constatat că în matricea mitocondrială se mai află şi un sistem
autonom de sinteză a proteinelor, reprezentat prin molecule de A.D.N.,
lipsite de histone.
 A.D.N-mitocondrial asigură sinteza moleculelor de A.R.N. de diferite
tipuri: de informaţie, de transport şi ribozomal.
 Ribozomii care se formează aici se deosebesc de cei din citoplasmă şi
asigură sinteza unor proteine necodificate de nucleu.
Reticulului endoplasmatic

RETICULULUI ENDOPLASMATIC (reticul endoplasmaticum) – organita

membranară, submicroscopică, de importanţă generală, prezintă sistemul de tubi
și extensiuni aplatizate, numite cisterne, care împreună crează un sistem unic de
circulaţie intracelulară. Pentru prima data reticulului endoplasmatic a fost
descoperit de savantul american K. Porter în 1945, prin microscopie electronică.

Există două tipuri de reticulului endoplasmatic:

• reticulului endoplasmatic granular, pe suprafața exterioară sunt atașate

ribozomi

• reticulului endoplasmatic agranular lisit de ribozomi.

Reticulului endoplasmatic granular este reprezentat de membrane închise,

care formează în saculeţi aplatizate, cisterne şi tuburi. Cisternele reticulului
endoplasmatic granular sunt deosebit de numeroase în celulele care sintetizează
o cantitate mare de proteine ca un produs secretor. În secțiunile tangențiale a
cisternelor reticulului endoplasmatic granular se observă că ribozomi, se fixează
de membrana, individual sau se integrează în polizomii aranjate sub forma unor
spirale pe suprafața exterioară a membranelor.
Funcția:

 Biosinteza proteinelor celulare, precum proteinelor pentru export

extracelular (90% din sinteza proteinelor de export).
 Participă la maturizarea lanțului polipeptidic ribozomal, prin formarea
structurii secundare și terțiare a proteinei şi ca urmare transportarea lui pe
canalele sale spre cisternele complexul Golgi.
 De asemenea, în reticulul endoplasmatic rugos se formează proteinele
membranare integrate, care sunt încorporate în grosimea membranei
celulare.
Reticulul endoplasmatic neted (agranular), de obicei, nu produce cisterne, și
este format din tubuli anastomozate și vacuole mici. Spre deosebire de
reticulului endoplasmatic granulat pe membranele reticulul endoplasmatic neted
nu sunt ribozomi. Diametrul vacuolelor și a tubulilor reticulului endoplasmatic
neted este de aproximativ 50-100 nm.

Funcție

 se asociază cu sinteza şi descompunerea glicogenului, metabolismul

lipidic, în special, sinteza de hormoni steroizi. Prin urmare, reticulul
endoplasmatic neted este bine dezvoltat în celule producătoare de
hormoni steroizi (celule interstițiale testiculare, celulele din cortexul
suprarenal, corpus luteum).
 în celulele intestinale - absorbția, sinteza și transportul grăsimilor.
 în fibrele musculare striate reticulului endoplasmatic neted este capabil de
a depozita ionii de calciu necesare pentru functionarea tesutului muscular.
 rol foarte important al reticulului endoplasmatic neted în dezactivarea
diferitelor substanțe nocive pentru organism, prin oxidarea lor de către
enzime speciale.
Complexul Golgi

COMPLEXUL GOLGI (aparatul reticular intern) - organita membranară,

microscopică, de importanţă generală, reprezentată printr-un set de cisterne,
saculeţe, vezicule și vacuole interconectate între ele şi formate de membrană
biologică. În acest complex se termină procesul de sinteză a produselor celulare.
Aparatul Golgi a fost descoperit-o în anul 1897 de savantul italian Camillo
Golgi.

Cisternele sunt îndoite, astfel încât se poate fi observată o suprafaţă convexă

(exterioră) și suprafața concavă (interioră). Un grup separat de cisterne se
numeşte dictiozom. Fiecare dictiozom constituie un pachet de 5—10 cisterne
aplatizate, care lasă între ele spaţii hialoplasmatice de 20—25 nm. Cisternele nu
au pe toată întinderea lor calibru constant: spre centru, membranele lor
delimitante se apropie maximal (la 25 nm), în timp ce la periferie apar dilatări
de diverse dimensiuni. La marginea cisternelor apar vezicule multiple, care
strangulează ampulele periferice ale cisternelor. Dictiozomii dau dovadă de
polaritate, avînd o porţiune proximală, orientată spre nucleu, şi o porţiune
distală — spre plasmalemă.

Suprafeţele cisternele reticulului endoplasmatic orientate spre complexul Golgi

sunt lipsite de ribozomi. Proeminenţele mici acestei suprafeţe sunt pline cu
secretul proteic şi participă la formarea veziculelor de transport, care se unesc
în cisternele exterioare a dictiozomului. Pe lângă cisterne și veziculele de
transport aparatul Golgi include: vacuole de condensare și granule secretoare.

Funcţiile:

 Complexul Golgi are rolul de segregare şi acumulare cu restructuarea

chimică a produşilor sintetizaţi prealabil în reticulul endoplasmatic
granulat şi agranulat.
 Aici se sintetizează polizaharidele, care, combinîndu-se cu proteinele, duc
la formarea de mucoproteidelor.
 Importantă funcţie a aparatului Golgi este şi formarea lizozomilor.
 Funcţia de secreţie a complexului Golgi se manifestă prin acumularea
proteinelor sintetizate în ribozomi şi destinate pentru export. În unele
cazuri proteinele acumulate se condensează, formînd granule proteice de
secreţie (un astfel de proces are loc în celulele exocrine ale pancreasului,
glandei mamare ş. a.), iar în altele (imunoglobulinele din celulele
plasmatice) rămîn în stare dizolvată.
 În regiunea complexului Golgi au loc şi multiple procese metabolice. De
pildă, majoritatea proteinelor sintetizate sînt supuse modificării, unii acizi
 aminici sînt fosforizaţi, acetilaţi sau glicozilati. Unele granule de secreţie
de aici sînt substanţe complexe — glicoproteide, mucoproteide (mucine),
adică proteine unite cu hidraţii de carbon de diferită origine.
 Uneori în veziculele aparatului Golgi are loc acumularea moleculelor de
lipide sintetizate şi formarea lipoproteidelor, care fiind îmbrăcate în
membrane vor fi transportate la exteriorul celulei.

Lizozomii
LIZOZOMI (lisosomae) – organite membranare, submicroscopice, de
importanţa generală, au diametru circa 0,2 - 0,5 microni, conțin
aproximativ 50-70 de enzime diferite, predominant hidrolitice active la un
pH acid (fosfataze, glicozidaze, proteaze, lipaze, sulfataze și altele.)
capabile să scindeze diferiţi biopolimeri. Au fost descoperiţi de către
Christian de Duve în anul 1949.

Deosebim cel puţin patru tipuri de lizozomi:

1. primari,
2. secundari (fagolizozomii)
3. autofagozomii
4. corpusculii reziduali.
 Lizozomii primari prezintă vezicule mici înconjurate de o
membrană şi ating în diametru 0,2—0,5 mcm. Conţinutul lor amorf
include hidrolaze, fosfatază acidă activă, care este considerată ca
indicator specific pentru lizozomi. Locul de sinteză a fosfatazei
este reticulul endoplasmatic granulat, de unde apare în porţiunea
proximală a dictiozomilor, în veziculele mici de la periferia lor şi,
în sfîrşit, în lizozomii primari.
 Lizozomii secundari, numiţi vacuole digestive intracelulare, apar
în urma contopirii lizozomilor primari cu fagozomii sau cu
vacuolele de pinocitoză. O astfel de structură se mai numeşte
fagolizozom sau heterofagozom. Prin contopirea fermenţii
lizozomilor primari au posibilitatea să contacteze cu conţinutul
vacuolelor, astfel descompunîndu-l în monomeri. Monomerii
apăruţi ca rezultat al digestiei sînt transportaţi în hialoplasmă, unde
vor fi reutilizaţi.
  Autofagozomii (cytolysosome) - apar în momentul restructurării
interne a celulelor. Ele participă la modificarea produselor
sintetizate de celula dată. În autofagozomi au fost constatate
fragmente sau chiar organite întregi, cum ar fi mitocondriile,
porţiuni ale reticulului endoplasmatic, ribozomi, granule de
glicogen, ceea ce vorbeşte despre participarea lor Ia procesul de
descompunere a structurilor intracelulare. Însă, se poate presupune
că ele participă la selecţia şi distrugerea componenţilor celulari,
care au suferit modificări calitative sau au fost lezaţi.
 În unele cazuri, descompunerea macromoleculelor nu se petrece
pînă la sfîrşit. Astfel apar formaţiuni care conţin reziduuri şi se
numesc „telolizozomi" sau corpusculi reziduali, totodată ele
conţin o cantitate redusă de fermenţi. Deseori lipidele din
corpusculii reziduali nu sînt descompuse pînă Ia sfîrşit şi,
supunîndu-se unor modificări, provoacă apariţia unor structuri
stratificate. În urma procesului descris, cu vîrsta în celulele
encefalului, ficatului, în fibrele musculare se acumulează
lipofuscina „pigmentul de îmbătrînire".
Funcţiile:

1) sistemul digestiei celulare, însoțită de pinocitoză și fagocitoză;

2) participă la catabolismul componentelor celulare și a substanţelor

provinite din exterior;

3) participarea la procesul de fagocitoză (lizozomi macrofagelor au un rol

important în mecanismele de apărare);

4) exocitoza;

5) autoliză post-mortem

Peroxizomii

PEROXIZOMII (peroxysoma) reprezintă structuri submicroscopice,

membranare, de importanţa generală, de formă ovală şi ating 0,3-1,5
mcm. Centrul lor uneori este ocupat de formaţiuni cristaloide constituite
din fibre şi tubii (nucleul), iar restul cavităţii îl ocupă matricea granulară.
Ele seamănă cu lizozomii, dar nu conțin enzime hidrolitice. Se presupune
că peroxizomii se formează în ampulele reticulului endoplasmatic. De
cele mai dese ori îi întîlnim în celulele ficatului şi ale rinichilor. În
fracţiile izolate de peroxizomi au fost evidenţiaţi fermenţi capabili să
oxideze acizii aminici. Ca rezultatul acestor reacţii se formează H202.
Durata vieţii peroxizomilor este de circa 5-6 zile. Ele conțin mai mult de
15 de enzime.

Funcția

 Discompune acidul uric, alcool etilic, reglează metabolismul

lipidelor;
 Totodată este de menţionat că în matricea peroxizomilor se află şi
catalaza —- enzimă-protector, care descompune peroxidul de
hidrogen, — o adevărată toxină pentru celule.

1.2.2. ORGANITELE
AMEMBRANICE
RIBOSOMII (ribosomae) – reprezintă organite granulate,
submicroscopice, amembranice, de importanţa generală cu diametri de
circa 15 - 35 nm. Ribozomii au fost descris ca particule compacte sau
granule, de biolog George Palade de origine română la mijlocul anilor
1950.

Ribozomii se pot repartiza cîte unul (ribozomi liberi) sau formează

grupuri (polizomi), pot fi liber localizaţi în hialoplasmă sau fixaţi pe
membranele reticulului endoplasmatic. Cei liberi sînt mai mult
caracteristici pentru celulele puţin specializate, ce au un indice înalt de
creştere; în celulele specializate ribozomii sînt fixaţi pe reticulul
endoplasmatic. Ribozomii sunt prezenţi şi în compoziția nucleului, unde
acestea asigură o sinteză a proteinelor nucleare. Ribozomii se constituie
dintr-o subunitate mare şi una mică, fiecare dintre ele conţinînd un fir de
ribonucleoproteide, în componenţa cărora intră cantităţi egale de A.R.N.
şi proteine într-un volum de 40-60% din masa totală a ribozomului.
Acidul ribonucleic ribozomal din acest fir se uneşte cu diferite proteine,
formînd corpul ribozomilor. Poziţionându-se pe membrana reticolului
endoplasmatic rugos ribosomul se fixează prin subunitate mică. Într-o
celulă eucariotă dimensiunile ribozomilor funcţionali activi ating
25X20X20 nm.

Funcția.

 Ribozomii sunt implicate în asamblarea moleculelor de proteine –

poziţionarea corectă a aminoacizilor în lanțurile polimerice în
strictă concordanță cu informația genetică conținută în ADN-ul.
Pe lângă ARN ribozomal în celula este prezent ARN-mesager (ARNm)
este sintetizat în ADN-ul nuclear. Aceasta din urmă determină ordinea de
asamblare a aminoacizilor în ARNm. ARNm transportă informația din
genomul spre ribozomii din citoplasmă, unde mesajul codificat este
inclus în procesul de formare a aminoacizilor proteinei sintetizate. Al
treilea tip de ARN în citoplasmă - ARN-de transfer (ARNt), care
transportă aminoacizii către ribozomi.

Există un ARNt special pentru fiecare aminoacid, și fiecare poartă o

trinucleotidă specifică, care poate fi atașată la un anumit trinucleotid
(codon) pe moleculă ARNm.

Centu celular.

CENTROZOMUL (cytocentrum) – organela microscopică,

amembranică, de importanţa generală, care participă la formarea fusului
mitotic, oferind îndepărtarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare.
Este situat în apropierea complexului Golgi şi a nucleului. Această
organelă este tipică pentru toate celulele somatice ale animalelor și
oamenilor, cu excepția gameți sexuali feminini. A fost descoperită în
1883 de către Theodor Boveri, care a numito "un organism special al
diviziunii celulare." În 1888 el a introdus denumirea de „Centrozom”.

Structura - centrozomul conține două centriole înconjurate de

centrosferă, într-o celulă care nu se află în procesul de diviziune. Cele
două centriole, sunt dispuse una lângă alta, formând aşa numită
 diplosomă. Centriole (centriolum) sunt formate din 9 triplete de
microtubuli aranjate circumferențial, fiecare microtub având 25 nm în
diametru. Ele formează un cilindru gol de 300-500 nm lungime și 150 nm
în diametru. Tripleti sunt unite prin intermediul unor structuri speciale -
braţe. Braţele sunt formate din proteine - dineină, care joacă un rol
crucial în funcția motorică a centriolei. În diplosome centriole sunt
dispuse la un unghi una faţă de alta. Dintre cele două centriole se
diferenţiează centriola-mamă și fiică. Ambele centriole sunt aranjate în
așa fel încât capătul centriolei-fiică este îndreptat perpendicular suprafeţei
centriolei-mamă. În jurul fiecărei centriole este aranjată substanţa
nestructurată sau matrice fibrilară, uneori se observ mai multe structuri
suplimentare asociate de centriole – sateliți.

Centrosfera - este hialoplasma lipsită de organite aranjată în jurul

centriolelor, ea conţine microtubuli orientate radial.

Funcţiile:

 centriole sunt implicate în polimerizarea tubulinei și formarea

microtubulilor.
 în interfaza acestea sunt implicate în formarea microtubulilor
citoscheletului
 în timpul mitozei centriole se includ în formarea microtubulilor
fusului divizionaz.
 Centriole sunt centrul de creștere a microtubulilor axonemei cililor
sau flagelului.

Capitolul 4

TEMA № 4 CITOSCHELETUL,
ORGANITELE DE IMPORTANŢĂ
 SPECIALĂ, INCLUZIUNILE
CELULARE, NUCLEUL

Tema1. STRUCTURILE LOCOMOTOARE ŞI

DE SPRIJIN ALE CELULEI.
Citoscheletului – este un complex de componente fibrilare care penetrează
citoplasmă celulelor eucariote. Formează o rețea tridimensională de filamente
proteice care asigură capacitatea celulelor eucariote de a menține o anumită
formă, asigură mișcările celulare şi mişcările individuale a organitelor în
interiorul celulei.

Citoscheletului celulelor eucariote este format din trei componente principale

MICROTUBULI (24-25 nm în diametru), FILAMENTELE
INTERMEDIARE (8-15 nm în diametru) și MICROFILAMENTELE (de 5-
7 nm în diametru).

1. MICROTUBULI - organite submicroscopice, amembranice, cu funcţia

principală în constituirea citoscheletului elastic şi stabil, necesar pentru
susţinerea formei celulelor. Au fost descrise pentru prima dată în a. 1963, de
Slautterback în citoplasmă celulelor la hydra.

Microtubulii reprezintă cilindre cavitare lungi, drepte şi neramificate. Diametrul

lor extern atinge circa 25 nm, cel intern 15 nm, iar grosimea peretelui 4-5 nm.
Peretele microtubulilor este alcătuit din 13 subunităţi rotunde aranjate în inel, ce
ating 4-5 nm. S-a constatat, că microtubulii separaţi din diferite surse (cilii
protozoarelor, neuroni, fusul mitotic) au o componenţă chimică asemănătoare şi
conţin proteine specifice, numite tubuline.
Nota: Prezenţa alcaloidului — colhicina — împiedică autostructurarea
microtubulilor sau provoacă dezintegrarea celora care deja funcţionează. O
temperatură scăzută poate stopa autostructurarea microtubulilor sau
dezintegrarea lor. La revenirea temperaturii la 37° C se restabileşte şi
capacitatea microtubulilor de a se autostructura. Atât tubulinele pure, cât şi
microtubulii constituiţi din ele nu se contractează, deoarece nu posedă A.T.F.

Funcţii:

 Microtubuli joacă rolul structurilor de sprijin.

 În celulele vii microtubulii participă la formarea structurilor temporare
(citoscheletului celulelor în interfază, fusului mitotic) sau permanente
(centriolilor, cililor, flagelilor).

2. FILAMENTELE INTERMEDIARE reprezintă structuri proteice fine (10-

15 nm) neramificate, care deseori formează fascicule. Microfibrilele
intermediare au fost descrise în 1968 de către K. Ishikawa. Componenta lor
chimică în diferite celule se deosebeşte. De exemplu, în componenta lor din
celulele epiteliale (aici ele formează aşa-numitele tonofibrile) a fost evidenţiată
keratina, din celulele ţesuturilor mezenchimale — vimentina, iar din celulele
musculare — desmina; o proteină deosebită a fost descrisă în componenţa
neurofilamentelor din neuroni. Bazîndu-se pe componenţa proteică a
filamentelor intermediare, a devenit posibilă concretizarea provenienţei tisulare
a tumorilor.

Funcţiile:

 sunt responsabili pentru menținerea formei celulei

 interacțiunile intercelulare și în organizarea structurii țesutului;
 transfer informaţiilor mecanice şi moleculare de la suprafață
celulară spre nucleu sau invers.

3. MICROFILAMENTELE sunt caracteristice pentru toate celulele,

unde se localizează în stratul cortical al citoplasmei, adică nemijlocit sub
plasmalemă. Prin metode imunofluorescente s-a dovedit, că
microfilamentele prezintă fibre subţire cu diametru circa 5-7 nm şi sunt
 constituite din proteine contractile — actină, miozină, tropomiozină, a-
actinină.

Funcţiile:

 formarea proeminențelor de pe suprafața unei celule (pseudopodiile

și microvilii);
 participarea la interacțiunile intercelulară;
 transmiterea impulsurilor;
 împreună cu miozina, participă la contracția musculară;
 asigură mişcările celulare;
 păstrează forma celulei (citoscheletul);
 citotomia în timpul mitozei;
 asigură fluxul citoplasmatic, mișcarea vacuolelor, mitocondriilor.

Tema 2. ORGANITELE DE INFLUENŢA

SPECIALĂ
CILII şi FLAGELII reprezintă organite speciale, care intră în componenţa
anumitor celule. La locul de pornire a cililor şi a flagelului deosebim granule
mici cromofile numite corpusculi bazali. Pentru prima dată, cilii şi flagelii
celulari au fost descrise de Antoni van Leeuwenhoek în anul 1688.

CILII reprezintă excrescenţe cilindrice ale citoplasmei, cu o lungime de la 5 la

10 mcm şi cu un diametru constant — 200 nm. Sunt acoperiţi pe tot parcursul
de plasmalemă. În interiorul acestui cilindru se situează axonema („filamentul
axial"), care reprezintă o structură destul de complexă constituită din
microtubuli. Porţiunea proximală a cililor, adică corpusculul bazal este montat
în citoplasmă şi are acelaşi diametru ca şi axonema— 150 nm.

Structura

 Corpusculul bazal are o structură similară cu centriolul — este

reprezentată de 9 triplete de microtubuli cu „braţe". Deseori la începutul
 unui cil deosebim 2 corpuscuii bazali aranjaţi sub un unghi drept unul faţă
de altul, ceea ce ne aminteşte foarte mult diplozomul. Corpuscul bazal se
continuă cu axonema. Reieşind din cele expuse anterior corpusculii bazali
şi axonema sunt structural legate între ele și formează un ansamblu
coerent: cele două triplete de microtubuli ale corpului bazale alcătuiesc
dubleți microtubulilor axonemilor.
 Axonema spre deosebire de corpusculul bazal şi de centriol, se constituie
din 9 perechi (dublete) de microtubuli cu „braţe" (dineina) şi alcătuiesc
peretele cilindrului. În afară de dubletele de microtubuli periferici, în
centrul axonemei se situează o pereche de microtubuli centrali. Perechea
centrală a microtubulilor este unită prin “braţe”.
FLAGELULII - prezintă excrescențe cilindrice ale citoplasmei, care sunt
structural similare cu cilii. Lungimea flagelului simplu circa 150 microni, iar în
unele celule specifice, ca spermatozoitii, de mai multe ori mai mare.

Celulele libere şi înzestrate cu cili sau cu flageli se pot mişca cu ajutorul lor.

 În caz dacă celulele sînt fixate, cilii asigură deplasarea torentului de lichid
sau chiar a particulelor corpusculare.
 Deoarece lungimea cililor şi a flagelilor în vremea mişcării nu se
schimbă, s-a constatat că o astfel de mişcare nu este rezultatul
contractării.
Traiectoria mişcării cililor în dependenţă de tipul celulei, poate fi ondulată sau
poate aminti mişcarea unui pendul ş. a. Proteina de bază din cili este tubulina,
care nu este capabilă de contracţie sau de a se scurta. Însă, ţinînd cont că
dineina-proteina din componenţa „braţelor" manifestă proprietăţi de activitate
A.T.F., se poate presupune că anume ea joacă rolul principal în „contracţie".

Pentru explicarea mecanismului ondulării cililor şi a flagelilor, o largă

răspîndire o are ipoteza „filamentelor alunecătoare". Conform acestei teorii se
poate presupune că deplasarea neînsemnată a dubletelor de microtubuli unul
faţă de altul poate duce la îndoirea cililor. Dacă o astfel de deplasare locală va
avea loc în flagel, atunci apare o mişcare ondulată.
MICROVILI – proeminenţe mici (0,1-1mkm), digitiforme a plasmalemei,
localizate pe polul apical al celulei şi acoperite la exterior cu Glicocalexul. Ele
conțin citoscheletului format de microfilamente de actină. Prezența filamentelor
cu o direcție longitudinală în interiorul microvililor a observat savantul
Zetterqvist (în 1956), confirmând ipoteza Olivecrona și Hillarp (1949), despre
structura complexă a microvililor.

Microvilii măresc semnifiativ suprafața apicală a celulelor, facilitând

absorbția substanţelor din mediului exterior (de exemplu, microvilii ale
epiteliocitelor intestinale).

La animale microvilii la nivelul epiteliului intestinal participă la crearea unui

strat subţire numit „marginea în perie”, dar în urechea internă - celule senzoriale
pilomotore (vârfurile acoperite cu perişori).

NEUROFIBRILE fac parte din sistemele de susţinere şi de drenaj al

neuronelor, precum și participă la conducerea impulsurilor nervoase. Ele
constituie din neurofilamente și neirotubuli, care formează o rețea densă în
pericarionul celulei şi fascicole paralele în procesele lor. Unul dintre primii,
neurofibrile a descris Alexander Babukhin în 1868, în fibrele nervoase
periferice, totodată el a constatat că cilindrul axial al fibrelor nervoase este
format din prelungirile (Axonii) celulelor nervoase (anul 1869-1876).

MIOFIBRILE – sunt complexe de filamente de actină și miozină specifice

fibrelor musculare striate. Asigură contracția celulelor și fibrelor musculare.
Miofibrila - este o structură filiformă construită din sarcomere. Fiecare
sarcomer are o lungime de aproximativ 2 microni și conține două tipuri de
filamente proteice: filamente subțiri de actină și filamente groase de miozină.
Prin părţi filamentele proteice sunt dispărţite prin linii – Z care sunt formate din
proteine specifice, ce se unesc la capetele filamentelor de actină. Filamente de
miozină, de asemenea, se atașează de liinia Z, dar prin intermediul proteinei
Titină. Pentru prima dată miofibrile şi rolul lor în contracția musculară a fost
descrisă de medic și anatomistul Thomas Willis (Willis) în 15-16 î.e.n.

ACROZOMUL SPERMATOZOIDULUI - organela spermatozoidului situată

în partea superioară a capului, la polul anterioa al nucleului. În procesul de
spermiogeneză rezultă din complexul Golgi. În procesul fecundării la momentul
contactului spermatozoidului cu ovulul hidrolazele acide din acrozom
(hialuronidază, fosfataza acidă) depolimerizează acidul hialuronic ce
cimentează celulele foliculare din corona radiată a ovocitului, oferind
pătrunderea spermatozoidului în ovul. Acrozomul spermatozoizilor la animalele
a descris în lucrarile sale «On the acrosome of the animal sperm » Bowen R.N.
în 1924.

Tema 3. INCLUZIUNILE CELULARE

Incluziunile celulare reprezintă componenţi citoplasmatici temporari, care pot
apare sau dispare în dependenţă de activitatea metabolică a celulei.

Deosebim incluziuni:

 trofice;
 de secreţie;
 de excreţie;
 pigmentare.
Incluziunile de secreţie prezintă formaţiuni de formă rotundă şi de
diferite dimensiuni, care conţin substanţe biologic active sintetizate de celula
(hormonii, fermenţii şi altele).

Incluziuni trofice sînt considerate picăturile de grăsimi neutre

acumulate în hialoplasmă. În caz de necesitate ele sînt descompuse şi utilizate.
O substanţă de rezervă trofică este şi glicogenul — polizaharid, care poate fi
acumulat în hialoplasmă.

Incluziunile de excreţie nu conţin substanţe biologic active, dar

reprezintă nişte reziduuri metabolice, menite să fie înlăturate din celulă.

Incluziunile pigmentare pot fi exogene (caroten, particulele de praf,

coloranţi etc.) şi endogene (hemoglobină, hemosiderină, bilirubină, melanină,
lipofuscină). Prezenţa lor în citoplasmă poate schimba temporar sau definitiv
culoarea ţesutului.
 Tema 4. NUCLEUL
Nucleul partea componentă a celulei care asigură determinarea genetică şi
reglarea sintezei proteinelor. Forma și dimensiunea nucleelor celulare sunt
destul de diverse și specifice.

Nucleul îndeplinește următoarele funcții:

 Păstrarea informației genetice (molecule de ADN în cromozomi);

 Realizarea informației genetice (controlul şi reglarea diferitelor procese în
celulă);
 Transferul informației genetice celulelor fiice de la celula mamă în
procesul de diviziune celulară.
Primul savant care a descris nucleul celular în ou şi în celulele nervoase
a fost Jan Evangelista Purkinje în 1825-1827, iar în celula vegetală Robert
Brown în 1831.

1. Membrana nucleară (nucleolema) este constituită din membrana nucleară

externă şi membrana nucleară internă, între care este cuprins spaţiul perinuclear,
numit încă şi cisternă nucleolemară cu o grăsime de 20-100nm.

 Membrana externă contactează nemijlocit cu citoplasma, are semne

morfologice caracteristice, care permit să fie văzută ca o continuare a
membranelor reticulului endoplasmatic. Aceste caracteristici includ:
prezența din partea hialoplasmică a poliribozomilor, şi aderarea directă la
membrana reticulului endoplasmatic granular a membranei nucleare
externe.
 Membrana internă se contopeşte cu cromatina din nucleu. Din partea
carioplasmei se poziţionează strat fibrilar care este constituit din fibre,
dar care nu sunt caracteristice tuturor celulelor.
La o anumită distanță membrana nucleară formează porii nucleari cu diametrul
de 80-90 nm. La nivelul porilor nucleari membrana exterioară și interioară se
contopesc trecând direct una în cealaltă. Numărul de pori depinde de activitatea
funcțională a celulei. Pe marginea porului nuclear se aranjează 3 şiraguri,
fiecare constituit din 8 granule cu dimensiuni de 25 nm. Primul este situat la
nivelul membranei nucleare externe, al doilea — celei interne, iar al treilea —
în regiunea centrală a porului. De la granule pornesc formaţiuni fibrilare. Cele
ce încep de la granulele periferice la centrul porului se unesc şi formează un
sept — irisul porului.

Porul împreună cu structurile care-i ocupă, poartă denumirea de complexul

porului şi are aspectul unui octagon simetric.

Funcţia nucleolemei:

 funcţia de barieră, ce asigură izolarea conţinutului nucleului de

citoplasmă,
 limitează pătrunderea biopolimerilor,
 reglează transportarea macromoleculelor din citoplasmă în nucleu şi
invers.
 participă la repartizarea tridimensională a cromatinei în nucleu (în
interfază o parte de cromatină se cuplează cu membrana nucleară
internă).

2. Cromatina (greceşte chroma — culoare; colorant) o substanţă compactă se

evidenţiază în interiorul nucleului, se colorează intensiv cu diferiţi coloranţi,
însă are o pronunţată afinitate către coloranţi bazici. Această componentă de
bază a nucleului a fost descrisă de Walter Fleming în anul 1881. Cromatina este
un analog structural al cromozomilor şi se constituie din A.D.N complexat cu
proteină.

Morfologic există două tipuri de cromatină:

 Heterocromatină;
 Eucromatină.
 Heterocromatină (heterochromatinum) corespunde porţiunilor
cromozomilor, parţial condensate, în celule interfazice, este funcțional inactivă.
Această cromatină foarte bine se colorează cu diferiţi coloranţi și poate fi clar
vizibilă în preparatele histologice.

Heterocromatină la rândul său, se împărtă în:

• Structurală;
• Opțională.
Heterocromatină structurală prezintă segmentele de cromozomi care sunt
permanent în starea condensată (spiralizată). Heterocromatină opţională –
substanţa cu proprietate în despiralizare şi cu capacităţi de a se transforma în
eucromatină.
Eucromatină – prezintă diverse segmente, absolut decondensate, ale
cromozomilor interfazici. Este cromatina activ funcțională, nu se colorează și nu
se observă în preparatele histologice. În timpul mitozei eucromatină se
condensează la maxim şi întră în componenţa cromozomilor.
Fibrilele cromatinei se constituie din dezoxiribonucleoproteide (D.R.N.), în
componenţa cărora intră:

a) A.D.N.
b) A.R.N.
c) proteine specifice — histone şi nehistone.

Raportul dintre A.D.N., proteine şi A.R.N. este următorul: 1:1,3:0,2.

Acidul dezoxiribonucleic (ADN) - este o spirală dublă de nucleotide care

asigură stocarea, transmiterea de la o generație la alta și realizarea programului
genetic de dezvoltare și funcționare a organismelor vii. ADN-ul a fost
descoperit de Johann Friedrich Miescher în anul 1868. Structura dublă a lanţului
ADN-ul a fost propusă de Francis Crick și James Watson, în anul 1953.
 Dintr-un punct de vedere chimic ADN - este o moleculă lungă de
polimer completată din unități repetitive - nucleotide. Fiecare nucleotid constă
dintr-o bază azotată, dezoxiriboză și o grupă fosfatică. Conexiunile dintre
nucleotidele sunt formate de dezoxiriboză și o grupă fosfatică. În ADN-ul se
gasesc patru tipuri de baze azotate (adenină, guanină, timină și citozină). Baze
azotate unui lanţ se conectează de bazele azotate altui lanţ prin legărurile de
hidrogen, în conformitate cu principiul complementarii: adenina se leagă numai
cu timină, guanină - numai cu citozina.
Acidul ribonucleic (ARN) - una dintre cele trei macromoleculele majore care
sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii. ARN-ul constă dintr-un lanț
lung, în care fiecare legătură este numită nucleotidă. Fiecare nucleotidă constă
dintr-o bază azotată, riboză și o grupă fosfatică. Secvență nucleotidelor permite
ARN-ului de a codifica informatii genetice.
În ARN-ul se găsesc cele patru baze azotate (adenină, guanină, citozină şi
uracil). Valoarea ARN-ului în sinteza proteinelor a fost propusă în anul 1939 de
Oscar Torbjorn Caspersson, Jean Bracheta și Jack Schultz. Gerard Mairbaks a
evidenţiat primul ARN-mesager care codifică hemoglobina de iepure. În 1956-
1957, au fost efectuate lucrările (A. Belozersky, A. Spirin, E. Volkin, L.
Astrahan), pentru a determina compoziția celulelor ARN-ului, ceea ce a condus
la concluzia că cea mai mare parte a ARN-ului celular o prezintă ARN
ribozomal.

 ARN informaţional, este o copie a unei anumite porțiuni a moleculei de

ADN şi conține informații despre structura primară a unei proteine.
Secvența de trei nucleotide (un triplet sau codon) din moleculă ARN-i
codifică o anumită formă de aminoacizi. Această informație, moleculă
ARN-i o transportă din nucleu, prin pori nucleare, spre ribozomul - locul
de sinteză a proteinelor.
 ARN de transport – transportă aminoacizi către ribozomii în timpul
sintezei proteinelor. Aceste molecule mici, a căror formă seamănă cu o
frunză de trifoi, transportă pe partea s-a superioară o secvență de trei
nucleotide - anticodoni. Cu ajutorul lor, ARN-t se va uni cu codonii
ARN-i în conformitate cu principiul complementarii.
 Capătul opus al moleculei ARN-t se ataşează de aminoacizi, numai de un
anumit tip, care se potrivește anticodonului său.
 ARN-ribozomal este sintetizat în nucleol și ocupă până la 85-90% din
toate tipuri de ARN din celulă. Împreună cu proteine, ele fac parte din
 ribozomi și efectuiează sinteza legăturilor peptidice dintre unitățile de
aminoacizi, în procesul biosintezei proteinelor.

Proteinele cromatinei alcatuiesc 60-70% și sunt reprezentate de două grupe:

a) histone;
b) nehistone.
Histone - proteine alcaline, care conțin aminoacizi de bază (în special –
lizina şi arginina) sunt dispuse neuniform pe traiectul moleculei de A.D.N. şi
formează blocuri. Fiecare bloc conține 8 molecule de histone, ce alcatuiesc aşa-
numita NUCLEOZOMĂ, cu dimensiuni de circa 10 nm. Laţul ADN-ului
localizat între nucleozomi are o lungime diferită și este format din 10 - 70 de
perechi de baze azotate.
Proteinele nehistone alcătuiesc 20% şi în decursul interfazei formează
în interiorul nucleului o reţea bine structurată, care a primit denumirea de
matrice proteică nucleară şi asigură morfologia şi metabolismul nucleului.
În nucleul, în afară de cromatină şi matrice, deosebim fibrile
pericromatinice, granule intercromatinice şi pericromatinice. Aceste structuri
întîlnite practic în toţi nucleii activi reprezintă nişte ribonucleoproteide, adică
A.R.N.-mesager unit cu proteinele. Fibrile pericromatinice au o grosime de 3-5
nm, granule pericromatinice au un diametru de 45 nm și granule
intercromatinice au un diametru de 21-25 nm.
3. NUCLEOLUL - corpuscul nuclear, cu o formă rotunjită şi dimensiuni de 1-
5 mcm, care reflectă puternic lumina. Nucleolul nu este structură de sine
stătătoare, dar reprezintă un derivat foarte compact al unui cromozom, unde în
interfază are loc cea mai intensă sinteză şi concentrare de A.R.N. Atît formarea
nucleolilor, cît şi numărul lor depind de activitatea şi cantitatea anumitor locuri
ale cromozomilor, numiţi organizatori nucleolari situaţi, de regulă, în regiunea
strangulaţilor secundare. Numărul nucleolilor dintr-o celulă se poate schimba
sau în urma contopirii lor, sau în dependentă de cromozomii ce posedă
organizatori nucleolari. Nucleolii au proprietatea de a se colora intens cu
coloranţi bazici.
Structura nucleolului este heterogenă. În el deosebim formaţiuni fibrilare
observate cu ajutorul microscopului optic" şi granule observate numai la
microscopul electronic. Grosimea fibrilelor este de 6-8 nm, iar diametrul
granulelor atinge 15-20 nm. Fibrilele ocupă centrul nucleolului, iar
componentul granular — periferia. Deseori granulele se contopesc, formînd
structuri fibrilare cu o grosime de 0,2 mcm şi numite nucleoloneme. Fibrilele
din nucleol reprezintă ribonucleoproteide liniare — precursorii ribozomilor, iar
granulele— ribozomi în proces de maturizare. În fibrilele lor se situează
porţiuni de A.D.N. ale organizatorului nucleolar. În jurul nucleolului într-un
preparat fixat se evidenţiază o zonă de cromatină condensată, care corespunde
organizatorului nucleolar.
În anul 1836 Gabriel Valentin a descoperit nucleol în celulele animale. În anul
1838, M. Schleiden a descoperit nucleol în nucleul celulelor vegetale.

4. Suc nuclear (carioplasmă) – substanţa amorfă a nucleului. Acesta conține

proteine (nucleoproteine, glicoproteine) și enzime implicate în sinteza acizilor
nucleici, proteinelor şi altor substanțe din compoziția carioplasmei. Prin
microscopia electronică în carioplasma se evidenţează granule
ribonucleoproteinice cu 15 nm în diametru. De asemenea, sunt găsite enzime
glicolitice implicate în sinteza și descompunerea nucleotidelor libere și
componentelor ale acestora, enzime metabolismul proteic și aminoacizic etc.
Procese de bază a funcţionalităţii nucleului sunt asigurate de energia eliberată în
procesul de glicoliza, enzimele ale căruea se conțin în suc nuclear.

Capitolul 5
TEMA № 5 AUTOREPRODUCEREA
CELULELOR
Tema 1. CICLUL CELULAR
În unul din postulatele teoriei celulare se menţionează că celulele se înmulţesc
în urma diviziunii celulei iniţiale. Această regulă este comună că pentru celulele
procariotice, cît şi cele eucariotice.

CICLU CELULAR (cyclus cellularis) perioada fiinţării celulei cuprinsă între

2-ă mitoze, sau de la înmulţirea celulei pînă la moartea ei. În timpul ciclului
celulăr celulele proliferează și se diferențieză, păstrând aceleași informații
genetice, obţin particularităţile morfologice, specifice diferitelor țesuturi și
organe din organism. Ciclul celular cuprinde interfaza (90%) (perioada de
pregătire a celulei pentru diviziune) și mitoza (diviziune celulară), (10%).

În procesul de dezvoltare şi creştere a celulelor are loc următoarele tipuri de

diviziunea celulară:
Mitoză sau diviziune indirectă (gr. mitos - fir):
 profaza,
 metafaza,
 anafaza,
 telofaza (caracteristică celulelor somatice).
Endomitoza – formarea celule poliploide.
Amitoza sau diviziunea directă are etapele:
 generativă,
 degenerativă ,
 reactivă.
Există o perioadă anterioară diviziunii mitotice a celulelor INTERFAZA
formată din etapele:
 presintetică (G1),
 sintetică (S),
 postsintetică (G2).

Istoria descoperirii mitozei

Printre primii diviziunea celulară la oul de broască, au observat savanţii francezi

Antoine François Prévost și Alexandre Dumas (1824). Mai multe detalii cu
privire la acest proces au fost descrise de embriolog italian M. Rusconi (1826).
Procesul de divizare nucleară în cadrul segmentării ovulului de arici de mare a
descris K. Baer (1845). Diviziuniea celulară în alge a descris Joseph
Dumortier (1832). Etapele individuale ale mitozei au observat: botanist german
W. Hofmeister (1849), în celulele staminei; botanist rus E. Russow (1872) în
celule ferigii comune, tuilor, crinilor; savantul I.D. Chistiakov (1874) în
Equisetum (coada calului) şi Lycopodium (brădişor); zoolog germană A.
Schneider (1873), în ovule segmentate a platelmințiilor, botanistul polonez E.
Strasburger (1875), în mătasea broaștei (sau Spirogira). Pentru a identifica
procesele deplasării componente principale a nucleului, savant german V.
Shleyhner a propus termenul “cariochineză” (1879), iar histolog german V.
Flemming a întrodus în nomenclator morphologic termenul “MITOZA”
(1878).
1.1. Interfază
INTERFAZĂ - perioada anterioară a diviziunii celulare care se caracterizată
printr-o creștere intensă a celulelor. Interfază la rândul ei este formată din
următoarele perioade:
• Presintetică (G1),
• Sintetică (S)
• Postsintetică (G2).
Presintetică (G1), apare imediat după divizarea celulelor, ele au un conținut de
ADN diploid, un nucleu, precum și celulele fiice conţin ARN și proteine totale,
mai puțin de jumătate din celula mamă.
Ca regulă, este cea mai lungă perioadă a interfazei, în celulele eucariote poate
extinde de la 10 ore până la câteva zile.
În perioada (G1) se începe:
• creșterea activă a celulei
• sinteza enzimelor proteice
• sinteza ARNr, ARNm, ARNt,
• formarea ribozomilor
• sinteza enzimelor specifice pentru formarea precursorilor ADN (de
exemplu, nucleotid-fosfochinaza)
• sinteza ATF-ului
• formarea organitelor celulari monomembranici
• sinteza proteinelor speciale, sau activatorilor S-perioadei, care
asigură trecerea celulelor în S-perioadă.
Perioada Sintetică (S), se caracterizează prin:
• dublarea (replicarea) a ADN-ului
• sinteza proteinele specifice (histone), care asigură formarea unui
nou lanţ ADN.
• dublarea numărului de cromozomi, la fiecare cromozom apare
cromatida perechea.
• se sporeşte nivelul de sinteza a ARN-lui ce conduce la marirea
cantităţii de ADN, atingând maximul său în perioada G2.
Notă: Procesul de sinteza ADN-ului și încorporarea proteinei specifice (histon)
în proteina cromatidei la unile dinte cromozomi poate se desfăşura în timp de 5
- 6 ore sau mai mult.
În perioada postsintetică (premitotică, G2) celula se pregătește pentru mitoza,
în ea are loc următoarele evenimente:
• sinteza ARN iformaţional necesar pentru desfăşurarea mitozei.
• sintetizat ARN-ribozomal care determina diviziunea celulara.
• sinteza proteinelor (tubulina-formarea fusului divizional)
implicate în procesul de diviziune celulară, acumularea energiei
necesare pentru mitoză.
• Centriolele centrozomului se dublează.
Durata perioadei-G2 este de circa 2-4ore.
Următoarea etapă după perioada G2 este diviziunea celulară „MITOZA”

1.2. Mitoză

MITOZA - (mitosis, cariochineză) diviziune celulară indirectă, reprezintă o

formă universală şi foarte răspîndită de înmulţire a celulelor.
Semnificația biologică a mitozei – distribuirea strict egală a cromozomilor între
nuclee celuleror fiice, care ofera formarea celulelor fiice cu potenţial genetic
identic și menținerea continuităţii propriităţilor specifice a celulei divizate.
Acest proces include fazele următoare:
Cariochineză - diviziunea nucleară - profaza, metafaza, anafaza şi telofaza.
Citochineză - divizarea citoplasmatică - telofaza.

PROFAZA. După terminarea S-perioadei cantitatea de ADN din nucleul este

4c, în legătură cu dublarea materialul cromozomilor. În celulele mamiferelor,
profaza dureaza 25-30 minute.
Procesele profazei:
• Apar corpusculi dense, filamentoase - cromozomi. La etapa
profazei timpurie (gem dens) cromozomii sunt separate unele de
altele şi nu sunt foarte clar vizibile. În profaza târzie (gem lax),
acestea sunt în mod clar separate unele de altele.

• Pe măsură ce celula intră în procesul de diviziune mitotică

cromozomii se inactivează și se spiralizează. Ca urmare în nucleu
crește numărul de corpusculii cromatici, care se unesc şi formează
un gem dens de fire.

• Cromozomii conțin două cromatide şi la nivelul strangulaţiilor apar

centromere.

• În regiunea centromerilor se formează complexe de proteine

specifice – cinetocor, care asigutră conexiunea cromatidelor de
microtubii fusului divizional.

• Cromozomii sunt dispersate în citoplasmă.

• În legătură cu inhibarea activității organizatorului nucleolar

cromozomal, nucleoli dispar.

• În același timp, se începe distrugerea membranei nucleare: pori

nucleare dispar, în primul rând membrana se dezintegrează în
fragmente și apoi în vezicule membranare mici.

• Se micşorează cantitatea reticulului endoplasmatic granular, se

dezintegrează în cisternele scurte și vacuole, numărul ribozomilor
de pe membranele lui, scad brusc

• Considerabil (până la 25%) se reduce numărul polizomilor, ca pe

membranele REG aşa și în hialoplasmă, ceea ce semnalează
scăderea totală a sintezei proteinelor în celulele divizate.
 • În citoplasmă se activizează centrul celular, centriolele se îndreaptă
spre polurile opuse ale celulei, unde ulterior va fi format fusul
divizional.

• În jurul fiecărei perechi a centrozomilor fiice, apar microtubuli

orientate radial, care formează zona radială a centrozomului.

• Sistemul de microtubii, aranjat între cele două controzome,

participă la formarea fusului divisional.

METAFAZA. În celulele mamiferelor ea durează aproximativ o treime din

timpul mitozei (6-15 min).
• În timpul metafazei, se termină formarea fusului divizionar. El constă din
microtubii centrali, situate între centriolele a celor doi poli mitotic și din
cromozomi individuali asociate cu centromere.
• Cromozomii se aranjează în planul ecuatorial al fusului, formând așa-numită
lama cromozomală, sau stea maternă.
• În timpul metafazei, cromatidele omologi ale fiecărui cromozom sunt izolate
una de cea lalta de o fisură, păstrând legătura numai la nivelul centromerelor.

ANAFAZA - etapa mitozei, care în celulele mamiferelor se petrece 8-14 min.

Acesta etapă se începe cu:
• Divizarea simultană a cromozomilor în cromatidele - fiice (în zona
centromerului)
• Deplasarea cromozomilor spre polii opuși ai celulei.
• Lungirea fusului mitotic printr-o depărtare a polilor celulari.
Se termină prin:
 Acumularea la poluri opuse ai celulei a două seturi identice de
cromozomi.
 TELOFAZA - etapa finală a mitozei, durează 10-40 minute și în timpul cărea
se petrece reconstrucţia nucleilor celulelor fiice și se finalizează separarea lor.

• În timpul telofazei microtubulii aparatului mitotic a celulei mame

se distrug și dispar.

• Datorită reducerii microfilamentelor de actină începe să se formeze

inel contractil care apare în zona strangulaţiei peretelui celular.

• Cromozomii celulelor fiice sunt incluse în procesele de sinteză a

acidului ribonucleic, se dispersează şi se observ, la microscopia
optică, numai parțial ca corpusculii de cromatină.

• În jurul cromozomiilor se restabileşte kariolema şi apar nucleolii.

• Se petrece o repartizare de organite între celule fiice (Mitocondrii,

RE, Complex Golgi şi altele).
Un eviniment important în Telofază este divizarea corpului celulei,
„citokineză”, care are loc în celulele animale prin formarea unei invaginari a
membranei plasmatice în interiorul celulei. Tot odată în stratul cortical al
citoplasmei submembranare, în zona ecuatorului sunt aranjate elemente
contractibile, precum fibrile de actină, orientate circular. Strangularea acestui
inel va duce la formarea invaginărilor a membranei plasmatice în zona lui,
asigurând astfel separarea celulei mame în două celule fiice.
La finalizarea procesului de divizare celulele fiice trec în perioada
interfazei.
Durata ciclului mitotic în organismul animal are o variabilitate diferită. Cele
mai scurte cicle celulare au fost descoperite la ovule unor animale. De exemplu,
diviziunea ovulului la caras auriu are loc în termen de 20 de minute. Destul de
des se întâlnesc cicluri mitotice cu durata de 18-20 ore. Sunt cicluri celulare,
care au o durată de timp de câteva zile. Timpul divizării celulelor poate varia
foarte mult în cadrul aceluiași organism. Astfel, studiul duratei ciclului celular
în celulele epiteliale la şoarece a constatat faptul că, celulele epiteliale al
duodenului se divid la fiecare 11 ore, în jejun - după aproximativ 19 ore, în
cornea ochiului - după 3 zile și în epiteliul cutanat diviziunea trece peste 24 zile.
Timpul care celula cheltuie pe diviziune este de obicei de 1-3 ore (mitoza
embrionară este mult mai scurtă).

Notă: La plante și animale poichilothermice (cu sânge rece) durata mitozei

variază în funcție de temperatura mediului înconjurător.
Este de menţionat că în organismul animal sunt prezente celule, care temporar
sau definitiv sunt aflate în afară ciclului mitotic (PERIOADA G0). Această
perioadă este caracterizată ca starea repausului reproductiv.
Astfel de celule pot fi împărțite în trei grupe:

• celule care după diviziune, nu se modifică, dar îşi păstrează proprietățile lor
morfologice și capacitatea de a se diviza; aceastea sunt celule stem; celulele
cambiale (în epiteliu, măduvă osoasă);

• celule care după divizare cresc, se diferenţiază, îndeplinesc în organe funcții

specifice, dar dacă este necesar (în caz de deteriorare a organului) restabilesc
capacitatea de a se reproduce (celule-hepatice).

• celule specializate, care cresc, se diferențiază, îndeplinesc funcțiile lor

specifice și în această stare rămân până la moarte, niciodată nu se divid și în
mod constant sunt în perioada G0 (celule cardice și nervoase). Durata vieţii
acestor celule este aproape de durata de funcționare a întregului organism.

Tema 2. ENDOMITOZĂ
Endoreproducţia reprezintă un proces, în urma căruia se formează celule cu o
cantitate sporită de A.D.N.
Pe parcursul mitozei deosebim cîteva momente blocarea ale cărora
provoacă apariţia celulelor poliploide – celulelor cu un număr sporit de
cromozomi.
  Blocarea mitozei de la bun început, adică la trecerea de la G2 la
profază, asigură includerea celulei într-un nou ciclu de replicare, prin
urmare'se va condiţiona o sporire treptată a cantităţii de A.D.N. din
nucleu. În astfel de celule, în afară de creşterea volumului nucleului,
nu pot fi observate alte schimbări morfologice.
 Blocare poate avea loc în momentul trecerii celulei de la perioada G2
la mitoza propriu-zisă, în vremea metafazei, ca rezultat se
dezintegrează fusul mitotic.
 O altă varianta, după perioada S celula tetraploidă intră în mitoză,
trece prin toate fazele, însă citotomia nu are loc. Prin urmare, se
formează o celulă cu 2 nuclei (2c2n). Dacă o astfel de celulă se va
include într-o nouă perioadă S, atunci ambii nuclei vor conţine 4c
A.D.N. şi 4n cromozomi.
 Cauzele care împiedică citotomia conduc la apariţia celulelor
poliploide uni- sau binucleate.
 O citotomie neînfăptuită duce la apariţia celulelor somatice poliploide.
 Endomitoza poate să se petrece și prin distrugerea membranei
nucleare, dar în celula nu se dezvoltă aparatului mitotic și cromozomi
nu se distanţează între ele. Ca rezultat se formează celule poliploide.
Dublicarea cromozomilor fără distrugerea membranei nucleare în unile organe
poate se petrece în condiţii de normă. Pe această cale apar celulele poliploide în
ficat, în epiteliul vezicii urinare, în epiteliul pigmentar al retinei ochiului, în
acinii glandelor salivare, megacariocitele măduvei roşii a oaselor.

E de menţionat că

 poliploidia celulelor somatice are loc la finele perioadei de dezvoltare a

celulelor,ţesuturilor şi organelor;
 poliploidia este caracteristică pentru celulele specializate şi diferenţiate şi
nu a fost constatată în decursul embriogenezei (cu excepţia organelor
provizorii) şi formării celulelor sexuale;
 nu este prezentă în celulele-stem.
 Tema 3. MORFOLOGIA
CROMOZOMILOR ÎN MITOZĂ
Istoria

În diverse articole și cărți prioritate în descoperirea cromozomilor se acordă

diferitor oamenii, dar cel mai des anul descoperii se îndică 1882, iar
descoperitorul lor - anatomistul german W. Fleming. Termenul
"CROMOZOM", a fost propus de către histolog german G. Waldeyer în
1888. Cromozomul înseamnă "corp de culoare", deoarece coloranții bazici
foarte bine se leaga de cromozomi. Dar, unii din cercetători cred că primul
care a observat cromozomii a fost botanistul german W. Gofmayster în
1848-1849. În 1902, T. Boveri în 1902-1903 W. Setton (Walter Sutton),
independent unul față de celălalt au emis ipoteza cu privire la rolul genetic al
cromozomilor. T. Morgan, K. Bridges, A. Sturtevant și G. Möller, pe
baza datelor sale au formulat "teoria cromozomială a eredității", potrivit
căreia transferul de informații genetice este în strictă legătură cu cromozomi,
genele sunt plasate liniar (una după alta) pe același cromozom. Aceste
descoperiri au fost publicate în 1915 în cartea «The mechanisms of
mendelian heredity».

Structura cromozomului mitotic

Cromozomul atît în interfază, cît şi în mitoză reprezintă o fibrilă gigantică

de D.N.P. (dezoxiribonucleoproteide) împachetată sub formă de corpuscul
mic. Pentru fiecare specie este caracterizat un număr fix de cromozomi:
celulele bovinelor conţin 60 de cromozomi, cabaline – 66; suine – 40; ovine
– 54; Câini – 78; om – 46.
Morfologia cromozomilor poate fi studiată cu uşurinţă atunci cînd ating
cel mai înalt grad de condensaţie — în metafaza mitozei şi la începutul
anafazei. În aceste faze ei au aspectul unor bastonaşe de diferită lungime,
dar cu grosime egală. La majoritatea cromozomilor cu uşurinţă putem
distinge constricţia primară, numită centromer, care împarte fiecare
cromozom în 2 braţe.
Se deosebesc câteva tipuri de cromotomi mitotici:

- Metacentrici – cromozomii ce posedă două braţe egale sau

aproximativ egale
- Submetacentrici – braţele sînt de diferită lungime,
- Acrocentrici – cu a doilea braţ scurt, aproape invizibil.
În regiunea constricţiei primare se localizează cinetocorul, de la care în
timpul mitozei pornesc microtubulii fusului mitotic. În unele cazuri
deosebim şi o constricţie secundară, situată aproape de capătul
cromozomului. Micul segment despărţit prin această constricţie poartă
denumirea de satelit al cromozomului. Constricţia secundară se mai
numeşte organizator nucleolar, deoarece anume aici în vremea interfazei are
loc formarea nucleolului. Tot aici se situează şi A.D.N., responsabil de
sinteza A.R.N. ribozomal. Braţele cromozomilor se termină cu aşa-numiţii
telomeri.
Totalitatea cromozomilor, dimensiunile lor, forma şi particularităţile de
structură poartă denumirea de cariotip, care variază de la o specie la alta.
Toate cromozomi sunt asociate (autosome), cu excepția celor sexuali, care
îndependenţă de sex diferă, și anume la femele mamiferelor doi cromozomi
X, dar la masculi X și Y. La pasari, femelele au W și Z, masculii doi
cromozomi Z.

Tema 4. AMITOZĂ
Amitoză sau diviziunea celulară directă (din limba greacă, α – particulă şi
μίτος - «fir") - o diviziune celulară simplă cu împărțire nucleului în două
nuclee. A fost descrisă pentru prima dată de biolog german Robert Remak
în 1841, termen era propus de histolog Walther Flemming în 1882. În cele
mai multe cazuri, amitoză se observă în țesuturile organelor, celulele ale
cărora încetează viaţa sa de diferențiere, în condiții normale sau patologice.
În celule amitotice:
 morfologic se păstrează starea interfazică a nucleelor,
 în mod clar sunt vizibile nucleol și membrana nucleară,
 replicarea ADN-ului lipseste,
  nu are loc spiralizarea cromatinei,
 cromozomii nu se observ.
 celula își păstrează activitatea funcțională, care dispare aproape
complet în timpul mitozei.
 În amitoză se divide nucleul, fără formarea fusului mitotic, astfel încât
materialul ereditar este distribuit aleator.
 absenta citocinezei duce la formarea celulelor binucleate, care în
continuare nu sunt capabile să se angajeze în ciclul normal de divizare
mitotică.
 amitoza conduce la formarea celulelor multinucleate.
În conformitate cu semnificația fiziologică sunt trei tipuri de diviziune
amitotică:
1. Amitoză generativă - diviziunea celulara completă în care celulele
fiice sunt capabile să se divizeze mitotic şi au caracteristice normale
pentru funcționarea lor adecvată.
2. Amitoza reactivă este cauzată de înfluenţa factorului nociv asupra
organismului.
3. Amitoza degenerativă - procesul de diviziune asociată cu moartea şi
degenerare celulelor.
Moarte celulară se asigură de două tipuri de modificări morfologice care
corespund diferitelor mecanisme ale dezvoltării proprii - Necroza şi
Apoptoza.
NECROZĂ (din greacă νεκρός - mort) - un proces patologic, exprimat în
moartea locală a țesutului în organismul viu, ca rezultatul influenţei a unui
agent exogen sau endogen distructiv. În cazul necrozei se petrece:
distrugerea structurilor celulare după eliberarea hidrolazelor și a altor enzime
din lizozomii deteriorate, cariopicnoză, cariorexis și cariolizis nucleului,
dispariția membranelor celulare și dezintegrarea celulelor.
Factori care provoacă necroză:
 fizice (radiație, electricitate, temperaturi joase și înalte - iritaţii și
arsuri);
 toxice (acizii, alcaline, săruri metalelor grele, enzime, droguri, alcool
și altele.);
 biologice (bacterii, virusuri, protozoare, etc.);
 alergice (endo- și ectoantigeni, cum ar fi necroza fibrinoidă în infecții
alergice și boli autoimune);
  vasculare (infarctul, insultul);
 trofonevrotice (ulcere de decubit).
În funcție de mecanismul de acțiune al factorilor patogeni se disting:
 necroza directă cauzată de acțiunea directă a unui factor (necroza
traumatică, toxică și biologică)
 necroză indirectă care rezultă în mod indirect, prin sistemul
vascular și sistemul neuro-endocrin (alergice, cardiovasculare şi
trofonevrotice).
APOPTOZA - moartea fiziologică (programată) a celulelor. Este un
proces activ controlat genetic şi dirijat de un program intern care este condus
de factori externi.
În rezultatul apoptozei:
 celula pierde toate structurile specializate de pe suprafața sa
(microvilii și conexiuni intercelulare),
 se întâmplă condensarea citoplasmei și nucleului,
 modificări în nucleu includ numai cariopicnoză și cariorexis (fără a
distrugere cariolemei),
 carioliza lipseşte;
 cromatina în nucleu se plasează în semilune mari, după ce nucleul se
dezintegrează în fragmente.
 plasmalema celulellor formează numeroase proeminențe care conțin
organite și fragmentele nucleului, ele se desprind formând corpi
apoptotici de formă rotundă sau ovală. Ultimile se fagocitează de
celulele învecinate unde şi se digeră.
Apoptoza - unul dintre mecanismele fundamentale și universale ale
homeostaziei tisulare, care se observă în diferite țesuturi a organismului
animal în norma, patologie, dezvoltarea embrionară și postembrionară.

Capitolul 6
TEMA № 6 EMBRIOLOGIE

Tema 1. BAZELE EMBRIOLOGIEI

Embriologia (grec. embryon — embrion, logos — ştiinţă) este ştiinţa despre
embrion, despre legităţile dezvoltării lui.

Printre primii embriologia a fost studiată de către Hipocrat și Aristotel.

Fondatorul embriologiei moderne a animalelor se consideră: K.F. Wolff
care în 1759 a susținut teza cu titlul «Theoria generationis», ea a stat la baza
lansării embriologiei moderne. C.M. Baer în anul 1828 a creat primul volum
al celebrei cărţi "Istoria animalelor". A.O. Kovalevschi în 1865 a primit o
diplomă de master pentru teza sa "Istoria dezvoltării Amphioxus -
Amphioxus lanceolatus». I.I. Mechnikov a fost fondatorul embriologiei
evoluționale, studiind embriologia nevertebratelor în Italia, unde în anii
1865-1867 a confirmat că vertebrate și nevertebrate au o unitate unică de
origine.
Embriologia studiează:
Progeneza:
 Structura celulelor sexuale;
 Dezvoltatrea celulelor sexuale (gametogeneza);
Embriogeneza:
 Fecundarea;
 Segmentarea şi formarea blastulei;
 Gastrularea şi diferenţierea foiţelor embrionare;
 Formarea primordiilor ţesuturilor (histogeneza);
 Formarea primordiilor organelor (organogeneza);
 Formarea sistemelor de organe la făt (sistemogeneza).

Tema 2. PROGENEZA
Progeneza – procesul de dezvoltare şi maturizare a celulelor sexuale.
Structura celulelor sexuale este asemănătoare cu structura celulelor
somatice. Ele sunt constituite din nucleu și citoplasmă, organite și
incluziuni. Celulele sexuale mature spre deosebire de celulele somatice
conţin o garnitură haploidă de cromozomi. Toţi cromozomii, cu excepţia
celor sexuali, se numesc autozomi. La mamifere celulele sexuale
masculine conţin cromozomii sexuali X sau Y; în celulele sexuale
feminine — numai cromozomul X.

Notă: Spermatozoizii sunt eterogene, deoarece nucleul lor contine

diferite tipuri de cromozomi sexuali. Jumătate din spermatozoizii au
cromozomul X, cealaltă jumătate cromozomului Y.

2.1. Structura celulelor germinale

Structura celulelor sexuale masculine

Spermatozoidul (din grecesc „σπέρμα” – seminte, “ζωή” - viață și

“εἴδος” - fel) - celula sexuală masculină, gametul masculin, care servește
pentru a fertiliza gameti sexuali femini - ovule. Pentru prima dată
spermatozoidul a fost descris de către savant olandez Antonie Van
Leeuwenhoek în 1677. Celulele sexuale masculine (spermatozoizii), la
toate vertebrate au formă flagelară. Ele sunt formate în cantitati mari în
gonadele masculine (testiculele).
La spermatozoidul se deosebeşte cap, coletul și coadă.
1. CAPUL spermatozoidului conţine un nucleu mic şi dens înconjurat de
un strat fin de citoplasmă. Nucleul spermatozoidului se caracterizează
printr-un conţinut înalt al nucleoprotaminelor şi al nucleohistonelor.
Jumătatea anterioară a nucleului este acoperită de un săculeţ plat, care
reprezintă „capişonul cefalic" al spermatozoidului. În el la polul anterior
este situată acrosoma. Capişonul şi acrosoma sunt derivatele
complexului Golgi.
Nota: Acrosoma conţine un set de enzime, printre care un rol
important aparţine hialuronidazei şi proteazelor, capabile să dizolve
membranele care acoperă ovulul. Dizolvarea membranei secundare a
ovulului este necesară pentru penetrarea spermatozoizilor în el.
Între acrozom şi membrana nucleară se află perforatorul cu rol de
penetrare a plasmalemei ovocitului. În momentul pătrunderii
spermatozoidului, perforatorul formează un canal în citoplasma, prin care
se transferă conţinutul nucleului spermatozoidului. La exterior, capului
spermatozoidului este acoperit cu plasmalemă care, fără întrerupere,
trece pe gât, și apoi, spre coadă.
2. Următoarea porţiune care stă la spatele capului spermatozoidului este
COLETUL (cervix) sau piesa de conjugare a flagelului. Coletul este de
0,4 µm şi se află între centriolul proximal şi centriolul distal, fiind centrul
kinetic al spermatozoidului.

- Placă de bază, o lama fixă de citoplasmă ce se află în fosa de

implantare;

- Centriolul proximal sau capitelul este segmentul superior al

complexului centriolar, aflat în contact cu placa bazală, care în momentul
penetrării spermatozoidului ajunge în ovul şi participă în procesele de
divizare a ovulului;

- Centriolul distal cuprinde:

- Coloanele segmentare (porţiunea anterioară) sunt protein fibrilare

dispuse radiar în jurul centriolului proximal şi reprezintă rădăcinile
axonemei, fiind sintetizate de ribozomii spermatidei şi se atribuie
aparatului de mişcare a flagelului.

- Porţiunea posterioară prezintă un inel (annulus) format din

membrana celulară şi poziţionat dintre piesa intermediară şi cea
principală.
3. PORŢIUNEA CAUDALĂ (flagellum) este alcătuită din trei segmente
(piese): intermediară, principală și terminală.
Piesa intermediară are lungimea de 5-10 µm, este segmentul cuprins
intre cele două jumătăţi (anterioară şi posterioară) a centriolului distal şi
este considerată «centrala energetică a spermatozoidului». Piesa
intermediară cuprinde: axonema, dispozitiv fibrilar, teaca
mitocondrială şi citoplasmă bogată în glicogen, fosfolipide, enzime şi
altele.
 Axonema (filamentul axial) este structurată din microtubuli
organizaţi după modelul 2 centrali şi 9 dublete periferice.
Microtubulii sunt formate din proteina tubulină şi după structură
sunt identică cu cele din cilii celulelor epiteliale.
 Dispozitivul flbrilar este structurat din 9 fibrile proteice ce
înconjoară la exterior cele 9 dublete periferice de microtubuli.
Aceste fibrie proteice sunt o continuare a coloanelor segmentare
din piesa de conjugare şi conferă rigiditate piesei intermediare.
 Teaca mtiocondrialâ este formată din 15-25 mitocondrii care se
dispun spiralat în jurul axonemei.
 Glicogenul din citoplasma se dispune printre mitocondrii sub
formă de depozite mici, reprezentând rezerva de glicogen a
spermatozoidului folosit în fosforilarea oxidativă, pentru
transformarea lui în energie, fiind sursa de energie a
spermatozoidului.
La exterior piesa principală a flagelului este acoperită cu plasmalemă.
Piesa principală este segmentul flagelului spermatozoidului cu o
lungime de circa 40-50 µm, structurată din axonemă cu dispoziţia
microtubulilor 2+9 dublete periferice şi dispozitivul fibrilar constituit
din 9 proteine fibrilare situate la periferia dubletelor periferice. La
periferia tecii fibrilare se evidenţiează o citoplasmă, lipsită de organite şi
incluziuni, delimitată la exterior de plasmalemă.
Piesa terminală are o lungime de 3-4 µm, conține numai filamente
singulare contractibile ale axonemei și plasmalemă.
Mişcarea spermatozoizilor în tractul genital feminin este realizată,
datorită aparatului mișcării acestei celule; chemotaxie (mişcare către
iritanți chimici); rheotaxis (mișcarea contra curentului fluidului);
contracții peristaltice ale peretelui uterin; mișcarea cililor celulelor care
acoperă suprafața interioară a oviductului.
Notă: Capacitatea de a fertiliza ovulul, spermatozoizii obţin în
porţiunea terminală a epidimului testicular. Aici ei sunt acoperite cu
un înveliș subțire de lipo-proteine, spermatozoizii primesc aceeași
sarcină electrică și se resping reciproc.

Structura celulelor sexuale feminine.

OVULELE, sau ovocitele (lat. ovum — ou), prezintă gameţii

feminini: umani, animalelor şi păsărilor, care conţin un număr haploid de
cromozomi. Diametru ovocitelor poate varia de la 100 microni la câțiva
centimetre, datorită cantității de vitelus (incluziunile citoplasmatice) –
materialul nutritiv necesar pentru dezvoltarea embrionului. În anul 1826,
Karl Ernst von Baer a descoperit ovulului la mamifere.
Structura. Ovulul la vertebrate, de regulă, are forma sferică, un
volum de citoplasmă mai mare decît la spermii, şi este incapabil de a se
mişca independent. El conţine nucleu, citoplasmă (ooplasmă), în care se
află în cantităţi diferite materialul nutritiv — vitelusul şi membrane.
1. Nucleul are o formă sferică şi este construit, la fel ca nucleul
celulelor somatice, din cromatina, nucleol, carioplasmă şi cariolemă.
Nucleul conține un număr haploid de cromozomi.

Notă: Ovocitele mamiferelor sunt homogametice, deoarece în nucleul

lor, există doar X-cromozomul.

Mărimea și structura nucleolului confirmă despre sinteză intensivă a

ribozomilor și a ARN-ului.
Pentru citoplasmă este specific un grad relativ ridicat de bazofilie.
Acesta conține ribozomi liberi, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi,
mitocondrii, corpii multiveziculare şi vitelus. Gălbenușul (vitelus),
prezintă incluziunile citoplasmatice, are formă de granule, globule mari
sau plăci şi este compus din proteine, glucide și fosfolipide. Structura
ovulelor se caracterizează prin polaritate, lucru ce se explică prin
poziţionarea neuniformă a gălbenușului și a altor structuri citoplasmatice.
Partea ovulului în care se acumulează vitelusul reprezintă polul vegetal
sau bazal, iar partea opusă, în care se deplasează nucleul — polul animal
sau apical. Stratul periferic a citoplasmei ovulului se numeşte – zona
corticală (cortex - scoarţă). Este complet lipsit de gălbenuș şi conține
numeroase mitocondrii.
Funcțiile acestui strat - transferul substanţelor nutritive și participarea la
dezvoltarea embrionului în primele etape ale embriogenezei.
2. Toate ovulele la exterior sunt acoperite cu următoarele teci: citolemă
(ovolemă), sau membrana primară, membrana secundară (glucido-
proteică) şi de cea terţiară (cochilie, subcochilie).
 Membrana primară - citolemmă, este întotdeaună prezentă.
 Membrana secundară este derivată celulelor foliculare ale
ovarului.
Ovarul în procesul de creştere şi de maturizare este înconjurat de un strat
de celule pavimentoase sau cubice numite celule foliculare. Pe baza
activităţii ovocitului şi a celulelor foliculare în jurul ovulului se formează
o zonă bogată în glicozamino-glicani – zonă pelucidă (zona pellucida).
Celulele foliculare trimit prin zona pelucidă prelungiri lungi, îndreptate
spre ovocit, elimină substanţe, pe care le absoarbe ovulul şi care participă
la creşterea lui. Concomitent citolema ovocitului posedă microvilozităti,
situate între prelungirile celulelor foliculare. Această zonă portă denumire
de corona radiată. Epiteliul folicular îndeplineşte funcţia trofică şi
funcția de protecție, previne polispermie (fecundarea ovulului de către
mai mulți spermatozoiz) şi este deosebit de bine dezvoltat la mamifere.
 Teaca terţiară este formată dintr-un material secretat de celulele
oviductului. Acesta are funcțiile trofică şi de protecție, şi se
dezvoltă la reptilele și păsări. Tecile terţiale a ovulului la păsări
sunt reprezentate de albuşul – secretat de mucoasa porţiunii
glandulare a oviductului, membranele cochiliere interna şi externă -
secretate de istm şi coaja calcaroasă - secretată de uter. Ovulul
mamiferelor superioare este lipsit de membrana ovulară terţială.
Clasificarea ovulelor.
În dependenţă de cantitatea de vitelus:
 oligolecite (oligos - puţin, lecytos - gălbenuş) – ovule cu o cantitate
mică de vitelus (moluște, echinoderme, mamifere, amfioxul);
 mezolecite (mesos - mediu) – cu o cantitate medie de vitelus
(acipenseri, amfibiile);
  polilecite (роly - mult) – cu o cantitate mare de vitelus (artropode,
reptile, păsări, pești, cu excepţia acipenseri);
 avitelinice (alecite) – nu conţin vitelus (himenoptera parazitică).
După dispunerea gălbenuşului în citoplasmă:
 izolecite, sau homolecite (isos, homos - asemănător) – ovule cu
distribuţia uniformă a gălbenuşului (moluște, echinoderme,
mamifere, amfioxul);
 telolecite (telos - margine) – dispunerea gălbenuşului la unul dintre
poli. Acestea includ unele din ovule polilecite (reptile, păsări, pești,
cu excepţia acipenseri) și toate ovule mezolecite (pești acipenseri,
amfibiile);
 centrolecite — vitelusul se află în centrul celulei. Acestea includ
unele din ovule polilecite (artropode).

2.2. Dezvoltarea celulelor germinale

Dezvoltarea celulelor sexuale masculine – Spermatogeneza
Spermatogeneza – procesul de dezvoltarea a celulelor sexuale
masculine, care se petrece în testicule (gonadele masculine) animalului
matur. Fazele individuale ale meiozei la animale au fost descrise de
Flemming V. în anul 1882, studiul care la continuat savantul rus V.I.
Beliaev. În același timp, (1887), A. Weissman a confirmat necesitatea
meiozei, ca mecanism pentru menținerea unui număr constant de
cromozomi în celulă.
Spermatogenezei i se disting patru perioade: germinativă (de
multiplicare), de creștere, maturare și formare.
Perioada germinativă (de multiplicare). În această perioadă
celulele se numesc spermatogoniile. Ele derivă din gonocitele
cordoanelor sexuale ale testiculului fetal şi sunt localizate în singur rînd
pe vitroasa tubului seminifer. Spermatogoniile au diametru de 10-12 µm,
poliendrice cu nucleu sferic aşezat central şi cu număr de cromozomi
diploid. Acestea, se divid prin mitoză.
 Unele dintre ele formează spermatogonii intermediare, care cresc
în dimensiune și trec prin perioada de creştere, devenind
spermatocitii de ordinul I.
 altă parte a spermatogonii continuă să se dividă. Ele sunt celule
stem și participă la majorarea numărului de spermatogonii.
 Perioada de creștere sau interfaza. Pe parcursul acestei
perioade, celulele sunt numite spermatociţii primari (spermatociţii de
ordinul I). În perioada de creștere dimensiunea celulelor crește, apar
schimbări complexe în redistribuirea materialului genetic, în nucleu se
desfăşoară dublarea cantităţii de ADN, dar în citoplasma se acumulează
substanşe nutritive. Celulele îşi păstrează un număr de cromozomi diploid
(2n4c).
Perioada de maturare sau Meioza. Meioza este generatoare de
diversitate, deoarece asigura desfasurarea proceselor de recombinare
genetică prin care are loc amestecarea caracterelor genitorilor (parintilor)
ca urmare a recombinarilor intra- şi intercromozomiale, realizate intre
cromozomii omologi, în profaza I şi anafaza I.
Această perioadă se defăşoară în două etape:
 Meioza I (etapa reductionala sau heterotipica)
 Meioza II (etapa ecuaţionala sau homeotipica)
Etapa reductionala (MEIOZA I) conţine aceleaşi faze ca şi mitoza.
Este precedata de interfaza, perioada în care are loc dublarea materialului
genetic în spermatocitul primar. Prin urmare, în acestă perioadă distingem
următoarele etape: Profaza I, Metafaza I, Anafaza I şi Telofaza I.

1. Profaza I
Are o durata mai mare decat în cazul mitozei şi este foarte
importanta deoarece asigura procesele de recombinare genetică. Se
caracterizeaza prin următoarele etape:
 Etapa leptotenă (leptos - subțire, taenie - bandă) etapă se
caracterizează prin evidenţierea clară a nucleolului, cariolemei și
spiralizerea cromozomilor, care au forma de filamente lungi foarte
subțiri. Între cele două cromatide nu se observă clivajul.
 Etapa zigoten (zygoo – conectarea). La această etapă cromozomii
omologi, paterni şi materni se apropie şi se unesc formând sinapse,
ce conduce la formarea de bivalenti, procesul care se numeşte
conjugarea cromozimilor omologi.
 Etapa pachiten (pachys - groase) cromozomii perechi se
spiralizează unul în jurful altuia devin mai scurti şi mai grosi; la
nivelul chiasmelor are loc fenomenul de crossing-over (schimb de
 segmente intre cromatide din cromozomi omologi, care determina
un schimb de gene aduse de cei doi gameti de sex diferit);
 Etapa diploten: (diploos - dublu) clivajul este vizibil, cromozomii
din fiecare bivalent tind să se separe, dar cromatidele rămân ataşate
în mai multe portiuni numite chiasme; aşadar, fiecare bivalent are
patru cromatide, dar numai doi centromeri.
 Etapa diachineza: (dia - divergent) cromozomii din fiecare
bivalent se îndreaptă spre periferia nucleului; se dezorganizează
nucleolului şi membrana nucleara; începe să se formeze fusul de
diviziune; are loc atasarea cromozomilor de firele fusului de
diviziune.
1. Metafaza I. Se termina formarea fusul de diviziune; cromozomii
omologi migrează în zona ecuatorială a celulei şi formează placa
metafazică (ecuatorială).
2. Anafaza I. Cromozomii omologi care întră în componenţa
bivalentului, se separă şi sunt traşi spre polii opuşi a celulei. Separarea
cromatidelor în cromozomi nu se petrece. Procesul de distribuirea
cromozomilor către celule fiice se numeşte segregarea
intercromozomiala.
3. Telofaza I. Cromozomii omologi, bicromatidici se îndepartează
complet spre polii opuşi ai celulei. Celulele fiice (spermatociţii
secundari) au nucleii cu numarul de cromozomi reduşi la jumatate. Ca
rezultat conţinutul ADN-ului în fiecare celulă fiică este 1n2c .
Etapa ecuaţionala (MEIOZA II). Se desfăşoară în aceleaşi faze ca şi
mitoza. Ea este precedata de o interfaza scurtă (interchineza) în care nu
mai are loc dublarea ADN-ului, cromozomilor şi centriolelor. În a doua
diviziune meiotică nu are loc reducere a numărului de cromozomi. Esența
diviziunii equationale este formarea a patru celule haploide cu
cromozomi monocromatidici (în componenţa fiecărui cromozom se
înclude o cromatidă).

1. Profaza II: este scurta; cromozomii nu mai sufera clivajul longitudinal;

2. Metafaza II: cromozomii se însera cu centromerul la ecuatorul fusului de
diviziune;
3. Anafaza II: comozomii se separă în cromatidele, care migreaza spre cei
doi poli ai celulei;
4. Telofaza II: are loc regruparea cromozomilor monocromatidici spre polii
celulei; se formeaza pereti intre celule; se formeaza nucleolul şi
membrana nucleară; cantitatea totala de ADN în nucleu este egala cu
jumatate din cea a unui nucleu somatic la sfarsitul mitozei 1n1c.
Prin urmare, în perioada de maturare din fiecare spermatocit
primar se formează patru spermatide cu un număr de cromozomi haploid.
Cromozomii sexuali X și Y, caracteristice spermatozoizilor, migrează
către diferite spermatide, ca rezultat două spermatide conţin cromozomi –
X şi celelalte două cromozomi – Y. Datorită acestui proces masculii
mamiferelor devin heterogametici. Spermatidele se loclizează în
înfundăturile membranelor polilor apicali ai celulelor Sertoli. Ele au un
diametru de 9 µm, sunt dispuse pe trei rânduri spre lumenul tubului
seminifer. Spermatidele au o forma triunghiulară, nucleu rotund, relativ
mare şi sărac în cromatină. Citoplasma slab bazofilă conţine numeroase
mitocondrii, complexul Golgi şi un centrozom, situate în apropierea
nucleului. Alte organite și incluziuni sunt absente.
Notă: Spermatidele nu sunt capabile de a se divide şi se transformă
direct în spermatozoizi.
Perioada de formare. Perioada finală a spermatogenezei, în care celula
triunghiulară - spermatida - dobândește proprietăți morfologice
caracteristice pentru spermatozoidul.
În timpul formării spermatozoizilor se petrec următoarele procese:
 Nucleu rotund al spermatidei se îngroaşă, devine ovalar şi
migrează spre plasmalemă.
 Complexul Golgi formează vezicule paraacrozomiale (acroblastul)
care se dispun la polul anterior al nucleului.
 Acroblastul se măreşte în dimensiuni acoperând nucleul sub formă
de căpăcel
 În zona medie vezicula acrozomală se transformă în Acrozom.
 Centrozomul migrează spre polul opus al celulei departându-se de
la nucleu. În această zonă el se împare în centriole proximală și
distală. Ele formează gâtul (coletul) spermatozoidului.
 Centriolul distal este împărțit în două părți - anterioară și
posterioară. Porţiunea anterioară prezintă proteină fibrilară dispusă
radiar în jurul centriolului proximal şi reprezintă rădăcinile
axonemei;
 Porţiunea posterioară prezintă un inel (annulus) format din
membrana celulară şi poziţionat dintre piesa intermediară şi cea
principală.
  Inelul alunecând pe axonema flagelului atrage citoplasma care
conține mitocondrii și glicogen, ca urmare mitocondriile se dispun
în jurul axonemei formând teaca mitocondrială, iar glicogenul se
depune printre mitocondrii sub formă de depozite mici.
 Citoplasma se deplasează pe axonemă şi formează un strat subţire
la nivelul piesei principale a flagelului.
 Celula continuă să se lungească, și primeşte aspectul
spermatozoidului.

Dezvoltarea celulelor sexuale feminine - ovogeneză

Dezvoltarea ovulelor, sau ovogeneză, - este un proces foarte complex și de

lungă durată. Acesta începe în timpul embriogenezei și se finalizează în
perioada maturităţii sexuale a femelei. Prima descriere detaliată a meiozei în
ovocitele la iepure a fost efectuată de către Uiniuorter în 1900.
Ovogeneză este formată din trei perioade: multiplicare (proliferare), de
creștere şi maturare.
Perioada de multiplicare are loc în timpul dezvoltării fetale și este finalizată în
primele luni de la parturiţie. În această perioadă are loc formarea celulelor
germinative – ovogoniilor. Ele provin din gonocitele cordoanelor lui Valentin şi
Pflüger. Au dimensiuni mici 15-20µm, forma sferică sau ovoidă, nucleul
veziculos nucleolat, cu un număr de cromozomi diploid şi citoplasma, în care
este prezent aparatul Golgi, mitocondrii, ribozomi şi reticolul endoplasmatic.
Ovogoniile se divid mitotic. Unele dintre ele pierd capacitatea de a se devide, se
acoperă cu celulele epiteliului folicular, care asigură ovogonia cu material
nutritiv şi trec în următoarea perioadă de creştere.
Perioada de creștere are loc după parturiţie. Celule care se formează în această
etapă sunt numite ovocitele primare (ovocitele de ordinal I). Celulele cresc în
dimensiuni şi se înconjoară cu zona pelucidă formată din proteoglicani.
Modificări în nucleii sunt similare cu schimbările în spermatocitele primare.
Pentru această perioadă este specific sinteza intensivă și acumularea a
vitelusului, care este necesar pentru embrion în timpul primelor etape de
dezvoltare. Prin urmare, cromozomii din nou se dispiralizează. Acest proces are
loc în două etape:
 etapa de creștere slabă (previtelogeneză)
 etapă de creștere intensivă (vitelogeneză).
Caracteristici morfologice a previtelogenezei – organitele se localizează în
jurul nucleului, se activizează funcția sistemului de sinteza a proteinelor
citoplazmatice: se dezvoltă ribozomii, reticulul endoplasmatic granular,
complexul Golgi şi mitocondrii. Nucleul este rotund, cu conţinut mic de
cromatină, nucleol este bine dezvoltat. Teaca secundară a ovocitului constă
dintr-un singur strat de celule foliculare. Previtelogeneză durează până la
perioada de maturitate sexuală a femelei.
Vitelogeneză - etapa de acumulare intensivă a vitelusului în citoplasmă
ovocitului primar. În acest proces participă întregul organism. Celulele
foliculare transportă vitelus spre ovocit. Acestea se divid intensiv prin mitoza,
astfel în cât teaca secundară devine multistratificată. Organite din zona
perinucleara se mută la periferie formând stratul cortical, care joacă un rol
important în stadiile primare ale embriogenezei.
Perioada a treia - maturarea ovocitului. Perioada de maturare ovocitelor
începe la pubertate şi se caracterizează prin formarea ovocitului de ordinul II şi
prin prezenţa fenomenului de ovulaţie - eliberarea unui ovocit matur din ovar.
Perioada de maturare include etapele de divizare asemănătoare cu cele din
procesul de dezvoltare a spermatozoizilor:
o Meioza I (etapa reductionala sau heterotipica);
o Meioza II (etapa ecuaţionala sau homeotipica);

În prima etapă (etapa reductionala), ovocitele de ordinul I se divid. Ca

rezultat, această diviziune generează un ovocit de ordinul II și un mic corp
reducţional (polar). Fiecare din ei au conţinutul AND-ului – 1n2c. Corpul
reducţional (polar) reprezintă o celulă mică cu citoplasmă săracă. Ea primeşte
cîte un cromozom bicromatidic de la comozomul ovocitului de ordinul I. Apoi
în procesul de ovulație, ovocitul eliberat şi înconjurat de epiteliu folicular se
îndreaptă din cavitatea abdominală spre pâlnia trompei uterine şi în lumenul
acesteia. Aici se petrece a două divizare (etapa ecuaţionala) în urma căreia se
formează ovocitul matur (ovulul) capabil de afi fecundat.
În a doua perioadă de maturare (perioada ecuaţională) are loc etapă a doua
de diviziune celulară care se continua după prima etapă fără perioada de
interchineză. Numarul de cromozomi se reduce la jumătate, celulele devin
haploide (1n1c). În a doua diviziune a ovocitului de ordinul II se formează un
ovul şi al doilea corp reducţional (polar). Primul corp polar, uneori tot este
împărțit în două celule mici, egale.
Ca rezultat al tuturor acestor transformări se formează un ovul matur şi două
(trei) corpi reducţionali.
Nota: Perioada ecuaţională are loc numai în cazul fecundaţiei.

Astfel, ovogeneză diferă de spermatogeneză printr-un anumit număr de

caracteristici:
 Se începe în perioada fetală de dezvoltare femelei;
 are o perioadă de creștere foarte lungă, în timpul căreia se acumulează
material nutritiv (vitelus);
 are loc în ovarul embrionului şi la femelă în perioada de maturizare
sexuală, iar apoi şi în oviduct;
 dintr-un ovocit primar se formează doar un singur ovul matur;
 toate ovulele sunt omogene genetic, deoarece conţin cromozomii - X;
 celulele sexuale feminine (ovulul) nu sunt capabile să se miște de sine
stătător.

Tema 3. EMBRIOGENEZĂ
Embriogeneza – este un proces, în care dezvoltarea embrionului trece prin
anumite stadii cu modificări cantitative şi calitative permanente.
Deosebim următoarele stadii ale embriogenezei:
Fecundarea:
 interacţiunea la distanţă (biochimic) şi apropierea gameţilor;
 interacţiunea de contact şi activizarea ovulului;
 pătrunderea spermatozoidului în ovul;
 segregare ovoplasmatică;
 apropierea pronucleilor;
 contopire (singamie) din care rezultă ZIGOTUL.
Segmentarea şi formarea blastulei:
După formarea zigotului (apare segmentarea),` se formează prima
structură embrionară numită morulă, constituită din celule poligonale ce
formează embrioblastul, care apoi se înconjoară cu celule şi formează
trofoblastul. Formaţiunea constituită din trofoblast, buton embrionar şi
cavitatea lecitocelică se numeşte blastulă. Se formează la 7 zile după
fecundaţie.
În dependenţă de specie acest proces poate derula prin diferite divizări:

 Segmentarea uniformă totală (arici de mare)

 Segmentarea neuniformă totală (amfibieni)
 Segmentarea parţială, meroblastică sau discoidală la păsări
 Segmentarea asincronă totală (la mamifere)
 Gastrulaţia:
o Invaginare.
o Epibolie.
o Imigraţie.
o Delaminare.
Diferenţierea foiţelor embrionare:
o Histogeneza – procesul de formare a ţesuturilor;
o Organogeneza – procesul de formare a organelor;
o Sistemogeneza – procesul de formare a sistemelor la făt.

3.1. Fecundarea
Fecundarea (fertilisatio) se numeşte contopirea celulei sexuale
masculine cu cea feminină, în urma căreia se restabileşte garnitura diploidă
de cromozomi, caracteristică pentru specia dată de animale, şi apare o celulă
calitativ nouă—ZIGOTUL (ovulul fecundat sau embrionul unicelular).
În zigot masa nucleului se dublează prin mărirea volumului de ADN, iar
volumul citoplasmei rămîne practic acelaşi, în special la fecundarea ovulelor
telolecite. Unul dintre primii savanţi care au descries procesul de fecundare a
fost Oscar Hertwig. El a descris procesul de fecundare la aricii de mare în
anul 1876 şi a constatat că, în momentul fecundării are loc contopirea
nucleelor spermatozoidului şi ovulului.
Fecundarea este precedată de însămînţare — revărsarea lichidului seminal
în căile genitale în timpul fecundării interne, sau în mediul unde se află
ovulul la fecundarea externă.
În procesul de fecundare se deosebesc următoarele faze:
1. interacţiunea la distanţă (biochimic) şi apropierea gameţilor;
2. interacţiunea de contact şi activarea ovulului;
3. pătrunderea spermatozoidului în ovul;
4. segregare ovoplasmatică;
5. apropierea pronucleilor;
6. contopire (singamie) din care rezultă zigotul.

Interacţiunea la distanţă – apropierea celulelor sexuale. Un rol

important în acest proces îl joacă substanţele chimice, produse de celulele
sexuale — gamonele: ginogamonele, elaborate de ovule, şi
androgamonele, produse de spermii.

 Ginogamonele I activează mişcarea spermiilor.

 Ginogamonele II (fertilizinele) reprezintă proteine specifice de
specie, care aglutinează spermii la reacţia lor cu androgamonul
II, aflat în citolema spermatozoidului.
Nota: Aglutinarea spermiilor protejează ovulul de pătrundere a mai
multor spermii.
 Androgamonele I sînt antagonistele ginogamonelor I şi
reprezintă substanţe de origine neproteică, care inhibă
mobilitatea spermiilor.
Interacțiunea de contact. În momentul contactului spermatozoidului cu
peretele ovulului fermenţii eliminaţi din acrosomă — spermolizinele
(tripsina, hialuronidaza) dispersează coroana radiată, disociază
glicozaminoglicanii membranei secundare (pelucide) a ovulului. În
momentul în care spermatozoidul a atins plasmalema ovulului pe
suprafaţa ei se formează o proeminența a citoplasmei – proimenenţa de
captare. Membranele plasmatice în locul de contact al celulelor sexuale
fuzionează şi are loc plasmogamie — fuzionarea citoplasmelor celor doi
gameți.
Pătrunderea spermatozoidului în ovul se realizează cu ajutorul
acrosomei şi al fermenţilor ei — spermolizinelor. În ovoplasmă pătrunde
capul şi partea intermediară a flagelului. După intrarea spermatozoidului
periferia ovoplasmei se condensează (reacţia corticală) şi se formează
membrana de fecundare, care împiedică pătrunderea altor spermatozoizi
în ovul. După fecundare, vizavi zonei de pătrundere a spermatozoidului,
în urma migrării pigmentului spre polul animal, se formează - semiluna
cenuşie.
Nota: La mamifere în timpul fecundării în ovul pătrunde numai un
spermatozoid. Astfel de fenomen se numeşte monospermie. La
animalele nevertebrate, peşti, amfibiene urodele, reptile şi păsări este
posibilă polispermia, cînd în ovul pătrund cîţiva spermatozoizi, însă cu
nucleul ovulului se contopeşte nucleul unei singure spermii.

Segregarea ovoplasmatică. După pătrunderea spermatozoidului în ovul

şi cu intensificarea reacţiilor de oxidoreducere, se începe deplasarea
intensă a părţilor componente ale citoplasmei (ovoplasmei) şi formarea
zonelor cu concentrare mărită a granulelor vitelinice şi pigmentare.
Apropierea pronucleilor. Capul spermatozoidului pătruns în ovul, se
roteşte la 180°, nucleul treptat se umflă, se rotunjeşte, cromatina capătă
caracter lax şi el se transformă în PRONUCLEUSUL MASCUL.
Centriolii introduşi de celula sexuală masculină devin centrul de divizare
în interiorul ovulului fecundat (zigotului). Nucleul celulei sexuale
feminine, care de asemenea posedă o garnitură haploidă de cromozomi,
se umflă, se transformă în PRONUCLEUSUL FEMENIN. Pronucleii se
apropie. Concomitent în ei are loc replicarea A.D.N. La sfîrşitul
apropierii are loc spiralizarea cromozomilor, formarea plăcii metafizare
din doi pronuclei haploizi.
Contopirea a doi pronuclei — SINCARION (grec. sin — fuzionare,
karyon — nucleu) conduce la restabilirea garniturii diploide de
cromozomi, caracteristică pentru individul dat de animal sau pentru om.
Ovulul este lipsit de centriole. Ele sunt aduşi în ovul de către
spermatozoizi. Centriolele spermatozoizilor se îndepărtează spre poli
diferiţi şi participă la formare a fusului de diviziune; membrana nucleara
dispare, cromozomii formează placa ecuatorială a primei diviziuni
mitotice ovulului fecundat. Așa începe următoarea etapă a embriogenezei
- SEGMENTARE.

Capitolul 7
TEMA №7. EMBRIOLOGIE
Tema 1. SEGMENTAREA ŞI FORMAREA
BLASTULEI
Segmentarea (fissio) reprezintă diviziunea mitotică succesivă a zigotului
în celule (blastomtre – grec. blastos — primordiu, meros — parte) fără
creşterea lor ulterioară pînă la dimensiunile celulei materne.

Celulele formate ca rezultat al diviziunii datorită lipsei în interfază

a perioadei G1 sînt cu mult mai mici decît celula maternă, de aceea şi
dimensiunea embrionului în această perioadă, independent de numărul de
celule constitutive, nu depăşeşte mărimea celulei iniţiale— zigotului.
Segmentarea (micşorarea dimensiunilor blastomerelor) continuă pînă cînd
nu se restabileşte raportul nucleo-citoplasmatic caracteristic pentru
celulele somatice ale speciei date de animale. După aceasta are loc
depresiunea sintezei proteinelor şi fiecare celulă-fiică creşte pînă la
dimensiunile celulei-mame.
Scurt istoric. În 1826 M. Rusconi descriere detaliat procesul de
segmentare ovulului de broască. În 1845 Karl Ernst von Baer a descris
divizare nucleară în procesul segmentării ovulului la arici de mare. În
1838, Theodor Ludwig Bischoff a urmărit stadiile incipiente de
maturizare și dezvoltare de ovulului la mamifere, și a descris procesul de
segmentare zigotului la iepure, câine, porc de guineea, cerb, precum și
umane.
Segmentarea se petrece în timpul mişcării zigotului prin oviduct, însă
numărul blastomerelor creşte în mod neregulat (2, 3, 5, 10, 13, 17 ş. a.).
În urma segmentării se formează embrionul pluricelular în formă de
aglomerare densă de celule (morula), iar apoi în formă de veziculă cu
cavitate mică — blastocistul (blastula).
La diverse vertebrate segmentarea embrionului nu se produce uniform şi
este determinată de cantitatea şi caracterul repartizării vitelusului în ovul.
La diverse specii de animale cu cît este mai mult vitelus în ovul,
cu atît mai puţin total şi mai puţin egal parcurge segmentarea:
 Segmentarea uniformă totală;
  Segmentarea neuniformă totală;
 Segmentarea parţială, meroblastică sau discoidală;
 Segmentarea asincronă totală.
Segmentarea uniformă totală este caracteristică pentru ovulele primare
- oligolecite (izolecite), ele se segmentează total şi egal. (arici de mare,
amfiox).
Procesul de segmentare.

În ovulul fecundat există doi poli: superior – animal şi inferior -

vegetativ. După fecundare, vitelus care a fost într-o cantitate mică
distribuit uniform în citoplasmă, se mută spre polul vegetal.
Există o lege strict determinată a apariţei şanţurilor de segmentare.
Şanţurile şi planurile trec alternativ prin polii: animal şi vegetal ai celulei
(direcţie meridiană), transversal (latitudinale) sau paralel suprafeţei
(tangenţiale).
Primul şanţ de segmentare are loc în direcția meridiană el segmentează
zigotul în două blastomere, care corespund părţilor din stânga şi din
dreapta a corpului embrionului.
Al doilea şanţ de segmentare trece în direcţia meridiană sub unghiul
drept față de primul, ca rezultat embrionul este format din patru
blastomere.
A treilea şanţ de segmentare are loc în direcţia ecuatorială, astfel încât
fiecare blastomer este împărțit în două părți. Fiecare embrion este
construit din opt blastomere, patru dintre ele s-au format din pol vegetal
al zigotului și corespund porţiunei posterioare a corpului; iar cele din pol
animal - patru – părţii anterioare.
A patra segmentate - apar două şanţuri cu direcţia meridian care
impart zigorul în 16 blastomere.
A cincea segmentare – reprezentată prin şanţurile latitudinale, embrionul
este format din 32 de blastomere. Acestea încep să se miște departându-se
unul de altul, rămân uniţi numai la nivelul suprafețelor laterale. În
interiorul embrionul apare o cavitate mică – blastocel, care crește treptat
în volum.
După a şasea segmentare se formează 64 de celule, şanţurile de
segmentare au direcţia meridiană.
După a șaptea fragmentare (apar patru şanţuri latitudinale) embrion este
format din 128 de blastomere.
Mai târziu, sincronicitate în segmentarea embrionului este
perturbată, blastomere sunt împinse spre periferie și sunt aranjate într-un
singur strat – blastoderm, dar în centrul embrionului se formează
blastocel. Segmentarea se termină prin formarea blastulei sau
CELOBLASTULĂ, care se aseamănă cu o sferă umplută cu lichid –
produsul de secreţie a blastomerelor. Peretele este format din celule
blastodermului.

În blastoderm se deosebesc:
- plafonul – format în urma fragmentării polului animal;
- planşeul – format din materialul polului vegetal;
- zona marginală, situată între ele.

Segmentarea neuniformă totală se petrece în ovulele mezolecite (cu

conţinut mediu de vitelus) şi telolecitale (cu poziţionarea vitelusului în
partea vegetală). La polul vegetal, unde este localizat vitelusul,
segmentarea are loc incomplet şi mai lent decît la polul animal. Exemplu
acestui tip de segmentare este segmentarea zigotului la amfibieni.
 Segmentarea se începe cu formarea a două şanţuri meridionale,
care trec unul faţă de cela lalt sub unghiul drept. Ele fragmentează,
rapid, polul animal al zigotului lipsit de vitelus în două blastomere,
apoi în patru blastomere mici. Pol vegetativ al zigotului, care
conține vitelus se segmentează mai lent, iar blastomere apărute au
dimensiuni mai mari.
 A treilea şanţ se extinde mai aproape de polul animal al zigotului
și are o direcție latitudinală.
 Şanţurile cu direcţia latitudinală se înlocuiesc cu şanţurile
meridionale, în curând în segmentarea zigotului apare asincronie
şi tangență (diviziunea blastomerelor într-un plan paralel cu
suprafața zigotul).
- Plafonul blastulei este construit din blastomere mici, numite
micromere.
- Planşeul este format din blastomere mari - macromeri. Totalmente
conţinutu vitelusului este localizat în macrome.
- Blastocel se poziţionează la polul animal și are dimensiuni reduse.

În urma segmentării totale inegale se formează blastula cu

blastodermul pluristratificat şi cu blastocelul situat excentric —
AMFIBLASTULĂ.

Segmentarea parţială, meroblastică sau discoidală (la păsări,

reptiliile), are loc în ovulele evident telolecite. Se segmentează numai o
parte a ovulului la polul animal.
Notă: În procesul de segmentare este implicat numai polul
animal al zigotului, lipsit de vitelus, deoarece aici sunt prezenţi nucleul
celulei şi citoplasma. Restul zigotului este umplut cu vitelus şi nu
participă la segmentare.
 Primele două două şanţuri meridionale, trec prin polul animal sub
unghiul drept unul faţă de cela lalt.
 Şanţurile meridionale sunt înlocuite cu latitudinale şi tangenţiale.
Blastomere formate în timpul segmentării, se dispun pe suprafaţa
vitelulsului într-un singur strat. Acest strat este numit discul germinativ,
deaceea segmentarea a fost numită discoidală.
Pentru formarea embrionuluui se utilizează doar partea centrala a
discului - scut embrionar. Restul discului embrionar este implicat în
formarea organelor temporare (provizorii) - anexele embrionare, care
creează condiții favorabile pentru dezvoltarea embrionului.
Segmentarea se termină prin formarea DISCOBLASTULEI
care cuprinde:
 Blastocel are forma unei fisuri înguste, şi se aranjază la polul
animal.
 Plafonul format din blastomere.
 Zona marginală zona segmentării intensive a celulelor
(blastomere) din partea periferică a discului embrionar.
  Planşeul prezintă vitelus nesegmentat polului vegetal al zigotului.
Segmentarea asincronă totală este caracteristică pentru ovule
oligolecite (izolecite) secundare. La mamifere în urma segmentării totale
şi asincrone se formează vezicula embrionară, numită BLASTOCIST.
În el se evidenţiază peretele — trofoblastul şi o aglomerare mică de
blastomere în formă de nodul pe suprafaţa internă a trofoblastului —
embrioblastul.

În acest stadiu de dezvoltare embrionul mamiferelor corespunde stadiului

de blastula la alte animale, însă nu este omolog ei, deoarece peretele
blastocistului nu participă la formarea corpului embrionului.

Tema 2. GASTRULAREA.
Gastrularea (lat. gaster — stomac) reprezintă un proces complex de
modificări chimice şi morfogenetice însoţit de diviziunea, creşterea,
deplasarea anumită şi diferenţierea celulelor, în urma cărora se formează
foiţele embrionare:
- ectodermul (ektos - extern) – foiţa embrionară externă,
- entodermul (entos - intern) - foiţa embrionară internă,
- mezodermul (mesos - medie) - foiţa embrionară medie —sursa
primordiilor ţesuturilor şi a organelor.
Gastrula pentru prima dată a fost descrisă în 1865 de către A.O.
Kovalevsky și numită "larva intestinală". Termenul "gastrula", a introdus
în 1874 Ernst Haeckel. Cele trei foiţe embrionare au fost descrise de către
celebrul embriolog și paleontolog rus H. Pander.
Foiţile embrionare sunt incluse în componenţa blastulei şi sunt
numite primordiile prezumtive (presuntivo - presupus).
 Astfel, plafonul blastulei este construit din primordiile prezumtive
al ectodermei și tubul neural;
 Planşeul blastulei – din primordia prezumtivă a tubului intestinal;
 Zona marginală – din coarda şi mezodermul
Procesul de gastrulaţie se petrece în două faze:
1) faza formării embrionului bistratificat (faza I);
2) faza formării embrionului tristratificat (faza II).
Gastrulaţia în prima fază se petrece prin 4 metode principale:
 Invaginarea sau înfundarea (in — în, lat. vagina — vagină), de
exemplu, la amfiox constă în faptul că o parte a peretelui (planşeul)
se înfundă în interiorul blastulei şi formează a doua foiţă
embrionară (internă) sau ENDODERMUL.
 Epibolia — acoperirea (grec. epibole — suprapunere, îmbrăcare)
celulelor unei porţiuni a peretelui blastulei, care se divid rapid, pe
alte porţiuni, unde ritmul segmentării este lent, de exemplu la
amfibiene. Aceasta are loc în acele cazuri cînd blastomerele
regiunii vegetale sînt supraîncărcate cu vitelus, se divid lent şi nu
pot să se invagineze.
 Imigrare procesul în urma căruiea o parte din blastomerele
peretelui blastulei se deplasează în interiorul embrionului, formînd
stratul intern — entodermul, de exemplu, la păsări și mamifere.
 Delaminare sau clivaj (lat. de — separare, lamina — lamă), de
exemplu la păsări, blastomerele peretelui blastulei (discul
embrionar) se divid tangenţial şi se formează două straturi de
celule : extern— ectodermul primar, şi intern — entodermul
primar.
În a doua fază de gastrulaţie se formează a treia foiţă embrionară:
1) Modul teloblastic, apare la protostome, adică la toate
nevertebrate, cu excepția echinodermelor. Mezodermul este format din 2
sau mai multe celule - teloblaste (la moluste 2-ă teloblaste sunt dispuse
simetric în regiunea blastoporului). Teloblastele sunt două celule mari,
care se grupează în timpul gastrulaţiei pe ambele părți ale intestinului
primar (endodermal).
În rezultatul segmentării se formează celule mici, care sunt situate
între ecto- și endodermul, şi fac parte din a treia foiţă emprionară -
mezodermă;
2) Modul enterocelomic (echinoderme, amfiox, vertebratele
inferioare) – se caracterizează prin proeminență şi desprinderea parţii
dorsale a endodermului intestinului primitiv. În vezicule desprinse
(primordiile mesodermali) apar cavităţi numite celom (cavitatea
secundară a corpului);
3). Migrarea celulelor ectodermului primar, prin îngroşarea liniei
primitive și ca urmare invaginație acestor celule sub ectodermul (reptile,
păsări și mamifere).
La vertebrate gastrulaţia se desfăşoară cu o combinație de mai multe
tipuri, care se înlocuiesc reciproc sau să se desfășoare concomitent. De
obicei, una sau două tipuri de gastrulaţie sunt de bază, dar cele lalte
suplimentare.

Tema 3. DIFERENŢIEREA FOIŢELOR

EMBRIONARE.
Sub diferenţiere se înţeleg modificările în structura celulelor, legate de
specializarea lor funcţională şi condiţionate de activitatea anumitor gene.
Se deosebesc 4 etape principale de diferenţiere.

 Prima etapă — diferenţierea ootipică, materialul viitoarelor

primordii este reprezentat de zonele prezumptive ale citoplasmei
ovulului sau zigotului.
 Etapa a doua — diferenţierea blastomerică. La unele animale
diversitatea materialului celular apare foarte precoce; deja primele
blastomere diferă una de alta. În stadiul de blastulă blastomerele
din plafon, planşeu şi zona marginală a embrionului diferă şi mai
mult.
 Etapa a treia — diferenţierea primordică, care se caracterizează
prin apariţia porţiunilor izolate — foitelor embrionare (stadiul de
gastrulă precoce).
 A patra — diferenţierea histogenetică a primordiilor ţesuturilor
(stadiu de gastrulă tardivă), cînd în limitele unei foiţe embrionare
apar primordiile diverselor ţesuturi, de exemplu în somitele
mezodermului.
La baza diferenţierii histogenetice se află procesul de diferenţiere
şi specializare a celulelor foiţelor embrionare. În acest caz se formează
diferonii — rîndurile succesive de celule care se dezvoltă din precursorul
comun.
Diferonul-stem reprezintă totalitatea de celule, ce se dezvoltă după o
schemă generală şi include celule polipotente iniţiate (celula-stem şi
celula-semistem), din care se formează celulele unipotente şi blasteIe, iar
din ultimele se formează printr-un rînd de stadii de maturizare celulele
mature.
Exemple:

o Gastrulaţie şi diferenţiere primordiilor organelor la Amfiox.

o Gastrulaţie şi diferenţiere primordiilor organelor la Amfibii.
o Gastrulaţie şi diferenţiere primordiilor organelor la Peşti şi Reptilii.
o Gastrulaţie şi diferenţiere primordiilor organelor la Păsări.
o Gastrulaţie şi diferenţiere primordiilor organelor la Mamifere.

În procesul de gastrulaţie şi diferenţiere a foitelor embrionare se

evidenţiază complexul axial de primordii embrionare ale organelor.

Tema 4. ORGANELE PROVIZORII

(ORGANELE EXTRAEMBRIONARE)
Organele provizorii sau temporare, dezvoltîndu-se în procesul
embriogenezei în afara corpului embrionului, realizează funcţii variate,
care asigură creşterea şi dezvoltarea embrionului.
La ele se referă :
1. membrana vitelinică,
2. membrana amniotică,
3. membrana seroasă,
4. alantoida,
5. corionul,
6. placenta.
Regiunea extraembrionară a foiţelor embrionare la pește formează
numai sacul vitelin.
La amfibieni din cauza segmentării totale a zigotului sacul vitelin
nu se dezvoltă.
 Spre deosebire de pești și amfibieni (anamniotes) la reptilele,
păsări și mamifere, pe lângă sacul vitelin, se mai dezvoltă membrana
amniotică, membrana corionică (serosa) și alantoida.

Sacul vitelin

În rîndul animalelor cordate sacul vitelin apare pentru prima dată la peşti
şi apare, în el se depune vitelusul, care este folosit de embrion în procesul
de dezvoltare.

Formarea lui începe în stadiul de gastrulă precoce, atunci cînd în foita

internă se poate evidenţia entodermul embrionar (intestinal) şi se situează
Ia periferia discului entodermul extraembrionar vitelin.
În formarea peretelui sacului vitlin sunt implicate toate foiţele
embrionare: ectodermul, mezodermul nesegmentat și endodermul.
La păsările și mamiferele în componenţa sacului vitelin se includ
endodermul extraembrionar și foiţa viscerală a mezodermului.
La reptile, păsări şi la peşti sacul vitelin îndeplineşte funcţiile trofică şi
hematopoietică, dar la vertebratele superioare - funcția hematopoietică şi
formarea celulelor embrionare sexuale primare (gonoblaşti).
La mamifere, doar câteva zile sacului vitelin realizează funcții
hematopoietică și formarea celulelor sexuali primari (gonoblaşti), pe
lângă acestea are funcția trofică – asigură absorbția secretului produs de
glandele uterine.
Membrana amniotică

În embriogeneză mamiferelor, reptilelor şi a păsărilor, plicile amniotice,

se formează pe contul ectodermului şi foitei parietale a mezodermului.
În stadiile precoce membrana amniotică este separată de corpul
embrionului printr-o fisură îngustă, care mai tîrziu se transformă în
cavitatea amniotică umplută cu lichid. Acest lichid secretat de celulele
ectodermului membranei amniotice, îndreptat în cavitatea amnionului,
conţine proteine, glucide.
Mediul lichid al amnionului asigură condiţiile de dezvoltare liberă a
embrionului şi amortizarea la posibilele perturbări şi lovituri.

Alantoida
Dezvoltarea alantoidei, spre deosebire de amnion, începe în regiunea
caudală a embrionului în formă de excrescenţă a peretelui ventral al
intestinului caudal, format din entoderm şi foiţa viscerală a
mezodermului.
1. partea proximală a alantoidei se situează în lungul pedicului vitelin;
2. cea distală, proliferînd, se infiltrează în spaţiul dintre amnion şi
membrana seroasă.
Funcţiile:

 prin vasele sanguine, formate în mezodermul alantoidei, se aduce

oxigenul
 în alantoidă se elimină produsele metabolice ale embrionului.
La păsări şi reptile alantoida împreună cu membrana seroasă participă
la formarea corioalantoidei, dar la mamifere în formarea placentei.
Membrana seroasă

La reptile şi păsări membrana seroasă se formează concomitent cu

membrana amniotică. În componenţa ei întră ectoderma şi foiţa
parietală a mezodermului.
Membrana seroasă participă la aprovizionarea embrionului cu oxigen
şi astfel este considerată organ provizoriu de respiraţie la vertebratele
ovipare.
Corionul

Corionul, sau membrana corială, se dezvoltă din trofoblast şi din

mezodermul extraembrionar.
Iniţial trofoblastul este reprezentat de o membrană cu vilozităţi primare,
pe baza cărora după implantarea embrionului în peretele uterin se
stabileşte legătura cu organismul matern. Odată cu apariţia în embrioblast
a mezodermului extraembrionar el creşte spre trofoblast şi formează
împreună vilozităţi epiteliomezenchimale secundare. Din momentul
acesta trofoblastul se transformă în corion sau în membrană corială.
Implantîndu-se în tunica mucoasă a uterului, corionul formează împreună
cu ea placenta.
Placenta

Placenta posedă funcţii multiple - trofică, depozitară, de respiraţie, de

excreţie, endocrină şi de apărare.

După structură se deosebesc 4 tipuri de placente

Difuză sau epiteliocorială, la acest tip de placentă vilozităţile

coriale se distribuie pe toată suprafaţă a corionului. Ele crescînd în
lumenul glandelor uterine, contactează cu epiteliul acestor glande fără a
distruge ţesutul peretelui uterin.
Se prezintă placenta difuză la cămilă, cal, porc şi la cetacee —
delfin, balenă.
Placenta cotileidonată – vilozităşile corionice se organizează în
cotiledoane, care se unesc cu îngrocişările ale peretelui uterin, care sunt
numite caruncule. Complexul cotileidon+caruncul se numeşte placenta.
În acest tip de placentă corionul distruge parţial epiteliul glandelor uterine
şi vilozităţile pătrund în ţesutul conjunctiv subiacent. Astfel de placenta
poartă denumirea – desmocorială.
Exemplu la mamiferele rumegătoare (vacă, oaie).
În placente difuză şi cotileidonată corionul absoarbe din ţesuturile
materne în special proteine şi le scindează pînă la polipepiide şi
aminoacizi. Sinteza proteinelor embriospecifice are loc îndeosebi în
ficatul embrionului. Tot odată ele asigură ducerea sarcinii pînă atunci
cînd la momentul naşterii embrionul este capabil să se alimenteze
independent şi să se mişte.
 Placenta zonară sau endoteliocorială formată din vilozităţi
situate în formă de zonă în partea medie a corionului, care distrug
epiteliul şi ţesutul conjunctiv şi contactează cu endoteliul vaselor.
Asemenea placentă este caracteristică pentru animalele sălbatice
(pisici, cîini, jderi) şi pentru mamiferele pinipede (morse).
Placenta discoidală sau hemocorială este caracteristică pentru
insectivore (cîrtiţă, arici, ondatră), chiroptere (liliac), rozătoare (şobolan,
biber), iepure de casă, pentru primate şi om.
La aceste placente vilozităţile coriale distrug peretele vaselor
uterine şi intră în contact direct cu sîngele matern.
În placentele zonară şi discoidală corionul asimilează din
ţesuturile materne în special aminoacizii şi sintetizează proteinele
embriospecifice; astfel embrionul primeşte proteinele finale, pe care le
utilizează la construcţia ţesuturilor proprii.

Capitolul 8
TEMA № 8 DEZVOLTAREA
EMBRIONARĂ LA ANIMALE ŞI
PASARE