1.

Importanta medicinii veterinare (medicala, economica si sociala)

Medicina veterinară, ca profesie, a apărut o dată cu creșterea

animalelor, în perioada începuturilor societății omenești, fiind aplicată
la început instinctiv, nu a existat diferențiere între măiestria vindecării
bolilor la om și animale, iar mai târziu această activitate se va
diferenția, devenind o profesie de sine stătătoare. Trecerea la
economia de piață, aplicarea măsurilor de reformă în agricultură,
apariția și consolidarea rapidă a proprietății private asupra animalelor
și produselor de origine animală au condus la o diversificare a
domeniilor în care se exercită profesiunea de medic veterinar.
Se urmărește permanent, perfecționarea profesională prin participarea
la instruiri, specializări, simpozioane și conferințe, organizate la nivel
național și local, pentru ca medicul veterinar să se poziționeze în
continuare ca rol de frunte în societatea, pentru toate domeniile în care
acționează, să prezinte un tot mai mare interes și aport pentru
dezvoltarea economiei naționale.

2.Istoria chirurgiei, inclusiv veterinare in Impriul Rus si URSS

* Istoria chirurgiei ruse se încadrează ușor în două perioade mari: prima dintre
ele captează timpul de la începutul predării chirurgicale în Rusia de către
Pirogov, adică înainte de începerea activității sale profesionale. Din moment ce
Pirogov a primit secția de la Universitatea din Dorpat și Academia de Chirurgie
Medicală, Departamentul de Chirurgie Spitalicească și Anatomie Patologică în
1836 se începe cea de-a doua perioadă în istoria chirurgiei rusești. Prima
perioadă cuprinde mai puțin de un secol și jumătate din 1706 până în 1841. A
doua perioadă începe cu Pirogov și continuă până în prezent. * Pirogov este
adesea numit "tatăl", "creatorul" chirurgiei ruse, presupunând că până la
Pirogov nu era nimic original, independent și că toată operația a fost
împrumutată, imitativă. Chirurgia din Rusia a fost copiata din Occident. Timp
de peste două secole de dezvoltare, chirurgia rusă a fost pus treptat picioare
independent, transformate într-o știință independentă. Pirogov nu a abandonat
cunostintele occidentale in chirurgie dimpotrivă, a apreciat foarte mult chirurgia
occidentală, a tratat-o mereu în mod critic și ia dat mult de la sine.
* Initial, pregatirea chirurgicala la Scoala de Medicina si Chirurgie din Moscova
a fost realizata in principal in limba latina, in Sankt- Petersburg - in special in
limba germana. Limba rusă nu a fost permisă. În 1764 Dr. Shchepin a fost
transferat de la Școala de la Moscova la St. Petersburg, de unde începe
învățătura egală a anatomiei și chirurgiei în limba rusă și germana.
* Prima instituție de învățământ superior din Rusia a fost inaugurată la 26
aprilie 1755. Universitatea a constat din trei facultăți, printre care și o facultate
medicală cu trei departamente: chimie cu aplicații chimice farmacie, istorie
naturală și anatomie cu practică medicală. La facultatea medicală a
Universității din Moscova, chirurgia a fost inițială predată ca parte a "medicinei
practice". Doar în 1764 Profesorul Erasmus a fost primul care a deschis
"departamentul de anatomie, chirurgie și moașă". Și în 1795 predarea medicinii
începe numai în limba rusă.
* In prima jumătate a secolului al XIX-lea, Academia Medico-chirurgicală din
Sankt Petersburg a fost principalul centru pentru dezvoltarea chirurgiei în Rusia.
Predarea la Academie a fost practic: studenții au efectuat disecții anatomice, au
observat un număr mare de operații și au participat ei înșiși la unele dintre ele
sub îndrumarea unor chirurgi experimentați.
* A afectat în mod semnificativ dezvoltarea chirurgiei, atất în limba rusă cât și
în cea străină, a chirurgului englez J. Lister. Lister a schimbat întreaga idee de
tratare chirurgicală a bolilor, a dat, din punctul de vedere al începutului
secolului al XIX-lea, un impuls absolut incredibil pentru dezvoltarea chirurgiei.
Metoda antiseptică a lucrării chirurgicale a lui Lister se bazează pe soluții de
acid carbolic. Au fost pulverizate în aerul camerei de operație, tratate de mâna
chirurgilor și a instrumentelor și pansamentelor dezinfectate. Lister a acordat o
mare importanță dezinfectării pansamentelor.
La vârsta de 22 de ani, Pirogov și-a susținut teza "Este o legare a aortei
abdominale într-un anevrism inghinal o intervenție ușor de realizat și sigur?"
Concluziile ei se bazează pe studii fiziologice experimentale pe câini, oi, viței.
* După N.I. Pirogov, cel mai proeminent chirurg rus, a fost N.V. Sklifosovsky.
A lucrat la Kiev, Sankt Petersburg, Moscova. Unul dintre primii care a început
să dezvolte o metodă antiseptică, a modificat metoda lui Lister, folosind
sublimatul iodoform. A dezvoltat multe operații chirurgicale și a acordat o
mare atenție pregătiri personalului chirurgical.
* Știința sovietică a fost completată cu o galaxie strălucitoare de chirurgi
remarcabile, ale căror nume sunt pentru totdeauna în istoria chirurgiei. Printre
ei S.I. Spasokukotsky, care a contribuit la dezvoltare chirurgiei pulmonare și
abdominale, a dezvoltat metode de asepsie și antisepsă. A creat o mare școală
chirurgicală. NN Burdenko, care a dezvoltat chirurgie pe teren, a dezvoltat
neurochirurgie. VA Vișevski, care a dezvoltat tehnica anesteziei locale. AN
Bakulev, fondator al chirurgiei cardiovasculare în țara noastră, fondator al
Institutului de Chirurgie Cardiovasculară din Moscova. Transplantul și
microchirurgia au fost dezvoltate în țara noastră în ultimii 30-40 de ani datorită
activității Z.P. Demikhova, B.V. Petrovsky, N.A. Lopatkina, V.S. Krîlov.
Chirurgia plastica a fost dezvoltată cu succes de V.P. Filatov, N.A. Bogoraz,
S.S. Yudin.

3. Metoda de ultima ora privind profilaxia si combaterea bolilor

transmisibile

Prevenirea si combaterea bolilor transmisibile constituie o obligatie permanenta

pentru organele, unitatile si personalul sanitar, precum si pentru unitatile
socialiste si toti cetatenii. In indeplinirea acestei obligatii organele, unitatile si
personalul sanitar raspund de:
a) declararea, tratamentul si, dupa caz, izolarea obligatorie a bolnavilor,
suspectilor de boli transmisibile si al purtatorilor de germeni patogeni;
b) vaccinarea preventiva, efectuarea investigatiilor clinice, epidemiologice
si de laborator, aplicarea tratamentelor profilactice si curative, precum si
urmarirea realizarii masurilor de dezinsectie, dezinfectie si deratizare;
c) supravegherea epidemiologica a fostilor bolnavi, suspectilor sau
purtatorilor de germeni patogeni si interzicerea primirii, incadrarii,
mentinerii sau reluarii activitatii acestora in colectivitati de copii, in
sectorul alimentar, la exploatarea instalatiilor centrale de alimentare cu
apa potabila si in alte unitati, daca prezenta lor constituie pericol pentru
sanatatea populatiei;
d) aplicarea de masuri sanitare speciale, la punctele de trecere a frontierei
de stat, in localitati si unitati, pentru persoane, alimente, marfuri, vehicule
si altele...
Personalul sanitar care constata sau este informat de existenta unui caz de
boala transmisibila are obligatia de a lua imediat toate masurile pentru
prevenirea raspindirii bolii in rindul populatiei sau in colectivitati si de a
informa de indata unitatea sanitara ierarhic superioara.
De asemenea, personalul sanitar este obligat sa ia masuri de urgenta pentru
izolarea bolnavului, efectuarea anchetei epidemiologice preliminare,
 identificarea sursei de infectie, inregistrarea si supravegherea, prin examinari
clinice si de laborator, a persoanelor cu care bolnavul a venit in contact,
precum si alte masuri in raport de specificul bolii transmisibile.
Pentru interventia urgenta, in situatia aparitiei unor focare de boli epidemice,
se constituie la Ministerul Sanatatii o rezerva antiepidemica de medicamente,
seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, aparate si alte materiale
specifice. Volumul rezervei antiepidemice se aproba anual prin planul
national unic.

4. Asociatia Veterinara Mondeala, 1957

Asociația Mondială Veterinară este o federație care reprezintă mai mult de

optzeci de asociații medicale veterinare din întreaga lume. Obiectivul său este
de a promova sănătatea și bunăstarea animalelor și realizarea faptului că
animalele și omul trăiesc vieți interconectate. Acesta lucrează în numele
organizațiilor sale membre, cu Organizația Mondială a Sănătății , Organizația
pentru Alimente și Agricultură , Organizația Mondială pentru Sănătatea
Animalelor și altele pentru a favoriza interesele animalelor, oamenilor și
mediului în care trăim cu toții.
Misiune Misiunea WVA este "să asigure și să promoveze sănătatea și
bunăstarea animalelor și sănătatea publică la nivel global, prin dezvoltarea și
avansarea medicinii veterinare, a profesiei veterinare, precum și a serviciilor
veterinare publice și private". Activități WVA organizează un congres în
diferite părți ale lumii la fiecare doi ani. Are o bibliotecă online care oferă acces
la informații despre teme veterinare, cercetări, rapoarte și alte materiale legate
de WVA. Publică documente de politică privind cele mai importante probleme
veterinare la nivel mondial. Publică un buletin informativ și oferă un portal de
educație online. (Asociația Veterinară Mondială
-World_Veterinary_Association)
Istorie: Dr. John Gamgee , profesor de anatomie și fiziologie la Dick
Veterinary College , Edinburgh a invitat alți academicieni veterinari și medici
veterinari din Europa la o întâlnire la Hamburg , Germania, în iulie 1863.
Ulterior, acesta a devenit cunoscut drept Congresul Veterinar Mondial și a
participat 103 medici veterinari. din zece țări. Obiectivul reuniunii a fost
coordonarea răspunsului la rinderpest și alte boli epizootice . La cel de-al
șaselea congres de la Budapesta , Ungaria din 1906, a fost înființat un comitet
permanent pentru a asigura o legătură organizatorică între congrese, iar la cel
de-al șaisprezecelea congres din Madrid , Spania, în 1959, a fost hotărât să
formeze Asociația Veterinară Mondială ( WVA). În cadrul aceluiași congres, a
fost luată o decizie de a înființa și Asociația Internațională a Specialistilor
Animalelor Mici, pentru organizațiile reprezentând practicieni mici de animale,
iar aceasta a avut prima întâlnire doi ani mai târziu la Londra. Prin cea de-a
douăzeci și cincea congres din Yokohama , Japonia, în 1995, au fost peste zece
mii de participanți reprezentând 82 de țări.

5. Activitatea disciplinilor lui Louis Pasteur – E. Roux, I. Mecnikov, V.

Babes…
* Louis PASTEUR (1822-1895), chimistul care a revoluționat medicina
secolului XIX, a înscris o scrie de descoperiri fundamentale în chimie,
(cristalografie, fermentații), microbiologie (tcoria microbiană a bolilor
infecțioase) și imunologic (vaccinurile împotriva holcerei aviare, antraxului) și
turbării).
Cercetări științifice
Întreprinde cercetări de cristalografie și descoperă fenomenul de izomerie. Este
numit profesor la noua Facultate de Științe din Lille, unde face o descoperire
capitală, și anume demonstrează că levurile din drojdia de bere sunt ființe vii
care provoacă procesul de fermentație. Prin lucrările (1858-1864) sale infirmă
pentru totdeauna teoria generației spontane. Începând din 1865, studiază o
maladie care decima viermii de mătase și reușește să identifice fluturii bolnavi
și să le distrugă ouăle, înainte ca întreaga crescătorie să fie infestată.
În acest timp, în Germania, Robert Koch demonstrase experimental că un
anumit tip de microbi provoacă o anumită maladie specifică. Pasteur este cucerit
de acest nou domeniu al biologiei și reușește să izoleze germenul numit apoi
stafilococ. În următorii ani se declanșează o adevărată cursă între Germania și
Franța în această ramură a științei care se va numi microbiologie. Împreună cu
colaboratorii săi, Pasteur pune la punct un vaccin împotriva holerei, pe care îl
aplică cu succes în 1881.
Cercetările sale asupra turbării încep în 1880. Pasteur constată că măduva
spinării de animal infectat uscată ar putea împiedica apariția acestei grave
îmbolnăviri. După multiple încercări de a obține un preparat cu calități de
vaccin și după multe ezitări, Pasteur face prima încercare la un copil mușcat de
un câine turbat. La 6 iunie 1885, începe prima serie de injecții și, trei luni mai
târziu, copilul este salvat.
Louis Pasteur si Emil Roux au ajuns sa studieze turbarea datorita cercetărilor
unor medici veterinari care au luminat o mare parte din problemele bolii.
Pasteur s-a inspirat de la ei.
Ilia Ilici MECINIKOV (1845-1916) de origine rusă, descendent după mamă din
familia Spătarului Milcscu. A descoperit fenomenul de fagocitoză și rolul
fagocitelor în apararea organismului. Premiul Nobel 1908; In laboratorul lui
Mecinilov de la Institutul Pasteur din Paris, și-au făcut ucenicia și doi mari
cercetători români: lon Cantacuzino și Constantin Levaditi.
Victor BABEȘ (1854-1926), elev al școlii vieneze de medicină. S-a specializat
la Viena cu K. Rokitansky și la Berlin (1881-1883), cu Virchow și Koch. Face
parte din galeria marilor personalități ale medicinilor europene din secolul XIX,
opera sa depășind cu mult așa ziscle "valori naționale". Între descoperirile și
invențiile sale: a) A studiat antagonismul bacterian (1882-1884), propunând
prima metodă de antibiogramă din lume, preluată de englezul Heatley (1943),
după descoperirea penicilinei de către Alexandru Fleming.
Babeș a fost numit "al doilea rabiolog (specialist în rabic = turbare) din lume,
după Pasteur". Faima sa de specialist in turbare a câștigat-o astfel: A descris
leziunile celulare patognomonice le turbării: Corpusculii Babeș- Negri, in
citoplasma neuronilor din cornul lui Amon (1889); descoperire confirmată de
Aldechi Negri in 1902. A dovedit că virusul turbării progresează de la periferie
spre creier exclusiv pe calea nervilor și nu prin sânge și limfă cum se credca.
Mai tārziu (1924) un clev al lui Babeș, Constantin Levaditi, a numit accst
fenomen, neuroprobasie.
A descoperit fenomenul imunității pasive (descoperire foarte importantă)
dovedind că sângele animalclor vaccinate contra turbării, inoculat la animale
sănătoase, le poate proteja pe acestea în cazul în care sunt ulterior mușcate de
câini turbați Este și prima reușită mondială de seroterapie, metodologic
perfecționat ulterior in tratamentul difterici de către Emil August BEHRING.
Victor Babeș a perfecționat tratamentul antirabic, asociind vaccinul cu ser
antirabic. Aceasta terapie mixtă (vaccin + ser) cunoscută sub numele de metoda
românească de tratament antirabic are avantajul că salva de la moarte persoana
care nu puteau fi salvat din cauza mușcăturilor grave de lup sau din cauza
leziunilor la cap și membrele superioare.

6. Importanta si nrolul istoriei Medicinii Veterinare in pregatirea medicului

veterinar
7. Istoria medicinii veterinare la greci

Istoria Greciei Antice prezintă istoria destrămării relațiilor gentilice și

constituirii relațiilor sclavagiste. Din punet de vedere conceptual și
cronologic ca se împarte în 5 perioade [57]: Cretano-miceniană sau
egeică - mileniile III- II î.Hr .; Prepolistică sec. XI - IX î.Hr .; Polistică
sau arhaică - sec. VIII - VI î.Hr .; Clasică - sec. V-IV î.Hr .; Elenistă - a
II jum. o secundă. IV î.Hr. prima jum. sec. I d.Hr. În ceea ce privește
medicina, etapele evolutive sunt reprezentate de: Vechea medicină
greacă; Medicina homerică; Filozofii-medici; Hipocratică; Medicina
posthippocratică sau elenistă. Vechii Greci trăiau acum 4000 de ani în
stare nomadă în stepa dintre Urali și Carpați. In jurul anului 2000 î. Hr.,
Au migrat spre apus prin cîmpia Dunării și au început să se înfiltreze
către sud spr țărmurile Mediteranei Orientale, ocupând coasta asiatică
(unde au fost înfățișate cetățile Efes, Pergam, Milet, Halicarnas, Cnidos),
teritoriul continental și insulele din Marea Egee [ 40]. În teritoriile
grecești de azi, clenii i-au găsit pe pelasgi-egeeni și cretani, popoare mult
mai civilizate comparativ cu paleogrecii sălbatici și nomazi. Ei cunoșteau
agricultura, se ocupă de creșterea vitelor, a cailor, oilor și caprelor. În
Grecia Antică s-a dezvoltat o civilizație înaintată pentru acele vremuri,
bazată pe libertatea colectivă a a guvernei, la hotărârile obștii participând
fiecare membru la colectivitatea. De sănătatea oamenilor și animalelor se
ocupă aceeași inițieri pentru ca ulterior, datorită influențelor ideilor
filosofice-religioase să apară HIPPIATRII, care nu tratează numai calul ci
și alte animale bolnave [57]. Datorită crezului grecilor conform căruia,
animalele erau vechi fără suflet, asemănătoare obiectelor, medicina
veterinară era marginalizată, fiind aplicată doar la specia ecvină. Cu toată
această desconsiderare, au rămas unele mărturii scrise care au contribuit
la fundamentarea medicinei veterinare. Astfel, de la Simon Atenianul
(430 i. Hr.) A rămas un text ASUPRA ALEGERII CALULUI, care
dovedește ca era un bun cunoscător al exteriorului calului și a
determinării vârstei după dentație [64]. Xenofon (430 - 355 i. Hr.) Scrie
un tratat de echitație bazat pe experiență pe care o acumulează în perioada
cât se poate solda mercenar. Arta Eqvestră, carte scrisă în anul 350 I.C.,
tratează în cele mai mici detalii selecție, îngrijire și antrenament cailor
folosite atât în scop militar cât și de agrement. Pentru autor, cea mai
importantă calitate a calului era aceea de a avea spatele curbat,
 caracteristică atât de utilă călătorie în vremurile când nu era încă
inventată șaua.
Un alt aspect important tratat in carte se referă la antrenamentul cailor și
la maniera neabuzivă de abordare a lui în timpul învățării unor deprinderi.
În Grecia antică, tămăduitorii apelau la numeroși sfinți capabili de a
vindeca sau de a provoca boli, reprezentativi pentru acele vremuri fiind:
Jupiter (Zeus), Pantocrator și fiul său Apploon care îl ajuta pe Zeul
medicinei Esculpse (Asclepios) ce avea la rândul său doi fii Hygie și
Panacee .
Lui Hippocrate îi este atribuită originea medicinei occidentale (disociată
de magie) fiind considerate părintele medicinei moderne. Principiul lui
Hippocrate era: „Primum non nocere", în primul rând să nu fac rău [67].
În plus, învățătura cuprinsă în „CORPUS HIPPOCRATUM" susținând
instaurarea confraternității între medici, egalitatea între oameni înaintea
bolilor, necesitatea păstrării secretului medical și introducerea
interogatoriului (dialogului medic-pacient) în cadrul examenului medical.
Hippocrate practica chirurgia (tratamentul plăgilor și fracturilor),
cauterizarea, sângerarea, utiliza purgativele și vomitivele cât și remediile
naturale realizate din melanj de minerale vegetale și animale.

Meritul lui Hippocrate și a Școlii de la Cos constă în înțelegerea rolului

factorilor de mediu și al climei în evoluția bolii. Hippocrate a inventat
termenii "endemios" și "epidemios", termeni prin care se descrie modul
de evoluție al bolilor.

Platon (428-348 i.Hr.), analizează teoriile existente în artă și în medicină

admițând teoria celor 4 elemente ce compun universul, rolul major atribuindu-l
pneume în funcționarea organismului. Pentru Platon, pneuma aparținea căi
aerului și focului, formând suflul vital ce đă organelor mișcare și viață. A fost
studentul lui Socrate și învățătorul lui Aristotel.

Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma
că Aristotel a fost întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A
întemeiat și sistematizat domenii filosofice din: metafizică, logică formală,
retorică, etică. Forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică
mai mult de un mileniu în Europa. Fiind interesat de zoologie, transpune la om
descoperirile anatomice pe care le realizează cu ocazia disecțiilor făcute pe
animale.
Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate
(logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și
profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice, reprezentând
axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste
150 de lucrări care îi sunt atribuite, (Diogenes Laertios menționa 145) s-au
păstrat 47.

8. Scurt istoric al fiziologiei in evul mediu si perioada renasterii

9. Aspecte istorice privind combaterea epizootiilor in epoca moderna si

contemporana
 10.Intemeitorul igienei Max von Pettenkoffer si realizarile acestuia
Max Josef Pettenkofer, din 1883 von Pettenkofer (german: Max von
Pettenkofer) (3 decembrie 1818, Lichtenheim lângă Neuburg an der
Donau - 10 februarie 1901, München) - naturalist, chimist și igienist
german, fondator al primului Institut din Europa igienă la München,
președinte al Academiei Bavareze de Științe din 1890.
•Cercetari de igiena
Pettenkofer a fost însărcinat să afle de ce aerul din castelul regal se simțea
enervant pentru rege. După acest incident, a preluat problemele de igienă,
punându-le pe baze științifice. În 1865, a devenit șeful Departamentului
de igienă al Universității din München, creat din inițiativa sa. În 1879, a
organizat primul institut de igienă din Europa, devenind directorul
acestuia, și l-a condus până la sfârșitul vieții sale.
În 1865 a început să publice revista „Zeitschrift für Biologie” împreună cu
profesorii Buhl, Radlkofer și K. Voith. Fiziologul Karl Voith a fost prietenul și
colegul său în dezvoltarea unei serii de probleme legate de nutriție, schimbul de
aer interior și metabolismul din organism. Împreună cu el, a dezvoltat primele
standarde nutriționale igienice.
El a sugerat utilizarea concentrației de dioxid de carbon într-un spațiu
rezidențial sau de lucru ca indicator al purității aerului. Pentru a studia
problemele de respirație, Pettenkofer a inventat o cameră de respirație care îi
poartă numele. Dicționarul enciclopedic al F.A. Brockhaus și I.A. Efron a scris:
Pentru cercetări precise privind respirația, Pettenkofer a construit un aparat
imens special, care a găsit o largă aplicație pentru cercetări fiziologice de
diferite tipuri ("Ueber e. Neuen Respirationsapparat". 1861)
În această perioadă, a scris lucrări științifice despre îmbunătățirea orașelor,
despre canalizarea și eliminarea deșeurilor umane din așezări. El a dat o
justificare experimentală pentru măsurile sanitare pentru curățarea orașelor,
care, potrivit autorului TSB, au redus semnificativ mortalitatea în Marea
Britanie și Germania din aceste cauze.
În 1882, în colaborare cu Zimsen, Pettenkofer a publicat o lucrare cuprinzătoare
privind igiena, tradusă în toate limbile europene. Această lucrare a examinat
materialele de construcție și țesăturile pentru producția de îmbrăcăminte în ceea
ce privește permeabilitatea lor la aer ("Beziehungen d. Luft zur Kleidung,
Wohnung u. Boden"; în rusă: "Relația aerului cu îmbrăcămintea, casa și solul") .
Dicționarul Brockhaus și Efron au descris acest eseu ca „un mare ghid pentru
igienă”.
În 1883 Pettenkofer împreună cu Forster și bacteriologul austriac G. Hofmann
(1843-1890) au organizat un nou jurnal „Archiv fur Hygiene”, trecând primul
jurnal lui Voith. În afară de aceste două reviste, Pettenkofer și-a publicat
lucrările în Annalen der Chemie, Buchners Repertorium, Dingler's
polytechnisches Journal, Berichte der Akademie d. Wiessenschaften zu
München "și" Journal de. biologie ". Pettenkofer a creat o școală de igieniști,b
care a inclus oamenii de știință ruși F.F. Erisman, A.P. Dobroslavin, V.A.
Subbotin și alții.

11. Scurt istoric al farmaciilor

Istoria farmaciei - nu se limitează la consemnarea descoperirilor remediilor
împotriva diferitelor boli. Istoria farmaciei - istoria acumulării observațiilor,
studiilor și descoperirilor privind modul de reacție al organismului uman de-
a lungul vieților sale - Naștere o Științele farmaceutice au fost create de om
pentru om - Ușurarea suferinței - Redarea stării de sănătate Moarte.
Farmacia este o știință care depinde de chimie și dezvoltă acesteia, iar istoria
farmaciei este ramură a istoriei științelor, afirmații făcând de autori citate și
în rezumat. Istoria farmaciei are rădăcini din antichitate pe teritoriul țării
noastre, după cum aflăm din unele informații scrise cu privire la cunoștințele
farmacoterapeutice ale vechilor locuitori: „În decursul îndelungatei sale
istorii, farmacia întocmai celorlalte profesii - a cunoscut nenumărate
transformări care s-au repercutat atât asupra formei cât și a conținutului unei
valoroase creații științifice.

12.Obiectul istoriei medicinii veterinare

13. Chirurgia in antichitate

14.Istoria epizootologiei si bolilor infectioase in Imp. Rus si URSS

15.Claude Bourgelat si prima scoala de medicina veterinara

Bourgelat s-a născut la Lyon. A studiat inițial dreptul și a lucrat ca avocat,
dar a devenit interesat de medicină veterinară din cauza interesului său
pentru cai În 1740, vârsta de 28 de ani, Bourgelat a devenit șeful Academiei
de Horsemanship din Lyon. Ca un entuziast amator, a dezvoltat un stil de
echitație care este încă în uz. In 1750 Bourgelat a scris o carte pe tema
medicinii veterinare, în care a luat în considerare ideea înființării unei Școli
veterinare. El a continuat ideea în 1761 (dat și în mod diferit ca 1762 sau
1764), când a cofondat colegiile veterinare din Lyon.
Bourgalet a fost membru al Academiei Franceze de Științe și al Academiei
de Științe din Prusia. De asemenea, el a contribuit la Diderot și d'Alambert
lui Enciclopediei.
El a înființat colegiul veterinar special pentru combaterea ciumei vitelor
(numită și pesta bovina), iar studenților instruiți la colegiul veterinar din
Lyon li s-a atribuit contribuția la vindecarca bolii. Bourgelat a fost remarcat
pentru că a fost un practicant timpuriu al medicinei veterinare informate
științific, care a încorporat idei din istoria naturală, chimie, medicină clinică
și anatomie comparativă.
Prima scoala de Medicina Veterinara Prima școală veterinară a fost înființată
în Lyon, Franța, în 1762 de Claude Bourgelat. Potrivit lui Lupton, după ce a
observat devastarea cauzată de ciuma vitelor turmelor franceze, Bourgelat și
-a dedicat timp căutării unui remediu. Acest lucru a dus la înființarea unei
școli veterinare la Lyon în 1761, din care a trimis elevi pentru a combate
boala; în scurt timp, ciuma a fost oprită și sănătatea stocurilor restabilită,
prin asistență acordată agriculturii de către Ștința și arta veterinară. "Școala
a primit mediat rceunoaștere internațională în secolul al XVIII lca, iar
modelul său pedagogic sa bazat pe domeniile existente ale omului. Medicină,
istorie naturală și anatomie comparativă. Apoi tot el infuntează pe cea de a
doua la Alfort, în anul 1765. La aceste scoli au venit sa se pregateasca elevi
din diferite parti ale Europei care, intorcandu-se in tarile lor, au infiintat scoli
de medicina veterinara. Astlel au luat fiinta scoli la Torino (1769),
Copenhaga (1780), Berlin (1790), Milano (1791), Londra (1792), Madrid
(1793), Berna (1806). Lata un fragment dintr-o scrisoare adresată de Voltaire
cu acest prilej lui Bourgelat: „inaintea dumneavoastră, cornutele nu erau
decât de competenta macelarilor, iar caii nu aveau drept hippiatri decat pe
potcovari. Dumneavoastra ati pus capat aceasta ocare atat de daunatoare.
Animalele, fratii nostri, meritau si ele mai multe ingrijiri ".

16.Definirea medicinii veterinare la etnitate

17.Sfera de activitate a medicului veterinar

18.Scurt istoric al anatomiei in evul mediu si perioada renasterii

19.=15 este la 15 prezentarea

20. Istoria parazitalogiei in Romania si Republica Moldova

Parazitologia medicală reprezintă o ramură a medicinii care are ca obiect

studiul bolilor parazitare a animalelor și omului. În unele țări, micologie
medicală este considerată o parte integrantă a parazitologiei. »În cele mai
vechi timpuri, erau cunoscuți paraziți care cauzează daune sănătății
umane și animale. Paraziții individuale sunt menționate în scrierile
faimoșilor greci Hipocrate (460-375 î.Hr.) și Aristotel (384-322 î.Hr.),
romanul Varro (116-27 î.Hr.).) Și alți autori. Până în secolul al XVII-lea,
cercetările parazitologice erau empirice. Din secolul XII până în secolul
al XVIII-lea parazitologie a fost descriptivă. Invenția olandezului
Levenguk (1632-1723) a microscopului a inaugurat o nouă eră în istoria
biologică. Parazitologia ca știință s-a format în secolul al XIX-lea. De
atunci, a început studiul ciclurilor de viață ale helmintilor (parazitologie
experimentală).
 Nicolae Leon s-a născut la Băiceni, județul Botoșani în anul 1862, părinții
săi fiind lorgu Leon și Zoe, născută Neculau. Zoe s-a recăsătorit ulterior
cu avocatul Vasile Antipa din Botoșani, cu care a avut un al doilea fiu,
Grigore Antipa (1867-1944). Vasile și Zoe Antipa mor la câtiva ani
interval, cei doi orfani, Nicolae de 12 ani și Grigore de 7 ani, rămânând în
grija lui Panaite Șendrea, fratele mamei. Ambii urmează cursurile
pensiunii „Margineanu" din Botoșani după care se transferă la liceul
„Institutele Unite" din lași unde au fost colegi u Sava Atanasiu, Dimitrie
7 oinov și Emil Racovită. > Nicolae Leon începe, în 1881, studiile
superioare de medicină la lași pe care însă le-a permis pentru a studia
științele naturale, înscriindu-se în 1884 la Universitatea din Jena unde se
specializează în zoologie sub influența puternică personalități a lui Ernst
Haeckel. A fost unul dintre principalii susținători ai teoriei
evoluționismului în România.
Colaborarea cu specialiștii parazitologi din Republica Moldova, respectiv
cu Facultatea de Medicină Veterinară și Institutul de Zoologie al
Academiei de Științe a Moldovei a fost întotdeauna o benefică cu părinții.
Dintre specialiști din cu reputație binecunoscută, la a căror experiență și
operă am apelat, academicienii Alexei Spassky și Eugen Zgardan sunt de
notorietate.

21.Istoria epizootologiei si bolilor infectioase in evul mediu si perioada

renasterii

22.Obiectul si sarcinile Istoriei medicine veterinare

23.Istoria medicinii veterinare la arabi

Medicina Veterinară la arabi In scrierile arabice se spunea: "Alah a dat arabilor

calul, iar Mahomed, profetul cel mare, l-a perfecționat astfel încât caii arabi să
aparțină celor mai nobile rase de cai". In Coran se spunea: "când Creatorul
atotputernic a vrut să creeze calul, a grăit către vânt: Tu vei naște o ființă care
este desemnat să-mi poarte credincioșii. Ei trebuiesc să iubească și să respecte
această ființă. Toți care nu-mi îndeplinesc poruncile să-i poarte de frică. Arabul
fără cal și de neconceput. Era firesc, ca cel mai puțin animal care i se acordă o
deosebită atenție. Numeroasele lupte medievale cereau recuperarea cailor raniți
sau bolnavi. Arabii de la sfărșitul primului mileniu d. Chr ., cunoșteau o parte
din textele Hippiatricei bizantine. Traducerea lor era plătită la fel de bine ca și a
textelor de medicină umană. Și dacă până la anul 1 000 nu se remarcă opere
originale arabe, în sec. XI începând să apară capitol în enciclopedii. sau chiar
cărți de hipologie și de hipipiatrie scrise de arabi. Cea dintai încercare este
capitolul dedicat calului din lucrarea encielopedică scrisă de KABUS (sec. XI)
unde sunt strânse numărulase cunoștințe despre cal și bolile sale.
ABU ZACARIA (sec. XII) în tratatul său de agricultură Kitab al Felahah se
ocupă în 4 mari capitole de animale folosite în muncile agricole (magari,
cămile, cai) și de animalele destinate sacrificării (taurine, ovine, caprine). Sunt
inserate aici, o serie de boli, inclusiv indigestia la cămile și sunt oferite
numărase remedii chirurgicale și de medicină internă, unele originale. ABU
BEKR (sec. XIII) a scris și el un tratat dedicat calului: El Naceri. Dacă în
partea care se ocupă de exterior, dresaj, harnașament, se aduc numeroase date
originale, în parte de patologie, text și doar o compilație din diferiți autori greci,
arabi și latini, în special Segetius. Arabii din califatul de apus au influențat
puternic și pe practicienii veterinari spanioli ai vremii. Astfel un anume JUAN
ALVAREZ SALAMILLAS a scris și publicat în sec. XII 38 de volume din
lucrarea enciclopedică Libro de manescalcia urmată de Libro care hablo de los
infermitades de los cavalos e de ses curas (Carte în care se spune despre bolile
cailor și despre tratamentul accstora).
Practica medicinii veterinare La arabi cel ce se ocupa de tratament veterinar se
numea ALBEYTAR. Sub numele de albeytar și albeytaria (profesie vterinară),
practicienii au profesioniști nestingheriți și onorați în lumea arabă și în cea
spaniolă. Recâștigarea prestigiului social pierdut odată cu dispariția
hippiatrilor, a făcut ca în lumea arabă și apoi în cea spaniolă medicină veterinară
să cunoască o înflorire în sec. XI- XV. Nu oricince putea practica "albcytaria".
Se făcuseră școli, atât pentru potcovari puși pe o treaptă socială inferioară față
de veterinari, cât și pentru "albeytari". Profesiunea veterinară nu se poate
exercita, chiar dacă tânărul era absolvent la școlii, doar numai după un examen,
destul de sever, dat cu un protoalbeytarat. Greșelile profesionale erau
sancționate în bani sau chiar interzicerea practicilor profesionale pe întreaga
viață. 7. Lumea arabă a dat un mare medic, care poate fi așezat alături de
Hipocrat și Galen în galeria creatorilor aceste științe. Este vorba de Ibn-Sina,
cunoscut sub numele latinizat - Avicena (980-1037), umanist, medic, om de
cultură, numit și "Prințul medicinei". La 16 ani studiaza medicina, devenind un
practicant vestit. A scris „Al Quanun" (Canonul științei medicale), catalogat
drept cea mai frumoasă carte a Evului Mediu. Lucrarea cuprindea toate
cunoștințele existente până atunci din domeniul anatomiei, fiziologici,
diagnostice și terapeutice. A descris pentru prima dată antraxul, diabetul și
gastrita, făcând diagnosticul diferențial față de ulccrul duodenal. Meritul
Arabilor la progresul mcdicinci veterinare cste că au reușit să preia și să
transmită posterioare cunoștințelor anticilor (persani, hinduși, romani, greci) din
domeniu. În plus au modalități de expunere a bolilor făcând-o mai metodică și
au dezvoltat farmacopeea.