14. Biserica și provocările societății contemporane.

Secularizarea, globalizarea, ingineria

genetică (fertilizarea in – Vitro, clonarea, transplantul de organe), avortul, eutanasia,
homosexualitatea

Una dintre definițiile globalizării ne spune că aceasta reprezintă „modalitatea sau

sistemul de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane,
determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice,
sociale, culturale şi preconizarea soluţionării lor într-o largă perspectivă de către
comunitatea internaţională.”1 Astfel că globalizarea propune crearea unei mari familii, formată
din mulți membri care să se ajute reciproc, un fel de Uniune Europeană, la nivel global (dacă nu
considerăm UE chiar un mod de a ilustra globalizarea – prin moneda unică, printre altele).

Desigur că pentru a crea o asemenea așa – zisă familie trebuie să se creeze rupturi în
interiorul fiecărui stat apartenent ei. Rupturile acestea presupun anihilarea elementelor care sunt
unice pentru fiecare țară și anume, limba și religia. Tocmai pentru că se știe dintotdeauna că
pentru a cuceri un teritoriu trebuie să fie impuse în primul rând limba vorbită și religia care-i este
specific. Fără îndoială că Biserica, această familie care unește tradițiile poporului român și-l
păstrează legat de sacralitatea lui originară, este direct vizată de această dorință de dezbinare
pentru a uni în vederea unor interese globale. Nu mai contează elemente care țin de viziunea
sacră, de faptul că toți creștinii ortodocși suntem o mare familie care-l are în centru pe
Dumnezeu, ci contează motivele economice, sociale care duc la dorința de mușamalizare, de
transformare a societății într-o unitate fără principii sacre.

Biserica este, fără doar și poate, un exemplu de unitate, de principii, este, mai întâi de
toate caracterizată prin rânduială. Această rânduială a Bisericii ne spune că nu cele materiale sunt
importante, că nu acolo îl găsim pe Hristos, ci în rugăciune, în post, într-o viață care să fie
construită în jurul sufletului, nu al banului. Rânduiala Bisericii ne învață de mai mult de 2000 de
ani să ne iubim aproapele, să fim plăcuți lui Dumnezeu, să ne construim o familie sănătoasă. Însă
aceste principii nu se potrivesc cu societatea banului în care trăim, o societate capitalistă, care ne
învață că pentru a supraviețui trebuie să avem cât mai mult, să fim cât mai nechibzuiți, cât mai
avuți. Societate globalizată de astăzi este una a formei fără fond, în care important este să arăți că
ai, nu să ai cu adevărat: să arăți că ai liniște, să arăți că ai bani, să arăți că ai mai mult decât
celălalt numai ca să te simți mai bine făcându-l pe celălalt să se simtă inferior. Însă, Biserica lui
Hristos ne învață, mai ales prin Sfintele ei Taine (cea mai reprezentativă discuției fiind Sfânta
Taină a Mărturisirii), că trebuie să fim sinceri cu noi înșine și trebuie să purtăm grija propriei
noastre vieți fiindcă în fața lui Dumnezeu, la Judecată, vom fi noi și cei cărora le-am făcut bine
sau rău.

1
http://www.e-antropolog.ro/2012/09/globalizare-cazul-romanesc-2/
 Cu toate acestea, această tendință spre „global”, este ceea ce mulți cataloghează ca fiind o
cerință a societății moderne, iar societatea modernă vine cu provocările ei. Dacă până acum a
existat teoria revoluționistă care s-a opus cele creaționiste, deși chiar ei, oamenii de știință, și-au
dat seama de lacunele acestei teorii, ei bine, de câteva decenii a intervenit și fuga nestăvilită spre
transformarea omului, odată cu întreaga propagandă a iubirii de sine, care este foarte la modă în
zilele noastră. Astfel că, au apărut provocări precum homosexualitatea. Iar Biserica nu poate
accepta o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu. Primii oameni au fost Adam și Eva, iar după ei
au urmat multe generații care au făcut posibile să existăm noi, cei de astăzi. Familia, la fel cum
Biserica și Hristos sunt o familie, familia – această uniune pe viață dintre femeie și bărbat –
trebuie protejată până la capăt, tocmai fiindcă ea este cea care ne îndeplinește rolul nostru pe
Pământ: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. A accepta existența unei
asemenea uniuni a dus în mai multe locuri din lume la crearea unor familii, la adoptarea unor
copii, la crearea unor anomalii care perpetuează îndepărtarea de Hristos.

În cadrul aceleiași discuții despre familie, intervine și o altă provocare și anume avortul.
La 40 de zile, inima pruncului începe să bată în interiorul mamei, ilustrând darul și lucrarea
acesteia cu Dumnezeu: aceea de a da viață. Rolul femeii pe pământ, mai întâi de toate, este acela
de a da viață, de a fi binecuvântată de Dumnezeu într-o mare lucrare greu de înțeles pentru
mintea umană. Acest prunc care este la început numai o inimă, cât un bob de muștar, este precum
credința care trebuie lăsată să crească și trebuie ajutată. El nu este mai prejos decât niciunul
dintre noi oamenii care mergem pe picioarele noastre, de aceea lui trebuie să-i fie dat dreptul la
viață.

În același timp, cum Dumnezeu a lăsat pe Pământ bărbat și femeie, care prin Taina
Căsătoriei să poate zămisli prunc, nici nu poate fi vorba de crearea artificială a acestuia. O astfel
de încercare contravine voinței divine, de aceea ea nu poate fi acceptată. Lucrurile se pot rezolva
și altfel: cu post, cu rugăciune, cu credința în Dumnezeu, cu apropierea de acesta. Tocmai fiindcă
deznădejdea este o îndepărtare care trebuie evitată. Dorința de a fi părinți poate fi alinată, iar cu
timpul binecuvântările nu vor înceta să apară.

Toate aceste demonstrații de forță ale geneticii, printre care și fertilizarea in – vitro,
clonarea sau transplantul de organe sunt ambiții păgâne ale oamenilor. Noi nu putem pretinde în
nicio clipă că suntem deasupra lui Dumnezeu și a voinței sale, că putem decide când și cum să
apară viața, că putem dubla persoane a căror unicitate pe pământ este de netăgăduit, sau că putem
altera creațiile lui Dumnezeu. Până la urmă, acesta este păcatul care l-a trimis pe Lucifer departe
de Împărăția lui Dumnezeu, iar noi trebuie să ne dorim să fim mântuiți, să fim primiți în sânul
acesta, tocmai fiindcă viața adevărată nu este aici pe pământ, ci dincolo. Biserica trebuie să
răspundă pașnic acestor provocări, învățându-i pe oameni și amintindu-le de ce cred și în cine
cred. De aceea, fiecare Evanghelie, fiecare cuvânt al lui Hristos este un mod de a le aminti
credincioșilor de ce a lăsat Dumnezeu pe pământ, la toate aceste adăugându-se și învățăturile
Vechiului Testament.
 Dialogul dintre Biserică și enoriași trebuie să fie unul conștient de aceste poveri ale
societății contemporane, de toate schimbările pe care modernizarea le-a adus și încă le va mai
aduce. Tocmai fiindcă Biserica este unitatea întru Hristos. Cum poate Biserica să fie, de
asemenea, de acord cu ceva precum eutanasierea unui om? Adică cu încetarea voită a vieții?
Viața aceasta de pe Pământ nu este a noastră, noi ne-am născut pentru că Dumnezeu a îngăduit să
ne naștem, iar noi nu trebuie să uităm nicio clipă acest lucru. Viața începe și se termină cu voia
lui Dumnezeu. Așa cum nu putem decide noi asupra încheierii vieții unui prunc, nu putem decide
nici asupra încheierii vieții unui alt om sau asupra propriei noastre vieți.

Știm cu toții că viața aceasta nu este o viață bună de la un capăt la altul, că Dumnezeu nu
i-a trimis pe Adam și pe Eva din Rai pe pământ fiindcă aici e mai bine. Însă, așa cum ne-a
îngăduit el să trăim trebuie s-o facem, iar Cuvântul lui și poruncile lui trebuie să ne fie îndrumare
până la ultima noastră suflare. Biserica trebuie să rămână unită în credința ei, trebuie să-și
continue misiunea pe care o are de mii de ani și trebuie să o apere până la capăt, indiferent de
provocările exterioare.