Sunteți pe pagina 1din 200

TEMELE PENTRU PROBA PRACTICĂ

SUBIECTE PROPUSE PENTRU PROBA PRACTICĂ


PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII PROFESIONALE
SECȚIA ASISTENT MEDICAL GENERALIST
SESIUNEA AUGUST 2021

TEHNICA NURSING Pag.


1. Tehnica efectuarii punctiei venoase 3
2. Tehnica masurarii tensiunii arteriale si notarea in foaia de observatie 7
3. Tehnica efectuarii injectiei intradermice 12
4. Alimentarea pacientului prin sonda naso-gastrica 14
5. Administrarea insulinei 17
6. Aplicarea pipei Guedel 20
7. Tehnica efectuarii injectiei subcutanate 22
8. Tehnica administrarii oxigenului prin ,,ochelari,, 26
9. Participarea asistentului medical la efectuarea sondajului vezical 31
10. Recoltarea urinei pentru examenul de urina pe 24 de ore 36
11. Participarea asistentului medical la efectuarea paracentezei 39
12. Tehnica recoltarii exudatului faringian 42
13. Participarea asistentului medical la efectuarea punctiei rahidiene 44
14. Tehnica masurarii pulsului si notarea in foaia de observatie 48
15. Pregatirea pacientului si efectuarea electrocardiogramei 51
16. Tehnica masurarii respiratiei si notarea in foaia de observatie 53
17. Tehnica efectuarii spalaturii auriculare 55
18. Pozitiile pacientului in pat 57
19. Tehnica recoltarii coproculturii 64
20. Recoltarea glicemiei prin punctie capilara 67
21. Recoltarea urinei pentru urocultura 70
22. Tehnica efectuarii spalaturii gastrice 74
23. Tipurile de regim alimentar 76
24. Tehnica toaletei unei plagi in primele ore 83
25. Tehnica recoltarii Addis-Hamburger 93
26. Recoltarea secretiilor purulente 94
27. Tehnica efectuarii clismei evacuatorii simple 101
28. Pregatirea pacientului si tehnica efectuarii testului de toleranta la glucoza (TTGO) 103
29. Tehnici de mobilizarea a pacientului 106
30. Tehnica recoltarii sputei pentru bacilul Koch 109
31. Pregatirea preoperatorie a pacientului 111
32. Recoltarea sangelui in vacutainere (cod de culori,ordinea in recoltare) 114
33. Administrarea anticoagulantelor 116
34. Tehnica masurarii temperaturii corporale si notarea in foaia de observatie 121
35. Tehnica efectuarii injectiei intramusculare 131
36. Tehnica efectuarii intradermoreactiei la tuberculina 133
37. Reguli generale de administrare a medicamentelor 135
38. Ingrijirea postoperatorie a pacientului 139
39. Tehnica recoltarii secretiei nazale 148
40. Tehnica efectuarii spalaturii vaginale 150
41.Tehnica testarii sensibilitatii la antibiotice 152
42. Administrarea medicamentelor pe cale rectala 154
1
43. Participarea asistentului medical la punctia pleurala 156
44. Recoltarea varsaturilor 159
45. Tehnica efectuarii spalaturii oculare 160
46. Interventii pentru mobilizarea secretiilor 162
47. Prevenirea si tratarea escarelor 167
48. Administrarea medicamentelor pe suprafata mucoaselor 176
49. Pregatirea pacientului pentru explorarea radiologica a sistemului osteo-articular 185
50. Alimentarea artificiala a pacientului 189

2
FIȘA TEHNICĂ Nr. 1
TEHNICA EFECTUARII PUNCTIEI VENOASE

Definiție
 Reprezintă gestul medical de pătrundere – cu un ac sau cateter – în lumenul unei vene (de
regulă periferică, superficială) în vederea recoltării de sânge pentru examinări de laborator.

 Administrarea medicamentelor, respectiv a soluţiilor perfuzabile pe cale intravenoasă


constituie obiectul injecţiei, respectiv perfuziei intravenoase.

Indicaţii/obiective ale puncţiei venoase sunt următoarele:


 recoltarea unor eşantioane de sânge
 injectarea medicamentelor pe calea de administrare intravenoasă
 asigurarea accesului la venă pentru perfuzii de scurtă durată (reechilibrare hidroelectrolitic
si acido-bazică, administrarea preparatelor de lipide injectabile, aaminoacizilor şi a soluţiilor
glucozate izotone)

Contraindicaţiile manoperei sunt reprezentate de:


 epuizarea capitalului venos periferic, consecutivă flebitelor superficiale repetate
 prezenţa de arsuri, eczeme sau infecţii tegumentare la locul ales pentru puncţie
 traumatismele (fracturi) care interesează membrul unde se doreşte efectuarea puncţiei
 paralizia membrului unde se doreşte efectuarea puncţiei.

Locul de puncţie
 Este reprezentat în principiu de orice venă superficială (periferică) de orice calibru, cu
condiţia ca acul să fie strict în lumenul venei. În mod obişnuit, puncţia venoasă se realizează
la nivelul venelor superficiale de la plica cotului.
 Pot fi avute în vedere pentru puncţia venoasă și vene profunde mari (subclaviculară,
femurală), în situaţia când venele superficiale nu sunt vizibile sau sunt colabate (pacient
aflat în şoc).

Loc de elecție
 Venele de la plica cotului – vena cefalică, vena bazilică, vena mediană
 Fata dorsala a mainii- arcada palmara superficial, vene metacarpiene
 In ultima instanță venele de pe fata dorsala a piciorului, vena femurala
 La sugari se utilizează venele membrului inferior:
- (arcada venoasă dorsală a piciorului, venele gambei)
- și venele epicraniene

Pregătirea materialelor
 Garou
 Mănuşi de unică folosinţă
 Seringi; ace; o canulă Buterfly (fluturaş); sistem vacutainer (după scop)
 Tampon,alcool
 Muşama, aleză
 Etichetă, eprubete
 Bandă adezivă nonalergică
 Formulare pentru laborator
 Alte materiale în funcţie de obiectivul urmărit, tăviţa renală
 Recipient pentru colectarea materialelor

3
Pregătirea pacientului
 Verificaţi indicaţia medicului privind scopul puncţiei venoase
a) psihică:
 Informaţi şi explicaţi pacientului necesitatea puncției, anuntaţi-l că e puţin dureroasă și
încurajaţi-l pentru a reduce anxietatea
 Întrebaţi-l dacă i s-a mai recoltat sânge altă dată; dacă a simţit leşin, transpiraţie, stare de
greaţă, vărsătură și obţineţi consimţământul informat
b) fizică:
 Asiguraţi poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea pacientului, cu scopul şi locul
puncţiei:
 decubit dorsal cu membrul superior în adductie pentru recoltarea în spital
 şezând pe scaun cu membrul superior sprijinit în extensie și supinație – recomandat
pentru recoltarea n ambulator
 Examinaţi calitatea şi starea venelor şi alegeţi locul

Efectuarea procedurii:( vena superficiala de la nivelul plicii cotului)


 Identificaţi pacientul
 Spălaţi mâinile şi puneţi mănuşile pentru a preveni contaminarea
 Selectaţi locul potrivit (venele distale sau proximale), venele de la plica cotului, mai rar
cele de pe faţa dorsală a mâinii
 Puneţi muşamaua sub braţul pacientului
 Aplicaţi garoul la 5 - 8 cm deasupra locului de puncţie; capetele garoului fiind direcţionate
departe de zona de puncţie
 Palpaţi vena
 Montaţi seringa şi ataşaţi acul
 Recomandaţi pacientului să strângă pumnul
 Dacă venele nu sunt vizibile şi nu se pot simţi la palpare încercaţi următoarea tehnică:
a) Rugaţi pacientul să închidă şi să deschidă pumnul
b) Daţi drumul la garou şi rugaţi pacientul să-şi coboare mâna sub nivelul inimii pentru a i
se umple venele, apoi reaplicaţi garoul şi bateţi încet pe venă pentru a deveni mai vizibilă
c) Înlăturaţi garoul şi puneţi o compresă caldă şi umedă pe venă timp de10-15'
 Dezinfectaţi tegumentul (cu un tampon cu alcool de 60 grade) folosind mişcări circulare de
la centru în afară cu câţiva cm, pentru a evita introducerea potenţialei flore de pe piele în
interiorul vaselor pe perioada efectuării procedurii
 Poziţionaţi mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncţie şi cu policele se întinde pielea
dreaptă pe venă
 Ţineţi acul cu bizoul în sus în mâna dominantă şi introduceţi-l la un unghi de 30°- 45, de
deasupra venei
 Urmăriţi cursul venei şi când sângele se întoarce prin lumenul acului avansaţi cu acul în
venă1-2cm
 În cazul recoltării continuaţi puncţia conform obiectivului
 Aspiraţi sângele în seringă (cantitatea necesară pentru efectuarea analizelor indicate de
medic)
 Dacă curgerea sângelui este rapidă dezlegaţi garoul pentru a preveni staza şi
hemoconcentraţia care pot modifica rezultatele testelor de laborator
 Dacă curgerea sângelui este lentă, nu dezlegaţi garoul decât înainte de a retrage acul cu
seringa cu sânge (dacă tehnica nu impune altfel)
 Plasaţi un tampon cu alcool pe locul puncţiei venoase şi uşor retrageţi acul cu seringa
 Aplicaţi o presiune blândă pe tamponul cu alcool, pe locul puncţiei 2-3' sau până se opreşte
sângerarea; aceasta previne extravazarea în ţesuturile din jur, cu cauzarea hematomului
 După oprirea sângerării aplicaţi o bandă adezivă peste tampon
 Transferaţi sângele din seringă în eprubete, după ce aţi detaşat acul de la seringă
4
 Aplicaţi etichetele pe eprubete, indicând numele şi prenumele bolnavului, proba recoltată,
secţia care trimite proba de sânge la laborator
 Este contraindicată flexia antebrațului pe brat cu tamponul tinut în plica cotului

Tehnica puncţiei unei vene superficiale de la plica cotului

Îngrijirea pacientului
 Aşezaţi pacientul în poziţie comodă
 Observaţi faciesul pacientului, culoarea tegumentelor şi măsuraţi pulsul
 Întrebaţi pacientul dacă are stare de greaţă sau vomă
 Verificati locul punctiei venoase pentru a fi siguri ca nu s-a dezvoltat un hematom

Reorganizarea locului de muncă


 Colectaţi deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
 Îndepărtaţi mânuşile si spălaţi mâinile
 Notaţi procedura în fişa de proceduri şi în dosarul/planul de îngrijire
 Notaţi orice observaţie legat de starea şi reacţia pacientului
 Notaţi dacă puncţia a fost facută pentru recoltarea analizelor şi specificaţi ce probe aţi
recoltat, când au fost trimise la laborator

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate/dorite:
 Pacientul are tegumente şi mucoase normal colorate
 Semnele vitale sunt normale
 Pacientul a înţeles scopul puncţiei venoase
 Pacientul nu a prezentat leşin, stare de greaţa, vomă, hematom
Rezultate nedorite/ce faceţi ?
 Leşinul, starea de greaţă sau voma – anunţaţi medicul
 Anxietatea - discutaţi cu pacientul şi încurajaţi-l
 Refuzul pacientului privind puncţia venoasă – anunţaţi medical
 Extravazarea sângelui în ţesuturile din jur /Hematomul - comprimaţi locul cu un tampon
steril, nu repetaţi înţepătura în aceeaşi zonă; aplicaţi compresă rece; aplicaţi unguente care
favorizează resorbţia
 Hemoliza sângelui recoltat - repetaţi recoltarea cu acordul pacientului:
 Recoltarea nu s-a făcut în condiţii corespunzătoare
 Infecţia - evitarea ei prin efectuarea procedurii în siguranţă

Incidentele, accidentele şi complicaţiile


 imposibilitatea de puncţionare a unei vene superficiale – situaţie întâlnită la obezi, persoane
cu vene subţiri ori sclerozate ca urmare a multor injecţii intravenoase făcute anterior,
precum şi la persoane aflate în şoc (colaps); impune puncţionarea unei vene profunde sau
descoperire de venă
5
 neexteriorizarea de sânge la aspiraţie – în situaţia în care bizoul acului nu a pătruns complet
în lumen, ori dacă vârful acului a trecut prin ambii pereţi ai venei şi a ajuns înapoia acesteia;
puncţia va trebui repetată în alt loc
 puncţionarea inadvertentă a unei artere învecinate – se recunoşte după aspectul arterial al
sângelui exteriorizat
 lezarea nervului median în foseta antecubitală
 hematomul la locul puncţiei – prin nerespectarea indicaţiei de comprimare a venei
puncţionate
 reacţia inflamatorie la locul puncţiei – consecutivă nerespectării măsurilor de asepsie şi
antisepsie
 tromboflebita superficială

Consideraţii speciale
 Niciodată nu efectuaţi puncţia venoasă pentru recoltarea sângelui dintr-un braţ, o venă deja
utilizată pentru terapia i.v. sau opriţi perfuzia şi aşteptaţi 5 min.
 Nu recoltaţi din locuri aflate deasupra liniei intravenoase, risc de hemodiluţie
 Nu efectuaţi puncţia venoasă pe un loc deja infectat
 Evitaţi vena care este dureroasă la palpare
 Nu efectuaţi puncţia venoasă, nu recoltaţi sânge dintr-o arie edematoasă, shunt
arteriovenos, locuri ale hematomului anterior, sau răniri
 Dacă pacientul are tulburări de coagulare sau primeşte terapie anticoagulantă, se menţine o
presiune fermă pe locul puncţiei venoase, minim 5' după retragerea acului din venă pentru
a preveni formarea unui hematom
 Evitarea folosirii venelor de la picioare pentru puncţia venoasă, deoarece aceasta creşte
riscul de tromboflebită
 La bătrâni, dacă este posibil evitaţi venele dorsale ale mâinii la braţul dominant pentru
puncţia venoasă deoarece aceste locuri interferă mult cu independenţa vârstnicului
 La copii locurile uzuale pentru puncţia venoasă sunt scalpul sau piciorul
 In cazul imposibilității realizării abordului venos periferic, se poate realiza puncția venei
jugulare externe (venei subclaviculare), respectiv a venei femurale.

6
FIȘA TEHNICĂ Nr. 2
TEHNICA MASURARII TENSIUNII ARTERIALE SI NOTAREA
IN FOAIA DE OBSERVATIE
Definiție
 Tensiunea arterială este presiunea exercitată de către sânge asupra pereţilor arterelor atunci
când inima bate (tensiune arterială sistolică) şi atunci când inima se odihneşte (tensiune
arterială diastolică). Se măsoară în milimetri coloană de mercur (mmHg).

Factorii care determina TA


Sangele circula prin vasele de sange cu o anumita presiune intretinuta de:
 Forta de contractie a inimii (contractiile ritmice ale inimii)
 Debitul cardiac
 Elasticitatea vaselor de sange
 Vascozitatea sangelui
TA scade de la centru spre periferie.
Astfel-TA a membrelor inferioare este mai mica decat TA a membrelor superioare

Scop
 Evaluarea funcţiei cardio-vasculare prin:
 Determinarea presiunii sistolice şi diastolice pentru a compara starea curentă cu
valorile normale ale tensiunii arteriale.
 Forţa de contracţie a inimii
 Rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor
 Volumul sangelui:
 Cresterea volumului sanguin creste debitul cardiac.
Sangele in exces trebuie sa-si gaseasca locul in circuitul periferic. Cand volumul sanguin
scade -printr-o slaba hidratare sau prin hemoragie imediat creste rezistenta periferica ptr.
mentinerea presiunii arteriale in limite normale)
 Vascozitatea sangelui( hematocritul sau procentul de globule rosii din sange)
 Aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul cu fluide sau/si medicamente

Elemente de evaluat
Se măsoară :
Tensiunea arterială sistolică(maximă)
Tensiunea arteriala diastolică(minimă)

Tensiunea arterială sistolică (maximă) sau Presiunea sistolica=Tensiunea maxima


 Este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se contracta (in sistola) → cu
valori normale intre 100 si 130 mm coloana de mercur (Hg);
 Creste prin pierderea elasticitatii vaselor; Ateromatoza vasulara-depunerea de saruri
minerale in pretii vaselor →pierderea elasticitatii vaselor
 Tensiunea arterială sistolică scade de la centru spre periferie
 Rezistenta intampinata de sange la periferie depinde de calibrul vaselor care este in
raport cu: starea neuro-vegetativa, sistem endocrin, factori renali.
Tensiunea arteriala diastolică(minimă) sau Presiunea diastolica =Tensiunea minima
 Este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se relaxeaza intre doua
contractii (in diastola) - cu valori normale sub 85 mmHg.
 Forta de contractie a inimii este 0
 O parte din masa sanguina trece din sistemul arterial in sistemul capilar
 Vasodilatatia generala → scaderea presiunii asupra vaselor de sange.
 In mod obisnuit valoarea normala a tensiunii arteriale minime este jumatate +1 din
tensiunea arteriala maxima.
7
!!! Hipertensiune diastolica ( minima)
 La tineri poate insemna hipotiroidism.
 La batrini datorita rigidizarii vaselor de sange,
 Dacă pereţii arterelor au elasticitatea scăzută din cauza vîrstei sau a aterosclorozei
( colesterolul şi grăsimile din sînge crescute) aceşti pereţi se vor rupe dacă această
tensiune mică este prea…mare. Iar ruperea pereţilor arterelor este echivalent cu un
accident vascular

Materiale necesare
 Stetoscop biauricular;
 Tensiometru cu manşeta adaptată vârstei
 Comprese cu alcool medicinal;
 Culoare roșie ( pix, cariocă,creion);
 Foaie de temperatură (F.T), carnet de adnotări personale

Pregatirea pacientului
 psihică: (informare, confirmare, explicatii, asigurarea confortului psihic)
 Explicaţi pacientului procedura pentru a reduce teama şi a obţine colaborarea;
 Asiguraţi un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât emoţiile
influenţează presiunea sângelui;
 fizică: (asigurarea conditiilor de mediu, pozitia adecvată, restrictii alimentare si
lichidiene, restrictii de tratament)
 aşezaţi pacientul în poziţie confortabilă de decubit dorsal ori semişezând sau în
ortostatism conform indicaţiei medicale

Condiții de măsurare corectă a TA


 dimineata pe nemâncate sau la 3 ore după masă
 repaus fizic și psihic 5-10 min inainte de masurare
 Sa nu se fumeze cu minim 15 minute inaintea masuratorii
 Sa nu se consume cafea in ora precedenta masuratorii
 Pe foaia de temperatură TA se poate nota cifric în rubrica rezervată acestui scop sau grafic
prin hașurarea cu creion roșu între valoarea maximă și ce minimă – un pătrățel egal o
unitate.

Locul de masurare
 artera humerală
 a.radială (electronic)

Metode de masurare
 Auscultatorie
 Palpatorie
 Oscilometrică
Exista si posibilitatea masurarii si inregistrarii valorilor tensiunii arteriale (TA) pe parcursul a
24 - 48 ore printr-un dispozitiv special lasat asupra pacientului care isi desfasoara activitatea
curenta (inregistrare Holter) si care aduce date importante asupra variatiilor tensiunii arteriale
(TA) in cursul diferitelor activitati sau momente ale zilei/noptii, putand aprecia totodata si
eficienta tratamentului antihipertensiv.

8
Efectuarea procedurii
METODA ASCULTATORIE
 Se şterg olivele şi părţile metalice ale stetoscopului dacă este necesar, cu comprese cu
alcool si se alege braţul potrivit pentru aplicarea manşetei, permițând pacientului să adopte
poziţia culcat sau aşezat cu braţul susţinut la nivelul inimii şi palma îndreptată în sus;
 Selectati un tensiometru cu manşeta potrivita varstei si stării constitutionale a pacientului;
 Amânaţi măsurarea T. A. dacă pacientul este tulburat emoţional are dureri, dacă a făcut
exerciţii de mişcare sau măsurarea TA nu este o urgenţă;
 Alegeţi braţul potrivit pentru aplicarea manşetei (fara perfuzie i.v., interventie chirurgicala
la nivelul sanului sau axilei, fara arsuri, shunt arterio-venos sau rani ale bratului si mainii);
 Permiteti pacientului sa adopte poziţia culcat sau aşezat cu braţul sustinut la nivelul inimii
si palma indreptata in sus;
 Descoperiţi braţul pacientului fie prin ridicarea mânecii, fie
prin dezbrăcare dacă aceasta (mâneca) este prea strâmtă
pentru a nu creşte presiunea deasupra locului de aplicare a
manşetei;
 Verificaţi dacă manşeta conţine aer și scoateţi aerul din
manşetă, la nevoie, deschizând ventilul de siguranţă şi
comprimând manşeta în palme
 Închideţi ventilul de siguranţă înainte de a umfla manşeta
 Aplicaţi manşeta, circular, în jurul braţului, bine întinsă, la
2,5-5 cm deasupra plicii cotului şi fixaţi-o.
 Palpaţi artera brahială sau radială exercitând o presiune
uşoară cu degetele;
Montarea tensiometrului
 Aşezaţi membrana stetoscopului deasupra arterei reperate şi introduceţi olivele în urechi;
 Umflaţi manşeta tensiometrului pompând aer cu para de cauciuc în timp ce priviţi acul
manometrului, până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra punctului în care pulsul a
dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);
 Decomprimaţi manşeta, deschizând uşor ventilul de siguranţă; înregistraţi mental cifra
indicată de acul manometrului în oscilaţie în momentul în care, în urechi, auziţi prima bătaie
clară (lup-dup); această cifră reprezintă presiunea (tensiunea) sistolică sau maximă;
 Înregistraţi numărul care corespunde bătăii de final în timp ce continuaţi decomprimarea
manşetei; acesta reprezintă T.A. diastolică sau minimă;
 Îndepărtaţi manşeta, curăţaţi şi dezinfectaţi olivele stetoscopului și înregistraţi valorile
măsurate în carnetul personal, notând: numele bolnavului, data înregistrării, valorile
obţinute (T.A. = 130/70 mmHg sau T.A.= 13/7cmHg).

Reprezentarea grafică T. A.
 Socotiţi pentru fiecare linie orizontală
din foaia de temperatură, 10 mmHg
sau 1cmHg.
 Reprezentaţi grafic valorile
înregistrate printr-un dreptunghi de
culoare roșie, aşezat pe verticala
timpului (D sau S); latura de sus a
dreptunghiului reprezintă T.S.
(tensiunea sistolică) iar latura de jos a
dreptunghiului reprezintă T.D.
(tensiunea diastolică)

9
METODA PALPATORIE
 Determinarea se face prin palparea arterei radiale, etapele fiind identice metodei
auscultatorii;
 Se utilizează în cazuri deosebite când nu avem la îndemână un stetoscop
 Valorile se determină înregistrând val. indicată pe cadranul manometrului în momentul în
care simţim că trece prima undă pulsatilă, aceasta echivalând cu tens. max.
 Valoarea tensiunii arteriale minime se calculează după formula:TAmin=TAmax/2 + 1 sau
2
 Diferenţa dintre TAmax şi TAmin s.n. tensiune diferenţială şi nu are voie să fie mai mică
de 30mmHg
 Are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât în realitate

Reorganizarea locului de munca


- Se asează stetoscopul si manometrul pe tava medicala;
- Spălare pe mâini cu apă și săpun;
- Se dezinfectează stetoscopul (olivele) cu tampoane de vată îmbibate în alcool;
- Se așază aparatul în dulapul pentru instrumente ți materiale medicale;
-Inregistrati valorile masurate in carnetul personal, notand: numele bolnavului, data
inregistrarii, valorile obtinute (T.A. = 130/70 mmHg sau T.A “ 13/7 cmHg).

Evaluare a eficacităţii procedurii


 Rezultate aşteptate/dorite:
 T.A. a pacientului este în limitele normale corespunzătoare vârstei;
 Pacientul nu acuză cefalee, tulburări de echilibru
 Rezultate nedorite
 Presiunea sistolică sau diastolică este mai mare sau mai mică faţă de rata normală a
persoanelor de aceeaşi vârstă;
 Sunetele obţinute nu sunt audibile sau suficient de distincte pentru a facilita o apreciere
exacta a T.A.

Îngrijirea pacientului
 Pacientul poate avea una sau mai multe din problemele de dependenţă:
 intoleranţă la activitate si alterarea menţinerii sănătăţii
 alterarea randamentului inimii;
 exces de volum lichidian
 deficit de cunoştinţe;
 alterarea nutriţiei;

Modificări în situaţiile selectate


 Ridicaţi braţul pacientului deasupra inimii pentru 15 secunde înainte de reverificarea
presiunii dacă auziţi cu dificultate sunetele (bătăile cardiace) în urechi;
 Alegeţi o manşeta lată şi aşezaţi pacientul pe abdomen pentru palparea adecvată a arterei
poplitee;
 Măsuraţi presiunea arteriala prin metoda palpatorie, în lipsa stetoscopului auricular;
întotdeauna veti obţine exact numai tensiunea sistolică prin aceasta metodă.

Educarea pacientului
 Sfătuiţi pacienţii adulţi să-şi măsoare T.A. cel puţin o dată pe an;
 Informaţi pacienţii despre utilitatea automăsurării TA., la domiciliu, prin echipament
digital; deşi costisitor este mult mai uşor să citeşti valorile.
 Instruiţi pacientul să se prezinte cu promptitudine la medic dacă valorile T.A. sunt
oscilante; dacă are hipertensiune arterială (HTA) să-şi ia medicamentele în mod regulat, să
10
reducă consumul de sare, să-şi verifice greutatea şi să înveţe tehnici de managementul
stressului;
 Informaţi pacientul/familia care sunt valorile în funcţie de vârstă; oferiţi, eventual, un tabel
cu valori orientative ca în exemplul de mai jos.

Vârsta Valori normale Limite superioare


ale T.A ale normalului
1 an 95/65 mmHg nedeterminate
6-9 ani 100/65 mmHg 119/79 mmHg
10-13 ani 110/65 mmHg 124/84 mmHg
14-17 ani 110/70 mmHg 134.89 mmHg
18 – adult 110/70 mmHg 139.89 mmHg
METODA OSCILOMETRICĂ
Este o alta metodă de măsurare a TA prin comprimarea
progresivă a arterelor prin manșeta pneumatică ce
provoacă vibrații din partea pereților arteriali.
 Intensitatea acestor vibrații este în funcție de gradul de
comprimare și astfel tensiunile maxime și minime pot
fi determinate prin observare sau înscrierea acestor
vibrații exprimate de acul manometrului metalic sub
forma unor oscilații. Aparatele utilizate se numesc oscilometre. Pachon.
 Aparatul este alcătuit dintr-un cadran gradat în unităţi, o manşetă pneumatică şi pară de
cauciuc.
 Manşeta aparatului se fixează pe membrele bolnavului la nivelul dorit, de unde pulsaţiile
se transmit la manometru.

Pregatirea bonavului
 Camera de examinare trebuie să aibă un climat corespunzător
 Bolnavul este culcat în repaus cu cel puţin 15min înainte de măsurare
 Se descoperă membru superior sau inferior
 Se aplică manşeta aparatului la nivelul dorit pe membru de examinat

Tehnica de masurare
– manşeta oscilometrului se aplică în jurul segmentului de membru studiat;
- se ridică presiunea din manşetă, la o valoare care depăşeşte cu 10- 20 mmHg presiunea
arterială sistolică;
– se decomprimă lent, urmărind oscilaţiile acului, care devin din ce în ce mai ample, până ce
ating un maxim, care reprezintă indicele oscilometric; în continuare, amplitudinea lor scade,
până la totala dispariţie.
Debutul oscilaţiilor corespunde presiunii arteriale sistolice, amplitudinea lor maximă,
presiunii arteriale medii, iar dispariţia lor presiunii arteriale diastolice

Valorile normale ale indicelui oscilometric sunt:


– la nivelul coapsei ≥ 5
– în 1/3 superioară a gambei ≥ 3
– în 1/3 inferioară a gambei ≥ 2
– la nivelul braţului ≥ 3
- Nu are importanţă valoarea obţinută, ci importantă este diferenţa dintre 2 regiuni simetrice
care nu trebuie să depăşească 2mmHg

11
FIȘA TEHNICĂ Nr. 3
TEHNICA EFECTUARII INJECTIEI INTRADERMICE

Definiţie → Introducerea strict intradermic de soluţii izotone – în organism, prin intermediul


unui ac fin cu vârf tăiat scurt ataşat la o seringă.

Scop
 Terapeutic→ desensibilizări faţă de alergenii identificaţi sau imunoterapie în neoplăzii,
vaccinarea BCG.
 Diagnostic → testări la diverşi piogeni sau substanţe medicamentoase cu uz therapeutic
 (xilină, diluţii din diverse antibiotice - Penicilină)
 → testarea la tuberculină .
 Anestezic → infiltrarea dermică cu anestezic.

Locul injecţiei intradermice


 Se aleg regiunile în care reacţia locală determinată de injecţia i.d. poate fi bine observată.
Se preferă regiunile anatomice puţin pigmentate, slab cheratinizate, cu pilozitate redusă:
 faţa anterioară a antebraţului –1/3 medie(1/3 medie antebraț stâng în cazul idr la
tuberculină)
 faţa externă a braţului şi a coapsei.
 în scop anestezic → pe orice suprafaţă a corpului.

Materiale şi instrumente necesare


 seringă de 1 ml cu ac fin cu vârf tăiat scurt.
 material general pentru executarea unei injecţii.
 soluţia de injectat.

Pregătirea bolnavului
a) psihică: informaţi şi explicaţi pacientului procedura → explicaţi scopul injecţiei, efectele
dorite şi nedorite și obţineţi consimţământul informat
b) fizică:
 cercetaţi zonele de elecţie: regiunea anterioară a antebraţului, faţa externă a braţului şi a
coapsei
 stabiliţi locul pentru injecţie evitând zonele pigmentate, decolorate sau infectate
 poziţionaţi pacientul în funcţie de locul selectat şi de starea sa: decubit dorsal, poziţie
şezândă sau semişezândă

Execuţie
 verificarea prescriptiei și a identitatii pacientului
 se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
 se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.
 se întinde şi se imobilizează piele antebraţului cu policele, indexul şi mediusul mâinii stg.

12
 se introduce vârful acului în grosimea pielii, tangenţial pe suprafaţa pielii, la un unghi de
10-15 grade față de planul cutanat, cu bizoul în sus, până dispare complet orificiul acului.
 se injectează lent soluția (0,1 ml) în grosimea stratului dermic.
 se formează o papulă albă de aspectul cojii de portocală de 5-6 mm diametru, o înălţime
de 1-2 mm la 0,1 soluţie injectată.
 se retrage acul fără a aplica tampon la locul puncţiei.
 se ordonează materialele folosite.

Citirea reactiei locale se face după 72 ore în cazul IRD la tuberculină

Incidente şi accidente
 revărsat lichidian→ când acul a intrat parţial în derm.
 tumefacţia stratului subcutanat, fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală → când
acul a pătruns prea profund.
 lipotimie, reactie anafilactica sau chiar soc → când se introduc soluţii alergene.
 tulburări trofice → din cauza distensiei puternice prin injectarea de soluţii hipotone.
 necroza unor porţiuni de tegument → prin reacţie intensă la locul injecţiei.

Observaţii
 pentru anestezie locală injecţie se poate face pe orice suprafaţă a corpului → obligatoriu
după testarea sensibilităţii organismului la anestezic!
 în cazul efectuării testelor alergologice, se pregătesc: adrenalină, efedrină, hemisuccinat
de hidrocortizon, cardiotonice.
 nu se injectează în regiunile cutanate cu foliculi piloşi.

13
FIȘA TEHNICĂ Nr. 4
ALIMENTAREA PACIENTULUI PRIN SONDA NASO-GASTRICA

Definiţie
 Alimentaţia pacientului de către altă persoană, când starea generală nu ii permite să se
alimenteze singur şi trebuie ajutat

Scop
 Introducerea alimentelor în stomac folosind sonda nazo-gastrică (→ prin faringe si esofag
in stomac) la pacienți:
 inconștienți,
 cu tulburări de deglutiție,
 cu negativism alimentar, cu intoleranță sau hemoragii digestive,
 operați pe tubul digestiv și organele anexe,
 cu stricturi esofagiene și ale cardiei, care impiedică pătrunderea bolului alimentar din
cavitatea bucalî in stomac

Contraindicaţii
 după intervenţii recente pe tubul digestiv
 hemoragii digestive masive;
 în absenţa tranzitului intestinal;
 obstructie intestinală completă;
 diarei dificil de controlat, care produc dezechilibre hidro- electrolitice;
 pancreatite severe;
 stare de șoc manifest clinic.

Pregatirea bolnavului
 psihica:
 Se confirma identitatea pacientului
 Informarea , se explica procedura si efectul pacientului pentru a ne asigura de
 cooperarea sa si pentru a-i reduce anxietatea -unde este cazul(pacient constient)
 Obtinerea consimtamantului verbal si scris (la comatosi → de la familie)
 fizica:
 Asezarea pacientului in pazitie comoda

Pregatirea materialelor
 de protectie:
 musama si aleza
 2 sorturi de cauciuc sau material plastic
 Prosoape
 sterile:
 Sonda gastrică Faucher si Einhorn
 2 seringi de 20 ml.
 seringă Guyon
 manusi sterile
 pense hemostatice
 aparat de perfuzie a alimentelor
 nesterile
 tavita renala
 pahar cu apa aromata
 Pâlnie, tub de cauciuc, prestub
 Soluţie de cocaină 2%
14
 Leucoplast
 Raţia de lichide alimentare
 Amestecuri alimentare: ouă crude, lapte, zahăr, cacao, sare, vitamine, unt, smântână
 Alimentele sa nu prezinte prezinte grunji, sa fie la temperatura corpului,sa aiba valoare
calorica
glicerină sau ulei de vaselină pentru lubrefiere

Pregătirea psihică
I se explică importanța și necesitatea tehnicii cât și colaborarea cu noi în timpul efectuării ei,
precum și familiarizarea cu felul de mâncare ce îi va fi dat, obținerea consimțământului.

Pregătirea fizică
Pacientul va fi așeazat în poziție confortabilă, în poziția sezând în pat sau pe un scaun.

Efectuarea procedurii
 Spălați mâinile și îmbrăcați mănușile;
 Introduceți sonda gastrică, verificați poziția acesteia și fixați extremitatea liberă a sondei cu
leucoplast de față și de urechea pacientului (vezi tubajul duodenal);
 Controlați conținutul gastric și la nevoie aspirați staza;
 Folosiți amestecurile preparate pentru alimentarea pe sonda, lipsite de grunji sau alte
conglomerate, care ar putea astupa sonda (vor fi mixate foarte bine);
 Pregătiți aparatul de perfuzie, umpleți rezervorul picuratorului, eliminați aerul din tubul de
legătură și racordați perfuzorul la sondă;
 Introduceți rația zilnică în 4-6 doze, foarte încet, cu aparatul de perfuzie atașat la
extremitatea liberă a sondei,
 Încălziți lichidul alimentar la temperatura corpului;
 Verificați viteza de scurgere a picuratorului; nu se va administra mai mult de 200-250 ml
întro oră;
 Administrați pe sonda 200-300 de ml de apă pentru spălarea perfuzorului și a sondei, apoi
insuflați puțin aer, pentru a o goli complet și închideți extremitatea liberă cu o clamă
Hoffmann sau o pensă Pean, împiedicând picurarea rămășițelor de lichid din sonda în
faringe și laringe, acestea putând fi aspirate de bolnavul inconștient, lipsit de reflexul tusei;
 Asigurați-vă că pacientul primește rația adecvată, cantitativ și calitativ și i se asigură
necesarul de lichide;

Îngrijirea pacientului
 Așezați pacientul întro poziție comodă și închideți sonda între două administrări;
 Urmăriți pacientul pentru a sesiza apariția grețurilor, vărsăturilor, balonării, crampelor,
diareei;
 Îndepărtați sonda când se termină indicația de alimentare artificială, respectând pașii de la
tubajul nazo-gastric sau la intervale stabilite de medic (2-3 zile - sondele de cauciuc, 4-7
zile sondele de polietilen);
 Lăsați un interval liber de 6-8 ore pe timpul nopții până la montarea unei noi sonde, pentru
refacerea circulației la nivelul mucoasei și, dacă nu există o contraindicație, schimbați nara;
 Mobilizați sonda rămasă pe loc pentru a evita lezarea mucoasei;
 Verificați dacă senzația de foame a dispărut sau a diminuat;

Reorganizarea locului de muncă


 Îndepărtați mănușile și materialele folosite în containere speciale;
 Spălați-vă mâinile;

15
Notarea procedurii
Notați:
 Procedura și numele celui care a efectuat-o,
 Data, ora, cantitatea și felul alimentelor administrate
 Reacții adverse, intoleranță (greață, vomă)

Evaluarea eficacității procedurii


Rezultate așteptate/dorite:
 Pacientul a tolerat bine administrarea alimentelor pe sonda gastrică
 Pacientul este satisfăcut
Rezultate nedorite/Ce faceți:
Pacientul prezintă greață, vărsături:
 Consultați medicul
 Poate fi o intoleranta sau o reactie la unele alimente

Pacientul prezintă leziuni la nivelul mucoasei nazale și uscăciunea mucoasei bucale:


 Asigurați-i o bună igienă a cavității bucale ,
 Mobilizați sonda
 Schimbați nara după asigurarea unui repaus între îndepărtarea și repunerea sondei

Pacientul prezintă tuse și semne de sufocare:


 Ați greșit procedura și alimentele au ajuns în căile aeriene
 Retrageți sonda și o reintroduceți pe cale esofagiană
 Anunțați medicul pentru a stabili măsuri de prevenire a bronhopneumoniei de aspirație
 Acordați o atenție deosebită pacientului inconștient

Recomandări
 Sondele de cauciuc pot fi lăsate pe loc 2-3 zile, menținerea lor peste acest termen poate
cauza leziuni ale mucoasei nazale
 Sondele de polietilen pot fi menținute și tolerate mai mult, până la 4-7 zile.
 Este recomandabil ca sonda să fie mobilizată de mai multe ori în cursul zilei, favorizând
prin aceasta circulația sanguină normală la nivelul suprafețelor apăsate/presate de ea;
 La 3-5 zile, sonda trebuie îndepărtată pentru 6-8 ore (repausul de noapte), după care se va
putea reintroduce, însa prin nara de partea opusă.
 Este important ca alături de aportul caloric și vitaminic, pacientul să primească și rația
corespunzătoare de lichide pentru acoperirea necesităților hidrice care trebuie calculate
exact.

16
FIȘA TEHNICĂ Nr. 5
ADMINISTRAREA INSULINEI

Definiție
 Administrarea insulinei se realizează pentru controlul glicemiei la pacienții cu diabet
zaharat tip 1.

Obiective
 Promovarea și menținerea stării de bine, clinic și psihologic a pacienților;
 Evitarea hipoglicemiilor severe, a hiperglicemiei simptomatice și a cetoacidozei.

Indicații
 Diabet zaharat tip 1 (indicație absolută);
 Diabet zaharat tip 2:
 Atunci când cu dozele maxime tolerate ale preparatelor antihiperglicemice orale
combinate cu dieta nu se ating obiectivele terapeutice;
 Episoade de stres metabolic acut (infarct miocardic, AVC, infecții moderate sau
severe);
 Pre - și intra - și postoperator când se suspendă medicaţia orală;
 în cazul contraindicațiilor preparatelor orale (insuficiența hepatică și renală);
 Reacţii adverse ale unor preparate orale;
 Diabetul zaharat gestațional care nu se rezolvă prin dietă;
 Urgențe hiperglicemice (cetoacidoză, hiperglicemie osmolară);

Tipuri de insulină

1. INSULINE PRANDIALE:

 Analogi de insulină cu acțiune rapidă:


 Insulina Lispro (Humalog);
 Insulina Aspart (Fiasp. Novorapid);
 Insulina Glulisine (Apidra).
Analogii de insulină cu acțiune rapidă au absorbție rapidă (10-15 minute) și se administrează
cu 15-20 minute preprandial, însă pot fi administrați și în timpul mesei sau postprandial.
 Insulină cu durată scurtă de acțiune (regular)
 Acestea se pot administra subcutanat și sunt singurele care se pot administra intravenos,
intramuscular și utilizând pompele de insulină.
 Insulinele cu durată scurtă de acțiune intră în acțiune în 30-60 minute din momentul
injectării și de aceea se administrează cu 30 minute înainte de masă.
Tipuri de insuline cu durată scurtă de acțiune:
 Humulin R,
 Insuman Rapid.

Alte forme:
 Insuline cu acțiune intermediară (NPH): Monotard, Insulatard, Humulin N, Insuman basal
prezintă vârf de acțiune la 5-8 ore și variabilitate crescută a acțiunii;
 Analogi de insuline cu acțiune lungă (insuline bazale) au durata de acțiune între 18 -24h.
Tipuri de analogi de insuline cu acțiune lungă:
• Insulina Glargine (Lantus, Toujeo);
• Insulina Detemir (Levemir);
• Insulina Abasaglar – medicament biosimilar (medicamentul de referință este insulina
glargine).
17
2. AMESTECURILE DE INSULINĂ
Se realizează între insuline prandiale și insuline bazale.
Formele premixate conțin, în proporții variabile (25/75, 30/70, 50/50), insulină cu durată scurtă
de acțiune și insuline NPH (Mixtard 30, Insuman Comb 25, Insuman Comb 50, Humulin M3).
Există și insuline premixate cu analog rapid lispro și insulină NPH modificată în proporții 25/75
și 50/50 (Humamix 25, Humamix 50), cât și cu analogul rapid aspart și insulină NPH (Novomix
30).

Forme de prezentare
Insulina se prezintă în țara noastră astfel, în:
 Flacoane de 5 ml sau 10 ml ce conțin insulină în concentrație de 100UI/1 ml. Din flacon
insulina se administrează cu seringa;
 Cartușe de 3 ml ce conțin insulină în concentrație de 100UI/1 ml. Insulina se administrează
cu ajutorul penului sau, dacă se defectează, se poate folosi seringa;
 Sisteme preumplute (optiset, novolet, solostar) care conțin insulină în concentrații diferite
100 UI/1 ml, 200 UI/1ml, 300 UI/1 ml. în acest caz nu se poate folosi seringa pentru
administrare.
Administrarea insulinei se mai poate face și utilizând pompa de insulină care asigură substituția
bazală de insulină (rata bazală) și substituția prandială de insulină (bolus prandial). Insulina
administrată prin pompa de insulină poate fi insulină cu durată scurtă de acțiune sau analogi
rapizi de insulină.

Păstrarea insulinei
 Se păstrează de regulă la frigider între 2 - 8°, nu în congelator sau aproape de acesta; ✓ în
vederea administrării flaconul se scoate din frigider cu 60 min înainte. Nu se încălzeşte
înainte de administrare;
 Flaconul integru și/sau cel din care se face administrarea se poate păstra sub 30° la
întuneric, nu mai mult de 28 de zile. Dacă timpul este depăşit se pierde valabilitatea.

Stabilirea dozei și tipului de insulină


 Se face de către medic, individualizat;
 Medicul instruieşte pacientul cum să-și ajusteze dozele în funcţie de conţinutul de
hidrocarbonaţi din dietă;
 Tipul de insulină este ales în funcţie de toleranţa pacientului;
 Administrarea insulinei se face conform unei scheme stabilite de medic;
 Asistentul medical administrează insulina conform indicațiilor, instruiește pacientul cum
să-și administreze injecția de insulină și îl asistă asigurându-se că acesta și-a însușit corect
modul de administrare și de păstrare a insulinei; instruiește de asemenea pacientul pentru
recunoașterea semnelor de hipoglicemie (transpirații, piele rece și umedă, palpitații,
tremur, greață, neliniște, paloare, creșterea tensiunii arteriale).

Pregătirea materialelor
 Insulină în flacoane, cartușe sau pen-uri preumplute;
 Seringi pentru insulină;Mănuși de unică utilizare; Tăviță renală.

Pregătirea pacientului – vezi injecția subcutanată.

Efectuarea administrării insulinei


 Se verifică identitatea pacientului;
 Se verifică concentrația insulinei ce urmează a fi administrată;
 Administrarea insulinei se face prin injecție subcutanată în mod uzual (vezi injecția
subcutanată);
18
 Se verifică aspectul pentru a observa dacă nu au apărut modificări: insulinele rapide au
aspect limpede, clar; insulinele intermediare sau lente au aspect lactescent, turbid, fără
flocoane. Prezenţa flocoanelor presupune schimbarea flaconului;
 Insulinele intermediare sau lente se omogenizează prin culcarea flaconului în poziţie
orizontală și rulare blândă între palme de 30-40 de ori. Agitaţia în poziţie verticală produce
bule și imperfecţiuni la dozare. Dacă nu se omogenizează, nu se administrează;
 Nu se amestecă insuline cu concentraţii diferite și nici tipuri diferite de insulină în aceeași
seringă. Dacă este necesară administrarea unor tipuri diferite se folosesc seringi separate.

Educația pacientului – informarea acestuia


 Insulinele rapide sunt singurele insuline care se folosesc în situaţii de urgență metabolică,
în stări febrile, boli infecţioase, traumatisme, intervenţii chirurgicale. Se pot administra pe
cale i.v. intrând în acțiune în mai puțin de 10 minute. De asemenea se pot administra pe
cale S.C. și I.M.;
 Alegerea locului de elecție este în funcţie de tipul de insulină:
 Pentru insulinele rapide – regiunea abdominală - cu excepţia a 5 cm în jurul ombilicului,
zonă în care absorbţia e cea mai rapidă;
 Insuline intermediare: coapsă, fesă;
 Pentru pacienţii slabi, normoponderali, copii, injectarea se face în zona deltoidiană și
coapsă, într-un unghi de 45°;
 în regiunea abdominală sau fesieră injectarea se face înțepând sub un unghi de 90°;
 Exercițiul fizic creşte rata absorbţiei prin creșterea fluxului sanguin;
 De asemenea expunerea la căldură (baie, masarea zonelor, plajă) favorizează absorbţia mai
rapidă și glucidele se administrează cu câteva minute mai devreme;
 Expunerea la frig încetineşte absorbţia, alimentele fiind administrate cu mai târziu;
 Rotaţia locului de injecție (în aceeaşi arie ţinând seama de timpul de absorbție al insulinei)
este importantă pentru prevenirea complicaţiilor (lipohipertrofia - depunere excesivă de
grăsime sau lipoatrofia - topirea ţesutului grăsos subcutanat;
 Dacă sângerează sau iese lichid se aplică un tampon pentru 5-8 secunde fără să se maseze
pentru a nu grăbi absorbţia insulinei;
 Reducerea durerii este posibilă dacă:
 Soluția se injectează la temperatura camerei;
 Aerul se elimină corect;
 Zona se spală sau se dă cu alcool și se aşteaptă evaporarea;
 Zona trebuie să fie relaxată;
 Pătrunderea în piele se face rapid;
 Nu se schimă direcţia acului;
 Se folosesc ace adecvate (6, 8,12,16 mm) în funcţie de regiune.

Supravegherea pacientului
Pot apărea complicaţii:
 Hipoglicemia - pacientul trebuie să aibă asupra lui 15 gr hidrocarbonaţi (3 bucăți de zahăr);
 Edemul insulinic - apare la pacienţii nou descoperiţi din cauza retenţiei hidrosaline la
începutul iniţierii tratamentului cu insulina;
 Lipodistrofia hipertrofică - creșterea în volum a ţesutului adipos nevascularizat ceea ce
încetineşte mult absorbţia insulinei;
 Lipodistrofia atrofică - diminuarea ţesutului adipos subcutanat la locul administrării
insulinei, mai frecventă la femeile tinere;
 Alergia locală - edem, noduli, eritem pruriginos sau dureros; • Alergia generalizată - de la
urticarie până la şocul anafilactic.
 Cu excepţia hipoglicemiei pe care o sesizează bolnavul, celelalte vor fi interpretate și
evaluate de medicul specialist.
19
FIȘĂ TEHNICĂ Nr. 6
APLICAREA PIPEI GUEDEL
Definiţie
Aplicarea PIPEI GUEDEL = Intubaţia oro-faringiană si reprezintă introducerea canulei
oro-faringiane cel mai frecvent denumită pipa Guedel, în cavitatea bucală a pacientului între
limbă şi palatul dur, având drept scop menţinerea permeabilităţii căilor aeriene.
Pipa oro-faringeală facilitează şi aspiraţia oro-faringeală.
Pipa Guedel este un tub de plastic curbat prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată
pentru a împiedica alunecarea dispozitivului în calea aeriană.
Are mai multe dimensiuni, de la cele pentru nou-născut (1 sau 2) la cele pentru adult (4, 5 sau
6 la un adult obez)
Estimarea dimensiunii necesare pentru fiecare caz se face prin măsurarea distanței de la
comisura bucală la unghiul mandibulei
La pacienții cu reflexele de fund de gât păstrate este permanent prezent riscul de stimulare a
reflexului de vomă şi/sau de inducere a unui laringospasm; din acest motiv canula oro-
faringiană este rezervată stărilor de comă profundă.

Materiale necesare
 pipa oro-faringiană de mărime potrivită
 apăsător limbă, mănuși, tăviță renală
 echipament necesar aspirației naso-faringiene
 trusă de urgență
 apă oxigenată, apă
 aplicator cu capăt de bumbac pentru testarea reflectivității

Tehnica de inserție
 Se pun mănuşile, se plasează pacientul în decubit dorsal, capul în hiperextensie dacă nu
sunt contraindicaţii;
 Se deschide gura pacientului şi se verifică dacă există corpi străini susceptibili de a fi
împinşi în laringe, se îndepărtează proteza dacă există;
 Se introduce canula în cavitatea orală cu concavitatea spre palatul dur, urmând ca la capătul
cursei să fie rotită cu 1800 C. Rotaţia minimalizează riscul împingerii limbii spre posterior

Canule oro-faringiene Estimarea dimensiunii canulei

Inserarea canulei oro-faringiene

20
 Se poziționează pacientul în decubit lateral sau doar capul întors într-o parte, pentru a
preveni astfel aspiratul gastric în caz de vărsături;
 Dacă pipa va fi menținută mai mult, ea se va scoate și se va spăla la fiecare 4 ore cu apă
oxigenată și apoi cu apă simplă, se va efectua toaleta bucală standard.
 La fiecare schimbare de pipă, se va inspecta gura pentru a observa eventualele leziuni
bucale datorate acesteia;
 Se va verifica frecvent poziționarea pipei;
 Când pacientul își recapătă conștiența și este capabil să înghită, se va îndepărta pipa
trăgând-o afară și în jos, urmând curbatura naturală a gurii;
 Dupa îndepătare, se testează reflexele de tuse și voma ale pacientului pentru a se asigura
că pipa nu a fost îndepărtată prematur (se atinge peretele posterior al faringelui pentru
reflexul de vomă și orofaringele posterior pentru cel de tuse cu un aplicator cu capăt de
bumbac)

Complicații
 Spargerea dinților, leziuni bucale, sângerări, etc. sunt complicații care pot apărea la inserția
pipei;
 Dacă respirația nu este eficientă se poate administra suplimentar oxigen pe masca.

21
FIȘĂ TEHNICĂ Nr. 7
TEHNICA EFECTUARII INJECTIEI SUBCUTANATE

Definiție
Introducerea în organism de substanțe medicamentoase lichide izotone, cristaline nedureroase
soluție (max. 1,5 ml) prin intermediul unui ac în țesutul celular subcutanat (hipoderm).
 Această cale de administrare a medicamentelor este preferată atunci cand se doreşte
absorbţia lentă şi continuă a substanţei → ex. administrarea insulinei sau heparinei.
 Resorbtia- incepe de la 5-10 min de la adm. si dureaza in functie de cantitatea
de substanta administrata.

Scop
 Terapeutic → injectarea soluţiilor cristaline.

Locul injecţiei subcutanate


→ Faţa externă a braţului (regiuni bogate in tesut celular, lax, extensibil):
 Faţa superoexternă a coapsei.
 Flancurile peretelui abdominal.
 Regiunea deltoidiană.
 Regiunea supra - și subspinoasă a omoplatului.
 Regiunea subclaviculară.
 Regiunile centrale fesiere.
 Fată laterală (externa)a braţului este favorabilă pentru acest tip de injecţie deoarece
este puţin dureroasă şi ţesutul adipos subcutanat nu conţine la acest nivel vase
sanguine mari.

→ Abdomenul (regiunea periombilicală )


 Este preferată pentru administrarea heparinei deoarece stratul adipos subcutanat este
binereprezentat la acest nivel.
 Injectiile subcutanate sunt contraindicate in zonele inflamate, edematiate, care
prezinta felurite leziuni sau semne din nastere.
 Pot fi, de asemnea, contraindicate persoanelor cu tulbrari de coagulare.
 Cand tratamentul subcutanat se administreaza timp indelungat, cum este cazul
insulinei, locurile de adminstrare se vor alege prin rotatie

Solutii administrate
 Sol. Izotone nedureroase;
 Sol. cristaline: insulina, cofeina, histamina, anticoagulante.

Pregătirea pacientului
 Psihică:
 Se anunţă bolnavul şi i se explică scopul, efecte dorite şi nedorite, orarul de
administrare dacă este cazul;
 Se obține consimțământul informat verbal si scris
 Fizică:
 asiguraţi intimitatea pacientului
 așezați pacientul în funcţie de starea sa → în mod obişnuit se așază pacientul în poziţie
șezândă cu mâna sprijinită pe şold sau în decubit dorsal
 se dezveleşte locul ales.
Materiale și instrumente necesare
 tava medicala sau carucior pentru transport
22
 de protectie → musama, aleza, perna ptr.sprijinirea bratului
 manusi sterile
 medicatia prescrisa: soluția med. cristalină izotonă sau soluție uleioasă în cazuri speciale
 seringi si adecvate adm. s.c., adaptată cantității de medicament ce trebuie injectată
 ace sterile hipodermice, lung de 30-52 mm și diametru de 6/10, 7/10, 8/10, cu bizoul lung
 soluţie dezinfectantă (alcool)
 ser pentru dizolvat →ser fiziologic/ apa distilata
 soluție dezinfectantă → alcool sanitar
 paduri alcoolice
 comprese sterile
 bandaj adeziv
 soluție dezinfectantă → alcool, tinctură de iod, eter, benzină iodată.

Efectuarea tehnicii
 Verificaţi prescripţia și identitatea pacientului
 Se spală și se dezinfectează mâinile și se îmbracă mănuşi de protecție.
 Se inspecteaza medicatia sa nu aiba un aspect tulbure sau anormal (cu exceptia celor care
au un aspect particular, cum ar fi un anumit tip de insulina care are un aspect tulbure)
 Se testeaza pacientul sa nu fie alergic la substanta, in special inainte administrarii primei
doze
 Daca medicatia este in fiola se dezinfecteaza aceasta, se sparge si se trage doza indicata,
scotand aerul din seringa.
 Apoi se schimba acul cu unul potrivit pentru injectare subcutanata
 Daca medicamentul este in flacon sub forma de pudra, se dezinfecteaza capacul de cauciuc,
se reconstituie lichidul, se trage doza indicata, se scoate aerul si se schimba acul cu cel
pentru injectia subcutanata
 Tehnica de extragere a substantei dintr-un flacon este urmatoarea: se dezinfecteaza
capacul flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, tragand de piston, aceea
cantitate echivalenta cu doza care trebuie extrasa din flacon, se ataseaza apoi la acul din
flacon si se introduce aerul, se intoarce flaconul si seringa se va umple singura cu
cantitatea necesara
 Se asigura intimitatea pacientului
 Se dezinfectează locul puncției → Se sterge locul ales pentru injectare cu un pad alcoolizat
incepand din centrul zonei alese spre exterior prin miscari circulare
 Se lasa alcoolul sa se ususce pe piele pentru a preveni introducerea de alcool subcutanat in
timpul injectiei, ceea ce produce o senzatie de usturime pacientului
 Se indeparteaza capisonul acului de la seringa
 Cu o mana se pliaza pielea din zona aleasa, cu o miscare ferma , formand un pliu de tesut
adipos
 Se atentioneaza pacientul ca va simti o intepatura
 Pătrundeţi cu rapiditate în tegument cu bizoul acului în sus în stratul subcutanat la 45° sau
90° la o adâncime de 2-4 cm
 Se aspira pentru a vedea daca suntem intr-un vas de sange
 Daca apare sange la aspiratie se va arunca seringa si se va incepe tehnica de la inceput
 ATENTIE!! → Nu se aspira atunci cand se fac injectii cu heparina si cu insulina ( nu
este necesar la insulina, iar la heparina poate produce hematom)
 Mentineti pliul si injectaţi lent soluţia medicamentoasă cu presiune uşoară pentru a nu
destinde brusc ţesutul subcutanat.
 Extrageri acul cu rapiditate după aplicarea tamponului cu alcool lângă ac
 Nu recapsulaţi acul
 După injectare se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru a
23
închide traiectoria acului şi a favoriza circulaţia locală în vederea accelerăriire sorbţiei.
 ATENTIE!! → Masarea nu se va face atunci cand se adminstreaza insulina sau heparina
 Se indeparteaza compresa si se verifica locul pentru a depista eventualele sangerari sau
echimoze
 ATENTIE!! → Resorbţia începe după 5-10 minute de la injectare.

Ingrijirea ulterioara a pacientului


 Aşezaţi pacientul într-o poziţie comodă în repaus
 Observaţi în permanenţă faciesul pacientului, tegumentele, comportamentul (posibil
frison, agitaţie)

Reorganizarea locului de munca


 Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU ( Precauţiunilor Universale)
 Acul se colecteaza necapişonat
 Indepărtaţi-vă mănuşile
 Spălaţi-vă pe mâini

Notarea procedurii
 Notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire ; - nume, prenume; - data şi ora
administrării; - tipul soluţiei administrate, doza.

Rezultate aşteptate/dorite
 Medicamentul este injectat lent în zona selectată când nu se aspiră sânge
 Pacientul prezintă răspuns favorabil la medicamentul injectat, fară efecte adverse sau
secundare
 Facies relaxat, comportament adecvat

Rezultate nedorite / Ce faceţi ?


Acul înţeapă un vas de sânge atunci când este introdus în ţesutul subcutanat.
 In acest caz acul şi seringa cu soluţia respectivă se aruncă şi se pregătesc altele pentru
injectare în alt loc

Zona devine roşie, indurată sau dureroasă după injectare


 Se aplică comprese reci sau gheaţă

Durere violentă prin atingerea unei terminaţii nervoase sau distensie bruscă a ţesutului
Ruperea acului Se masează locul
 Se extrage acul

 Incidente şi accidente
 durere violentă – prin lezarea unei terminaţii nervoase sau distensia bruscă a ţesuturilor.
 durere – la administrarea de soluţii de clorură de sodiu.
 ruperea acului.
 necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare a solutiilor medicamentoase.
 hematoame,echimoze
 abces – prin infectarea hematogenă.
 infecţii – prin nerespectarea normelor de igienă.

Observaţii
 Se evită injectarea repetată în acelaşi loc → se schimbă periodiclocul.
 NU se injectează substanţe iritante.
 NU se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită,
24
furuncule etc.
 Este STRIC INTERZIS a se administra pe această cale clorură de sodiu.
 Prin acelaşi ac se pot injecta mai multe fiole de medicament, fie prin detaşarea seringii şi
reîncărcarea ei, fie prin adaptarea altei seringi de iaîncărcată.
 Dacă cantitatea de soluţie injectabilă este mai mare se schimbă direcţia acului sub piele fără
a fi scos din locul pe unde traversează pielea.

Consideratii speciale
 Locul indicat de adminstrare a heparinei este in abdomenul inferior, sub ombilic
 Se va avea intotdeauna in vedere sa se alterneze locurile de injectare pentru a preveni
complicatiile (lipodistrofia, de exemplu, un raspuns imun normal al organismului ce apare
in cazul injectarii repetate in acelasi loc)
 Nu se dezinfecteaza cu alcool la administrarea insulinei
 Dupa injectarea cu heparina, se mentine seringa cu acul inca 10 secunde inainte de a se
scoate. Se va evita masarea zonei de injectare
 Daca apar echimoze la locul injectarii cu heaprina se poate aplica gheata in priele 5
minute dupa injectare si apoi se face compresie

Incidente și accidente
 durere violentă – prin lezarea unei terminații nervoase sau distensia bruscă a țesuturilor.
 durere – la administrarea soluţiilor de NaCl.
 ruperea acului.
 necroza țesuturilor prin greșirea căii de administrare a soluțiilor medicamentoase.
 hematoame, echimoze
 abces – prin infectarea hematogenă.
 infecții – prin nerespectarea normelor de igienă.

Observaţii
 Se evită injectarea repetată în același loc → se schimbă periodic locul.
 NU se injectează substanțe iritante.
 NU se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită,
furuncule
 Prin același ac se pot injecta mai multe fiole de medicament, fie prin detaşarea seringii și
reîncărcarea ei, fie prin adaptarea altei seringi deja încărcată.
 Dacă cantitatea de soluție injectabilă este mai mare se schimbă direcţia acului sub piele fără
a fi scos din locul pe unde traversează pielea.

25
FIȘA TEHNICĂ Nr. 8
TEHNICA ADMINISTRARII OXIGENULUI PRIN ,,OCHELARI,,

Definiție
 Oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen pe cale inhalatorie, în scopul îmbogățirii
aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, putându-se ajunge până la 100%.

Scop – terapeutic
 Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei
determinată de:
▪ scăderea oxigenului alveolar;
▪ diminuarea hemoglobinei;
▪ tulburări în sistemul circulator.
 La nivelul tesuturilor O2 este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, cantitatea de 0,3 ml
oxigen la 100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8-2,2 ml la 100 ml sânge la
administrarea O2 sub o atmosferă.

Indicații
 hipoxii circulatorii (insuficiență cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)
 hipoxie respiratorie (șoc, anestezii generale, complicații postoperatorii, nou născuți).

Materiale necesare
 sursă de oxigen (statie centrala de oxigen sau microstatie, butelie de oxigen ( de 300-10.000
l oxigen comprimat la 150 atm, concentratoare/extractoare de oxigen)
 sistem de delivrare a oxigenului- reductor, umidificator (recipient pentru barbotarea
oxigenului conţinând apă sterilă), debitmeter
 dispozitiv adaptat de administrare a oxigenului funcție de starea pacientului si metoda
aleasă: sondă nazală, cateter nazal, mască de oxigen
 material adeziv (leucoplast), pentru fixarea
sondei, mănuşi de cauciuc
a - butelia de oxigen cu:
1 - robinetul bombei;
2 - reductor de presiune;
3,4 -manometre;
5 - robinet de închidere;
6 -robinet de reglare a presiunii de ieşire a
oxigenului;
7 - lanţ de fixare;
b - umidificator (detaliu)
8 -oxigen de la butelie;
9 - tub spre bolnav.
Pentru a se putea administra, presiunea se reglează cu reductorul de presiune (debitmetrul, care
indică volumul în litri de oxigen pe minut) și se modifică cu ajutorul barbotorului.

Poziționarea corectă a celor două sonde care pătrund în nări

26
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
 deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată
 pacienții și vizitatorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen
 se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice)
şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
 aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
 transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul
transportului
 buteliile cu oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu
inele metalice, departe de calorifer sau sobă
 cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a
extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora

Beneficiile oxigenoterapiei precoce


 Ameliorarea hipertensiunii pulmonare
 Ameliorarea funcției ventriculului stâng și drept
 Creșterea toleranței la efort
 Corectarea hipoxemiei
 Reducerea dispneei
 Ameliorarea funcției cerebrale
 Îmbunătățirea calității vieții și a supraviețuirii

Pregătirea pacientului
a) psihică: - dacă este conştient informaţi pacientul explicând procedura şi necesitatea ei pentru
a obţine colaborarea
b) fizică: asiguraţi pacientului o poziţie comodă şi verificaţi libertatea căilor respiratorii

Interfețe utilizate în administrarea oxigenului


 Mască cu rezervor- “The non rebreathing mask”
→ Se poate asigura un debit de oxigen(10-15 l / min) și un FiO2 de 0.8-0.95 (fracție inspirată
a O2=FiO2)
 are un rezervor de oxigen cu 2 valve unidirecţionale (de fiecare parte a măştii) care
permit ventilarea aerului expirat şi în acelaşi timp previne inspirarea acestuia în
rezervorul ataşat
 utilă în urgenţe
 poate cauza iritația tegumentelor feței

 Mască cu reinhalare parțială -“The partial rebreathing


mask”
 este o mască simplă, cu un balon din material de plastic care
funcţionează ca un rezervor de oxigen
 ajută la livrarea unor concentraţii crescute de O2 la un flux
redus
 la 6 L/min eliberează o concentraţie de oxigen de 40-50 %, iar la
10-15L/min de 60 %
 se poate ajunge la un FiO2 de 0.7-0.85
 Nu se utilizează la pacienții cu arsuri ale feței

27
 Mască facială simplă
→ se verifică scurgerea oxigenului din sursă
→ se pune masca în mâna bolnavului pentru a-i ușura controlul
măști și i se susține mâna. Debitul oxigenului este de 10-
12 l/minut.
→ se așează masca pe piramida nazală și apoi pe gură
→ când bolnavul s-a obișnuit cu masca, se așează cureaua de
fixare în jurul capului. In general este greu suportată de
bolnav datorită hamului de etanșeizare.

 Mască Venturi
 bazată pe principiul lui Bernoulli, asigură o
concentraţie fixă de O2, fără a fi influenţată
 de volumul curent
 asigură un FiO2 controlat de 24%, 28%, 35%, 40%
sau 60%. la un flux de oxigen mare (6-8l/min)
 măştile sunt însoţite de jeturi colorate şi codate ce
produc un FiO2 cunoscut la debit de oxigen dat
 FiO2=20%+(4xdebit de O2 în l/min)

 Ochelarii pentru oxigen se fixează după urechi și


apoi sub bărbie; prezintă 2 mici sonde de plastic care
pătrund în nări.
Se recomandă la copii și bolnavi agitați.
 este metoda cea mai frecvent utilizată
 permit administrarea oxigenului în
concentrație de 25-45%
 pot fi utilizați pentru o terapie pe termen
lung
 nu pot fi utilizați la pacienții cu afecțiuni
ale mucoasei nazale
 permit alimentarea și comunicarea
→ La flux mai mare de 4l/min apare uscăciunea
mucoaselor, iritația și disconfortul (este necesară
umidificarea)

Cateterul (canula) nazal (sonda)


 Are orificii laterale multiple.
 Se introduce în nară prin faringe, schimbându-se de la o nară la
alta.
 Se poate introduce și în laringe.
 Creeaza o cale de patrundere a aerului de la
narine pana in spatele bazei limbii, deasupra epiglotei.
 Se utilizeaza la pacientii constienti sau semiconstienti, cu reflexe
orofaringiene pastrate sau pacienti cu trismus.
 Este contraindicata la pacienti cu traumatism craniocerebral grav
cu suspiciune de fractura de baza de craniu, traumatisme
craniofaciale, sindroame hemoragipare.
 Alegem o canula de marime potrivita masurand distanta de la peretele lateral al narinei
pana la tragus, se lubrefiaza canula, se anesteziaza mucoasa nazala cu un anestezic local.

28
Tehnica
 așezarea pacientului în poziție corespunzătoare
(dacă este posibil: poziția semișezândă care
favorizează expansiunea pulmonară)
 se dezobstruează căile aeriene
 se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narină la
tragus
 se introduce cateterul cu mișcări blânde paralel cu
palatul osos și perpendicular pe buza superioară → Canula nazofaringiana o introducem
perpendicular pe planseul fosei nazale (prima tentativa pe dreapta), apoi avansam treptat,
fara a forta, pana la plasarea in pozitie definitive
 se fixează sonda cu leucoplast
 se fixează debitul la 4-6 l/minut
 se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient; neumidificat oxigenul este iritant
pentru mucoasa respiratorie;
 gazul (oxigenul) se va administra cu intermitență și se va supraveghea debitul

Tehnica montarii cateterului nazal


Cortul de oxygen
 Nu poate depăși o concentrație de 50% a oxigenului, realizează o circulație deficitară a
aerului, ducând la încălzirea pacientului.
 Se impune răcirea cu gheață sau folosirea corturilor cu refrigerator
 Asigura o concentratie mare a oxigenului in aerul inspirat, fluxul de oxigen trebuie sa fie
suficient de mare (8-10l/min) pentru a asigura ”spalarea” CO2 expirat

Supravegherea pacientului după procedură


 se supraveghează pacientul şi se controlează frecvent permeabilitatea sondei, se observă
faciesul, semnele vitale (respiraţia în special), culoarea tegumentelor, starea de conştienţă
 se asigură îngrijirea nasului şi cavităţii bucale deoarece O2 usucă mucoasa oro-faringiană
 se monitorizează saturația pacientului utilizând fie puloximetria, fie gazometria arterial
fucțcie de starea pacientului
 se notează data şi durata oxigenoterapie şi debitul /min

29
Monitorizarea oxigenoterapiei - Se poate realiza prin:
 tehnici invazive: gazometria arterială
 tehnici non-invazive: pulsoximetria, măsurarea transcutană a PO2, monitorizarea aerului
inspirat sau expirat.

Incidente şi accidente
▪ dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidul poate fi împins de
oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l
▪ în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentrații mari sau la presiuni ridicate, pot
apărea:
 iritare locală a mucoasei
 congestie și edem alveolar
 hemoragie intra-alveolară
 atelectazie
 pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală

30
FIȘA TEHNICĂ Nr. 9
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA
SONDAJULUI VEZICAL

Definiție
Procedură prin care se realizează introducerea unei sonde urinare în vezica urinară pentru a
facilita scurgerea urinii în vederea evacuării vezicii urinare

Obiectivele tehnicii
 drenajul de urgență al urinii ce retenționează în vezica sau în caz de incontinenţă
 ameliorarea funcției renale în cazul unei insuficiențe cronice generate de un obstacol
subvezical ce nu se poate îndepărta până la reechilibrarea biologică a bolnavului;
 prevenirea apariției de glob vezical postoperator, cu efecte negative locale și generale
 obținerea unei mostre de urină pentru examene de laborator
 efectuarea spălaturii vezicale

Principii
 respectarea regulilor de asepsie și antisepsie;
 selectarea tipului de sondă și a grosimii ei în funcție de uretra ce trebuie cateterizată;
 manevră blândă de introducere a sondei;
 golire lentă a vezicii, cu pensarea sondei pentru 1-2 minute după evacuarea a 150-200 ml
urină (risc de hemoragie „ex vaquo”);
 fixare a sondei a demeure (umflarea balonaşului sondei Foley).

Indicații
 retenţii acute de urină (postoperator, post-traumatic)
 retenţii cronice incomplete de urină (adenom sau neoplasm prostatic)
 după explorarea instrumentală a vezicii urinare și a căilor urinare(cistoscopie,
ureteroscopie)
 după manevre terapeutice (litotriţie extracorporeală)
 în pregătirea preoperatorie: intervenţii chirurgicale în micul bazin, perineu, intervenţii
chirurgicale de durată
 la bolnavii comatoşi
 la pacienţii la care este importantă monitorizarea balanţei hidro-electrolitice.

Măsurarea diurezei obținute prin sondaj vezical se face la intervale diferite de timp:
 din oră în oră: la cazurile cu oligurie
 la 12 ore: cu măsurarea osmolaritaţii, glicozuriei, corpi cetonici și sânge
 la 24 de ore: pentru determinarea clearance-ului creatininei, măsurarea electroliţilor, a
fosfaţilor și a substanţelor toxice (în intoxicaţii), a amilazelor urinare (pancreatita)

Contraindicații
 suspiciunea de ruptură traumatică de uretră - fracturi pe micul bazin
 infecții acute ale uretrei; ➢ hemoragii
 stricturi uretrale strânse
 prezența unei proteze endo-uretrale sau a unui sfincter artificial
 afecțiuni prostatice

Pregătirea materialelor necesare


 Sonde de diferite forme și dimensiuni; diametrul este exprimat în unităţi “french” sau
“gauge” (1 mm = 3 Gauge =3 French)
• Charrière 14-18 pentru femei ; Charrière 12-14 pentru bărbați.
31
Tipuri de sonde:
a) FOLEY: simple (2 canale) sau cu canal suplimentar pentru lavaj vezical prezintă:
 un canal pentru evacuarea urinii: se conectează la punga colectoare
 un canal pentru umflarea balonaşului pentru prevenirea ieşirii sondei (cu volume diferite
de la 5 la 30 ml)
 +/ - canal suplimentar pentru lavaj vezical Proprietăți:
 cele mai folosite – sondaj à demeure -
 din material moale (latex) - pentru sondaj vezical pe termen scurt, aproximativ o săptămână
 sonde siliconate folosite pentru sondajul de lungă durată, aproximativ 5 săptămâni

Fig. 1 - Sonda Foley


b) SONDA NELATON SAU THIEMAN
 nu au balonaş de fixare
 sunt mai rigide
 folosite pentru sondajul de scurtă durată, intermitent sau în cazurile în care nu se reușește
cateterizarea cu sonde Foley (ex: adenom de prostată)

Fig. 2 - Sonda Nelaton


 Materiale pentru toaleta genitală igienică
 apă și săpun
 mănuși nesterile de unică folosință
 prosop, aleză
 Material pentru toaleta genitală antiseptică
 soluție de cloramină, povidone iod - Betadine pentru ginecologie; Clorhexidina în
concentrație < 0,2% este iritantă pentru mucoase
 comprese sterile
 mănuși nesterile pentru toaletă
 Mănuși sterile pentru introducerea sondei
 Pungi colectoare: sunt gradate pentru măsurarea diurezei; au sistem de evacuare
 Seringă de 10 ml sterile, comprese sterile și câmp steril
 Apă distilată, în lipsă ser fiziologic (pentru umplerea balonaşului)
 Lubrefiant hidrosolubil (ulei de parafină steril, gel cu xilină steril, etc).
 Vase sterile pentru colectarea urinei
 Recipient pentru colectarea deșeurilor
 Materiale pentru igiena mâinilor

Pregătirea asistentului medical


 Verificarea prescripției medicale și pregătirea materialelor necesare realizării
 Pregătirea unei suprafețe curate și dezinfectate pentru așezarea materialelor
 Spălarea pe mâini cu apă și săpun sau dezinfectarea cu soluții hidro-alcoolice
32
SONDAJUL VEZICAL LA FEMEI

Pregătirea pacientei
a) Psihică
 informați pacienta cu privire la necesitatea sondajului și obțineți consimțământul
 asigurați intimitatea cu ajutorul unui paravan
b) Fizică
 așezați pacienta în poziție ginecologică

Execuție
 Toaleta genitală igienică
 așezarea pacientei pe bazinet
 se pun mănușile de unică folosință
 se efectuează toaleta regiunii inghinale și vulvare cu apă și săpun de sus în jos, pentru a
evita diseminarea gemenilor de la nivel anal la nivel vaginal. Insistați la nivelul labiilor.
 se clătește și șterge cu un tampon fără a freca și se îndepărtează bazinetul așezând pacienta
pe pat
 se scot, se îndepărtează mănușile folosite și se spală mâinile

 Toaleta genitală antiseptică


 Spălarea mâinilor
 Se pun mănușile sterile
 Se realizează toaleta genitală utilizând comprese cu antiseptic pentru dezinfecția organelor
genitale:
o 2 comprese: una pentru pliu inghinal drept și una pentru cel stâng
o 2 comprese pentru labile mari
o 2 comprese pentru labile mici
o a 7-a pentru ștergerea meatului urinar
o a 8-a compresa acoperiți meatul urinar
o se scot și se îndepărtează mănușile

 Pregătirea materialelor pentru sondaj


 realizarea câmpului steril pe masă
 așezarea materialelor sterile pe acesta: sonda, comprese sterile, seringa, lubrefiantul
hidrosolubil, fiolele de apă distilată sau serul fiziologic,
 se spală mâinile și se pun mănușile sterile
 se încarcă seringa cu ser
 se aplică lubrifiantul pe o compresă și se lubrifiază sonda

 Introducerea sondei urinare


 prindeți sonda între degetele mediu și inelar ale mâinii dominante
 orientați vârful sondei lubrifiate în sus, ţinând-o ca pe un creion în timpul scrisului
 introduceți sonda în uretră la o adâncime de 4-5 cm, până apar primele picături de urină
 se umple balonașul cu 5-10 ml ser fiziologic sau apă distilată
 se retrage sonda pentru a o fixa la nivelul colului vezical
 se conectează la punga colectoare și se verifică acesta din ½ în ½ de oră
 eliminați materialele contaminate conform precauțiunilor universal
 îndepărtați mănușile și spălați-vă pe mâini

33
SONDAJUL VEZICAL LA BARBAT

Pregătirea pacientului
a) Psihică
 informați pacientul cu privire la necesitatea sondajului și obțineți consimțământul
 asigurați intimitatea cu ajutorul unui paravan
b)Fizică
 așezați pacientul în decubit dorsal, cu picioarele întinse și ușor depărtate, cu o pernă tare
sub bazin

Execuție
La bărbat avem o lungime mai mare a uretrei; prezența celor 2 curburi sagitale, prima convexă
anterior la nivelul uretrei peniene, cea de-a doua convexă posterior la zona de trecere dintre
uretra membranoasa și uretra peniană – bulbul uretrei; prezența prostatei): Bolnav așezat în
decubit dorsal; medicul la dreapta bolnavului;

Toaleta genitală igienică


 Spălarea mâinilor cu apă și săpun
 Se pun mănușile de unică folosință
 Se spală regiunea genitală cu apă și săpun de la exterior la interior și de sus în jos, fără
întoarcere pentru a evita diseminarea germenilor de la nivel anal la nivelul penian
 Se clătește regiunea, șterge fără a freca
 Se scot mănușile și se colectează în recipientul special Toaleta genitală antiseptică
 Se spală mâinile și se pun mănușile sterile
 Se prinde penisul cu o compresă sterilă
 Decalotați și dezinfectați glandul și meatul urinar folosind 3 comprese soluție antiseptică
 cu a 4-a compresă se șterge încă odată numai meatul urinar
 a 5-a compresă se protejează/izolează meatul,
 se îndepărtează mănușile și se spală mâinile Pregătirea materialelor pentru sondaj
 așezarea câmpului steril și a materialelor sterile necesare sondajului(sondă, mănuși, soluție
fiziologică, lubrefiant, seringă)
 se pun mănușile sterile
 se încarcă seringa și se pregătește sistemul de drenaj

Introducerea sondei
 lubrefierea sondei ținute în mâna dreaptă; prindeţi extremitatea liberă a sondei între degetul
mic și inelar
 introducerea sondei lubrefiate -10-15 cm, cu blândețe până se trece de valvula Guérin, apoi
sub acțiunea de ușoară tracționare a penisului spre zenit, urmată de acțiunea de basculare a
penisului între coapse
 Poziționarea corectă este anunțată de apariția primelor picături de urină
 Se umflă balonașul cu 10-20 ml ser fiziologic și se tracționează ușor pentru a verifica că
sonda nu coboară
 Recoltarea glandului pentru evitarea apariției edemului
 Se scot mănușile și se colectează materialele conform precauțiunilor universale ✓ Spălarea
mâinilor

34
Fig. 3 – Introducerea sondei: femeie, bărbat

Îngrijirea după tehnică


 ajutaţi pacienta/pacientul să se îmbrace
 așezați pacientul în poziţie comodă
 verificaţi dacă pacienta/pacientul acuză disconfort, durere
 se verifică temperatura, aspectul, culoarea și mirosul urinei
 bilanțul intrărilor și ieșirilor
 notați în foaia de observație data, ora, scopul sondajului, cine l-a efectuat, aspectul și
cantitatea urinii eliminate și dacă au apărut probleme în timpul efectuării sondajului.

Accidente/ incidente
 infecții urinare joase (cistite) și ascendente (nefrite, pielonefrite): se produc mai ales prin
nerespectarea regulilor de asepsie; apar după sondajele prelungite; reprezintă o problemă
de tratament (germeni multirezistenţi) → frisoane, ascensiune termică
 leziuni mecanice (hemoragii, căi false, leziuni sfincteriene
 hemoragia “ex vacuo” prin evacuarea bruscă a unui “glob” vezical
 lipsa de progresie a sondei (strictura uretrala, creare de cale falsă) → retragere a sodei,
reluare a manevrei cu altă sondă, cateterizare instrumentară (beniqué), puncție
suprapubiană;
 absența scurgerii urinare după intrarea în vezică (cheaguri care au astupat orificiile sondei)
→ spălare – aspirare cu seringa Guyon Observații
 Dacă sonda nu se poate introduce
 alegeţi sonde mai subţiri
 controlați dacă poziţia sondei este corectă
 verificaţi dacă pacientul nu are malformaţii/stricturi ale meatului urinar
 Sonda a fost desterilizată în timpul manevrelor - schimbaţi sonda
 Pacientul acuză dureri, sângerează - anunţaţi medicul
 Sonda este înfundată cu cheaguri de sânge sau mucus
 Încercați și desfundaţi prin aspirare
 Schimbaţi sonda

35
FIȘA TEHNICĂ Nr. 10
RECOLTAREA URINEI PENTRU EXAMENUL DE URINA PE 24 DE ORE

RECOLTAREA URINEI PENTRU EXAMEN SUMAR DE URINĂ


COLECTAREA MOSTRELOR DE URINA DIN 24 ORE

Obiectivele procedurii
 determinarea densităţii, ph-ului, glucozei, albuminei, urobilinogenului
 examinarea sedimentului urinar.

Pregătirea materialelor
 tavă medicală/cărucior
 recipient curat şi uscat sau steril pentru femeie
 seringă şi ace sterile, tampoane cu alcool
 pensă pentru clamparea sondei - când mostra de urină (10ml) este recoltată pe sondă à
demeure
 mănuşi de cauciuc pentru manipularea urinei.

Pregătirea pacientului
a) Psihică:
 informaţi pacientul conştient
 explicaţi-i procedura în termeni accesibili
 obţineţi colaborarea și consimțământul
b) Fizică:
 dezbrăcarea pacientului, poziţionarea adecvată, respectarea intimităţii și a pudorii,
recomandari privind alimentaţia, toaleta regiunii, dezinfecţia organelor genitale externe,
asigurarea confortului fizic.
 efectuaţi toaleta genito-urinară la femeie;

Efectuarea procedurii
Explicaţi pacientului care-şi recoltează singur urina:
 să-şi spele mâinile, să folosească mănuşi de unică folosinţă
 să se aşeze într-o poziţie în care jetul urinar să fie dirijat în recipient: ortostatism la bărbat
şi poziţie şezândă la femeie
 Bărbatul stând în picioare retractă prepuţul, face toaleta şi dezinfecţia glandului şi începe
să urineze.
 Prima parte a jetului de urină nu se colectează, fiind destinată spălării mecanice a uretrei.
 Fără a întrerupe urinarea jetul de urină este apoi îndreptat spre recipientul steril, unde se va
recolta o cantitate suficientă pentru analizele stabilite, dar fără a goli vezica în acest vas.
 Femeia procedează la fel: după toaleta vulvei şi vaginului, stând în picioare, goleşte vezica,
recoltând în recipientul steril numai urina din mijlocul micţiunii.
 să aşeze capacul pe gura recipientului după recoltare
 să-şi spele mâinile
 să eticheteze recipientul.

Toaleta vulvei şi vaginului Recoltarea jetului de mijloc în recipientul steril

36
De retinut
 toaleta si dezinfecţia regiunii genitale
 recipient nesteril/steril
 se recoltează din jetul de mijloc, făra a întrerupe urinarea
 atenţie la contaminarea recipientului steril

În caz de recoltare pe sonda à demeure:


 clampaţi sonda cu 15' înainte de recoltare
 spălaţi-vă mâinile, folosiţi mănuşi de unică folosinţă
 dezinfectaţi sonda
 puncţionaţi sonda cu acul adaptat la seringă
 aspiraţi 10 ml de urină în seringă
 transferaţi urina în recipient
 spălaţi-vă mâinile
 etichetaţi recipientul cu: numele şi prenumele pacientului, secţia, examenul cerut, data şi
ora recoltării
 transportaţi urina la laborator imediat.

Reorganizarea locului de muncă


 colectaţi materialele folosite în containere speciale conform P.U. (precauţiuni universale)
 spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor.

Notarea procedurii
 notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire
 data şi ora recoltării.

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate/dorite
 mostra de urină nu este contaminată cu scurgere vaginsală sau cu sânge menstrual
 urina nu conţine albumină sau glucoză, are o culoare galbenă aurie (normocromă)
 sedimentul urinar nu conţine celule descuamate de pe tractul urinar.
Rezultate nedorite/Ce faceţi ?
 mostra de urină este contaminată cu scurgere vaginală sau cu sânge menstrual:
o aruncaţi urina;
o recoltaţi în afara perioadei de menstruaţie ;
o faceţi toaleta locală înainte;
 urina este hipercromă, cu urobilinogen crescut:
o anunţaţi medicul;
 sedimentul urinar conţine numeroase leucocite, hematii, celule descuamate sau epitelii:
o anunţaţi medicul care poate să recomande alte examene, mai relevante din urină

37
COLECTAREA MOSTRELOR DE URINA DIN 24 ORE
Indicatii
 teste analitice cantitative ( proteinurie, glicozurie, electroliti)

Etapele recoltarii
 Se recomanda evitarea consumului de alcool si un regim hidric normal cu 24 de ore inainte
de inceperea recoltarii si pe intreaga durata a acesteia;
 La ora stabilita bolnavul urineaza si urina se arunca.( Prima urina de dimineata se arunca)
 In continuare, toata urina de peste zi si de peste noapte se aduna intr-un recipient curat, cu
capac, cu volum minim de 2 litri, si care se tine inchis la intuneric si racoare (intr-o punga
de plastic sau staniol la frigider);
 Prima urina din dimineata celei de-a doua zi se adauga peste urina stransa;
 Se masoara cat mai exact volumul de urina stransa in perioada de 24 h;
 Din recipient (dupa agitare usoara pentru amestecarea sedimentului depus) se transfera cca.
50 ml urina intr-un recipient special pentru urina;
 Se noteaza pe acest recipient volumul de urina total strans in cele 24 h;
 Transportul si conservarea probelor de urina se face de catre asistenta imediat dupa
prelevare.
 Recipientele se eticheteaza, se acopera si se expediaza pentru a fi examinate in maxim o
ora de la recoltare.
 Daca acest interval nu poate fi respectat proba trebuie refrigerata la 4 grade.
 In afara datelor de identificare a pacientului cererea de analiza a probelor de urina trebuie
sa specific urmatoarele informatii: tipul prelevatului (proba curat din jet mijlociu, aspirat
suprapubian) ora prelevarii, daca pacientul a fost sub cura de diureza sau antibioterapie ,
examen solicitat.
a) Examen macroscopic al urinei cuprinde determinarea volumului urinar,a aspectului
urinei,al culorii si mirosului acesteia
b) Examen fizic- este reprezentat de determinarea densitatii urinei si a pH-ului
c) Examen microscopic - consta in examinarea sedimentului urinar - proteinemiei,
glicozuriei, corpilor cetonici, amilazuriei, ureii urinare, ionogramei urinare etc.

 Pentru determinarea metanefrinelor urinare se recomanda incetarea consumului de cafea cu


72 de h inainte de inceperea recoltarii.
 Pe parcursul celor 24 h de recoltare se va evita fumatul si stresul fizic si psihic.
 Cu o saptamana inante de inceperea recoltarii se recomanda intreruperea medicatiei cu
antidepresive triciclice, fenoxibenzamina, levo-dopa, beta-blocante, buspirone.
 Daca acest lucru nu este posibil se va informa medicul care va evalua rezultatul analizei.
 Pentru determinarea acidului vanilmandelic, se evita consumul de cafea, ceai negru,
ciocolata, fructe (in special banana) si alimente care contin vanilie cu 72 de ore inaintea
recoltarii.

38
FIȘA TEHNICĂ Nr. 11
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA PARACENTEZEI
(PUNCȚIA PERITONEALĂ)

Definește traversarea peretelui abdominal și pătrunderea în cavitatea peritoneală, cu ajutorul


unui ac sau trocar.
Dacă este urmat de plasarea unui cateter intraperitoneal, care permite efectuarea fie a lavajului,
fie a dializei peritoneale, vorbim de → lavaj peritoneal.

Scop
 explorator - pentru confirmarea prezenţei sau precizarea naturii unui revărsat peritoneal
diagnosticat clinic, precum şi în cazul unui traumatism abdominal cu suspiciune de
hemoperitoneu prin leziune de viscer parenchimatos
 evacuator - pentru evacuarea lichidului peritoneal din colecţii libere voluminoase care
produc tulburări respiratorii şi hemodinamice, ca urmare a compresiunii pe diafragm, vena cavă
inferioară; pentru drenajul colecţiilor septice intraabdominale; pentru dializă peritoneală

Indicațiile paracentezei
1. analiza unui revărsat peritoneal diagnosticat clinic
2. depistarea unui hemoperitoneu la pacienții politraumatizați la care se suspectează leziuni ale
organelor interne
3. evacuarea unui revărsat lichidian peritoneal în vederea ameliorării funcției respiratorii și
circulatorii
4. ascita în tensiune (în cadrul unei insuficiențe cardiace, ciroze hepatice sau sindrom nefrotic)
5. ascitã la pacienți decompensați (febrili, cu distensie abdominalã dureroasã, iritație
peritonealã, hipotensiune, encefalopatie)
6. evidentierea colecțiilor pelvine, la femei (sarcina extrauterină ruptă, chist de ovar,
hidrosalpinx, piosalpinx), prin puncționarea fundului de sac Douglas
7. suspiciune de ascită neoplazicã
8. pacienți cu dializã peritonealã care acuzã dureri abdominale, febrã sau alte semne și
simptome de sepsis

Contraindicațiile paracentezei
 bolnavii febrili, cu stare generală foarte alterată
 hemoragii digestive recente
 abdomenul acut chirurgical, sarcină
 colecții închistate (peritonita tuberculoasă, ascita închistată)
 prezența de aderențe peritoneale (zone cicatriciale posttraumatice sau postoperatorii)
 diateze hemoragice (necorectate), pacienți cu meteorism abdominal
 infecții tegumentare (celulitã) la locul puncției

Materiale necesare
 ac/trocar steril pentru puncție, cateter special din plastic siliconat (trusă de perfuzie)/ tub de
drenaj (50cm)
 câmp steril, comprese sterile, seringi 2 ml+ace injecție sterile
 1-2 fiole novocaină 1%, tonicardiace
 mănuși, mușama, aleză
 alcool, tinctura de iod
 cearșaf împăturit în 3 pe lungime și materiale pentru fixare la perete
 leucoplast
 vas colector 10 l/galeată, paravan

39
Pregătirea bolnavului
 psihică- se explică necesitatea tehnicii, obținându-se consimțământul informat
 fizică
 înainte de efectuarea paracentezei, pacientul va fi evaluat prin examen general şi local; în
caz de politraumatism este importantă starea de conştienţă; cunoaşterea antecedentelor permite
stabilirea contraindicaţiilor sau precauţiilor; statusul respirator şi hemodinamic vor fi
monitorizate, mai ales în situaţia unei evacuări importante de lichid, generatoare de
hipovolemie prin deplasare intercompartimentală a lichidelor organismului. Testele de
hemostază sunt obligatorii. Se recomandă efectuarea unei ecografii abdominale pentru
localizarea lichidului şi evaluarea cantităţii
 cu 15 min. înainte se administrează un tonicardiac
 își golește vezica
 se așază mușamaua cu aleza în regiunea lombară și cearsaful împăturit

Pozitia pacientului
 pentru puncția peritoneală cu abord în fosa iliacă stângă pacientul este așezat în decubit
dorsal, ușor înclinat spre stânga (sau chiar în decubit lateral stâng), la marginea patului,
(favorizând astfel acumularea declivă a lichidului).

Locul puncției
a) în fosa iliacă stângă (colonul descendent fiind situat într-un plan posterior, spre deosebire
de cec, care este foarte aproape de peretele abdominal anterior în fosa iliacă dreaptă), pe linia
spino-ombilicală, la unirea 1/3 distale cu 2/3 proximale (corespondentul punctului McBurney
pe stânga) sau la jumatatea distanței dintre cele 2 repere (punctul Monroe - Richter). Acul se
introduce în plină matitate percutorie, evitând vasele superficiale (paracenteza se efectuează
des la pacienți cirotici, cu hipertensiune portală, la care desenul venos este adesea accentuat).
Puncția se poate realiza și sub ghidaj ecografic, pentru mai multa siguranță și pentru depistarea
colecțiilor localizate. Locul puncției
b) subombilical - la jumătatea distantei ombilico-pubiană,
în dializa peritoneală, de preferat,
c) sau supraombilical la 2-3 cm pe linia mediană în caz
de suspiciune de fractură de bazin sau dacă vezica urinară
destinsă nu poate fi evacuată

Locuri de puncţie posibile pentru puncţia peritoneală.

Tehnica puncției peritoneale

În alegerea locului de puncţie vor fi evitaţi muşchii drepţi abdominali (risc de hemoragie prin
lezarea vaselor epigastrice), cicatricile abdominale (risc de perforare a organelor cavitare
aderente la peretele abdominal), precum şi cadranele superioare ale abdomenului.

Descrierea tehnicii propriu-zise


 se dezvelește regiunea abdominală
 se dezinfectează zona cu tinctura de iod și se izolează cu câmpuri sterile
 se poate practica anestezie locală cu xilină 1%, strat cu strat (tegument, strat muscular,
 peritoneu parietal), astfel că se pregăteşte seringa cu xilină 1% şi se înmânează medicului
 care va efectua anestezia locală
 se atașează trocarul la mandren sau acul la o seringă
 se introduce acul/trocarul perpendicular pe peretele abdominal (3-4 cm); depășirea
peritoneului este semnalată printr-o senzație de "scăpare în gol"
 la scoaterea mandrenului sau aspirarea cu seringa apare lichid peritoneal
40
 inițial se recoltează eventualele probe pentru analiza lichidului peritoneal (biochimică,
citologică, bacteriologică)
 dacă puncția este evacuatorie, se atașează tubul de dren la ac/trocar/cateter și se permite
scurgerea lichidului în recipientul colector; nu se vor evacua mai mult de 5-6 litri/ședință
și nu se va depăși un debit de 1 litru/5 minute (dacã se tenteazã evacuarea a mai mult de 5
litri, pacientul va primi simultan lichide în perfuzie intravenoasã).
 dacă puncția este terapeutică, după evacuarea colecțiilor septice/neoplazice se introduc
antibiotice/citostatice
 după evacuarea cantității de lichid stabilite, se extrage brusc acul/trocarul, apoi se masează
zona pentru a suprima traiectul de puncţie prin deplasarea laterală a planurilor și se
pansează.
 se cutează pielea de o parte și de alta a locului puncției și se fixează cu leucoplast
 se înfășoară strâns abdomenul cu cearșaful și capetele se fixează cu agrafe
 se etichetează şi se trimit imediat probele la laborator.

Îngrijirea pacientului
 Se aşază pacientul în aşa fel încât locul puncţiei să fie cât mai sus.
 Se asigură în salon o temperatură optimă de 20-22 C° şi linişte pentru pacient
 Se menţine bandajul compresiv în jurul abdomenului 5-6 ore.
 Se supraveghează în permanenţă pacientul cel puţin 24 de ore după puncţie, anunţându-se
medicul la orice suspiciune. După paracenteză, pacientul trebuie monitorizat sub aspectul
tensiunii arteriale, frecvenței cardiace, temperaturii și frecvenței respiratorii
 Se oferă la pat pacientului toate materialele de care are nevoie.
 Se alimentează pacientul la pat.
 Se administrează medicația prescrisă şi se urmăresc efectele acesteia.

Reorganizarea locului de muncă


 Se colectează materialele folosite în recipiente speciale conform P.U.
 Se îndepărtează mănuşile și se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
 Se notează efectuarea puncției în foaia de observaţie, data, ora, cantitatea, aspectul
lichidului

Incidentele și accidentele paracentezei


 imposibilitatea pătrunderii trocarului (se incizează tegumentul cu vârful bisturiului )
 puncție negativă, prin obstrucția acului cu fragmente tisulare (se introduce xilină sau ser
fiziologic pentru dezobstruare sau se repetă puncția în alt loc), alegerea eronată a locului
de puncție
 oprirea scugerii lichidului peritoneal denotă obstrucția acului cu un franjur epiploic sau cu
membrane fibrinoase (se va încerca minima mobilizare a acului sau repetarea puncției)

Complicații
 sincopa (reflexul vagal sincopal poate apărea datorită înțepării peritoneului sau evacuarii
prea rapide a unei cantități mari de lichid): se va practica resuscitarea cardiorespiratorie.
 hemoragii digestive sau intraperitoneale (apar datorită decompresiunii bruște a cavității
peritoneale, în special la persoanele cu risc hemoragic - cirotici, ulceroși, malnutriți)
 hematoame (prin lezarea vaselor parietale)
 lezarea splinei (la pacienții cu splenomegalie importantă)- necesită hemostaza chirurgicală
 lezarea ficatului (la pacienții cu hepatomegalie importantă, când puncția se practică în fosa
iliacă dreaptă)
 lezarea viscerelor cavitare (anse intestinale, vezica urinară)
 fistule parietale la locul puncției
 supurații locale (apărute ca urmare a nerespectării măsurilor de asepsie și antisepsie)
41
FIȘA TEHNICĂ Nr. 12
TEHNICA RECOLTARII EXUDATULUI FARINGIAN

Definiţie
Un exudat faringian este un examen care constă din prelevarea de secreții de la nivelul cavității
faringiene (gâtului )

Scop – explorator
 identificarea prezenței unei infecții bacteriene, fungice sau virale la nivelul acestei regiuni,
sau depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni

Obiectivele procedurii
 Identificarea agenţilor patogeni la purtători sănătoşi şi bolnavi
 Efectuarea antibiogramei
Mostra de secreții prelevată de la nivelul cavității faringiene este plasată întrun recipient care
stimulează creșterea microorganismului care a determinat boala (în cazul în care acesta există).
Tipul de microorganism va fi identificat ulterior prin examinare la microscop, prin efectuarea
unor teste chimice sau prin ambele metode.
În cazul în care pe mediul de cultură nu crește niciun organism, testul este negativ.

Microorganisme care pot determina afecțiuni ale faringelui sunt:


 Candida albicans, acest fung (ciupercă) determină apariția de afte bucale, o infecție a
cavității bucale și a limbii
 Neisseria meningitidis, aceasta bacteria poate determina meningita
 Streptococul β hemolitic de tip A, această bacterie poate determina infecție
streptococică a faringelui, scarlatina sau febra reumatică.

Pregătirea materialelor
 de protecţie - masca de tifon;
 sterile: spatula linguală, eprubetă cu tampon faringian, ser fiziologic;
 nesterile: tăviţă renală, mănuși de unică folosință,
Pregatirea pacientului
 psihică se va explica pacientului tehnica și se va obține consimțământul informat
 fizică: - se anunţă să nu mănânce, să nu bea apă, să nu ia antiseptice pentru gât, să nu se
instileze soluţii dezinfectante în nas, să nu facă gargară, să nu se spele pe dinţi, în dimineaţa
recoltării
 Avertizaţi aparţinătorul că va trebui să-şi susţină copilul în braţe pentru recoltare (în cazul
când avem de recoltat de la copii)

Efectuarea procedurii
 Verificați dacă pacientul a respectat recomandările privind procedura
 Spălaţi mâinile cu apă şi săpun și îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă
 Folosiţi masca de protecţie
 Invitaţi pacientul să deschidă larg gura și să încline capul pe spate
 Se va efectua presiune pe limba cu ajutorul unei spatule plate (apăsător de limbă), apoi se
va examina gura și gâtul.
 Cu un tampon faringian steril se va preleva o mostră de secreții de la nivelul părții
posterioare a faringelui, din jurul amigdalelor și de la nivelul oricărei zone inflamate a
cavității bucale.
 Mostra de secreții faringiene poate fi obținută și prin spălătura faringiană. Această
procedură presupune efectuarea unor gargare cu mici cantități de ser fiziologic, apoi
eliminarea lichidului întrun recipient steril. Această metodă oferă o cantitate mai mare de
42
secreții, crescând acuratețea rezultatului culturii faringiene.
 În cazul copiilor recoltarea se poate efectua prin punerea pacientului să tușească la nivelul
unui recipient steril, se mai numește "metoda plăcilor tușite". Acest lucru evită
traumatizarea inutilă a copilului.
 se spală pe mâini cu apă şi săpun și se transportă produsul la laborator evitând
suprainfectarea

Reorganizarea locului de muncă


 Colectaţi deşeurile în recipiente speciale, conform P.U.
 Spălaţi şi curăţaţi instrumentele folosite
 Spălaţi mâinile cu apă şi săpun
 Îndepărtaţi mănuşile/masca
 Notarea în foaia de observaţie (se notează data recoltării, numele persoanei care a efectuat
recoltarea, dacă s-au făcut însămânţări sau nu).

Pregătirea produsului pentru laborator


 Etichetaţi recipientul în care s-a făcut recoltarea și completaţi fişa de laborator
 Transportaţi imediat produsul la laborator

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate:
 Recoltarea s-a efectuat fără incidente
 Produsul nu a fost suprainfectat
Rezultate nedorite/ce faceţi?
 Se pot obţine rezultate eronate atunci când în timpul recoltării tamponul faringian se îmbibă
cu salivă sau se ating dinţii, limba - repetaţi recoltarea folosind alt tampon
 Pacientul poate prezenta senzaţie de greaţă, voma prin atingerea luetei - rugaţi pacientul să
inspire adânc şi apoi să stea nemişcat în timpul recoltării

Ce se simte în timpul recoltarii secrețiilor?


 In timpul recoltarii secrețiilor poate apărea senzația de vomă în momentul atingerii părții
posterioare a faringelui cu tamponul. Manevra poate fi dureroasă dacă faringele este
inflamat (roșu).

De reținut!
 majoritatea infecțiilor faringelui (gâtului) sunt cauzate de virusuri, dar unele infecții pot fi
cauzate de streptococ β hemolitic de tip A , iar afecțiunea se numește infecție streptococică,
complicațiile infecției streptococice ce pot apărea în cazul în care infecția nu este tratată
adecvat cu antibiotic, sunt reumatismul articular acut, glomerulonefrita, sinuzita sau
infecția la nivelul urechii
 cultură negativă exclude de obicei, dar nu întotdeauna, existența unei infecții faringiene
 factori ce pot influenta rezultatul includ: cantitatea de secreții recoltate, modalitatea de
efectuare a culturii, tipul de cultură efectuată și tratamente anterioare cu antibiotice
 sensibilitatea bacteriei la antibiotice (antibiograma) se poate efectua pentru a alege
tratamentul cel mai adecvat împotriva bacteriei sau virusului identificat prin cultura
faringiană
 unele persoane pot fi purtătoare de bacterii la diferite niveluri, dar nu dezvoltă semne sau
simptome de infecție; deoarece 30% dintre copiii mici și adolescenți pot fi purtători, o
cultură faringiană este recomandată în acest caz numai dacă istoricul pacientului și
examenul fizic sugerează prezența unei infecții timpul scurs de la recoltare la însămânţare
să nu depăşească 5-6 ore recoltarea se face nu numai în angine ci şi în alte boli care pot fi
declanşate de o infecţie faringiană (nefrite, RAA).
43
FIȘA TEHNICĂ NR. 13
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA
PUNCTIEI RAHIDIENE

Definitie - Reprezintă gestul medical de pătrundere cu un ac în spaţiul subarahnoidian la nivel:


 lombar (puncţia lombară);
 toracal (puncţia toracală);
 suboccipital (puncţia suboccipitală), până la vizualizarea lichidului cefalorahidian (LCR)

Scop
a) Explorator
 măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian (L.C.R.) şi prelevarea unei cantităţi pentru
examene: citologice, biochimice, bacteriologice;
 în traumatismele cranio-cerebrale şi accidentele vasculare cerebrale pentru aprecierea
aspectului L.C.R. - sanguinolent - semn de hemoragie; pentru măsurarea presiunii
acestuia;
 injectarea unor substanţe de contrast în mielografie
b) Terapeutic
 administrarea de anestezice, antibiotice
 decomprimarea în cazul în care presiunea L.C.R. este crescută (asociind cefalee şi edem
papilar)

Indicaţiile puncţiei rahidiene


a. diagnostică – pentru diagnosticul meningitelor bacteriene, virale, fungice, tuberculoase,
luetice, al hemoragiei subarahnoidiene, al afecţiunilor maligne sau demielinizante ale SNC
(tumori, scleroză multiplă), precum şi în sdr. Guillain-Barre sau după traumatismele
cranio-cerebrale; se bazează pe recoltarea LCR în vederea examenului macroscopic,
microscopic (fizicochimic, citologic, bacteriologic)
b. terapeutică – pentru administrarea medicaţiei specifice în unele afecţiuni neurologice
(antibiotice, citostatice);
c. pentru realizarea accesului la spaţiul subarahnoidian în vederea injectării de aer
(pneumo-encefalogramă), substanţe de contrast sau izotopi radioactive (proceduri
imagistice)
d. efectuarea anesteziei subarahnoidiene → rahianestezia

Contraindicaţiile puncţiei rahidiene


1. infecţii ale tegumentului sau ale spaţiului peridural în vecinătatea locului de puncţie
2. tratamentul cu anticoagulante sau existenţa unei coagulopatii
3. hipertensiunea intracraniană prin formaţiuni expansive intracraniene (hematom subdural,
abces cerebral, tumori de fosă posterioară) cu edem papilar la examenul fundului de ochi
sau semne neurologice de focar
4. come de etiologie neprecizată
5. convulsii tonico-clonice
6. refuzul bolnavului

Locul de puncţie
 Puncția lombară la nivelul spaţiilor interspinoase L2-L3, L3-L4 sau L4- L5, D12-L1
Pentru aceasta se va alege ca reper anatomic linia orizontală care uneşte cele două creste
iliace (linia Tuffier), care corepunde apofizei interspinoase L4.
 Puncția dorsală - D6-D7
 Puncția suboccipitală – între protruberanța occipitală externă și apofiza axisului, pe linia
mediană
44
Locul puncţiei rahidiene
Pregătirea materialelor
 Cărucior rulant pentru materiale sau tavă medicală;
 Mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;
 Ace sterile pentru puncţie lungi de 8-10 cm, subţiri cu bizou scurt, prevăzute cu mandren
şi uneori cu "introducer";
 Soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);
 Anestezic local
 Seringi sterile de 2-5 ml;
 Eprubete sterile;
 1-2 tăviţe renale;
 monometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R
 Soluţii de injectat când este cazul;

Pregătirea pacientului
Înainte de efectuarea puncţiei lombare, este obligatoriu:
 un examen neurologic,
 examinarea fundului de ochi → pentru a exclude un sindrom de hipertensiune intracraniană.

a. Psihică
 se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate, importanţă,
durată; și obţine consimţământul informat scris al pacientului.
b. Fizică
 Se administreaza premedicaţie destinată prevenirii sincopei vagale
 Se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea sau scopul şi locul
puncţiei.
 Poziţia pacientului este de regulă şezândă pe un plan dur, cu capul flectat la maximum
pe piept şi coatele sprijinite pe genunchi în vederea unei deschideri cât mai mari a
spaţiilor interspinoase, membrele inferioare sprijinite pe un scăunel. Această poziţie
poate fi menţinută de un ajutor plasat în faţa bolnavului.
 Se atenţionează pacientul să menţină poziţia exactă, iar în timpul procedurii să nu se
mişte.
 În decubit lateral: la marginea mesei de operaţie sau a patului, pe un plan rigid cu
coapsele flectate pe abdomen şi gambele flectate pe coapse, capul în flexie maximă,
coloana vetrebrală arcuită, umerii în plan vertical ,( poziția “spate de pisică”)
 Se asigură intimitatea pacientului cu paravan dacă procedura se execută la salon.
Poziţia corectă a pacientului reprezintă o condiţie absolută a reuşitei puncţiei.

Tehnica puncţiei rahidiene


 se identifică pacientul;
 se aşază pacientul într-una din poziţiile amintite în funcţie de starea sa şi recomandarea
medicului;
 se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;
45
 se controlează ca tempereratura camerei să fie de 20°C;
 se ofera mănușile sterile medicului
 toaleta planului tegumentar cu antiseptic (betadină) în 3 rânduri, precum şi a policelui
stâng al medicului; acesta va repera spaţiul interspinos ales pentru puncţie
 se încarcă seringa cu anestezic și se oferă medicului pentru anestezia locală la nivelul
locului de puncţie (infiltrarea plan cu plan)
 pătrunderea se va face cu acul cu mandren perpendicular pe linia mediană, în mijlocul
spaţiului interspinos; introducerea acului se va face progresiv prin ligamentul interspinos,
ligamentele galbene şi dura mater, însoţită de retragerea periodică a mandrenului pentru a
verifica poziţia acului; penetrarea ligamentului galben şi a durei mater conferă medicului
senzaţia de diminuare a rezistenţei la avansarea acului
 scoaterea mandrenului, observând scurgerea primelor picături de LCR pe ac; recoltarea de
LCR se va face în eprubete sterile
 retragerea bruscă a acului la finalul puncţiei
 masarea locului de puncţie cu un tampon cu antiseptice (pentru a suprima traiectul de
puncţie prin deplasarea laterală a planurilor)
 aplicarea unui pansament steril pe locul de puncţie
 repaus la pat pe plan orizontal, fără pernă, minimum 8 ore

Ace de puncție și poziţia pacientului pentru puncţia lombară

Îngrijirea pacientului
 Se aşază pacientul foarte atent pe cărucior în poziţie orizontală şi la fel şi în pat;
 Se menţine pacientul fără pernă şi nemişcat cel puţin 6 ore până la 24 ore;
 Se alimentează pacientul la pat numai după 6 ore;
 Se oferă pacientului pernă după 24 ore;
 Se observă cu atenţie mişcările extremităţilor,
 Se evaluează capacitatea de micţiune a pacientului;
 Se monitorizează funcțiile vitale ale pacientului

Reorganizarea locului de muncă


 Se colectează materialele folosite în recipiente speciale conform P.U.
 Se îndepărtează mănuşile.
 Se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
 Se notează în fişă, în dosarul/planul de îngrijire data, ora, cantitatea, aspectul lichidului
extras, precum şi tratamentul efectuat;

Precauţii
 temporizarea procedurii la pacienţii cu edem papilar sau semne neurologice de
hipertensiune intracraniană, până la excluderea procesului expansiv intracranian.

Incidentele şi accidentele puncţiei rahidiene


 puncţia “albă” (nu se extrage LCR): cauzele pot fi poziţia necorespunzătoare a pacientului,
obstruarea acului cu un fragment tisular, obstacol osos (necesită retragerea acului şi
repuncţionare), lungimea insuficientă a acului, direcţia lateral a acestuia, hipotensiunea
marcată a LCR;
46
 scurgere foarte lentă a LCR prin pătrunderea insuficientă a acului în spaţiul subarahnoidian
– impune împingerea uşoară a acului
 puncție traumatică - apariţia lichidului sanguinolent pe ac – prin lezarea unui vas din plexul
peridural; dacă nu se limpezeşte după câteva picături, se va retrage acul şi se va puncţiona
alt spaţiu interspinos
 durere brutală într-un membru inferior - în caz de înţepare a unei rădăcini nervoase
 imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârsnici din cauza osificării ligamentare şi
la obezi (canalul rahidian situat profund);
 lipotimie mai ales la pacienţii care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia se realizează
în poziția şezând;
 cefalee şi rahialgie, o complicaţie frecvent întâlnită care pare a fi determinată de scăderea
presiunii L.C.R.;

Complicaţiile puncţiei rahidiene


 sincopa vagală– la pacienţii anxioşi, datorată reflexelor vagale inhibitorii declanşate de
emoţie sau durere, lipsei sedării ori a anesteziei incorect efectuate; impune decubitul dorsal,
măsuri de reechilibrare volemică
 cefaleea – poate fi prevenită prin folosirea de ace foarte subţiri şi respectarea decubitului
dorsal după puncţie
 contaminarea LCR cu apariţia meningitei sau empiemului subdural sau peridural foarte
rară, datorită nerespectării asepsiei;
 hematomul compresiv subarahnoidian – apare în cazul efectuării puncţiei rahidiene la
pacienţii cu tulburări de coagulare sau aflaţi sub tratament anticoagulant (prin înţeparea
unui vas) şi poate duce la paraplegie
 sindromul de
 angajare – complicaţie foarte gravă, letală, apare în urma efectuării puncţiei la un pacient
cu hipertensiune intracraniană
 supuraţia la locul de puncţie

47
FIȘA TEHNICĂ NR. 14
TEHNICA MASURARII PULSULUI SI NOTAREA IN FOAIA DE OBSERVATIE

Definitie
Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan dur, osos şi este
sincronă cu sistola ventriculară.

Scop
Evaluarea funcţiei cardiovasculare.

Indicaţii
 determinarea numărului de bătăi cardiace pe minut;
 obţinerea de informaţii despre activitatea inimii şi despre starea arterelor;
 aprecierea răspunsului inimii la medicaţia cardiacă, activitate sau stres.

Pregătirea materialelor
Se pregătesc pe o tavă medicală:
 Ceas de mână cu secundar sau cronometru
 Culoare roşie (creion, pix sau carioca)
 Carnet de adnotări personale

Pregătirea pacientului
Pregătirea psihică
 se explică pacientului procedura pentru a reduce emoţiile, teama şi a obţine colaborarea;
 se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
Pregătirea fizică
 se asigură un repaus fizic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
 se aşează pacientul în poziţie confortabilă în funcţie de starea generală:
 în decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în extensie,
mâna în supinaţie (palma orientată în sus);
 în poziţie semişezândă (în pat sau în fotoliu) antebraţul în unghi drept sprijinit pe
suprafaţa patului, mâna în supinaţie şi extensie.

Efectuarea procedurilor
 se spală mâinile;
 se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară (internă),
în şanţul radial aflat în prelungirea policelui;
 se plasează degetele index, mediu şi inelar (2,3,4) deasupra arterei radiale reperate;
 se exercită o presiune uşoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să se perceapă sub
degete pulsaţiile sângelui;
 se fixează un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;
 se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete, sau 30 secunde şi se înmulţește
cu doi numărul pentru a obţine rata pulsului pe minut;
 se apreciază ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce se măsoară
frecvenţa;
 se înregistrează frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului, salonul,
data înregistrării, rata;
 se spală mâinile.

Reprezentarea grafică a pulsului în foaia de temperatură


 se socotesc pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură câte 4 pulsaţii;
 se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie, aşezat direct pe linia
48
orizontală din rubrica corespunzătoare pentru D (dimineaţa) sau S (seara), pentru valorile
care cresc din 4 în 4 (ex. 64, 68, 76, 80);
 se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie aşezat în mijlocul
pătratului din rubrica corespunzătoare (D sau S) pentru valorile care cresc din 2 în 2 (ex.:
62, 66, 70);
 se uneşte primul punct, printr-o linie cu săgeată, cu rubrica pulsului aflată în partea dreaptă
a sistemului de coordonate din foaia de temperatură;
 se obţine curba pulsului prin unirea punctelor care indică valorile ratei cardiace măsurate
bicotidian, pe parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate/dorite
 pulsul este bine bătut, regulat, iar frecvenţa să înscrie în limitele normale conform vârstei;
 tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate;
 pacientul este liniştit.
Rezultate nedorite
 rata pulsului este mai mare sau sub normalul caracteristic vârstei;
 pulsul radial nu este perceptibil;
 pulsul este aritmic;
 amplitudinea este mică sau crescută;
 pacientul este palid, anxios, acuză palpitaţii, extrasistole;
 pacientul are una sau mai multe dintre problemele de dependenţă următoare:
 intoleranţă la activitate;
 alterarea confortului;
 deficit de volum lichidian;
 exces de volum lichidian;

Modificări în situaţiile selectate


 Dacă pulsul radial nu este palpabil se caută alte artere accesibile pentru măsurare:
 artera temporală: la un lat de deget deasupra şi lateral de stânca temporalului, în dreptul
pavilionului auricular;
 artera carotidă externă (dreaptă sau stânga): pe faţa anterioară a gâtului, în şanţul
delimitat de laringe (anterior) şi muşchiul sternocleidomastoidian (lateral);
 artera pedioasă - pe faţa dorsală a piciorului, în dreptul primului şanţ intermetatarsian;
 artera femurală - în regiunea inghinală, la nivelul triunghiului lui Scarpa;
 apex (vârful inimii) - pulsul apical, în spaţiul 5 intercostal (i.c.) pe linia
medioclaviculară stângă;
 La copiii sub 2 ani se evită măsurarea pulsului radial întrucât rata crescută şi aria mică de
palpare pot determina valori inexacte;
 La copiii peste 2 ani rata pulsului radial se obţine atunci când sunt liniştiţi sau dorm,
întrucât este dificil să obţii colaborarea copilului de a rămâne cu mâna nemişcată;
 La copil, pentru o acurateţe maximă, rata pulsului se numără timp de 1 minut.

Educarea pacientului
 se învaţă pacientul să-şi măsoare singur pulsul periferic la arterele carotidă sau temporală
întrucât sunt mai accesibile pentru autopalparea la domiciliu;
 se instruieşte pacientul să exercite o presiune uşoară folosind 3 degete pentru palpare;
 se informează pacientul/familia care sunt valorile normale ale pulsului, caracteristice
vârstei;
 se instruieşte pacientul/familia să ia legătura cu medical curant ori de cate ori valorile ratei
pulsului sunt deviate de la normal şi starea generală a pacientului se modifică.
 se oferă pacientului un tabel cu valori orientative ca în exemplul de mai jos:
49
Rata Rata
Vârsta aproximativă medie
Nou-născut 120 -160 140
1- 2luni(sugar) 100-140 120
12 luni - 2 ani 80-130 110
2 ani- 6 ani 75-120 100
6 ani - 12 ani 75-110 95
Adolescent 60-100 80
Adult 60-100 80

50
FIȘA TEHNICĂ NR. 15
PREGATIREA PACIENTULUI SI EFECTUAREA ELECTROCARDIOGRAMEI

Definiţie
Electrocardiograma, cunoscută și sub abrevierea din limba engleză, EKG sau ECG, constituie
un test simplu, nedureros care înregistrează activitatea electrică a inimii, în repaus, la efort
sau pe 24-48 ore (Holter-ECG).
Se înregistrează un traseu cu mai multe
unde, fiecare având semnificații precise în
interpretarea specialistului cardiolog.
Unda P corespunde contracțiilor atriale,
Traseul undei QRS al ventriculelor,
Unda T reflectă repolarizarea ventriculară.
Repetarea acestei activități are ca rezultat
ritmul cardiac.

O electrocardiogramă este indicată


pentru:
 evaluarea unei dureri de piept inexplicabile, în special când se suspicionează un posibil
infarct;
 alte cauze posibile ale durerii de piept ce pot fi diagnosticate printr-o electrocardiogramă
sunt aritmiile, hipertrofia unei camere (pereții camerei sunt îngroșați), inflamația sacului ce
înconjoară inima (pericardita), scăderea fluxului sanguin către inimă (ischemia)
 monitorizarea activității electrice a inimii
 diagnosticarea hipertrofiei ventriculare
 monitorizarea eficienței și a efectelor secundare ale unor medicamente ce pot afecta
activitatea electrică a inimii
 verificarea funcționarii unor dispozitive mecanice (peace-makere sau defibrilatoare)
implantate în inimă cu scopul de a menține regulat ritmul acesteia.

O electrocardiogramă poate fi folosită pentru a evalua simptomele unei afecțiuni cardiace


(precum o durere inexplicabilă de piept, dispneea, amețeli, palpitații sau o stare de slăbiciune)
sau funcția cardiacă, atunci când există factori de risc pentru boli cardiace (precum diabetul
zaharat, hipercolesterolemia, fumatul, hipertensiunea arterială, sau istoric familial de afecțiuni
cardiace la vârste tinere).

Materiale necesare
 aparatul de EKG, hârtie pentru tipărit, comprese, gel.

Pregătirea pacientului
Inregistrarea EKG-ului necesită repausul psihic și fizic absolut al bolnavului.
În acest scop asistentul medical va pregăti bolnavul din punct de vedere psihic căutând să-i
îndepărteze orice frica, neliniștea sau tensiunea nervoasă.
Bolnavul trebuie să se odihnească 10- 15 min înainte de înregistrare, de aceea este recomandat
să fie adus în camera de înregistrare pe cărucior sau fotoliu rulant.
Asistentul medical trebuie să asigure o temperatură optimă a camerei, 20- 21 ºC.
Bolnavul va fi așezat comod în poziția DD și va fi rugat să-și relaxeze musculatura.

TEHNICA
Pregatirea echipamentului
 se plasează aparatul în apropierea patului pacientului, pe o suprafață plană
 se atașează la priză
51
 dacă pacientul este deja cuplat la un monitor cardiac se vor îndepărta electrozii acestuia
 se verifică aparatul de EKG să aibă hârtie de printat

Efectuarea
 se confirmă identitatea pacientului și se setează aparatul conform cerințelor de plasare a
electrozilor
 se explică procedura pacientului și faptul că nu va trebui să vorbească și să se miște în
timpul acesteia
 se așază pacientul în decubit dorsal în pat, cu mâinile pe lângă el
 se vor expune etremitatile mainilor si picioarelor pentru a atasa electrozii
 i se comunică pacientului că picioarele nu trebuie să atingă tăblia patului
 se vor aplica electrozii pe zone plate, nu pe mușchi, pentru a nu interfera cu activitatea
aparatului
 dacă anumite zone prezintă pilozitate crescută aceasta va trebui îndepărtată prin radere sau
scurtare
 se aplică gel pe locurile de plasare a electrozilor. Nu se va folosi alcool deoarece poate
distruge electrozii
 se fixează 4 electrozi pe membre, iar 6 precordial.

 se verifică electrozii să fie curați și apoi se aplică pe extremitățile membrelor, conform


indicațiilor de pe electrozi și culorilor ajutătoare:
 roșu pentru mâna dreaptă,
 galben pentru mâna stângă,
 negru pentru piciorul drept,
 verde pentru piciorul stâng.

 electrozii de pe piept se vor așeza astfel:


 V1 (roșu) – spațiul 4 intercostal în dreapta sternului,
 V2 (galben) - spațiul 4 intercostal în stânga sternului,
 V3 (verde) – la jumatatea distanței dintre V2 și V4 ,
 V4 (maron) – spațiul 5 intercostal în dreptul liniei de
mijloc a claviculei,
 V5 (negru) - la jumătatea distanței dintre V4 și V6,
 V6 (violet)– spațiul 5 intercostal în dreptul liniei de
mijloc a axilei, la același nivel cu V4 (adică, de la dreapta pacientului spre
stânga: roșu, galben, verde, maron, negru, violet)

 dacă EKG-ul trebuie făcut la o femeie, electrozii se vor plasa sub sâni
 se deschide EKG-ul și se lasă câteva secunde să apară traseul
 se verifică dacă traseul înregistrat indică poziționarea corectă a electrozilor
 se cere pacientului să se relaxeze și să respire normal, să stea nemișcat și să nu vorbească
și se printează rezultatul
 se îndepartează electrozii, se șterge pacientul de gel, se ajută să se acopere, se șterg
electrozii și se strânge aparatul de EKG
După înregistrarea cardiogramei se deblochează aparatul, se îndepartează electrozii de pe
pacient și se notează pe electrocardiogramă numele, prenumele, vârsta, data și ora înregistrării,
semnatura celui care a efectuat înregistrarea. EKG - ul este interpretat întotdeauna de medic în
completarea datelor clinice.

52
FIȘA TEHNICĂ NR. 16
TEHNICA MASURARII RESPIRATIEI SI NOTAREA IN FOAIA DE OBSERVATIE

Definiţie
Respiraţia reprezintă nevoia ființei umane de a capta oxigenul din mediul înconjurator, necesar
procesului de oxidare din organism, și de a elimina dioxidul de carbon rezultat din arderile
celulare.

Scop
Evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor
complicaţii şi al prognosticului.

Obiectivele procedurii
 determinarea ratei respiratorii la internare, pentru a servi ca bază de comparare cu
măsurătorile ulterioare
 monitorizarea efectelor bolii, traumatismului sau stresului asupra sistemului respirator
 evaluarea răspunsului pacientului la medicația sau tratamentele care afectează sistemul
respirator

Elemente de apreciat
 Tipul de respirație: costal superior (femei); costal inferior (bărbaţi); abdominal (copii,
bătrâni)
 Amplitudinea mişcărilor respiratorii.
 Ritmul respirator.
 Frecvenţa respiraţiei.
 Simetria mişcărilor toracice.

Materiale şi instrumente necesare


 Cronometru (ceas cu secundar).
 Creion verde.
 Foaie de temperatură.

Pregătirea bolnavului
 Nu se anunţă pacientul şi nu se explică tehnica → bolnavul îşi poate modifica voluntar
caracterele respiraţiei (frecvenţa) rezultând valori eronate în urma măsurării.
 Se aşează pacientul în decubit dorsal.

Execuţie
 Se observă mișcările de ridicare și coborâre a toracelui cu fiecare inspirație și expirație prin
aplicarea mâinii, cu fața palmară pe suprafața toracelui bolnavului.
 Se numără inspiraţiile timp de 1 minut.

Notarea
 consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură așezat direct pe linia
orizontala din rubrica corespunzatoare pentru dimineața (D) sau seara (S)
 unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obţinerea curbei
 în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută cât şi caracteristicile
respiraţiilor:
Ex. RS = 20 resp/min
RD = 18 resp/min de amplitudine medie, corespunzătoare, ritm regulat. Prin unirea valorilor
succesive rezultă → CURBA RESPIRAŢIEI.

53
Valorile normale caracteristice vârstei
Vârsta Rata medie/minut
Nou-născut 30-50
Copil mic 20-40
Copil mare 15-25
Adult 16-18
Bărbat 14-18
Femeie 16-20
Vârstnic 15-25

Interpretarea valorilor obținute


Normal
 În repaus rata respiraţiei în limite normale caracteristice vârstei: respirația se face pe nas,
este liniștită, fără zgomote, fără efort, regulată,
 Tegumentele și mucoasele sunt normal colorate, pacientul este conștient, orientat temporo-
spațial
 Frecvenţa normală: în funcţie de vârstă, sex, poziţie, temperatura mediului ambiant,
starea de veghe sau de somn.
 Nou născut = 40 (50) r/minut. Copil mic 20 r/minut. Bărbat 18 r/minut. Femeie 16 r/minut.

 Patologic
 Rata respiratorie este mai mare sau mai mică față de valorile normale caracteristice vârstei
 Pacientul trece printr-o detresă respiratorie manifestată prin zgomote respiratorii anormale,
efort respirator, utilizarea mușchilor respiratori accesori, ortopnee, piele palidă sau
cianotică.
 Pacientul poate avea una sau mai multe probleme de dependență:
o intoleranță la activitate, anxietate
o alterarea confortului
o posibilă insuficiență respiratorie, alterarea schimburilor gazoase

54
FIȘA TEHNICĂ NR. 17
TEHNICA EFECTUARII SPALATURII AURICULARE

Definiţie
Prin spălătură auriculară se înţelege spălarea conductului auditiv extern prin introducerea unui
curent de lichid.

Scop
Terapeutic
 îndepărtarea secreţiilor (puroi, cerumen) şi a corpilor străini ajunşi în urechea externă
accidental sau voluntar
 tratamentul otitelor cronice

Materiale necesare
 muşama, prosop, aleză
 seringă Guyon,
 casoletă cu comprese sterile, tampoane de vată sterile
 lichidul de spălătură la 37°C sau soluţia medicamentoasă prescrisă
 tăviţă renală
 halat de unică folosinţă
 scaun

Pregătirea pacientului
 psihică
 se anunţă pacientul şi i se explică scopul tehnicii
 fizică
 în cazul dopului de cerumen, cu 24 ore înainte se instilează în conductul auditiv extern
de 3 ori pe zi soluţie de bicarbonat de Na în glicerină 1/20
 în cazul dopului epidermic se instilează soluţie de acid salicilic 1 % în ulei de vaselină
 în cazul corpilor străini hidrofili (boabe de legume şi cereale), se instilează alcool
 în cazul insectelor vii se fac instilaţii cu ulei de vaselină, glicerină sau se aplică un
tampon cu alcool cu efect narcotizant
 pacientul se aşează în poziţie şezând pe scaun, protejat cu prosopul
 se aşază tăviţa sub urechea pacientului care va ţine capul înclinat spre tăviţă

Efectuarea spălăturii
 se spală şi dezinfectează mâinile asistentei şi se îmbracă cu
halatul de unică folosinţă
 se verifică temperatura lichidului de spălătura (3l de apă fiartă
şi răcita - nu se adaugă altă apă) şi se încarcă seringa Guyon
 se aşază tăviţa renală sub urechea pacientului care înclină capul
spre tăviţă şi o susţine
 se cere pacientului să deschidă gura (conductul se lărgeşte şi
conţinutul patologic se îndepărtează mai uşor)
 se trage pavilionul urechii în sus şi înapoi cu mâna stângă, iar cu dreapta injectează lichidul
de spălătură spre peretele postero-superior şi se aşteaptă evacuarea
 se repetă operaţia până ce lichidul este curat
 se usucă conductul auditiv extern cu tampoane de vată
 se îndepărtează tăviţa renală
 medicul controlează rezultatul spălăturii prin otoscopie
 se introduce un tampon de vată în conduct
55
 se aşează pacientul în decubit dorsal 1/2-1oră
 se examinează lichidul de spălătură
 se îndepărtează materialele şi se face colectarea deşeurilor conform P.U.
 se spală mâinile
 se notează tehnica şi rezultatul spălăturii (corpi străini extraşi etc.) în F.O.

Observaţii
Pot apărea accidente ca vărsături, ameţeli, lipotimie, dureri, traumatizarea timpanului datorate
presiunii prea mari sau temperaturii scăzute sau crescute a lichidului de spălătură.

56
FIȘA TEHNICĂ NR. 18
POZITIILE PACIENTULUI IN PAT

Scop
Asistentele trebuie sa cunoasca pozitiile pe care le iau pacientii in pat, pozitia in care acestia
trebuie adusi cu ocazia unor ingrijiri si examinari speciale si manoperele prin care se
asigura schimbarile de pozitie.
In functie de starea generala si de boala sa, bolnavul ocupa in pat o pozitie activa, pasiva
sau fortata.
 Pozitia activa – pacientul se misca singur, nu are nevoie de ajutor
 Pozitia pasiva – pacientul nu poate sa-si schimbe singur pozitia, si-a pierdut forta fizica,
are nevoie de ajutorul altei persoane; bolnavi grav, adinamici
 Pozitia fortata – pacientul are o postura inadecvata; pozitia poate fi:
 determinata de afectiunea de baza (in tetanos, meningita)
 ca o reactie de aparare a organismului (in crizele de dureroase de ulcer sau in colica
biliara)
 ca o masura profilactica in prevenirea unor complicatii (prevenirea emboliei in
cazul tromboflebitei)
 ca masura terapeutica (folosirea aparatelor de extensie – conditie esentiala a
tratamentului)
 alte pozitii fortate

57
POZITIA CUM SE REALIZEAZA AFECTIUNILE/ SITUATIILE CARE OBSERVATII
O IMPUN
Decubit dorsal Culcat pe spate cu fata in sus  dupa punctie lombara  Previne contractura muschilor abdominali
Pozitia Fowler  fara perna  unele afectiuni ale coloanei vertebrale  Este mai confortabila cu genunchii indoiti-poz. Fowler
 cu o perna subtire (suprafata tare) mentinuta timp indelungat=dureri lombare: se introduce un sul
 cu 2 perne (pozitie obisnuita si comoda)  anemii post-hemoragice subtire la nivelul coloanei lombare
 unele afectiuni cerebrale Zone explorate: capul, gatul, toracele anterior, plamanii, sanii,
 pacienti slabiti, adinamici, inima, bdomenul, extremitatile, zonele de palpare a pulsului.
 operati
Semisezand  culcat pe spate  afectiuni cardiace si pulmonare  Mentinerea indelungata necesita masuri de prevenire a
 toracele formeaza cu linia orizontala un unghi de 30-  perioada de convalescenta escarelor (colaci de cauciuc sub regiunea fesiera) si a altor
45s  unele categorii de operatii complicatii.
Se realizeaza:  varstnici  Este interzisa pacientilor cu:
 cu un nr. mai mare de perne  primul ajutor dat pacientilor cu afectiuni  tulburari de deglutitie
 cu rezemator mobil cardiorespiratorii  comatosilor
 cu somiera articulata
Ca pacientul sa nu alunece, se aseaza sub regiunea
poplitee o perna indoita sau un sul din patura invelit intr-
un cearsaf rasucit la extremitati si introdus sub saltea .
Sub talpi se pune un sprijinitor.
Sezand In pat:  in stare grava  In vederea examinarii pacientului, pozitia sezand realizeaza
 trunchiul formeaza cu membrele inferioare un unghi  dispneici, in caz de pneumonii intinse expansiunea completa a plamanilor si permite o mai buna
drept  insuficienta cardiaca examinare a partii superioare a corpului.
 pacientul are coapsele flectate pe bazin si gambele  in perioada acceselor de astm bronsic  Pacientii slabiti d.p.d.v.fizics-ar putea sa nu poata sta in
sunt in semiflexie pe coapse  varstnici aceasta pozitie ; ei vor fi asezati in decubit dorsal cu
 genunchii sunt astfel ridicati  dupa anumite interventii chirurgicale extremitatea cefalica a somierei ridicata.
Pozitia se realizeaza: (glanda tiroida)  Pacientii cu insuficienta cardiaca in cursul acceselor de
 prin ridicarea partii cefalice a somierei articulate (cu dispnee nocturna, se aseaza de mai multe ori la marginea
ajutorul manivelei) patului cu picioarele atarnate; sub talpi se aseaza un taburet.
 cu sprijinitorul de perne sau se vor pune 4-5 perne Zone explorate: capul, gatul, spatele, toracele posterior,
asezate in trepte ; capul se va sprijini cu o perna mica plamanii, sanii, axila, inima, extremitatile superioare.
 sub bratele pacientului se poate aseza cate o perna ;
pt. a impiedica alunecarea se aseaza sub regiunea
poplitee o perna indoita sau un sul din patura invelit

58
intr-un cearsaf rasucit la extremitati si introdus sub
saltea . Sub talpi se pune un sprijinitor.
In fotoliu: este asezat confortabil, bine imbracat si
acoperit cu patura
Decubit Poate fi drept sau stg:  in pleurezii  pt.a impiedica aparitia escarelor
lateral  culcat pe o parte  meningite  intre genunchi si maleole se introduc inele de vata
 capul sprijinit pe o singura perna  dupa interventii intratoracice  sub trohanterul mare, un colac de cauciuc imbracat
 mb. inf. flectate usor, sau mb.inf.ce este in contact cu  dupa interventii renale  varstnicii, adinamicii vor fi intorsi la intervale regulate de 1-
suprafata patului intins, iar celalat indoit  in cazul drenajului cavitatii pleurale 2-3 ore pt.prevenirea complicatiilor
 spatele sprijinit cu o perna sau un sul sau cu Se mai impune:  daca pacientul are un mb.inf:
rezematoare speciale  in cursul efectuarii toaletei  paralizat
 schimbarii lenjeriei  fracturat
 administrarii clismelor si supozitoarelor  dureros
 masurarii temperaturii pe cale rectala  operat
 pt.punctia lombara acesta va fi mentinut in cursul manoperei de intoarcere de catre
 in cursul sondajului duodenal asistenta si asezat pe un suport pregatit in prealabil.
 drenajului postural Zonele ce pot fi explorate : inima (decubit lateral stg) ; pozitia
este ideala, pt. a auzi murmurul cu sonor redus.
Pozitie decliava  Decubit dorsal, eventual lateral, cu capul mai jos  pe masa de operatie in cazul sincopelor din  favorizeaza o buna circulatie pentru centrii vitali
Trendelenbug decat restul corpului cursul anesteziei generale  in decubit lateral se aseaza at.cand este pericol de aspirare a
Se realizeaza prin:  in anemii acute secretiilor
 ridicarea extremitatii distale a patului  ptr. autotransfuzii
 diferenta intre cele 2 extremitati ale patului poate  ptr. oprirea hemoragiilor membrelor inf.si
varia de la 10 la 60cm organelor genitale feminine dupa interventii
 sub capul pacientului se poate pune o perna subtire ginecologice
 se protejeaza capul pacientului cu o perna asezata  dupa rahianestezie
vertical la capataiul patului  ptr.a favoriza drenajul secretiilor din caile
 pentru evitarea alunecarii de pe masa de operatie, respiratorii superioare
pacientul este fixat in chingi sau rezematoare
speciale de umar
Pozitie procliva  oblica cu capul mai sus  pentru extensia coloanei cervicale
(Trendelenburg (tratament ortopedic)
inversat)
Decubit  culcat pe abdomen  in paralizia unor grupuri musculare;  este pozitia de noapte pt.sugari si copii mici
ventral  capul intr-o parte pe o perna subtire hemiplegie

59
 membrele superioare asezate la stga si la dr.capului  in escare extinse  nu este posibila fara perna pt.anumite boli cardiace si
 cu fata palmara pe suprafata patului  drenarea unor colectii purulente pulmonare
 cu degetele in extensie  inconstienti
Sub glezne:
 perna cilindrica
Sub torace si abdomen se pot aseza perne subtiri, moi
Pozitie  decubit dorsal  ptr. examene ginecologice si obstetricale  Examinarea se face dupa golirea vezicii urinare si a rectului
ginecologica  cu genunchii indoiti  faciliteaza introducerea speculului vaginal-  pozitie jenanta si inconfortabila
 coapsele indepartate valvelor  nu se prelungeste prea mult examinarea
 Se poate realiza:  ptr.examinari rectale (rectoscopie, tuseu  pacienta tb.mentinuta bine acoperita
 in pat rectal)
 pe masa de examinare 
 pe masa ginecologica care are sprijinitor
pt.mb.inferioare, iar sub placa de sezut are o tavita
mobila
Pozitia  pacientul asezat pe genunchi, acestia fiind usor  ptr. explorarea zonei rectale  este o pozitie jenanta, inconfortabila
genupectorala indepartati  pacientii cu artrita sau alte deformari articulare nu o vor
 aplecat inainte putea practica
 pieptul atinge planul orizontal (masa de examinat)

60
TIPURI DE POZIŢII

Decubit dorsal Decubit lateral (drept sau stâng)

1. 2.

a. Bolnavul este culcat pe spate, cu fata in sus, fara perna (este


indicata dupa punctie lombara, in unele afectiuni ale coloanei Bolnavul este culcat pe o parte (dreapta sau stanga) cu o perna sub cap,
vertebrale etc.). cu membrul inferior care este in contact cu sprafata patului intins, iar
b. Bolnavul este culcat pe spate, cu o perna subtire (anemii cu celalalt indoit si spatele sprijinit cu o perna sau un sul (indicata in
posthemoragice, afectiuni cerebrale etc.). pleurezii, meningite etc.).
c. Bolnavul este culcat pe spate, cu fata in sus si cu doua perne
(pozitia obisnuita).

3.

Decubit ventral - Decubit ventral cu capul întors lateral


Bolnavul este culcat pe abdomen, fara perna, cu capul intors intr-o parte, bratele de-a lungul corpului, sau flectate si asezate la stanga si la dreapta
capului, cu partea palmara pe suprafata patului si sub glezne se asaza un sul (indicata la bolnavii inconstienti, la cei cu escare ale regiunii sacrate,
paralizii etc

61
Poziţia semişezândă Poziţia genu-pectorală, torticolis, ”cocoș de pușcă”

4. 5.

Se sprijina spatele bolnavului cu doua perne, cu rezematorul de


spate sau somiera articulata. Sub talpi se asaza un sprijinitor pentru Pozitia ginecologica
ca bolnavul sa nu alunece spre extremitatea distala (pozitia este Bolnava este asezata pe spate, coapsele flectate pe abdomen si
indicata in primul ajutor acordat bolnavului cu tulburari respiratorii; genunchii indepartati (indicata in examinari ginecologice si
este interzisa bolnavilor cu tulburari de deglutitie, comatosilor, in obstetricale).
cursul anesteziei generale) Pozitie genu-pectorala
Bolnavul se asaza in genunchi, acestia fiind usor indepartati, pieptul
atinge planul orizontal iar capul este intr-o parte
(indicata pentru explorari rectale - rectoscopie, tuseu rectal).

62
POZIŢIILE PACIENTULUI ÎN PAT

63
FIȘA TEHNICĂ NR. 19
TEHNICA RECOLTARII COPROCULTURII

Definiție
Investigaţia urmăreşte izolarea şi identificarea agenţilor etiologici motiv pentru care prelevarea
trebuie făcută cât mai aproape de debutul bolii şi înaintea instituirii oricărui tratament
antimicrobian.
Prelevarea se face din scaunul emis spontan sau direct din rect.

Indicații
 Se recomandă în toate formele de diaree acută când emisia de materii fecale este frecventă;
 Prelevarea din scaun emis spontan

Materiale necesare
 Paravan;
 Mască;
 Mănuși de protecție;
 Ploscă sau bazinet;
 Recipient steril pentru recoltare probă/coprocultor
 Mușama și aleză;
 Învelitoare;
 Hârtie igienică;

Pregatirea psihică
 Se comunică cu bolnavul pentru a fi relaxat, explicăm importanța tehnicii, montăm
paravanul în jurul patului;

Pregatirea fizică
 Se dezbracă bolnavul în partea inferioară și îl rugăm să-și flecteze genunchii și să-i
îndepărteze.
 Se realizează o rulare a păturii și a cearșafului la picioarele bolnavului apoi se protejează
patul cu mușama și aleză;

TEHNICA
 Asistenta medicală se spală pe mâini cu apă și săpun, îmbracă mănușile de protecîie și
masca.
 Plosca o încălzește în apă fierbinte și o usucă, ea fiind dezinfectată prin SUMERJARE
(scufundare).
 pacientul este rugat să anunţe apariţia senzaţiei de defecaţie iminentă
 pacientul este îndrumat să aibă scaun într-o ploscă. La fel şi pacientul care îşi recoltează
singur acasă. Dacă pacienţii vor folosi toaleta şi nu plosca, scaunul se va amesteca cu apa
de toaletă interferând cu rezultatul testului. De asemena, scaunul nu trebuie amestecat cu
urină deoarece pH-ul acesteia poate inhiba creşterea bacteriilor din scaun.
 se pun mănuşi, şi cu ajutorul unei spatule se va recolta din scaun cea mai reprezentativă
mostră.
 se va pune în recipient şi se va închide capacul.
 dacă pacientul elimină împreună cu scaunul sânge, mucus, puroi, acestea trebuie incluse în
mostra recoltată.
 Cu mâna stângă ridicăm bazinul bolnavului, și introducem plosca cu mâna dreaptă, din
partea laterală a patului, sub fesele bolnavului după care se rotește între coapsele acestuia.
Se acoperă bolnavul cu cearșaful sau învelitoarea și asistenta se îndepărtează, pentru a lăsa
intimitatea bolnavului.
64
 Cât timp bolnavul va elimina, asistenta va fi prin salon (nu va părăsi salonul), iar când
bolnavul a terminat, acesta o strigă.
 Vom scoate plosca în linie dreaptă, după ce în prealabil l-am sters în regiunea perianală
cu hârtie igienică.
 Plosca se va acoperi cu capacul sau învelitoarea și se va îndepărta pentru deversare la
toaletă, dar nu înainte de a se recolta cu coprorecoltorul, “fragmente” din materiile fecale
pentru coprocultură.
 Se îmbracă bolnavul, se acoperă, se aerisește salonul. Asistenta medicală se spală pe mâini
cu apă și săpun, dupa ce în prealabil a îndepărtat materialele din salon și a dezbrăcat
mănușile.

De reținut!
 se recomandă pacientului să folosească pentru defecare containere de unică utilizare din
material plastic sau carton care pot fi decontaminate sau îndepărtate cu uşurinţă după
folosire;
 în lipsa acestora se folosește un vas de metal dezinfectat prin fierbere;
 pacientul este instruit să nu urineze în vasul în care a defecat;
 se recoltează din masa fecaloidă cu spatula coprocultorului, în mod deosebit prelevarea
făcându-se din porţiuni lichide mucoase sau sanghinolente dacă există;
 cantitatea recoltată este 3-5 cm3;
 se recomandă în infecţii la purtătorii de shigella sau sallmonela: prelevarea se poate face cu
sonda Nelaton sau cu tampoane adecvate.

PRELEVAREA RECTALĂ - RECOLTAREA CU SONDA NELATON


Material necesar
 sonde nelaton sterile nr (14-16);
 seringă de 10 ml sterilă;
 mănuşi de unică folosinţă;
 eprubete sterile.

Pregătirea pacientului
 se face toaleta ano-perineală;
 se aşează pacientul în decubit lateral cu piciorul de jos întins iar cel de deasupra flectat.

Efectuarea procedurii
 se spală mâinile;
 se îmbracă mănuşi sterile;
 se îndepartează fesele şi se evidenţiază orificiul anal;
 se introduce sonda la o profunzime de aproximativ 15 cm şi se racleză uşor peretele, nu se
folosesc geluri lubrifiante;
 se fixează seringa la capătul sondei şi se execută 1-2 aspiraţii;
 se retrage sonda şi se introduce într-o eprubetă în mediul de conservare.

PRELEVAREA RECTALĂ - RECOLTAREA CU AJUTORUL TAMPONULUI STERIL


Materiale necesare
 Tampoane sterile cu tija lungă, tamponul fiind bine ataşat pentru a nu permite retenţia
intrarectală.
 Se pot folosi tampoane comerciale în tuburi de plastic cu sau fără mediul de conservare;
 Eprubete sterile.
 Ser fiziologic steril;
 Mănuși de unică folosinţă;

65
Pregatirea pacientului
 se face toaleta ano-perineală;
 se aşează pacientul în decubit lateral cu piciorul de jos întins iar cel de deasupra flectat.

Efectuarea procedurii
 se spală mâinile;
 se îmbracă mănuşi sterile;
 se îndepartează fesele şi se evidenţiază orificul anal;
 tamponul trebuie umezit în ser fiziologic;
 se introduce tamponul în rect şi se roteşte uşor;
 se retrage uşor tamponul se introduce în eprubetă sterilă.

Observaţii
Scaunul recoltat se trimite imediat la laborator după etichetarea corespunzătoare.
Nu se congelează.

66
FIȘA TEHNICĂ NR. 20
RECOLTAREA GLICEMIEI PRIN PUNCTIE CAPILARA

PUNCŢIA CAPILARĂ
 Sangele obtinut prin punctie capilara este un amestec de sange provenit din arteriole,
venule, capilare, lichid interstitial si tercelular in proportii nedeterminabile.
 Punctia capilara este solicitata in special la copii mici dar si la adulti in anumite cazuri, cum
ar fi:
 Arsuri severe si intinse pe suprafete mari
 Obezitate
 Tendinta la tromboze
 Pacienti in special varstnici la care venele superficiale fie nu sunt accesibile fie sunt
foarte fragile

Se au in vedere urmatoarele precautii:


 Plansul excesiv poate influenta rezultatele unor teste cum ar fi numaratoarea de leucocite.
 Se recomanda o perioada de asteptare de circa 30 min. intre momentul calmarii copilului si
efectuarea propriu-zisa a punctiei.
 Daca proba este recoltata in timpul plansului se solicita notarea pe cererea de analize a
acestui lucru.
 Daca un pacient este deshidratat sau prezinta circulatie periferica saraca (ex. in stare de soc)
poate fi imposibila obtinerea unei probe de sange corespunzatoare

Zone pentru recoltarea sangelui prin punctie capilara


 Suprafata palmara a falangei distale a degetului, perpendicular pe amprente, nu paralel cu
acestea
 Lobul urechii
 Suprafata plantara laterala a calcaiului
 Suprafata plantara a degetului mare

Se au in vedere urmatoarele recomandari:


 La copii mai mici de un an se recomanda punctia calcaiului
 La copii mai mari si la adulti se recomanda suprafata palmara a ultimei falange a degetului
mijlociu sau inelar
 Nu se punctioneaza mai profund de 2 mm

Nu se obtine sange din punctia urmatoarelor zone:


 Degetul mic
 Zona centrala a calcaiului (la copilul mic)
 Degetele nou-nascutului
 Varful degetului
 Un loc punctionat anterior
 Se recomanda incalzirea prealabila a locului de punctei; in felul acesta se creste fluxul de
sange la locul punctiei.

 Acest lucru se poate realiza cu ajutorul unui prosop sau comprese incalzite la maximum 42°
C tinuta timp de 2-3 minute pe locul respectiv

GLUCOMETRUL
Este un sistem test de asistență pentru investigarea nivelului de glucoză în sânge. Este utilizat
în cazurile pacienților cu diabet zaharat atat în condiții casnice cât și clinice.

67
Materiale necesare
 glucometru, teste, lanţete sterile, dispozitiv de înţepare, mănuși, tampon cu alcool,
comprese uscate, tăviță renală.

Alegerea locului de elecţie


 adult:
 pulpa degetului inelar sau mijlociu
 lobul urechii
 copil:
 faţa plantară a halucelui
 călcâi

Pregătirea pacientului
a) Psihică:
 Informarea pacientului cu privire la procedură
 Obţinerea consimţământui pacientului
b) Fizică:
 Poziţia pacientului: şezând cu mâna sprijinită sau decubit, în funcţie de starea general
 Alegerea locului de elecţie

Tehnica de determinare a glicemiei cu glucometrul:


 Spălarea mâinilor și îmbrăcarea mănușilor
 Se scot bandeletele de test din folie
 Se introduce capătul bandeletei de test în fanta pentru bandeletă aglucometrului
 Se împinge bandeleta înăuntru până când se opreşte Glucometrul porneşte automat şi apare:
 Ora, luna şi ziua
 Mesajul “Aplicaţi proba de sânge”, indică faptul că glucometrul este pregătit să se aplice
proba de sânge pe bandeleta de test pentru glicemie

Recoltarea unei picături de sânge


 se selectează locul puncției (deget sau lobul urechii pentru adulți, călcâie pentru nou-născut)
 se spală mâinile și se pun mănușile
 dacă este necesar, pentru dilatarea capilarelor, se pot aplica comprese calde, umede timp de
10 minute
 se pregătește glucometrul (se calibrează și de deschide) și apoi se puncționează locul dintr-
o singură mișcare scurtă și rapidă
 prima picătură se șterge cu un tampon uscat
 a doua picătură de sânge se aplică pe bandeleta test introdusă în glucometru, atunci când
apare mesajul „aplicați picătura” asigurându-ne că este o cantitate suficientă de sânge, apoi
se așteaptă câteva secunde până aparatul afișează rezultatul
 după recoltare se aplică un tampon cu alcool menținând compresie pe locul puncționării
pâna se oprește sângerarea

Îngrijirea pacientului
 Observarea stării pacientului
 Aplicăm un tampon steril uşor compresiv

Reorganizarea locului de muncă


 Acele folosite se colectează în recipient special pentru obiecte înţepătoare (cu pereţii duri)
 Tampoanlele de vată sau hârtia de filtru, mănuşile se colectează într-un recipient special
pentru materiale cu potential infecţios
 Spălarea mâinilor
68
Notarea procedurii
 Notăm procedura în dosarul/planul de îngrijire: data, motivul efectuării puncţiei, semnătura

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate/dorite:
Pacient cooperant
Pacientul nu prezintă sângerare

Rezultate nedorite (probleme potenţiale)


 Sângerare la locul puncţiei
 comprimăm locul înţepăturii mai multă vreme
 Nu se obţine suficient sânge
 strângem degetul de la distanţă
! Apăsarea pe pulpa degetului favorizează eliminarea limfei şi modifică rezultatele la nevoie
 repetaţi înţepătura

69
FIȘA TEHNICĂ NR. 21
RECOLTAREA URINEI PENTRU UROCULTURA
Definiție
Urina reprezintă soluţie apoasă, prin care sunt eliminate substanţele rezultate din metabolismul
intermediar protidic, inutile şi toxice pentru organism.
Terminologie
 micţiune = emisiune de urină, act fiziologic conştient de eliminare
 diureză = cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 ore
Recoltarea probelor de urina pentru examenele biochimice de laborator aduce informații asupra
funcției rinichiului și a căilor urinare, precum și asupra stării întregului organism

RECOLTAREA ASEPTICĂ A URINEI - UROCULTURA

În mod normal urina conținută în căile urinare este sterilă, exceptând segmental inferior al
uretei, invecinat meatului urinar, prezentând o abundentă floră microbiană saprofită. Aceasta
floră saprofită contaminează în momentul micțiunii porțiunea inițială a jetului urinar.
Examenul bacteriologic al urinei presupune recoltarea adecvată a mostrelor de urină pentru
urocultură, transportul corect al probelor la laborator, estimarea cantitativă a conținutului
bacterian al uroculturii și determinarea antibiogramei în cazul uroculturilor pozitive.

Obiectivele procedurii
 Studiul bacteriologic al urinei pentru identificarea germenilor şi efectuarea antibiogramei

Pregătirea materialelor
a) Pentru prelevarea fără sondaj
 Apă şi săpun pentru toaleta genito-urinară
 Antiseptic pentru dezinfecţia meatului uretral
 Comprese sterile
 Recipient pentru colectarea sterilă a urinei
 Bazinet dacă este necesar
 Container pentru deşeuri
b) Pentru prelevarea pe sonda urinară à demeure
 Tavă medicală/cărucior
 Comprese sterile
 Antiseptic; soluţie de clorhexidină
 Seringă şi ace sterile, recipient/eprubeta sterilă
 Container pentru aruncarea materialelor folosite
c) pentru prelevarea prin sondaj intermitent
 Tavă medicală/cărucior
 Sondă vezicală pentru bărbat sau femeie
 Comprese sterile si recipient steril pentru recoltarea urinei

Pregătirea pacientului
a) psihică:
 explicaţi pacientului necesitatea prelevării
 asiguraţi pacientul de inofensivitatea procedurii
 instruiţi pacientul conştient şi valid cum să recolteze singur
b) fizică:
 efectuaţi toaleta genito-urinară la pacientul nedeplasabil
 asiguraţi condiţii pentru efectuarea toaletei la pacientul valid
 asiguraţi intimitatea pacientului.

70
Efectuarea procedurii
 Verificaţi prescripţia medicală și identificaţi pacientul
 Prelevaţi prin una din metodele enumerate mai jos în funcţie de starea pacientului sau
recomandarea medicală

a) Prelevarea fără sondaj


 spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu)
 recoltaţi urina de la bărbat sau femeie după toaleta genito-urinară cu apă şi săpun şi
clătire abundentă; uscaţi regiunea, dezinfectaţi meatul uretral cu comprese sterile
îmbibate în antiseptic
 colectaţi urina, în recipientul steril, din mijlocul jetului
 acoperiţi tubul steril

b) Prelevarea de către pacientul conştient şi capabil să urineze în mod voluntar


 explicaţi pacientului modul de derulare a procedurii: recoltarea se face din porțiunea
mijlocie a urinei matinale emise spontan, după toaleta riguroasă (cu apă și săpun,
clătirea abundentă cu apa sterilă).
 Acest tip de recoltare se mai numește și urocultură “ din zbor”.
 La femei pt a preveni contaminarea urinii cu secreții genitale, se recomandă
introducerea unui tampon vaginal înainte de recoltarea urinei
 nu se vor folosi soluții antiseptice pentru toaletarea organelor genitale externe.
 daţi-i pacientului flaconul steril
 cereţi-i pacientului să-şi spele mâinile după prelevarea urinei

c) Prelevarea pe sonda urinară àdemeure


 spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu)
 folosiţi mănuşi de unică folosinţă
 dezinfectaţi locul de prelevare, cu comprese sterile îmbibate în antiseptic
 puncţionaţi tubulatura pungii de colectare cu acul steril adaptat la seringă şi prelevaţi
cantitatea necesară de urină
 transferaţi urina din seringă în flaconul pentru laborator
 aruncaţi acul şi seringa în containerul special
 dacă diureza este scăzută:
 clampaţi sonda sub locul de prelevare fără s-o lezaţi
 aşteptaţi 10-15' ca să se adune o cantitate suficientă de urină pentru examen

d) prelevarea prin sondaj intermitent


→ utilizată numai la pacienți comatoși sau necooperanți, deoarece riscul infectarii vezicale,
chiar în conditii riguroase de asepsie, este crescut:
 Introduceţi sonda vezicală respectând tehnica sondajului vezical la bărbat sau femeie
 Menţineţi sonda pe durata evacuării urinei
 Lăsaţi urina să curgă în bazinet şi recoltaţi apoi în recipientul pentru laborator
 Evacuaţi tot conţinutul vezicii urinare
 Îndepărtaţi sonda şi dezinfectaţi meatul urinar
 Aruncaţi materialele folosite în container
 Spălaţi-vă mâinile si ajutaţi pacientul să se îmbrace

e) recoltarea prin puncție suprapubiană este rezervată unui număr restrâns de indicații
(pacienților necooperanți, cu septicemii sau stare generală foarte gravă, de vârste
extreme)

71
Îngrijirea pacientului
 Pacientul deplasabil nu are nevoie de îngrijiri speciale
 Supravegheaţi pacientul purtător de sondă, asiguraţi-vă că este permeabilă şi racordată la
punga colectoare

Reorganizarea locului de muncă


 colectati materialele folosite în recipiente speciale conform precațiunilor universale (P.U.)
 notarea procedurii

Pregătirea produsului pentru laborator


Respectaţi următoarele reguli generale:
 Transportaţi imediat eşantionul la laborator (în max. 60 min) pentru a evita multiplicarea
 germenilor (la temperatura camerei numărul germenilor se dublează în 30 min.) sau
păstraţi- l la frigider la +4°C în cazul în care examenul se face mai târziu (nu mai mult de
12ore)
 Etichetaţi mostra imediat după recoltare cu nume, prenume, CNP, data şi ora recoltării
 Însoţiţi monstra de o fişă de informaţii cu date clinice (t°, starea de sănătate a pacientului,
motivul)

Evaluarea eficacităţii procedurii


Rezultate aşteptate:
 Absenţa contaminării în timpul emisiei şi recoltării ca urmare a toaletei genito-urinare şi
dezinfecţiei meatului urinar
Rezultate nedorite / Ce faceţi ?
 Contaminarea urinei prelevate cu bacterii prezente în regiunea periuretrală în timpul
emisiei (bacteriurie slabă <10000 germeni/ml)
 Repetaţi procedura respectând normele de igiena locală
 Multiplicarea germenilor prin păstrare mai mult de oră în afara frigiderului
 Păstrarea prea mult la rece duce la precipitarea uraţilor ceea ce împiedică analiza
ulterioară a urinei
 Respectaţi normele generale de pregătire a produsului pentru laborator
 Emisia dificilă a urinei prin blocaj psihologic
 Oferiţi timp sau recoltaţi prin sondaj vezical (în caz de urgenţă)

Interpretarea rezultatelor
Urocultura cantitativă se realizează în laboratorul de bacteriologie, prin metoda diluțiilor
zecimale seccesive.
Mediile de cultură uzuale sunt geloza lactozată (evidențierea bacteriilor din familia
Enterobacteriacee), geloza sânge (evidențierea cocilor și bacililor Gram pozitivi și negative).
Pentru evidențierea bacilului Koch se utilizează medii speciale de cultură (Lowenstein –Jensen)
sau inocularea intraperitoneală a animalelor de laborator (cobai).
Dupa incubarea mediilor de cultură însămânțate la 37 grade C timp de 24 h se numără coloniile
dezvoltate, exprimarea rezultatelor făcându-se în germeni (UFC/ml)

Estimarea rezultatelor uroculturii cantitative:


 Urocultura pozitivă > 105UFC/ml
 Bacteriurie nesemnificativă: 103- 105UFC/ml
În cazul uroculturii pozitive (bacteriurii semnificative) este importantă identificarea agentului
etiologic implicat și a sensibilității acestuia la antibiotic (ABG)
Coloniile bacteriene dezvoltate pe mediile de cultură sunt identificate pe baza caracterelor
morfologice, enzimatice și serologice, precum și prin teste de hemoliză imună RIA sau ELISA.
Germenii frecvent implicați în determinismul infecțiilor urinare sunt: Escherichia coli, Proteus,
72
Pseudomonas, Klebsiela, Enterobacter. Mai rar sunt izolați stafilococul auriu, anaerobi sau
mycoplasme. Antibiograma este obligatorie în orice bacteriurie semnificativă. Testarea
sensibilității germenilor bacterieni in vitro se efectuează prin două metode: metoda diluțiilor și
metoda difuzimetrică. Exprimarea rezultatelor în buletinul de analize se poate face fie direct,
cantitativ, fie calitativ.

73
FIȘA TEHNICĂ NR. 22
TEHNICA EFECTUARII SPALATURII GASTRICE

Definiţie
Prin spălătură gastrică înţelegem evacuarea toxicelor necaustice (medicamente) sau a
conţinutului stomacal (reziduuri alimentare) în caz de stenoza pilorică.

Scop
Terapeutic - evacuarea conţinutului stomacal toxic

Indicaţii
 intoxicaţii alimentare sau cu substanţetoxice
 stază gastrică însoţită de procesefermentative
 pregătirea preoperatorie în intervenţiile de urgenţă sau pestomac
 pregătirea pentru examengastroscopic

Contraindicţii
 intoxicaţii cu substanţecaustice
 hepatite cronice; varice esofagiene
 îmbolnăviri cardio-pulmonaredecompensate
 ulcer gastric în perioadadureroasă
 cancergastric

Materiale necesare
 2 şorţuri din material plastic, prosoape
 sonda gastrică Faucher sterilă,pâlnie
 mănuşi de unică folosinţă, pensăhemostatică
 cană de sticlă sau de metal de 5 l cu apă caldă la25-26°C
 recipient pentru captarea lichidului (găleată,lighean)
 medicamente :cărbune animal, alt antidot la indicaţia medicului

Pregătirea pacientului
psihic
 Se anunţă şi se explică pacientului importanţa examenului în vederea obţinerii colaborării
sale
fizic
 Se aşează pacientul pe scaun şi se protejează cu un prosop în jurul gâtului; se aşează şorţul
de cauciuc
 Se îndepărtează proteza dentară (când este cazul); i se oferă tăviţa renală şi este rugat să
şi-o ţină sub bărbie(pentru captarea salivei şi pentru imobilizareapacientului)

Execuţie
 asistenta se spală pe mâini, îmbracă mănuşi de unică folosinţă şi şorţul decauciuc
 umezeşte sonda, se aşează în dreapta pacientului şi îi fixează capul între mână şi torace,
cerându-I pacientului să deschidă gura, să respireadânc
 introduce capătul sondei până la peretele posterior al faringelui cât mai aproape de rădăcina
limbii invitând pacientul să înghită, prin deglutiţie, sonda pătrunde în esofag şi prin mişcări
blânde de împingere ajunge în stomac (la marcajul 40-50 cm la arcada dentară)
 la capătul liber al sondei se adaptează pâlnia şi se aduce la nivelul toraceluipacientului
 se verifică temperatura lichidului de spălătură şi se umple pâlnia care se ridică apoi
deasupra capuluipacientului
74
 înainte ca ea să se golească complet, se coboară cu 30-40 cm sub nivelul epigastrului în
poziţie verticală pentru a se aduna în ea lichidul dinstomac
 se goleşte conţinutul pâlniei în vasulcolector
 se repetă operaţia până ce lichidul este curat, limpede, fără resturi alimentare sau substanţe
străine
 se îndepărtează pâlnia, se pensează capătul liber al sondei după care aceasta se extrage cu
atenţie, pentru a se împiedica scurgerea conţinutului ei în faringe, de unde ar putea fi
aspirat de pacient
 dacă spălătura s-a efectuat pentru eliminarea unor substanţe toxice ingerate accidental sau
voluntar, tot ceea ce s-a evacuat din stomac se va păstra pentru examinarea de către medic,
iar un eşantion va fi trimis la laborator

Îngrijirea ulterioară a pacientului


 Se oferă pacientului un pahar cu apă călduţă să-şi clătească gura şi se şterg mucozităţile de
pe faţă şi bărbie
 Se îndepărtează tăviţa renală şi şorţul, se aşează pacientul în poziţie comodă, notându-se
în F.O. spălătura

Accidente şi incidente
 Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând respiraţie profundă.,
anestezie cu soluţie de cocaină 2%
 Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, hiperemia feţei, cianoză – se îndepărtează
imediat sonda.
 Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin insuflaredeaercuseringa
 Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţii

75
FIȘA TEHNICĂ NR. 23
TIPURILE DE REGIM ALIMENTAR

DEFINIŢIE
Asigurarea aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului.
Prin alimentaţie se urmăreşte:
 acoperirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului, cele necesare creşterii (copii)
cât şi cele necesare refacerii pierderilor prin cheltuieli exagerate;
 să asigure aportul de vitamine şi săruri minerale necesare desfăşurării normale a
metabolismului, creşterii şi celorlalte funcţii ale organismului;
 să favorizeze condiţiile prielnice procesului de vindecare;
 să prevină o evoluţie nefavorabilă în cazul unei înbolnăviri latente, să împiedice
transformarea bolilor acute în cronice, precum şi apariţia recidivelor;
 să consolideze rezultatele terapeutice obţinute prin alte metode de tratament.
Pentru o alimentaţie corectă trebuie să asigurăm necesităţile cantitative şi calitative ale
organismului.

Calculul raţiei alimentare (calorice)


Definiţie
Raţia alimentară (calorică) reprezintă proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală, pe
24 ore, conţinute în dietă.

Raţia calorică este în funcţie de:


 Vârstă.
 Sex.
 Greutate
 Activitatea prestată.
 Starea de sănătate.
 Starea de boală.

Condiţii
 Raţia trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ.
 Să asigure necesarul potrivit nevoilor organismului.
 Se măsoară în calorii.
 Raţia minimă medie pentru organismul în repaus este de 1600 calorii.

Necesar caloric
 În repaus absolut = 25 calorii/kg corp.
 În activitate minimă = 30 calorii/kg corp.
 În activitate medie = 35 calorii/kg corp.
 În activitate intensă (intelectuală, studenţi) = 40 calorii/kg corp.
 În activităţi foarte grele (mineri) = 45-60 calorii/kg corp.
 Necesarul caloric pentru bolnav de 60 kg în repaus absolut = 1500 cal/24 ore.
 Un copil necesită un plus de 30% calorii.
 Un bătrân necesită cu 15% calorii mai puţin.
 Necesarul creşte la bolnavul în ambulator, creşte în activitate.
 Pentru fiecare grad de temperatură este necesar un plus de 13% calorii.
 Pentru stări de agitaţie necesarul creşte cu până la 30%.

Valoarea calorică a principiilor alimentare:


 1 g glucide = 4,1 cal.
 1 g proteine = 4,1 cal.; 1 g lipide = 9,3 cal.
76
Conţinutul raţiei echilibrate:
 400 g glucide – 6 g / kg corp.
 70 g lipide – 1g / kg corp.
 70 g proteine – 1 g / kg corp.

Există un echilibrul între principiile nutritive:


 50-55% glucide.
 10-15% proteine.
 40% proteine animale.
 60% proteine vegetale.
 30-40% lipide.
 35% de origine animală.
 65% de origine vegetală (uleiuri).

Calculul raţiei calorice


 Aportul de glucide şi lipide depinde de vârstă, perioade de dezvoltare, consum energetic,
stare de boală.
 Raţia de proteine – la copii creşte cu 3,5 g/kg corp/24 ore, iar la bătrâni scade.
Dacă organismul este supus unui regim de foame va consuma din resursele proprii (rezerve)
circa 11g / 24 h, slăbire rapidă mascată printr-o retenţie mascată de apă.
Asigurarea aportului de substanţe alimentare poate fi calculată ţinându-se seama de valoarea
energetică a principiilor alimentare (hidraţi de carbon, proteine = 4,1 calorii, grăsimile = 9,3
calorii)
În acest scop asistenta trebuie:
 să cântărească bolnavul la internare şi să controleze evoluţia greutăţii în timpul spitalizării;
 să aprecieze cheltuielile energetice în plus;
 să calculeze valorile calorice ale alimentelor pe bază de tabele care trebuiesc afişate în
camera asistenţilor;

Asigurarea necesităţilor calitative


 Regimul alimentar trebuie să cuprindă toţi factorii necesari pentru menţinerea vieţii şi
asigurarea tuturor funcţiilor organismului în condiţii normale

Hidraţi de carbon - sursă principală energetică a organismului (50% din necesar); excepţii fac
diabetul zaharat, colita de fermentaţie
În cazuri febrile – hidrocarbonate lichide şi siropuri, ceaiuri, limonade, sucuri de fructe

Substanţe proteice
 materie primă a fermenţilor şi hormonilor
 creşterea necesarului de proteine în afecţiuni ca:
 insuficienţă hepatică
 tulburări de digestie
 arsuri întinse
 hemoragii
 boli febrile
 necesarul de proteine la organism sănătos este de 1-1,5 g/ kg corp/24 h

Grăsimile
 substanţe cu valoare calorică înaltă; necesarul de lipide al organismului este de 1-1,5 g/kg
corp, ceea ce reprezintă 30-40% din raţia energetică totală a organismului
 raţia de grăsimi se reduce în:
 insuficienţă hepatică
77
 insuficienţă pancreatică
 nefroză
 ateromatoză
 obezitate
 se măreşte în:
 stări de subnutriţie
 arderi exagerate, hipertiroidism.

Vitaminele
 necesare pentru menţinerea metabolismului normal al organismului;
 necesarul de vitamine creşte în majoritatea îmbolnăvirilor ajungînd până la:
 150 mg vit.C
 25 mg vit. B, B6
 8 mg vit. PP
 20 mg vit. K, şi este asigurat prin introducerea fructelor, salatelor, legumelor

Apa şi sărurile minerale


 necesităţile de apă zilnică sunt 2500-3000 ml/24 h
 necesităţile de Na 4 g/24 h; K 3,4 g/24 h; Ca 2 g; Mg 0,15 g; Fe, I – cantitate mai mică
 necesarul de apă şi săruri minerale creşte în :
o transpiraţie abundente
o diaree, vărsături
o hemoragii
o plasmoragii (arsuri întinse)
o diureză exagerată
o boli febrile

Pierderile de apă se completează cu ape minerale, supe, sucuri, soluţie Ringer


Pierderile de săruri se completează cu soluţii hipertonice de săruri minerale
Deci necesităţile calitative ale organismului cuprind compoziţia chimică şi starea de agregare
a alimentelor (lichide, semilichide, solide)

Alimentele supuse proceselor de pregătire suferă transformări calitative în compoziţia lor


chimică:
 prăjirea grăsimilor eliberează acizi graşi greu suportaţi în afecţiuni duodenale, vezicale,
interzişi în boli ulceroase;
 prin prăjire carnea îşi păstrează toate substanşele componente
 prin fierbere carnea pierde substanţe organice şi minerale;
 alimentele preparate la cald rămân sărace în vitamine.

ALIMENTAŢIA DIETETICĂ - Regimuri alimentare

Regimul alimentar sau dieta constituie partea integrantă din conduita terapeutică a pacientului
prin alimentele ingerate.
Înseamnă o contribuţie la tratarea pacientului, prin alimentele ingerate.
Regimurile dietetice sunt foarte variate, în funcţie de calitatea şi cantitatea alimentelor ce le
compun.
în funcţie de cantitatea alimentelor, regimurile pot fi hipocalorice si hipercalorice.
Din punct de vedere calitativ ele sunt adaptate diverselor categorii de îmbolnăviri.
Regimurile dietetice urmăresc:
 punerea în repaus şi cruţarea unor organe, aparate şi sisteme:
 regim de cruţare a intestinului gros - în dizenterie;
78
 regim de cruţare a mucoasei bucale - stomatită;
 regim de cruţare a stomacului - gastrită, ulcer gastric;
 regim de cruţare a ficatului - hepatită, ciroză;
 regim de cruţare a rinichiului - nefrită, glomerulonefrită, insuficienţă renală acută;
 la alcătuirea regimurilor de cruţare se va ţine seama de compoziţia chimică a alimentelor
de modul de preparare, precum şi de starea lor de agregare (starea de consistență );
 echilibrul unor funcţii deficitare sau exagerate ale organismului:
 în colita de fermentaţie - regim bogat în proteine;
 în colita de putrefacţie - regim bogat în hidrocarbonaţi;
 în ciroza hepatică - restricţie de lichide;
 în insuficienţa cardiacă - restricţie de lichide;
 compensarea unor tulburări rezultate din disfuncţia glandelor endocrine:
 se va stabili toleranţa la glucide în diabetul zaharat; regimul va corespunde acestei toleranţe;
 satisfacerea unor nevoi exagerate ale organismului:
 în boli infecţioase - regim bogat în vitamine;
 afecţiuni osoase - regim bogat în calciu;
 în tratamentul cu hormoni corticosuprarenali - regim bogat în proteine;
 îndepărtarea unor produse patologice de pe pereţii intestinali:
 produse patologice ca: mucus, puroi, se pot îndepărta cu ajutorul regimului de mere rase
sau morcovi.
 în vederea alcătuirii unui regim dietetic cât mai variat este necesară cunoaşterea
echivalenţelor calitative şi cantitative ale principiilor alimentare.
 numărul regimurilor dietetice este variat în funcţie de diversitatea îmbolnăvirilor, de stadiul
şi de gravitatea acestora.

79
REGIMURI ALIMENTARE

Regimul Indicaţii
hidric  în primele zile postoperator, diarei acute, gastrite acute
Alimente permise
 supe limpezi de legume, ceaiuri îndulcite cu zaharină sau neîndulcite, zeamă de orez, supe diluate şi degresate din carne, apă fiartă şi răcită

Hidro-zaharat Indicaţii
 perioada de debut a hepatitei epidemice: insuficienta renală acută, insuficienţa hepatică acută, colecistita acută, în perioada febrilă a bolilor
infecţioase
Alimente permise
 sucuri de fructe îndulcite, ceaiuri îndulcite, zeamă de compot, zeamă de orez
 se administrează în cantităţi mici şi repetate

Semilichid Indicaţii
 colecisitita subacută, perioada icterică a hepatitei epidemice, ciroza hepatică, varice esofagiene, după primele zile ale infarctului miocardic acut
Alimente permise
 supe de făinoase, supe de legume, piureuri de legume, fructe coapte, făinoase, sufleuri de brânză de vaci
 mese mici cantitativ si mai frecvente

Lactat Indicaţii
 în primele 3-5 zile ale fazei dureroase a bolii ulceroase, în primele zile după hemoragia digestivă superioară
Alimente permise
 1000-2000 ml lapte, eventual îmbogăţit cu friscă sau smântână

Lacto-făinos Indicaţii
 după puseul acut al ulcerului în remisiune, după operaţii pe stomac
Alimente permise
 brânză de vaci, ouă moi, caş, lapte, piureuri de legume, smântână, frişcă, făinoase

Hepatic Indicaţii
 hepatită cronică agresivă, ciroză hepatică decompensată, neoplasm hepatic
Alimente permise
 brânză de vaci, caş, urdă, iaurt, carne slabă fiartă, pâine albă prăjită, legume, făinoase, fructe coapte, biscuiţi, supe de făinoase, unt 10 g/zi, ulei
20-30 g/zi.

80
Renal Indicaţii
 glomerulonefrită acută difuză, insuficienţă renală -alimente permise
Alimente permise
 salată de crudităţi cu untdelemn, fructe crude coapte, compot, supe de legume şi făinoase, prăjituri cu mere, caş, brânză de vaci, urdă, gălbenuş
de ou, frişcă, pâine fără sare

Cardiovascular Indicaţii
 cardiopatii decompensate, hipertensiune arterială, infarct miocardic acut în a doua săptămână de boală
Alimente permise
 lapte, iaurt, brânzeturi, carne slabă fiartă, salată de sfeclă, fructe crude sau coapte, compot, aluat de tartă, dulceaţă, unt 10 g şi ulei 30 g/zi

Diabetic Indicaţii
 diabetul zaharat
 în funcţie de toleranţa la glucide va cuprinde alimente cântărite în mod obligatoriu şi alimente necântărite:
Alimente cântărite: pâine, lapte, cartofi, făinoase, legume uscate, fructe
Alimente necântărite: peşte, carne, mezeluri, ouă, supe de carne, sosuri fără făină, ulei

Hipocaloric Indicaţii
 obezitate, cruţarea unor organe, hipertensiune arterială
Alimente permise
 240 calorii - 300 g brânză de vaci - 400 calorii - lapte, brânză de vaci, carne albă, legume, mere
 600 calorii din aceleaşi alimente

Hipercaloric Indicaţii
 pacienţi subnutriţi.

81
MODURI DE ALIMENTARE A BOLNAVULUI
Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia.
Asigurarea aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului,
stabilirea regimului alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi
administrarea alimentelor pe cale naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale
îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.
În funcţie de starea pacientului, alimentarea se face:
 activ – pacientul mănâncă singur în sala de mese sau în salon
 pasiv – pacientului i se introduc alimentele în gură
 artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice.

Alimentarea activă se poate face în sala de mese, în salon; la masă sau la pat.

OBIECTIVELE PROCEDURII
 Asigurarea necesităţilor calorice şi calitative în funcţie de vârsta şi starea organismului
 Favorizarea procesului de vindecare, consolidarea rezultatelor terapeutice şi prevenirea
cronicizării unor îmbolnăviri

În sala de mese aerisită, curăţenia trebuie să fie desăvârşită; porţiile aranjate estetic sunt aşezate
pe mese mici (4 persoane).
Se invită pacientele la masă, se invită să se spele pe mâini.
Felurile de mâncare se servesc pe rând, vesela folosită se ridică imediat.
Nu se ating alimentele cu mâna.
Se observă dacă pacientul a consumat alimentele; în caz contrar se află motivul şi se iau măsuri.

În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului (tăviţă,
scuipători, ploscă).
Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se aşeze la masă; servirea mesei se face ca
în sala de mese.

În salon, la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă.


Se aşează pacientul în poziţie confortabilă
Este invitat să se spele pe mâini, asistenta servindu-i materialele necesare şi protejând lenjeria
de pat cu muşama.
Se adaptează masa specială la pat şi se serveşte masa la fel ca în salon la masă.

82
FIȘA TEHNICĂ NR. 24
TEHNICA TOALETEI UNEI PLAGI IN PRIMELE ORE
Definiție
Plăgile sau rănile sunt leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea continuității
tegumentelor, mucoaselor şi ţesuturilor subiacente (soluție de continuitate), produse de factori
etiologici (agenţi traumatici) diverşi (mecanici, chimici, termici, electrici etc.)
Leziunea pielii sau a mucoasei se poate produce cu sau fără leziuni tisulare de profunzime.
Plaga constituie totodata o poarta de intrare pentru germenii patogeni.

Se consideră plagă recentă o plagă de la a cărei producere au trecut mai puţin de 6 ore.
În acest interval de timp plaga poate fi considerată aseptică dacă prin mecanismul de producere
nu a survenit contaminarea microbiană (de exemplu o plagă prin tăiere cu un cuţit).
În general aceste plăgi au indicaţie de sutură primară.

Caracteristicile plăgilor
1. Plăgile prin tăiere – au marginile regulate, limitate; se vindecă repede; cele operatorii sunt
de obicei aseptice.
2. Plagile prin înțepare – sunt cele mai frecvente dar și cele mai înșelătoare. Gravitatea lor
este în raport cu adâncimea, cu sediul și gradul de infectare.
3. Plăgile prin contuzii – în cazul unor contuzii profunde se pot produce leziuni distructive,
deci, plăgi ale organelor profunde cum ar fi: creier, splină, ficat, rinichi, intestin, mușchi,
etc. fără să existe o plagă a pielii.
4. Plăgile prin mușcătura de animale – acestea se suprainfectează cu regularitate. Ele
reprezintă poarta de intrare pentru turbare. Mușcătura de viperă, produce fenomene
generale toxice.
5. Plăgile prin arme de foc – se caracterizează prin destrucții mari și sunt foarte complexe.
6. Plagi chirurgcale - in urma unui act chirurgical operator.

ÎNGRIJIREA PLĂGILOR RECENTE CARE NU AU DEPĂȘIT 6 ORE DE LA


PRODUCERE

TRATAMENTUL LOCAL AL PLĂGILOR


Tratamentul variază în functie de nivelul la care se acordă asistența (la locul accidentului, la
cabinet medical sau în spital).
Indiferent de nivelul la care se intervine pentru a îngriji o plagă în mod corespunzator, se cere
ca:
 îngrijirea plăgii să se facă în condiții de asepsie perfectă;
 să se asigure prin pansament o bună absorbție a secrețiilor;
 plaga să fie protejată de factorii nocivi (termici și infecțiosi) din mediul înconjurător;
 să fie asigurat un repaus al regiunii lezate;

Tratamentul plagilor are ca scop prevenirea infectiei, evitarea limitarilor functionale fizice si
psihice (de exemplu mobilitatea, rezultatul estetic defavorabil) sau recuperarea functionala.
Tratamentul plăgilor cuprinde:
 Măsuri generale de tratament şi
 Măsuri locale.
Măsuri generale de tratament
 Antibioticoterapia – atunci când este necesar (infecţie sau risc de infecţie a plăgii)
 Corectarea hipovolemiei şi anemiei (în cazul plăgilor cu hemoragie importantă) → implică
tratament volemic, electrolitic sau chiar transfuzii)
 Măsuri de resuscitareşi de susţinere a funcţiilor vitale - în cazul plăgilor grave
 Profilaxia antitetanică – este obligatorie.
83
GESTURILE TERAPEUTICE CARE TREBUIE EFECTUATE ÎN CAZUL UNEI
ASTFEL DE PLĂGI SUNT:

 TOALETA ȘI DEZINFECȚIA TEGUMENTULUI


 când plaga se află întro regiune cu pilozitate, se îndepărtează părul
prin radere regiunii din jurul plăgii până la o distanță de 6 cm de
marginea ei;
 spălarea tegumentului din jurul plăgii cu apă și săpun, apoi cu ser
fiziologic;
 dezinfecția în jurul plăgii cu tinctură de iod, apoi cu alcool, prin
mișcări circulare, din jurul plăgii spre exterior.
Modul de badijonare “centrifug” al tegumentlui din jurul plăgii
 TOALETA PLĂGII
 curățirea plăgii prin turnare în jet, cu apă sterilă (fiartă și răcită), ser fiziologic,
antiseptice neiritante (cloramina 0,2 - 0,4 %, permanganat de K 1/4000 - culoare roz-
pal - și mai bine cu apă oxigenată 3%). Aceste substanțe au rolul de a îndepărta, cu
ajutorul jetului, în mod mecanic, impuritățile și de a dezinfecta plaga. Urmează apoi
tamponarea plăgii cu comprese și tampoane de tifon sterile.
Nu se face tamponarea cu vată !
ATENȚIE!: nu se toarnă niciun fel de substanță în plăgile penetrante, perforante, în
organe și cavități naturale. Se poate face o tamponare superficială a plăgii cu tampoane de
tifon umezite în substanțe neiritante.
 DEZINFECȚIA DIN NOU A TEGUMENTULUI
 cu tinctură de iod apoi cu alcool.
 ATENȚIE: aceste substanțe dezinfectante să nu intre în plagă pentru că sunt
foarte iritante.
d) ANESTEZIA LOCALĂ - prin infiltraţia buzelor plăgii cu
xilină 0,5-1% sau alt anestezic local.
 ANESTEZIA LOCALĂ PRIN INFILTRAŢIE
 prin infiltraţia buzelor plăgii cu xilină 0,5-1% sau alt
HEMOSTAZA
 Lavajul abundent cu un tampon de tifon folosind soluţii antiseptice (apă oxigenată,
cloramină, acid boric, rivanol etc.)
 EXCIZIA ŢESUTURILOR DEVITALIZATE
 îndepărtarea eventualilor corpi străini; regularizarea marginilor plăgii
 SUTURA CUTANATĂ
 ACOPERIREA PLĂGII
 se face cu comprese sterile (din pachetele ermetic închise), care trebuie să depășească
marginile plăgii cu 2-3 cm.
 Compresele nu trebuie manevrate în așa fel încât să se atingă cu mâinile suprafețe ce
vin în contact cu plaga.
 FIXAREA PANSAMENTULUI
 se face cu galifix, leucoplast sau prin înfășare (bandajare), în funcție de regiunea unde
se află plaga, de intinderea ei și de eventualele ei complicații.

 DE REȚINUT!:
 primul ajutor în îngijirea plăgilor va urmări prevenirea infectării lor
 e necesară spălarea pe mâini înainte de începerea manevrelor
 respectarea cu strictețe a măsurilor de asepsie constituie succesul vindecării rapide
și fără complicații
 înaintea efectuării pansamentului, se administrează antialgice (Algocalmin),
eventual și sedative, pentru calmarea durerilor și liniștirea bolnavului.
84
OBSERVAȚII
Este interzisă explorarea instrumentală, oarbă a unei plăgi în afara unui serviciu chirurgical de
specialitate.
Plăgile vechi care depăsesc 6 ore de accident se consideră plăgi infectate. Li se face același
tratament ca și la plăgile recente însă plaga nu se suturează primar.

TEHNICA EFECTUĂRII UNUI PANSAMENT → MAI MULŢI TIMPI:

1. pregătirea medicului pentru pansament (mănuşi sterile, servire de către asistentă cu


instrumentele necesare);
2. dezlipirea vechiului pansament, îndepărtarea vechiului pansament (cu blândeţe, eventual
după umezire cu eter sau alcool, respectiv cu apă oxigenată sau permanganat de potasiu);
3. curăţirea tegumentelor din jurul plăgii, centrifug → tampon de vată sterilă îmbibat cu eter
(pentru degresare);
4. dezinfectarea pielii din jur cu alcool sau tinctură de iod;
5. tratamentul plăgii → în funcţie de natura sa şi momentul evoluţiei:
6. plăgi operatorii cu evoluţie aseptică: nu necesită tratament special, în afară de scoaterea
tuburilor de dren, a firelor sau agrafelor;
7. plăgi secretante: necesită curăţire (spălare cu jet de soluţie antiseptică, excizie a ţesuturilor
mortificate),
8. evacuare a colecţiilor (seroame, hematoame): scoatere a 1-2 fire de aţă, înţepare a cicatricei
cu un stilet butonat;
9. colecţii purulente: deschidere largă, drenare cu tuburi;
10. plăgi accidentale: curăţare de resturi vestimentare sau telurice, debridare, regularizare, lavaj
antiseptic, eventual suturare;
11. protecţia plăgii: stratul de comprese trebuie să depăşească marginile plăgii, iar grosimea să
nu fie mai mare de 1-2 comprese (pentru a realiza o bună capilaritate);
12. fixarea pansamentului: galifix, leucoplast, feşi.

TRATAMENTUL LOCAL AL PLĂGILOR


Tratamentul variază în funcţie de nivelul la care se acordă asistenţa (locul accidentului, la
cabinet medical sau la spital). Indiferent de nivelul la care se intervine, pentru a îngriji o plagă
în mod corespunzător se cere ca:
 îngrijirea să se facă în condiţii de asepsie
 să se asigure, prin pansament, o bună absorbţie a secreţiilor
 plaga să fie protejată de factorii nocivi – termici, infecţioşi din mediul înconjurător
 să fie asigurat un repaus al regiunii lezate
 tratamentul local al plăgilor să se facă cu ajutorul pansamentelor.

Condiţiile unui bun pansament


 să fie făcut în condiţii aseptice;
 să fie absorbant;
 să fie protector;
 să nu fie dureros;
 să fie schimbat la timp.

Tipuri de pansamente
1. pansament protector: pe plăgi care nu secretă şi nu sunt drenate;
2. pansament absorbant: pe plăgi drenate sau secretante;
3. pansament compresiv: pe plăgi sângerânde (scop hemostatic), pentru imobilizarea unei
regiuni, pentru reducerea unei cavităţi superficiale după puncţionare; se realizează fixare cu
feşi în cadrul unui bandaj;
85
4. pansament ocluziv: pentru plăgi însoţite de leziuni osoase (acoperire a plăgii cu comprese şi
vată, peste care se aplică un aparat gipsat).
5. pansament umed se foloseste cu scop antiinflamator; este contraindicat in plagile care secreta
abundant, deoarece favorizeaza secretia si provoaca dermite, piodermite, foliculite

Prim ajutor la locul accidentului


hemostaza provizorie
aplicarea unui pansament protector
transportul accidentatului la o unitate sanitară
 nu se exploreaza plaga la locul accidentului cu nici un fel de instrument
 nu se scot fragmente osoase
 nu se scot tesuturile care nu au fost eliminate cu apa oxigenata(pericol de hemoragie)

LA NIVELUL TORACELUI -se face în functie de


tipul plagii si localizare.
 În cazul plagilor penetrante (adânci) aflat la nivelul
toracelui folosim comprese de dimensiuni mai mari
decât plaga si-l vom fixa cu benzi de leucoplast pe
trei laturi.
 A patra latura se lasa liber, nefixata, permitând
pansamentului sa functioneze ca o supapa.
 În timpul inspirului, când toracele se destinde, pansamentul se v-a lipi de torace
nepermitând intrarea aerului.
 În timpul expirului, când toracele revine, pansamentul se departeaza de peretele toracelui,
permitând iesirea aerului si la acest nivel.
 Daca avem o plaga abdominala vom folosi pansament pe care de aceasta data îl vom fixa
pe toate cele patru laturi. Daca plaga este complicata cu evisceratia (iesirea organelor
abdominale în exterior) vom folosi un pansament umed.

TRATAMENTUL PLĂGILOR PRIN ÎNŢEPARE


În aceste plăgi leziunea superficială este mica. Gravitatea lor depinde însă de leziunile produse
în profunzime. Aceste plăgi au de asemenea riscul însămânţarii cu germeni microbieni (inclusiv
germeni anerobi); de aceea profilaxia antitetanică şi antibiotică sunt obligatorii.
Plăgile prin înţepare cu spini vegetali sau aşchii de lemn se soldează adesea cu retenţia de
corpi străini; întrucât aceştia întreţin infecţia e necesară extragera lor; la nevoie se poate recurge
la o incizie (care lărgeşte plagă) pentru a permite extragerea corpului străin.
Plăgile prin înţepături de insecte sunt punctiforme, dar sunt însoţite de inocularea unor
substanţe cu efecte biologice.
În cazul înţepăturilor de ţânţari se produce o mica papulă eritematoasă pruriginoasă, care
dispare în decurs de 20-30 de minute.
În cazul înţepăturilor produse de albine sau viespi efectele biologice ale substanţelor inoculate
sunt mai importante. Se produce tumefierea regiunii anatomice înţepate; ca urmare e necesară
scoaterea imediată a obiectelor care ar putea produce compresiune (inele, verighetă, brăţară);
uneori chiar şi acest gest simplu devine complicat întrucât edemul distal poate împiedica
scoaterea acestor obiecte.
Produc fenomene alergice: prurit, hiperemie, edem local sau, uneori, edem glotic cu crize de
sufocare, frisoane, convulsii, şoc anafilactic sau colaps. Tratamentul este la indicaţia medicului.

TRATAMENTUL PLĂGILOR PRIN IMPUŞCARE


Plăgile prin împuşcare se caracterizează printr-un orificiu de intrare şi unul de ieşire.
Linia imaginară care uneşte cele două orificii ne orientează asupra organelor afectate de
proiectilul care a trecut prin segmentul corporal respectiv (raţionament anatomic).
86
Sunt plăgi de o gravitate deosebită.
Gravitatea e dată de hemoragie, de alterarea unor funcţii vitale (respiraţia, funcţia cardio-
circulatorie, activitatea cerebrală) sau de amorsarea mecanismelor patogenetice ale unor
afecţiuni “în timpul 2” (de exemplu peritonita).
În afară de leziunile produse de proiectilul propriu-zis apar şi leziuni produse de “proiectilele
secundare” (fragmente tisulare desprinse de glonţ şi proiectate spre pereţii laterali ai traiectului
glonţului).
În plus sunt întotdeauna contaminate microbian (prin antrenarea de fragmente contaminate
desprinse din îmbrăcăminte sau tegument) – având inclusiv riscul dezvoltării infecţiilor cu
anaerobi.
Tratamentul acestor plăgi cuprinde:
 Tratamentul general de susţinere a funcţiilor vitale (tratament volemic, transfuzie
sanguină,
 Oxigenoterapie sau asistarea ventilaţiei, tratament cardiotonic);
 Antibioticoterapie
 Hemostaza chirurgicală
 Rezolvarea chirurgicală a leziunilor organice

TRATAMENTUL PLĂGILOR PRIN MUŞCĂTURĂ DE ANIMAL


Plăgile prin muşcătură sunt întotdeauna contaminate microbian şi expuse riscului dezvoltării
infecţiei. De aceea aceste plăgi nu se sutureazăşi se tratează conform ghidului de tratament a
plăgilor septice prezentat mai sus.
În toate plăgile prin muşcătură trebuie avute în vedere profilaxia antitetanicăşi profilaxia
antirabică
Cele mai frecvente plăgi prin muşcătură sunt cele prin muşcătura de câine. Mai rar plăgile prin
muşcătură sunt produse de pisică, şobolan sau alte animale.
Animalele sălbatice evită în general omul; atunci când au produs o plagă prin muşcătură trebuie
suspectate de turbare (rabie).
Având în vedere aceste principii tratamentul unei plăgi prin muşcătură cuprinde următoarele
secvenţe:
 Raderea părului (dacă pielea regiunii muşcate este acoperită de păr)
 Degresarea tegumentului adiacent plăgii cu benzină uşoară sau spălarea cu apăşi săpun
 Badijonarea tegumentului adiacent cu un antiseptic potrivit (alcool, betadină, tinctură de
iod)
 Anestezia locală prin infiltraţie
 Explorarea şi debridarea plăgii
 Lavajul abundent cu soluţii antiseptice potrivite (apă oxigenată, cloramină, rivanol, acid
boric, betadină)
 Sutura primară este interzisă; poate fi eventual făcută (în funcţie de evoluţia plăgii) o
sutură secundară.
Pană la vindecarea secundară sau sutura secundară se va face debridarea şi toaleta antiseptică
zilnică a plăgii.
 Tratamentul general: tratamentul antibiotic, profilaxia antitetanică, profilaxia antirabică

PLĂGILE PRIN MUŞCĂTURĂ DE ŞARPE


Plăgile prin muşcătură deşarpe se caracterizează prin inocularea în hipoderm a veninului, care
poate avea efect letal.
În România există două specii deşerpi veninoşi: viperaşi vipera cu corn. Veninul acesor şerpi
conţine enzime cu efect hemolitic, proteoliticşi neurotoxic.
Plaga prin muşcătură de şarpe este localizată de obicei la nivelul gambei şi are forma a două
înţepături alăturate, în jurul cărora se formează în decurs de câteva minute o coroană de
vezicule.
87
Manifestările clinice ale inoculării veninului sunt locale şi sistemice:
 Manifestările locale: durere, eritem şi edem
 Manifestările generale (se instalează progresiv): greaţă şi vărsături, astenie, ameţeală,
hipotensiune, diferite tipuri de hemoragii (echimozeşi peteşii generalizate, gingivoragii,
epistaxis, hematemeză), tulburări de ritm cardiac.
In timp victima devine comatoasăşi poate evolua spre prăbuşire hemodinamicăşi deces.

Având în vedere gravitatea situaţiei tratamentul trebuie să fie instituit rapid după muşcăturăşi
să fie energic.
Scopurile tratamentului sunt:
 Eliminarea veninuluişi/sau prevenirea difuzării lui
 Inactivarea veninului
 Susţinerea funcţiilor vitale
Eliminarea veninului şi prevenirea resorbţiei sale se poate face prin sucţiune, prin incizie sau
prin exczie.
Sucţiunea orală se face cca 30 de minute, chiar la locul accidentului.
Este însă extrem de important ca salvatorul să nu aibă leziuni ale mucoasei orale (veninul nu
se absoarbe prin mucoasa intactă)
Incizia permite eliminarea parţială a veninului
prin sângerarea pe care o produce.
Incizia se face în axul longitudinal al membrului
afectat, între cele 2 puncte care reprezintă marca
muşcăturii.
Este esenţial ca incizia să fie superficială
(tegumentulşi hipodermul) şi să rămână situată
deasupra fasciei de înveliş. Pentru aceasta se va
face un pliu cutanat, iar incizia se va plasa pe “creasta” acestui pliu
Scăderea resorbţiei veninului se face prin refrigerare locală (aplicarea locală aunei pungi cu
ghiaţă); eficienţa metodei este însă redusă.
Tratamentul general se face prin administrarea de ser antiviperin.
Acesta este recoltat de la cai imunizaţişi conţine imunoglobuline care inactivează agenţii
biochimici din venin.
Serul are însă efect antigenic (conţinând o gamă largă de proteine străine)şi poate avea efecte
secundare; este necesară monitorizarea tensiunii arteriale, pulsului, respiraţiei şi traseului
electrocardiografic, iar mijloacele de tratament a unor eventuale manifestări alergice
(adrenalină, cortizon, antihistaminice) trebuie să fie pregătite.
În paralel cu aceste măsuri sunt necesare acte terapeutice de monitorizareşi susţinere a
funcţiilor vitale (monitorizare, oxigenoterapie, tratament cardiotonicşi vasoactiv etc.).

ÎNGRIJIREA UNEI PLĂGI OPERATORII


Plaga suturată neinflamată se tratează prin pansare sterilă.
– se degresează tegumentul din jurul plăgii
– se dezinfectează cu tinctură de iod, alcool iodat sau alcool, pe o distanţă de 6-7 cm,
folosind, la fiecare ştergere, alt tampon
– plaga suturată se dezinfectează, de asemenea, printr-o singură ştergere cu tamponul îmbibat
în tinctură de iod sau alcool
– apoi se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii
– se acoperă plaga cu compresă sterilă – pansamentul se fixează după metoda cunoscută.

88
PROFILAXIA TETANOSULUI

 Profilaxia tetanosului la bolnavii cu plăgi tetanigene


În România vaccinarea antitetanică (cu anatoxină tetanică) face parte dintre vaccinările
obligatorii ale sugarului;
Toate plăgile produse in mediu şi cu agenţi traumatici suspecţi trebuie tratate in mod special
(mai ales plăgile inţepate cu aşchii, spini, cuie, prin muşcătură de animale, fracturi deschise,
avort, arsuri sau orice plagă murdărită cu pămant, praf de stradă etc) → S e va face o
administrare de vaccin antitetanic (subcutanat sau intramuscular), care are rolul de a activa
memoria imunologică (rapel).

Măsuri de protecţie nespecifică


- curăţarea chirurgicală a plăgilor;
- tratarea cu antiseptic (apă oxigenată, hipermanganat de K 1/40000);
- antibioterapie.

Măsuri de protecţie specifică


Se aplică diferenţiat:
 La persoane sigur vaccinate sau revaccinate se administrează A.T.P.A. intramuscular 0,5
ml (o singură doză). Nu se administrează ser antitetanic. Excepţie fac politraumatizaţii
gravi, cu stare de şoc şi hemoragie, la care se administrează in doză unică, ser antitetanic
3000-15000 U.A.I.
 La persoanele nevaccinate sau cu vaccinări incomplete se administrează:
o ser antitetanic 3 000-15 000 U.A.I. i.m. in doză unică cu desensibilizare prealabilă:
conform schemei minimale (dacă sunt alergici se va face desensibilizare in spital).
o anatoxină tetanică (A.T.P.A.) i.m. in altă zonă decat serul antitetanic – in doză de 0,5
ml.

De reţinut:
 Serul antitetanic hetrerolog se poate inlocui cu imunoglobulină umană antitetatnică, pe cale
i.m. in doză unică de 200 U.A.I. la copil şi 400-500 U.A.I. la adult.

Schema minimală de desensibilizare


 Se injectează subcutanat 0,1 ml soluţie 1/10 ser antitetanic + ser fiziologic steril. Se aşteaptă
30 de minute.
 Dacă nu apar reacţii locale şi generale se injectează subcutanat 0,25' ml ser antitetanic. Se
aşteaptă 30 de minute.
 Dacă nu apar reacţii locale şi generale, se administrează subcutanat incă 1 ml ser antitetanic.
Se aşteaptă 30 de minute.
 Dacă nu apar reacţii locale şi generale, se administrează restul cantităţii de ser antitetanic.
 Important!: Toaleta plăgii trebuie să ţină seama de timpul scurs de la producerea
accidentului; in primele 6 ore plaga se consideră neinfectată şi se poate sutura la nevoie.

 Profilaxia antirabică
Poate fi necesară în cazul plăgilor prin muşcături de animale.
Se face cu vaccin antirabic (cu virus rabic atenuat) în administrare subcutanată.
Ne putem afla în una din următoarele situaţii:
1.victima a fost muşcată de un animal căruia i s-a făcut anterior vaccinarea antirabică
2. animalul nu este vaccinat, dar este cunoscutşi poate fi supravegheat
3. animal necunoscut sau sălbatic
 În cazul în care animalul agresor a fost vaccinat antirabic, profilaxia antirabică a victimei
nu este necesară.
89
 În cea de-a doua situaţie animalul se supraveghează 2 săptămâni; dacă în aceasta perioadă
apare rabia la animalul respectiv, atunci se va începe vacccinarea antirabică a victimei.
 Dacă animalul nu a putut fi identificat, nu poate fi supravegheat sau plaga a fost făcută de
muşcatura unui animal sălbatic, atunci este obligatorie vaccinarea antirabică a victimei.

DE STIUT
Soluţii antiseptice pentru tegumente
▪ Alcool rectificat 70%. În concentraţii mai mari produce precipitarea proteinelor de pe
suprafaţa microbilor.
▪ Tinctură de iod 2%.
▪ Iodura de potasiu 2%.
▪ Alcool iodat 2%.
▪ Fenolul – acid fenic – soluţie 1-3‰ din cristale roz-albe. Este toxic, poate produce arsuri
ale mucoaselor şi dermite.
▪ Eterul – simplu sau iodat.
▪ Iodoformul – cristale galbene sau pomadă – folosit în stomatologie.
▪ Preparate tipizate:
– Septozolul (Nonilfenol-polietoxilat, iod, alcool izopropilic, apă distilată) – tinde să ia locul
tincturii de iod.
– Metoseptul (acid salicilic, mentol, albastru de metilen, tripaflavină, alcool, apă distilată) –
pentru dezinfecţia plăgilor recente.

Soluţii antiseptice pentru plăgi


▪ Antiseptice oxidoreductoare:
– Apă oxigenată – cu acţiune bactericidă, hemostatică, de curăţare mecanică a plăgilor de
cheaguri, resturi de ţesuturi.
– Cloramina (soluţia Dakin) – soluţie diluată de hipoclorit de sodiu.
– Permanganat de potasiu 1/4000 – la dezinfecţia mucoaselor şi plăgilor.
▪ Soluţii colorate:
– Rivanol – soluţie 1‰ din pulbere galbenă.
– Albastru de metilen
– Violet de genţiana 1% – mai ales în dermatologie.
▪ Antiseptice albumino-precipitante:
– Săruri de argint:
▪ Nitrat de argint – creioane, stilete, soluţie 1%.
▪ Colargol 1%.
▪ Protargol 2%.
▪ Argiror 5%.
– Săruri de mercur:
▪ Biclorura de mercur – sublimatul de mercur. Se foloseşte la dezinfecţie şi curăţenie.
▪ Oxicianură de mercur – pentru mucoase.
– Acid boric 1-2% – combate mai ales infecţiile cu piocianic.

Simptomatologia plăgilor (Manifestarile care insotesc plagile)


Simptome locale
Semne obiective
Semne generale
Simptome locale
1. Durerea → cu intensitate variabila.
o Este variabilă ca intensitate, poate ceda spontan sau după administrare de antialgice.
o Reapariția ei cu caracter pulsatil, atrage atenția asupra dezvoltării infecției.
Intensitatea durerii depinde de tipul, marimea si profunzimea leziunii tisulare.
90
o În general reactia dureroasã e mai mare în zonele de aglomerare a receptorilor
durerosi, cum ar fi degetele, picioarele, limba, buzele si zona genitala.
o În functie de tipul, lungimea si profunzimea plagii, durerea poate avea caracter de
lovitura, junghi, arsura sau transfixiant, iar în anumite cazuri poate fi sincrona cu
bataile pulsului.
2. Inflamarea ţesuturilor din jur (tumefiere) → la început au o culoare roşie dar în
contact cu aerul se usucă şi se cicatrizează
3. Impotenţa funcţională → datorată lezării nervilor, tendoanelor sau ligamentelor. Poate
fi parțială sau totală și are drept cauză durerea sau lezarea elementelor musculo-
articulare, osoase sau nervoase.

!!! Semnele celsiene locale pot fi constatate la examenul local al unei plăgi şi atrag atenţia
asupra inflamaţiei (presupurative sau supurative) survenite în evoluţia plăgii.
o Semnele celsiene (5): roşeaţă (ruboR), căldură locală (caloR), tumefacţie (tumoR),
durere (doloR), impotenţă funcţională;

Semne obiective
1. Prezența unei soluții de continuitate
o Existenţa soluţiei de continuitate se constată prin inspecţie.
o Aceste soluții pot apărea în plăgile mai mari, așa numitele plăgi cu mari decelări,
putându-se observa distrugerile atât la nivelul pielii cât și la nivelul vaselor, a
nervilor, a mușchilor, a oaselor (sub formă de fragmente osoase).
2. Hemoragia
o Este variabilă ca și abundență a sângerării în funcție de vasul lezat.
o Cheagurile de sânge pot de asemenea să mascheze leziunile situate în profunzime.
o Gravitatea hemoragiei depinde de mărimea vaselor sanguine lezate şi de terenul
biologic al victimei; tulburările de coagulare preexistente – de ex. hemofilia – sau
induse medicamentos – de ex. tratam. cu anticoagulant ex. Sintrom, trombostop,
plavix etc., la un bolnav cu fibrilaţie atrială – pot conduce la hemoragii grave chiar
în contextul clinic al unui traumatism minor.
3. Evisceratii
o Se observa iesirea unor parti de organe prin marginile plagii.
4. Scurgerile lichidiene sau aeriene
o Apar în plăgile penetrante şi ne atrag atenţia asupra lezarii organelor subiacente.
o Astfel scurgerea de LCR la un bolnav cu o plagă craniană arata penetrarea durei
mater.
o Intrarea şi ieşirea aerului printr-o plagă toracică (plagă suflantă) arată penetrarea
pleurei parietale± penetrarea plămânului.
o Exteriorizarea printr-o plagă abdominală a bilei, urinei, materiilor fecale sau a
conţinutului gastric sau intestinal certifică lezarea arborelui biliar, renal, a colonului,
intestinului subţire sau stomacului.

Semne generale
Hipotensiunea şi tahicardia sunt semne ale hipovolemiei şi apar dacă hemoragia care
însoţeşte plaga este importantă → in plagile hemoragice, in soc traumatic.
1. Pulsul
o Poate fi rapid (tahicardic) în plăgile însoțite de hemoragii externe sau interne sau
însotit de șoc traumatic.
2. T.A.
o Dacă scade, indică prezența unei hemoragii sau a unui șoc traumatic.
3. Febra
o Poate avea semnificația debutului infecției sau resorbția unor hematoame.
91
VINDECAREA PLĂGILOR - se poate realiza prin:
 Vindecare primară;
 Vindecare secundară;
 indecare terțiară;
Vindecarea primară („per primam”) este vindecarea care se obține de la început, fără
complicații. Este vindecarea ideală pentru orice plagă operatorie, producându-se în 6-8 zile.
Vindecarea secundară („per secundam”) în acest tip de vindecare este întotdeauna prezentă
infecția spre deosebire de vindecarea primară.
Vindecarea terțiară („per terțiam”) se produce atunci când o plaga evoluează un timp pe linia
vindecării secundare și apoi se suturează în scopul scurtării evoluției.

Evolutia și complicațiile plăgilor


 orice plagă accidentală se consideră contaminată cu microbi, chiar din momentul în care s-
a produs
 în primele 6 ore de la producerea plăgii, forțele proprii organismului, combat efectul nociv
al microbilor, distrugându-i (prin fagocitoză)
 dacă nu s-a tratat o plagă în primele 6 ore = microbii, atât cei aerobi, cât și cei anaerobi, se
dezvoltă foarte mult
Plăgile netratate în timp util, devin purulente, se pot complica cu: cangrene gazoase,
flegmoane, abcese, septicemii.
Primele măsuri de prim ajutor care se iau în situația unor plăgi, vor urmări: hemostaza,
aplicarea unui pansament protector, transportul accidentatului la o unitate sanitară.

92
FIȘA TEHNICĂ NR. 25
TEHNICA RECOLTARII ADDIS-HAMBURGER
TEST ADDIS HAMBURGER

Scop
 studiul cantitativ al elementelor figurate din urina hematiilor, leucocitelor si a cilindrilor
din urina .

Pregatirea bolnavului psihica si fizica


 informarea,explicarea necesitatii examenului ,obtinerea consimtamantului
 se anunta bolnavul cu o zi inainte de efectuarea probei
 dimineata bolnavul este rugat sa urineze,se noteaza ora ;aceasta urina se arunca
 din acest moment bolnavul este rugat sa ramana culcat timp de trei ore
 nu consuma lichide in tot acest timp

Pregatire materialelor
 se pregateste recipientul pentru recoltare
 se pregateste materialul necesar pentru toaleta organelor genitale externe

Recoltarea urinei
 dupa 3 ore se efectueaza toaleta organelor genitale externe cu apa si sapun
 se recolteaza intreaga cantitate de urina si se masoara volumul
 se trimite la laborator 50ml, intr-un recipient pentru sumar de urina pe eticheta caruia se va
nota numele si prenumele pacientului si volumul urinar colectat

Interpretare
 normal se elimina 0-1000hematii/min si 1000-2000leucocite/min
 patologic –eliminare>100000elemente/min
 hematuria macroscopica apare cand se elimina>300000H/min

PROBA CELOR TREI PAHARE

 Se pune bolnavul să urineze în trei pahare diferite.


 În primul pahar se colectează urina de la începutul micţiunii, în cel de-al doilea aceea de la
mijlocul ei, iar în cel de-al treilea urina de la sfârşitul micţiunii.
 Se presupune că este vorba de o hemoragie reno-uretrală când hematuria este prezentă în
toate cele trei pahare (hematurie totală).
 Hematurie prezentă numai în ultimul pahar (hematurie terminală) sugerează o hemoragie
vezicală.
 Hematurie prezentă numai în primul pahar (hematurie iniţială) presupune o hemoragie de
origine prostatică sau uretrală.

93
FIȘA TEHNICĂ NR. 26
RECOLTAREA SECRETIILOR PURULENTE

 Secreţiile purulente se recoltează de pe suprafaţa tegumentelor, din plăgi supurate,


ulceraţii, organele genitale, conjunctiva oculară, leziuni ale cavităţii bucale şi din
conductul auditiv extern.
Scop
 explorator - depistarea florei microbiene generatoare şi efectuarea antibiogramei
terapeutic - evacuarea şi tratarea secreţiilor purulente

Materiale
 eprubete,
 ansă de platină
 2-3 lame de sticlă bine degresate
 seringi şi ace
 ser fiziologic
 alcool iodat - tinctură de iod -betadine
 pipete Pasteur

Pregătirea pacientului
 psihic: se anunţă şi i se explică necesitatea efectuării examinării
 fizică: se aşează în poziţia adecvată

RECOLTAREA DIN VEZICULE, PUSTULE , ULCERAŢII


 se curăţă şi se dezinfectează suprafaţa veziculelor, pustulelor,ulceraţiilor
 se sterilizează ansa prin încălzire la roşu şi se aşteaptă săse răcească
 se recoltează o mică porţiune de puroi, de sub crustă sau de la marginea ulceraţiilor
 materialul recoltat se trece pe o lama de sticlă sterilă
 se efectuează frotiu

RECOLTAREA DIN PAPULE, NODULI SAU ALTE LEZIUNI INFLAMATOARE


 se dezinfectează tegumentele cu tinctură de iod
 se puncţionează regiunea cu un ac steril montat la seringă
 se plimbă acul în mai multe direcţii până se obţine serozitate la aspirare
 se spală seringa cu ser fiziologic sau mediu de cultură
 se introduce lichidul într-o eprubetă sterilă

RECOLTAREA PUROIULUI DIN ABCESE, FLEGMOANE, COLECŢII


ABCESUL, FLEGMONUL ESTE DESCHIS
 se recoltează aseptic cu o pipetă Pasteur, flambată şi răcită sau cu o ansă de platină când
abcesul este închis
 recoltarea se face cu seringa prin puncţionare
 transportul produsului se face în cel mult 2 ore, iar pentru anaerobi se anunţă laboratorul
cu o oră înainte pentru regenerarea mediilor
 examenul direct (citobacteriologic) se face pe lama colorată May-Grumwald-Giemsa

94
RECOLTAREA SECRETIILOR NAZALE

Materiale necesare
 manusi eprubete cu medii de cultura tampon subtire fixat pe porttampon etichete
formulare pentru laborator

Efectuare
 confirmarea identitatii pacientului
 se explica procedura pentru a-i reduce anxietatea si a ne asigura de cooperarea sa
 se explica pacientului ca va avea senzatie de stranut sau voma dar ca procedura va dura
mai putin de un minut
 se aseaza pacientul sezand la marginea patului sau intr-un scaun cu fata la asistenta
 se cere pacientului sa-si sufle nasul
 se cere pacientului sa-si acopere o nara si sa respire doar pe cealalta si invers. Se va
introduce tamponul de recoltare pe nara pe care respira mai bine
 se cere pacientului sa-si tina capul pe spate. Se introduce cu blandete aplicatorul
aproximativ 7,5-10 cm tinand capatul cu tampon langa septul nazal. Se roteste repede
 tamponul si se scoate
 alternativ, se apasa limba pacientului cu apasatorul de limba si se introduce un alt
aplicator pana in spatele valului palatin rotindu-l repede
 se introduce aplicatoarele in tuburile cu medii de cultura
 se arunca manusile si se spala mainile
 se etichetaza probele, se completeaza formularele de laboator si se trimit impreuna cu
probele la laborator

RECOLTAREA SECRETIILOR OTICE


Materiale necesare
 manusi
 solutie normal salina
 comprese de tifon tub cu tampon steril tub steril cu mediu de transport
 otoscop,
 specul auricular
 etichete
 seringa de 10 ml,
 ac steril
 formular analize laborator

Recoltare
 se spala mainile si se pun manusile
 se curate cu blandete excesul de secretii din urechea pacientului cu solutie normal salina
si comprese de tifon
 se introduce aplicatorul in canalul auditiv si se roteste cu blandete de-a lungul peretelui
canalului, pentru a nu leza timpanul
 se retrage aplicatorul cu grija pentru a nu atinge si alte suprafete si se introduce in tubul
95
steril cu mediu de transport
 se eticheteaza corespunzator proba si se trimite la laborator impreuna cu formularele de
laborator
 recoltarea din urechea medie se face de catre medic, dupa toaletarea urechii externe cu ser
fiziologic si comprese, prin punctionare si apoi aspirarea lichidului cu o seringa
 proba se trimite imediat la laborator

RECOLTAREA SECRETIILOR OCULARE


Materiale necesare
 manusi sterile solutie sterila normal salina comprese eprubeta cu porttampon

Recoltare
 se spala mainile si se pun manusi sterile
 se sterg ochii si excesul de secretii cu solutie normal salina si comprese de tifon, dinaunru
inspre afara
 se retrage pleoapa inferioara pentru a evidentia sacul conjuctival. Se roteste cu blandete
aplicatorul cu tampon peste cojunctiva avand grija sa nu atingem si alte suprafete
 se tine aplicatorul mai degraba paralel cu ochiul decat perpendicular, pentru a prevenii
iritatiile corneene datorita miscarilor bruste
 daca este necesara recoltare corneana, aceasta se va face de catre medic, utilizand un
dispozitiv special cu inel
 se introduce imediat aplicatorul sau dispozitivul cu inel in tubul cu mediul de transport
 se arunca manusile la deseuri contaminate
 se eticheteaza proba si se trimite la laborator impreuna cu formularele

Consideratii speciale
 nu se va folosi un antiseptic inaintea recoltarii pentru a preveni iritatiile ochiului si
modificarea rezultatului probei
 aca pacientul este un copil sau un adult necooperant se va cere ajutoru unui coleg pentru
a-i tine capul nemiscat in timpul recoltarii, prevenind astfel lezarile oculare datorita
miscarilor bruste

RECOLTAREA SECRETIILOR DIN PLAGA


Materiale necesare
 manusi sterile,
 camp steril
 paduri cu alcool,
 betadina
 pense sterile
 tampoane sterile
 seringa de 10 ml
 ac steril
 tub steril pentru cultura cu mediu de transport etichete
 tub de cultura pentru germeni anaerobi
 comprese sterile pentru repansarea plagii
 formulare analize laborator

Recoltare
 se spala mainile, se pregateste un camp steril, se pun manusile sterile
 se inlatura pansamentul cu o pensa sterila
 se curata zona din jurul plagii cu alcool sau betadina pentru a reduce riscul de
contaminare a probei cu bacterii din zona adiacenta plagii
96
 pentru o cultura aerobica se foloseste aplicator cu capat din bumbac, se introduce in
plaga, se roteste bland apoi se introduce imediat in tubul pentru culture aerobice
 se trimite proba imediat la laborator
 se arunca manusile la deseuri contaminate
 se pun alte manusi si se reface pansamentul plagii

RECOLTAREA SECRETIILOR VAGINALE


Definitie
 Secretiile vaginale sunt transsudate ale mucoasei vaginale ce contin cellule epiteliale
descuamate si germeni in functie de varsta,sanatate sau boala
 Ph-ul acid are rol in aparare contra infectiilor
 dupa menopauza flora vaginala este asemanatoare cu flora vulvara prin absenta
germenilor din grupul lactobacillus care mentine Ph-ul

Scop
 determinarea agentilor patogeni
 stabilirea diagnosticului bacteriologic
 stabilirea tratamentului
 descoperirea proceselor tumorale

Material necesare
 pregatirea mesei ginecologice-se asterne un cearsaf sau aleza de unica folosinta
 se pregateste trusa de examinare:valve vaginale,speculum vaginal,pense,
 tampoane de vata
 porttampon,lame
 manusi de protectie,
 vaselina, antiseptic
 tavita renala
 sursa de lumina
 creion dermatograf,
 formular- analize laborator

Pregatirea bolnavei psihica si fizica


 se anunta bonava si se explica necesitatea , importanta, si inofensivitatea tehnicii cu 2 zile
inainte
 repaus terapeutic si sexual
 pacienta este ajutata sa se dezbrace si sa se aseze in pozitie ginecologica pe masa
ginecologica
 toaleta organelor genitale externe cu apa calduta,
 evitarea oricarei substante dezinfectante si a sapunului!

Locul recoltarii
 colul uterin,fundul de sac Douglas
 orificiul glandelor Bartholin
 meat urinar

Efectuare
Efectuarea tehnicii de medicul ginecolog
Asistenta medicala –pregateste materiale,pacienta,serveste medicul cu materiale necesare
 spalarea pe maini cu apa si sapun
 se imbraca manusile de protectie
 se indeparteaza labiile mari si mici cu mana stanga
97
 se recolteaza cu tamponul fixat pe porttampon separat din vagin, uretra si colul uterin
 recoltarea se face cu valve si specule,
 produsul recoltat din col, sau uretra sa nu vina in contact cu peretii vaginului (acesta are
flora proprie)
 se efectueaza cate doua frotiuri pentru fiecare produs recoltat

Ingrijirea bonavei dupa tehnica


 bolnava va fi ajutata sa coboare de pe masa ginecologica
 sa se imbrace
 va fi condusa in salon si ajutata sa se instaleze comod in pat

Pregatirea produsului pentru laborator


 se completeaza buletinul de analiza,
 se noteaza examenul cerut, provenienta produsului recoltat produsele recoltate trebuie
examinate in maxim 1-2ore
 se transporta la laborator in maxim o ora de la recoltare
 din produsele recoltate se fac frotiuri si insamantari pe medii de cultura

Examinarea bacteriologica
 cate 2 frotiuri pe lame de sticla , separat pentru fiecare produs recoltat – trimise la
laborator
 notare pe lama : provenienta produsului ( secretie vaginala sau secretia colului uterin,
ultima este sterila in mod obisnuit)
 lamele insamantate se trimit la laborator ptr efectuarea examinarii dupa diferite coloratii
 insamantari pe medii de cultura direct la locul si in momentul recoltarii ( medii cultura
functie de germenii cautati)

Examen microscopic
 Tip I - epitelii si lactobacili( secretie normala)
 Tip II – epitelii, lactobacili, rari bacili gram- negativi sau leucocite
 Tip III – epitelii, f. rari lactobacili, f. frecventi bacili gram- negativi, coci gram-pozitivi si
negativi,frecvente leucocite
 Tip IV – rare epitelii, lactobacili absenti, f. frecvente leucocite, f. abundenta flora mixta ,
Trichomonas vaginalis prezent.

Examen bacteriologic
Depisteaza germeni patogeni care au provocat o infectie BTS (boli cu transmitere sexuala)
 se fac recoltari cu tampon steril in eprubete din produsele recoltate se fac frotiuri si
insamantari pe medii de cultura punerea in evidenta Trichomonas vaginalis
 se utilizeaza secretiile ramase pe manusa de cauciuc dupa tuseul vaginal,( mai ales
cele din fundul de sac vaginal)
 se executa frotiuri uscate la aer daca se pot examina imediat
 se fac preparate native intre lama si lamela , lama fiind preincalzita daca secretia este
prea vascoasa = produsul de pe varful ansei se amesteca cu o picatura de ser fiziologic
 in mediul fluid protozoarul se misca mai activ = mai usor recunoscut
Examinari micologice
Recoltari din vagin din depozitele cremoase, albe, cu aspect de pseudomembrane / orice
secretie abundenta recoltare pe lama ptr. frotiu nativ si colorat si examinari directe intre
lama si lamela
Evaluarea rezultatelor
patologic :Trichomonas vaginalis,Candida Albicans,Neisseria gonorhee(gonococ) etc

98
TESTUL PAPANICOLAU
Testul citologic Papanicolau ( numit si Babes - Papanicolau dupa denumirea doctorului roman
Aurel Babes, care a preconizat depistarea precoce a cancerului genital feminine prin
examinarea frotiului citovaginal) este o analiza obtinuta prin recoltarea prin periere a celuleor
din cervix si apoi fixarea lor pe o lama de sticla.
Desi analiza celulelor din cervix este cea mai des folosita, testul Papanicolau permite si
evaluarea citologica a celuleor colului vaginal si endocervicale.

Materiale necesare
Specul vaginal
manusi Pap stick
aplicator cu tija si pat din bumbac
3 lame de sticla pentru citire microscopica
fixative
lampa ajustabila
camp
formulare cerere analize laborator

Recoltare
 confirmarea identitatii pacientei
 se explica procedura pacientei
 se spala mainile
 se explica pacientei importanta relaxarii musculatorii perineale pentru a usura efectuarea
examinarii si recoltarii
 se cere pacientei sa mictioneze inainte de efctuarea procedurii de recoltare
 se asigura intimitate si se cere pacientei sa se dezbrace de la brau in jos
 este acoperita cu un halat de unica folosinta si ajutata sa se aseze pe masa ginecologica
 se potriveste lampa pentru luminozitate maxima in zona genitala
 se inlatura halatul din zona genitala
 se ofera manusi medicului si speculul vaginal. Nu se vor folosi lubrefinate pentru acesta
pentru a nu interfera cu rezulatul testului. Se poate uda speculul cu apa calda pentru a
usura insertia.
 se anunta pacienta cand i se introduce speculul pentru a preveni tresarirea si incordarea
musculaturii
 se sugereaza pacientei sa se relaxeze si sa respire adanc in timpul introducerii speculului.
 dupa introducerea specului acesta este largit pentru expunerea cervixului si apoi blocat
pentru inceperea recoltarii
 se ofera medicului pe rand aplicatoarele si periuta necesare recoltarii celulelor din
diferitele zone.
Dupa fiecare recoltare, se vor lua aplicatoarele si se vor roti bland pe cate o lama de sticla
peste care se va pune imediat un fixator pentru prevenirea uscarii celulelor
 lamele microscopice vor fi marcate diferit in functie de zonele din care s-au recoltat
celulele. La un test complet, medicul va recolta celule din zona cervicala, endocervicala si
a polului vaginal.
 dupa recoltare se deblocheaza speculul pentru a fi scos evitand ranirea peretilor vaginali
 este ajutata pacienta sa coboare de pe masa de examinare
 se completeaza formularele de laborator cu datele pacientei, inclusiv data ultimei
menstruatii, apoi se trimit probele la laborator

Interpretarea rezultatelor:
 clasa I-celule normale
 clasa II-celule cu modificari minore benigne
99
 clasa III-pot aparea celule anormale,dar nu este sigura benignitatea sau malignitatea(sunt
necesare si alte examene pentru stabilirea diagnosticului)
 clasa IV-prezenta celulelor cu aspect neoplazic
 clasa V-prezenta celulelor neoplazice numeroase sau grupate

Consideratii speciale:
 inainte de efectuarea testului, pacienta va trebui
 invatata sa nu faca spalaturi vaginale cu 48 de ore ianinte si sa nu foloseasca ovule
vaginale
 recoltarea poate avea loc cu 5-6 zile inainte de menstruatie sau la 1 saptamana dupa

100
FIȘA TEHNICĂ NR. 27
TEHNICA EFECTUARII CLISMEI EVACUATORII SIMPLE

Definiţie: Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide în
intestinul gros (prin anus, în rect şi colon).

Scop: evacuator (clismele evacuatoare pot fi: simple, înalte, prin sifonaj, uleioase, purgative)
 evacuarea conţinutului intestinului gros (constipaţie, înainte de naştere)
 pregătirea pacientului pentru examinări radiologice (rectoscopie, irigoscopie)
 pregătirea preoperatorie înainte de intervenţii chirurgicale pe colon şi rect

Materiale necesare
 de protecţie: paravan, muşama, aleză, învelitoare
 sterile: canulă rectală, casoletă cu comprese
 nesterile: stativ pentru irigator, irigatorul şi tubul de cauciuc de 1,5-2 m lungime şi 10 mm
diametru, tăviţă renală, bazinet, soluţia pentru clismă (apă caldă la 35°C-37°C, 500- 1000 m1
pentru adulţi, 250 ml pentru adolescenţi, 150 ml pentru copil, 50-60 ml pentru sugari) la care
se adaugă: sare -1 linguriţă la un litru de apă, ulei - 4 linguri la 1 litru de apă sau glicerină - 40
gr. la 500 ml , săpun -1 linguriţă rasă la 1litru.
 substanţă lubrifiantă (vaselină), mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului
- psihică:
1. Explicați pacientului procedura, solicitându-i colaborarea
2. Explicați scopul procedurii, efectele asteptate dar și eventualele efecte nedorite
3. Obtineți consimțământul informat
- fizică:
 se izolează patul cu paravanul şi se protejează cu muşamaua şi aleza
 se aşază pacientul în funcţie de starea generală în poziţie:
• decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate
• decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat
• genupectorală
 se aşază bazinetul sub regiunea sacrală şi se înveleşte pacientul cu învelitoare

Execuţie
 se verifică prescripţia şi identitatea pacientului, temperatura apei/soluţiei
medicamentoase
 se umple irigatorul şi se evacuează aerul şi prima coloană de apă; irigatorul se fixează pe
stativ
 se lubrifiază canula rectală pe o lungime de 5-7 cm cu o compresă de tifon (setul de unică
folosinţă pentru clismă poate avea canula prelubrifiată)
 se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă
 se îndepărtează fesele pacientului cu mâna stângă iar cu mâna dreaptă se introduce canula
7-10 cm prin anus în rect, cu vârful îndreptat înainte, în direcţia vezicii urinare, a
ombilicului și apoi orizontalizând-o prin mişcări de rotaţie, până se învinge rezistenţa
sfincterului anal
 dacă rezistenţa se menţine şi după trecerea de anus, lăsaţi să se scurgă o cantitate mică din
soluţia pentru clismă, retrageţi puţin canula şi apoi continuaţi introducerea, rugând
pacientul să respire adânc de câteva ori – nu forţaţi introducerea canulei!
 Deschideţi circuitul şi introduceţi soluţia încet, pe o perioadă de 5 – 10 minute, comunicând
în permanenţă cu pacientul pentru a afla cum se simte
 Înainte de terminarea soluţiei pensaţi tubul, extrageţi canula rectală şi aşezaţi-o în tăviţa
101
renală
 Explicaţi-i pacientului că este nevoie să reţină soluţia timp de 10-15 minute
 Ștergeți regiunea perianală și aduceţi pacientul în decubit lateral drept şi peste câteva
minute în decubit dorsal pentru a facilita pătrunderea lichidului la o adâncime mai mare
(dacă este posibil şi nu există contraindicaţii)
 Dacă pacientul se poate deplasa, va merge la toaletă, în caz contrar folosiţi bazinetul pentru
captarea scaunului, la pat, în cazul pacienţilor imobilizaţi
 Înlăturaţi mănuşile şi curățați și dezinfecați materialele utilizate
 Spălaţi-vă pe mâini

Îngrijirea pacientului după procedură și reorganizarea locului:


- se efectuează toaleta regiunii anale pe un bazinet curat, dacă pacientul este imobilizat
- se îndepărtează materialele de protecţie şi se aşează pacientul comod, se înveleşte
- se aeriseşte salonul
- se notează în F.O. efectuarea clismei şi comportamentul pacientului pe parcursul procedurii
- se îndepărtează materialele folosite conform P.U.

102
FIȘA TEHNICĂ NR. 28
PREGATIREA PACIENTULUI SI TEHNICA EFECTUARII TESTULUI DE
TOLERANTA LA GLUCOZA (TTGO)

Definiţie
Testul de toleranţă la glucoză reprezintă testul ce evaluează capacitatea organismului de a
metaboliza administrarea unei doze măsurate de glucoză, cu determinarea nivelurilor
plasmatice şi urinare ale glicemiei la intervale regulate, utilizat în special pentru diagnosticarea
diabetului zaharat.

Recomandări pentru efectuarea testului de toleranţă la glucoză oral (TTGO)


 pacienţi cu glicemie bazala modificata (impaired fasting glucose, IFG);
 antecedente familiale de diabet zaharat;
 obezitate;
 istoric de infecții recurente (cutanate sau urinare);
 episoade inexplicabile dehipoglicemie;
 paciente cu avorturi spontane, nasteri premature, nașteri de feţi morţi sau macrosomi;
 glicozurie tranzitorie sau hiperglicemie în cursul sarcinii,
 după intervenții chirurgicale, traumatisme, stres, infarct miocardic, administrare de ACTH.

Contraindicaţiile testului
 testul nu trebuie efectuat la pacientii cu paralizie hipokaliemica periodică;
 testul nu este indicat in caz de: hiperglicemie bazala ≥ 126 mg/dL la doua determinari;
 valori ale glicemiei bazale constant normale;
 valori ale glicemiei postprandiale ≥200mg/dL la doua determinari;
 diabet zaharat clinic manifest;
 diabet secundar (ex. dupa administrare de hormoni).

Pregătirea pacientului
Ultimul consum de alimente trebuie sa fie cu cel putin 8 ore (nu mai mult de 16 ore) înaintea
efectuarii testului; este permisa ingestia unor cantitati mici de apa.
Pacientul trebuie sa aiba o dieta normala in ultimele 72 ore (>150g glucide/zi si abstinenta de
la alcool).
Este interzis fumatul si efortul fizic pe durata efectuării testului.

Efectuarea testului
Adulți: Se vor administra în interval de 5 minute 75g glucoză anhidră dizolvată în apă rece.
Copii: Cantitatea de glucoza este administrată funcție de greutatea pacientului:1,75g/kg corp–
max. 75 g.
Se vor recolta 2 probe de sânge: imediat înainte de administrarea glucozei şi după 120 minute.
In anumite situații clinice, la solicitarea medicului, se pot recolta mai multe probe la: 30, 60,
90, 120, 180 minute.
Reactii adverse: unele persoane pot prezenta greata sau pot avea simptome vaso-vagale in
cursul efectuarii testului.

Interpretarea rezultatelor
Interpretarea valorilor glicemiei bazale și în cadrul testului de toleranța la glucoză se efectueaza
conform criteriilor ADA (American Diabetes Association):

103
Normo- Conditii asociate cu risc Diabet zaharat
glicemie crescut
de diabet zaharat
Glicemie bazală <100 mg/dL 100-126 mg/dL ≥126mg/dL
(<5.6 mmol/L) (5,6-6,9mmol/L) (7.0mmol/L)
(glicemie bazala modificata)
Glicemie la 2 ore <140mg/dL 140-200 mg/dL ≥200 mg/dL
dupa (7.8mmol/L) (7.8-11.1mmol/L) (≥11.1 mmol/L)
administrarea a 75g (intoleranta la glucoza)
glucoza

Testul de toleranta la glucoză este util nu numai in diagnosticul diabetului zaharat, ci si in


identificarea pacientilor cu intoleranta la glucoza (impaired glucose tolerance,IGT).
Persoanele cu IFG, ca si cele cu cele cu IGT, fac parte dintr-un grup intermediar, care, desi nu
indeplineste criteriile de diagnostic ale diabetului zaharat, prezinta niveluri ale glucozei prea
mari pentru a fi considerate normale.
Acestea persoane trebuie considerate categorii de risccrescut pentru diabet si afectiuni
cardiovasculare. IFG si IGT se asociaza cu obezitate (in special abdominala), hipertensiune
arteriala si dislipidemie (trigliceride crescute si HDL-colesterol scazut).
Cresterea activitatii fizice, scaderea ponderala si administrarea anumitor agenti farmacologici
previn sau intarzie dezvoltarea diabetului la persoanele cu intoleranta la glucoza.

Alte conditii clinice asociate cu modificarea toleranței la glucoză

 Scăderea tolerantei la glucoza cu valori crescute ale glicemiei poate aparea: postgastrectomie,
in ingestia excesiva de glucoza, hiperlipidemie tipurile III, IV si V, hemocromatoza,boala
Cushing, leziuni SNC.
 Scăderea tolerantei la glucoza cu hipoglicemie poate aparea in: boala von Gierke, boli
hepatice severe, niveluri crescute deepinefrina.
 Creșterea tolerantei la glucoza cu aplatizarea curbei (obtinuta din valorile glicemiei la 30, 60,
90, 120, 180 minute) poate aparea in: hiperplazie sau tumori ale celulelor insulare
pancreatice, malabsorbtie (sprue, boala celiaca, boala Whipple), boala Addison,
hipopituitarism, hipoparatiroidism, hipotiroidie, boli hepatice1.

Limite si interferente
Testul are valoare limitata în diagnosticul diabetului zaharat la copii și este rar indicat in acest
scop.
Fumatul poate crește nivelurile de glucoza.
Dieta alterata (ex. regim pentru scaderea in greutate) poate scadea toleranta la glucoză și sugera
un “fals diabet”.
Bolile infectioase si interventiile chirurgicale pot afecta toleranta la glucoza, de aceea testul se
recomanda a fi efectuat la un interval de 2 saptamani de la episodul acut.
Repausul prelungit la pat poate de asemenea sa afecteze rezultatele testului; atat cat este posibil,
testul se va efectua doar la pacienti ambulatori.
Alte conditii patologice care pot genera rezultate fals patologice la testul de toleranta la
glucoza: ulcer duodenal, gastrectomie, hipokaliemie, hipermagneziemie.

• Medicamente
Creșterea toleranței la glucoză: atenolol, clofibrat, gliburid, fenitoin, guanetidina, lisinopril,
inhibitori MAO, metformin, metoprolol, nandrolol, octreotid, prazosin.
104
Scăderea toleranței la glucoză: acebutolol, acid nicotinic, atenolol, betametazona,
calcitonina, clorpromazina, clofibrat, contraceptive orale, estrogeni conjugati, cortizon,
danazol, dexametazona, diazoxid, dietilstilbestrol, foscarnet, furosemid, hormon de crestere,
hidroclorotiaziad, imipramina, interferon alfa-2a, litiu, medroxiprogesteron, metilprednisolon,
metoprolol, naproxen, niacinamida, nifedipin, pindolol, prednisolon, prednison, prometazina,
spironolactona, streptozocin, triamcinolon, triamteren, verapamil.

Dacă este posibil, medicația trebuie întrerupta cu cel putin 3 zile înainte de test (în special
contraceptive orale, diuretice tiazidice, corticosteroizi,fenotiazine)

105
FIȘA TEHNICĂ NR. 29
TEHNICI DE MOBILIZAREA A PACIENTULUI

SCOP
Bolnavii sunt mobilizati pentru a preveni complicatiile cum ar fi: tromboze, escare,
pneumonii, ce pot aparea din cauza imobilizarii, pentru recunoasterea starii de independenta si
grabirea procesului de vindecare.
Momentul mobilizarii este hotarat de catre medic in functie de boala, stare generala.

PRINCIPII CE TREBUIESC RESPECTATE


1. Mobilizarea se face in functie de natura bolii, starea generala a bolnavului .
2. Exercitiile fizice se fac inainte de masa.
3. Bolnavul trebuie educat sa intercaleze exercitiile de miscare cu exercitiile respiratorii.
4. Se stabileste impreuna cu bolnavul un exercitiu pentru relaxare.
5. Momentul in care se va incepe mobilizarea, precum si ritmul in care sunt efectuate, vor fi
hotarate de catre medic, iar executarea in bune conditii tine de competenta asistentului medical.

Bolnavul este pregatit psihic, explicandu-i-se tehnica, cat si importanta acesteaia in grabirea
procesului de vindecare. Inainte de a mobiliza bolnavul, cat si dupa mobilizare, ii vom masura
tensiunea, pulsul, frecventa respiratorie, faciesul bolnavului cat si starea acestuia.
Mobilizarea face parte din terapia prescrisa de medic, in functie de afectiunile si starile
bolnavului, aceasta facandu-se progresiv.
Se va incepe cu miscari ale capului (miscari pasive/miscari active), miscari ale degetelor si
incheieturilor (miscari pasive/miscari active), miscarea si schimbarea pozitiei membrelor
inferioare si superioare, miscari de flexie si extensie, bolnavul pastrand pozitia decubit dorsal
(miscari pasive/miscari active).
Urmeaza asezarea bolnavului in pozitia sezand in pat (miscari pasive/miscari active), in pozitia
sezand la marginea patului (miscari pasive/miscari active) si apoi ridicarea bolnavului in
pozitia ortostatica (miscari pasive/miscari active).

OBS !! DOAR IN PREZENTA MEDICULUI, BOLNAVUL VA EFECTUA PRIMII PASI.

Etape de executie
1. Pregatirea bolnavului
 Se anunta bolnavul.
 Se explica necesitatea si importanta pentru vindecarea lui

2. Mobilizarea capului si a membrelor (in pozitia decubit dorsal):


 Se examineaza faciesul si pulsul bolnavului.
 Se efectueaza miscari pasive de gimnastica la pat.
 Se controleaza pulsul bolnavului.

106
3. Ridicarea in pozitie sezanda in pat
 De mai multe ori pe zi, se ridica bolnavul in pozitia
sezanda (miscarea poate fi asociata cu exercitii de
respiratie)

Agatatoare pentru mobilizare activa

4. Asezarea bolnavului in pozitia sezanda la marginea patului.


 Cu mana dinspre partea proximala a patului, se descopera bolnavul prin indepartarea
paturii. Se prinde bolnavul de spate, iar cu cealalta mana sub regiunea poplitee.
 Bolnavul daca poate se va prinde de gatul asistentei.
 Se rotesc picioarele bolnavului intr-un unghi de
90°, picioarele atarnand pe marginea patului
 Se verifica daca pozitia bolnavului este comoda.
 Daca bolnavul devine palid sau cianotic, daca are
ameteli, se reasaza imediat in pat, cu aceleasi
miscari, dar in ordine inversa.

Mobilizarea bolnavului la marginea patului

5. Asezarea in fotoliu (executa doua cadre medii):


 Se imbraca bolnavul cu halatul si ciorapi.
 Se asaza bolnavul la marginea patului si i se ofera papucii.
 Se asaza fotoliul cu rezematoarea laterala lipita de marginea patului.
 Asistenta I si asistenta II se plaseaza de o parte si de alta a bolnavului, introduc mainile
in axila bolnavului si, la comanda, ridica usor bolnavul in picioare, il rotesc in directia
fotoliului si il asaza cu precautie.
 Se acopera bolnavul cu patura.
 Se repune bolnavul in pat cu aceleasi miscari, in ordine inversa.

6. Ridicarea bolnavului in pozitie ortostatica:


 Se aduce bolnavul in pozitia sezanda, pe marginea patului.
 Situata in fata bolnavului, asistenta il solicita sa se sprijine
de umerii ei si, sustinandu-l cu mainile sub axile, il ridica
in picioare
 Se mentine bolnavul cateva minute, daca se simte bine, iar
daca are ameteli se reasaza pe pat.

Mobilizarea bolnavului (ridicarea in picioare)

107
7. Efectuarea primilor pasi ai bolnavului.
 Asistenta I si asistenta II se plaseaza de o parte si de alta
a bolnavului si il sprijina in axila, aducandu-l in pozitie
ortostatica
 Bolnavul va face primii pasi in salon, condus si sustinut
de cele doua asistente.
 Se va continua cu o scurta plimbare in salon.
 Se readuce si se repune bolnavul in pat.

Efectuarea primilor pasi

108
FIȘA TEHNICĂ NR. 30
TEHNICA RECOLTARII SPUTEI PENTRU BACILUL KOCH

Definitie - Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile
respiratorii prin tuse

Scop – explorator pentru examinari macroscopice, citologice, bacteriologice, parazitologice,


în vederea stabilirii diagnosticului
Sunt necesare 2 probe de spută pentru pacienții suspecți de tuberculoză și 2 probe de spută
pentru pacienții aflați sub tratament antituberculos pentru urmărirea rezultatelor
chimioterapiei;
Probele de spută se vor recolta fie ”pe loc” (produs extemporaneu), fie dimineața devreme
(produs matinal);

Materiale necesare
 recipiente din plastic transparent (3-4 cm diametru, 5-6 cm înălțime și 30-50 ml capacitate)
cu capac cu filet
 formular pentru laborator în trei exemplare standardizat
 servețele sau batiste de unică întrebuințare

Pregătirea pacientului
 Psihică:
 se anunță și i se explică necesitatea recoltării
 se instruiește pacientul să nu înghită sputa, să nu o împraștie
 să expectoreze numai în recipientul special
 să nu introducă în recipient salivă

 fizică:
 pacientul este sfătuit să-și clătească gura cu apă pentru a îndepărta resturile alimentare;
 i se arată cum ce deschide recipientul, să realizeze câteva inspirații profunde urmate de
câteva secunde de apnee pentru o bună mobilizare a secrețiilor traheo-bronsice și
inducerea tusei

Înainte de recoltare
 Completarea Formularului pentru examenul sputei BK:
 Denumirea unităţii de tratament unde s-a recoltat sputa;
 Data: ziua, luna, anul;
 Numele pacientului: se înscrie numele întreg;
 Vârsta în ani;
 Sexul: se bifează ”M” sau”F”;
 Adresa: se înscrie adresa reală și completă a pacientului (în unele cazuri adresa de flotant)
 Clasificarea afecțiunii: se bifează ``”pulmonar” sau ”extrapulmonar” și localizarea;
 Motiv examinare: se bifează diagnostic dacă proba a fost recoltată de la un suspect de
tuberculoza; urmărire chimioterapie dacă proba a fost recoltată de la un pacient aflat sub
tratament!
 Numărul de identificare al produsului: numărul care se înscrie pe exteriorul recipientului
de sputa;
 Unitatea TBC apărținatoare: se înscrie numărul de înregistrare din registrul districtual de
pe fișa de tratament pentru pacienții aflați în tratament;
 Data recoltarii: zi/luna/an; și semnatura celui care face recoltarea;
 Buletinul va fi parafat de medic și va conține codul numeric personal al pacientului

109
Colectarea propriu-zisă
 Asistenta înmânează pacientului recipientul
 Pacientul este condus în camera de recoltare, când camera de recoltare nu există, afară (în
aer liber), unde este supravegheat prin vizor/geam sau direct de catre un cadru sanitar
 La întoarcerea pacientului din camera de recoltare se verifică cantitatea și calitatea sputei
(3-5 ml sputa purulentă); dacă aceasta nu corespunde se repetă manevra de recoltare;
 Pacientul este informat când să aducă următorul eșantion (un eșantion va fi dat odată cu
prezentarea la medic, recoltat sub supraveghere, al doilea a doua zi dimineață, spută
matinală auto-recoltată)
 După ce colectează al 2-lea eșantion, pacientul este informat când să se prezinte pentru
rezultat.
 Depozitarea eșantioanelor recoltate se va face în frigiderul (+4 0) din camera de
recoltare, după verificarea închidereii capacelor recipientelor
 Transportul probelor de spută la laboratorul din incinta spitalului sau din altă locație se va
face fie imediat, fie în maximum o saptămână de la recoltare;
 Probele se vor transporta într-o cutie de transport prevazută cu despărțituri pentru fixarea și
separarea flacoanelor de spută, împreună cu formularul de examinare a sputei;
La persoanele care nu tușesc și nu expectorează spontan sau înghit expectorația (copii, femei)
se vor aplica tehnici speciale de provocare și recoltare a sputei:
 Aerosoli expectoranți cu soluție de NaCl 10%
 Lavaj laringo-traheal cu ser fiziologic steril
 Tubajul gastric folosind sonde Nelaton sau Einhorn
 Aspiratul bronșic sau lavajul bronho-alveolar prin fibrobronhoscopie.

Interpretare
 Laboratorul va comunica rezultatul la examenul direct al sputei pentru BAAR în 24 h:
rezultatul poate fi pozitiv sau negativ pentru BAAR (bacili acido-alcoolo rezistenți)
 în 4-6 săptămâni vom avea un rezultat după însămânțarea pe un mediu de cultura solid
(Lovenstein-Jensen) sau 1-2 săptămâni dupa însămânțarea pe mediu lichid; care poate fi pozitiv
pentru BAAR sau negativ

110
FIȘA TEHNICĂ NR. 31
PREGATIREA PREOPERATORIE A PACIENTULUI

OBIECTIVE SPECIFICE
Pregatirea pacientului pentru operatie prin :
 restrictionarea aportului de alimente si lichide
 pregatirea campului operator (suprafata cutanata)
 recoltarea produselor pentru examene de laborator
 efectuarea igienei personale si a altor nevoi de baza
 asigurarea sigurantei pacientului dupa administrarea medicatiei preanestezice
Pregatirea documentelor pacientului pentru operatie prin:
 revederea semnaturii consimtamantului chirurgical
 completarea cu acuratete a listei operatorii
Furnizarea, preoperator, de informatii si instructiuni pacientului si familiei.

PRINCIPII DE INGRIJIRE
Operatia este un eveniment important in viata pacientului, generator de stress fizic si psihic.
 Teama de spital, de anestezie, de operatie, de suferinta postoperatorie fac ca bolnavii sa fie
anxiosi, agitati, deprimati psihic.
 Incizia operatorie determina durere si predispune la infectii.
 Anestezicele si drogurile analgezice au efect depresiv asupra organismului
diminuand durerea dar si capacitatea de reactie a pacientului fata de stimulii din mediul
inconjurator.

PREGATIREA PREOPERATORIE GENERALA DIN ZIUA CARE PRECEDE


OPERATIA

PREGAREA PSIHICA A BOLNAVULUI


 Se recomanda tact si intelegere empatica in comunicarea cu pacientul pentru a reduce
disconfortul psihic creat de teama de operatie, anestezie.
 Se recomanda selectarea pacientilor pe saloane, evitandu-se contactul celor nou internati
cu cei care au avut o evolutie postoperatorie dificila, grava sau cu muribunzii.
 Se linisteste pacientul cu privire la anestezie, durere si procedurile preoperatorii
 Se respecta opiniile pacientului legate de credinte si conceptii.
 Se ofera informatii clare, accesibile legate de actul operator si de consecintele acestuia
(limitari, mutilari).
 Se obtine consimtamantul scris al pacientului constient, adult sau al familiei in cazul
minorilor sau al pacientilor inconstienti.
 Se stabileste data interventiei si se comunica bolnavului.
 Consimtamantul informat in interventiile chirurgicale este responsabilitatea medicului;
nursa este responsabila din punct de vedere etic, nu legal, actionand ca un avocat al
pacientului (verificand daca pacientul a inteles informatiile primite si daca sunt respectati
toti pasii in pregatirea preoperatorie).
 Formele de consimtamant trebuie semnate inainte ca pacientul sa primeasca medicatia
sedativa, preanestezica.
 Se administreaza, la indicatia medicului sedative, hipnotice in seara dinaintea interventiei
pentru a asigura o odihna adecvata in timpul noptii

IGIENA PACIENTULUI
Se face baie, sau dus, sau toaleta pe regiuni, la pat, in cazul bolnavilor nedeplasabili.
 Se curata cu atentie zonele de flexie si cea ombilicala pentru a reduce riscul infectiei prin
flora cutanata.
111
CREAREA CAMPULUI OPERATOR
 Se depileaza zona de interventie prin raderea pilozitatilor cu un aparat de ras individual, pe
o suprafata larga (15 / 25cm) avand grija sa nu se creeze solutii de continuitate.
 Se interzice folosirea cremelor depilatoare care pot da reactii alergice si iritatii ale
mucoaselor din zonele intime.
 Nu se depileaza sprancenele in cazul interventiilor la nivelul globului ocular.
 Se dezinfecteaza zona rasa cu alcool medicinal sau betadina (se exclude riscul
la alergie prin anamneza)
 Se acopera campul operator cu un camp steril.
 In caz de urgenta imediata, bolnavul va fi ras la pat sau la UPU inainte de a fi transportat
la blocul operator.
 Se contraindica, temporar, actul operator in caz de leziuni cutanate in regiunea unde
urmeaza sa se desfasoare interventia.

SUPRAVEGHEREA INAINTEA OPERATIEI


 Se masoara si se reprezinta grafic functiile vitale : temperatura, puls, T.A., respiratie.
 Se cantareste bolnavul si se apreciaza talia pentru dozarea premedicatiei si anestezicelor.
 Se semnaleaza medicului eventualele modificari ale tegumentelor din zonele prevazute
pentru interventie cum ar fi semnele de inflamatie sau de alergie.
 Se noteaza si se raporteaza eventualele simptome de infectie a cailor respiratorii superioare,
precum si aparitia menstruatiei la femei.

INVESTIGAREA PARACLINICA
Se verifica, obligatoriu, pentru toate tipurile de interventii chirurgicale :
 grupul sanguin si factorul Rh
o hemograma
o glicemia
o ureea
o creatinina sanguina
o electrolitii serici
o probele hepatice
o factorii de coagulare
o sumarul de urina
 Se efectueaza :
o ECG, radiografie pulmonara.

GOLIREA INTESTINULUI TERMINAL


Se face clisma evacuatoare in seara dinaintea si in dimineata interventiei chirurgicale in caz de
interventii pe tubul digestiv.
 Se administreaza un laxativ cu 12-24 ore inaintea interventiei daca actul operator nu se
desfasoara pe tubul digestiv si tranzitul bolnavului este normal.

RESTRICTIA ALIMENTARA
Se scade aportul alimentar oral cu o zi inainte de operatie.
 Se sisteaza aportul de alimente si lichide de la orele 21, in seara de dinaintea operatiei.
 Se interzice fumatul cu o seara inainte de operatie, precum si consumul de bauturi alcoolice.

PREGATIREA PREOPERATORIE DIN ZIUA OPERATIEI


MASURI GENERALE
Se supravegheaza pacientul sa ramana nemancat si sa nu fumeze.
 Se masoara functiile vitale si vegetative: temperatura, puls, T.A..
 Se apreciaza starea generala si comportamentul.
112
 Se comunica medicului eventualele modificari patologice ale functiilor vitale, tusea, coriza,
diareea, aparitia menstruatiei la femei si modificari din zona de interventie.
 Se indeparteaza bijuteriile, ceasul, peruca, protezele (dentare, membrele artificiale),
agrafele de par, lentilele de contact.
 Se cere pacientei sa-si faca toaleta de dimineata fara folosirea machiajului sau a lacului de
unghii, a rujului, pentru o buna observare a extremitatilor.
 Se invita pacientul sa-si goleasca ca urinara sau se monteaza aseptic o sonda cala, daca
medicul indica
 Se strange parul lung intr-o boneta, sau se impleteste in coada, iar pacientul imbraca o
pijama curata, deschisa, iar femeile camasa de noapte.

ADMINISTRAREA PREMEDICATIEI
Se administreaza medicatia preanestezica (premedicatia) cu 60 de minute inainte de operatie,
daca administrarea este orala si cu 45 de minute inainte de operatie – in administrarea
parenterala
 Se interzice pacientului sa se mai ridice din pat dupa administrarea premedicatiei deoarece
are actiune sedativa si deprima circulatia, determinand hipotensiune arteriala ortostatica.
 Se predau obiectele de valoare, bijuteriile bolnavului familiei sau nursei-sefe, insotite de
procesul verbal.

TRANSPORTUL BOLNAVULUI LA SALA DE OPERATIE


Se transporta bolnavul la sala de operatie cu un mijloc adecvat starii sale – cu brancarda, patul
rulant, bine acoperit si insotit de nursa.
 Se insoteste bolnavul de documentele administrative: F.O. cu rezultatele investigatiilor, cu
consimtamantul scris.
 Se evita transportul prea devreme la sala de operatie pentru a nu stresa bolnavul.
 Se verifica lista operatorie (data, ora, regiunea operatorie).

PREGATIREA SALONULUI POSTOPERATOR


 Se pregateste, intre timp, salonul pentru primirea, in conditii optime, a operatului :
o igiena salonului
o aerisirea salonului
o schimbarea lenjeriei de pat
o asigurarea cu material de protectie a patului.
 Se verifica sursa de oxigen, de aspiratie.
 Se pregatesc :
o tensiometru si stetoscop biauricular
o stativ
o trusa de perfuzat
o solutii perfuzabile si medicamente prescrise de medic pentru perioada postoperatorie
o urinar
o bazinet
o tavita renala
o alte materiale in functie de tipul interventiei si de ingrijiri (borcan de drenaj, de
aspiratie, etc).

113
FIȘA TEHNICĂ NR. 32
RECOLTAREA SANGELUI IN VACUTAINERE
(COD DE CULORI,ORDINEA IN RECOLTARE)

Recoltarea sângelui în vacutainere, la adult, se realizează prin puncţie venoasă.

Definiţie
Reprezintă gestul medical de pătrundere – cu un ac sau cateter – în lumenul unei vene (de
regulă periferică, superficială) în vederea recoltării de sânge pentru examinări de laborator.

Loc de elecţie:
 Venele de la plica cotului – vena cefalică,vena basilică, vena mediană
 Fața dorsală a mâinii- arcada palmară superficial,vene metacarpiene
 În ultimă instanță venele de pe fața dorsală a piciorului, vena femurală
 La sugari se utilizează venele membrului inferior – (arcada venoasă dorsală a
piciorului, venele gambei)- și venele epicraniene

Materiale necesare
 eprubete vacutainer:
 Cu dop negru pentru VSH (conţine anticoagulant-
citrat de natriu 3,8%);
 Cu dop mov pentru hemoleucogramă (conţine
anticoagulant E.D.T.A.- acid-etilen-diamino-
tetraacetic 1%);
 Cu dop roşu - fără anticoagulant pentru probe
biochimice,
 Cu dop gri pentru glicemie - conţine anticoagulant
florura de natriu;
 Cu dop albastru pentru teste de coagulare,
fibrinogen – au anticoagulant: citrat trisodic, raportul sânge/anticoagulant este 9/1
 soluţie dezinfectantă (alcool), tampon de vată, garou,
 tăviţă renală, mănuşi de unică folosinţă,
 holder, ace duble de puncţie
 recipient pentru colectarea deşeurilor.

Pregătirea pacientului
a) psihică:
 Informaţi şi explicaţi pacientului necesitatea puncției, anuntaţi-l că e puţin dureroasă și
încurajaţi-l pentru a-i reduce anxietatea
 Întrebaţi-l dacă i s-a mai recoltat sânge altă dată; dacă a simţit leşin, transpiraţie, stare
de greaţă, vărsătură și obţineţi consimţământul informat
b) fizică:
 Asiguraţi poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea pacientului, cu scopul şi
locul puncţiei
 decubit dorsal cu membrul superior în adductie pentru recoltarea în spital
 şezând pe scaun cu membrul superior sprijinit în extensie și supinație – recomandat
pentru recoltarea în ambulator
 Examinaţi calitatea şi starea venelor şi alegeţi locul

114
Efectuarea procedurii
 se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă, se dezinfectează locul de elecţie
 desfaceţi acul prin răsucirea capacului sigilat, înlăturaţi capacul şi expuneţi partea filetată,
având grijă să nu îndepărtaţi teaca sterilă a acului, înşurubaţi acul dublu la holder
 aplicaţi garoul pe antebraţul pacientului, puncţionaţi vena ajutându-vă de degetul mare şi
indexul mâinii drepte
 inversaţi poziţia mâinii, apăsaţi vacutainerul cu degetul mare al mâinii drepte, indexul şi
degetele mijlocii susţinându-l
 sângele este atras de vacuumul din vacutainer şi curge cu viteză proprie; eliberaţi garoul
din jurul braţului pacientului imediat ce a apărut sânge în vacutainer, ajuntându-vă cu mâna
stângă şi susţinând în continuare holderul
 retrageţi vacutainerul cu mâna dreaptă, apăsând uşor cu degetul mare pe una din marginile
holderului
 pentru a asigura o omogenizare optimă a sîngelui cu anticoagulantul, efectuaţi 8-10 mişcări
de inversiune a tubului
 dacă se recoltează mai mult de un vacutainer, inseraţi cel de-al doilea tub şi repetaţi paşii
descrişi mai sus
 retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool şi exercitaţi o presiune timp de 2 – 3
minute
Ordinea recoltării tuburilor
În cazul în care este nevoie să se obţină mai multe probe dintr-o singură puncție, se recomandă
să se respecte următoarea ordine de recoltare a tuburilor:
1. recipientele pentru hemocultură;
2. tuburile fără aditivi (cu dop roșu);
3. tuburile ce conţin citrat (cu dop bleu, albastru, gri);
4. tuburile ce conţin heparină;
5. tuburile ce conţin EDTA (cu dop mov).

Reorganizarea locului de muncă:


 se colectează deşeurile în recipiente speciale conform P.U.
 se îndepărtează mănuşile şi se spală mâinile cu apă şi săpun;
 se notează procedura în dosarul/planul de îngrijire
 se notează şi reacţia pacientului în timpul procedurii
Incidente şi accidente
- perforarea venei şi apariţia hematomului local, ameţeli, paloare accentuată, lipotimie

115
FIȘA TEHNICĂ NR. 33
ADMINISTRAREA ANTICOAGULANTELOR

Definiţie
Anticoagulantele sunt medicamente care împiedică procesul de coagulare, fiind administrate
pentru prevenirea şi tratarea diferitelor forme ale maladiei tromboembolice.

Factorii care favorizează boala tromboembolică


 Alterarea peretelui vascular
 Staza circulatorie din cauza imobilizării
 Hipercoagulabilitatea
Terapeutic - Prevenirea formării cheagurilor de sânge la nivelul inimii sau al vaselor de sânge,
în condiţiile unor afecțiuni ca tromboza venoasă profundă, fibrilaţia atrială, tromboembolismul
pulmonar, proteze valvulare cardiace, infarct miocardic cu anevrism de ventricul stâng,
insuficiență cardiacă severă.

Indicaţii
 Flebitele membrelor inferioare în:
 Obstetrică - după naştere sau avort
 Chirurgie - pentru bolnavul imobilizat în aparat gipsat, intervenţii pelvine la femei cu
obezitate sau cu boli venoase; după intervenţii pentru proteză de şold sau genunchi
 Medicală - bolnavi cardiaci, cu flebite latente, în imobilizarea prelungită
 Embolie: pulmonară, periferică în membrele inferioare, în teritoriul mezenteric, în
cardiopatii embolice
 Tromboza coronariană: infarct miocardic
 Arterite şi tromboze arteriale ale membrelor inferioare
 Chirurgia cardiacă, a vaselor mari

Pregătirea pacientului
 Pregătirea pacientului se va face în funcție de calea de administrare a anticoagulantelor
(oral, parenteral);
 Vezi administrarea orală, parenterală (subcutanată, intravenoasă) a medicamentelor;
 Poziția pacientului este decubit dorsal;
 Pacientul se cântărește și se comunică greutatea medicului pentru a stabili doza și ritmul
administrării anticoagulantului.

Materiale necesare – funcție de calea de administrare:


 Medicația anticoagulantă:
- seringi preumplute (clivarin, fraxiparine, enoxaparine, fragmin etc.). pentru
administrare subcutanată;
- heparină fiole/flacon pentru administrare intravenoasă;
- tablete pentru administrare orală;
 Tampon cu dezinfectant;
 Mănuși de unică utilizare;
 Seringă cu ac sterile pentru administrare intravenoasă;
 Garou;
 Recipient de colectarea a deșeurilor rezultate.

Efectuarea administrării
 Se verifică identitatea pacientului și recomandarea medicală;
 Se spală mâinile și se îmbracă mănuși;
116
 Se alege locul de elecție pentru administrarea subcutanată – regiunea abdominală stânga,
dreapta la 5 cm în jurul ombilicului;
 Seringa preumplută se scoate din ambalaj;
 Se dezinfectează tegumentul;
 Se realizează un pliu cutanat cu policele și indexul mâinii nedominante în regiunea joasă a
abdomenului, pliu care va fi menținut pe toată durata injectării;
 Nu se elimină bula de aer din seringă înaintea efectuării injecției;
 Se pătrunde cu acul perpendicular în pliul cutanat, pe toată lungimea lui;
 Se injectează conținutul seringii;
 Se retrage brusc acul și se aplică un tampon fără a masa locul injectării;
 După injectare se prinde manșonul de siguranță al seringii, eliberându-l trăgând de acesta
în sus, pe corpul seringii până când se blochează în poziție, acoperind acul;
 Se colectează seringa utilizată în recipientul special pentru acest scop;
 Se scot mănușile și se spală mâinile;
 în cazul administrării intravenoase se respectă etapele injecției intravenoase;
 în cazul administrării per os tabletele se eliberează din ambalajul lor și se înmânează
pacientului să le înghită în prezența asistentului medical;
 Pacientul se poziționează comod în pat.

Medicamente utilizate
Forme de prezentare

A. Soluţii injectabile
Heparina
1. Se administrează strict intravenos, în amestec cu soluţie salină izotonă urmată de perfuzie
continuă
2. Acţionează prin blocarea ultimei faze a coagulării, inhibă trombina şi împiedică
transformarea fibrinogenului în fibrină
3. Nu se amestecă în perfuzie cu preparate de calciu, papaverină, sau cu alte medicamente.
4. Heparina este inactivată de sucurile digestive şi nu trece prin membrane.

Forme de prezentare:
 Heparin soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml -5000 ui/ml
 Heparin Sandoz 25000ui/5ml - soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml -5000 ui/ml
 Heparine sodique - soluţie injectabilă - flacoane de 5ml -5000 ui/ml
 Heparine fracționate (cu greutate molculară mică = HGMM):
o Reviparinum
o Enoxaparinum
o Nadroparinum
o Dalteparinum
 Soluţii apoase injectabile pentru administrare S.C. şi I.V.
 Pentru administrare şi manevrare corectă se citeşte cu atenţie prospectul
 Locuri de administrare: deasupra crestei iliace, la nivelul abdomenului (la 5 cm distanţă de
ombilic), la nivelul braţului şi coapsei
 După dezinfecţia locală se face un pliu cutanat care va fi menţinut tot timpul injectării,
pentru a evita introducerea soluţiei intramuscular
 După injectare se menţine acul în ţesut aproximativ 5 secunde pentru a evita
refularea medicamentului prin înţepătură
 Nu se masează locul pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor
 Nu se amestecă în soluţie cu alte preparate
 Administrarea se face la interval de 12 h, conform indicaţiei medicale
 Locul injectării nu influenţează rata de absorbţie
117
o Reviparinum prezentat sub formă de:
 Clivarin MULTI - soluţie injectabilă, flacoane de 6ml –5726 unit/ml
 Clivarin PEN - soluţie injectabilă 5726 unit/ml, cartuş pen umplut cu 10 doze 0,25 ml,
0,25ml= 1432 ui
• Se administrează în pliul cutanat prin înţepătură perpendiculară, fără aspiraţie
• Dezinfecţia se face într-un singur sens
• După injectare dispozitivul de administrare se ţine în poziţie 10 secunde, apoi se dă
drumul la pliu
 Clivarin 0,25 ml/1432 ui; 0,6 ml/3346 ui;
• se prezintă în seringi preumplute unidoză
• se administrează înaintea şedinţei de dializă în bolus intraarterial sau în pliu cutanat
între ombilic şi creasta iliacă, pe faţa anterioară a coapsei, perpendicular, fără aspiraţie.

o Enoxaparinum prezentat sub formă de :


 Clexane - soluţie injectabilă - 100 mg enoxaparină sodică/ml, flacoane de 3ml
 Clexane 10 000 ui/ml - soluţie injectabilă în seringi preumplute de 1 ml (100 mg/ml - 1
mg enoxaparină sodică = 0.01 ml soluţie injectabilă)
 Clexane injectabil în seringi preumplute de 0,2 ml/ 2000 ui, 0,4 ml/4000 ui, 0,6ml/6000
ui, 0,8 ml/8000 ui
! Nu se administrează i.m.
! Nu se elimină bula de aer înainte de injectare

o Nadroparinum prezentat sub denumirea de:


 Fraxiparine - 2850 u.i./0,3 ml – seringi preumplute de 0,3 ml/2850u.i., 3800 u.i./0,4 ml;
5700 u.i/0,6 ml; 7600u.i./0,8ml

o Deltaparinum prezentat sub denumirea de:


 Fragmin, seringi preumplute (10000 ui/ml) Fragmin : 0,2 ml/2500 ui, 0,2ml/5000 ui,
0,3ml/7500 ui, 0,6ml/1500ui
 Se administrează S.C. în peretele abdominal prin înţepătură perpendiculară. Se poate
administra şi i.v. prin perfuzie continuă şi intrarterial în bolus, la începutul şedinţei de
dializă.

B. Forme pentru administrare pe cale orală


Anticoagulante cumarinice (Antivitamine K)
 Împiedică sinteza hepatică a factorilor coagulării dependentă de vitaminaK
 Se recomandă în profilaxia trombozelor venoase şi accidentelor tromboembolice după
intervenţii chirurgicale la pacienţii cu risc crescut, la bolnavii cu proteze valvulare, grefe
vasculare, stenoză mitrală.
Acenocumarolum produs sub denumirea de:
 Acenocumarol - cp. - 2mg
 Sintrom - cp. - 4mg
 Trombostop - cp.- 2mg;
• Se păstrează la 15-25°, ferit de lumină
• Atenţie - vărsături – disfuncţii hepatice
Reacţii adverse:
• Hemoragii - gastrointestinale, cerebrale, la nivelul tractului urogenital (hematurie), uter
(menoragii sau metroragii)
• Reacţii adverse: greaţă, vărsături, reacţii alergice, urticarie, dermatite, febră, alopecie
reversibilă

118
Precauţiuni speciale privind administrarea subcutanată
 Injectarea subcutanată se pretează la cantităţi mici de soluţie
 Se folosesc ace subţiri, lungi de 12 mm, care garantează injectarea medicamentului în
ţesutul subcutanat
 Acul subţire scade riscul antrenării germenilor
 Se preferă introducerea verticală la 90° scăzând riscul lezării unor filete nervoase şi vaselor
de sânge, ceea ce face ca durerea să fie mai mică şi riscul de hematom scăzut
 Acele mai lungi pot fi introduse sub un unghi de 45°, cu atenţie, pentru a nu ajunge în
grosimea muşchiului.

Supravegherea pacientului

A. Înaintea tratamentului
 Se determină grupul sanguin şi Rh
 Medicul stabileşte bolnavii cu risc de hemoragie: ulcerul gastroduodenal, boli
hemoragice, insuficienţa hepatică şi renală, AVC recent; gravide, hipotensiunea arterială
severă
 Se determină timpul de protrombină înaintea tratamentului cu anticoagulante cumarinice
(este crescut în ciroză şi hepatită)

B. În timpul tratamentului
 Nu se fac injecţii i.m. şi s.c, există risc de hematom
 Se supravegheză apariţia hemoragiilor
- gingivoragii, epistaxis
- hemoragii după ras
- hematuria - se colectează urina într-un borcan şi se examinează
- scaunul cu sânge
 În cazul sângerârilor, la recomandarea medicului, se administrează PROTAMINA în
tratamentul cu Heparină şi FITOMENADIONĂ în tratamentul cu trombostop
 Nu se fac endoscopii şi nici puncţii
 Se face controlul biologic al coagulării: timpulHowell, INR în heparinoterapie şi
timpul de protrombină în tratamentul cu anticoagulante orale
 În timpul perfuziei, recoltarea sângelui se face de la celălalt braţ
 În cazul administrării subcutanate recoltarea se face la 6-8 ore de la injecţie
 Se monitorizează starea generală întrucât pot apare: frison, febră,vomă.
 Pacientul este informat să nu ia alte medicamente fără recomandarea medicului
deoarece unele potenţează efectul iar altele îl diminuează
 Atenţie deosebită se acordă pacientului tratat cu anticoagulante cumarinice, deoarece
tratamentul se face ambulator şi nu poate fi supravegheat permanent
 Medicamentele care cresc efectul anticoagulantelor: salicilaţi, paracetamol,
fenilbutazonă, laxative, hormoni tiroidieni, unele antibiotice (tetraciclină,
cloramfenicol), sulfamide, analgetice
 Medicamente care scad efectul anticoagulante lor: pansamentele gastrice, antiacide,
barbiturice, unele tranchilizante şi neuroleptice, diuretice mercuriale, digitalice,
inhibitori tiroidieni.

Educaţia pacientului
Se instruieşte pacientul:
 Să ia medicamentele după orarul stabilit de medic; administrarea se face mai ales seara
pentru ca medicul să poată corecta la nevoie doza după valoarea timpului de protrombină
determinat în timpul zilei
119
 Dacă omite o doză, o poate lua în interval de 8 ore, după care se sare peste priză şi se ia
doza la ora obişnuită în ziua următoare
 Să nu-şi modifice singur dozele
 Să nu întrerupă brusc tratamentul, există risc de hipercoagulabilitate şi tromboembolie
 Să se autosupravegheze şi să depisteze semnele de supradozare (hemoragii)
 Să se prezinte cu regularitate la medic pentru recoltarea probelor decoagulare
 Să anunţe stomatologul sau alt medic, dacă este cazul, că este în tratament cu anticoagulante
orale(ACO)
 Să nu practice sporturi violente care presupun lovituri, căderi sau muncă intensă
 Să continue autosupravegherea pe perioada întreruperii treptate a tratamentului (2-4
săptămâni) pentru că acţiunea se menţine între 2-5 zile după încetarea administrării, în
funcţie de anticoagulantul folosit
 Să evite expunerea la căldură, canicula creşte efectul
 Să consume o alimentaţie echilibrată şi să nu exagereze cu alimente bogate în vitamina K:
brocoli, spanac, varză, conopidă, sparanghel, mărar, mazăre verde, soia, tomate, urzici,
gălbenuş de ou, ficat (porc, vită), salată verde, suc de grape-fruit.
 Să nu consume alcool în exces, potenţează efectul ACO
 Să nu folosească plante medicinale care influenţează efectulACO:
• scad timpul de protrombină: sunătoarea, lucerna, ceaiul verde, gingseng, coacăze negre
• cresc timpul de protrombină sau riscul de hemoragie: usturoiul, ceaiul verde, ginko biloba
 Să evite fumatul, deoarece fumul de ţigară poate scădea efectulACO
 Să informeze familia asupra tratamentului anticoagulant
 Să evite tăieturile; în caz de hemoragie să aplice un pansament compresiv şi să se prezinte
de urgenţă la spital
 Să poarte asupra lui cartea de identitate, un card cu grupa sanguină şi anticoagulantul
folosit; data începerii tratamentului şi durata probabilă, doza administrată, modul de
administrare (un comprimat seara sau două administrări pe zi la 12 ore preferabil la aceeaşi
oră)

120
FIȘA TEHNICĂ NR. 34
TEHNICA MASURARII TEMPERATURII CORPORALE
SI NOTAREA IN FOAIA DE OBSERVATIE

Definiție
Menţinerea temperaturii în limite normale este necesitatea organismului, necesara pentru a-și
menţine starea de bine (necesara desfășurării metabolismului la homeoterme) Aceasta se
realizează pe baza principiului termostatului.(termogeneza/termoliza)
Temperatura corpului este rezultanta procesului de termogeneza (producere de căldură) și
termoliza (pierdere de căldură), proces reglat de centri termoreglării (situați în hipotalamus)

Scop
Evaluarea funcţiei de termoreglarea și termogeneză.

Obiectivele procedurii
 Determinarea nivelului curent al căldurii corpului
 Aprecierea evoluției unei boli
 Determinarea răspunsului pacientului la masurile inițiate în caz de crestere sau scădere a
temperaturii corpului
 Evaluarea refacerii pacientului după boală

Locuri de măsurare
 axilă, plica inghinală, cavitatea bucală, rect, vagin
Uzual temperatura se măsoară la orele 7 și 18; la nevoie pacientul poate fi termometrizat și la
30 -60-120 minute sau se poate monitoriza continuu temperatura

Tipuri de termometre
 cu mercur, termometru instantaneu
 digital, termometru oral tip suzeta
 cu infraroșu fără atingere, termometru pentru ureche(timpanic)

Factori care influențează măsurătoarea


 Fumatul – eroare +/ - 0,2 grade C daca pacientul a fumat, în cazul determinării orale
 Ingestia de alimente/lichide reci/ fierbinți tot în cazul determinării orale
 Clisma – în determinarea rectala
 Transpirația /împachetările reci – în determinările axilare

Materiale necesare
In funcție de calea aleasă pentru măsurare se va pregăti pe o tavă
 termometrul maximal sau oricare alt termometru avut la dispoziție
 tampoane îmbibate cu alcool medicinal, comprese uscate
 recipient cu soluție dezinfectantă -cloramina 1%, lubrifiant dacă se folosește calea rectală;
 tăvița renală, ceas
 mănuși de unica folosință
 foaie de temperatură, creion albastru/negru

Pregătirea pacientului
a. psihică – se explica procedura pentru a obține complianța și consimțământul
b. fizică se așază pacientul în poziția cea mai adecvată căii utilizate
 Decubit dorsal – pentru măsurarea în cavitatea bucală și axilară
 Decubit lateral - pentru măsurarea în cavitatea rectală

121
Efectuarea procedurii - Metoda axilară
 Se spală mâinile și se pun mănușile
 Se șterge termometrul electronic cu alcool
 Se ridică brațul pacientului și se șterge axila cu prosopul prin tamponare
 Se plasează termometrul cu bulbul în axilă paralel cu toracele
 Se apropie brațul de trunchi și se flectează antebrațul pe torace
 Dacă pacientul este slăbit, agitat, precum și la copii, brațul este susținut în această poziție
de către asistent
 Se menține termometrul în axilă timpul necesar, cel electronic se menține până se aude un
semnal sonor
 Se îndepărtează apoi termometrul și se citește gradația/displayul termometrului, valoarea
se notează în foaia de temperatură grafic și cifric
 Se spală, se clătește și se șterge cu un tampon cu alcool

Alte determinări în funcție de tipul termometrului utilizat


 în cazul termometrului electronic timpanic, se introduce captatorul acestuia adaptat la un
capișon de unică utilizare, în urechea pacientului, trăgându-se cu mâna liberă ușor de lobul
urechi (pentru copilul mai mic de 1 an se trage de lob în spate și în sus)
 Această mișcare va permite canalului urechii să se închidă perfect. Din momentul în care
termometrul este poziționat corect se apasă butonul de pornire. Se citește temperatura după
3-4 secunde
 Termometrul de tip suzetă, care este ușor de utilizat la copii, pentru determinarea valorii
temperaturii, emite, de asemenea, un semnal sonor când se înregistrează valoarea maximă
(necesită 3 minute)
 în cazul termometrului cu infraroșu pentru determinarea temperaturii la nivelul frunții:
o se realizează o înregistrare rapidă (câteva secunde); prin apăsarea butonului
termometrului și se citește apoi valoarea temperaturii ce apare pe ecranul lui

Metoda rectală
 se asigura intimitatea pacientului
 se așază pacientul în decubit lateral, cu membrele inferioare în semiflexie,
 se lubrifiază termometrul și se introduce bulbul termometrului în rect, prin mișcări de
rotație și înaintare (3,8 cm la adult; 2,5 cm la copil; 1,25 cm la sugar
 termometrul va fi menținut 3-5 minute după care acesta se scoate, se șterge cu o compresă
 se citești gradația la care a ajuns mercurul termometrului
 se spală termometrul, se scutură
 se introduce în recipientul cu soluție dezinfectantă (sol. Cloramină 1%) ✓ se notează
valoarea găsită

Reprezentarea grafică a temperaturii


 Se socotește pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură câte două diviziuni de
grad
 Se notează grafic valoarea înregistrată, printr-un punct de culoare albastră așezat direct pe
linia orizontală din rubrica corespunzătoare pentru dimineață (D) sau seară (S) pentru
cifrele cu soț (pare); exemplu: 36,2; 37,4; 38,6; etc.
 Se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare albastră așezat în mijlocul
pătratului din rubrica corespunzătoare (D sau S) dacă cifrele sunt fără soț (impare),
exemplu: 36,1: 36,5; 37,3; etc
 Se unesc astfel punctele obținute și se obține curba febrilă
 Se unește primul punct cu rubrica pentru temperatură aflată în partea dreaptă a sistemului
de coordonate din foaia de temperatură

122
Evaluarea procedurii
 rezultate așteptate/dorite – temperatura obținută relevă starea de sănătate a pacientului iar
tegumentele sunt intacte fără iritații sau transpirație
 rezultate nedorite - pacientul prezinta disconfort, frisoane, tegument congestionat, iritat,
transpirat sau palid, rece
 temperatura înregistrată impune măsuri adecvate

Modificări în situațiile selectate


 evitați măsurarea temperaturii în cavitățile bucală și rectală în caz de leziuni
 amânați măsurarea temperaturii în axială dacă pacientul a făcut recent baie,
 așteptați 15-30 minute înainte de măsurarea în cavitatea bucala dacă pacientul a băut lichide
calde sau reci
 evitați măsurarea temperaturii rectal la pacientul care a avut atac de cord întrucât
termometrul poate să stimuleze nervul vag și să reducă activitatea inimii la un nivel
periculos

Rețineți
 Informați pacientul că termometrul este un instrument indispensabil pentru aprecierea stării
generale, la domiciliu;
 Explicați pacientului/familiei să spele termometrul cu apă călduță și să-l introducă, uscat și
scuturat, în containerul protectiv între utilizări;
 Oferiți pacientului un tabel cu valori termice orientative în funcție de calea folosită pentru
măsurare; ca în exemplu de mai jos:

Calea de măsurare Scala Celsius Scala Fahrenheit


Orală 37ºC ± 0,3-0,6 98,6ºF± 0,5-1,0
Rectală 37,5ºC ± 0,3-0,6 99,6ºF ± 0,5-1,0
Axilară 36,5ºC ± 0,3-0,6 97,6ºF± 0,5-1,0

o temperatura axilară reprezintă temperatura externă a corpului, fiind cu 4-5 zecimi de grad
mai joasă decât cea centrală
o măsurarea temperaturii în cavitatea bucală este contraindicată la copii, pacienții agitați, sau
cei cu afecțiuni ale cavităţii bucale;
o temperatura măsurată rectal este mai mare decât cea măsurată axilar cu 0,4-0,5°
o pentru măsurarea rectală, copiii mici sunt așezați în decubit dorsal, cu picioarele ridicate,
sau în decubit ventral
o măsurarea temperaturii în vagin urmărește aceleași etape ca la măsurarea rectală,
introducându-se termometrul în vagin; este contraindicată în bolile aparatului genital
feminin; valoarea ei este mai mare cu 0,5° decât cea axilară.

TIPURI DE FEBRĂ

1. febra continuă, susţinută, „în platou”


 este febra în care creşterea temperaturii este persistentă şi variaţiile zilnice ale
temperaturii nu depăşesc 10C (diferenţele dintre valorile maxime şi minime sunt < 10C);
(eg pneumonie, erizipel, febră tifoidă)
2. febra remitentă, „în fierăstrău”
 este febra în care variaţiile zilnice ale temperaturii sunt mai mari de 10C, fără a se ajunge
însă la valori normale, febra fiind mai mare seara (diferenţele dintre valorile maxime şi
minime sunt > 10C, valorile minime rămânând în domeniul febrei); (eg supuraţii,
bronhopneumonia, TBC)
123
3. febra intermitentă
 este febra în care există variaţii mari, cu revenire la valori normale între episoadele
febrile (există perioade de 2-3 zile de febră, întrerupte de perioade afebrile de 1-2 zile;
diferenţele dintre valorile maxime şi minime sunt mari, valorile minime ajungând în
domeniul normalului); această febră poate fi sistematizată, revenind la un număr fix de
zile (eg malaria) sau nesistematizată (eg neoplazii, infecţii urinare, angiocolite etc)
4. febra hectică
 este o variantă de febră intermitentă cu variaţii zilnice mai mari de 30C (diferenţele
dintre valorile maxime şi minime sunt > 30C); (eg septicemii, TBC cavitară)
5. febra inversă
 este febra în care există valori termice mai mari dimineaţa (eg TBC severă)
6. febra recurentă
 este febra caracterizată prin mai multe episoade febrile separate prin perioade de
afebrilitate; (eg viroze, spirochetoze – episoadele febrile survin la 6-7 zile)
7. febra „în dromader”
 este o variantă de febră recurentă cu 2 episoade, primul ca valori mai mari şi cu o
perioadă de normalizare intermediară scurtă (cca 24-48 ore); (eg viroze respiratorii)
8. febra ondulantă
 este febra caracterizată prin perioade febrile prelungite cu ascensiune şi scădere
progresive, separate prin perioade de afebrilitate, urmate de repetarea ciclului; (eg
caracteristică pentru boala Hodgkin → febra Pel-Ebstein = perioade febrile de 3-10 zile
urmate de perioade afebrile de 3-10 zile, dar şi în alte limfoame, endocardite, bruceloză)
9. febra neregulată
 este febra cu curbă nesistematizabilă; (eg supuraţii, stări septice)

Valori normale:
 n.n. şi copil mic = 36,1-37,8 ºC
 adult =36-36,5 ºC în axilă
 vârstnic =35-36 ºC

Valori patologice:
 Cresterea temperaturii peste valorile fiziologice pentru varsta, sex si status hormonal.
a) Hipertermie:
 Subfebrilitate = 37-38 o C
 Febră moderată = 38-38,5 o C
 Febra ridicată = 39 -40o C
 Hiperpirexie >40-41 o C
b) Hipotermia - toate valorile sub 36 o C

124
Tipul de febră Descriere Exemple Grafic

Febra Se caracterizează Supuraţii profunde,


printr-o creştere Endocardită
intermitentă bruscă a Bacteriană;
temperaturii până la
39-40oC În malarie, colecistita
Diferenţa între acută litiazică are
temperatura minimă aspect periodic
şi maximă în 24 ore
fiind de 2-3oC,
Temperatura
minimă scăzând la
valori normale.
Este periodică,
accesele febrile
putându-se repeta

zilnic (febră cotidiană)


la 2 zile (febră terţă)
la 3 zile (febră quartă).

125
Tipul de febră Descriere Exemple Grafic

Febra Perioade de febră viroze,


ridicată (câteva zile), spirochetoze
recurentă (transmise de purici,
alternând cu perioade
de câteva zile de căpuşe)
afebrilitate.
Este caracteristică
pentru
limfogranulomatoza
malign (Pell-
Ebstein).

126
Tipul de febră Descriere Exemple Grafic

Febra Curbă ascendentă Boala Hodgkin,


care atinge un Endocardită,
ondulantă Bruceloză
apogeu, apoi
(Pel-Ebstein) descreşte treptat la
temperatură
normală, cu
repetarea ciclului.

127
Tipul de febră Descriere Exemple Grafic

Febra Menţinerea temperaturii la Pneumonie


un nivel ridicat pneumococică,
continuă (38-39oC), pe durata bolii, Erizipel,
(în platou) cu oscilaţii mai mici de 1oC Febră tifoidă
între temperatura de
dimineaţă şi cea de seară,
cu o durată de 5-14 zile.

128
Tipul de Descriere Exemple Grafic
febră
Febra Are o curbă ce nu Supuraţii
poate fi cronice:
neregulată sistematizată Bronşiectazie,
Oscilaţii febrile Stări septice:
nesistematizate, Abcesul
neputând fi incluse pulmonar,
în nici unul din Colecistite.
tipurile de febră
descrise.

129
130
FIȘA TEHNICĂ NR. 35
TEHNICA EFECTUARII INJECTIEI INTRAMUSCULARE

Definiţie
Introducerea de substanţe medicamentoase – soluţii izotone cristaline, uleioase sau a unei
substanţe coloidale în stratul muscular, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă.

Scop
Terapeutic
Efectul medicaţiei administrate i.m. se instalează mai lent faţă de i.v., dar mai rapid de 4-5 ori
decât cele s.c.
Efectul maxim se instalează în aproximativ 20-45 de minute de la injectareai.m.

Locul injecţiei intramusculare


 Regiunea supero-externă fesieră, deasupra marelui trohanter – (pătratul supero-extern
fesier).
 Muşchii externi şi anteriori ai coapsei – 1/3mijlocie.
 Muşchiul deltoid.
 La sugari – regiunea mijlocie acoapsei.

Fig. 1 -Loc de elecție – deasupra marelui trochanter


→muschiul gluteus medius( fesier mijlociu)

Fig. 2- Loc de elecție–pătratul supero-externfesier

Materiale şi instrumente necesare


 Material general pentru executarea uneiinjecţii.
 Seringă de capacitate adaptată cantităţii de medicament ce trebuie injectată.
 Ac intramuscular lung (4, 5, 6, 7 cm) cu bizou lung.
 Soluţia medicamentoasă.

Pregătirea pacientuli
 Se identifică și se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
 Se aşează pacientul în repaus – în decubit ventral, lateral, şezând sau în picioare.
 Se dezveleşte locul ales.
131
Execuţie
 Verificarea presciptiei
 Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
 Obişnuit se injectează la nivelul pătratului supero-extern fesier.
 Se dezinfectează locul injecției cu alcool.
 Se cere bolnavului să-şi menţină musculatura cât mai relaxată – muşchiul să fie moale.
 Se puncţionează perpendicular pielea pătrunzând 4-7 cm cu rapiditate şi siguranţă.
 Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă şi se injectează lent.
 Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru accelerarea
resorbţiei.

Intervenţii după tehnică


 Se aşează bolnavul comod, în repaus, 5-10minute..
 Se ordonează materialele folosite.

Incidente şi accidente
 Durere violentă – prin atingerea nervului sciatic sau a unei terminaţii nervoase – se
retrage acul şi se schimbă locul injecţiei.
 Paralizie (totală sau parţială)– prin lezarea nervului sciatic.
 Ruperea acului – extragerea se va face manual sau chirurgical.
 Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare a medicamentului.
 Hematom.
 Supuraţie septică, abces, infecţie gravă.
 Flegmon – supuraţie septică prin nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
 Embolie uleioasă –introducerea accidentală a suspensiei uleioase într-un vas de sânge.
 Iritaţie periostală – injectarea medicamentului în apropierea osului.

Observaţii
 Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită,
furuncule
 Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
 Verificarea poziţiei acului pentru soluţiile colorate se face prin detaşarea seringii.
 Cantitatea maximă de medicament injectat este de 5 ml → pentru a nu se mări riscul de
infecţii – abces post injectabil.

132
FIȘA TEHNICĂ NR. 36
TEHNICA EFECTUARII INTRADERMOREACTIEI LA TUBERCULINA

Definiţie
Constã în injectarea strict intradermicã de antigene din MTB (derivat de proteine purificate =
purified protein derivative, PPD), care provoacã o reacţie de hipersensibilitate întârziatã, ce
duce la acumularea localã de celule mononucleare (limfocite şi fagocite mononucleare)
exprimatã macroscopic printr-o zonã de induraţie la locul injectãrii.
Este folositã numai pentru diagnosticul infecţiei tuberculoase; nu poate face diferenţa între
prezenţa infecţiei latente şi prezenţa bolii tuberculoase active. PPD este standardizatã la nivel
internaţional.

Indicații
 Copii contacți din focarele de tuberculoză, copii simptomatici la care se ridică suspiciunea
de tuberculoză
 Infectații HIV
 Colectivitățile de copii preșcolari, la intrarea în colectivitate și cu ocazia apariției unui focar
de TB în această colectivitate
 In scopul estimării riscului anual de infecție (studii epidemiologice)

Contraindicaţii
 De principiu nu există contraindicații.Totuși se recomandă amânarea efectuării testării în
caz de stări febrile, boli eruptive în faza acută.

Principii tehnice
Tuberculina este un filtrat obţinut din cultura de bacili Koch.
Orice alergie la tuberculină arată, de fapt, un contact prealabil al pacientului cu bacilul Koch
(primo-infecţia bacilară) sau cu bacilul Calmette - Guerin (vaccinarea BCG).
Pentru a releva această alergie este suficient să punem în contact organismul pacientului cu o
mică cantitate de tuberculină.
Acest lucru se realizează prin I.D.R. la tuberculină sau Reacţia Mantoux.
Doza de tuberculină administrată este de 10-50 unităţi.

Materiale necesare
 Seringã de 1 ml gradatã din 0,01 sau 0,02 ml cu un ac intradermic subțire (5/10) şi scurt
(1cm)
 PPD standardizatã în concentrație de 20 U / ml (2 U/0,1ml)
 tampoane, dezinfectant, mănuși de unică folosință

Loc de electie
Faţa anterioarã a antebraţului stâng, la unirea 1/3 superioare cu 2/3 inferioare, la distanţã de
leziuni cutanate sau cicatrici

Pregătirea pacientului
 se explică în termeni accesibili procedura şi se obţine consimţământul informat;
 se descoperă membrul superior stâng sau numai antebraţul.

Tehnica
 spălarea pe mâini
 dezinfecţia locului de elecție cu alcool sanitar
 urmați aceeasi pași ca la injecția intradermică (se introduc de 0,1 ml din soluţia de 20U/ml)
133
 injectarea corectã este urmată de apariţia unei papule albe, în coajă de portocalã; lipsa papulei
indică injectarea subcutanatã şi impune reluarea manevrei în altã zonã (la antebraţul opus).
 se educă pacientul să nu se scarpine, să nu se spele pentru a nu influenţa reacţia locală;

A. CITIRE
La 72 de ore de la inoculare, prin măsurare
 Identificarea marginilor laterale ale INDURAȚIEI prin palpare, eventual prin trecerea unui
pix/creion peste margini cu presiune foarte uşoarã
 Mãsurarea cu precizie (cu rigla transparentã) a diametrului transversal al INDURAŢIEI şi
exprimarea în mm
 Nu mãsuraţi diametrul longitudinal şi Nu mãsuraţi eritemul din jurul indurației!!

B.INTERPRETARE
În funcţie de diametrul indurației/reacţiei:
 Reacţie pozitivă - se produce aşa-zisul „viraj tuberculinic”, când la locul inoculării diametrul
induraţiei depăşeşte 5-6mm. În acest caz se recomandă radiografie pulmonară pentru
decelarea eventualelor leziuni produse de infecţia bacilară. Pacientul este luat în evidenţa
TBC şi se aplică măsuri de izolare şi de prevenire a răspândirii infecţiei la cei din jur.
 Reacţia negativă - dacă la locul inoculării nu apare nici un halou, culoarea şi aspectul pielii
fiind nemodificate; această reacţie negativă înseamnă că pacientul n-a avut nici un contact
cu bacilul koch sau cu bacili de tip Calmette - Guerin.

134
FIȘA TEHNICĂ NR. 37
REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

Medicamentele sunt substanţe sau asocieri de substanţe utilizate cu scop:


 Terapeutic → pentru ameliorarea sau/şi tratarea bolilor şi simptomelor;
 Preventiv → pentru a preveni apariţia manifestărilor patologice.

Medicamentele pot fi de origine:


 naturală;
 vegetală;
 animală;
 minerală;
 chimice de sinteză, obţinute fie prin constituirea în laborator a substanţelor active naturale,
fie prin combinarea unor elemente chimice care tind spre o substanţă activă originală
 medicamente obţinute prin metode genetice.
Medicamentele actuale sunt din ce în ce mai eficace, dar uneori, cu riscuri mari.
Ele trebuie să fie prescrise printr-un document medical.
S-au creat numeroase forme de medicamente în scopul facilitării administrării lor şi creşterii la
maxim a eficacităţii acestora.

Clasificarea medicamentelor după uz

Medicamente de uz intern - cuprind toate medicamentele care acţionează după ce ajung în


circulaţia sanguină pe diferite căi: orală (per os) sau parenterală (pe altă cale decât cea
digestivă).
Medicamentele de uz intern se prezintă sub următoarele forme: pudre, siropuri, picături,
poţiuni, suspensii, comprimate, tablete, drajeuri, capsule, granule, supozitoare.

Medicamente de uz extern - unele sunt aplicate pe suprafaţa pielii sănătoase, altele sunt
folosite pentru tratarea unor leziuni cutanate

Medicamentele de uz local - sunt destinate tratamentului afecţiunilor locale, spre exemplu


colirurile pentru afecţiunile oculare sau aerosolii în diferite afecţiuni pulmonare.
Medicamentele nu rămân active pe perioade nedefinite.
Excipienţii acestora, adică suportul principiilor active se degradează după un anumit timp.
De aceea, pe ambalajul medicamentelor figurează data expirării, data de la care medicamentul
nu mai trebuie sa fie utilizat.

Medicamentele generice - sunt copii ale medicamentelor de referinţă care şi-au pierdut
exclusivitatea după un număr de ani de comercializare.
Preţul medicamentelor generice este de 30% până la 40% mai mic faţă de al medicamentelor
de referinţă. Actualmente, din raţiuni economice, se tinde spre promovarea medicamentelor
generice atunci când există.
Administrarea medicamentelor pune pe umerii asistentei o mare responsabilitate.
Greșelile provenind din nerespectarea dozelor, a căilor de administrare, administrarea unor
medicamente alterate sau schimbările de medicamente pot da naștere la accidente grave, chiar
fatale.

Din acest motiv, la administrarea medicamentelor asistenta va ține seama de anumite reguli
generale:
1) Respectarea întocmai a medicamentului prescris → asistenta nu are voie să schimbe
medicamentul prescris cu un alt medicament cu efect asemănător, fără aprobarea prealabilă a
135
medicului. Dacă asistenta nu are la dispoziție medicamentul sau preparatul prescris, va cere
aprobarea medicului pentru înlocuirea cu un alt preparat.

2) Identificarea medicamentelor administrate → asistenta va verifică eticheta de pe


medicamente la preluarea acestora, apoi înainte de administrare, la scoaterea sau vărsarea lor
din ambalajul respectiv și a treia oară, când controlează cantitatea ramasă. Ea va pastra fiolele
medicamentelor administrate sub forma de injectii, pana la desfasurarea efectului lor. Asistenta
trebuie sa recunoasca medicamentele dupa ambalare, consistenta, mod de cristalizare, miros,
gust, fluiditate. In cazul tabletelor, drajeurilor si a capsulelor operculate se vor lua in
considerare diametrul, grosimea, forma, culoarea, invelisul lor extern, precum si eventualele
inscriptii sau initiale. Orice greseala poate fi inlaturata daca asistenta cunoaste bine
medicamentele cu care lucreaza si nu administreaza nici un fel de medicament asupra caruia
are cea mai mica indoiala.

3) Verificarea calitatii medicamentelor administrate → odata cu verificarea


medicamentului, asistenta va verifica daca acesta nu este cumva alterat. Decolorarea sau
supracolorarea, precipitate, sedimente sau flocoane in solutii, lichefierea medicamentelor
solide, tulburarea sau opalescenta solutiilor injectabile denota o alterare a lor. Medicamentele
alterate nu vor fi administrate bolnavilor. Prin alterare unele medicamente isi pierd din
eficacitate, altele insa se transforma in produse toxice, daunatoare organismului. In unele
cazuri, tulburarea substantelor injectabile in fiole inchise poate fi indepartata prin incalzire, iar
injectia poate fi administrata, numai daca instructiunile de folosire anexate la fiole mentioneaza
categoric acest lucru.

4) Respectarea cailor de administrare → nerespectarea cailor de administrare duce la


periclitarea efectului medicamentulor, la efecte nedorite, contrarii, precum si la complicatii
locale la locul injectiilor. Din acest motiv, atat in foile de observatie ale bolnavului, cat si in
condicile de predare a serviciului se vor specifica, pe langa fiecare medicament, si calea prin
care trebuie administrat : p.o. (per os), s.c.(subcutanat), i.m. (intramuscular), i.v. (intravenos),
S. (supozitoare) .

5) Respectarea dozajului prescris → odata cu identificarea medicamentelor se vor verifica


si dozele prescrise. Dozele notate in foile de observatie trebuie sa corespunda cu cele din
condicile de predare . Dozele uzuale terapeutice trebuie sa fie notate pe ambalajul
medicamentelor, pe flacoanele si pe cutiile din aparat . Insa, controlul cel mai eficace trebuie
sa fie cunostiintele asistentei in ceea ce priveste limitele terapeutice ale dozelor de
medicamente cu care lucreaza.

6) Respectarea orarului de administrare → medicamentele vor fi administrate in ritmul


prescris. Nerespectarea orarului poate duce la fenomene cumulative si de intoxicatii grave, sau
invers, la ineficacitatea tratamentului. Medicamentele se descompun sau se elimina din
organism la anumite limite de timp. Administrarea la intervale mai scurte decat timpul lor de
eliminare duce la cumularea de la doze terapeutice la doze toxice sau chiar letale. Respectarea
intervalului dintre doze prezinta o deosebita importanta in cazul medicamentelor la care limita
intre doza terapeutica si doza toxica este foarte apropiata. Insa, in alte cazuri, prin eliminarea
relativ rapida a medicamentelor din organism concentratia lor va scadea sub nivelul terapeutic
daca asistenta intarzie cu administrarea dozelor urmatoare. Astfel, de exemplu, dozele
obisnuite de antibiotice trebuie administrate la ore fixe, caci prelungirea intervalului de
administrare duce la scaderea nivelului util al medicamentului in sange, ceea ce favorizeaza
formarea obisnuintei si deci a antibiorezistentei microorganismului in cauza.

136
7) Respectarea somnului bolnavului → bolnavii nu vor fi treziti din somnul fiziologic
niciodata pentru administrarea medicamentelor simptomatice, precum si pentru majoritatea
celor patogenice. Bolnavii se trezesc din somn in cazul administrarii medicamentelor etiologice
(antibiotice, chimioterapice). Trezirea pacientilor trebuie facuta cu mult tact, blandete pentru a
nu-i speria, cautandu-se in acelasi timp ca ei sa fie deranjati cat mai putin.

8) Evitarea incompatibilitatii dintre medicamente → asistenta isi poate simplifica munca,


cand administreaza mai multe medicamente deodata, prin turnarea solutiilor sau picaturilor
diferite in acelasi pahar sau tragerea diferitelor solutii injectabile in aceeasi seringa . Astfel, ea
reduce si numarul injectiilor si menajeaza pacientul de intepaturi, dar numeroase medicamente
devin insa ineficace sau chiar daunatoare, prin transformare, precipitare, degradare, daca se
amesteca cu altele. De aceea asistenta trebuie sa stie ca incompatibilitatile de actiune ale
medicamentului privesc prescriptia medicului, dar incompatibilitatile de asociere la
administrare o privesc pe ea .

9) Administrarea imediata a medicamentelor deschise → fiolele, odata deschise, vor fi


injectate imediat . Nu trebuie practicata pastrarea unei cantitati din continutul lor pentru o a
doua administrare .Medicamentele sterile, odata deschise, de obicei se infecteaza; pe de alta
parte, contactul solutiilor cu aerul poate sa scada eficacitatea medicamentului, sau sa-l
degradeze complet. Solutiile per os vor fi de asemenea administrate imediat pentru a nu se
concentra prin evaporare sau a nu precipita .

10) Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor → asistenta va pastra


o ordine precisa in administrarea diferitelor medicamente. Medicatia va incepe cu
administrarea tabletelor, solutiilor si picaturilor, va continua apoi cu injectiile si, la sfarsit.,
ovulele vaginale si supozitoarele. Inversarea ordinii de administrare ar crea dezgustul
bolnavilor, cu toate ca asistenta manipuleaza supozitoarele cu manusi de cauciuc.

11) Luarea medicamentelor in prezenta asistentei → medicamentele vor fi administrate


personal de catre asistenta. Pentru cele prescrise per os se va folosi o lingurita sau paharel; ea
va executa personal aplicatiile locale, instilarea de picaturi in ochi si nas, introducerea
supozitoarelor (se va folosi mult tact, pentru a nu jigni bolnavul in demnitatea lui).

12) Servirea bolnavului spitalizat cu doze unice de medicamente → la bolnav nu trebuie sa


ramana nici un medicament, de aceea el va primi deodata numai o doza unica, pe care o va lua
in prezenta asistentei.

13) Lamurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise → daca bolnavul primeste


pentru prima data medicamentul respective, asistenta ii va explica ce anume asteapta medicul
de la aceste medicamente si in cat timp se va instala efectul lor. Asistenta trebuie sa previna
bolnavul asupra eventualelor manifestari secundare care se pot ivi in urma utilizarii anumitor
medicamente si, trebuie sa lamureasca bolnavul asupra diferentierii manifestarilor de boala de
efectele secundare ale medicamentelor.

14) Raportarea imediata catre medicul sectiei a greselilor de administrare a


medicamentelor → orice greseala, ca: schimbare de medicamente, de dozaj, nerespectarea
cailor sau orarului de administrare se raporteaza imediat medicului care, luand cunostiinta de
greseala comisa, poate lua masuri pentru a preveni complicatiile care s-ar ivi in urma acestei
greseli. Neraportarea la timp a greselilor poate atrage dupa sine consecinte grave, chiar fatale
pentru bolnav, pentru care asistenta raspunde, uneori chiar in fata legii.

137
15) Prevenirea infectiilor intraspitalicesti → la administrarea parenterala a medicamentelor
se vor pastra conditiile riguroase ale asepsiei. La administrarea perorala se vor utilize recipiente
si vesela individuala, iar supozitoarele vor fi introduce cu manusi de cauciuc, dupa care
asistenta se spala pe maini. Daca in cursul medicatiei asistenta atinge cu mana de gura, saliva
sau alte dejectii ale bolnavului, se va spala bine pe maini cu sapun, inainte de a distribui
medicamentele celorlalti bolnavi. Pentru medicamentele injectabile va utiliza seringi si ace
sterile, separate pentru fiecare injectie, chiar si la acelasi bolnav.

138
FIȘA TEHNICĂ NR. 38
INGRIJIREA POSTOPERATORIE A PACIENTULUI

DEFINITIE
 Perioada postoperatorie imediata = perioada care dureaza de la sfarsitul interventiei
chirurgicale pana la restabilirea starii de cunostinta si a functiilor vitale; se mai numeste
perioada de trezire.
 Perioada postoperatorie precoce – incepe din momentul in care pacientul a fost complet
recuperat din anestezie si se termina in momentul externarii.

OBIECTIVE
Restabilirea homeostaziei fizice si psihice.
 Prevenirea si tratarea prompta a complicatiilor postoperatorii imediate si precoce.
 Managementul durerii

SUPRAVEGHEREA POSTOPERATORIE IMEDIATA


Se face in timentul postoperator.
 Se supravegheaza functiile vitale (R, P, T°, T.A., starea de constienta, durerea, SpO2)
din 15’ in 15’ pana devin stabile si se noteaza in fisa de trezire a operatului.
 Se raporteaza imediat medicului anestezist si chirurgului orice modificare (cianoza cu
transpiratii, tirajul muschilor intercostali, in caz de obstructie respiratorie, de exemplu).
 Se observa aspectul general al operatului: in mod obisnuit este palid, cu extremitati reci, cu
psihic lent si sensibil la durere.
 Se verifica permeabilitatea si pozitia cateterelor, sondelor, tuburilor de dren.

TRANSPORTUL DE LA BLOCUL OPERATOR


Se aplica masuri de protectie si de siguranta a pacientului, mai ales in cazul celor agitati.
 Se transporta operatul cu functiile vitale si vegetative stabile in salonul postoperator sau in
STI.
 Se evita, pe timpul transportului, zdruncinaturile, curentii de aer.
 Se impune atentie sporita la tuburile de dren, perfuzie, sonda de aspiratie, plaga operatorie.

SUPRAVEGHEREA POSTOPERATORIE PRECOCE

A. SUPRAVEGHEREA PLAGII OPERATORII


Se observa pansamentul: in mod normal este curat, fara secretii seroase sau sanguinolente.
 Se schimba pansamentul la 24 de ore p.o., iar dupa 3 zile plaga operatorie poate fi lasata
libera daca evolutia este buna.
 Se schimba pansamentul precoce cand:
- este umed si favorizeaza contaminarea bacteriana a plagii.
- pacientul prezinta semne clinice generale si locale de infectie a plagii (febra, frisoane,
durere si congestie locala); in acest caz se recolteaza secretie din plaga pentru examen
bacteriologic si antibiograma.
 Se schimba mesele – acolo unde exista – odata cu pansamentul.
 Se scot firele de sutura in a 5ª – a 7ª zi partial sau total in functie de indicatia medicului si
de evolutia plagii.
 Se supravegheaza racordul drenului la punga colectoare ce va fi mentinuta decliv si se
noteaza caracteristicile lichidului de drenaj (culoare, aspect, cantitate).
 Se penseaza sau se instruieste pacientul sa mentina punga mai jos de nivelul de insertie a
drenului in timpul mobilizarii.
 Se scurteaza sau se indeparteaza drenul atunci cand medicul indica.

139
B. SUPRAVEGHEREA STARII TERMICE
 Se masoara T° si se reprezinta grafic in F.T.
 Se combate frisonul – prin incalzirea pacientului cu paturi suplimentare sau buiote cu apa
calda asezate pe partile laterale ale corpului sau se administreaza sedative la indicatia
medicului.
 Se supravegheaza si raporteaza semnele de hipotermie: somnolenta, reactii incetinite,
respiratie rara, T.A. si P scazute ca urmare a scaderii metabolismului bazal, temperatura
rectala in jur de 34°-35° C.
 Se semnaleaza medicului orice crestere patologica a T° corpului si se incearca scaderea
acesteia prin metode fizice (aplicatii reci, impachetari).

C. SUPRAVEGHEREA ELIMINARILOR
 La cei cu sonda cala à demeure:
o se verifica permeabilitatea, racordul sondei
o se noteaza caracteristicile urinei: culoare, aspect, cantitate, se goleste la timp punga
colectoare
 La cei fara sonda cala:
o se stimuleaza reluarea mictiunilor.Spontan in primele 6 – 8 ore postoperator
o se verifica prezenta “globului cal” daca pacientul nu urineaza spontan
o se ofera bazinetul sau urinarul pentru captarea urinei la pat; atentie la bolnavii de
sex masculin care urineaza mai greu in pozitie de clinostatism
o se anunta medicul daca bolnavul nu urineaza (este in anurie din cauza “postului”
pre-, si postoperator sau are “glob cal”).
o se face sondaj cal, in conditii aseptice, daca bolnavul prezinta “glob cal” si nu poate
mictiona spontan.
 Se supravegheaza reluarea tranzitului intestinal pentru gaze, in a 2ª zi p.o. si in a 3ª - a 4ª zi
p.o., pentru materii fecale exceptand pacientul cu interventii pentru hemoroizi sau fistula
anala la care defecatia trebuie amanata pana la vindecarea plagii operatorii.
 In situatii speciale (bolnavul nu elimina gaze si nu are scaun):
o se pune tub de gaze : 15 - 20 minute, maxim 1 ora
o se face masaj abdominal sau se pun supozitoare cu glicerina; clisma evacuatoare,
administrarea de amestec litic (ser fiziologic + Plegomazin + Propranolol) sau de
solutii hipertone (Manitol) se fac numai la indicatia medicului.

D.SUPRAVEGHEREA ALIMENTATIEI
 Se recomanda reluarea alimentatiei in prima zi p.o., daca interventia chirurgicala nu este la
nivelul aparatului digestiv sau pe abdomen; alimentele vor fi usor digerabile, neflatulente.
 In cazurile obisnuite, de chirurgie curenta, schema reluarii alimentatiei este urmatoarea:
o in ziua operatiei – nimic pe gura; se umezesc buzele, se face hidratare parenterala
cu solutii prescrise de medic.
o dieta hidrica – in prima zi p.o., daca bolnavul nu varsa.
o dieta usor digerabila – in a doua zi p.o.
o dieta obisnuita – dupa ce bolnavul a avut scaun.

E. MANAGEMENTUL DURERII
 Se identifica localizarea si intensitatea durerii pe o scala de la 1 la 10, si se inregistreaza
informatiile referitoare la durere exprimate de pacient, postoperator.
 Se administreaza medicatia analgezica prescrisa de medic, respectand doza si intervalul de
administrare.
 Se supravegheaza efectele terapeutice si nonterapeutice ale analgezicelor (hipoventilatie,
hipotensiune, risc de aspiratie a varsaturilor in caile respiratorii).
 Se aplica masuri alternative ale durerii:
140
o metode fizice: aplicatii locale calde sau reci, schimbarea
pozitiei, gimnastica respiratiei, masaj, aromaterapia.
o psihoterapie: consta in controlul durerii de catre pacient prin autosugestie si prin
hipnoza si exersarea, preoperator, a tehnicilor de relaxare pentru a scadea consumul
de analgezice postoperator.

F.SUPRAVEGHEREA STARII DE CONSTIENTA SI A COMPORTAMENTULUI


 Se supravegheaza starea de constienta, mai ales la pacientii in varsta, la cei cu administrare
de analgezice p.o., cu antecedente de alcoholism, depresie sau cu dezechilibre electrolitice.
 Se consemneaza si se raporteaza manifestari ca: agitatie, cosmaruri, insomnia sau
somnolenta, tulburari de sensibilitate (care insotesc deseori confuzia), delir cu halucinatii.
 Se supravegheaza, in permanenta, bolnavul si se mentine o sursa de lumina pe timpul noptii,
la cei agitati care au tendinte de autoagresiune manifestate prin smulgerea sondelor,
perfuziei, drenurilor.
 Se explica, cu calm si rabdare, pacientului scopul tuburilor, sondelor, perfuziilor.

G. MOBILIZAREA OPERATULUI
 Se recomanda mobilizarea precoce a operatului exceptand cazurile cu interventii ortopedice
la nivelul membrelor inferioare, coloanei vertebrale, interventii pe cord, pacienti adinamici,
cu complicatii p.o. imediate.
 Se schimba pozitia din ora in ora in primele 24 de ore p.o. pentru a favoriza expansiunea
plamanilor si pentru a preveni pneumonia hipostatica sau atelectazia (colabarea
alveolelor)
 Se solicita pacientului sa execute miscari active ale membrelor inferioare din ora in ora sau
se fac miscari pasive ale articulatiilor de la membre, masaje in sensul circulatiei venoase.

H. EXAMENE DE LABORATOR SI EXPLORARI IMAGISTICE


 Sunt recomandate de catre medic la bolnavii:
o cu pierderi mari de sange in timpul interventiei chirurgicale
o cu risc de hemoragie postoperatorie (ex. bolnavi tarati, cu ciroza hepatica, cu
tulburari de coagulare, cu hemostaza precara)
o care au suferit interventii chirurgicale de mare amploare
o aflati in stare critica
 Se efectueaza obligatoriu in perioada postoperatorie imediata, conform indicatiei
medicale, urmatoarele examene :
o hemograma completa
o coagulograma
o biochimie sanguina
o gazele sanguine
o radiografia pulmonara la pat

COMPLICATIILE POSTOPERATORII OBIECTIVELE PROCEDURII


 Supravegherea si ingrijirea postoperatorie, atente si competente au ca obiective:
o Grabirea vindecarii si reducerea perioadei de spitalizare
o Prevenirea sechelelor postoperatorii si a mortalitatii
o Prevenirea cicatricilor inestetice in cazul operatiilor pe zone expuse

TIPURI DE COMPLICATII POSTOPERATORII


a) Dupa factorul temporal:
 Complicatii imediate: apar in primele ore post-operator
 Complicatii precoce: apar in primele zile post-operator
141
 Complicatii tardive: apar dupa saptamani, luni sau chiar ani de zile de la
interventia chirurgicala (ex.eventratia)

b) Dupa localizare si mod de manifestare:


 Complicatii locale: la nivelul plagii operatorii
 Complicatii generale: la nivelul unor aparate sau sisteme, sau chiar al intregului
organism

c) Dupa gravitate:
 Complicatiile minore – care se vindeca repede si nu influenteaza starea generala
 Complicatii majore – care se vindeca greu, sunt costisitoare si/sau lasa sechele cu
implicatii sociale, profesionale sau economice
 Complicatii letale – dificil de controlat care determina decese si au uneori implicatii
juridice

COMPLICATIILE POSTOPERATORII IMEDIATE

SOCUL → survine cel mai adesea in primele 5 ore care urmeaza interventiei
CAUZE:
 Deficitul lichidian preoperator agravat de vasodilatatia determinata de anestezie
 Hemoragie intraoperatorie insuficient compensata
 Pierdere importanta hidroelectrolitica
SEMNE DE RECUNOASTERE:
 Puls tahicardic, filiform
 Angoasa si teama
 Lipsa de aer
 Scaderea T.S. (tensiunii sistolice) la 90-80 mm Hg.
 Paloarea si racirea pielii, transpiratii reci
 Cianoza extremitatilor, oligurie
 Somnolenta, apatie sau stare de agitatie
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Supravegherea stricta a bolnavului si semnalarea imediata a semnelor incipiente
 Incalzirea bolnavului prin suplimentarea de paturi
 Oxigenoterapie dupa permeabilizarea cailor respiratorii superioare
 Administrarea tratamentului etiologic si simptomatic prescris
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative: puls, T.A., respiratie, diureza
 Administrarea de sange, plasma, electroliti conform indicatiei medicului
 Comunicarea si sustinerea psihica a bolnavului/apartinatorilor

ASFIXIA → bolnavul se sufoca prin lipsa de aer


CAUZE
 Obstructia bronsica si hipoventilatia, mai ales la cei obezi, cu distensie abdominala
; hipovolemia
 Edemul pulmonar acut prin supraincarcare lichidiana prin perfuzii i.v.
 Obstacol in caile respiratorii superioare: varsatura inhalata, caderea posterioara a limbii,
etc.
 Consecinta recurarizarii (anestezicele de tip curara paralizeaza musculatura
respiratorie)
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Agitatie, cianoza
 Dispnee sau apnee
 Tiraj, cornaj
142
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea medicului
 Aspirarea secretiilor si permeabilizarea cailor respiratorii
 Administrarea de O2 sau carbogen (amestec de O2 cu CO2)
 Asigurarea pozitiei proclive a bolnavului
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative si a concentratiei gazelor in sange
 Pregatirea de urgenta a materialelor necesare pentru intubatie sau traheostomie acolo
unde este cazul

VARSATURILE
CAUZE
 Efectul anesteziei rahidiene sau generale
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Paloare, transpiratii reci, tahicardie
 Varsaturi pe gura (sau pe langa sonda daca nu se aspira la timp) care pot deveni
incoercibile ducand la dilatatia acuta de stomac
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Plasarea bolnavului cu capul mai sus, orientat lateral
 Sustinerea bolnavului si captarea varsaturilor in conditii de protectie a vestimentatiei si
a lenjeriei de pat
 Observarea si raportarea caracteristicilor varsaturilor
 Punerea unei sonde gastrice daca medicul indica
 Administrarea medicatiei antiemetice
 Notarea pierderilor prin varsatura, urina, scaun in vederea efectuarii bilantului hidric
 Rehidratarea bolnavului conform prescriptiei

HEMORAGIA EXTERNA poate fi:


 Hemoragie la nivelul plagii operatorii
 Hemoragie subcutanata (hematom parietal)
CAUZE
 Ligatura defectuoasa
 Desfacerea suturii
SEMNE
 Pansament imbibat cu sange
 Sange pe tubul de dren si in punga colectoare
 Semne de soc
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea medicului
 Schimbarea pansamentului si efectuarea pansamentului compresiv
 Administrarea medicatiei hemostatice
 Efectuarea tratamentului antisoc conform prescriptiei medicului

HEMORAGII INTERNE
 Sunt mai frecvente la blonzi si roscati.
 Pot fi: intraseroase: hemotorax, emoperitoneu, hemopericard; intraviscerale
(gastrointestinale)
CAUZE
 Hemostaza insuficienta intraoperatorie
 Tulburari de coagulare
 Traumatisme ale anselor intestinale (intraoperator)
SEMNE DE RECUNOASTERE:
 Angoasa, agitatie
143
 Paloare, sete, stare sincopala, soc
 Dispnee in caz de hemotorax
 Balonare si durere brusca in caz de hemoperitoneu
 Colaps si cianoza in caz de hemopericard
 Hematemeza, melena in caz de hemoragie gastro-intestinala
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea de urgenta a medicului care hotaraste atitudinea terapeutica
 Administrarea tratamentului simptomatic prescris
 Recoltarea sangelui pentru bilant biologic: HLG, HT, teste de coagulare si mentinerea
liniei venoase in asteptare
 Aplicatii locale reci pe toarce, abdomen, cu actiune hemostatica
 Administrarea medicatiei hemostatice
 Pregatirea bolnavului pentru reinterventie acolo unde este cazul

COMPLICATIILE POSTOPERATORII PRECOCE SI TARDIVE


TULBURARI PULMONARE

a) PNEUMONIA HIPOSTATICA - inflamatia alveolelor prin hipoventilatie


CAUZE
 Imobilizarea prelungita
 Staza secretiilor si reducerea ventilatiei pulmonare
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Febra, dispnee, tahicardie, junghi toracic
 Tuse initial seaca, iritativa, apoi cu expectoratie
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Schimbarea pozitiei bolnavului
 Mobilizarea secretiilor prin tuse asistata, percutii in regiunea interscapulara
 Administrarea tratamentului simptomatic prescris: antialgice, fluidifiante, expectorante
 Prelevarea de sputa pentru cultura si antibiograma
 Administrarea antibioticelor si a oxigenului pe sonda endonazala
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative: T º, puls, T.A., respiratie, diureza.

b) EMBOLIA PULMONARA – survine adesea in ziua a 5 a - a 6a postoperator


prin obstructia unei artere pulmonare printr-un cheag de sange provenit, cel mai frecvent, din
periferie
CAUZE
 Interventii abdominale, ginecologice, ortopedice
 Absenta tratamentului preventiv anticoagulant
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Durere toracica atroce, dispnee si cianoza
 Tuse cu expectoratie sangvinolenta
 Stare de soc, oprirea inimii si deces rapid
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea de urgenta a medicului
 Prinderea unei vene periferice pentru bilantul biologic si administrarea tratamentului
prescris de medic: anticoagulante, trombolitice, antialgice
 Administrarea oxigenului umidificat pe masca
 Pregatirea bolnavului pentru efectuarea radiografiei pulmonare la pat
 Pregatirea bolnavului pentru reinterventie daca medicul indica

c) EDEMUL PULMONAR ACUT (EPA) – reprezinta inundarea brutala cu plasma a


alveolelor care deterioreaza rapid functia cardio-respiratorie
144
CAUZE
 Reanimare vasculara exagerata cu solutii sau sange
 Operat tarat, cu cardiopatie
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Dispnee cu polipnee, puls tahicardic, filiform
 Cresterea T.A., cianoza extremitatilor
 Expectoratie patognomonica, rozata, spumoasa la nivelul buzelor
 Bolnavul este angoasat, acoperit de transpiratii
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea de urgenta a medicului
 Pozitionarea bolnavului cu gambele atarnate pentru reducerea circulatiei venoase (de
intoarcere) si a presiunii in circulatia pulmonara
 Administrarea oxigenului pe sonda endonazala, umidificat, cu 2/3 apa sterila si 1/3 alcool
(care previne spumarea)
 Prinderea unei linii venoase periferice si administrarea tratamentului prescris de medic:
diuretice, tonicardiace, vasodilatatoare periferice, anxiolitice
 Pregatirea bolnavului si materialelor necesare pentru intubatie si ventilatie asistata daca
medicul indica.
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative

TROMBOFLEBITA – inflamatia unei vene, de regula periferice


CAUZE
 Interventii pe micul bazin
 Imobilizarea
 Obezitatea
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Roseata si inflamatie de-a lungul venei
 Durere in molet, accentuata de dorsoflexia piciorului
 Cresterea temperaturii si a pulsului (puls catarator)
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Asigurarea repausului la pat cu membrul inferior ridicat
 Aplicatii locale cu rivanol, antiinflamatoare
 Administrarea tratamentului cu anticoagulante
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative
 Supravegherea efectelor terapeutice si nonterapeutice ale medicamentelor administrate
 Verificarea testelor de coagulare prin recoltarea de sange venos, la indicatia medicului
 Instruirea pacientului sa nu se loveasca, sa nu se maseze la nivelul moletului.

TULBURARI DIGESTIVE SI INTESTINALE

a) PERITONITA – inflamatia mucoasei peritoneale


SEMNE DE RECUNOASTERE in peritonita generalizata:
 Febra, frisoane
 Oligurie, varsaturi
 “Abdomen de lemn” (contractura abdominala)
 Dureri abdominale intense, continue si permanente absenta scaunului si a gazelor
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Anuntarea medicului
 Monitorizarea functiilor vitale si vegetative
 Administrarea tratamentului prescris: antibiotice – pe cale parenterala, aplicatii reci
pe abdomen protejand pielea
145
 Pregatirea bolnavului pentru reinterventia chirurgicala, adesea necesara pentru tratarea
cauzei peritonitei, drenajul cavitatii

b) OCLUZIA INTESTINALA (ILEUSUL) – ingustarea lumenului intestinal care impiedica


trecerea gazelor si a materiilor fecale
CAUZE
 Mecanice: bride aderentiale, volvulus, cancer.
 Paralitice: atonie intestinala, mai ales la cei care au avut peritonita.
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Durere paroxistica sau colicativa
 Varsaturi reflexe la inceput, legate de durere, care devin rapid stercorale, cu miros
fecaloid – in ocluzii inalte
 Oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale si gaze
 Balonarea (meteorismul abdominal)
 Alterarea starii generale
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Raportarea de urgenta a simptomatologiei medicului
 Punerea sondei de aspiratie nasogastrica la indicatia medicului si aspirarea lichidului
intermitent cu seringa sau continuu
 Notarea pierderilor: lichid de aspiratie, diureza
 Crearea accesului la o vena periferica si reechilibrarea hidroelectrolitica
 Sistarea alimentatiei naturale (pe gura)
 Pregatirea bolnavului pentru rezolvarea chirurgicala a obstacolului atunci cand medicul
indica

c) FISTULELE DIGESTIVE POSTOPERATORII – sunt comunicari anormale


CAUZE
 Desfacerea anastomozei sau a suturii digestive care determina iesirea continutului
digestiv
 Bolnavi denutriti, casectici, tratati cu cortizon
 Distensia intestinala
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Scurgere anormala din plaga sau pe dren; caracteristicile lichidului sunt in functie de
natura fistulei:
o lichid intestinal in fistula digestiva
o lichid clar, ca “apa de stanca” in fistula pancreatica
o lichid galben-verzui in fistula biliara
o imposibilitatea de a se alimenta pe cale orala in fistulele digestive
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Notarea si raportarea pierderilor prin fistula (calitate, cantitate)
 Efectuarea bilantului hidric
 Crearea accesului vascular pentru reechilibrarea hidroelectrolitica si administrarea
medicatiei prescrise: antibiotice, insulina
 Schimbarea pansamentului in conditii de asepsie riguroasa
 Protejarea tegumentului din jurul drenului cu o crema protectoare

d) EVISCERATIA – survine adesea in a 6a – a 8a zi postoperator. Reprezinta iesirea viscerelor


abdominale prin solutii de continuitate ale peretelui, totale, care le fac direct vizibile
CAUZE
 Factori operatori care tin de tipul de incizie, de sutura, de drenurile scoase prin plaga
operatorie
 Factori postoperatori:
146
o Cresterea presiunii intraabdominale prin tuse, varsaturi, ileus, retentie de urina
o Infectarea plagii din interior sau din exterior
 Factori care tin de teren (bolnav):
o Obezitate sau denutritie, hipoproteinemie
o Cancer, diabet zaharat
o Tratamente cu citostatice, cortizon
SEMNE DE RECUNOASTERE
 Indepartarea buzelor plagii
 Viscerele se vad in plaga
 Pacientul acuza o senzatie de ruptura la nivelul abdomenului
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Asigurarea repausului la pat
 Refacerea pansamentului in conditii de asepsie si fixarea cu un bandaj elastic in jurul
abdomenului
 Instilarea la indicatia medicului, de ser fiziologic steril in plaga pentru a preveni uscarea
viscerelor
 Pregatirea bolnavului pentru reinterventie chirurgicala daca se indica

e) EVENTRATIA – reprezinta iesirea unor viscere abdominale sub piele, prin zone slabite ale
peretelui aparute dupa unele operatii sau traumatisme. Este o complicatie tardiva.
CAUZE
 Care tin de bolnav: varsta inaintata, obezitate, diabet zaharat, carente alimentare,
constipatie, eforturi fizice sustinute.
 Care tin de natura interventiei operatorii: incizii mari pe abdomen, materiale de sutura
proaste, supuratii postoperatorii, ileus, etc,
ACTIUNI INTREPRINSE DE NURSA
 Pregatirea bolnavului pentru operatie

147
FIȘA TEHNICĂ NR. 39
TEHNICA RECOLTARII SECRETIEI NAZALE

Definiție
Exsudatul nazal este o investigaţie bacteriologică care se realizează prin recoltarea de secreţii
de la nivelul mucoasei nazale.

Indicații
In depistarea portajului de Staphylococcus aureus sau Streptococcus pyogenes.
Prin examenul bacteriologic al exsudatului nazal se pot identifica și alți germeni: meningococ,
Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae, serotipul B, Corynebacterium
diphtheriae și chiar enterobacterii.

Material necesar
 Mănuși
 eprubete cu medii de cultură
 tampon subțire fixat pe porttampon,
 se pregătește numărul corespunzător de tuburi de exsudat necesar: dacă pe recomandare se
specifică doar examenul bacteriologic al exsudatului nazal dintr-o anumită nară (stângă sau
dreaptă) se pregătește doar un tub; dacă pe recomandare se specifică examen bacteriologic
al exsudatului nazal din ambele nări, se pregătesc două tuburi de exsudat cu mediu de
transport.
 etichete
 formulare pentru laborator

Pregătirea pacientului
 se explică procedura pentru a-i reduce anxietatea și a ne asigura de cooperarea sa
 se explică pacientului că va avea senzație de strănut sau vomă dar că procedura va dura mai
puțin de un minut

Efectuarea tehnicii
Recoltarea se face dimineaţa, după trezirea pacientului
 confirmarea identității pacientului
 bolnavul este aşezat pe un scaun cu faţa către o sursă de lumină artificială, iar ceafa îi este
sprijinită de spătar
 prin una dintre nări, asistenta medicală introduce, cu blândețe, un tampon pe care îl împinge
uşor de-a lungul planşeului nazal până ce se atinge peretele posterior nazofaringian
 tamponul este rotit uşor pentru a facilita desprinderea secreţiei nazale
 se introduc tampoanele în tuburile cu medii de cultură
 se etichetează probele: ND (nara dreaptă), NS (nara stângă), se completează formularele de
laboator și se trimit împreună cu probele la laborator
 se scot mănușile și se spală mâinile

De reținut!
Transportul probelor și însămânțarea trebuie realizate în cel mult 2 ore de la prelevare dacă nu
se utilizează medii de conservare și transport (Stuart/Amies) și în maximum 24 de ore, dacă se
apelează la acestea.
În general, prelevarea probelor nazale nu este dureroasă, cu excepţia cazurilor în care există
răni (de exemplu, furuncule).
Atunci cînd la nivelul vestibulului nazal există răni, asistenta va ridica cu mâna lobul nazal,
pentru a facilita introducerea cu atenţie a tamponului.

148
Îngrijirea pacientului
 aşezaţi pacientul în poziţie comodă
 verificaţi dacă pacienta/pacientul acuză disconfort, durere
 notați în foaia de observație data, ora recoltării, cine a efectuat-o

Reorganizarea locului
 Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU

149
FIȘA TEHNICĂ NR. 40
TEHNICA EFECTUARII SPALATURII VAGINALE

Definiție
Prin spălătură vaginală se înțelege introducerea unui curent de lichid – apă sau soluție
medicamentoasă – în vagin, care, după ce spală pereții vaginali, se evacuează pe lângă canulă.

Scop
 Terapeutic: îndepărtarea conținutului vaginal (normal sau patologic), dezlipirea exudatelor
patologice de pe mucoasă
 Dezinfecția locală înaintea intervențiilor chirurgicale
 Calmarea durerilor
 Reducerea proceselor inflamatorii

Materiale necesare
 Canula vaginală cu duza perforată (pentru reducerea presiunii lichidului)
 Soluţie la temperatura corpului (cantitatea şi tipul recomandate de medic)- 2l solutie
medicamentoasa: apa oxigenată, soluție de cloramină, permanganat de potasiu 1/2000,
oxicianura de mercur 1/4000
 Irigator, bazinet, paravan, pensă
 Gel pentru lubrifiere
 Tampoane de vată
 Stativ pentru suspendarea irigatorului,
 Aleză, muşama, pled
 Mănuşi sterile

Figura1. Irigator

Pregătirea pacientului
a) psihică: explicaţi procedura şi motivele pentru care s-a recomandat spălatura și instruiţi
pacienta să stea liniştită şi relaxată, să comunice eventualele senzaţii neplăcute; obţineţi
consimţământul
b) fizică:
 asiguraţi intimitatea - izolare cu paravan
 se protejează patul cu mușamaua și aleza
 instruiţi pacienta să-şi golească vezica și asiguraţi poziţia corectă (ginecologică)
 se acoperă regiunea vulvei cu un strat subțire d de vaselină ( pentru spălături calde)

Efectuarea procedurii
 Verificaţi recomandarea medicală, temperatura lichidului, identificaţi pacienta
 Înveliţi pacienta cu un pled şi aşezaţi muşamaua şi aleza sub pacientă
 Spălaţi mâinile
 Clampaţi tubul şi puneţi în irigator soluţia la temperatura corpului
 Declampaţi tubul, evacuaţi aerul şi reclampaţi
 Îmbrăcaţi mănuşi sterile
150
 Spălaţi perineul cu tampoane de vată umezite cu apă caldă, începeţi curăţirea dinspre partea
anterioară spre spate, folosind tamponul o singură dată
 Lubrifiaţi canula cu gel sau vaselină
 Agăţaţi punga/irigatorul în stativ la o înălţime de 50-70 cm de la simfiza pubiană
 Îndepărtaţi cu o mână labiile, iar cu cealaltă introduceţi canula în vagin, înclinând-o spre
faţă apoi spre spatele pacientei; introduceţi aproximativ 8 -10 cm (la 10 -11cm se atinge
fundul de sac vaginal)
 Îndepărtaţi pensa şi permiteţi soluţiei să curgă sub forţa gravitaţiei; rotiţi cu blândeţe canula
în timpul irigaţiei
 Clampaţi tubul înainte de terminarea lichidului şi îndepărtaţi canula cu blândeţe
 Permiteţi pacientei să stea pe masă câteva minute pentru a elimina lichidul în totalitate
 Spălaţi regiunea vulvară cu apă şi săpun şi uscaţi bine cu un prosop
 Examinaţi aria perineală, aspectul lichidului; dacă lichidul conţine mucus, puroi sau sânge
prezentaţi medicului
 Îndepărtaţi mănuşile si materialele utilizate conform P.U.
 Spălați-vă pe mâini şi notaţi procedura

Îngrijirea pacientei și reorganizarea locului


 Conduceţi pacienta la pat şi aşezaţi-o într-o poziţie confortabilă
 Verificaţi starea pacientei (dureri, senzaţii neplăcute)
 Instruiţi pacienta cum să-şi facă singură spălătura dacă este nevoie

151
FIȘA TEHNICĂ NR. 41
TEHNICA TESTARII SENSIBILITATII LA ANTIBIOTICE

Definiţie - Testarea sensibilităţii reprezintă injectarea strict intradermic a unor soluţii diluate
din substanţa medicamentoasă ce urmează a fi administrată (antibiotic).

Raportul diluţiei poate fi 1/100 sau 1/1000.

Antibioticele sunt substanţe chimice organice produse de microorganisme sau obţinute prin
sinteză sau semisinteză, care în doze foarte mici inhibă dezvoltarea microorganismelor
patogene.

Reacţia alergică este reacţia exagerată, anormală, a organismului unor persoane care intră în
contact cu un alergen, o substanţă care la majoritatea celorlalte persoane nu produce acest efect.

Reacţia anafilactică sau anafilaxia reprezintă o reacţie acută de hipersensibilitate generalizată


sau sistemică severă cu debut rapid și care poate duce la deces.

Scop
Explorator
- prevenirea reacţiilor alergice și/sau anafilactice care pot să apară în urma administrării
antibioticelor, unele dintre cele mai alergene medicamente, motiv pentru care este necesară
efectuarea unei testări, înainte de administrarea primei doze.

Materiale necesare:
 seringă de 10 ml sterilă
 ac de aspiraţie steril
 seringă pentru administrarea intradermică a soluţiei diluate
 alcool medicinal
 tampoane de vată
 mănuşi de portecţie
 antibioticul ce urmează a fi testat şi administrat
 ser fiziologic pentru realizarea diluţiei

Pregătirea fizică și psihică


Constă în informare asupra dozei, a scopului și a eventualelor reacţii prezente în caz de alergie,
precum și a locului unde vom efectua testarea – fața internă a antebraţului (lipsită de pilozităţi),
rugând pacientul să se aşeze întro poziţie comodă (semișezând, decubit dorsal).
Pacientul este informat că nu are voie să atingă locul injectat, să se spele sau să producă grataj.

Observație - înainte de realizarea testării se va avea în vedere, o eventuală, posibilă reacţie


alergică, de aceea vor fi pregătite medicamentele necesare pentru a putea interveni - adrenalină,
hemisuccinat de hidrocortizon.

Realizarea procedurii: raport 1/1000 UI/ml


 se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă
 în fața pacientului se pregăteşte diluția - se realizează diluarea unui gram de substanţă activă
(a medicamentului - Ampicilina 1g.,Cefort 1g) cu 10 ml ser fiziologic (dacă flaconul are
1,5 grame, se diluează cu 15 ml ser fiziologic), rezultând diluție 100 000 UI/ml.
 în seringa de 10 ml se aspiră 1 ml din soluţia diluată și se adaugă 9 ml ser, rezultând 10 000
UI/ml;
 se evacuează 9 ml soluţie din seringă și se adaugă alţi 9 ml ser, rezultând 1 000 UI/ml.
152
 din soluţia obţinută 1+ 9=10 ml, se aspiră 0,1ml soluţie ce se administrează pe faţa
anterioară a antebraţului, intradermic. Locul injectării va fi însemnat.

Tehnica injectării intradermice


Asistenta medicală schimbă mânuşile, se spală pe mâini și îmbracă altele noi, dezinfectează
locul injecţiei, întinde și imobilizează pielea cu indicele și policele mâinii stângi.
Cu mâna dreaptă ia seringa și pătrunde cu bizoul acului în sus în grosimea dermului, injectează
lent soluţia până la formarea unei papule cu aspect de coajă de portocală, cu diametrul de 5-6
mm și înălțime de 1-2 mm, apoi retrage acul brusc și nu tamponează locul injecţiei.

Reorganizarea locului de muncă


 colectează acele în cutia destinată deşeurilor tăietoare/înțepătoare, mănuşile, flacoanele de
la antibiotic și seringile în cutia de deşeuri infecțioase, apoi se spală pe mâini.
 se consemnează rezultatul testării în FOCG.
Pacientul va fi supravegheat, până la interpretarea reacţiei cutanate, din punct de vedere al
stării generale și al reacţiei locale, educându-1 să nu șteargă și să nu preseze zona.

Interpretarea testării cutanate:


 Reacţia cutanată se citeşte la 15-30 minute. Dacă la locul injectării nu apar: eritem, prurit,
papulă, urticarie, edem, se poate considera că nu există alergie la medicamentul testat. La
30 de minute după citirea reacţiei, se administrează antibioticul.
 In cazul în care apare reacţie alergică locală (eritem, prurit, papulă, urticarie, edem) se
anunţă medicul curant, care decide conduita ulterioară.

Observaţie
Inainte de realizarea testării se va avea în vedere, o eventuală/posibilă reacţie alergică, de aceea
vor fi pregătite medicamentele necesare pentru a putea interveni - adrenalină, hemisuccinat de
hidrocortizon.

153
FIȘA TEHNICĂ NR. 42
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RECTALA

Medicamentele care se administrează intrarectal sunt supozitoarele şi unguentele.


Supozitoarele sunt forme medicamentoase solide, de formă conică care au substanţa activă
înglobată într-o masă grăsoasă pe bază de unt de cacao sau glicerină. Se topesc la temperatura
corpului şi sunt absorbite lent.

Indicaţii și Contraindicaţii
Indicaţii
 stimularea peristaltismului intestinal şi al defecaţiei;
 reducerea durerii, a inflamaţiei şi a iritaţiilor locale;
 reducerea febrei şi a simptomelor specifice unor aparate.

Contraindicaţii
 pacienţi cu tulburări de ritm întrucât introducerea supozitoarelor intrarectal stimulează
nervul vag şi determină aritmii;
 pacienţi operaţi recent în zona rectului sau a prostatei;
 pacienţi cu rectoragie.

Pregătirea materialelor
Se vor pregăti pe căruciorul de lucru:
 supozitoarele rectale, păstrate la frigider până în momentul administrării pentru a
preveni înmuierea/topirea lor;
 mănuşi de unică folosinţă;
 lubrifiant pentru supozitoare;
 unguentul cu un aplicator special;
 comprese de tifon/prosoape de hârtie;

Efectuarea procedurii
Reguli generale:
 se verifică corespondenţa între medicaţia prescrisă de medic şi cea eliberată de
farmacie;
 se verifică calitatea şi integritatea supozitoarelor, tuburilor cu unguente, termenul de
valabilitate;
 se spală mâinile;
 se identifică pacientul şi se asigură intimitatea acestora.

Administrarea supozitoarelor
 se aşează pacientul în poziţia SIMS (decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng
întins şi membrul inferior drept flectat);
 se acoperă pacientul expunându-i doar zona fesieră;
 se îmbracă mănuşa de cauciuc în mâna dominantă;
 se scoate supozitorul din ambalaj şi se lubrifiază vârful la nevoie;
 se îndepărtează fesele cu mâna nedominantă pentru a evidenţia zona anală;
 se cere pacientului să inspire profund pe gură în timpul inserţiei supozitorului pentru a
inhiba senzaţia de defecaţie şi a reduce disconfortul;
 se introduce supozitorul prin anus cu vârful conic şi cu mâna protejată de mănuşă;
 se împinge supozitorul până trece de sfincterul anal intern, aproximativ 6 cm;
 se curăţă zona anală cu şerveţele de hârtie;
 se îndepărtează mănuşa;
154
 se solicită pacientului să rămână în aceeaşi poziţie şi să încerce să ţină cât mai mult
supozitorul pentru a-şi face efectul (un supozitor administrat pentru stimularea
defecaţiei trebuie reţinut cel puţin 20 minute pentru a-şi face efectul);
 dacă este cazul, se exercită presiune pe anus cu o compresă, până când senzaţia de
defecaţie dispare;
 se aruncă materialele consumate în recipientul pentru deşeuri;
 se învaţă pacientul şi/sau familia procedura de introduce a supozitoarelor dacă
administrarea acestora trebuie continuată şi după externare;
 se notează procedura în fişa de proceduri.

155
FIȘA TEHNICĂ NR. 43
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA PUNCTIA PLEURALA

Definiție: Toracocenteza (puncția pleurală) constă în introducerea acului în cavitatea


pleurală, indicată în scop diagnostic (explorator) sau terapeutic.

Indicații diagnostice
 Existența unei colecții lichidiene intrapleurale evidențiate clinic (matitate toracică cu
abolire a vibrațiilor vocale şi a murmurului în zona respectivă) şi radiologic→identificare a
naturii revărsatului.

Indicații terapeutice
 Evacuarea unor colecții intrapleurale mari: hidrotorax (în insuficiența cardiacă), hematom
masiv posttraumatic, pleurezie serofibrinoasă abundentă nerezolvată medical, pleurezie
purulentă;
 Introducere topică de substanțe medicamentoase (antibiotice, citostatice).

Contraindicații
 colecții închistate paramediastinale sau paravertebrale
 pneumotorax traumatic ventilat mecanic – risc de transformare în pneumotorax cu supapa
și de fistulă bronhopleurală
 suspiciune de anevrism de aortă

Materiale necesare
 Antiseptice: alcool iodat, betadină
 Tampoane și porttampon (pensă)
 seringi, ace sau trocare sterile, de unică folosinţă
 anestezic (xilina 1-2%), atropină1%
 mănuşi sterile
 robinet cu 3 căi
 eprubete sterile pentru examene bacteriologice
 eprubete cu anticoagulant –heparină - pentru examene citologice și biochimice
 dispozitiv de aspirație,
 tuburi de dren, recipient colector
 comprese sterile și leucoplast

Loc de puncție
 în colecțiile libere din pleură → puncție în spatiul VIII intercostal pe linia axilară
posterioară;
 în colecțiile închistate → puncție în centrul matității, evitând traiecte care să lezeze
anumite formațiuni anatomice;
 în pneumotoraxul compresiv (sufocant, cu supapa, în tensiune) → puncție urmată de
pleurostomie în spatiul II intercostal pe linia medioclaviculară;
 în hemopneumotorax → puncție urmată de pleurostomie în spatiul VI intercostal pe
linia axilară medie sau posterioară;
 se evită regiunea cardiacă şi portiunea toracală de sub coasta IX (risc de pătrundere în
peritoneu).

156
Fig. 1 Locul puncției pleurale

Pregătirea pacientului
 Fizică și psihică: se explică pacientului gestul medical ce urmează a fi efectuat, rațiunea
acestuia, beneficiul scontat, riscul eventual, precum și măsurile medicale de minimalizare
a acestuia. Manevra nu va fi facută fără consimțământul pacientului.
 Înainte de efectuarea puncției se va face radiografia toracică și este benefic a se determina
TS, TC și grupul sanguin al pacientului
 Premedicaţie:
 se administrează codeină, cu o oră înainte, pentru prevenirea tusei
 atropină 1% s.c. administrată cu 20-30 minute înaintea puncției pleurale pentru a evita
șocul vagal, în absența contraindicaţiilor (glaucom sau adenom de periuretral cu retenție
cronică de urină)
 Ne se administrează medicatie sedativă - benzodiazepine sau opiacee - datorită riscului
de detresă respiratorie, în special la vârstnici

Poziția bolnavului
 clasic: bolnav aşezat pe marginea patului, cu torace uşor flectat anterior şi coate sprijinite
pe genunchi (deschidere maximă a spațiilor intercostale), susținut de ajutor
 poziţie sezândă, călare pe scaun, cu fața la spătarul acestuia, cu brațele sprijinite pe spătar
sau cu brațul de partea hemitoracelui puncționat ridicat deasupra capului
 poziţie sezândă, pe scaun, în lateral cu partea sănatoasă înspre spătarul acestuia, cu brațul
de partea sănătoasă sprijinit pe spătar, iar celălalt braț ridicat deasupra capului, punându-se
în evidență locul de elecție al puncției.
 daca pacientul nu poate menține poziția sezandă, puncția pleurală se poate efectua în
decubit lateral de partea sănătoasă, cu spatele la operator şi brațul de partea bolnavă ridicat
deasupra capului.
 indiferent de poziție, ridicarea braţului și apneea la sfârşitul unui inspir profund în
momentul puncţionării determină lărgirea spaţiilor intercostale, facilitând execuţia
manevrei.
 pe toată durata manevrei, o asistentă medicala se va plasa în fața pacientului,
supraveghindu-l
Tehnica propriu-zisă
 dezinfecție a regiunii cu tinctura de iod;
 anestezie strat cu strat (inclusiv pleura);
 se așteaptă 10-15 minute instalarea efectului. Pentru majoritatea pacienților este inutilă
realizarea anesteziei dacă puncția se realizează cu ace de puncție obișnuite
 reperare cu vârful indexului a marginii superioare a coastei ce delimitează inferior spațiul
intercostal respectiv;
 cu acul montat la seringă, sau cu un robinet cu 3 căi interpus între ac și seringă (dacă se
dorește evacuarea colecției lichidiene ), se pătrunde brusc, perpendicular, prin piele, razant
cu marginea superioară a coastei; se străbat apoi muşchii intercostali (1- 3 cm grosime),
fascia endotoracică şi pleura parietală;
157
 aspirare de lichid, 20-30 ml pentru analiza biochimică, bacteriologică, citologică;
 în cazul puncției terapeutice evacuatorii: ataşare la acul de puncție sau trocar, prin
intermediul robinetului cu trei căi după închiderea lui, a unui tub de dren racordat la un
recipient de colectare, eventual drenaj aspirativ;
 se vor evacua maxim 1500 ml de lichid pleural într-o sedinţă terapeutică.
 închiderea robinetului și retragerea acului, masare a locului de puncție cu tampon de alcool,
pansament steril.
 eprubetele cu lichidul recoltat, etichetate corespunzător, se vor transporta la laborator
 se îndepartează materialele folosite respectând precauțiunile standard

Supravegherea pacientului după puncție


După puncție pacientul va fi supravegheat urmărindu-se eventuala apariţie a tusei, a durerilor
toracice, dispneii, transpirației, tahicardiei, setei sau hipotensiunii arteriale.
După puncție se recomandă repetarea radiografei toracice.
Aceasta este obligatorie în cazul apariției semnelor menționate (suspiciune de pneumotorax).

Complicaţiile puncţiei pleurale


Incidente
 lezare a unui vas din pachetul subcostal, cu scurgere de sânge pe ac, durere vie iradiată
intercostal, hematom al peretelui → retragere a acului, compresie locală;
 înțepare a pulmonului, cu scurgere de sânge aerat → retragere a acului;
 oprire bruscă a jetului (obliterare a acului de către pulmon sau false membrane) ce denotă
evacuarea aproape totală a lichidului, fie obstruarea lumenului acului printr-un fragment
biologic →mobilizare a acului, dezobstrucție cu mandren. Dacă suspicionăm o pleurezie
închistată cu cloazonări, după reverificare radiologică se repetă puncţia la nivelul altui
spațiu intercostal
 puncție „albă” → eventuala repetare sub ghidaj echografic.
 tusea apare relativ frecvent și impune oprirea manevrării acului, retragerea ușoară a
acestuia și/sau întreruperea temporară a evacuării pleurale. Uneori tusea precede instalarea
sincopei vagale.
Accidente
 edem pulmonar acut (evacuare prea rapidă, evacuare a mai mult de 1200 ml lichid), cu
dispnee, cianoză, tuse, expectorație rozată spumoasă, raluri subcrepitante „în valuri”,
semne de insuficință cardiacă; datorat evacuării rapide a unei cantităţi prea mari de lichid
într-o singură sedinţă, la cei cu colecţii lichidiene mari cronice→tonicardiace,
oxigenoterapie;
 sincopa vagală (prin reflex vagal cu punct de plecare pleural) manifestată prin bradicardie
– hipotensiune, reflexe urmate de pierderea cunoștinței → întreruperea toracocentezei,
resuscitare cardiorespiratorie;
 pneumotorax poate rezulta ca urmare a lezării plămânului sau prin pătrunderea aerului în
pleură, prin lumenul acului de puncție → drenaj aspirativ;
 hemotorax secundar lezării vaselor intercostale, cu hemoragie intrapleurală
 hemoragii interne cu șoc hemoragic secundare lezării ficatului sau splinei, cu
hemoperitoneu sau hemoragii intraparenchimatoase sau capsulare, în cazul în care puncția
a fost efectuată prea decliv, fără ghidaj radioscopic
 infectare a revărsatului pleural (transformare în pleurezie purulentă), datorită nerespectării
regulilor de asepsie → evacuare puroi→ antibioticoterapie.

158
FIȘA TEHNICĂ NR. 44
RECOLTAREA VARSATURILOR

Definitie
Vărsătura reprezinta un reflex de evacuare spontana a continutului gastric pe gura de obicei în
afecţiuni digestive, dar întâlnit şi ca un simptom în alte afecţiuni (alcoolism, tensiune intra-
craniană) sau în sarcină.

Scop
Explorator → se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice pentru stabilirea
diagnosticului stabilirea bilantului hydric; obtinerea de informatii privind continutul gastric

Material necesare
 2 tăviţe renale curate şi uscate pahar cu apa aromată muşama , aleza, prosop

Pregatirea bolnavului psihica si fizica


 va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturii
 se aşează în poziţie şezând sau decubit dorsal cu capul întors lateral
 se aşează sub cap sau în jurul gâtului un prosop
 se protejează lenjeria de corp şi de pat cu muşama sau traversă

Tehnica
 se îndepărtează proteza dentară dacă există
 tăviţa renală se oferă pacientului sau este susţinută de către asistentă
 asistenta sprijină fruntea bolnavului
 după vărsătură se îndepărtează tăviţa
 dacă varsă după intervenţii chirurgicale abdominale, va fi sfătuit să-şi comprime uşor cu
palma plaga operatorie
 se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura (scuipă în altă tăviţă)

Ingrijiri dupa tehnica


 se şterge gura pacientului
 se îndepărtează materialele folosite
 se aşează pacientul în poziţie comodă şi se acoperă
 se aeriseşte salonul
 se supraveghează pacientul în continuare in funcţie de observaţie se notează aspectul
macroscopic, cantitatea

Simptome ce insotesc varsatura


 dureri abdominal
 greata-salivatie
 cefalee
 vertij
 transpiraţii ,tahicardie
 deshidratare
 emisie fără efort ,în jet,fara greata,fara legatura cu alimentatia in hipertensiunea
intracraniana

159
FIȘA TEHNICĂ NR. 45
TEHNICA EFECTUARII SPALATURII OCULARE

Definiţie
Prin spălătura oculară se înţelege introducerea unui lichid în sacul conjunctival.

Scop: - terapeutic
 în procesele inflamatoare ale conjunctivei
 în prezenţa unor secreţii conjunctivale abundente
 pentru îndepărtarea corpilor străini

Materiale necesare
 casoletă cu comprese, tampoane de vată sterile
 undină (căniță cu cioc) sau alt recipient picurător
 soluţii antiseptie la 370C: acid boric 3%, oxicianură de mercur 1/6000, ser fiziologic, apă
bicarbonatată 22‰
 tăviţă renală
 mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului
 psihică: - se anunţă pacientul şi i se explică necesitatea şi inofensivitatea tehnicii
 fizică:
 se aşează pacientul în poziţie şezând, cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus; sau
în poziţie decubit lateral
 se protejează ochiul sănătos cu o compresă sterilă
 se protejează cu un prosop în jurul gâtului
 se aşează tăviţa renală lipită de gât, de partea ochiului ce urmează a fi spălat (susţinută
de bolnav sau ajutor)
 dacă starea generală nu permite poziţia şezând, pacientul va sta în decubit dorsal sau
lateral, cu capul aplecat înapoi

Efectuarea spălăturii – este nevoie de două asistente: una supraveghează pacientul şi-l
menţine în poziţia aleasă, cealaltă efectuează tehnica
 se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei
 se verifică temperatura lichidului de spălătură: 37°C (temperatură mai joasă declanşează
reflexul de închidere a pleoapelor)
 se aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată în soluţia antiseptică de spălare
 se deschide fanta palpebrală cu degetele mâinii stângi şi toarnă încet lichidul din undină
(sau alt recipient) în sacul conjunctival, evitând corneea
 se solicită pacientului să rotească ochiul în toate direcţiile
 se repetă tehnica la nevoie şi verifică prezenţa corpilor străini în lichidul de spălătură (când
este cazul)
 se îndepărtează tăviţa renală

Îngrijirea ulterioară a pacientului


 se usucă faţa pacientului şi se aspiră lichidul rămas în unghiul nazal al ochiului cu o
compresă sau tampon
 se îndepărtează compresa sterilă de pe ochiul protejat şi se aşează pacientul în poziţie
comodă

Reorganizarea locului/ notarea în F.O.


 se notează tehnica,numele persoanei care a efectuat-o şi aspectul lichidului de spălătură
160
 se colectează materialelor conform P.U.
Incidente şi accidente
 traumatisme oculare sau lezarea ochiului prin manevre incorecte
 infecţii prin diseminarea infecţiei la celălalt ochi

Observaţii
 ciocul undinei va fi ţinut la distanţă de 6-7 cm de ochiul pacientului pentru ca eventualele
mişcări reflexe produse de acesta sau gesturile greşite ale asistentei să nu traumatizeze
ochiul cu vârful recipientului
 lichidul de spălătură de la un ochi nu va fi folosit şi pentru celălalt ochi
 Spălătura se poate efectua și prin stoarcerea unor tampoane de vată sterile îmbibate în
soluție antiseptică;

161
FIȘA TEHNICĂ NR. 46
INTERVENTII PENTRU MOBILIZAREA SECRETIILOR

HIDRATAREA
 este eficace pentru functionarea sistemului mucociliar
 se recomanda aproximativ 2000ml lichide/zi
UMIDIFICAREA
 consta in adaugarea vaporilor de apa la aerul inspirit
 pastreaza caile aeriene umede si permite debarasarea secretiilor
 se realizeaza cu pulverizatoare sau recipient cu apa asezate pe o sursa de caldura
NEBULIZAREA
 consta in adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat
 se realizeaza prin pulverizare (folosind atomizorul) sau cu ajutorul aerosolilor(un
amestec de gaz cu un medicament dispersat in particule sferice de ordinal
micronilor:antibiotic,antialergice,bronhodilatatoare,expectorante
TAPOTAMENT
 consta in lovirea peretelui thoracic,cu mana, ritmic,pe toata suprafata,timp de 1-2
minute
 pacientul este rugat sa respire lent si adanc
 toracele pacientului trebuie sa fie acoperit
 este containdicat la pacientii cu osteoporoza sau coaste fracturate si la cei cu pobleme
de sangerar
VIBRATIA
 pacientul este rugat sa inspire adanc pe gura sis a expire lent pe nas
 in timpul expiratiei se aplica cu man ape peretele thoracic o presiune usora si oscilatorie
 dupa 5 expiratii pacientul este incurajat sa tuseasca sis a expectoreze
 este contraindicate la sugari si copii mici
DRENAJUL POSTURAL
 este un procedeu positional care permite eliminarea secretiilor
 pozitia pacientului se schimba la 20-30 min
 la sfarsitul fiecarei pozitii pacientul este rugat sa respire profund
 se renunta la pozitiile in care pacientul prezinta discomfort sau dispnee
 este contaraindicat la pacientii cu leziuni ale maduvei spinarii sau cu hipertensiune
intracraniana

Drenajul postural
Reprezintă aşezarea pacientului într-o serie de poziţii care facilitează drenajul gravitaţional al
secreţiilor din căile aeriene inferioare în cele de calibru mai mare, de unde pot fi eliminate prin
tuse sau aspiraţie.
Este indicată combinarea cu bronhodilatatoare, mucolitice precum şi hidratarea corectă a
pacientului.
Fiecare segment pulmonar are o anumită poziţie specială în care este favorizată drenajul lui.

Obiective
 menţinerea permeabilităţii căilor aeriene inferioare, prin drenajul secreţiilor în căile aeriene
mari şi eliminarea lor prin tuse sau aspiraţie,
 creşterea schimbului de gaze prin creşterea numărului alevolelor ventilate,
 scăderea incidenţei infecţiilor prin drenajul secreţiilor.

162
Inaintea efectuării drenajului
 se ascultă plămânii, pentru determinarea gradului de stază şi a obstrucţiilor datorate
secreţiilor neeliminate,
 se monitorizează gazele sangvine pentru determinarea gradului de hipoxie a pacientului,
 se efectuează radiografie pulmonară pentru a documenta necesitatea drenajului postural,
 se verifică dacă pacientul nu are contraindicaţie pentru drenajul postural: hipertensiune
intracraniană, fracturi ale coloanei vertebrale,
 se verifică momentul ultimei alimentaţii, pentru evitarea sindromului de aspiraţie-nu se
efectuează drenajul postural în primele 2 ore după alimentaţie,
 se va explica pacientului procedura care urmează a fi efectuată, importanţa ei şi se va
cerecolaborarea lui pentru eficienţa maximă.
Materiale necesare
 perne şi pătură

 comprese pentru ştergerea eventualelor secreţii eliminate

 echipament pentru aspiraţie

 tăviţă renală

 stetoscop

Tehnica
 Se spală mâinile.
 Se aşează pacientul în prima poziţie.
 Se menţinepacientul 10-20 minute, în funcţie de toleranţa acestuia.
 Se monitorizează respiraţia, frecvenţa cardiacă şi pulsoximetria pacientului.
 Se cere pacientului să tuşească.
 În caz că nu tuşeşte eficient se aspiră pacientul.
 Se pune pacientul în poziţie confortabilă pentru repaus şi se aşteaptă până când este pregătit
pentru următoarea poziţie.
 Se pune pacientul în următoarea poziţie şi se repetă paşii 3-8 pentru fiecare poziţie până
când s-a efectuat toată secvenţa poziţiilor (A la I)
 Se pune pacientul în poziţie semişezândă (semi-Fowler).
Se va trece în foaia de urmărire a pacientului efectuarea drenajului postural.

163
Poziţiile drenajului postural pentru diferite segmente pulmonare

Complicaţii –incidente
 Pacientul devine cianotic, dispneic sau prezintă aritmii, cu semne de hipoxie –se sistează
manevrele, oxigenoterapie.
 Pacientul varsă –se aşează în poziţie laterală pentru a elimina conţinutul gastric şi de a evita
aspiraţia.
 Nu elimină secreţiile –se recomandă mucolitice, bronhodilatatoare şi hidratarea
pacientului.
 Hemoptizie –poate fi dată de infecţie, TBC, tumoră pulmonară –oxigenoterapie, IOT în caz
de nevoie

164
Kinetoterapia respiratorie
Tapotajul şi vibraţiile toracice se utilizează ca metode adjuvante pentru drenajul postural,
ajutând la mobilizarea secreţiilor din căile aeriene mici spre cele de calibru mai mare de unde
sunt aspirate sau eliminate prin tuse.
Tapotajul se efectuează cu mâna ţinută sub formă de cupă şi determină compresia prin
intermediul aerului captat între mână şi piele a segmentului pulmonar adiacent fără lezarea
peretelui toracic.

Poziţia mâinii pentru tapotaj

Vibraţiile toracice se efectuează în timpul expirului cu mâinile ţinute una peste


cealaltă.Mâinile se aşează pe peretele toracic corespunzător segmentului pulmonar interesat şi
se aplică mişcări vibratorii în timpul expirului, astfel creşte presiunea intrapulmonară, ajutând
la eliminarea secreţiilor.

Poziţia mâinilor pentru vibraţii toracice

Kinetoterapia este necesară în condiţiile în care există secreţii pulmonare abundente, peste 30
ml/zi: bronşiectazie, atelectazie, fibroză chistică.

Contraindicaţii
 în cazurile în care nu putem mobiliza pacientul,
 în caz de hipertensiune intracraniană,
 reflux gastric,
 infarct miocardic acut,
 intervenţii chirurgicale oftalmologice,
 hemoragii,
 fistulă bronho-pulmonară,
 traumatism toracic,
 abcese pulmonare,
 chirurgia vaselor mari.

Înaintea efectuării drenajului se iauaceleaşi măsuri ca la drenajul postural.

165
Materiale necesare
 perne şi pătură
 comprese pentru ştergerea eventualelor secreţii eliminate
 echipament pentru aspiraţie
 tăviţă renală
 stetoscop
 prosop subţire

Tehnica
 Se spală mâinile.
 Se pune pacientul în prima poziţie pentru drenajul postural.
 Se asigură o poziţie confortabilă pentru pacient.
 Se acoperă toracele cu un prosop subţire.
 Se monitorizează respiraţia, frecvenţa cardiacă şi pulsoximetria pacientului.
 Se tapotează pacientul 2-3 minute deasupra segmentului pulmonar corespunzător poziţiei
de drenaj postural.
 Se poziţionează mâinile pentru vibraţii adiacent segmentului pulmonar drenat.
 Se cere pacientului să respire rar, efectuând inspirul pe nas, iar expirul pe gură.
 Se efectuează vibraţiile pe întreaga perioadă a expirului, după care se lasă pacientul să
inspire.
 Se repetă vibraţiile timp de cinci respiraţii ample.
 Se cere pacientului să tuşească.
 În caz că nu tuşeşte eficient se aspiră pacientul.
 Se pune pacientul în poziţie confortabilă pentru repaus şi se aşteaptă până când este pregătit
pentru următoarea poziţie.
 Se pune pacientul în următoarea poziţie şi se repetă paşii 3-13 pentru fiecare poziţie până
când s-a efectuat toată secvenţa poziţiilor (A la I)
 Se pune pacientul în poziţie semişezândă (semi-Fowler).

Se va trece în foaia de urmărire a pacientului efectuarea drenajului postural şi a kinetoterapiei.

Complicaţii –incidente
 Înroşirea pielii toracelui datorită traumatizării peretelui toracic.
 Pacientul devine cianotic, dispneic sau prezintă aritmii, cu semne de hipoxie –se sistează
manevrele, oxigenoterapie.
 Pacientul varsă –se aşează în poziţie laterală pentru a elimina conţinutul gastric şi de a evita
aspiraţia.
 Nu elimină secreţiile –se recomandă mucolitice, bronhodilatatoare şi hidratarea
pacientului.
 Hemoptizie –poate fi dată de infecţie, TBC, tumoră pulmonară –oxigenoterapie, IOT în caz
de nevoie.

După efectuarea drenajului postural şi kinetoterapiei se va compara starea pacientului cu


statusul anterior şi se vor nota parametrii în foaia de urmărire a pacientului.

166
FIȘA TEHNICĂ NR. 47
PREVENIREA SI TRATAREA ESCARELOR
Definiție
Escarele sunt leziuni ale tegumentelor interpuse între 2 planuri dure (os și pat) ca urmare a
presiunii singure sau combinate cu frecarea sau forfecarea.
Presiunea constanta la nivelul unei portiuni a pielii reduce aportul de sânge la acea zona și în
final produce moartea celulelor, lezarea pielii și formarea de ulcerații.
Escarele de decubit apar mai ales la persoanele care stau mult timp la pat, de obicei la pacienții
spitalizați.
Ulcerul de presiune este o leziune ischemică, localizată la nivelul tegumentului și țesuturile
subiacente, cu pierderea substanței cutanate produsă prin presiune prelungită sau frecare între
două planuri tari.

Cauze
Persoanele în vârstă care nu se pot mobiliza, au o dieta necorespunzătoare, astfel încât pot
dezvolta în timp malnutriție protein-calorică și deshidratare.
Din aceste cauze pielea devine mai subțire, uscata și își pierde elesticitatea. în aceste condiții
se pot produce escarele de decubit.

Clasificarea factorilor predispozanți


• Factori intrinseci: vârsta înaintată, deficit neurologic, afecțiuni vasculare, deficiențe
nutriționale, deshidratare. Cancer, diabet, septicemie, obezitate, cașexie, sedare
• Factori extrinseci: compresia, forțele de forfecare, incontinența, transpirația, tehnici
defectuoase de mobilizare și poziția inadecvată în pat, igiena precară, umezeala, medicația,
îmbrăcămintea improprie.

Zonele afectate frecvent

Regiuni expuse escarelor

167
1) Decubit dorsal
o Regiunea occipitală
o Omoplaţi
o Coate
o Regiunea sacrococcigiană
o Călcâie

2) Decubit lateral
o Umăr
o Regiunea trohanteriană
o Feţele laterale ale genunchilor
o Maleole

3) Decubit ventral
o Tâmple
o Umeri
o Creasta iliacă
o Genunchi
o Degetele picioarelor

Riscurile sunt determinate de: starea generală, starea nutriţională, starea psihică, capacitatea de
mobilizare, incontinenţa, starea pielii.
Evaluarea riscului la escare se face la internarea bolnavului în spital și la fiecare 8-10 zile, în
funcţie de evoluţie.

Evaluarea riscului la escare se face la internarea pacientului în spital și la fiecare 8-10 zile, în
funcţie de evoluţie.
• Gradul I: leziune superficială, eritem stabil mai mult de două ore. Vindecarea naturală este
încă posibilă dar este nevoie și de reducerea presiunii asupra țesuturilor;
• Gradul II: vezicule care conțin lichid seros (flictene). Leziunea este superficială, arată însă
ca o zgârietură. Trebuie aplicat pansament și este necesară supravegherea leziunii;
• Gradul III: pierdere de substanță în grosimea pielii și subcutanat, exudat. Poate fi însoțită
de infecții și, de regulă, se tratează chirurgical;
• Gradul IV: afectarea fasciei profunde, distrugere musculară, până la os, exudat, necroză
Predispoziție la septicemie, risc de infecție osoasă. Intervenția chirurgicală nu poate fi
evitată, uneori fiind necesară îndepărtarea unor porțiuni osoase.
• Gradul V: apariția fistulelor..

Măsuri preventive pentru eliminarea sau reducerea nivelului factorilor de risc


Pentru evaluarea riscului de escare – se folosesc mai multe tipuri de scale ➔ Scala Norton
 este un instrument de evaluare a factorului de risc pe care în prezintă o persoană față de
apariția și dezvoltarea escarelor - ulcere de presiune.
 Această scală este influențata de cinci factori importanți: condiția fizica, sănătatea
mintala, activitatea, mobilitatea, incontinenta.
 Fiecare din acești factori este evaluat pe o scara în care se acorda 4 puncte pentru risc
mic și 1 punct pentru risc ridicat.
 Suma acestor puncte generează un gradul de risc la care este expusa persoana analizata
privind apariția și dezvoltarea ulcerului de presiune:
o sub 14 puncte risc mare și foarte mare
o intre 15 - 19 puncte risc moderat pana la mare
o intre 20 și 25 de puncte risc mic

168
Puncte 4 3 2 1
acordate
Dorința de cooperează mică parțială nu cooperează
cooperare /
motivarea
Vârsta < 10 ani < 30 ani < 60 ani > 60 ani
Starea pielii buna piele cu solzi, umeda Răni, alergii, fisuri
uscata
Boli nu diabet, sistem obezitate, boli arteriale
imunitar cancer, ocluzive
scăzut, febra,
anemie
Starea fizica buna Medie slaba foarte slaba
Starea buna Mediu către confuz Rupt de realitate
spirituala apatic
Activitate buna fără deplasare cu deplasare în imobilizat la pat
fizica / ajutor ajutor scaun cu rotile
Mobilitate
Incontinență nu ocazionala Incontinenta Incontinenta urinara
urinara și Fecala frecventa
frecventa

➔ Scala Braden-Bergstrom
Scala Braden-Bergstrom – este un instrument utilizat pentru a măsura riscul de a dezvolta
ulcere prin presiune. Constă în șase subscale: percepția senzorială, expunerea pielii la
umiditate, activitatea fizică, mobilitatea, nutriția și pericolul de leziuni cutanate, cu o definire
exactă a ceea ce trebuie interpretat în fiecare din secțiunile acestor indici. Primi trei subindici
măsoară factorii legați de expunerea la presiune intensă și prelungită, în timp ce ceilalți trei
sunt în legătură cu toleranța țesuturilor la aceasta. Această scală este utilizată și recomandată
de către
European Wound Management Association (EWMA) www.ewma.org precum și European
Pressure Ulcer Advisory Panel (EPUAP)
Utilizarea scalei Braden-Bergstrom ne ușurează identificarea nivelului de risc global și a
factorilor de risc prezenți la fiecare pacient orientând proiectarea planurilor de prevenire. Scala
de evaluare este un complement al judecății clinice și nu trebuie utilizată în mod izolat.

169
Se utilizează scala Braden-Bergstrom pentru că:
 este suficient validată la nivel internațional fiind de mai mare relevanță, cuprindere și
impact;
 prin claritatea și simplitatea în prezentarea itemilor, este mai puțin susceptibilă
subiectivității evaluatorului;
 prezintă cea mai bună sensibilitate și specificitate raportat la pacienții beneficiari ai
îngrijirilor critice (ține cont de sedare, frecare și prezența/absența alimentației normale).
Evaluarea pacientului se va efectua imediat ce este posibil sau în maximum 8 ore de la
internare. Aceasta trebuie repetată de fiecare dată când există o schimbare în starea pacientului
înregistrând data și ora efectuării acesteia.
Evaluarea ulcerelor de presiune este punctul de plecare pentru planificarea prevenirii și
tratamentului acestora și presupune: evaluarea stării pacientului, a riscului de leziuni și a
mediului de îngijire.

Măsurile de prevenire de acord cu rezultatul scalei Braden-Bergstrom

A. Risc mic >14p


Aport nutrițional:
 controlul și înregistrarea ingestiei de alimente;
 stimularea ingestiei lichidelor. Îngrijiri ale pielii:
 igiena zilnică cu apă și săpun (neutru) realizând uscarea minuțioasă a pielii fără fricțiune și
ținând în mod special cont de pliurile lenjeriei;
 observarea integrității tegumentului în timpul realizării igienei, mai ales în zona
proeminențelor osoase, punctelor de sprijin, zonelor expuse umidității sau prezența
uscăciunii, excoriațiilor, eritemului, macerațiilor, fragilității, indurațiilor, temperaturii;
 aplicarea cremelor hidratante urmărind completa absorbție a acestora;
 neutilizarea oricărui tip de alcooli;
 nerealizarea nici unui tip de masaj în zonele înroșite sau ale proeminențelor osoase;
 prestarea unei atenții speciale zonelor în care au existat escare anterioare. Controlul
excesului de umiditate
 evaluarea și tratarea diferitelor procese care pot produce exces de umiditate:
 incontinența, transpirația profundă, drenajele, exudatele rănilor;
 menținerea patului curat, uscat, fără pliuri. Schimbarea cearceafurilor de fiecare dată când
este necesar. Schimbările de poziție, posturale (cel puțin o dată pe tură): Stimularea
mișcărilor în pat: • în perioadele de ședere, se efectuează mobilizări orare. Dacă pacientul
le poate efectua în mod autonom, va fi învățat să efectueze schimbările posturale sau
exerciții isometrice (contractare-relaxare pe grupe de mușchi concrete);
 menținerea alinierii corporale, distribuirii greutății, echilibrului pacientului;
 evitarea contactului direct al proeminențelor osoase între ele așezând perne sau pungi cu
apă (acoperite cu huse); B. Risc moderat 13-14p în plus, față de îngrijirile proiectate pentru
riscul mic.

Se vor implementa următoarele:


Schimbările de poziție sau posturale
• dacă starea pacientului permite, se vor realiza schimbări ale poziției acestuia: la fiecare
2 până la 4 ore, urmărind o rotație programată și individualizată de poziție/postură după
cum este marcat pe „ceasul schimbărilor de poziție” sau „ceasul postural” afișat lângă
patul pacientului sau în salon. Protecția locală
• în zonele de risc special cum sunt taloanele, regiunea occipitală, coatele și sacrul se
recomandă utilizarea pansamentelor hidrocoloidale, de poliuretan și silicon sau
transparente și încălțăminte specială;
170
• în situațiile în care întâlnim sonde, măști, tuburi orotraheale, măști de presiune pozitivă,
catetere, sisteme de tracțiune sau dispozitive de mobilizare se va utiliza leucoplast
hipoalergic (ex. Fixomull Stretch) pentru protejarea zonelor evitând contactul sau frecarea
directă cu pielea.
C. Risc mare ≤ 12p Schimbările posturale
• dacă starea bolnavului permite (fără semne de instabilitate hemodinamică), se vor realiza
schimbări posturale la fiecare 2 ore pentru bolnavii imobilizați la pat, urmărind o rotire
programată și individualizată conform ceasului schimbărilor de poziție afișat la capul
patului pacientului sau în salon;
• se vor aplica toate măsurile preventive descrise pentru riscul moderat și mic și, în plus,
utilizarea suprafețelor speciale pentru managementul presiunii. Tipuri de suprafețe
(statice/dinamice)
• saltele / perne de presiune alternantă;
• saltele / suprasaltele / perne din fibre speciale;
• paturi fluidificate;
• dispozitive care permit/facilitează atât decubitul cât și poziția așezat.
Diverse ceasuri posturale sau ale schimbărilor de poziție

Îngrijirea pielii
 utilizarea unui săpun cu pH adecvat și evitarea folosirii apei fierbinți;
 limpezirea și uscarea completă a pielii pentru a o proteja de excesul de umiditate acordând
o atenție specială pliurilor cutanate;
 menținerea unei hidratări adecvate pentru protejarea pielii, știut fiind faptul că dacă este
uscată riscul de apariție a leziunilor este mai mare;
171
 evitarea frecării viguroase a pielii pacientului;
 cremele hidratante trebuiesc aplicate ușor, fără a freca proeminențele osoase, pentru a nu
produce rupturi capilare și provoca involuntar pacientului escare;
 utilizarea acizilor grași hiperoxigenați doar în zonele cu mare risc de presiune deoarece
previn uscăciunea și descuamarea pe care le produc cremele hidratante, crescând în același
timp rezistența pielii;
 evitarea utilizării agenților iritanți cum ar fi produsele care conțin alcool.

Managementul umidității
Umiditatea aflată în relație cu incontinența poate constitui un factor de risc pentru dezvoltarea
ulcerelor de presiune/escarei. Este necesară spălarea și uscarea pielii cât mai repede posibil
după fiecare episod de incontinență, eliminând produsele rezultate cum ar fi urina, materiile
fecale și transpirația pentru a preveni iritarea chimică a tegumentului care se produce.
în plus, dacă pielea este umedă, în același timp este mai fragilă și mai susceptibilă la fricțiune.
Sunt necesare:
 schimbarea frecventă a absorbanților;
 schimbarea lenjeriei de pat atunci când este umedă;
 întotdeauna când este posibil, evitarea produselor din plastic pentru că acestea augmentează
căldura și rețin umiditatea în piele;
 protejarea pielii față de excesul de umiditate utilizând agenți topici care creează bariere de
protecție;
 dacă se utilizează ca protector al pielii oxidul de zinc acesta trebuie îndepărtat cu produse
uleioase pentru că îndepărtarea cu ajutorul apei este ineficace, frecarea necesară procesului
dăunând pielii. Produsele transparente asigură deasemenea posibilitatea evaluării continue
a pielii.
 evitarea produselor umectate precum ureea, glicerina, acidul alpha-hidroxi sau acidul lactic
pentru că rețin apa.

Managementul presiunii
Managementul adecvat al presiunii contribuie la reducerea riscului de dezvoltare a escarei.
Acest management cuprinde mobilizarea, schimbările posturale sau de poziție, suprafețele
speciale pentru managementul presiunii și protecția locală a zonelor vulnerabile.

Mobilizarea
 planificarea îngrijirilor încurajând/favorizând mobilizarea pacientului, educând și
implicând întotdeauna când este posibil pacientul, aparținătorii, îngrijitorii personali;
 utilizarea dispozitivelor care facilitează mișcarea independentă (fotolii rulante, balustradă
la pat, scară mobilă, trapez, walker, pat electric, etc.) pentru ușurarea mobilizării.
Schimbările posturale – vezi ceasurile posturale
Schimbările posturale sau de poziție reduc durata și magnitudinea presiunii exercitate asupra
zonelor vulnerabile.
• se realizează întotdeauna când nu există contraindicații, pentru a evita sau minimiza
presiunea la pacienții cu activitate și mobilitate reduse;
• trebuie să mențină comoditatea pacientului și capacitatea sa funcțională;
• frecvența lor este determinată de starea pielii, necesitățile pacientului și redistribuirea
presiunii suprafeței de sprijin. Este necesară realizarea cu mai mare frecvență atunci când
suprafața de sprijin nu redistribuie corespunzător presiunea;
• ca normă generală se realizează la fiecare 2-3 ore pe parcursul întregii zile și maxim 4 ore
pe timpul nopții, coordonată cu alte activități atunci când e posibil, pentru favorizarea
odihnei pacientului. Recomandări pentru realizarea schimbărilor posturale:
172
• urmărirea unei rotiri programate și individualizate, alternând decubitul supin cu decubitul
lateral drept și lateral stâng; includerea în rotire a decubitului înclinat dacă situația
hemodinamică a pacientului permite și este tolerat.
Menținerea alinierii corporale și fiziologice, distribuția greutății și echilibrul pacientului;
• evitarea expunerii pielii la presiune și frecare utilizând aparate auxiliare pentru deplasarea
pacienților; ridicarea și nu târârea pacientului atunci când se realizează schimbarea de
poziție;
• nu se așază pacientul deasupra proeminențelor osoase ce prezintă eritem care nu dispare la
eliminarea presiunii;
• în decubit lateral este recomandat să nu se depășească 300 pentru a nu se sprijini direct pe
trohanter, elevând zona picioarelor cel mult 200;
• utilizarea pernelor sau distanțierelor din spumă pentru evitarea contactului direct între
proeminențele osoase;
• evitarea așezării pacientului deasupra cateterelor, drenajelor sau altor dispozitive
terapeutice;
• între o schimbare posturală și alta, se realizează mici modificări în cadrul aceleiași poziții.
Recomandări pentru postura șezând:
• faceți în așa fel încât poziția să permită pacientului realizarea tuturor activităților posibile;
• așezarea, dacă e posibil, a picioarelor deasupra unui dispozitiv de sprijin atunci când
picioarele nu ating solul pentru evitarea alunecării din scaunul cu rotile;
• pentru poziția șezând mobilizarea pacientului se va face la interval de o oră, și dacă
pacientul este autonom, trebuie instruit să se mobilizeze la fiecare 15 minute;
• expunerea la presiunea care se face asupra tuberozităților ischiatice la pacientul așezat este
foarte ridicată, din această cauză se poate produce o escară în timp scurt și pentru aceasta
este necesară limitarea timpului petrecut în poziția șezând.
Suprafețe speciale pentru managementul presiunii
Obiectivul utilizării suprafețelor pentru managementul presiunii îl constituie reducerea
magnitudinii, a duratei sau a presiunii ori a ambelor (incluzând frecarea) între pacient și
suprafața de sprijin (se mai numește și presiune a punctului de contact).
• pentru selectarea unei suprafețe de sprijin potrivite trebuie luat în considerare nivelul
individual de mobilitate a pacientului în pat;
• ca normă generală și întotdeauna când există disponibilitate, trebuiesc utilizate saltele de
spumă de înaltă specificitate (spumă viscoelastică) la pacienții care prezintă risc de
dezvoltare a ulcerului de presiune;
• la pacienții șezând, cu mobilitate redusă pot fi utilizate perne care redistribuie presiunea;
• întotdeauna când există disponibilitate, trebuiesc utilizate suprafețe de sprijin active (saltea
cu aer alternant – sau pompă alternantă) în cazul pacienților cu risc elevat de a dezvolta o
escară și unde nu este posibilă efectuarea schimbărilor posturale frecvente;
• chiar dacă se utilizează o suprafață specială pentru managementul presiunii continuă să fie
necesară efectuarea schimbărilor posturale, întotdeauna când situația pacientului permite;
• evitarea utilizării blănițelor de miel sintetice, a dispozitivelor în formă de inel și a mănușilor
umplute cu apă.
Protecția locală a zonelor vulnerabile în zonele cu risc special de dezvoltare a escarei cum ar fi
taloanele este necesară utilizarea
dispozitivelor care să reducă total presiunea exercitată asupra acestora.
• utilizarea unei pături/pernițe sau altui dispozitiv așezat sub gambe pentru ca taloanele să
rămână elevate complet în așa fel încât greutatea să se distribuie complet pe lungimea
gambelor, menținând în același timp genunchiul ușor flexionat;
• se inspectează pielea taloanelor cel puțin o dată la 24 de ore. în zonele de sprijin al
dispozitivelor terapeutice cum ar fi măști de oxigen, sonde, drenaje, ochelari, etc.:
• supravegherea zonei și mobilizarea dispozitivelor dacă este posibil;
• utilizarea protecțiilor atunci când există risc de fricțiune.
173
Măsuri preventive specifice pentru pacienții supuși intervențiilor chirurgicale
La pacienții supuși intervențiilor chirurgicale cu factori de risc derivați din acestea sunt
necesare:
• utilizarea unei suprafețe care redistribuie presiunea pe masa chirurgicală la toți pacienții cu
risc de dezvoltare a ulcerului de presiune;
• așezarea pacientului, întotdeauna când este posibil, în așa fel încât să se reducă riscul de
dezvoltare a ulcerului pe durata intervenției chirurgicale;
• dacă procedura chirurgicală permite, menținerea în poziție elevată a taloanelor pacientului
pe timpul intervenției chirurgicale pentru a reduce riscul de apariție a ulcerului de presiune
în zona acestora;
• utilizarea protecțiilor în zonele cu risc mare (protectori cu spumă sau silicon, măști);
• evitarea umezelii excesive asociate utilizării soluțiilor pentru pregătirea pielii;
• așezarea pacientului, întotdeauna când este posibil, într-o poziție diferită față de cea
menținută pe durata intervenției chirurgicale, înainte și după aceasta
Alte îngrijiriri pentru prevenirea ulcerului de presiune se referă la controlul și îngrijirile
pacienților cu durere
Durerea este un factor care poate afecta mobilitatea și activitatea; orice diminuare a acestora
poate incrementa riscul de dezvoltare a ulcerului de presiune. în același timp, utilizarea
analgezicelor și sedantelor poate deprima sistemul nervos central, alterând starea mentală,
activitatea și mobilitatea, reducând capacitatea de răspuns eficace la durerea ischemică locală.
Durerea este un factor important la pacienții cu escară. Durerea, în zona escarei, este un
precursor al degenerării țesuturilor. Tratamentul durerii ține cont de rezultatele evaluării. Sunt
necesare:
• evaluarea impactului durerii asupra pacientului;
• identificarea oricărei arii de deranj sau durere ce poate fi atribuită daunelor datorate
presiunii;
• evaluarea riscului pacientului de deteriorare a pielii legată de pierderea senzației de
protecție sau abilității de a răspunde într-un mod eficace la durere (efectele analgezicelor,
sedantelor, neuropatiilor, etc.);
• utilizarea pentru evaluarea durerii a unei scale validate și monitorizarea continuă a nivelului
durerii;
• tratarea durerii în mod anticipat și controlul acesteia cu măsuri farmacologice și
nefarmacologice eficace precum pozițiile terapeutice, suprafețele de sprijin, etc;
• înregistrarea precisă a datelor pentru a putea controla progresele pacientului și favorizarea
comunicării între profesioniști.

Supravegherea și îngrijirile referitoare la nutriție


Dat fiind faptul că denutriția este un factor de risc reversibil pentru dezvoltarea escarei,
detectarea ei timpurie și tratamentul adecvat al acesteia sunt foarte importante.
• evaluarea nutrițională trebuie realizată la internare și de fiecare dată când există o
schimbare în situația pacientului, care poate crește riscul de denutriție;
• evaluarea include: greutatea actuală și cea normală, istoria creșterii/pierderii involuntare în
greutate și ingestiei de nutrienți raportată la nevoile pacientului. La pacienții cu risc de
escară și denutriți sau cu risc de denutriție:
• se administrează supliment dietetic caloric și proteic la pacienții care au greutate scăzută
sau au pierdut în greutate, această intervenție fiind asociată unei diminuări a riscului de
incidență a escarei;
• recomandările de tratament trebuie individualizate pentru fiecare persoană;
• alimentarea pe calea orală (alimentarea normală și/sau alimentarea adițională pe bază de
lichide) este calea preferată pentru nutriție și trebuie favorizată întotdeauna când este
posibil;
174
• nutriția enterală și parenterală se va utiliza în cazul în care nutriția orală este inadecvată sau
nu este posibilă;
• suplimentele nutriționale orale sunt necesare pentru acei pacienți de risc care nu își pot
satisface nevoile lor nutriționale prin intermediul unei ingestii normale de hrană pe calea
orală. Administrarea acestora trebuie realizată în intervalul dintre mese pentru a evita
reducerea ingestiei normale de hrană și lichide pe timpul meselor regulate; • nutriția și
hidratarea trebuie să fie compatibile cu condițiile și dorințele pacienților.

175
FIȘA TEHNICĂ NR. 48
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE SUPRAFATA MUCOASELOR

Administrarea medicamentelor pe suprafata mucoaselor, sub forma de solutii, unguente,


pulberi, cu scopul de a dezinfecta si decongestiona mucoasele.
Se aplica diferit, in functie de mucoasa care se trateaza.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA CONJUCTIVALĂ

Scop
Instilarea medicamentelor (coliruri, unguente) pe suprafaţa ochiului, cu efect terapeutic
(anestezic, midriatic sau de strângere pupilară, antialgic, antiinflamator).

Linii directoare
 înainte de administrarea oricărui medicament, asistentul medical trebuie să se documenteze
despre acţiunea acestuia, scopul pentru care se administrează, dozajul normal,
incompatibilităţi, contraindicaţii şi reacţii adverse;
 toate manevrele de aplicare a medicamentelor pe suprafaţa ochiului se vor face cu blândeţe,
în siguranţă, întrucât ochiul şi în special corneea este o zonă foarte sensibilă
 tehnica aseptică va fi utilizată ori de câte ori se tratează ochiul şi ea se aplică separat pentru
fiecare ochi în parte;
 nu se aplică niciodată picături sau unguente direct pe cornee;
 înaintea de administrarea oricărui medicament nou, se va identifica prin interviu un
eventual istoric de alergie medicamentoasă;
 în cazul administrării de soluţii cu absorbţie sistemică (atropina) se va presa blând cu
degetul pe unghiul intern al ochiului, timp de 1-2 minute după instilare în timp ce pacientul
ţine ochiul închis; această manevră va împiedica medicamentul să ajungă în canalul
lacrimal;
 în cazul în care pacientul are prescrise şi picături şi unguente, picăturile se vor administra
primele.

Pregătirea materialelor
 se vor pregăti pe căruciorul de lucru:
 medicamentele prescrise: soluţii, unguente, discuri oculare;
 mănuşi de unica folosinţă;
 comprese sterile;
 ser fiziologic steril;
 pansamente oculare/bandaje;
 se verifică termenul de valabilitate al medicamentelor: culoarea aspectul soluţiilor
oculare, să nu fie precipitate, tulburi;
 dacă orificiul tubului cu unguent oftalmic a făcut crustă se îndepărtează cu o compresă
sterilă;
 se notează data primei folosiri a flaconului cu soluţie oculară (după deschidere, acesta
nu va fi folosit mai mult de 2-3 săptămâni pentru a evita contaminarea).

Efectuarea procedurii
Reguli generale:
 se verifică prescripţia medicală;
 se identifică pacientul şi ochiul care trebuie tratat (medicul poate prescrie medicamente şi
doze diferite pentru cei doi ochi);
 se explică procedura pacientului şi se instruieşte să rămână nemişcat în timpul procedurii;
 se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile de unică folosinţă;
176
 se îndepărtează pansamentul / bandajul dacă există;
 se spală mâinile;
 se îndepărtează secreţiile oculare cu comprese sterile îmbibate în ser fiziologic;
 se curăţă secreţiile prin mişcări dinspre unghiul extern spre cel intern utilizând comprese
diferite pentru fiecare ochi;
 pentru îndepărtarea crustelor se aplică comprese umede sterile deasupra pleoapei
superioare, se lasă 1-2 minute după care se îndepărtează uşor crustele înmuiate;
 se repetă operaţia până când crustele sunt îndepărtate cu uşurinţă.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INSTILAŢII OCULARE

 se aşează pacientul în poziţie semişezândă cu capul deflectat, sprijinit pe spătarul scaunului


oftalmologic sau culcat cu capul înclinat pe partea cu ochiul afectat;
 se cere pacientului să privească în sus şi în depărtare şi să evite clipitul;
 se îndepărtează capacul flaconului prevăzut cu picurător, în mod aseptic;
 se sprijină mâna cu flaconul picurător pe fruntea pacientului, iar cu cealaltă se trage în jos,
cu blândeţe pleoapa inferioară pentru a mări fanta palpebrală;
 se instilează 1-2 picături pe mucoasa conjunctivală, spre unghiul inter al ochiului;
 se eliberează pleoapa inferioară, se cere pacientului să clipească pentru distribuirea
uniformă a soluţiei;
 se îndepărtează excesul de soluţie cu o compresă sterilă.

Observatii
Instilatia pe mucoasa conjunctivala, se face numai cu solutii izotonice sau apropiate de acestea.

ADMINISTRAREA UNGUENTULUI OFTALMIC

Se aplica pe fundul de sac conjunctival sau pe marginea pleoapelor, direct din tub prin apasare
la capatul opus sau din cutie cu ajutorul unei baghete de sticla, rotunjita fin la capat si latita sub
forma de lopatica.

Materiale necesare: bagheta de sticla, unguentul medicamentos in cutie sau in tub, tampoane
de vata sterile;

Efectuarea tehnicii
 spalare pe maini cu apa si sapun;
 dacă pacientul are prescris şi unguent oftalmic, se aşteaptă cel puţin 5 minute după
instilare;
 se aseaza bolnavul in pozitie sezanda, cu capul aplecat spre spate si se invita sa priveasca
in sus;
 se trage in jos si in afara pleoapa inferioara, cu policele mainii stangi, folosind un tampon;
 se aplica unguentul incarcat pe extremitatea latita a baghetei (cat un bob de grau) pe fata
interna a pleoapei sau se preseaza din tub;
 se da drumul pleoapei si se solicita bolnavul sa inchida si sa deschida ochiul pentru a
antrena astfel unguentul pe suprafata globului ocular;
 se informează pacientul că senzaţia de corp străin va dispărea după topirea şi distribuirea
uniformă a unguentului pe suprafaţa ochiului;
 se spală mâinile şi se repetă procedura şi pentru celălalt ochi dacă este indicat;
 dacă sunt prescrise mai multe unguente oftalmice, se va face o pauză de cel puţin 10 minute
între aplicări.
 unguentul in plus se sterge cu un tampon de vata steril;
177
APLICAREA DISCURILOR OCULARE

Aspecte generale
 Discurile oculare sunt forme de condiţionare a unor medicamente care acţionează la nivelul
ochiului. Sunt formate din trei straturi: două exterioare şi unul la mijloc care conţine
medicamentul.
 Introdus sub pleoape, discul este umectat de lichidele ochiului, eliberând medicamentul pe
care îl conţine chiar şi o săptămână de la aplicare (aşa cum sunt discurile cu pilocarpină
folosite în tratamentul glaucomului).
 Utilizarea discurilor oculare, este contraindicată în: conjunctivite, keratite, dezlipire de
retină, afecţiuni în care constricţia pupilară trebuie evitată.

Mod de aplicare
 se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi sterile;
 se scoate un disc din pachet;
 se introduce discul orizontal sub pleoapa superioară şi apoi se presează cu blândeţe
deasupra pleoapei superioare pentru ca discul să se fixeze cât mai bine; se poate aplica şi
sub pleoapa inferioară;
 se avertizează pacientul să nu se frece la ochi pentru a nu-şi produce leziuni;
 se învaţă pacientul să-şi pună singur discurile oculare, respectând tehnica aseptică;
 se explică pacientului să-şi aplice (acasă) discurile seara, înainte de culcare pentru a
minimaliza efectele şi disconfortul determinat de înceţoşarea vederii ce apar de obicei după
administrare;
 se avertizează pacientul despre efectele adverse ale utilizării discurilor oculare, în special
cele cu pilocarpină: senzaţie de corp străin, roşeaţa ochiului, prurit, edem, lăcrimare, dureri
de cap;
 dacă aceste simptome nu dispar după 4-5 săptămână, pacientul va fi instruit să anunţe
medicul.

Mod de îndepărtare
 se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile sterile;
 se deprimă pleoapa inferioară cu o mână pentru a evidenţia discul;
 cu cealaltă mână se trage discul, prin alunecare, înafara sacului conjunctival, se prinde cu
2 degete şi se îndepărtează;
 dacă discul este sub pleoapa superioară, se aplică mişcări circulare blânde pe pleoapa
închisă, dirijând discul spre unghiul intern şi spre pleoapa inferioară de unde se va îndepărta
cu mâna.

APLICAREA PULBERILOR OCULARE


Se introduc in sacul conjunctival, cu ajutorul unor tampoane montate pe o bagheta de sticla.

Efectuarea tehnicii
 spalare pe maini cu apa si sapun;
 se aseaza bolnavul in pozitie sezanda cu capul aplecat spre spate;
 se incarca fin tamponul de pe bagheta, cu pudra medicamentoasa;
 se trage in jos pleoapa inferioara cu policele mainii stangi;
 se presara pudra prin usoare lovituri exercitate asupra baghetei, pe suprafata sacului
conjunctival inferior;
 se solicita bolnavul sa inchida ochiul, antrenand astfel si pudra, pe toata suprafata
sacului conjunctival;

178
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE NAZALĂ

PRIN INSTILAŢIE

Scop
Furnizarea unei linii de administrare a medicamentelor prescrise pentru tratarea problemelor
nazale.

Linii directoare
 soluţiile terapeutice instilate nazal, pot să reducă edemul, să prevină sau să controleze
sângerarea, să inducă anestezia locală sau să trateze procesele infecţioase;
 chiar dacă cavitatea nazală nu este o cavitate sterilă, se recomandă aplicarea aseptică a
medicamentelor pentru a preveni infectarea sinusurilor cu care comunică;
 înainte de administrarea oricărui medicament, asistenta medicală trebuie să cunoască
medicamentul, scopul administrării, doza normală şi calea de administrare;
 în timpul instilaţiei nazale, capul pacientului va fi poziţionat pe o pernă, cât mai aproape de
marginea patului; dacă capul este înclinat pur şi simplu pe spate, soluţia medicamentoasă
poate ajunge în faringe, de unde este înghiţită şi efectul va fi nul;
 se va evita atingerea suprafeţei interne a nasului cu picurătorul, întrucât poate declanşa
strănutul pacientului;
 înainte de administrarea unui medicament nou, se va face profilul alergologic al
pacientului.

Pregătirea materialelor
Se pregătesc pe căruciorul de lucru:
 medicaţia prescrisă: coliruri condiţionate în sticluţe cu picurător, tuburi cu
unguente/creme, se verifică calitatea acestora şi termenul de valabilitate;
 comprese de tifon/şerveţele de hârtie.

Efectuarea procedurii
 se verifică prescripţia medicală;
 se identifică pacientul;
 se explică procedura pacientului;
 se instruieşte pacientul să evite mişcările în timpul procedurii pentru a facilita instilarea;
 se spală mâinile cu apă şi săpun;
 se asigură lumina adecvată;
 se plasează pacientul în una din poziţiile de mai jos, în funcţie de zona afectată:
 trompa lui Eustachio – decubit dorsal cu capul înclinat uşor spre zona afectată;
 sinusurile etmoidal şi sfenoidal – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă şi capul în
hiperextensie;
 sinusurile frontal şi maxilar – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă, capul deflectat şi
întors spre partea afectată;
 se oferă pacientului şerveţele de unică folosinţă;
 se inspectează narina şi se introduce vârful picurătorului (sau vârful pipetei în care s-a aspirat
soluţia) exact în narină;
 se instilează cantitatea necesară numărând picăturile;
 se instruieşte pacientul să rămână în poziţia respectivă timp de 5 minute pentru a preveni
scurgerea soluţiei în afară;
 se absoarbe excesul de medicament şi se educă pacientul să evite suflarea nasului;
 se pun medicamentele la locul de păstrare;
 se observă starea pacientului şi se informează în cât timp se instalează efectul;
179
 se învaţă pacientul / familia cum să procedeze dacă va trebui să continue tratamentul la
domiciliu;
 se spală mâinile;
 se notează procedura în fişa de proceduri a pacientului.

Observatie
Medicamentul lichid nu trebuie sa fie aspirat deoarece patrunde in laringe provocand accese de
tuse si spasme laringiene.

APLICAREA UNGUENTELOR PE MUCOASA NAZALA


Se aplica cu ajutorul unor tampoane, montate pe port-tampoane;

Efectuarea tehnicii
 se invita bolnavul sa isi sufle nasul;
 se aseaza bolnavul in decubit dorsal;
 se incarca tamponul cu o cantitate de unguent de marimea unui bob de grau;
 se ridica usor varful nasului, cu policele mainii stangi, pentru a evidentia mai bine orificiul
extern al fosei nazale;
 se depune unguentul pe suprafata interna a vestibulului nazal;
 se scoate tamponul si se inchide narina, se apleaca capul bolnavului usor inainte si se
solicita sa aspire medicamentul in mod treptat, pentru a nu il inghiti;
 procedeul de repeta si la cealalta narina;

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR ÎN CONDUCTUL AUDITIV EXTERN

PRIN INSTILAŢIE

Scop
 instilaţiile auriculare se folosesc pentru tratamentul infecţiilor şi inflamaţiilor urechilor,
îndepărtarea cerumenului, anestezie locală, sau îndepărtarea insectelor ajunse accidental în
ureche;
 Instilaţiile auriculare sunt în principiu contraindicate pacienţilor cu perforaţie de timpan,
dar se pot totuşi efectua anumite manevre sterile;
 Instilaţiile cu hidrocortizon sunt contraindicate pacienţilor cu herpes, cu alte infecţii virale,
fungi etc.

Linii directoare
 canalul auditiv este în mod normal foarte sensibil, iar atunci când are anumite afecţiuni,
această sensibilitate creşte, de aceea se recomandă o blândeţe deosebită în efectuarea
manevrelor;
 ce vor spăla mâinile înainte şi după efectuarea instilaţiilor cât şi între aplicaţii dacă se
indică administrarea la ambele urechi;
 pentru a preveni rănirea timpanului, nu se va introduce niciodată aplicatorul cu capăt
de vată dincolo de punctul care se poate vedea cu ochiul liber;
 dacă se indică administrare de picături şi unguent, se vor aplica întâi picăturile;
 dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie învăţat cu atenţie
metoda corectă de administrare;
 dacă pacientul prezintă vertij, se vor ridica barele de protecţie ale patului în timpul
administrării şi se va evita ridicarea bruscă sau grăbită după terminarea procedurii,
pentru a nu-i accentua vertijul;
 pacientul trebuie supravegheat pentru a observa eventualele reacţii adverse ca: vertij,
greaţă, colecţii, durere etc.
180
Pregătirea materialelor
 se vor pregăti:
 soluţiile prescrise condiţionate în flacoane cu picurător;
 sursa de lumină;
 aplicator cu capăt de vată;
 dopuri pentru urechi din bumbac;
 pentru a preveni efectele adverse ce pot apărea la administrarea de instilaţii auriculare prea
reci (vertij, greaţă, durere) se vor pregăti instilaţiile la temperatura camerei fie ţinându-le
într-un bol cu apă caldă( 37 grade C.), fie încălzind flaconul în mână, şi se vor testa pe
încheietura mâinii înainte de aplicare;
 dacă se va folosi picurător de sticlă se va verifica integritatea acestuia pentru a nu răni
canalul auditiv.

Efectuarea procedurii
 se spală mâinile;
 se verifică identitatea pacientului şi urechea afectată;
 se verifică medicamentul care trebuie administrat ca dată de expirare şi se compară încă o
dată cu indicaţia medicului;
 se aşează pacientul culcat pe partea opusă urechii afectate;
 se lărgeşte conductul auditiv trăgând în sus şi în spate de pavilionul auricular, la adult,
pentru a facilita o mai bună pătrundere a medicamentului;
 se şterge orice secreţie observată cu aplicatorul cu capăt de bumbac, deoarece orice colecţie
poate reduce efectul medicamentului;
 cu urechea corect poziţionată se aplică numărul indicat de picături ţinând în aşa fel
picurătorul încât picăturile să cadă pe peretele conductului auditiv şi nu direct pe timpan;
 se cere pacientului să rămână culcat încă 5-10 minute pentru a lăsa medicamentul să fie
absorbit;
 se curăţă şi usucă pavilionul auricular;
 se pune un dop de vată în meatul auricular, lejer, pentru a împiedica scurgerea
medicamentului şi pentru a proteja pacientul de curenţii de aer;
 dacă este indicat se repetă procedura pentru cealaltă ureche la interval de cel puţin 10
minute;
 se spală mâinile;
 se notează procedura în fişa de proceduri a pacientului.

ADMINISTRAREA UNGUENTELOR ÎN CONDUCTUL AUDITIV EXTERN


Se aplica cu ajutorul tampoanelor de vata infasurate pe port-tampoane.

Efectuarea tehnicii
 se aseaza bolnavul in decubit lateral sau in pozitie sezanda cu capul si trunchiul aplecate
lateral, de partea opusa urechii ce urmeaza a fi tratata;
 se incarca tamponul cu o cantitate de unguent, de marimea unui bob de grau;
 se introduce tamponul cu foarte mare precautie, in conductul auditiv extern;
 se depune unguentul pe portiunea bolnava a conductului auditiv extern sau se intinde pe
toata suprafata lui;
 se introduce un mic tampon steril in pavilion, dupa efectuarea tehnicii;

Observatii
1. A nu se patrunde in ureche, peste limita vizibilitatii, pentru a nu leza membrana timpanului.
2. Pentru fiecare ureche, se utilizeaza tampoane separate, folosindu-le numai o singura data.

181
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA BUCALA SI FARINGIANA

1. BADIJONAREA MUCOASEI BUCALE


Se efectueaza total sau partial.
Materiale necesare: spatula linguala sterila, tampoane sterile montate pe port-tampoane sau
pe pense si solutia medicamentoasa;

Efectuarea tehnicii
 spalare pe maini cu apa si sapun;
 se aseaza bolnavul in pozitie sezanda, cu capul aplecat spre spate;
 se solicita bolnavul sa isi deschida larg gura;
 se inspecteaza sistematic fata dorsala a limbii, palatul dur, valul palatin si pilierii anteriori;
 cu ajutorul unei spatule, se departeaza usor obrajii de arcadele dentare si se inspecteaza
suprafata lor interna si mucoasa gingivala;
 cu spatula, se ridica buzele, pentru a vedea suprafata lor interna;
 se solicita bolnavul sa isi ridice limba sau va fi ridicata cu ajutorul spatulei si se examineaza
fata sa ventrala si planseul bucal;
 se apasa asupra suprafetei dorsale a limbii, cu spatula si se inspecteaza lojile amigdaliene,
pilierii posteriori, amigdalele precum si peretele posterior al faringelui;
 se imbiba tamponul steril cu substanta medicamentoasa, prin turnare;
 se descopera portiunea afectata, cu ajutorul spatulei tinute in mana stanga;
 se atinge si se pensuleaza regiunea interesata, cu tamponul tinut in mana dreapta;
 se respecta ordinea descrisa, la inspectia cavitatii in cazul in care badijonarea trebuie
efectuata pe toata mucoasa bucala;
 spalare pe maini cu apa si sapun;

Observatie
Tamponul de vata folosit, se arunca si se inlocuieste cu un tampon nou. Nu se reintroduce
niciodata in solutia medicamentoasa.

2. BADIJONAREA MUCOASEI FARINGIENE


Efectuarea tehnicii
 se aseaza bolnavul in pozitie sezanda cu capul aplecat spre spate;
 se apasa limba cu ajutorul pensei linguale, tinand-o in mana stanga;
 cu mana dreapta se pensuleaza pilierii, peretele posterior al faringelui si amigdalele,
rasucind cu delicatete tamponul la nivelul acestora pentru ca solutia medicamentoasa sa
patrunda in criptele amigdaliene;

3. GARGARA
Se face cu solutii medicamentoase, incalzite la temperatura corpului.
Se executa in 2 faze: spalarea gurii si spalarea oro-faringelui;

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RECTALĂ

Medicamentele care se administrează intrarectal sunt supozitoarele şi unguentele


Supozitoarele sunt forme medicamentoase solide, de formă conică care au substanţa activă
înglobată într-o masă grăsoasă pe bază de unt de cacao sau glicerină.
Se topesc la temperatura corpului şi sunt absorbite lent.

182
Indicaţii și Contraindicaţii
Indicaţii
 stimularea peristaltismului intestinal şi al defecaţiei;
 reducerea durerii, a inflamaţiei şi a iritaţiilor locale;
 reducerea febrei şi a simptomelor specifice unor aparate.

Contraindicaţii
 pacienţi cu tulburări de ritm întrucât introducerea supozitoarelor intrarectal stimulează
nervul vag şi determină aritmii;
 pacienţi operaţi recent în zona rectului sau a prostatei;
 pacienţi cu rectoragie.

Pregătirea materialelor
Se vor pregăti pe căruciorul de lucru:
 supozitoarele rectale, păstrate la frigider până în momentul administrării pentru a
preveni înmuierea/topirea lor;
 mănuşi de unică folosinţă;
 lubrifiant pentru supozitoare;
 unguentul cu un aplicator special;
 comprese de tifon/prosoape de hârtie;

Efectuarea procedurii
Reguli generale:
 se verifică corespondenţa între medicaţia prescrisă de medic şi cea eliberată de
farmacie;
 se verifică calitatea şi integritatea supozitoarelor, tuburilor cu unguente, termenul de
valabilitate;
 se spală mâinile;
 se identifică pacientul şi se asigură intimitatea acestora.

ADMINISTRAREA SUPOZITOARELOR
 se aşează pacientul în poziţia SIMS (decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng
întins şi membrul inferior drept flectat);
 se acoperă pacientul expunându-i doar zona fesieră;
 se îmbracă mănuşa de cauciuc în mâna dominantă;
 se scoate supozitorul din ambalaj şi se lubrifiază vârful la nevoie;
 se îndepărtează fesele cu mâna nedominantă pentru a evidenţia zona anală;
 se cere pacientului să inspire profund pe gură în timpul inserţiei supozitorului pentru a
inhiba senzaţia de defecaţie şi a reduce disconfortul;
 se introduce supozitorul prin anus cu vârful conic şi cu mâna protejată de mănuşă;
 se împinge supozitorul până trece de sfincterul anal intern, aproximativ 6 cm;
 se curăţă zona anală cu şerveţele de hârtie;
 se îndepărtează mănuşa;
 se solicită pacientului să rămână în aceeaşi poziţie şi să încerce să ţină cât mai mult
supozitorul pentru a-şi face efectul (un supozitor administrat pentru stimularea
defecaţiei trebuie reţinut cel puţin 20 minute pentru a-şi face efectul);
 dacă este cazul, se exercită presiune pe anus cu o compresă, până când senzaţia de
defecaţie dispare;
 se aruncă materialele consumate în recipientul pentru deşeuri;
 se învaţă pacientul şi/sau familia procedura de introduce a supozitoarelor dacă
administrarea acestora trebuie continuată şi după externare;
 se notează procedura în fişa de proceduri.
183
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR LA NIVELUL MUCOASEI VAGINALE

1. TAMPOANELE VAGINALE
Sunt confectionate dintr-o bucata de vata presata, de forma alungita, imbracata intr-o fasa care
se prelungeste de la tampon inca 20-25 cm.
Capetele fesii ramase partial in afara vaginului, permit extragerea tamponului.
Cu ajutorul acestor tampoane se introduc in vagin, medicamente sub forma de unguente sau
solutii.

Materiale necesare: valve vaginale, perna ginecologica sterilizata, solutia medicamentoasa,


tavita renala, glicerina pentru lubrifiere, tampoane sterilizate, manusi de cauciuc sterile.

Efectuarea tehnicii
 spalare pe maini cu apa si sapun;
 se aseaza bolnava in pozitie ginecologica;
 se imbraca manusile de cauciuc sterile;
 se lubrifiaza valvele vaginale;
 se departeaza peretele vaginului cu valvele vaginale;
 se imbiba tamponul cu medicamentul prescris si se aseaza pe o pensa ginecologica;
 se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, pana in fundul de sac posterior al
vaginului in asa fel incat ata sa ramana fara sa atarne in afara vaginului;
 se indeparteaza tamponul la ora sau ziua indicata de medic;

2. GLOBULELE VAGINALE
Sunt preparate farmaceutice de forma ovoida sau sferica avand medicamentul activ inglobat in
substante care se topesc sub influenta temperaturii vaginale.

Materiale necesare: materialele necesare unei efectuari vaginale, manusi de cauciuc de unica
folosinta si globulele vaginale prescrise;

Efectuarea tehnicii
 spalare pe maini cu apa si sapun;
 se imbraca manusile de unica folosinta;
 se aseaza bolnava in pozitie ginecologica;
 se efectueaza intai bolnavei, o spalatura vaginala;
 se departeaza labiile mari cu degetele mainii stangi, pentru a pune in evidenta vaginul;
 se introduce cu mana dreapta globulul si se impinge cu indexul mainii stangi, spre colul
uterin

184
FIȘA TEHNICĂ NR. 49
PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA RADIOLOGICA A
SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR

EXAMENELE RADIOLOGICE (imagistice)

DEFINIŢIE
Examenele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiaţiilor X, care sunt
vibraţii electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă care au capacitatea de a penetra
substanţele foarte dense şi de a produce imagini sau umbre ce pot fi înregistrate pe film
fotografic.

PRINCIPII GENERALE
 Examenele radiologice se realizează în servicii speciale de către personal instruit
 Echipamentele folosite utilizează tehnici de înaltă rezoluţie → ecrane TV, înregistrări
digitale, imprimante laser, pentru a obţine imagini cât mai amănunţite
 Ţesuturile moi şi osoase au densitate diferită astfel încât cantitatea de radiaţii care le
străbate variază iar imaginile pot fi clare sau mai puţin clare.
 Oasele fiind dense nu sunt străbătute de radiaţii şi sunt radioopace în timp ce ţesuturile moi
sunt străbătute de radiaţii şi dau imagini ca nişte umbre mai mult sau mai puţin conturate.
 Datorită diferenţei de densitate în timpul examinării se realizează un contrast natural prin
aer, lichid, ţesut gras, ţesut osos:
 Plămânii şi o parte din tubul digestiv conţin aer → determină imagini transparente
 Unele organe au o capsulă de grăsime → care creează o umbră mai mult sau mai puţin
densă
 Oasele conţin săruri minerale → sunt radioopace
 Pentru vizualizarea unor detalii se pot administra substanţe de contrast care se introduc pe
cale orală, rectală, injectabilă în funcţie de organul, segmentul, sistemul care urmează să
fie examinat. Substanţele de contrast sunt: radioopace sau radio transparente.
 Nu există o substanţă de contrast sigură, inofensivă! Toate pot determina reacţii adverse
care sunt studiate şi pot fi prevenite sau combătute.

METODELE RADIOLOGICE DE DIAGNOSTIC

 RADIOSCOPIA → este metoda cea mai expeditivă (rapida) de examinare radiologică.


Bolnavul este aşezat între sursa de raze Rontgen şi ecran.
Avantaje→ Imaginea este citită imediat.
Dezavantaje → Imaginea radioscopică este săracă în detalii
Gradul de iradiere al pacientului şi personalului medical este foarte mare.

 RADIOGRAFIA → reprezintă fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică.


Avantaje
→ este un document obiectiv care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare
→ Este mai bogată în detalii
→ Timpul de iradiere la o radiografie este mai mic

RISCURILE IRADIERII
 Modificări genetice
 Expunerea organelor genitale la radiaţii poate determina modificări ale ADNlui din
cromozomi, urmate de mutaţii

185
 Modificări somatice
 Pot apare în cazul iradierii excesive sau repetate; pericolul există şi atunci când iradierea
 se face în timp urmările manifestându-se mai târziu.Riscul este crescut în cancer şi la
 gravide în primul trimestru de sarcină
 Măsuri de securitate
 Purtarea echipamentului de protecţie de către personalul care participă la examen.
 Evitarea expunerii repetate la radiaţii.
 Se obţin informaţii despre o eventuală sarcină
 În caz de dubiu sau sarcină confirmată examenul nu se efetuează

RESPONSABILITĂŢI
Medicul clinician:
 stabileşte indicaţiile şi contraindicaţiile;
 explică pacientului derularea procedurii;
 obţine consimţământul;
 participă la unele examene (ex: HSG);

Asistentul medical:
 participă la pregătirea specifică a pacientului pentru examen în funcţie de organul sau
aparatul examinat;
 pregăteşte materialele care vor însoţi pacientul la serviciul de radiologie;
 însoţeşte pacientul la serviciul de radiologie, stabileşte modul de transport;
 supraveghează pacientul după examen;
 se preocupă de obţinerea rezultatelor pentru a fi prezentate medicului.

OBSERVAȚII
• Examenele radiologice se execută la serviciile de radiologie de către personal specializat şi
special instruit;
• Asistenţii medicali din secţie şi cei din serviciile de radiologie trebuie să identifice reacţiile
de sensibilitate faţă de substanţele de contrast;
• Reacţii din partea aparatului cardiovascular: paloare, diaforeză, tahicardie sau
bradicardie, palpitaţii, aritmie, edem pulmonar acut, şoc, insuficienţă caridacă congestivă,
stop cardiac;
• Reacţii din partea aparatului respirator: strănut, tuse, rinoree, wheezing, criză de astm
bronşic, laringospasm, edem laringian, cianoză, apnee şi stop respirator;
• Manifestări cutanate: eritem, senzaţii de căldură, urticarie, prurit, dureri la locul injectării,
edem angineurotic;
• Manifestări gastrointestinale: greaţă, vomă, gust metalic, crampe abdominale, diaree, ileus
paralitic;
• Manifestări neurologice: anxietate, cefalee, ameţeli, vertij, agitaţie, dezorientare, stupoare,
comă, convulsii;
• Manifestări urinare: dureri în flancuri, hematurie, oligurie, albuminurie, insuficienţă renală
acută;
!!! Asistenţii medicali trebuie să acţioneze prompt la recomandarea şi sub supravegherea
medicului sau conform unui protocol semnat de medic.

186
PREGATIREA PACIENTULUI ŞI PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA
EFECTUAREA EXAMENELOR RADIOLOGICE

OBIECTIVELE
 Examinarea cu ajutorul radiaţiilor X a unor organe/aparate cu sau fără substanţă de
contrast în funcţie de capacitatea de absorbţie a ţesuturilor.
 Înregistrarea imaginilor pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei bolii.

NECESAR MATERIALE
 Substanţa de contrast dacă este cazul
 Materialele pentru administrarea substanţei de contrast
 Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor; instrumente pentru
administrare

ETAPE
PREGĂTIREA PSIHICĂ
 Explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic
 Informaţi pacientul asupra riscului şi beneficiilor pe care le implică procedura
 Obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de către medic
 Informaţi asupra duratei examenului
 Verificaţi încă o dată data ultimei menstruaţii la femeile tinere.

PREGĂTIREA FIZICĂ
 Se atrage atenţia, dacă este necesar postul alimentar şi durata acestuia sau obligativitatea
de a urma un anumit regim
 Se efetuează pregătirea specifică organului sau aparatului examinat, combaterea gazelor,
efectuarea clismei sau a spălăturii
 Se administrează antihistaminice la recomandarea medicului
 Se apreciază starea pacientului pentru a stabili modul de transport la serviciul radiologic.
 Pacientul este rugat să-şi îndepărteze obiectele metalice dacă acestea sunt plasate în câmpul
de examinare.

PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII


 Identificaţi pacientul; verificaţi recomandarea în F.O. sau pe biletul de trimitere.
 Verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările
 Pregătiţi materialele care vor fi transportate la radiologie pentru administrarea substanţelor
de contrast
 Însoţiţi pacientul şi ajutaţi-l să se dezbrace (dacă este cazul); predaţi pacientul colegei de
la radiologie pentru administrarea substanţei de contrast

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
 Se ajută pacientul să se aşeze pe pat
 Se monitorizează: T°C, P, TA, R, eliminările.
 Se observă aspectul tegumentelor pentru a depista manifestări alergice(eventual)
 Se asigură repausul, se administrează lichide pentru a elimina mai repede substanţa de
contrast

REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ


 Se curăţă materialele refolosibile
 Se colectează materialele folosite conform P.U.
187
 Se aşează materialele curate în dulapuri
 Spălaţi mâinile

NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
 Data efectuării examenului şi comportamentul pacientului
 Dacă pacientul trebuie să revină la radiologie

EVALUAREA PROCEDURII
Rezutate aşteptate/dorite:
 Pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort
 Nu sunt semne de alergie/sensibilitate la substanţa de contrast
Rezultate nedorite/ce faceţi
 Pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţă şi edem al feţei,
cefalee, dispnee cu greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea
examenului → Se anunţă medicul (dacă nu este prezent) ;→ se administrează medicaţia
recomandată
 Se monitorizează pacientul: Pacientul acuză dureri de-a lungul venei şi gust metallic →
Explicaţi pacientului că manifestările sunt trecătoare

EXAMENUL RADIOLOGIC AL SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR


Scop
 Studierea morfologiei oaselor şi a funcţionalităţii unor articulaţii pentru stabilirea
diagnosticului de luxaţii, fractură, tumori, distrofie osoasă.
→ Deoarece oasele sunt radiopace, → nu sunt necesare materiale speciale.

Pregătirea pacientului
 Dacă există hemoragii → se va face hemostază
 Dacă zona este lezată → Se dezbracă regiunea cu precauţie
 Se îndepărtează bijuteriile sau alte obiecte radiopace sau care sunt în câmpul de
examinare (mărgele, lănţişoare, ceas, telefoane după caz);
 Se îndepărtează pansamentele, unguentele care ar putea influenţa imaginea
radiologică;
 Se calmează durerea → prin administrarea unui analgezic dacă în timpul examenului
zona examinată este mobilizată (fracturi, luxaţii, inflamaţii articulare acute);
 Dacă membrul lezat nu poate fi menţinut fără atele → se pot folosi atele
radiotransparente;
 In cazul radiografiilor oaselor bazinului, la recomandarea medicului se face →o clismă
evacuatoare;
 Pacientul este ajutat să adopte în timpul examinării poziţia indicată de medic.

Îngrijirea după examen


 Ingrijirile sunt în funcţie de afecţiunea de bază şi acuzele pacientului.

188
FIȘA TEHNICĂ NR. 50
ALIMENTAREA ARTIFICIALA A PACIENTULUI

În funcţie de starea bolnavului, alimentarea se poate face:


1. Activ → bolnavul mănâncă singur, fără ajutor.
o În sala de mese.
o În salon – la masă.
o La pat – pe tavă.
o La pat – pe masa reglabilă.
2. Pasiv → bolnavul mănâncă cu ajutor (i se introduc alimentele în gură):
o După servirea mesei celorlalţi bolnavi.
o Servirea se face la pat.
3. Artificial → alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice:
o Alimentaţie prin sondă gastrică.
o Alimentaţie prin fistulă (gastrică gastrostoma)
o Alimentaţie prin clismă (hidratare).
o Alimentaţie prin perfuzie intravenoasă sau subcutanată.
Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia. Asigurarea
aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului
alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea alimentelor pe
cale naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.

ALIMENTAREA ACTIVĂ
Se poate face în sala de mese, în salon; la masă sau la pat.
În sala de mese aerisită, curăţenia trebuie să fie desăvârşită; porţiile aranjate estetic sunt aşezate
pe mese mici (4 persoane). Se invită pacientele la masă, se invită să se spele pe mâini.
Felurile de mâncare se servesc pe rând, vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating alimentele
cu mâna.
Se observă dacă pacientul a consumat alimentele; în caz contrar se află motivul şi se iau măsuri.
În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului (tăviţă,
scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se aşeze la masă; servirea
mesei se face ca în sala de mese.
În salon, la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se aşează pacientul
în poziţie confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistenta servindu-i materialele
necesare şi protejând lenjeria de pat cu muşama. Se adaptează masa specială la pat şi se serveşte
masa la fel ca în salon la masă.

ALIMENTAREA PASIVĂ
Când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri,
trebuie să fie ajutaţi.

Scop
Vor fi hrăniţi bolnavii:
 imobilizaţi
 paralizaţi
 epuizaţi , adinamici
 în stare gravă
 cu uşoare tulburări de deglutiţie

Pregătirea materialelor
 tavă
 farfurii
189
 pahar cu apă sau cană cu cioc
 şervet de pânză
 cană de supă
 tacâmuri
Asistenta
 îmbracă halatul de protecţie
 aşază părul sub bonetă
 se spală pe mâini
Pacient
 se aşază în poziţie semişezând cu ajutorul rezemătoarelor de pat sau în decubit dorsal cu
 capul uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia
 i se protejează lenjeria cu un prosop curat
 se protejează cu un prosop în jurul gâtului
 se adaptează măsuţa la pat şi i se aşază mâncarea astfel încât să vadă ce i se introduce în
gură
Servirea mesei
 asistenta se aşează în dreapta pacientului şi îi ridică uşor capul cu perna
 verifică temperatura alimentelor(pacienţii în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
 alimentelor), gustând cu o altă lingură
 îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide
 supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste puterile de deglutiţie ale
 pacientului
 este şters la gură, i se aranjează patul
 se îndepărtează eventualele resturi alimentare care, ajunse sub bolnav, pot contribui la
 formarea escarelor
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul
 strânge vesela şi o transportă la oficiu

De ştiut
 se încurajează pacientul în timpul alimentaţiei, asigurându-l de contribuţia alimentelor în
 procesul vindecării
 se stimulează deglutiţia prin atingerea buzelor pacientului cu lingura
 se oferă pacientului cantităţi nu prea mari-deoarece , neputând să le înghită, ar putea să le
 aspire

De evitat
 servirea alimentelor prea fierbinţi sau prea reci
 atingerea alimentelor care au fost în gura pacientului

ALIMENTAREA ARTIFICIALĂ
Inseamnă introducerea alimentelor în organismul pacientului prin mijloace artificiale.

Se realiz. prin următoarele procedee:


1. SONDĂ GASTRICĂ SAU INTESTINALĂ
2. GASTROSTOMĂ
3. CLISMĂ
4. PARENTERAL

Scop
 hrănirea pacienţilor inconştienţi
 cu tulburări de deglutiţie
190
 cu intoleranţă sau hemoragii digestive
 operaţi pe tubul digestiv şi glandele anexe
 cu stricturi esofagiene sau ale cardiei
 în stare gravă; negativism alimentar

~ 1. ALIMENTAREA PRIN SONDĂ GASTRICĂ


Materiale necesare
 Material pentru sondaj gastric – sondă Faucher.
 Tăviţă renală.
 Pâlnie mare adaptată la extremitatea liberă a sondei.
 Lichid alimentar prescris de medic, omogen, fără grunji, la 370C:
o Produse farmaceutice.
o Produse oficinale (de bucătărie).
 Seringă sterilă de -10 ml .
 Pensă hemostatică.
 Romplast (pentru fixarea sondei)
 Mănuşi de protecţie.
 Mască.

Pregătirea pacientului
 Se anunţă şi se explică necesitatea tehnicii.
 Se aşează pacientul în poziţia şezând (pe scaun sau la marginea patului).
 Se protejează bolnavul cu prosop în jurul gâtului, iar lenjeria se protejează cu muşama.
 Se îndepărtează proteza mobilă.
 Se oferă pacientului o tăviţă renală pe care o va susţine sub bărbie pe toată durata tehnicii
pentru a capta saliva ce se poate scurge din gură.

Produsele farmaceutice folosite pentru alimentaţia enterală constau de obicei în formule


polimerice administrabile prin sonda gastrică, duodenală sau jejunală.
Au osmolaritatea în jur de 300 mosm/l, conţin 1 sau 1,5 kcal/ml şi 5-7-9 g N la 1000ml.
Exemple: Fresubin®, Ensure®, Survimed®, Pulmocare® etc.
Aceste produse conţin toţi nutrienţii necesari pentru o persoană şi anume: proteine,
carbohidraţi, lipide, fibre, dar şi electroliţi, vitamine şi oligoelemente.
Produsele oficinale (de bucătărie) folosite în alimentaţia enterală sunt reprezentate de produse
măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă, pentru a putea fi administrate printr-un tub relativ
subţire cu diametru de 2 – 3 mm.
Conţin:
 proteine: din lapte, albuş de ou, carne măcinată, mazăre
 lipide: uleiuri de măsline, soia, floarea soarelui, porumb, gălbenuş
 glucide: amidon, zaharoză, lactoză, fructoză
Produse: şodou, supă.
Materiale
 de protecţie: aleză, prosoape
 sterile : sondă gastrică sau Faucher, seringi de 5-10 cm, pensă hemostatică
 nesterile : pâlnie, tăviţă renală
 bulion alimentar : să nu prezinte grunji, să fie la temperatura corpului, să aibă valoare
calorică

Pacient → vezi sondaj gastric

191
Execuţie
 în caz de stază gastrică, se aspiră conţinutul şi se efectuează spălătură gastrică
 se ataşează pâlnia la capătul sondei şi se toarnă lichidul alimentar 200-400 ml până la 500
ml, încălzit la temperatura corpului
 se introduc apoi 200-300 ml apă şi o cantitate mică de aer pentru a goli sonda
 se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea alimentelor în faringe de unde ar
putea fi aspirate determinând pneumonia de aspiraţie – complicaţie gravă
 se extrage sonda cu atenţie

DE ŞTIUT:
 la pacienţii inconştienţi cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi mai mult timp
pe această cale, sonda se introduce endonazal
 sondele de polietilen se menţin mai mult de 4-6 zile , cele de cauciuc maximum 2-3 zile
fiind traumatizante (produc escare ale mucoaselor)
 raţia zinică se administrează în 4-6 doze foarte încet, de preferinţă cu aparatul de perfuzat
utilizând vase izoterme

Verificarea toleranţei digestive


 După montarea şi verificarea poziţiei sondei gastrice, urmată de evacuarea rezidiului gastric
se verifica toleranţa digestivă prin infuzarea constant (pe infusomat) de ceai cu 10 ml/h în
prima oră, apoi crescând ritmul cu 10ml/h la fiecare oră, fără a se depăşi cantitatea de
2000ml/24h.
 Se verifică reziduul gastric la interval de 4h iar cantitatea de reziduu nu trebuie să
depăşească 150ml.
 Se poate folosi Gesol – soluţie electrolitică foarte bine tolerată.

ALIMENTAŢIA ENTERALĂ SE POATE REALIZA ÎN MAI MULTE MODURI:


A) ALIMENTAŢIE CONTINUĂ
B) ALIMENTAŢIE ÎN BOLUSURI
C) ALIMENTAŢIE INTERMITENTĂ (CICLICĂ)

A) ALIMENTAŢIA ENTERALĂ CONTINUĂ


Se realizează cu produse farmaceutice pentru alimentaţie enterală.

Produsele farmaceutice folosite pentru alimentaţia continuă pot fi:


 polimeri:
 folosiţi la pacienţii cu o digestie normală
 au un conţinut caloric mare
 se pot administra pe sonda nazogastrică
 monomeri:
 conţin nutriţienti parţiali metabolizaţi bazaţi pe peptide
 se administrează pe sonda jejunală sau duodenală
 se administrează la pacienţii cu tulburări de absorbţie
 produse adaptate pentru diverse regimuri :
o renal: conţinut redus de proteine şi electroliţi
o pulmonar: aport crescut de calorii din lipide (insuficienţa respiratorie, ARDS)
o hepatic
o diabet
După testul de toleranţă se poate alimenta bolnavul cu un ritm constant asigurat de un infusomat
24 ore/zi.
La un pacient stabil se fac minim 2 întreruperi pe zi cu o durată de câte 30 minute, în funcţie
de reziduul gastric.
192
La un pacient critic sunt necesare 4-6 întreruperi/zi de câte 30 min cu măsurarea reziduului
gastric. Scade riscul de aspiraţie. Pauzele se sincronizează cu alte manevre de îngrijire
(mobilizare, igiena). Este imperios necesară verificarea volumului şi aspectului reziduului
gastric de 4-6 ori/zi. Cantitatea de reziduu gastric nu trebuie să depăşească 150ml.
Avantaje
 toleranţa digestivă este bună
 risc de diaree redus
 permite cunoaşterea exactă a conţinutului caloric a macro şi micronutrienţilor
 absorbţie mai bună a nutrienţilor
Dezavantaje
 este o metodă scumpă
 este mai dificil de realizat controlul glicemiilor la pacienţii diabetici
 se realizează cu un consum crescut de materiale şi tehnică medicală
Observaţie
In cazul alimentaţiei enterale continue este necesară monitorizarea glicemiilor mai ales la
pacienţii diabetici.

B) ALIMENTAŢIA ENTERALĂ ÎN BOLUSURI


Se realizează cu produse oficinale (de bucătărie) măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă,
pentru a putea fi administrate printr-un tub relative subţire cu diametru de 2 – 3 mm.
După confirmarea toleranţei digestive pacientul poate fi alimentat în patru bolusuri la interval
de 5 – 6 ore cu hrană semilichidă sau lichidă constând în supe strecurate cu legume şi carne
păsată şi diverse pireuri.
Alimentaţia se poate realiza cu seringa Guyon sau cu ajutorul unei nutripompe asigurându-se
un ritm lent de maxim 20 ml/min pentru a evita distensia bruscă a stomacului şi implicit
vărsătura. Tocmai pentru a evita acest lucru cantitatea de alimente introdusă la o masă trebuie
raportată la greutatea pacientului (de obicei nu mai mult de 400 ml la un adult – 300 ml după
ROSPEN).
După efectuarea alimentaţiei sonda trebuie neapărat spălată cu 30 – 40 ml apă.

Începerea nutriţiei enterale în bolusuri se face treptat:


Exemplu (adult 70 kg):
Ziua 1 : 6x 50-70ml
Ziua 2 : 6x100 ml
Ziua 3 : 6x 200ml
Ziua 4 6x300 ml

La fel ca şi la alimentaţia enterală continuă este imperios necesară verificarea volumului şi


aspectului rezidiului gastric de 4-6 ori/zi şi la cel puţin o ora după alimentaţie. Rezidiul gastric
nu trebuie să depăşească 150 ml.
Avantaje
 este o metodă ieftină de alimentaţie
 se poate realiza simplu fără aparatură specializată (cu seringa)
 permite ajutorul familiei în procesul de îngrijire
 la pacienţii diabetici se poate continua schema de insulinoterapiesubcutanată intermitentă
 utilizare mai bună a substratului (digestie intragastrică)
 scăderea colonizării bacteriene prin stimularea secreţiei acide gastrice
Dezavantaje
 nu este posibilă cunoaşterea exactă a conţinutului caloric, a macro şi micronutrienţilor
(pentru preparatele oficinale)
193
 risc de complicaţii crescut faţă de alimentaţia enterală continuă (diaree, vărsătură,
constipaţie)
 se poate folosi doar pe cale gastrică

C) ALIMENTAŢIA ENTERALĂ INTERMITENTĂ (CICLICĂ)


Constă în administrarea nutrienţilor 16 ore/zi continuu cu ajutorul unei nutripompe, întreruptă
de 8 ore pauză (ex.: repaus nocturn).
Avantaje
 utilizare mai buna a substratului
 scăderea riscului de colonizare a tubului digestiv prin apariţia unor momente cu pH scăzut
Cantităţile administrate, pauzele, verificările de reziduu se consemnează.

În stabilirea cantităţii şi calităţii alimentaţiei asistentul medical va respecta cu stricteţe


indicaţiile medicului consemnate în FIŞA DE ALIMENTAŢIE A PACIENTULUI CRITIC
prezentată alăturat:

Execuţie tehnică:
 Se introduce sonda după tehnica sondajului, se controlează poziţia sondei.
 Se aspiră lichidul gastric de stază şi se adaptează pâlnia la sondă.
 Se toarnă lichidul alimentar 200-500 ml, apoi se introduc pe sondă 300 ml apă + o seringă
cu aer pentru golirea completă a sondei.
 Se pensează sonda (pentru a preveni pneumonia de aspiraţie) şi se extrage.

MONITORIZAREA NUTRIŢIEI ENTERALE

Clinic
 Verificarea căii de administrare înainte de fiecare administrare şi anume:
o poziţia sondei
o permeabilitatea sondei
 Se verifică cantitatea de reziduu gastric înainte de fiecare masă în cazul alimentaţiei în
bolusuri şi la interval de 6 ore în cazul alimentaţiei continue.
 Verificarea calităţii produselor ce urmează a fi administrate şi anume:
o termen de valabilitate în cazul produselor farmaceutice
o aspect şi miros în cazul produselor oficinale (gătite)
 Se respectă cantitatea şi ritmul de administrare consemnate de medic în fişa de alimentaţie
a pacientului.
 Se semnalează eventualele semene de intoleranţă digestivă:
o greaţă şi (sau) vărsătura
o dureri abdominale cu sau fără apărare musculară
o scaune diareice
o sughiţul
 Se observă primele semne de reacţie alergică

Paraclinic
 Albumina serică are un timp de înjumătăţire de 20 de zile şi este puţin eficientă în
monitorizarea nutriţiei.
 Prealbumina sau transtiretina (TTR) este cea mai convenabilă proteină pentru evaluarea
suportului nutriţional; mai importante decât valorile absolute sunt variaţiile sale în timp.
 Se recomandă determinarea sa la intervale de 3zile.
 Glicemia se măsoară zilnic sau de mai multe ori pe zi la diabetic.
194
 Ionograma serică: Na, K, Ca, Mg şi fosfatemia fac parte din parametrii a căror urmărire
este necesară şi utilă.
 Ureea urinară, respectiv bilanţul azotului servesc la adaptarea aportului proteic şi a celui
caloric.

Observaţii
 La bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi o perioadă
mai îndelungată de timp, se recomandă introducerea sondei pe cale endonazală.
 Sondele din plastic pot fi menţinute pe loc 4-6 zile.
 La schimbarea sondei se face o pauză de noapte – pentru a preveni producerea escarei
mucoasei digestive.
Raţia zilnică conţine 4-6 doze → care se introduc cu ritm lent, de preferinţă cu aparat de
perfuzie, utilizând vase izoterme.

3. ALIMENTAREA PRIN GASTROSTOMĂ


 Deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele în scopul alimentării printr-o sondă
în cazul în care cale esofagiană este întreruptă
 In cazul stricturilor esofagiene, după arsuri sau intoxicaţii cu substanţe caustice, când
alimentaţia artificială ia un caracter de durată şi nu se poate utiliza sonda gastrică,
alimentele vor fi introduse în organism prin gastrostomă
 In stomă, este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse
cu ajutorul unei seringi sau prin pâlnie respectându-se aceleaşi principii se introduc şi
aceleaşi amestecuri alimentare ca în cazul alimentaţiei prin sondă gastrică
 Alimentele vor fi introduse în doze fracţionate la intervale obişnuite, după orarul de
alimentaţie al pacienţilor, încălzite la temperatura corpului
 Cantitatea introdusă o dată nu va depăşi 500 ml
 După introducerea alimentelor sonda se închide pentru a împiedica refularea acestora
 Tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acţiunea sucului gastric care se prlinge adesea
 pe lângă sondă, provocând uneori leziuni apreciabile de aceea, regiunea din jurul fistulei se
va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector şi antimicrobian, pansată steril cu
pansamentb absorbant

4. ALIMENTAREA PRIN CLISMĂ


 Se poate asigura hidratarea şi alimentarea pe o perioadă scurtă de timp deoarece în rect nu
sunt fermenţi pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluţii izotonice, substanţele
proteice sunt eliminate sau supuse unui proces de putrefacţie
 Alimentarea se face prin clisme picătură cu picătură cu soluţie Ringer, glucoză 47‰ cu rol
 hidratant
 Vezi pregătirea şi efectuarea clismei; in locul irigatorului se foloseşte un termos

5. ALIMENTAREA PARENTERALĂ
Materile necesare
 dezinfectante - alcool iodat
 materiale pentru puncţia venoasă
 de protecţie-pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză;
 pt. dezinfecţia tegumentului tip I (cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează tegumentul
timp de 30 de sec.)
 instrumentar şi materiale sterile - seringi şi ace de unică folosinţă (se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea şi diametrul acelor) - î n funcţie de scop; pense,
mănuşi chirurgicale, tampoane
 alte materiale
195
o garou sau bandă Esmarch, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile, tăviţă
renală
o perfuzor = trusă de perfuzie (ambalat de unică întrebuinţare)
o pompă de perfuzie automată-cu reglare programată a volumului şi ratei de flux
o robinete cu două sau mai multe căi
o branulă(cateter i.v.)
o fluturaş
o benzi de leucoplast pentru fixarea acului(canulei) şi a tubului perfuzorului de pielea
bolnavului
Se face cu substanţe care:
 Au valoare calorică ridicată
 Pot fi utilizate direct de ţesuturi
 Nu au proprietăţi antigenice
 Nu au acţiune iritantă sau necrozantă asupra ţesuturilor
 Pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone : glucoză 10-20-33-40% , fructoză
20% , soluţie dextran , hidrolizate proteice
 Planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii / 24h şi a raţiei de lichide
în care pot fi dizolvate principiile nutritive
 Nevoia de lichide este completatăcu ser fiziologic sau sol. glucozate şi proteice
 Alimentarea parenterală se face ca şi hidratarea
 Ritmul de administrare diferă după natura şi concentraţia preparatului, starea pacientului,
de la 50ml/h la 500ml/h

ALIMENTATIA INADECVATA PRIN DEFICIT


Deficitul = aport insuficient de elemente nutritive, o insuficienta in cantitate si calitate, care
afecteaza starea nutritionala a individului.
Cauze: - obiceiuri proaste alimentare, boli organice si psihice, intoxicatii alcoolice,
medicamentoase, etc. Insuficienta in alimentare si hidratare poate determina denutritie si
deshidratare.

Manifestari de dependenta:
 anorexie (lipsa poftei de mancare),
 disfagie (greutate la inghitire),
 conditia cavitatii bucale (absenta dintilor, carii dentare, gingivite, ulceratii ale buzelor,
mucoasei bucale, limba incarcata, depunere saburala, glosite, dificultate in masticatie),
 starea tegumentelor (uscate, pierderea elasticitatii, acnee, dermatita),
 digestie (dificultate in digestia si absorbtia alimentelor, greata, varsaturi, regurgitatii,
aerofagie, pirozis),
 deprinderi alimentare (orar nesatisfacator al meselor, greseli in prepararea si alegerea
alimentelor, pierderea obisnuintei prin schimbarea conditiilor de mediu),
 hidratare (consum redus de lichide si saruri minerale, scadere in greutate),
 semne de dezechilibru (slabiciune, tegumente si mucoase uscate, urina concentrata),
 gust si valoare acordate mancarii (dezordonat, mananca in picioare sau in pat), obiceiuri
gresite (consuma numai un fel, numai rece, etc).
Deficitul alimentar determina aparitia unor manifestari de dependenta: respiratie si circulatie
deficitara, eliminare inadecvata, oboseala, incomoditate, alterarea tegumentelor si mucoaselor,
comunicare ineficace la nivel intelectual, epuizare, vulnerabilitate fata de pericole, etc.

196
PLAN DE INGRIJIRE PENTRU PACIENTUL CU DEFICIT ALIMENTAR
Obiective Interventiile asistentei
1. Pacientul sa aiba o stare de  aseaza pacientul in pozitia semisezand, sezand sau decubit dorsal, cu capul intr-o parte
bine, fara greturi si varsaturi  protejeaza lenjeria cu musama si aleza in functie de pozitia pacientului
 ajuta pacientul in timpul varsaturilor, sprijinindu-l;
 il invata sa inspire profund
 aplica tratamentul medicamentos: antiemetice, vitamine, saruri minerale
 incurajeaza pacientul;
 reduce sau opreste aportul de lichide si alimente
2. Pacientul sa fie echilibrat  alimenteaza pacientul parenteral, prin perfuzii cu glucoza 5%, 10%, 20%, 33%, 40%;hidrolizate de proteine si amestecuri
hidroelectrolitic de aminoacizi (Marisang, Aminomel), vitamine si electroliti, la indicatia medicului
 calculeaza numarul de calorii in functie de diferite stari patologice; adauga 13% pentru fiecare grad de temperatura peste
37 0 C; 20 -30% pentru agitatie, convulsii, distructii celulare
 dupa incetarea varsaturilor, rehidrateaza treptat pacientul, cu cantitati mici de lichide reci, oferite cu lingurita
 exploreaza gusturile si obiceiurile alimentare ale pacientului
 constientizeaza pacientul asupra importantei regimului alimentar in metinerea sanatatii
 face bilantul lichidelor ingerate si eliminate
3. Pacientul sa fie echilibrat  exploreaza preferintele pacientului asupra alimentelor permise si interzise
nutritional  serveste pacientul cu alimente la o temperatura moderata, la ore regulate si prezentate atragator
 invata pacientul categoriile de alimente din ghidul alimentar si echivalentele cantitative si calitative ale principiilor
alimentare, in vederea inlocuirii unui aliment cu altul
 100g glucide sunt cuprinse in: 100g zahar; 120g orez; 135g taietei; 200g paine; 450g fructe uscate; 200g legume uscate;
500g cartofi; 650g fructe proaspete
 100g proteine: 3000 ml lapte; 450g carne alba (pasare, vitel); 650g peste; 400g branza;
 100g lipide: 100 ml ulei vegetal; 100g unt; 100g untura de porc;
 lasa pacientul sa aleaga alimentele dupa propriile-i gusturi, respectand contraindicatiile regimului
4. Pacientul sa fie echilibrat  asigura climat cald, confortabil
psihic  incurajeaza pacientul; -ii explica scopul interventiilor

197
ALIMENTATIA INADECVATA PRIN SURPLUS
Surplusul = este un aport alimentar exagerat cantitativ si calitativ. Conduce la obezitate si are repercursiuni asupra organelor si sistemelor organismului.
Cauze : stres, anxietate, singuratate, tulburari psihice, dezechilibru endocrin, etc.
Manifestari de dependenta:
1. Indice ponderal - +15 - 20%: greutate corporala cu 15 - 20% mai mare decat greutatea ideala.
Greutatea ideala: se calculeaza cu formula:
Gkg= 50 + 0,75 [ Tcm - 150] + (V - 20) x 0,9 / 4
Gkg= greutatea corporala exprimata in kg; Tcm= talia, in cm; V = varsta in ani; 0,9= factor de corectie, aplicat doar la femei- ingrasare
2. Bulimie = senzatie exagerata de foame.
3. Polifagie = nevoie exagerata de a manca si absenta sentimentului de satietate.
4. Greturi si varsaturi = eliminare pe gura, partial sau in totalitate a continutului gastric.
Surplusul alimentar afecteaza celelalte nevoi. Astfel, bolnavul respira cu dificultate (dispnee), are tulburari de eliminare (diaree, constipatie, diaforeza),
postura si circulatie inadecvate, oboseala, incomoditate, alterarea tegumentelor si mucoaselor, sentiment de culpabilitate, se misca cu dificultate,
sentiment de inacceptare, etc.

PLAN DE INGRIJIRE PENTRU PACIENTUL CU SURPLUS ALIMENTAR


Obiective Interventiile asistentei
1. Pacientul sa aiba o greutate corporala  asistenta exploreaza gusturile bolnavului la diferitele alimente
in functie de inaltime, varsta, sex.  invata bolnavul valoarea energetica a alimentelor si necesarul in functie de activitatile fizice si de varsta
 alcatuieste un regim alimentar hipocaloric
 urmareste bolnavul sa consume numai alimente cuprinse in regim
 urmareste orarul si distributia meselor
 urmareste periodic greutatea corporala
2. Pacientul sa desfasoare activitate  constientizeaza bolnavul de importanta activitatilor fizice moderate
fizica crescuta  stabileste un program de activitati fizice in functie de gusturi si capacitate, impreuna cu bolnavul
3. Pacientul sa fie echilibrat psihic  asistenta permite exprimarea emotiilor si sentimentelor bolnavului
 il invata metode de relaxare, la nevoie, ii administreaza sedative

198
199
200

S-ar putea să vă placă și