Titlul I.

Dreptul și statul în sistemul puterii

Cap. I NOȚIUNI GENERALE DESPRE DREPT

Orice societate umană are la baza sa un ansamblu de norme juridice edictate de autorități
competente care au rolul de a reglementa raporturile între indivizi sub forma unor modele standard
de conduită.
Dreptul, ca ansamblu de astfel de norme, este un rezultat direct al experienței și practicii
sociale. Este obligatoriu ca dreptul să reflecte condițiile materiale de existență ale unui grup care
este așezat pe un teritoriu determinat.
Se poate presupune că dreptul a apărut în două faze:
1. în prima fază dreptul apare inconștient, de la sine, fără a i se cunoaște cu adevărat
rolul social. În această fază, dreptul este creeat ad-hoc, întâmplător, în mod singular
de un individ sau altul și aplicat tot de acesta. Aceasta înseamnă că norma juridică
creeată în aceste condiții nu este înca un standard, un model general de conduită.
2. În faza următoare dreptul este construit de o autoritate, adică de un conducător
recunoscut ca atare de către toți ceilalți indivizi a grupului. Autoriatea acestuia este
necontestată de cei care i se supun. Această autoritate creează dreptul, dar nu în
interesul său personal ci în interesul colectiv. Sancțiunea aplicată de această
autoritate se aplică în interesul general.

Factorii de configurare ai dreptului

Dreptul depinde în mod hotărâtor de condițiile materiale, naturale, social-politice și umane
existente în momentul edictării sale. Prin factorii de configurare a dreptului înțelegem acele condiții
materiale, social-politice și umane care au determinat, influențat apariția și conținutul normei
juridice.

Definiția dreptului
Dreptul reprezintă ansamblul de norme juridice adoptate de un stat, care au rolul de a
reglemnta relațiile sociale existente în cadrul unei colectivități, drept care este general obligatoriu și
a cărui respectare este asigurată la nevoie prin forța de constrângere a statului.
Raporturile între indivizii grupului sunt raporturi sociale. Dacă aceste raporturi prezintă o
importanță deosebită pentru stat, acesta le va reglementa din punct de vedere juridic, iar raporturile
sociale se convertesc, se transformă astfel, în raporturi juridice. Subiectele raporturilor juridice sunt
persoanele fizice și presoanele juridice.
Izvoarele dreptului – seminar

Distincția între dreptul public și dreptul privat

Caracteristicile raportului de drept public:
1. subiectele raportului sunt statul în mod obligatoriu și orice altă persoană fizică sau
privată;
2. prin aceste raporturi se ocrotește un interes public sau general;
3. părțile raportului se află în raporturi de subordonare, adică statul își subordonează
partenerul de raport;
4. statul poate să pună oricând capăt sau să modifice raportul juridic.
Caracteristicile raportului de drept privat:
1. fiecare parte a raportului este o persoană fizică sau juridică (chiar și statul);
2. fiecare parte urmărește un interes personal;
3. între părți există egalitate;
4. fiecare parte poate cere încetarea raportului în anumite condiții.
 Cap. II ORIGINILE ȘI TRĂSĂTURILE GENERALE ALE INSTITUȚIILOR
POLITICE

Orice societate își construiește instituțiile de care are nevoie pentru a se organiza și pentru a
impune anumite norme de reglementare a relațiilor între indivizi. Instituția este, înainte de toate, un
colectiv de indivizi având stabilitate și care urmărește anumite scopuri exprimate într-un program,
statut, regulament.
Dintre toate instituțiile existente într-un stat, numai acelea care exercită efectiv puterea
poartă denumirea de instituții politice. Acestea ne conduc, ne guvernează. Instituțiile politice pot fi
clasificate în două categorii, în sens restrâns și în sens larg. Numai instituțiile politice în sens restrân
au această calitate.
Instituțiile politice exercită o autoritate politică în care se observă puterea de constrângere a
acesteia. De asemenea, autoritatea exercitată de instituțiile politice este limitată. Instituțiile politice
sunt revocabile.
Trăsăturile generale ale instituțiilor politice:
1. fiecare instituție este formată din mai multi indivizi;
2. instituțiile urmăresc realizarea unui interes general;
3. au un caracter stabil;
4. modalitățile de înființare, organizare atribuite acestora sunt reglementate într-un act
cu valoare constituțională;
5. autoritatea exercitată de acestea are caracter legitim și este legală.

Cap. III CONCEPTUL DE STAT. PROCESUL FORMĂRII STATELOR

MODERNE ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

Statul este forma de organizare a unei comunități umane constituite istoric, localizată
geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi (guvernanți) exercitând legitim sau
ilegitim puterea îmbracă voința suverană națională într-o haină normativă.

Cap. IV ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Orice stat, indiferent de complexitatea organismelor sale, are trei elemente constitutive:
1. populația;
2. teritoriu;
3. puterea politică suverană;
4. capacitatea de a obține recunoașterea de către alte state.

Cap. V FORMA STATULUI: STRUCTURA DE STAT. FORMA DE

GUVERNĂMÂNT

Forma statului este un concept care apare sub trei forme, fiecare dintre acestea reprezintă, la
rândul său, o formă a statului. Forma de stat explică modul de organizare și de exercitare a puterii în
funcție de teritoriul statului, de caracterele instituției care exercită funcția de șef al statului și de
formele de guvernare.
Distingem următorele forme ale statului:
 structura de stat;
  forma de guvernământ;
 regimul politic.

Structura de stat exprimă modul de exercitare și de organizare a puterii în funcție de

teritoriu. Din acest punct de vedere statele pot fi unitare sau federale.
Un stat unitar prezintă următoarele caracteristici:
1. puterea se exercită strict centralizat ceea ce înseamnă, teoretic, că între guvernul
central și populație nu există nicio agenție intermediară;
2. există un unic ansamblu de organisme prin care se exercită puterea (un singur șef al
statului, un singur guvern, un singur parlament, un unic sistem al instanțelor
judecătorești);
3. sistemul de drept este unic și are caracter unitar (în sensul că actele normative
adoptate de parlament și guvern sunt obligatorii pentru întreaga populație și pentru
întreg teritoriul național)
4. populația are, de regulă, o singură cetățenie.
Un asemenea stat nu poate fi însă guvernat datorită centralizării stricte a puterii. Centralizării
excesive i se aduc două modificări:
a. desconcentrarea;
b. descentralizarea.
Prin intermediul desconcentrării, guvernul își numește reprezentanți, agenți locali, asupra
cărora are un control deplin (prefecți). Asupra prefecților, guvernul exercită un control ierarhic
administrativ, adică îi numește, îi revocă, le aprobă actele, le modifică actele. Prefectul reprezintă
guvernul în teritoriu și are rolul de a pune în aplicare programul de guvernare precum și ordinele și
instrucțiunilor primite de la guvern.
A doua modalitate de realizare a desconcentrării este desconcentrarea serviciilor publice.
Serviciul public este o activitate desfășurată de un organism statal în beneficiul unei populații.
Ministerele își înființează, la nivel local, agenții teritoriale care desfășoară o activitate pe profilul
ministerului care a înființat-o. Agențiile teritoriale se subordonează pe verticală prefectului, iar pe
orizontală, ministerelor mamă.
Prin descentralizare se conferă unor autorități publice alese la nivel local, prin vot universal,
atribuții vizând soluționarea problemelor existente în comunitățile respective. Aceste autorități
publice au un buget propriu. La baza centralizării se află principiul potrivit căruia autoritățile locale
alese cunosc mai bine și pot utiliza mai eficient resursele locale servind astfel mai bine populația.
Autoritățile respective sunt primarul și consiliul local. Aceste autorități nu se subordonează
guvernului, dar se află totuși sub tutela administrativă a acestuia. Guvernul exercită asupra lor un
control de tutelă (de legalitate și de oportunitate) care este mult mai atenuat decât controlul exercitat
asupra prefecților.
Există forme atipice ale statului unitar și anume, uniunea încorporată și regionalismul.
Uniunea încorporată s-a format în istorie prin cucerirea de către un stat a unor teritorii cărora
le-a acordat un regim de largă autonomie, mai mare decât cea acordată unităților administrativ
teritoriale obișnuite. Un exemplu de uniune încorporată este Anglia. Într-un asemenea stat,
parlamentul adoptă pe lângă legi obligatorii pentru întreg teritoriu și legi speciale pentru anumite
provincii.
În cadrul regionalismului, unele provincii care au un anumit specific cultural, lingvistic,
religios beneficiază și de un sistem juridic (ca și în cadrul uniunii încorporate) special. În cazul în
care guvernul central acordă drepturi comunităților să își aleagă un parlament local, să-și constituie
un guvern local și o administrație locală, regionalismul este politic.
Statul compus sau federal ia naștere prin unirea voluntară a mai multor formațiuni statale.
Statele care intră în componența federației (state federale) își pierd calitatea de subiect de drept
internațional în favoarea statului federal. Acesta devine subiect de drept în raporturile cu alte state
sau cu organizații internaționale, iar între acesta și statele federale precum și între ele există
raporturi de drept constituțional.