Curs nr. 1: Ce este dreptul?

I.1. Etimologie:

-Termenul „drept”: directus, -um sau dirigo, -ere, care înseamnă cale dreaptă, drum drept, dar şi a
conduce.

- Dreptul are misiunea de a stabili reguli, norme care conduc societatea. Această semnificaţie
antică a evoluat în timp, astfel că termenului „drept” i s-au adăugat alte 2 sensuri: dr obiectiv si dr
subiectiv. Dreptul a fost văzut ca un ansamblu de reguli stabilite de către stat, reguli ce
guvernează întreaga societate.

Pe de altă parte, dreptul a fost considerat o prerogativă specială, aparţinând unei anumite
persoane. Aceste 2 sensuri s-au cristalizat sub forma a 2 concepte – conceptul de drept obiectiv
şi conceptul de drept subiectiv.

2. Distincţia dintre drept obiectiv şi drept subiectiv

Dreptul obiectiv = un ansamblu de reguli/norme cu privire la organizarea şi funcţionarea

societăţii, stabilite într-un cadru statal. În opinia altor autori, dreptul obiectiv mai cuprinde
totalitatea normelor juridice dintr-un stat.

Dreptul subiectiv = posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a pretinde unui terţ să
aibă o anumită conduită (care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva) şi de a apela, în
caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului; este legat de titular, denumit subiect de drept
(subiect-subiecte).

3. Fenomenul juridic. Coordonate (drept-societate, drept-norme sociale, drept-justiţie)

Drept şi societate: nu există drept fără societate şi nu există societate fără drept (Ubi societas ibi
jus şi ubi jus ib societas); această coordonată pune problema distincţiei între drept şi nondrept.

Drept şi norme sau reguli sociale: Unii autori folosesc denumirea de norme, alţii de reguli, dar
ambele denumiri sunt sinonime. Dreptul are un profund caracter social, orice normă juridică are
caracter social. Reciproca nu este, însă, valabilă, pentru că există un pluralism normativ (în
societate, pe lângă normele de drept, sunt şi alte norme sociale, normele etice, religioase etc.),
deci, ceea ce este social nu este automat şi juridic.

Ceea ce distinge, însă, normele juridice de celelalte norme este caracterul lor obligatoriu. Regula
de drept reprezintă manifestarea de voinţă destinată să producă valabil efecte juridice, admise de
alţii.

Faptul că efectele pe care le produce în viaţa altora sunt admise, acceptate de alţii, relevă
caracterul obligatoriu al normei.

Caracterul obligatoriu este instituit cu ajutorul statului, care intervine prin folosirea forţei de
constrângere, ori de câte ori o regulă de drept este ignorată, încălcată, intervenţie care este
asigurată cu ajutorul unui aparat special.

Drept şi justiţie: dreptul are mai multe misiuni în societate. Dintotdeauna, însă, misiunea lui
principală a fost aceea de a asigura justiţia, adică de a da fiecăruia ceea ce este al său (suum
cuique tribuere). Se spune că istoria arată o permanentă exigenţă a justiţiei şi o constantă revoltă
contra injustiţiei.

O altă misiune a dreptului este aceea de a asigura organizarea societăţii, supravieţuirea ei, pentru
că dreptul este „ştiinţa justului şi a utilului”.

Supravieţuirea societăţii este asigurată prin ocrotirea valorilor ei fundamentale, care sunt atât
valori patrimoniale, comerciale (proprietatea, libera concurenţă, loialitatea în contractele încheiate),
dar şi valori necomerciale (nepatrimoniale), cum ar fi, respectul persoanei, al naturii (de unde a
rezultat dreptul la un mediu sănătos), respectul valorilor culturale.

Având în vedere a doua misiune a dreptului, s-a ajuns la o analiză economică acestuia, astfel că
dreptului i s-a imprimat o concepţie utilitaristă. Conform acestei concepţii, dreptul=instrumentul
de maximizare a utilităţilor sau satisfacţiilor individuale şi colective. Justiţia a preluat această nouă
concepţie, unele hotărâri judecătoreşti având la bază o motivaţie economică. Este cazul, în
special, al SUA, pe când în Europa (în Franţa, cu precădere), s-a mers pe ideea includerii în
argumentarea juridică a conceptelor economice sau utilitariste (de ex., obligaţia precontractuală
de informare, clauzele abuzive, taxe fiscale ce sancţionează anumite conduite etc.).

II. Sistemul ştiinţelor juridice. Rolul TGD in acest sistem

Pentru a putea înţelege sistemul ştiinţei dreptului, trebuie mai întâi să analizăm relaţia fapt(e) –
drept. Ştiinţa analizează faptele. Juristul spune dreptul, ceea ce trebuie să fie, să guverneze
societatea. Faptul nu este drept, pentru că dreptul nu poate lua naştere prin simpla existenţă a
faptelor. Dreptul ajunge să se confunde cu obiectul său, care nu este numai acela de a emite
reguli de conduită obligatorii ( adică, norme juridice), ci de a măsura caracterul just sau injust al
valorilor apărate de norme. Analiza valorilor arată necesitatea ierarhizării lor, ceea ce presupune
apelul la ştiinţele sociale, la ştiinţele juridice.

Dreptul ca ştiinţă nu are o existenţă izolată, separată, el se încadrează în sistemul ştiinţelor

sociale, alături de ştiinţele istorice şi ştiinţele ce au ca obiect studiul activităţilor umane
(psihologia, sociologia etc.).

1. Tabloul ştiinţelor juridice

Dreptul ca stiinta cuprinde:


-stiintele juridice de ramura (drept penal, dreptul muncii, dr.international public, dr financiar)

-TGD

-stiintele juridice istorice(dr roman, ist dr, doctrine juridice) -stiintele ajutatoare/ participative

Stiintele juridice de ramura studiaza un fascicul de relatii sociale, avand obiect de reglementare
propriu si metoda proprie de cercetare.

De ex: dr civil studiaza relatiile patrimoniale si personal nepatrimoniale ; dr penal studiaza relatiile
de aparare sociala declansate ca urmare a savarsirii unor infractiuni; dr international public
studiaza relatiile dintre state, precum si dintre state si organizatiile internationale;

dr muncii studiaza relatiile de munca(cadrul individual si cadrul contractelor normative).

Fiecare stiinta de ramura cerceteaza numai relatiile sociale, particulare, formuland concepte
proprii ramurii respective, folosind aceeasi metoda de cercetare (metoda de ramura) si formuland
principii de ramura.

Marea diviziune a dreptului: Drept public și Drept privat

In dreptul public: dr. constitutional,dr. administrativ, dr. financiar- fiscal, dr. international public.
Metoda comuna folosita este cea autoritarista sau a subordonarii partilor. Obiectul de
reglementare il reprezinta relatiile din cadrul exercitiului puterii publice, administratiei publice,
relatii dintre autoritatile publice sau dintre cetateni si autoritati etc.

In dreptul privat: dr. civil, dr. afacerilor, dr. transporturilor, dr. procesual civil, dr. concurentei, dr.
muncii, dr. securitatii sociale. Metoda folosita este cea a egalitatii partilor.Obiectul de reglementare
il reprezinta relatii sociale patrimoniale, personal nepatrimoniale, de munca, de prestare a unui
serviciu.

Stiintele juridice istorice arata evolutia dreptului, formarea lui si principalele tendinte de
reglementare a relatiilor sociale.

Stiintele participative/ ajutatoare sunt nejuridice. Ele sunt o serie de stiinte desprinse din
disciplinele de baza, care contribuie la aflarea adevarului in procesul judiciar si la dezvoltarea
stiintei dreptului. Fac parte din aceasta categorie: medicina legala, statistica judiciara, informatica
juridica, psihologia judiciara, sociologia juridica, metodologia juridica, criminalistica.

2.TGD - loc si rol in sistemul stiintelor juridice


TGD este o disciplina de sinteza, care ofera o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic si
asupra stiintelor juridice. Este considerata „ABC-ul” dreptului, pt ca ea ofera conceptele si
notiunile de baza. In cadrul teoriei se formuleaza notiunile si categoriile fundamentale ale
dreptului, principiile sale generale, folosindu-se metoda abstractizarii si generalizarii.

Teoria dreptului pleaca de la cunostintele oferite de disciplinele de ramura, deci de la particular

ajungand la general. De asemenea, se pleaca de la concret si se abstractizeaza, formulandu-se
concepte generale valabile pt toate ramurile(de ex: notiunea de norma juridica, principiu de drept,
izvor al dreptului, raport juridic).

Pe de alta parte, exista si fenomenul invers, in sensul ca disciplinele de ramura pleaca de la

notiunile oferite de TGD pt a particulariza si a concretiza. Acest lucru nu trebuie, insa, sa duca la
concluzia ca TGD este un fel de magna mater a celorlalte stiinte, deoarece celelalte stiinte juridice
de ramura nu sunt desprinse din TGD.

Insa, nu trebuie nici exacerbat rolul stiintelor de ramura, mergand pana acolo incat a se minimaliza
contributia TGD la dezvoltarea stiintelor juridice, pt ca in fiecare stiinta exista o disciplina cu rol de
sinteza.

Disciplinele de ramura au rolul de a aprofunda studiul relatiilor sociale de care ele se ocupa, iar
relatia dintre aceste discipline si TGD este aceea ca teoria ofera genul proxim, iar disciplinele de
ramura diferenta specifica.

III. Teorii privitoare la apariţia dreptului

Cercetatorii au fost preocupati sa ofere raspunsuri la intrebarea cand apare dreptul? Dreptul apare
de la primele forme de organizare sociala sau odata cu statul?

S-au conturat două concepţii: concepţia antropologică şi cea etatistă. Concepţia antropologică
(James Frazer sau Andrey Malinowski ) susţine că în cadrul societăţilor aşa zis primitive există
forme de normativitate care se exprimă prin tabuuri şi interdicţii, considerând că dreptul îşi
găseşte originile în forme de organizare socială prestatală.

Această concepţie a fost influenţată de studii antropologice şi este o opinie minoritara, fiind
exagerata, pt ca nu se poate vorbi la acel nivel de organizare sociala de existenta unei autoritati
care sa aiba misiunea de a apara valorile sociale prin agenti proprii ca in cazul statului.

Majoritatea autorilor sustin ca dreptul apare odata cu statul, ca statul este singurul creator de
norme juridice (concepţia etatista), pt ca numai de la aparitia statului se poate vorbi de existenta
unui aparat special propriu de represiune a comportamentului ilicit si de aparare in acelasi timp, a
valorilor sociale ocrotite de normele de drept. Originea concepţiei: Hegel

IV. Esenţa, conţinutul, forma, definiţia dreptului

Pentru a înţelege definiţia dreptului, este necesar să cunoaştem esenţa, conţinutul şi forma
acestuia.

1.Esenţa unui fenomen reflectă unitatea raporturilor necesare relativ stabile care constituie
dimensiunea internă a fenomenului. Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se
desprinde o calitate principală care exprimă determinarea sa internă. Aceasta este reprezentată
de calitatea juridică a voinţei şi a interesului care determină apariţia normelor juridice. Acestea
asigură un anumit echilibru în evoluţia raporturilor interumane.

Dreptul se deosebeşte de alte sisteme normative sociale prin calitatea juridică a voinţei. Deci,
esenţa dreptului consta in voinţa juridică a apariţiei sale.

Voinţa juridică reprezintă voinţa generală a societăţii, supusă unui proces de selecţie şi valorizare;
nu este o simplă sumă a voinţelor individuale.

2.Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor care dau expresie concretă voinţei şi
intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale statală. Conţinutul dreptului are o
latură componentă dominantă şi anume, sistemul normelor juridice. Orice sistem de drept îşi
realizează funcţiile prin intermediul normei de drept. Mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor
sociale este esenţial legat de modul în care conduita impusă de către o normă de drept
structurează relaţiile sociale.

3.Forma dreptului reprezintă modul în care se organizează elementele care compun conţinutul
dreptului. Este internă şi externă. Forma internă a dreptului este exprimată de interacţiunea
ramurilor dreptului, de gruparea normelor juridice pe instituţii şi pe ramuri de drept.

Forma externă a dreptului poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:

■ din prisma modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului (izvoarele dreptului)

■ din prisma modalităţilor de sistematizare a legislaţiei


■ din prisma modalităţilor de exprimare a normelor de drept în diferite acte emise de către
autorităţile publice, şi anume: legi, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, decrete.

În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi conceptele,
clasificările şi, mai ales, tiparele logice ale normei juridice.

4.Definiţia dreptului:

=ansamblul regulilor create sau recunoscute (sancţionate) şi garantate de către stat, reguli care
reglementează principalele relaţii sociale şi care au ca scop organizarea şi funcţionarea societăţii,
precum şi disciplinarea comportamentului uman

 Curs nr.2: Principiile dreptului

I. Etimologie

-Termenul „principiu”: principium sau princeps , înseamnă “care ocupa primul loc” sau inceput de
drum

- In ştiinţă, inseamnă linie directoare, chintesenţa unui domeniu

II. Noţiune, clasificare şi prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului

În drept, principiile ocupă un loc aparte, fiind considerate norme de

drept (concepţia franceză) sau izvoare de drept (concepţia italiană).

Concepţia franceză consideră principiul o regulă de la care nu se poate deroga decât în mod
excepţional (de ex., principiul legalităţii sau al egalităţii în faţa legii sunt reguli ce constau în
prescripţii obligatorii). Este definit ca fiind o regulă generală, având un statut mai mult sau mai
puţin legislativ (Sylvie Caudal, Les principes en droit , Economica, Paris, 2008, p. 23). Toate
principiile sunt norme de drept.

Concepţia italiană consideră că principiile nu trebuie neapărat identificate cu normele de drept (nu
toate principiile sunt norme juridice), dar sunt izvoare, adică surse ale dreptului care îi determină
obligativitatea. Si NCC din România , in art. 1 recunoaşte ca izvoare de drept principiile generale
ale dreptului.

Principiile de drept sunt idei centrale care stau la baza conținutului tuturor normelor juridice.
Principiile au un rol constructiv şi axiologic, ajută la crearea dreptului, precum și la aplicarea
acestuia (N. Popa). Au un rol axiologic, pentru că principiile reprezintă rezultatul unui proces de
selecție și valorizare a conduitelor sociale, conduite

devenite reguli, transformate in principii.

Termenul principiu sau principii are mai multe sensuri: valori ale dreptului pozitiv (sunt încorporate
în normele juridice); “linii de forţă sau tendinţe de evoluţie ale unui segment al dreptului pozitiv”,
având o generalitate relativă: sunt denumite principii directoare sau fundamentale ale dreptului
civil, fiscal, administrativ etc. (Sylvie Caudal, op. cit., pp.53-54).

Principiile generale sunt definite ca „reguli de drept obiectiv, nu de drept natural sau ideal,
exprimate sau nu în texte, dar aplicate de jurisprudenţă şi dotate cu un caracter suficient de
generalitate”

CLASIFICARE:

-principii normative (principii-norme)

-principii extrapozitive (principii-descrieri).

-5 categorii de principii:

a. principiile-norme (sau pozitive ale dreptului, se regăsesc în legi);

b. principiile implicite – reguli considerate premise sau consecinţe ale dreptului pozitiv;

c. principii extrapozitive (extrasistemice) – sunt exterioare dreptului pozitiv;

d. principii-nume (fără caracter normativ; privesc o trăsătură a unei instituţii juridice);

- principii generale de drept, principii de ramură.

- după rolul lor esenţial în crearea dreptului, principiile generale pot fi: principii directoare şi
principii corectoare.

Cele directoare sunt cele de care depinde ordinea socială, pentru că se află la baza edificiului
juridic (de exemplu, principiul legalităţii, principiul autorităţii de lucru judecat, nimeni nu se poate
prevala de necunoaşterea legii etc.).

Principiile corectoare sunt cele care îndreaptă, îmbunătăţesc soluţiile legale. EX.: principiul bunei-
credinţe, fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul, de exemplu, orice act juridic subsecvent
actului încheiat, nu numai pe acesta).

- în funcţie de puterea lor normativă în: principii fundamentale, principii-norme cu valoare

constituţională, principii generale simple

Analiza sintetică a principiilor generale ale dreptului: principiul legalităţii, principiul egalităţii,
principiul libertăţii, principiul responsabilităţii

- Precizare prealabilă:În doctrina occidentală şi, în special, în cea franceză, nu se studiază în

concret un anumit număr de principii generale ale dreptului, ci sunt analizate global, inclusiv sub
aspectul importanţei lor asupra sistemului de drept, nedorindu-se o limitare expresă doar la 3 sau
4 principii considerate generale pentru întregul drept.

- Literatura românească selectează şi reţine, în general, 4 principii generale de drept, considerate

ca universal-aplicabile pentru toate ramurile dreptului.:

1. Principiul legalităţii: cele trei puteri ale statului, precum şi autorităţile care le exercită trebuie
să aibă consacrare

normativă, adică trebuie să fie reglementate de lege. Acest principiu cunoaşte anumite
particularităţi, există anumite specii ale sale în ramurile dreptului (de ex., în dreptul penal: nullum
crimen sine lege, nulla poena sinelege) sau aplicabile întregului sistem de drept (pp
neretroactivității legii).

2. Principiul egalităţii înseamnă aplicarea de tratament identic în faţa legii, în situaţii identice.

Corolarul acestui principiu este principiul nediscriminării pe motive de origine socială, etnică, stare
materială, sex, religie

Acest principiu a dat naştere la principii de ramură sau a creat instituţii juridice noi, în: dreptul
constituţional, dreptul muncii (egalitatea de şanse la angajare, egalitatea între femei şi
bărbaţi,galitatea de salariu între femei şi bărbaţi), dreptul familiei (concediul paternal, nu numai
maternal, egalitatea dreptului de vizitare a copilului pentru ambii părinţi), dreptul european
(egalitate în drepturi pentru toţi cetăţenii UE etc.)

3. Principiul libertăţii are ca fundament respectul demnităţii fiinţei umane și cuprinde un pachet
de libertăți, cu efecte asupra dreptului constituțional (libertatea de exprimare, libertatea
conştiinţei, libertatea de circulaţie etc.) şi dreptului european.

De asemenea, el impune coexistenţa libertăţilor, pentru că libertatea unui om se întinde până

acolo unde începe libertatea celuilalt.

4. Principiul responsabilităţii este strâns legat de principiul libertăţii.

Responsabilitatea se corelează cu noţiunea de răspundere, responsabilitatea preexistă

răspunderii. Dacă iniţial, responsabilitatea a fost exclusă din domeniul dreptului, considerându-se
că ar aparţine numai moralei, ulterior, această concepţie a fost abandonată,

Principiul general al responsabilităţii a dat naştere unor principii de ramură: principiul răspunderii
personale în dreptul penal, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori etc.

Principiile nu trebuie confundate cu normele, pentru că:

- principiile nu oferă o soluţie univocă litigiilor cărora se aplică, ele orientează soluţia judecătorului,
nu o stabilesc în mod precis;

- conţinutul axiologic ridicat al principiilor face ca acestea să aibă o greutate aparte faţă de
norme, care se îndepărtează uneori de argumentaţia morală;

- în caz de conflict între principii, niciodată un principiu nu va abroga un altul; se vor analiza
valorile conţinute în principiile respective şi va avea prioritate principiul cu valoarea cea mai mare
(operaţiunea de ponderare). Aceasta nu înseamnă că principiul înlăturat este nevalid; el se aplică
mai departe, dar la alte situații.

III. Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului

Principiile explicite ajută la crearea principiilor implicite (principiile implicite sunt cele extrase de
interpreţi prin utilizarea metodelor şi a mijloacelor de interpretare, analizând ratio legis). De
asemenea, ajută în procesul de interpretare a normelor juridice, evitându-se conflictul între norme.

Art. 1 C.civ. prevede că principiile generale ale dreptului sunt izvoare de drept, cu consecinţe
asupra soluţionării litigiilor (analogia juris).

Principiile generale ale dreptului reprezintă baza sistemului de drept; normele juridice „nu pot fi
edictate şi evolua decât în funcţie de principiile generale la care trebuie să se conformeze sau,
câteodată, pot deroga”.

În literatura franceză se vorbeşte de o importanţă funcţională şi cantitativă a principiilor.

Importanţa funcţională se referă la faptul că principiile se află la baza oricărei construcţii juridice.

Astfel, orice text normativ trebuie să fie în concordanţă cu principiile dreptului.

În dreptul public, faptul că autorităţile administraţiei publice respectă principiile dreptului, este
considerat că aduce un plus de legalitate, iar în dreptul privat, faptul că jurisprudenţa este cea
care le aduce în prim-plan se apreciază că le impune ca izvoare de drept.

De altfel, în Statele Unite, Curtea Supremă deja judecă de mult timp litigii, prin invocarea
principiilor dreptului natural, considerate principii supraconstituţionale, de exemplu, principiul
libertăţii sau asigurarea justiţiei, văzute ca principii fundamentale ale vieţii private şi politice.

Este adevărat că există unele principii de drept cu caracter supranaţional, subliniate, în special, de
CEDO şi CJUE, aceasta fiind explicat prin faptul că dreptul european şi Convenţia europeană a
drepturilor omului au caracter supranaţional.

Principiile joacă un rol important şi în interpretarea normei juridice. Utilizarea principiilor în

interpretare ajută în crearea unor noi construcţii juridice şi apoi, chiar la naşterea unor norme noi
de drept şi, implicit la evoluţia sistemului de drept.

Principiile dreptului promovează şi o anumită ierarhie a valorilor dreptului, dar toate principiile de
drept sunt subordonate ordinii publice şi chiar moralei, după cum afirmă unii autori. Principiile nu
trebuie, totuşi, considerate imuabile, pentru că, în timp, ele pot fi modificate de alte principii sau
chiar dispărea.

Importanţa cantitativă se desprinde din analiza principiilor dreptului din fiecare ramură. Astfel, în
dreptul constituţional s-au cristalizat principii fundamentale, dreptul administrativ a creat principii
generale privind serviciul public, organizarea administraţiei, funcţia publică, autonomia locală etc.
Dreptul penal şi dreptul privat au reţinut, de asemenea, principii generale aplicabile instituţiilor
juridice pe care le studiază. Dreptul internaţional public a preluat principiile generale ca atare.



 Curs nr.3: Norma juridică

1. Noțiunea și trăsăturile normei juridice

2. Structura normei juridice

3. Clasificarea normelor de drept

4. Acțiunea în timp, în spațiu și asupra persoanelor

I. Noțiunea și trăsăturile normei juridice

■ Definitia normei juridice= regula de conduita, cu caracter general, tipic și obligatoriu, ce

reglementează o relație socială, regulă adusă la îndeplinire de bunăvoie sau, în caz de
nerespectare, prin constrângere statală.

Trăsăturile normei juridice:

1. Caracter general = regula de conduită pe care o impune norma de drept reprezintă un

comportament universal, al majorității membrilor societății și NU unul izolat, particular, special al
unei anumite persoane

■ două observații:

■ a) norma de drept nu are misiunea de a cuprinde și descrie toate situațiile în care se aplică și
toate conduitele posibile

■ b) norma jur continuă să fie generală:

-chiar dacă nu se aplică pe întregul teritoriu național, pentru că poate privi doar anumite părți din
teritoriu (de ex., Legea privind protecția biosferei Deltei Dunării etc.) sau: numai anumite categorii
de persoane (de ex., Legea privind statutul cadrelor militare, Legea privind statutul funcționarilor
publici, sau statutul personalului vamal sau:

- sunt norme care se referă la anumite autorități unipersonale: Președintele României, primul-
ministru etc.).

-norma juridica este generală și în cazul autonomiei locale, care presupune descentralizarea
administrativă și deconcentrarea serviciilor publice. Toate normele juridice continuă să se aplice
pe întregul teritoriu, chiar dacă există anumite norme specifice anumitor provincii, județe sau
comune, elaborate în baza autonomiei locale.

Generalitatea este considerată necesară, dar nu o trăsătură distinctivă a normei juridice, pentru că
generalitatea este inerentă oricărei reguli sociale, nu numai celei de drept.

Generalitatea trebuie analizată sub un dublu aspect: conținut și formă.

■ Sub aspectul conținutului: norma trebuie să fie generală, pentru că ea trebuie să respecte
principiul egalității și al securității juridice.

Egalitatea: norma= să fie aceeași pt toti, indiferent de condiția materială, socială, profesională etc.

Securitatea juridică= norma juridica trebuie să fie independentă de particularitățile individuale (ex:
legea fixează pentru toți vârsta majoratului la 18 ani, indiferent de maturitatea reală a fiecăruia).

■ Generalitate sub aspectul aplicării: norma se aplică indiferent dacă este cunoscută de toți sau
nu (principiul nemo censetur ignorare legem, nu avem de-a face, totuși, cu o prezumție de
cunoaștere efectivă a legii, sunt și excepții: eroarea de drept; este vorba de o ficțiune juridică
(Bruno Petit, Introduction générale au droit, Presses universitaires de Grenoble, Grenoble, 2008,
pp. 30-32).

2. Caracter abstract, impersonal= norma juridica este formulată într-o manieră abstractă, nefiind
legată de o persoană anume. Multitudinea de situații și ipoteze normative sunt reglementate
sintetic, abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite persoane

3. Caracter tipic= norma juridica propune un model de conduită, un tipar; în fapt, ea

abstractizează un comportament repetat, desprins din ceea ce este general, universal

 ■ Norma juridica selectează ceea ce este comun, obișnuit, repetabil la majoritatea membrilor
societății, surprinde identicul și formulează o conduită-tip, drept model de urmat pentru toți.

4. Norma juridica implică un raport intersubiectiv= destinatarii normelor sunt întotdeauna oamenii,
care trebuie să îndeplinească prescripțiile reglementate de acestea

5. Caracterul obligatoriu= este de esența normelor juridice, pt ca acest caracter le diferențiază de

celelalte norme

- înseamnă că acea conduită prescrisă de norme trebuie să fie urmată de toți destinatarii ei;
norma juridică nu este o facultate, conformarea cu conduita prevăzută nu este lăsată la libera
apreciere a subiectului, pt că neîndeplinirea normei atrage răspunderea juridică.

Obligativitatea normei implică două aspecte:

- obligativitatea se regăsește în toate normele juridice, independent de forma actului normativ în

care sunt cuprinse (legi, OG, HG etc.)

- obligativitatea nu depinde de frecvența cu care se aplică norma (N. Popa, idem, p. 128.). Chiar
dacă o normă nu s-ar aplica niciodată, acest lucru nu înseamnă că nu este obligatorie

II. Structura normei juridice

A. Structura logică

B. Structura tehnico-legislativă

A. Structura logică= 3 elemente: ipoteză, dispoziție, sancțiune

- ipoteza= descrie împrejurările determinate sau relativ determinate în care se aplică dispoziția și
sancțiunea, arată calitatea unei anumite persoane (profesor, magistrat, cetățean, străin, apatrid,
soț sau soție, părinte, copil etc.) sau o identificare generică (persoană fizică, juridică etc.).
Ipoteza se clasifică în: ipoteză determinată sau ipoteză relativ determinată

-dispoziția= cuprinde drepturile și obligațiile destinatarilor normei de drept. Este comandamentul

normei si poate fi permisivă, lăsând posibilitatea alegerii conduitei de către subiect; imperativă (de
la care nu se poate deroga, nu există excepții) sau prohibitivă (cuprinde interdicții).

Se clasifică în: dispoziție determinată sau relativ determinată.

-sancțiunea= arată urmările nefavorabile ale nerespectării ipotezei sau dispoziției.

Clasificare: ->sancțiuni pozitive (cuprind măsuri de stimulare), negative (cuprind măsuri de

reprimare a conduitei neconforme);

->sancțiuni formale (statale, oficiale) și neformale (din partea societății: blam public,
mediatizarea faptei comise și a infractorului);

->sancțiuni determinate și relativ determinate;

->sancțiuni alternative (se aplică ori una, ori alta: pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii) și cumulative (ex.: pedeapsa închisorii și a interzicerii unor drepturi, decăderea din
drepturile părintești etc.)

După ramura de drept, pot fi: sancțiuni penale, administrative, civile, disciplinare etc.

După natura lor, pot fi: sancțiuni ce afectează patrimoniul, persoana (privarea de libertate),
drepturile sau actele sale (nulitatea)

- norme atipice: normele de drept penal (ipoteza este subînțeleasă); normele de drept internațional
public= drept consensual (lipsa sancțiunii)

B. Structura tehnico-legislativă

■ Alineat, articol, paragraf, capitol, titlu, carte/cărți (pt coduri)

 III. Clasificarea normelor juridice

1. După ramura de drept: norme de drept penal, civil, administrativ, constituțional etc.

2. După sfera de aplicare:

-norme generale (se aplică în toată ramura, de ex., dreptul civil pt tot dreptul privat),

-norme speciale (se aplică numai pt anum. situații)

-norme de excepție.

Principii: specialia generalibus derogant; generalia specialibus non derogant; exceptio est
strictissimae interpretationis

3. După forța juridică a actului normativ: norme din legi, OG, OUG, HG, decrete prezidențiale,
hotărâri ale consiliului județean etc.

4. După structura logică (ipoteză, dispoziție, sancțiune):

-norme complete (au toate elementele)

-norme incomplete (se completează cu alte norme).

■ Normele incomplete se clasifică în: norme de trimitere (trimit la norme preexistente, fie din
același act normativ, fie din alte acte) și norme în alb (se completează cu dispoziții viitoare, care
urmează să fie adoptate)

5. După intensitatea incidenței: norme-principii (sunt norme directoare sau cardinale, cuprinse
în tratate, convenții internaționale și în Constituție).

6. Norme de organizare și funcționare a anumitor instituții statale (Legea privind Avocatul

Poporului, Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale etc.; prevăd atribuțiile,
modul de desfășurare a activității)

7. După modul de reglementare a conduitei:

-norme permisive (=prevăd posibilitatea alegerii conduitei de către subiect, neimpunând și nici
interzicând o conduită anume);

-norme onerative (obligă la o anumită acțiune; de ex., obligația de întreținere a părinților față de
copii, precum și viceversa; obligația autorului accidentului de circulație de a transporta victima la
spital etc.) ;

-norme prohibitive (interzic un anumit comportament, obligă la o inacțiune sau abținere de a

comite o faptă, de ex., interzicerea căsătoriei între rude până la gradul 4 inclusiv)

■ Normele prohibitive și cele onerative =norme imperative (specifice dreptului public)

■ Normele permisive (specifice dreptului privat) pot deveni și ele imperative. Capacitatea acelor
norme de a se transforma le atrage denumirea de norme supletive.

8. După caracterul sancțiunii (pozitive sau negative):

-norme stimulative (care încurajează un anumit comportament și îl favorizează)

-norme punitive ( ce reprimă o o conduită)

IV. Acțiunea normei juridice

1. În timp

2. În spațiu și asupra persoanelor

1. În timp

■ Există trei momente ale duratei în timp a unei norme juridice : intrarea în vigoare, activitatea
propriu-zisă a normei și ieșirea din vigoare

■ Intrarea în vigoare: principiul nemo censetur ignorare legem; regula intrării în vigoare a legilor și a
OG la 3 zile calendaristice de la data publicării lor în M. Of. al României; celelalte acte normative
intră în vigoare la data publicarii lor în M. Of. ; actele UE= la data cuprinsă în conținut sau la 20 de
zile după publicare

- excepții: prevederea unei alte date în cuprinsul actului (ex., în 30 de zile sau 90 de zile de la
data publicării etc.), izolarea

Unei părți a teritoriului statal, când este imposibilă cunoașterea legii; eroarea de drept (o
persoană se înșeală cu ocazia încheierii unui act juridic în privința consecințelor legii, în sensul că,
dacă le-ar fi cunoscut, nu mai încheia actul).

■ Acțiunea propriu-zisă a normei:principii și excepții

Norma juridica are caracter activ, adică nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează, ea se aplică
numai pentru viitor. Rezultă Principiul neretroactivității legii (semnificație)

- excepții:

a) normele care dezincriminează, norme penale mai favorabile infractorului, n. contravenționale

mai favorabile contravenientului (explicație privind intrarea în vigoare a NCP)

b) retroactivitatea expresă

Principiul neultractivității legii: semnificație

- excepții: norme excepționale sau temporare

■ Ieșirea din vigoarea a normei juridice:

a) ajungerea la termen (ex., normele excepționale)

b) desuetudinea sau învechirea legii

c) abrogarea: expresă și implicită. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi expresă directă și
expresă indirectă.

Acțiunea Normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor

I. Principiul teritorialității

- Norma Juridica: este teritorială și personală

- locus regit actum, lex fori, lex rei sitae, lex personalis

- excepția extrateritorialității

- statutul personal, statutul personalului diplomatic și consular

- regimul jur al strainilor: regimul național, special, clauza națiunii celei mai favorizate

 Curs nr.4: Interpretarea normei juridice

1.Noţiune

2.Metode de interpretare

3.Clasificare

I. Noţiunea de interpretare

Interpretarea normei juridice = numită şi hermeneutică juridică (zeul Hermes, patronul

interpreţilor, al comerţului şi mesagerul zeilor)

A interpreta= a înţelege, a explica, a exprima. Interpretarea= proces psihologic, logic

A interpreta norma juridica= a desprinde sensul normei sau care a fost voinţa reală a legiuitorului
atunci când a emis-o

Premisa interpretării: textul de lege să fie neclar sau prezintă lacune.

Interpretarea nu se face când legea e clară, cf. principiului interpretatio cessat in claris.

In privinţa interpretării interesează 3 probleme: cine interpretează (cine este titularul); ce anume
se interpretează (legea, hotărârea judecătorească, faptele, actele juridice) şi cum se interpretează
(metodele).

Titularul interpretării: legiuitorul, judecătorul, autorităţile administraţiei publice.

Regula: interpretarea normei juridice o face autoritatea de la care a emanat norma – ejus est
interpretari cujus est condere - (Fr. Terré, Introd. gen. au droit, Dalloz, Paris, 2003, p.433).

Ce se interpretează:

legea= de către legiuitor, judecător, autoritate ad-tivă; jurisprudenţa ( se cercetează care e sensul
regulilor stabilite în hot. jud, prin raportare la motivele reţinute)= de către judecător, doctrină;

faptele= cele de care legea leagă producerea de consecinţe, efecte juridice, interpretarea se face
de către judecător şi ad-ţia publică;

actele juridice= interpretarea se face de către judecător şi constă în a desprinde voinţa reală a
părţilor (două teorii: teoria autonomiei de voinţă; contractul e legea părţilor şi teoria raţiunilor
superioare voinţei părţilor: echitatea, buna-credinţă, uzanţe)

II. Metode de interpretare

3 probleme: teorii care stau la baza interpretării; principii de interpretare; analiza metodelor.

1.Teorii/Şcoli de drept în materia interpretării:

a) şcoala exegezelor (Bonnecase, E. Gaudemet)= şcoala a fundamentat Teoria exegezelor şi

metoda exegetică: interpretarea constă în a arăta sensul atribuit de legiuitor textului de lege, iar în
caz de text incomplet sau obscur, să se arate voinţa legiuitorului.

b) şcoala liberului drept sau cercetării libere a dreptului (Fr. Genny)= teoria liberului drept,
metoda liberei cercetări ştiinţifice: interpretul nu trebuie să se limiteze la voinţa legiuitorului sau
când nu există lege aplicabilă,

■ trebuie să se interpreteze pe baza liberei cercetări ştiinţifice, construind o soluţie, întocmai ca

legiuitorul, pornind de la anumite daturi ale dreptului sau pe considerente de echitate,
oportunitate.

c) Şcoala scopului social = teoria scopului social: sensul NJ se desprinde prin raportare la
scopul social urmărit de legiuitor, adică ea relevă o semnificaţie nouă, fără ca forma ei să fie
modificată

2. Principii de interpretare (doctrina fr.: maxime de interpretare):

A) Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (E interzis să distingem acolo unde legea
nu distinge): interpretul nu poate îndepărta aplicarea unui text general de lege

B) Specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant: se aplică legea cea mai
apropiată de cazul respectiv

C) Cessante ratione legis cessat ejus dispositio (Legea încetează acolo unde încetează raţiunea
sa de a fi, de a exista): legea nu se aplică dacă ipoteza, chiar dacă vizată de litera textului este
contrară spiritului legii.

Doctrina românească a sintetizat acest principiu în formularea: legea trebuie aplicată atât în litera,
cât şi în spiritul ei.

Prin urmare, dacă o ipoteză este contrară spiritului legii, aceasta nu se poate aplica pe cale de
interpretare.

D) Exceptio este strictissimae interpretationis: dispoziţiile restrictive ale legii nu trebuie extinse
şi al alte ipoteze decât cele expres prevăzute.

3. Analiza metodelor de interpretare: metoda gramaticală, istorică, logică, teleologică, sistematică

a. M. Gramaticală: sintaxă, punctuație, ortografie, enumerări etc.

b. M. Istorică: dezbaterile parlamentare, presa vremii, amendamente propuse etc.

c. M. Sistematică: încadrarea în economia actului normativ sau raportarea la alte acte nor.

d. M. teleologică: scopul urmărit de legiuitor

e. M. Logică (ratio legis): argumente – ad absurdum (infirmarea tezei care o contrazice); per a
contrario (tertium non datur); a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin); a minori
ad majus (daca legea interzice mai putin, atunci ea interzice și mai mult); a fortiori (aplic. NJ e mai
puternică intr-o altă ipoteză decat cea indicata expres)

III: Clasificare interpretarii

-oficiala (cand e facuta de organul emitatent=autentica), neoficiala

-de caz, legala

-ad litteram, extensivă, restrictivă

■ Analogia în drept: analogia legis, analogia juris.



 Curs nr.5: Izvoarele dreptului

■ I. Noţiune

■ II. Clasificare şi analiza fiecărui izvor formal de drept

I. Noţiunea de izvor de drept

Etimologie

- Termenul izvor sau sursă provine din latinescul surgere, care însemna a pune în picioare, a se
ridica. Acest verb, la rândul lui provenea din prefixul sub-, care semnifica mișcarea de jos în sus
și din verbul regere, adică a conduce , dirija în linie dreaptă.

- S-a spus că etimologia termenului arată două elemente ale fenomenului juridic și anume,
emergența și direcția, conducerea, arătarea drumului.

- Emergența înseamnă a ieși dintr-un mediu și a se exterioriza, a apărea în lume.

- S-a pus întrebarea: de unde apare dreptul, din ce mediu iese și apare la suprafață, se
exteriorizează?

- Pentru a răspunde la întrebare, un autor francez afirmă că trebuie să ne întoarcem la noțiunea

de izvor în sens obișnuit, pentru că izvor înseamnă locul unde iese la suprafață apa subterană.
Deci, pentru izvoarele dreptului, trebuie să ținem seama și de locul de unde apare dreptul.

În epoca noastră, dreptul se formulează în Parlament, dar și în justiție (cu precădere în sistemul
anglo-saxon). În antichitate, locul formulării dreptului era forumul la romani sau agora, la greci.
Mediul din care provine dreptul este mediul social, pentru că toate forțele sociale contribuie
indirect la crearea lui, îl determină.

Direcția sau conducerea subliniază faptul că dreptul are rol civilizator asupra societății, el îi apără
valorile, chiar dacă, uneori, prin forța de constrângere statală, atunci când acestea sunt încălcate.

Dreptul este format dintr-un ansamblu de reguli, iar dreptul pozitiv reprezintă totalitatea regulilor
de drept în vigoare la un moment dat într-un stat.

Acest ansamblu de reguli de drept are origini diferite şi modalităţi diferite de exprimare. Astfel, s-a
pus intrebarea cine stabileşte regulile de drept (ce autoritate poate crea reguli de drept), care sunt
regulile de drept sau izvoarele sau sursele dreptului şi cum se exprimă acestea?

Trebuie făcută o distincţie între izvoare de drept în sens material şi izvoare în sens formal

- izvoarele în sens material (izv. materiale sau reale)=condiţii preexistente dreptului, cadrul
economic, social, politic, cultural, ideologic care se impun legiuitorului în procesul de creare a
dreptului

- izvoare în sens formal=modalităţile de exprimare a regulilor de drept, forme obligatorii care

conţin precepte de conduite care se impun social în formă juridică, beneficiind de forţa
coercitivă a statului

Două teze stau la baza izvoarelor dreptului:

1.teza monistă (a suselor formale ale dreptului)=izv. dreptului emană numai de la stat, conduitele
umane iau forma regulii pentru a deveni juridice;

2.teza pluralismului juridic (Şcoala sociologică)= dreptul emană de la un grup social, nu numai
de la stat, sursele/izvoarele sale sunt asimilate fundamentului său, caracterului profund social al
dreptului

În ştiinţa dreptului interesează izvoarele formale .

În fiecare sistem de drept există o ierarhie a izvoarelor de drept.

În familia dreptului romano-germanic: legea=izvor principal;

În familia anglo-saxonă de drept= jurisprudenţa şi cutuma.

Dar, cu cât sistemul de drept se dezvoltă mai mult, cu atât rolul cutumei se diminuează în faţa legii
scrise

II. Clasificarea izvoarelor dreptului şi analiza izvoarelor formale

- Izvoare scrise şi nescrise

- Izv. Oficiale şi neoficiale

- Izv. Directe şi indirecte (trebuie validate de stat pentru a deveni norme de drept)

- Izv. Creatoare (legea, cutuma)şi interpretative (jurisprudenţa, doctrina)

- Izv. De constituire şi de calificare

- Izv. Formale: obiceiul juridic (cutuma), legea scrisă (actul normativ, contractul normativ),
jurisprudenţa, doctrina

Unii autori consideră că noţiunea de izvor de drept reprezintă piatra unghiulară a edificiului
juridic și consideră că această noțiune a evoluat în 4 direcţii diferite:

- creşterea numărului de izvoare;

- extinderea noţiunii de lege;

- decăderea cutumei în favoarea jurisprudenţei;

- promovarea doctrinei.

Prima tendinţă, creşterea numărului de izvoare, se referă la faptul că la cele 4 clasice izvoare
(legea, jurisprudenţa, cutuma şi doctrina), unii autori contemporani adaugă încă două: revelaţia şi
actele juridice.

Clasificarea tradiţională în cele 4 izvoare este criticată. Criticile se referă la faptul că împărțirea
tradițională pune accentul pe un drept în principal, legiferat și este susținută de autori care „sunt
civiliști, care au tendința să raționeze în optica dreptului privat”. Acestora li se reproșează că
atunci când vine vorba despre jurisprudenţă, se referă numai la jurisprudența Curții de Casație și
nu și la cea administrativă dezvoltată de Consiliul de Stat francez.

Apoi, prezentarea tradițională este etatistă, în sensul că statul este creatorul dreptului, iar legea
este cel mai important izvor, fiind exclus pluralismul juridic, care determină crearea cutumei și a
doctrinei

A doua tendinţă, extinderea noţiunii de lege se referă la faptul că legea trebuie văzută numai în
sensul său larg (lato sensu), adică orice act normativ emis de o autoritate statală.

A treia tendinţă subliniază creşterea rolului jurisprudenţei, în special, a Curţii de Casaţie.

A patra tendinţă promovează doctrina ca sursă de drept separată, particulară, total diferită ca
natură de celelalte categorii.

Izvoarele dreptului se mai pot clasifica în:

- izvoarele dreptului în sistemele laice (legiuitorul este omul)

- izvoarele de drept în sistemele religioase (legiuitorul este divinitatea, care transmite omului
dreptul prin revelatie)

- izvoarele dreptului în sistemele mixte (reprezintă o terță categorie, care cuprinde elemente ale
normelor laice și religioase).

Deși total diferite, aceste sisteme se influențează unul pe altul. Astfel, sistemele laice preiau din
normele religioase respectarea cuvântului dat, adică respectarea promisiunilor și buna credință
(care se prezumă că există în încheierea actelor juridice).

 II. Analiza izvoarelor formale

1. Cutuma (obiceiul juridic)= legea nescrisă, cel mai vechi izvor de drept

- condiții: obiectivă, materială (practică veche, repetată) și subiectivă, psihologică (caracter

obligatoriu al regulii de conduită)

- cutuma se fundamentează pe practici concrete, invocate apoi ca precedente

- in familia romano-germanică (rol secundar, folosită pt interpret. voinței părților)

- in familia anglo-saxonă= izvor pincipal

- în ramurile de drept: în DIP= izvor pincipal de drept

2. Doctrina: interpretările date de specialiștii dreptului cu privire la fenomenul jur

- rol important in Evul Mediu (opinio doctorum)

- la ora actuala: influenteaza soluțiile legiuitorului și judecătorului

3. Jurisprudența: totalitatea soluțiilor judecatoresti; doua principii:

-judecatorul se pronunta in cauza pe care o judeca, nefixand reguli in afara speței;

-judecatorul nu este legat de solutia dintr-o cauza asemanatoare sau care prezinta aceeasi
problema de drept pronuntata de alt judecator si nici de propriile sale solutii anterioare

In fam dr anglo-saxon: judecatorul creeaza reguli de drept prin hotararile sale (judge made
law); stare decisis.

In fam dr romano-germanic: jurisprudenta este izvor de drept in doua cazuri: deciziile CCR și
ale ICCJ in recursul in interesul legii si in dezlegarea data unei probleme de drept.

Deciziile CCR: se publica in Mof, sunt obligatorii si au efecte erga omnes

Deciziile IICJ: se publica in Mof, sunt obligatorii pt instantele inferioare si solutia interpretativa e
considerata izvor secundar

4. Contractul normativ: stabileste drepturi si obligatii;

- in dr constitutional=federatiile de state;

- in dr muncii= ctr colective de munca;

- in DIP=tratate.

5. Actul normativ:
- ierarhia (piramida) AN - principii de legiferare

Izvoarele dreptului UE: primare, originare si derivate



 Curs nr.6: Raportul juridic

I. Premisele raportului juridic

- Sunt 3 premise pentru existenţa RJ: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice

Norma juridică= descrie ipotezele de aplicare şi subiectele cărora se adresează

Subiectele de drept= element al structurii RJ, alături de conţinut şi obiect

Faptele juridice/Faptul juridic= acele împrejurări, de obicei, descrise în ipoteza normei de drept,
care produc efecte juridice în baza legii.

Subiectele şi normele de drept= premise generale , abstracte; faptul juridic= premisă concretă.

Rolul central revine, însă, normei de drept, pentru că ea fixează condiţii pentru subiecte,
capacitatea şi conferă, atribuie semnificaţie juridică împrejurărilor ce compun faptul juridic

Există, însă, raporturi juridice care iau naştere şi fără norma de drept: instituţia analogiei juris

Clasificarea faptelor juridice (criteriul voinţei umane):

1. evenimente - Definiţie= împrejurări care nu presupun intervenţia oamenilor, dar care produc
efecte juridice, în baza legii (ex.: calamităţi naturale, fenomene naturale care schimbă relaţiile
sociale, aduc modificări)

2. acţiuni= manifestări de voinţă ale oamenilor şi care produc efecte juridice, prevăzute de lege.
La rândul lor, acţiunile se clasifică în:

• acţiuni licite = săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice (sunt actele juridice, pot avea
forma obligaţiilor);

• acţiuni ilicite = produc efecte juridice, deşi nu s-a urmărit acest lucru.

Nu orice eveniment natural devine fapt juridic, ci numai dacă legea îl reglementează. Sunt
prevăzute de lege numai evenimentele care produc consecinţe majore asupra relaţiilor sociale.

Raportul juridic poate lua naştere în baza unui singur fapt juridic sau mai multe fapte sau un singur
fapt juridic declanşează raportul, dar este urmat de alte fapte, care sting raportul (ex: începerea
urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, judecata,
condamnarea etc.)

II. Definiția și trăsăturile RJ

- Definiţia raportului juridic: relaţie socială reglementată de norma juridică, conţinând drepturi şi
obligaţii ale părţilor şi care beneficiază, în caz de nevoie, de forţa de constrângere a statului.

Trăsăturile RJ: raport social, volițional, valoric, de suprastructură, categorie istorică

1. raport social= se încheie întotdeauna între oameni, persoane fizice, persoane juridice,
autorități publice; nu există raport juridic între oameni și bunuri.

2. raport volițional=expresia manifestării de voință a oamenilor; dublu caracter volițional=la baza

raportului juridic stau două voințe: voința statului și voința subiectului de drept.Voința
subiectelor trebuie să fie conformă cu voința juridică, statală.

3. raport valoric = raportul juridic concretizează valorile cuprinse în normele de drept; valorile se
exprimă în mod real, prin intermediul raportului juridic.

4. raportul juridic este raport de suprastructura = peste raportul juridic se suprapun mai multe
raporturi: materiale, ideologice, culturale, economice (ex.: raportul juridic de proprietate)

5. raportul juridic este o categorie istorică = arată evoluția în timp a societății, reflectând normele
juridice care îl reglementează (ex.: în antichitate, existau raporturi juridice de sclavie etc.)

 III. Structura RJ: A. Subiectele raportului juridic

1. Noțiunea de subiect de drept

- subiecte de drept nu pot fi decat oamenii, niciodata bunurile sau animalele

- subiectul de drept= persoană fizică sau juridică sau o autoritate publică, care are capacitate
juridică și participă la raporturile juridice și care este apărat, în caz de nevoie prin forța de
constrângere a statului

2.Capacitatea juridică

- este o premisă a calității de subiect de drept

- este definită: aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații, aptitudine prevăzută de
lege

- participarea subiectelor de drept la încheierea unui raport juridic concret înseamnă că acea
persoană se bucură de capacitate juridică

- capacitatea este o premisă legală a subiectului de drept, o condiție sine qua non a drepturilor și
obligațiilor părților.

Clasificare: capacitate generală și specială

Capacitatea juridică generală = aptitudinea de a avea orice drept și obligație, precum și de a

participa la orice raport juridic

Capacitatea juridică specială = aptitudinea de a dobândi și exercita anumite drepturi și de a-și

asuma și executa anumite obligații și de a participa la anumite raporturi juridice, care presupun
calități particulare

Clasificarea subiectelor de drept: individuale și colective

1. persoana fizică: cetățean, străin, apatrid

-sistemul lex patriae= starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt supuse legii naționale, dacă
prin lege specială nu se prevede altfel.

- sistemul lex domicilii= legea domiciliului

2. subiectele colective:
a) Statul= putere juridică sui generis; apare în raporturi juridice interne (constituționale,
administrative, civile) și internaționale

b) Autoritățile publice- exercită cele 3 puteri ale statului: Parlamentul, Guvernul, Președintele,
autoritățile autonome locale, autoritatea judecătorească

c) Persoanele juridice= 3 elemente constitutive: organizare proprie, patrimoniu, scop de a realiza

interesul general

B. CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Definitie: ansamblul drepturilor și obligațiilor partilor, reglementate de norma juridica

Continutul releva legatura dintre norma juridica (norma agendi) și dreptul (facultas agendi)
subiectului de drept care incheie raportul

Definiția dreptului subiectiv=posibilitatea recunoscuta de lege unei persoane de a avea o anumita

conduita, de a pretinde unui terț o anumită conduită sau de a apela la forța de constrângere a
statului, în caz de nevoie.

Din definitie rezulta 3 elemente ale dreptului subiectiv:

1) titularul dreptului poate avea un anumit comportament, prevazut de lege;

2) el poate pretinde altuia un anumit comportament, dar tot in conditiile legii;

3) daca dreptul lui nu e respectat, el poate apela la forta de constrangere a statului, pt a-si apara
dreptul sau.

Obligația juridica=îndatorirea prevazuta de lege de a împlini/executa dreptul subiectiv

-este măsura dreptului subiectiv

Clasificarea drepturilor subiective:

- absolute= erga omnes;

- relative=s ubiectul obligat este precis determinat în raportul jur încheiat

Clasificarea obligațiilor:
- active ( de a face ceva, de a avea);

- pasive (a nu face ceva).

C. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Def= acțiunile și inacțiunile pe care le întreprinde titularul dreptului subiectiv; conduita părților din
cadrul raportului juridic

 Curs nr.7: Actul juridic

Drepturile subiective, element de continut al raportului juridic, au două surse de creare:

- actele juridice;

- faptele juridice.

ACTUL JURIDIC = manifestarea de voinţă a unei persoane, în scopul de a produce efecte juridice.

- este un act de vointa al uneia sau mai multor persoane (este un act dorit de om);

- produce efecte juridice (=ceea ce doreste și urmareste in deplina libertate si in mod constient
autorul actului. In general, efectele juridice constau in crearea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic).

*In cazul actului juridic civil, aceste efecte constau in crearea, modificarea, sau stingerea unui
raport juridic civil concret. Acest lucru distinge actul juridic civil de alte acte din alte ramuri.
Concret, fie se intenţionează vânzarea unui bun, fie donaţia, fie închirierea lui sau prestarea unui
serviciu public sau efectuarea de lucrări publice etc.

! NCC nu contine o teorie generala a actului juridic, ci reglementeaza materia contractelor, DAR
dispozitiile privitoare la contracte sunt aplicabile actelor juridice in general (modelul francez).
Separat de contracte exista 6 articole consacrate actului juridic unilateral si anume, 1324 -1329.

Noţiunea de act juridic comportă, însă, o distincţie între:

- negotium, adică operaţiunea în sine pe care o persoană, un subiect de drept doreşte să o facă,
din care rezultă consecinţe sau efecte juridice, în baza legii (vânzare, donaţie etc.)

- instrumentum, adică documentul scris propriu-zis ce încorporează negotium.

In doctrina franceza: efectul juridic nu este doar obiectul actului, ci SCOPUL pe care il cauta
autorul actului, nu doar constiinta obiectiva a actului, ci finalitatea urmarita de autor;

In cazul actelor juridice, efectele se produc INTOTDEAUNA cu intentie.

In cazul faptelor juridice, efectele se produc fara intentia autorului (ele se produc pentru că așa
prevede legea, sunt prevăzute de aceasta).

Clasificare
A) Dupa numarul partilor

- acte unilaterale: rezultatul unei singure vointe (este un singur emitent al actului).

*In dreptul public, în special, în dreptul administrativ, exista numeroase acte unilaterale: acte
de numire intr-o functie publica; diverse autorizatii administrative (certificat de urbanism,
autorizatie de constructie sau demolare).

*In dreptul privat, actele unilaterale sunt de asemenea numeroase : testamentul, oferta de a
contracta (oferta de vanzare, inchiriere), promisiunea de recompensă incertis personis. !Actul
unilateral își produce efectele numai cu acordul de voință al destinatarului său.

- acte bilaterale: sunt rezultatul vointei a doua persoane. In general, au efecte inter partes (obligă
pe cei care le-au semnat). Aceste acte se numesc CONTRACTE.

- acte multilaterale sau plurilaterale: sunt rezultatul voinței a trei sau mai multor persoane (de
ex., contractul de societate, care se încheie între minim 3 asociați).

!Exista si contracte normative (cum sunt contractele colective de munca), care sunt
reglementate integral sau partial de legiuitor.

B) Dupa gravitatea efectelor

- acte de conservare: sunt actele de mentinere, de consolidare si de prevenire a pierderii unui

drept (ex: intreruperea termenului prescriptiei, inscrierea unei ipoteci, somatia de plata);

- acte de administrare: actele de gestionare curenta a bunului (culegerea fructelor bunului,

incasarea chiriei, adaugarea de imbunatatiri, efectuarea de reparatii ale bunului);

- acte de dispozitie: sunt cele mai importante şi cele mai grave acte, pentru ca ele angajeaza
viitorul patrimoniului; sunt acele acte care au ca efect fie scoaterea bunului din patrimoniu
(adică, alienarea sau instrainarea bunului-prin vanzare-cumparare, donatie), fie prin grevarea
bunului cu o sarcina reala.

C) Dupa scopul sau interesul urmarit

Acest criteriu se mai numeste in literatura franceza si criteriul economiei generale al operatiunii
realizate de autorul actului.

Concret, este vorba de interesul urmarit de parti in momentul incheierii actului.

Astfel, actele pot fi:

- cu titlu oneros: sunt acele acte in care ambele parti urmaresc obtinerea unui folos patrimonial
(ex: contractul de vanzare a unui bun - vanzatorul este interesat sa primeasca pretul pentru bunul
sau, iar cumparatorul este interesat sa primeasca proprietatea bunului in schimbul pretului platit-;
contractul de inchiriere sau locatiune, contractul de renta etc.).

- cu titlu gratuit: sunt acele acte in care doar una

dintre parti primeste un folos patrimonial, fara a i se oferi celeilalte nimic in schimb (ex: donatie,
mecenat).

II. Caracteristici ale actului juridic in dreptul privat

Noul Cod Civil prevede in art. 1179 patru conditii esentiale pentru incheierea unui contract dar,
care sunt aplicabile pentru incheierea unui act juridic:

1. capacitate juridica;

2. consimtamant;

3. obiect determinat si licit;

4. cauza licita si morala.

Capacitatea juridica înseamnă aptitudinea unui subiect de drept de a deveni titular de

drepturi si obligatii civile, prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea de a încheia acte civile
reprezintă regula, vorbindu-se și despre principiul capacității, iar incapacitatea reprezintă
excepția.

Cu privire la excepția incapacității, exista două categorii de persoane care nu pot incheia acte
juridice decât prin reprezentare:

-minorii (sub 14 ani); -interzisul judecatoresc.

Minorii intre 14-18 ani pot incheia acte juridice, dar cu incuviintarea parintilor sau tutorelui sau, în
anumite cazuri, cu aprobarea instanței de tutelă sau cu avizul consiliului de familie.

Actele incheiate sunt de conservare, administrare a patrimoniului si acte de dispozitie foarte

simple.

Consimtamantul înseamnă hotararea unei parti de a incheia un act juridic, hotarare

manifestata in exterior.

Consimțământul poate avea, însă, două sensuri: un prim sens este cel de mai sus, adică de voință
exteriorizată fie unilaterală (în cazul actului unilateral), fie a uneia dintre părți (pentru actul bilateral
sau plurilateral), iar un alt sens este cel de acord de voințe al părților, în materie contractuală.

Consimțământul trebuie sa indeplineasca cumulativ mai multe conditii (art. 1204 NCC) :

a) sa fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să fie exprimat de o persoana cu discernamant;

b) sa fie serios, adică să fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

c) sa fie exteriorizat;

d) sa fie liber, adică neviciat, integru.

a) Consimțământul trebuie exprimat de o persoană cu discernamant.

Consimțământul se considera ca a provenit de la o persoana cu discernamant, daca este

exprimat de o persoana cu o deplina capacitate de exercitiu. Minorii cu capacitate de exercițiu
restransa (14-18 ani) se considera ca au discernamantul in formare. Se considera ca nu au
discernamant două categorii de persoane:

-minorii sub 14 ani

-interzisul judecatoresc (alienat mintal, etc.).

b)Să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice

Consimtamantul produce efecte juridice ca o consecinta a manifestarii de vointa, de a-si asuma

rezultatele actului juridic incheiat.

Consimtamantul nu produce efecte juridice in urmatoarele situatii:

i) daca manifestarea de vointa a fost facuta in gluma (jocandi causa);

ii) sa nu fie facuta sub conditie suspensivă pur potestativa din partea persoanei care se obligă
(de ex., "ma oblig daca vreau");

iii) manifestarea de vointa a fost prea slaba, creand indoieli asupra faptului ca partea doreste sa
incheie actul juridic;

iv) manifestarea de vointa s-a facut cu o anumita rezerva psihologica - rezervatio mentalis -
(este cazul actului fictiv).

c)Să fie exteriorizat

Partile au deplina libertate sa-si stabileasca atat actul juridic (operatiunea pe care si-o doresc sa o
incheie) adica sa determine fondul sau conținutul actului, cat si forma acestuia.

Este principiul consensualismului, conform caruia partile sunt libere sa-si aleaga forma de
exteriorizare a manifestarilor de vointa.

Contractele pot fi consensuale atunci cand incheierea lor e valabila prin realizarea consensului sau
acordului de vointa.

Ele pot si solemne atunci cand incheierea lor e supusa formei autentice.

Pot fi contracte reale atunci cand se cere remiterea bunului. (ex: contractul de imprumut).

Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata expres sau implicit. In cazul actelor solemne se cere,
insa, ca exteriorizarea sa fie expresa.

Exteriorizarea tacita sau implicita rezulta din anumite gesturi și fapte neindoielnice (ex: acte de
conservare a mostenirii care arata acceptarea acestora).

Exteriorizarea poate fi facuta verbal, in scris, sau prin faptele indoielnice. In doctrina s-a pus
problema daca tacerea are valoare juridica.

Raspunsul este negativ, cu 3 exceptii:

-daca legea prevede expres acest lucru;

-potrivit obiceiului zonei sau uzurilor profesionale;

-prin vointa partilor, daca acestea atribuie tacerii o anumita semnificatie juridica.

d) Să fie liber, adică neviciat, integru

Legiuitorul roman a retinut următoarele vicii de consimtamant: eroarea, dolul, violenta, leziunea.

Eroarea este falsa reprezentare a realizatii cu ocazia incheierii actului juridic.

În funcţie de gravitate şi de consecinţele care intervin, eroarea poate fi: esenţială;

neesenţială.

Eroarea esenţială este de 4 categorii, după cum urmează:

- error in negotium, când poartă asupra naturii sau obiectului actului juridic ( o parte crede că
încheie un act juridic, de ex., vânzarea unui bun, iar cealaltă crede că încheie un alt act, de ex., de
locaţiune a bunului);

- error in corpore, când poartă asupra bunului din contract (de ex., una din părţi crede că
încheie actul cu privire la o casă sau teren de la adresa X, iar cealaltă parte crede că imobilul
respectiv este cel de la adresa Y);

- error in substantiam, când eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei
sau asupra altei împrejurări pe care părţile o consideră esenţială, în sensul că în absenţa ei actul
nu s-ar fi încheiat. Eroarea „se referă la conduita părţilor, adică la acţiunile sau inacţiunile la care
sunt obligate părţile şi care privesc, de regulă, un bun. Prin urmare, eroarea poate privi atât natura
şi calităţile esenţiale determinante ale conduitei părţilor la încheierea actului juridic, cât şi natura şi
calităţile determinante ale bunului, privit în materialitatea sa, în absenţa cărora actul juridic n-ar fi
fost încheiat.” (Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil, p.153.)

- error in personam, când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra une calităţi a acesteia
(de ex., când o parte crede că contractează cu adevăratul proprietar, iar în realitate, este un
detentor precar al bunului).

Eroarea neesenţială sau indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante
la încheierea actului juridic. Noul Cod Civil prevede anumite cazuri de eroare neesenţială: eroare
cu privire la simplele motive ale contractului, dacă părţile nu au coniserat asemenea motive ca
hotărâtoare; simpla eroare de calcul într-un contract, dacă nu a fost determinantă pentru
încheierea contractului.

După natura realităţii fals reprezentate, eroarea este:

Eroarea de fapt poarta asupra unor imprejurari, unor circumstante existente la incheierea actului.

Eroarea de drept poarta, în momentul încheierii actului, asupra existenţei sau continutului unei
dispozitii legale (a unei norme judice).

După cum eroarea poate fi sau nu imputată (reproşată) părţii aflate în eroare, întâlnim:

- eroare scuzabilă;

- eroare nescuzabilă.

Eroarea este scuzabilă când nu poate fi reproşată părţii care a avut falsa reprezentare a realităţii
atunci când a încheiat actul juridic. Acest lucru înseamnă că eroarea nu s-a produs din neglijenţa
sau neinformarea părţii.

Eroarea este nescuzabilă atunci când faptul sau împrejurarea care au determinat falsa
reprezentare a realităţii puteau fi cunoscute, cu diligenţe rezonabile.

Caracterul scuzabil se judecă de la caz la caz, în raport de fiecare persoană.

Dolul înseamnă determinarea unei persoane de a incheia un act juridic prin folosirea de mijloace
viclene. În doctrină, i se mai spune şi eroare provocată, eroarea propriu-zisă fiind considerată o
eroare spontană.

Dolul este format din două elemente:

- un element material, obiectiv: utilizarea de manopere frauduloase, mijloace viclene etc. care
determină inducerea în eroare;

- un element psihologic, intenţional, subiectiv: intenţia de a induce în eroare, cu scopul de a obţine

încheierea actului juridic.

Atunci când elementul obiectiv, material constă într-o omisiune, care determină o persoană să
încheie un act juridic, dolul se numeşte dol prin reticenţă.

Violenta înseamnă amenintarea unei persoane cu un rau care produce o temere, temere ce o
determină sa incheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Aceasta poate consta intr-o constrangere fizica sau psihica. Există două criterii de clasificare a
violenţei:

a) după natura răului cu care se ameninţă:

- violenta fizica, atunci cand se refera la integritatea persoanei sau a bunurilor sale;

-violenta morala, cand priveste onoarea, demnitatea unei persoane sau a familiei sale.

b) după caracterul ameninţării:

- ameninţarea poate fi legitimă (sau justă) şi nu constituie viciu de consimţământ. De exemplu,

când o persoană este ameninţată că, dacă nu respectă legea, va fi dată în judecată, pentru a intra
în legalitate.

- ameninţarea poate fi nelegitimă (sau injustă), când induce o temere fără drept, unei persoane,
viciindu-i consimţământul la încheierea actului juridic.

Violenţa este compusă şi ea dintr-un:

- element obiectiv, exterior şi anume, ameninţarea concretă cu un rău;

- element subiectiv, intern şi anume, provocarea unei temeri celui ameninţat.

Leziunea înseamnă prejudiciul material sau paguba pe care o sufera una din parti, din cauza
valorii disproportionate a contraprestatiei, existente la momentul incheierii actului juridic.

Leziunea se clasifică în: leziunea în cazul minorului; leziunea în cazul majorului.

Viciile de consimtamant se sanctioneaza cu anularea actului.

 3. Obiectul actului
Obiectul actului poate fi definit ca reprezentând operaţiunea juridică încheiată, adică, în mod
concrez, conduita partilor (constând în actiuni sau inactiuni), care rezulta din actul juridic incheiat.

In Noul Cod Civil (art 1226 alin.1), se vorbeşte şi despre obiectul obligaţiei, care reprezintă
„prestaţia la care se angajează debitorul.”

Obiectul obligaţiei nu trebuie confundat cu obiectul actului.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca obiectul actului juridic sunt următoarele:

a) sa fie determinat sau determinabil: prestaţia trebuie să fie identificată sau să permită
identificarea în mod clar şi , la fel, obiectul derivat, bunul actului juridic.

b) sa fie licit: obiectul nu trebuie sa contravina bunelor moravuri, ordinii publice sau să fie
prohibit de lege.

c) sa existe: obiectul trebuie să aibă o existenţă certă, reală, în momentul încheierii actului. Şi
un bun viitor, însă, se consideră că poate fi obiect al actului juridic

d) să fie posibil: prestaţia să nu fie imposibil de îndeplinit pentru oricine, în mod obiectiv.

e) să fie în circuitul civil: condiţia se referă la bunul actului juridic, ca obiect derivat al acestuia şi
înseamnă bunul care poate fi dobândit sau înstrăinat prin acte juridice civile.

f) să fie o faptă personală a persoanei care se obligă (această persoană trebuie să fie titularul
dreptului): nimeni nu poate fi obligat la nimic decât prin voinţa sa. În doctrină, se apreciază că „o
parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu excepţia
ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.”

g) existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege: actul
juridic ce are ca obiect derivat anumite bunuri, nu poate fi încheiat în absenţa autorizaţiilor sau a
altor condiţii speciale.

4. Cauza actului
Este definită ca motivul care determină părțile să încheie actul juridic.

De fapt, este obiectivul partilor și reprezintă un element de validitate a actului juridic.

Este reglementata in art.1235 și 1236 din Noul Cod Civil, unde intalnim și conditiile pe care
aceasta trebuie sa le intruneasca:

a) sa existe, adică fiecare parte a actului juridic trebuie să aibă capacitatea de a-și reprezenta
corect faptele și consecințele care decurg din ele;

b) sa fie licita, adică să nu fie contrară legii și ordinii publice;

c) să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri.

Sanctiunea pentru nerespectarea celor patru conditii de validitate a actului juridic (conditii ce se
cer a fi intrunite cumulativ) este nulitatea relativa sau nulitatea absoluta.

Pe lângă aceste patru condiții de fond pentru încheierea unui act juridic, există și condiții de
formă.

Forma actului juridic se definește ca modalitatea în care se exteriorizează voința părților,

făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Forma poate fi:

- ad validitatem (sau ad solemnitatem), cerută pentru înseși încheierea valabilă a actului,

adică, actul nu se consideră valabil încheiat și deci, producător de efecte juridice, decât dacă se
încheie în forma cerută de lege, forma scrisă, autentică (de ex., contractul de donație se cere a fi
încheiat în formă autentică, la notar);

- ad probationem, forma scrisă se încheie din motive de probă, pentru a putea dovedi mai ușor
existența actului juridic; contractul este valabil încheiat din momentul realizării acordului de voință
și fără forma scrisă, dar, pentru a-l dovedi, se încheie în această formă, iar, dacă nu se respectă
forma scrisă, el nu poate fi dovedit prin alt mijloc de probă;

- forma pentru opozabilitate față de terți înseamnă formalitățile care trebuie îndeplinite pentru
a face actul opozabil persoanelor care n-au participat la încheierea lui, dar care pot fi prejudiciate
prin efectele actului juridic. Este o formă obligatorie, în cazul unor acte juridice civile, cum ar fi:
înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară a contractelor de
concesiune; înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare în Arhiva Electronică de Garanții
Reale Mobiliare; publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale etc.

III. Caracteristici ale actului juridic in dreptul public si dreptul international

In dreptul administrativ, actele juridice au forma actelor administrative si a contractelor (in dreptul
francez, aceste contracte tin tot de dreptul privat).

Doctrina si jurisprudenta franceza au admis ca sunt acte administrative si actele care emana de la
un organism privat care exercita un serviciu public administrativ. (ex: actele unor fundatii care
presteaza un serviciu cultural).

Actele administrative au ca principal scop organizarea legii. Sunt acte secundum legem, care
dezvolta dispozitiile primare din legi.

Actul administrativ poate fi definit ca manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă a autorităţilor

administraţiei publice sau a persoanelor private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică
sau sting drepturi şi obligaţii corelative şi care reprezintă principala formă juridică de activitate a
administraţiei publice.

Actele administrative pot fi clasificate în:

A. După întinderea efectelor juridice:

- acte cu caracter normativ: dau expresie vointei generale, concretizate intr-o lege lato sensu
şi produc efecte erga omnes, opozabile tuturor;

- acte cu caracter individual: actele individuale privesc o anumită persoană, dau expresie unui
interes particular şi produc efecte numai faţă de acea persoană. Astfel de acte sunt : actele de
numire intr-o functie publică,diverse autorizatii (de construire, de demolare etc.).

B. După autoritatea de la care emană:

- acte unilaterale, sunt actele emise de o singura autoritate (ordinele ministrilor, prefectului,
decretele Preşedintelui, dispozitia primarului);

- acte bi- sau multilaterale, sunt emise de mai multe autoritati sau o autoritate colectiva
(Ordonanţele Guvernului, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, Hotărârile de Guvern).

C. După natura juridică a emitentului:

- acte ale autorităţilor administrative;

- acte ale altor autorităţi publice, dar neadministrative;
- acte ale persoanelor private autorizate să presteze servicii publice;


D. După forma lor:

- act administrativ tipic: costă într-o acţiune; are forma scrisă;

- act administrativ atipic: este refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere sau tăcerea
administrativă, precum şi actul administrativ-jurisdicţional. Tăcerea administrativă sau refuzul
nejustificat înseamnă o inacţiune, o abţinere de la a face ceva. Actul administrativ-jurisdicţional
este actul emis de o autoritate administrativă, cu atribuţii jurisdicţionale, folosind procedura
contradictorialităţii şi care asigură dreptul la apărare (de ex., actele Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării etc.)

Actele unilaterale presupun, de regula, o singura manifestare de vointa (din partea unei singure
autoritati), dar exista autori care sustin ca manifestarea de vointa poate fi considerată unilaterală,
indiferent daca e vorba de autoritate administrativă individuala sau colectiva.

Contractele administrative sunt rezultatul a cel putin două vointe, insă, intotdeauna una dintre
parti este o autoritate publica. Contractul administrativ este reglementat de o lege si contine
dispozitii exorbitante (derogatorii de la dreptul comun, dreptul civil).

Prin contracte, administratia publica poate încredinţa organizarea un serviciu public su

efectuarea unei lucrări publice. Astfel, o persoana privata poate distribui apa potabila; se poate
ocupa de gospodarirea comunala, de canalizarea unei localităţi etc.

Trăsăturile actului administrativ sunt următoarele:

- este forma juridică principală a activităţii administraţiei publice: administraţia publică are mai
multe forme prin care îşi desfăşoară activitatea, dar actul administrativ este cel mai important;

- este o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă, supus unui regim de drept public;

- este supus controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ şi nu controlului

de drept comun;

- este un act de putere publică, întotdeauna emitentul actului este o autoritate publică sau o
entitate privată autorizată să presteze servicii publice;

- este obligatoriu, pentru toate subiecte de drept (pentru autoritatea emitentă, pentru cea
superioară şi pentru autoritatea inferioară); creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii de
drept public.

- este executoriu prin el însuşi: se execută din oficiu, pentru că este emis de o autoritate publică.

In dreptul international public, actele juridice sunt tratatele internationale, care sunt acte
incheiate intre două sau mai multe state, sau organizaţii internaţionale, precum şi actele
unilaterale.

Tratatul internaţional poate fi definit ca acordul de voinţă între două sau mai mult subiecte de
drept internaţional, reglementat de dreptul internaţional şi care produce efecte juridice, care
constau în crearea, modificarea sau desfiinţarea de norme juridice internaţionale.

Obiectul tratatelor îl reprezintă stabilirea de reguli intre state, dar si crearea de organizatii
internationale, crearea unei ordini juridice speciale (de ex: ordinea juridică a UE).

Tratatul se mai numeşte si conventie, acord, carta.

 Tratatele se pot clasifica în:

A. După numărul părţilor care le încheie:

- tratate bilaterale: sunt acordurile incheiate intre două state;

- tratate multilaterale: sunt încheiate între mai multe state. În doctrină, sunt considerate tratate
cu vocaţie universală, deschise participării oricărui stat, dar pot fi şi cu caracter restrâns,
destinate numai unui număr limitat de state

B. Dupa forma de încheiere:

- tratate solemne: necesită după semnare, aprobarea (prin ratificare sau aderare etc.) de către
autorităţile naţionale ale fiecărui stat;

- tratate/acorduri în formă simplificată: produc efecte din momentul semnării de către

reprezentantul statului-parte.

C. După statutul părţilor:

- tratate încheiate între state;

- tratate încheiate între state şi organizaţiile internaţionale;
- tratate încheiate între organizaţiile internaţionale.

Actele unilaterale sunt acte ale statelor şi organizaţiilor internaţionale, cum ar fi: promisiunea,
renunţarea, recunoaşterea, protestul.

Promisiunea este o declaraţie unilaterală a unui stat, făcută cu intenţia de a crea drepturi sau
obligaţii noi; actul prin care se promite nu e necesar să aibă un destinatar determinat.

Renunţarea înseamnă stingerea unui drept al statului.

Recunoaşterea este un act individual cu privire la apariţia unui nou stat sau guvern, prin care se
autentifică personalitatea juridică a acestora.

Protestul este un act unilateral, valabil fie în formă orală, fie în formă scrisă, prin care statul nu
este de acord cu o anumită politică internaţională, un anumit act juridic sau o normă cutumiară în
formare.

In cazul UE, există două categorii de tratate:

- tratatele primare sau constitutive, care formeaza dreptul comunitar originar

- tratatele secundare.

-
Adoptarea de acte de catre institutiile UE a dus la crearea dreptului comunitar derivat (este vorba
de acte normative comunitare ce deriva din dreptul originar (de ex.: Regulamentele sunt direct
aplicabile dreptului intern, directivele trebuie transpuse printr-o lege nationala in dreptul intern).
Dreptul originar şi cel derivat formează o nouă ramură de drept, dreptul european sau dreptul
Uniunii Europene.

 Curs nr. 7: Dreptul ca realitate normativă

Crearea și realizarea dreptului

I. Actele normative. Tehnica de elaborare. Noțiunea tehnicii juridice

Crearea dreptului sau construcția dreptului (denumită ca atare de doctrina franceză) reprezintă
atât o știință, cât și o artă: este vorba de arta de a surprinde relațiile sociale și de a le armoniza în
construcții juridice durabile, capabile să anticipeze evoluția relațiilor sociale.

Construcțiile juridice constau în concepte, categorii, clasificări, calificări juridice, procedee

juridice, limbaj juridic

1.Tehnica de elaborare a unui act normativ înseamnă folosirea conceptelor, pt că dreptul nu poate
fi creat fără abstractizare și gruparea unor elemente esențiale pentru o anumită instituție juridică,
care permit caracterizarea acesteia. Deci, conceptele sunt create prin abstractizare, sunt definite
de legiuitor sau judecător (în sistemul anglo-saxon). Trecerea de la fapt la concept se face prin
calificare juridică

2.Categoriile juridice= grupează relațiile sociale care au trăsături comune și care se supun
aceluiași regim juridic (regimul lor este identic)

- categoria ajută clasificările (ex: categoria de act juridic se clasifică în acte unilaterale și
contracte)

Pentru a putea înțelege mai bine tehnica de creare actului normativ, este necesară clarificarea
noțiunii de tehnică juridică și a noțiunii de tehnică legislativă

Tehnica juridică= ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care relațiile sociale dobândesc formă
juridică, devenind drept (norme juridice) și se realizează

Tehnica legislativă = parte a tehnicii juridice, ce constă în soluții normative create de legiuitor, prin
utilizarea de metode și procedee juridice.

- două etape: selectarea relațiilor sociale care trebuie reglementate și formularea idealului juridic
ce trebuie să le exprime prin intermediul normei de drept

Acțiunea de legiferare și folosirea tehnicii legislative sunt apanajul statului și au la bază o serie de
principii fundamentale, denumite principii de legiferare, obligatoriu a fi respectate în elaborarea
oricărui act normativ, indiferent de forța juridică pe care o are în ierarhia actelor normative

Sediul materiei elaborării actelor normative: Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative

II. Principiile legiferării

1. Principiul fundamentării științifice a actelor normative

Înainte de legiferare, legiuitorul trebuie să se documenteze în privința domeniilor noi de
reglementare, acest lucru însemnând analize economice, sociologice, culturale, analize științifice
etc., în scopul asigurării unei corelații juste între fapte și drept.

Sunt mai multe etape:

- selectarea situațiilor de fapt care reclamă reglementare

- emiterea de judecăți de valoare cu privire la acestea în scopul transformării în reguli de drept

- analiza efectelor juridice ale viitoarei reglementări

- impactul viitoarei reglementări (costurile sociale, oportunitatea acesteia).

 2. Principiul asigurării echilibrului între dinamica și statica dreptului

Regula: norma juridică trebuie să fie stabilă (stabilitatea formează statica dreptului)

Excepția: modificarea normei juridice (reprezintă partea de dinamică a dreptului)

Uneori, modificările sunt atât de dese, întrucât excepția se transformă în regulă și se pierde
echilibrul și armonia dreptului. Scopul legiuitorului este de a reglementa de la început într-o
manieră anticipativ-creatoare, în vederea asigurării stabilității normelor (pt că atunci când dreptul
corespunde relațiilor sociale și nu va fi în decalaj față de realitate, normele sale nu trebuie să se
modifice pentru a se adapta noilor realități sociale, bucurându-se de stabilitate).

3. Principiul corelării sistemului actelor normative

Actele normative nu au o existență izolată, nu sunt rupte unele de altele, ele produc efecte
juridice, astfel că este necesară corelarea lor în procesul de legiferare, pentru a evita paralelismele
în reglementare

Adoptarea unui AN nou implică și abrogarea actelor normative subsecvente actului principal, cu
forță juridică inferioară legii

4. Principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea normativă

Presupune mai multe etape:

- alegerea formei exterioare a AN= lege, OG, HG etc.

- alegerea modalității de reglementare= imperativ, permisiv etc.

- alegerea procedeelor de conceptualizare și a limbajului juridic= folosirea prezumțiilor și a

ficțiunilor juridice.

Prezumțiile=procedee tehnice constând în consecințe ce sunt trase de legiuitor de la un fapt

cunoscut pentru un fapt necunoscut (prezumția cunoașterii legii, prezumția de paternitate).

Ficțiunile juridice= procedeu tehnic prin care un fapt este considerat de legiuitor ca existent sau
stabilit, deși el nu există sau nu a fost stabilit (persoana juridică, persoana incapabilă permanent).

AN trebuie să fie sistematizate, acest lucru fiind realizat prin două operațiuni: încorporarea și
codificarea.

Încorporarea este o simplă alăturare sau grupare de acte normative emise în aceeași materie. Ea
poate fi oficială sau neoficială. Se pot utiliza mai multe criterii de sistematizare: criteriul materii
reglementate, criteriul cronologic, criteriul forței juridice. Încorporarea nu presupune o intervenție
creatoare asupra AN.

Codificarea este o adevărată operă de creație legislativă, pentru că ea presupune crearea unei
reglementări unice, deosebit de ample, act ce are la bază asamblarea, topirea într-un singur AN a
tuturor dispozițiilor legale dintr-o materie, corelarea dispozițiilor, abrogarea unora care nu mai sunt
necesare, modificarea altora, dar, mai ales, crearea de noi texte legale și deci, de noi soluții
normative.

Părțile constitutive ale AN:

- expunerea de motive

- titlul (elementul de identificare)

- preambul (scopul și motivarea AN)

- formula introductivă (baza constituțională sau legală)

- dispozițiile generale, dispoziții de conținut, dispoziții finale și tranzitorii

- anexele (fac parte din lege și au aceeași forță juridică)

Elementele de structură: articolul (alineate sau paragrafe), se numerotează cu cifre arabe; art noi
fara numerotare=indice

 III. Limbajul juridic

- stilul legiuitorului: clar, concis, sa spuna cat mai mult în cuvinte puține

- crearea unei NJ înseamnă apariția de concepte și de categorii

1. Conceptele =create prin abstractizare, sunt definite de legiuitor sau de judecător.

- trecerea de la fapte la concepte se face prin calificare juridică

2. Categoriile= grupează mai multe fenomene care au trăsături comune și care se supun unui
regim identic

- categoriile determină clasificări (actele jur se clasifică în acte unilaterale și contracte;

contractele se clasifică în contracte unilaterale și sinalagmatice etc.)

Limbajul jur. presupune folosirea unui vocabular juridic și a unui discurs juridic

a. Vocabularul jur=ansamblu de cuvinte care au sens juridic, de cel putin 10.000 de cuvinte

b. Discursul jur.= nj se exprimă într-un discurs jur specific

- generalitatea nj presupune utilizarea de pronume sau adjective nedefinite (unul, fiecare, toți,
orice persoană etc.)

Tendințe actuale ale limbajului jur:

- de simplificare a acestuia, de eliminare a cuvintelor desuete etc.

-tendința de a avea un stil concentrat, lapidar, clar și precis

Dificultăți:

- polisemia (același termen poate avea o semnificație ordinară și o semnificație juridică)

- sinonimia (rară și nu ridică probleme când e folosită corect)

IV. Realizarea dreptului.

Realizarea dreptului= procesul de transpunere în practică a normelor juridice, prin care subiectele
de drept respectă și execută normele juridice, iar autoritățile statale le aplică, în funcție de
competența lor

În cazul încălcării normelor de drept, autoritățile statale acționează în vederea restabilirii acesteia,
realizând, astfel, dreptul. Realizarea dreptului înseamnă analiza modului în care societatea
receptează și agreează dreptul, având o atitudine de conformare sau nu.

V. Formele realizării dreptului

1. Realizarea dreptului prin executarea și respectarea lui de bunăvoie de către cetățeni

- presupune subordonarea față de conduita-tip, subordonare ce înseamnă acte de respectare a

nj sau acte de punere în aplicare

2. Aplicarea dreptului de către autoritățile statale

= aplicarea dreptului înseamnă un sistem de acțiuni statale pentru punerea în practică a nj

Cea mai importantă acțiune este emiterea actului de aplicare, act de putere publică, întocmit
numai de către autoritățile statului .

Noțiunea și trăsăturile actului de aplicare (AA) a dreptului, prin raportare la actul normativ (AN):

a. crearea AN este rezervata doar unor autorități ale statului (dreptul este apanajul statului);
aplicarea poate fi realizată de orice autoritate a statului

b. AN are caracter general, impersonal, tipic; AA este individual

c. elaborarea AN este subordonată unor reguli metodologice de tehnică legislativă; AA poate avea
o formă simplă, fiind emis, modificat, aprobat după regul ce diferă de la o ramură de drept la alta,
astfel că, spre deosebire de AN nu există posibilitatea modificării regulilor în materia tehnicii
juridice a aplicării

d. AN este diferit de AA: conținut diferit, scop și finalitate diferite. AN are opozabilitate erga
omnes, actul individual, numai inter partes litigantes, scopul AN este de a impune anumite
conduite ca fiind obligatorii, AA concretizează acele conduite.

e. AN este impersoanal, difuz, acționează până la scoaterea sa din vigoare; AA își epuizează
efectele în momentul adoptării.

f. AA are la baza voința unei singure autorități a statului, AN poate fi emis si de mai multe autoritati
statale.

g. AN are reguli precise cu privire la intrarea în vigoare, activitatea normelor sale și ieșirea din
vigoare; AA este obligatoriu de la data comunicării sale

h. controlul legalității AA este un control ierarhic sau control judecatoresc

Fazele procesului de aplicare a dreptului

1. Stabilirea stării de fapt (împrejurările cauzei)

2. Alegerea normei de drept

3. Interpretarea normei juridice

4. Elaborarea și emiterea AA

Tipologia dreptului. Sistemul dreptului

I. Noțiunea tipologiei dreptului. Noţiunea sistemului dreptului

A tipologiza înseamnă a clasifica, a stabili categorii după criterii comune. Dreptul este un sistem, o
grupare ordonată de norme, aplicabile la un moment dat, pe un anumit teritoriu.

Există sisteme suprapuse de drept, iar pentru a putea coexista în mod armonios, se pune
problema tipologiei, a clasificării acestora, pentru a desprinde trăsăturile caracteristice,
asemănările şi deosebirile.

Însă, tipologia „implică neluarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative pentru

scopul dat, întrucât orice tipologie este subordonată unor scopuri ale cercetării, mai ales în ceea
ce priveşte stabilirea unor uniformităţi şi a valorii explicative.”, pentru a realiza formarea tipului. În
doctrină, se arată că tipul se poate clasifica în: „tip euristic (reflectă scopul); tipul polar (reflectă
ordinea serială); tipul pur (se referă la caracterul însuşirilor); tipul clasificator” (arată categoria şi
funcţia)

Tipologia juridică este folosită încă din dreptul roman (tipul lui pater familias) şi „sunt realizate în
drept prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică pentru a putea cunoaşte
mai precis ce mecanisme sau relaţii structurale au fost stabilite într-o arie de probleme juridice.”

Dreptul nu reprezintă o simplă alăturare de norme juridice, o simplă grupare, ci o

sistematizaredupă criterii precise, clare, ce permit analiza. Astfel, sistemul dreptului înseamnă
totalitatea ramurilor şi a instituţiilor juridice.

Sistemul juridic este o parte a realității sociale, el cuprinde totalitatea raporturilor juridice, iar
sistemul legislației cuprinde ansamblul actelor normative dintr-un stat.

Elementul fundamental, de bază al sistemului dreptului îl reprezintă, însă, norma juridică,

considerată de mulți autori ca fiind celula de bază a dreptului, sau sistemul elementar al acestuia,
pentru că în alcătuirea sistemului dreptului, totul pleacă de la normă, care se grupează cu alte
norme, ce reglementează relații sociale înrudite între ele, creând astfel o instituție juridică. La
rândul lor, instituțiile juridice se grupează în ramuri.

II. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat

Sistemul dreptului=unitatea ramurilor și a instituțiilor sale

Sistemul dreptului nu trebuie să se confunde cu sistemul juridic sau cu sistemul legislației .

Criterii de structurare a sistemului de drept:

- ramura de drept=ansamblul NJ care reglementeaza relatii sociale dintr-un anumit domeniu, in

baza unei metode specifice si a unor principii comune

- instituția juridica=ansamblu de relatii sociale inrudite, apartinand aceleiasi ramuri, dupa metoda
de ramura

Dreptul se imparte in : jus publicum si jus privatum.

- ramurile componente ale dreptului public și ale dreptului privat

- criterii de distincție: interesul general, statal (dr public) și interesul particular (dr privat); utilitatea
socială;

- publicizarea dreptului privat

- aparitia unor noi ramuri de drept: dr economic, dr consumatorului, dr asigurărilor sociale etc.

- ramuri mixte de drept

III. Marile sisteme de drept

În literatura de specialitate, se afirmă, însă, că sistemul dreptului înseamnă, de fapt, sisteme de

drept, pentru că ʺnu există un sistem anume de drept, ci sisteme de drept, care au variat și variază
în spațiu și în timp.ʺ

Ideea de sistem de drept este cunoscută încă din antichitate, din Grecia, chiar dacă termenul de
sistem nu a fost consacrat ca atare. În dreptul roman, întâlnim o tendință de sistematizare, dar s-a
spus că încă lipsește în această perioadă antică ʺ directoare a sistemului dreptului și anume, că
regula generală este elementul esențial al dreptului.ʺ Abia din secolul al XIII-lea, dreptul este văzut
ca un sistem, fundamentat pe conceptele de unitate, coerență, ierarhie a normelor, punându-se
accentul pe analiza sistemică.

Astfel, din punct de vedere al evoluției istorice, sistemele de drept se pot clasifica în:

- dreptul sclavagist – corespunde Antichitatii;

- dreptul feudal;

- dreptul modern;

- dreptul contemporan sau dreptul pozitiv (actualmente in vigoare).

Din punct de vedere al bazinului de civilizatie juridica, dreptul se poate clasifica in familii sau
sisteme:

- familia dreptului anglo-saxon;

- familia dreptului romano-germanic;

- sistemul musulman (islamic);

- sistemul hindus;

- sisteme atipice (sistemul scandinav, sistemul japonez, sistemul chinez, sistemul israelian de
drept);

- sistemul african.

În lume există mai multe sisteme de drept, iar coexistenta lor este fireasca, pentru ca nu poate
exista un sistem de drept identic pentru toate statele. Dreptul este national. Cu toate acestea,
anumite modele care au influentat alte state (de ex., Japonia este un model pentru Coreea de
Sud, Franta pentru o parte din statele europene si nordul Africii).

A. Familia dreptului anglo-saxon

In cadrul acestei familii, vom analiza succint: Dreptul englez si Dreptul american

1.Dreptul englez presupune abordarea a trei probleme:

a) Structura sistemului - tripartita, sistemul britanic fiind împărțit în:

- Equity law este un corp de solutii complementare sistemului de common law.Prin urmare, rolul
central revine tot lui common law, de aceea, s-a spus că equity follows the law.De exemplu, daca
se cere executarea unei obligatii contractuale, executarea se poate face dupa regulile lui equity,
daca obligatia este, insa, prevazuta de common law. Daca sistemul de common law nu
recunoaste existenta obligatiei, equity nu o poate executa.

- Statute law inseamna legea scrisa. Aceasta a treia parte a sistemului englez de drept rezulta din
structura statala, din forma de guvernamant a Marii Britanii, respectiv monarhie constitutională.
Au fost adoptate legi in materia dreptului muncii, a dreptului social, in materia sanatatii, in materia
cooperarii internationale.

- Common law (dreptul comun) este un adevarat sistem juridic pentru ca el cuprinde solutiile
jurisprudentiale. Are trei elemente constitutive:

- un ansamblu de reguli de procedura. Procedura precede fondul, intotdeauna, idee

concentrată în formula ʺRemedies precede rightsʺ (de ex., foarte multe litigii se solutioneaza pe
exceptii de procedura; procedura trebuie verificata prima, pentru ca daca exista un incident de
procedura, atunci litigiul este respins din start).

- un ansamblu de solutii de fond. sunt pronuntate de judecator. Atunci cand exista un vid
juridic, judecatorul englez pronunta solutia considerata cea mai rezonabila. El apeleaza la normele
cutumiare locale, referindu-se si la solutii canonice, retinand ceea ce este rezonabil. Dreptul
roman a patruns foarte putin in Marea Britanie, dar a exercitat o anumita influenta. De aceea,
common law este fundamentul sistemului britanic.

- o metoda de lucru, pentru ca judecatorul cauta in

precedente solutiile pe care sa le aplice in spetele deduse judecatii. Acest lucru este practicat din
dorinta de a evita pronuntarea unor solutii arbitrare.

b. Sistemul jurisdicțional
Exista două categorii de jurisdictii superioare:

-Supreme Court of UK, Curtea Supremă a Marii Britanii, care a fost creata prin Constitutional
Reform Act in 2005 și care a fost prevăzută să funcționeze ca atare abia din 2009. Ea inlocuieste
Camera Lorzilor care era instanta suprema pana atunci. Judecă recursurile în ultimă instanță.

-Senior Courts of England and Wales, din care fac parte trei curți: High Court și Crown Court
(reprezintă gradul 1 de jurisdicție) și Curtea de apel (gradul 2 de jurisdicție).

-> High Court of Justice are 3 camere (sectii) si judecă în materie civilă și de familie

-> Crown Court este curtea superioară în materie penală, litigii penale deosebit de grave,
are rang de High Court, dar este separată de aceasta.

-> Courts of Appeal reprezintă II-lea grad de jurisdictie; are competente atat in materie
civila, cat si penala, dar este diferită de o curte de apel din familia romano-germanică, pentru că
soluționează definitiv majoritatea litigiilor, astfel încât la jurisdicțiile superioare ajunge un număr
extrem de redus de cauze.

Comitetul judiciar al consiliului privat al reginei judeca recursurile formulate impotriva

hotararilor judecatoresti pronuntate de Curtile supreme din statele supreme ale
Commonwealthului (Australia, Noua Zeelanda).

Jurisdictiile inferioare (ordinare) există atât în materie civilă, cât și penală.

In materie administrativa, un contencios cvasijudiciar, adică nu e juridic 100%, este

administrativo-judiciar, neexistând jurisdicții administrative separate.

c. Izvoarele sistemului englez de drept

Principalul izvor de drept este jurisprudența. Hotărârile judecătorești creează reguli de drept,
invocate apoi, ca precedente, cristalizându-se rule of precedent, care a impus mai multe principii
fundamentale:

1.Toti trebuie sa respecte regulile de drept formulate de judecatori

2.Precedentul judiciar (law precedent) se impune prin simpla lui existenta

3.Orice jurisdictie este legata de deciziile pronuntate anterior de o curte ierarhic superioara, dar
doar precedentele stabilite de curtile superioare (Supreme Court) sunt obligatorii si imperative, in
acest caz vorbindu-se de binding precedent.

4.Deciziile altor curti nu sunt imperative, au valoare persuasiva, adica trebuie sa se tina seama de
ele, dar poti aduce usoare modificari)

Ceea ce este important de știut este faptul că nu orice dispoziție a hotărârii judecătorești este
automat și precedent. Hotărârea judecătorească are două părți: ratio decidendi și obiter dicta.
Numai ceea ce este cuprins în ratio decidendi constituie precedent, pentru că această parte
cuprinde reguli stabilite în urma aplicării la faptele speței.

În ceea ce privește raportul dintre dreptul scris și dreptul nescris, dreptul scris (status law) are rol
de lege speciala (lex specialia), adica tot common law primeaza, e izvorul principal de drept. Insa,
legea scrisa nu e total exclusa, nu e nici neaparat pe un loc secundar, este mai degraba, o lex
specialia.

2. Sistemul american
a. Structura dreptului american

Structura dreptului american presupune analiza raportului dintre dreptul federal si dreptul statelor
membre.

Izvorul principal de drept il constituie Constitutia federala, constitutiile statelor avand un rol
secundar. Competenta legislativa generala apartine statelor membre, iar competenta statului
federal reprezinta exceptia.

Pe de alta parte, statele au urmatoarele competente de legiferare:

- în materie civila: materia contractelor, succesiunilor, familiei;

- în materie penala: reglementeaza definitia crimelor si delictelor si a sanctiunilor.

In dreptul federal, materii sunt reglementate numai in mod exceptional, numai crimele considerate
foarte grave (ex: traficul de stupefiante).

Statul federal are competente in:

- stabilirea si perceperea taxelor (există o reglementare unitara nediscriminatorie in materie de

taxe, având la bază ideea impozitelor uniforme pentru toate cele 50 de state);

- relatiile comerciale intre state, dar si cu strainatatea;

- punerea in executare a amendamentelor aduse Constitutiei federale;

- bate moneda;

- reglementeaza naturalizarea / adoptarea cetateniei americane;

- reglementeaza falimentul (tot ceea ce inseamna comert este de competenta federala);

- creeaza tribunale federale, subordonate Curtii Supreme a SUA.

Prin aceasta competenta partajata, s-au cristalizat două principii:

- cand statul federal este competent intr-o anumita materie, statele nu au decat o competenta
reziduala si complementara (completeaza o anumita lacuna legislativa federala);

- statele nu pot legifera impotriva spiritului Constitutiei federale si nu pot sa impuna restrictii
comertului interstatal; constitutiile statelor si legislatia din statul respectiv au putere numai asupra
teritoriului acelui stat.

Sistemul american cuprinde sistemul de common law (nu există, însă, un common law federal,
iar cel al statelor este asemănător) și statute law care reprezintă un ansamblu de acte normative
adoptate de Congresul SUA şi de parlamentul statelor membre ale federaţiei; alături de
jurisprudenţă, este un izvor principal de drept.

b. Sistemul jurisdicțional

Are un caracter dual, adică este atât la nivel federal, cât şi la nivel statal, fiecare stat având o
organizare juridică proprie.

În fiecare stat, la nivel bazic, de prim grad de jurisdicţie, întâlnim multe judecătorii şi tribunale de I
instanţă.

Pentru 2/3 din state există 3 grade de jurisdicţie, iar 1/3 au doar 2 grade (state mici), deoarece
fiecare are libertatea să decidă organizarea judiciară

În vârful ierarhiei se află Curtea Supremă din statele membre (Supreme Court of Justice), iar
deasupra tuturor Curţilor Supreme din state se află US Supreme Court (la nivel federal).

Există mai multe grade de jurisdicţie, cu mai multe instituţii:

● Trials Courts (judecătorii);

● Tribunale Superioare (grad II, dar numai pentru 2/3 din state);

● Supreme Court (grad III, sau grad II pentru 1/3 din state).

Jurisdicţiile federale se împart în:

a) Jurisdicţii de drept comun (US District Courts): au competenţe generale (în civil, penal etc.).
Sunt 94 de curţi federale de district (US District Courts), cel puţin una în fiecare stat. Judecătorii
sunt numiţi pe viaţă.

b) Curţi federale de Apel (US Courts of Appeal) reprezintă gradul II de jurisdicție. sunt formate
din 3 judecători. competenţă inclusiv în materie constituţională.

c) Jurisdicţii specializate (Curţi Legislative) judecă litigii în diverse materii, în special în materie
administrativă, dar au denumiri diferite (ex: US Tax Court). Satipice, nu au grade de organizare

d) US Supreme Court (gradul III): judecătorii sunt numiţi pe viaţă de către Preşedinte cu
aprobarea Senatului; judecători de carieră. Curtea Supremă competenţe multiple, inclusiv în
materie constituţională și se bucură de un mare prestigiu.

Sistemul american înseamnă, însă și existența juriilor: Există 2 categorii de jurii:

▲ Trial Jury este format din cetăţeni americani electori, traşi la sorţi din listele electorale.
Numărul lor poate varia, la 6-12 jurați, în funcţie de natura cauzei sau după nivel (federal sau
statal).

- deliberează doar în ceea ce priveşte faptele, doar după ce îl ascultă pe judecătorul cauzei care
arată problema de drept ce se ridică în speţă. După deliberări, pronunţă verdictul, iar judecătorul
aplică dreptul/legea în conformitate cu verdictul factual al juriului.

▲ Grand Jury (Marele Juriu) cuprinde 23 de juraţi când este la nivel federal și 7 până la 23 pentru
state. Juriul decide dacă există sau nu probe suficiente pentru a trimite inculpatul în faţa unei curți
și pronunţă în acest sens, fie un act de acuzare (indictment sau true bill) fie un act de renunţare la
orice urmărire penală (no bill sau ignoramus).

c. Izvoarele sistemului american de drept sunt:

1.Jurisprudenţa;
Jurisprudenţa înseamnă totalitatea soluţiilor pronunţate de judecător prin hotărârile judecătoreşti.

Jurisprudenţa a determinat cristalizarea următorului principiu: judecătorul american este legat/

ţinut (obligat) să respecte propria lui jurisprudenţă, precum şi jurisprudenţa curţilor ierarhic
superioare. Cu timpul, acest principiu s-a estompat, s-a ameliorat, astfel că regula respectării
precedentelor , adică regula lui stare decisis sistemul de common law poate suporta revirimente,
poate fi schimbată.

Hotărârea judecătorească americană are mai multe elemente (starea de fapt, ce cuprinde un
rezumat în ordine cronologică al unor întâmplări care pun o problemă de drept; expozeu al
problemei de drept ridicate; motivele; holding, adică , regula concisă pe care tribunalul sau
judecătoria o invocă, în replică la problema de drept ridicată și soluția sau decizia. Precedentele
se găsesc în partea numită holding.

2.Legea scrisă (Statute Law).

În ceea ce privește raportul dintre legea scrisa si common law, in sistemul american,common law
nu mai ocupa un loc central.

US Supreme Court (care joacă și rolul de curte constitutionala) a stabilit faptul ca nu exista un
common law valabil pentru toate statele. Atunci cand nu exista un precedent aplicabil la o
problema de drept dintr-un stat membru, judecatorul trebuie sa tina cont de precedentele
judiciare din toate celelalte 49 de state.

B. Familia dreptului romano-germanic

Apariţia sistemului romano-germanic a avut loc în secolul al XIII-lea, prin receptarea dreptului
roman şi prin crearea unor principii noi de drept, prin interpretarea Digestelor lui Justinian.
Recepţionarea dreptului roman s-a făcut prin Şcoala glosatorilor şi Şcoala post-glosatorilor,
folosindu-se metoda exegetică de interpretare.

S-au conturat în cadrul familiei 3 mari subsisteme:

- SISTEMUL DE DREPT FRANCEZ

- SISTEMUL DE DREPT GERMANO-ITALIANO-ELVEŢIAN

- SISTEMUL DE DREPT AL ŢĂRILOR NORDICE ALE EUROPEI

1.1. Sistemul francez de drept

a) Perioada de dinaintea Revoluţiei Franceze, când dreptul avea un caracter dual :

● pe de o parte, în nordul Franţei exista majoritar un drept cutumiar, nescris, chiar dacă erau și
anumite acte scrise;

● pe de altă parte, în sudul Franţei exista majoritar un drept scris, de influenţă romană, dar bazat
și pe anumite cutume locale.

b) Revoluţia Franceză şi Imperiul

Revoluţia Franceză a creat ceea ce se numeşte un drept intermediar, pentru că s-a ajuns la o
ruptură totală faţă de sistemul juridic anterior, fiind adoptate noi principii de drept, cum ar fi :
numai legea poate limita libertatea cetăţenilor (şi nu monarhul) ; egalitatea trebuie consacrată în
toate instanţele civile

Perioada Directoratului şi a Imperiului se caracterizează prin accentuarea necesităţii unificării

întregului drept, soluţia aleasă fiind cea a codificării dreptului.

c) Dreptul francez dupa Imperiu

Dreptul civil a rămas în continuare un drept creat de legea scrisă (drept legal), pe când dreptul
constituţional, considerat un drept fundamental al sistemului, este un drept jurisprudenţial, creat
prin soluţiile judecătorilor.

Dreptul francez contemporan este marcat de două trăsături :

- O nouă filozofie și o nouă politică legislativa, în sensul că dreptul este văzut ca o tehnică de
protectie a libertatii cetatenilor, încetând să armonizeze interesul statului cu interesul cetățenilor

- Caracterul predominant alege: toate normele de drept sunt create esențialmente lege scrisă, cu
înlăturarea cutumelor și cu limitarea rolul judecătorului

În concluzie, dreptul francez are o structură unitară, fiind fundamentat pe dreptul scris (legea
scrisă), jurisprudența având un rol secundar.

1.2. Sistemul jurisdicțional

1.Jurisdicţii de ordin judiciar:

A) jurisdicţii de fond ( gradul I ):
- Tribunalele de Mare Instanţă (Tribunaux de Grande Instance);
- Curți cu jurați (cele mai grave infractiuni);
- Tribunale corectionale (delicte);
- Tribunal de police (contraventii)

B.Gradul 2 de jurisdictie:
Curțile de Apel - sunt organizate la nivel regional; judeca atat pentru starea de fapt, cat si pentru
motive de drept (formula consacrată în doctrină este că judecă atat in fapt, cat si in drept).

Judeca:

-apelurile impotriva tribunalelor de mare instanta, dar si contra hotararilor jurisdictiilor specializate.
În materie penala, exista o Camera corectionala care judeca apelurile impotriva hotararilor
tribunalelor de politie si corectionale. Exista si o Camera de instructie care judeca infractiunile,
atunci cand acestea sunt crime de gradul 1 ( crima este infractiunea cu cea mai mare gravitate)

-apelul contra verdictelor Curților cu jurați ( Cours d’assises):

Din 2001, verdictele pronunţate de aceste curţi pot fi atacate cu apel la o nouă Curte cu juraţi, al
cărei complet se compune din 3 judecători de carieră şi 12 juraţi.

În varful ierarhiei se află Curtea de Casație (Cour de Cassation) care înseamnă gradul înaltelor
jurisdicţii, curte care judeca doar in drept, faptele fiind stabilite de instantele ierarhic inferioare.
Curtea de Casatie verifica legalitatea hotararilor Curtilor de Apel, dar are si misiunea de a asigura
aplicarea unitară a legii

2.Jurisdicţii de ordin administrativ:

Jurisdicţiile administrative sunt separate de cele de drept comun. S-a spus despre dreptul
administrativ francez că este mai mult un drept al judecatorilor, ceea ce a impus ca necesară şi
organizarea unor tribunale separate. Întâlnim, astfel:

- tribunale administrative, ce asigură gradul 1 de jurisdictie;

- Curți administrative de apel, ce asigură gradul 2 ;

- Conseil d ʼEtat (Consiliul de Stat; este Curtea Suprema Administrativa a Frantei), aflat in varful
ierarhiei, reprezintă gradul înaltelor jurisdicţii, alături de Curtea de Casaţie.

Conseil d’Etat judeca recursurile contra Curtilor Administrative de Apel (verifica legalitatea
hotararilor pronuntate), fie recursurile pentru exces de putere. Exista 38 de tribunale administrative
si 8 Curti Administrative de Apel.

3.În afara celor două jurisdicții, judiciară şi administrativă, există Tribunalul de conflict (Tribunal de
conflit). Acest tribunal a fost creat pentru conflictele de competenta intre jurisdictiile judiciare şi
cele administrative și este compus din membri ai Consiliului de Stat şi membri ai Curtii de Casatie.

1.3. Izvoarele dreptului francez

Legea scrisă (lato sensu) este principalul izvor de drept, dreptul francez fiind considerat un drept
legal.

Jurisprudenta este izvor de drept in doua cazuri:

1. Jurisprudenta Consiliului Constitutional care se publica in Jurnalul Oficial si este obligatorie

erga omnes;

2. Jurisprudenta Curtii de Casatie și a Consiliului de Stat in materia interpretarii și aplicării

legii.

 2. Sistemul german de drept

2.1. Structura sistemului. Formarea dreptului german

Dreptul german s-a format in mai multe etape:

- prima etapă: de la sfârșitul antichității și zorii Evului Mediu și până la sfârșitul secolului al XIX-lea:

Dreptul german a fost influentat de Imperiul Romano-Germanic (Imperiul incepe in 843, inainte de
a avea acest nume si a rezistat pe timpul catorva secole; dreptul din aceasta perioada este un
drept feudal).

-a doua etapa: secolul al XIX-lea. Este un secol ce conduce la unitatea nationala (1867-1871).

Dreptul evolueaza in aceasta perioada de la un drept tipic feudal, la un drept divizat, intai dupa
ducate, apoi state. Dreptul penal are un caracter neunitar, initial cutumiar, apoi, a devenit un drept
cu caracter preponderent scris

În 1874 a fost creata o comisie pentru redactarea Codului civil german ( prescurtat BGB -
Bürgerliches Gesetzbuch), Comisie care a luat decizia sa nu urmareasca niciun model prestabilit,
ci sa compare sistemul juridic din statele germane, astfel incat sa gaseasca cea mai buna solutie,
dar aceasta comisie a fost inlocuita de o alta comisie. Totuși, în 1896, Codul civil a fost votat, a
fost promulgat, dar nu a intrat in vigoare decat la 1 ianuarie 1900.

BGB este total diferit de Codul civil francez; are cinci carti si cuprinde o parte speciala si una
generala

-a treia etapă: perioada interbelică

Se observă un fenomen de criza a dreptului.

- a patra etapă: după cel de-al doilea Război Mondial

Germania s-a divizat in doua state: Republica federală Germania (RFG), având la bază modelul
statului occidental si Republica Democrată Germană (RDG), supusă modelului socialist și sferei
de influență sovietice.

-a cincea etapa: după căderea comunismului

Unificarea politica a Germaniei, în 1990 a determinat si unificarea dreptului german, unificare

facuta sub egida Constitutiei din 1949, ce a restabilit statul de drept pe intreg teritoriul Germaniei.

Rezultă trei consecinte majore:

1.promovarea dreptului constituțional a insemnat si promovarea dreptului supranational, adica

aplicarea dr. european (in special, a tratatelor fondatoare ale U.E.) și Conventia europeana a
drepturilor omului;

2. toate dispozitiile din ramurile de drept (in special dreptul civil) sunt aliniate dreptului
constituțional. Au avut loc reforme tehnice importante in dreptul penal si procedura penala,
pornindu-se de la principiul legalitatii (nullum crimen sine lege).Procedura releva un sistem
intermediar intre familia anglo-saxona si sistemul francez de drept. Este un sistem acuzatorial, dar
care este imbunatatit sau atenuat prin instituții, precum dreptul la aparare, detentia provizorie etc.

3.reformarea dreptului privat

Au aparut noi ramuri: dreptul familiei, dreptul persoanelor handicapate. S-a reformat falimentul si
dreptul obligatiilor.

2.2. Sistemul jurisdicțional

Exista jurisdictii ordinare si specializate.

a. Jurisdictiile ordinare sau de drept comun

Sunt numai în materie civilă şi penală. , întâlnim:

- la nivel bazic: Tribunalul cantonal, de prima instanta, asigurând gradul 1 de jurisdictie.

- de la 5000 de euro, competenta apartine Tribunalului regional (însemnând gradul 2 de

jurisdicție), Tribunal care judecă în complete de 3 judecatori litigii, atat in materie civila, cat si in
materie penala. In materie penala exista urmatoarea structura: Marea Camera Penala ( judeca in
prima faza) si Mica Sectie/Cameră Penala. Întâlnim apoi, Tribunalul regional superior cu
complete formate din 3 judecatori (înseamnă tot gradul 2 de jurisdicție), sunt echivalentul Curtilor
de Apel din sistemul nostru, judeca in materie civila, mai precis apelurile impotriva hotărârilor
pronuntate de Tribunalul regional.

- in vârful ierarhiei se afla Curtea Federala de Justitie (gradul 3); Curtea Suprema Federala
judeca atat in civil, cat si in penal.

b. Jurisdicţii specializate:
Există 4 jurisdicţii specializate: jurisdicţii administrative, de dreptul muncii, sociale şi fiscale.
Tribunalele administrative, tribunalele sociale şi tribunalele de dreptul muncii au numai trei grade
de jurisdicție, iar tribunalele financiare numai două.

În materie administrativă, sunt Tribunale administrative, Curti Administrative de Apel și Curte

Federală Administrativă (din Leipzig), analog sunt in dreptul muncii si în materie financiar-fiscala.
La celelalte jurisdicţii, la nivelul cel mai înalt se află Curtea Federală de Finanţe (din Munchen),
Curtea Federală Socială (Kassel), Curtea Federală a Muncii (Erfurt).

Deşi există jurisdicţii ordinare şi jurisdicţii specializate, acestea sunt organizate după principiul
unităţii puterii judecătoreşti.

c. Jurisdictia constitutionala
Este exercitată de Curtea Constitutionala Federală, creată in 1949, fiind constituită din16
judecatori, împărțiți în doua camere (are sediul la Karlsruhe). În fiecare camera sunt cate 8
judecatori. Desi nu face parte din jurisdictiile ordinare, totusi, face parte din puterea
judecatoreasca; orice judecator poate sesiza Curtea Constitutionala.

Judecătorii Curţii Constituţionale Federale sunt desemnaţi de Parlament, jumătate de Bundestag

şi jumătate de Bundesrat.

Corpul juriştilor este format din judecători, procurori, avocaţi şi personal auxiliar. Judecătorii
(Richter) sunt exclusiv de carieră, se bucura de o mare independenţă şi odată ce au promovat
examenele, ei sunt numiţi pe viaţă. Nu pot fi delegaţi, detaşaţi sau transferaţi fără consimţământul
lor, adică sunt inamovibili şi irevocabili. Judecătorii sunt ierarhizaţi, recrutarea lor se face prin
intermediul ministrului justiţiei din fiecare land, iar cei federali depind de Parlamentul federal.

Procurorii (Staatsanwalt) sunt independenţi, dar independenţa lor nu este la fel de mare ca cea a
judecătorilor.

Avocaţii (Anwalt) trebuie să promoveze acelaşi examen ca şi judecătorii şi procurorii. Profesia de

avocat este liberală.

2.3. Izvoarele dreptului german

Ca și cel francez, sistemul german de drept este tot un sistem legal, unde legea scrisa este izvor
principal de drept. Exista autoritate de lucru judecat ( nu se poate judeca de doua ori aceeasi
speta), dar nu exista o hotarare judecătorească unica, in sensul ca singură nu poate determina
crearea unei norme de drept, pentru ca formarea dreptului de catre jurisprudența germană se
poate realiza doar in urma hotărârilor judecătorești successive, din care sa fie deduse reguli de
drept, pe care ulterior, legiuitorul să le absoarbă în acte normative. Contributia jurisprudentei la
crearea dreptului este globala, generala.

În cadrul legii scrise, un loc special îl are Constituţia federală. Constituţiile landurilor trebuie să fie
conforme cu aceasta.

Tratatele internaţionale la care Germania este parte, fac obiectul unei legi de aprobare şi au forţă
normativă egală cu a legii.

Concepţia germană este aceea că toate regulile esenţiale pentru societate trebuie cuprinse în legi
scrise. Spre deosebire de francezi, care sunt adepţii codificării, germanii folosesc şi reglementarea
unei materii printr-una sau mai multe legi scrise.

Jurisprudenţa, în general, în familia romano-germanică nu este izvor de drept, nu creează norme

de drept, judecătorul doar aplică legea. Dar, în dreptul german, există două cazuri când
jurisprudenţa este izvor de drept: în cazul interpretării legii şi în cazul lacunei legii:judecătorul are o
libertate mai mare în interpretarea legii, decât cel francez.

Astfel, dacă în urma folosirii metodelor de interpretare, rezultă mai multe interpretări posibile ale
legii, judecătorul trebuie să o aplice pe cea care determină ca legea este conformă cu Constituţia.
Regula de drept stabilită pe cale de interpretare are aceeaşi forţă normativă cu legea interpretată.

- dacă legea este lacunară, judecătorul are libertatea de a crea o regulă nouă, în baza echităţii şi a
principiilor generale ale dreptului.

3.Sistemul musulman de drept

Dreptul islamic este un drept religios, care se caracterizează prin două aspecte :

a)sistemul islamic nu aparţine unui stat, ci comunităţii musulmane din întreaga lume ; se aplică
acelor persoane care sunt de religie musulmană şi nu unui singur stat. Există, însă şi state care au
adoptat ca religie naţională oficială religia musulmană şi atunci sistemul islamic se aplică pe
teritoriul acelui stat.

b)când sistemul islamic se aplică pe teritoriul unui stat musulman, acest lucru înseamnă că statul
respectiv nu are competenţă de legiferare în toate domeniile, asupra tuturor relaţiilor sociale
esenţiale pentru societate, lăsând ca anumite relaţii sociale să fie reglementate de normele
religioase.

Sistemul islamic de drept se clasifică în :

- dreptul islamic clasic (cel al teologilor musulmani). Astăzi este foarte puţin aplicat în statele
musulmane.

- dreptul islamic modern, care presupune pe lângă normele religioase şi aplicarea de norme laice,
statale, fenomen caracterizat în doctrină ca pluralism juridic. Acesta mai e denumit şi drept pozitiv
sau drept modern al ţărilor islamice şi conţine elemente de drept islamic clasic, dar şi alte norme
care derogă de la sistemul clasic.

Exista 3 izvoare religioase: Coranul, Sunnah, Idjma, precum si sursele laice de drept

Coranul: revelații pe care Arhanghelul Gabriel i le-a trimis lui Mohamed, pe care profetul le-a
transmis apoi oamenilor

● 500 de versete se referă la drept: - dreptul penal: 6 fapte sunt considerate infracțiuni. - drept
civil: relații de familie, stare personală, poligamie, divorț, terenuri.

● 70 de versete - statut personal, 30 - drept penal, 10 versete- drept constituțional, 10 –economie

și finanțe. 25 de versete- dreptul internațional, 70 - dreptul civil (în special proprietatea și legea
civilă).

2. Sounnah: tradițiile despre comportamentul lui Mohamed, traduse printr-un nr. de hadituri.

● Un hadith - propoziție sau verset despre viața profetului Mohamed, cuvintele sale, acțiunile sale,
obiceiurile sale, atitudinea sa față de viață în general, structurate pe domenii.

● Există 8000 de hadit-uri, clasificate în: - Autentice - pot fi invocate și aplicate numai ca reguli
legale obligatorii – Bune (din viața zinică a profetului – False (pe cale de interpretare - atunci când
un hadit abrogă altul, acesta este eliminat, devine unul fals)

3) Idjmah

● jurisprudență unanimă (comunitatea musulmană nu greșește niciodată).

● nu mai este necesară unanimitatea totală => au fost create rituri diferite de idjmah

● distincție: rituri corecte (sunniți) / rituri eretice (șiiți). - Sunniți: pot exista diferite rituri religioase,
dar, cu toate acestea, toate trebuie să fie conform Coranului și califul, șeful musulmanilor trebuie
să fie orice musulman, atâta timp cât este arab - Șiiți: Imamul, șeful musulmanilor, trebuie să
aparțină familiei Profetului.

● Idjmah este utilizat pentru interpretarea surselor scrise(Coran). Unanimitatea este necesară
numai in jurisprudență.

Forța = izvor obligatoriu.

● Coranul și sounnah - cele mai importante surse legale; idjmah nu vine din revelația divină

● surse legale seculare: - Idjitihad: jurisprudența a încercat să explice soluții juridice prin Coran și
Sounnah; nu a avut un rol creativ. Forța juridică - obligatorie. - Sharia = toate regulile pe care orice
musulman trebuie să le respecte - cutuma + statut = surse de drept numai dacă sunt compatibile
cu cele religioase

● judecătorii pot raționa într-un mod analogic numai dacă nu găsesc soluții în Coran sau Sounnah.
Forța: nu este obligatorie.

B. Ramuri de drept

1) Drept public. Scurt istoric

● rol central - calif (sunniți) / imam (șiiți)

● sultanul trebuie să respecte sursele religioase

● Consiliul (guvernul): membri = Miniștri.

● Divanul funcționează în afară de Sultan, care delegă un guvernator în fiecare regiune.

● Competență judiciară - guvernator, care o delegă cadiului (ulterior un judecător, cu jurisdicție

originală și finală). El aplică sharia și quiyas.

● Categorii de infracțiuni: - Infracțiuni de sânge: crimă și

răni corporale grave

Crime din Coran: crimă, adulter al femeilor, furt, răni corporale, băutul vinului, abjurarea Islamului -
Infracțiuni lăsate la aprecierea judecătorului: în general infracțiuni referitoare la ordinea publică.

2) Drept privat

a) Dreptul persoanelor: bărbatul și femeia sunt egali în ceea ce privește capacitatea juridică (de a
se bucura de drepturi - de la naștere și de a-și exercita drepturile - de la 18 ani);

b) Dreptul familiei: bărbatul este șeful familiei; un soț poate avea multe soții (cel mult 4);

O femeie musulmană nu se poate căsători niciodată cu un bărbat creștin, dar un bărbat

musulman se poate căsători cu o femeie creștină (dar copiii vor fi musulmani); femeile au mai
multe drepturi în ceea ce privește copiii: să-i crească și să-i educe în religia musulmană. În afara
casei, numai bărbații pot vorbi.

c) Dreptul patrimonial: terenurile pot fi deținute și transmise după moarte / prin contracte.
Proprietatea în sine este un drept absolut - este un dar, proprietarul său este Allah. Este acceptată
defalcarea proprietății în componente. Bunurile sunt clasificate în: - Kharagii - bunuri importante,
aparțin statului - Waqf - proprietatea lui Allah, afectată de o anumită cauză; nu poate fi niciodată
înstrăinată

d) ObligațIile

● obligațiile sunt rezultatul contractelor. Cu toate acestea, contractele nu au ca bază teoria

consimțământului - este suficientă o singură declarație a unei părți, care cuprinde consimțământul
serios de a realiza o anumită operațiune legală.

● nu există o teorie generală a răspunderii civile.

● răspunderea personală poate varia în funcție de situație, de ex. obligația de a repara bunurile
altuia în caz de distrugere sau uzurpare.

Sistemul indian de drept

1.Considerații generale

● sistem juridic religios - cu baze în multe texte sacre, centrate pe individ, pe om.

● adevărul și revelația nu sunt accesibile nimănui, ci doar celor din castele superioare.

● unul dintre cele mai vechi sisteme juridice din lume,format în jurul anului 1700 înainte de Hristos.

● Legea tradițională hindusă - principiul discriminării (se aplică oricărei persoane care pretinde că
aparține hinduse, indiferent unde locuiește).

● Un hindus poate crede în mai mulți zei, practicând mai multe rituri.

2. Formarea dreptului hindus și surse de drept

A. Sistemul hindus tradițional - bazat pe mai multe texte

sacre, numite Shruti:

● Vedas - principii de cunoaștere pentru viața socială privată. Are 3 subcategorii:- Rigvedas -
Vedangas -Upanishade

● Dharma - reguli instituite de tradițiile, normele cutumiare hinduse și scrierile înțelepților din
Antichitatea hindusă. Există 3 subcategorii:- Dharmasutra - comportament obligatoriu -
Dharmasatras (Codul lui Manu) - Nibandhas (comentarii ale juriștilor).

● Vedas modifică sau completează Dharma. Ele diferă în funcție de castă / regiune / familie.

● În absența unor soluții în Vedas / Dharma, un judecătorpoate decide pe baza principiului

echității.

● Panshayat - structuri locale ale fiecărei caste (rezolvau disputele interne). Pedeapsă maximă -
excludere.

● Patru caste ierarhice, formate prin naștere: - Brahmani (preoți și înțelepți) - Kshatriyas (militarii și
nobilii) - Vaishyas (negustori și meșteri) - Shoudras (servitori și mici meșteri). ● + o categorie atât
de umilă nu poate aparține nici unei caste - Pariahs sau Shandhalas (cei mai săraci)

● Nu există precedente / legi scrise ca surse de drept - autoritățile nu ar trebui să fie obligate,
oricând ar putea apărea o soluție mai bună.

B. Dominația britanică

● Influența engleză a început în secolul al XVII-lea și s-a încheiat la 18 iunie 1947.

● Britanicii au decis să respecte legea tradițională hindusă - au angajat experți (Punditi), pentru a
indica soluții legale judecătorilor britanici. Au deformat soluțiile tradiționale: sistemul hindus a
evoluat, incluzând în el termeni legali britanici + soluții.

● După 1947, legea hindusă tradițională s-a aplicat în continuare numai în statutul personal,
moșiile, relațiile comerciale.

C. Legea hindusă modernă

● A început să se formeze înainte de independență, printr-un amplu proces de codificare (din

1833,receptarea dreptului britanic + procedura)

● 1860 - Cod penal indian; - pedeapsă maximă, moarte (omucidere și vătămări corporale grave). -
unii infractori- exilați / deportați pe o insulă.

● 1872 - Legea contractului indian;

● 1908 - Drept procesual civil;

● Un sistem juridic inegal între cetățeni a continuat să se aplice, motivat de existența castelor

● 1949 - Constituția federală indiană (intră în vigoare în 1950; India = Republica Federală (28 de
state + 7 teritorii); este cea mai lungă Constituție din lume (395 articole)

● Puterea legislativă - Parlamentul bicameral: - Camera Poporului - 545 de membri, aleși pentru 5
ani, reprezentând nivelul federal - Consiliul de stat 245 de membri, timp de 6 ani

● Puterea executivă - Președinte (rol simbolic, ales pentru 5 ani) + Prim-ministru (printre partidele
politice majoritare din Camera Poporului)

● Puterea judiciară: – nivel federal, nu există separarea jurisdicțiilor judiciare de cele

administrative, nu există Curți supreme în statele membre ale federației

-sunt 3 grade de jurisdicție:

● Curtea Supremă indiană (gradul 3 de jurisdicție): - Chief of Justice/judecător șef + 31 judecători

federali, numiți de președintele Republicii;

- competență: control judiciar și constituțional, control judiciar pentru încălcarea unui drept
fundamental în Constituție, contestații împotriva deciziilor de condamnare la moarte

● Gradul 2: High Court – cea mai înaltă curte din statele membre (judecă în civil, penal – în fond și
apelurile împotriva hotărârilor jurisdicțiilor de gradul 1); sunt 21 de Înalte Curți (mai multe state

mici sau teritorii pot avea o singură High Court)

●Gradul 1: Tribunale - jurisdicții inferioare specializate în anumite domeniii; există și Tribunale de

District (judecă apelurile împotriva tribunalelor)

recurs: Înalte instanțe (litigii penale + civile, control judiciar) - ultima jurisdicție de control judiciar -
Curtea Supremă Federală; creează precedente obligatorii

Izvoarele dreptului indian: diferite, în funcție dematerie

● Statutul persoanelor s-a îmbunătățit: - Interzicerea căsătoriei între membrii diferitelor caste a
fost abolită - Poligamia și căsătoria dintre membrii familiei au fost interzise - Divorțul a fost
liberalizat - Există încă probleme cu privire la statutul văduvelor.

● Jurisprudența: izvor principal și oficial; în funcție de litigii se poate aplica dreptul hindus clasic
(familie, testamente); deciziile – precedent obligatoriu; se aplică principiile echității, al judecății
potrivit propriei conștiințe

●Cutuma: valoare diminuată în favoarea dreptului modern

●Constituția, legile scrise, actele Guvernului: lex specialia. --spre deosebire de modelul britanic,
India are o Constituție scrisă cuprinsă într-un document unic

Sisteme atipice de drept

● Sistemul de drept scandinav

● Sistemul de drept japonez

● Sistemul de drept chinez

● Sistemul israelian de drept

Sistemul scandinav de drept

● Inițial, s-a considerat că aparține sistemului juridic romano-germanic; mai târziu, s-a admis că
nu aparține niciunui sistem clasic

● State: Finlanda, Danemarca, Suedia, Norvegia.

● Un rol important - monarhia constituțională. (numai Finlanda este republică)

● Danemarca - regim parlamentar - rol central - prim-ministru, monarhul are un rol simbolic. -
Parlament - ales pentru 4 ani, prin vot universal, egal și direct.

● Norvegia are aceleași caracteristici, doar că este un stat

luteran.

● Suedia este tot un stat luteran, dar o parte a Parlamentului este aleasă pentru 3 ani prin votul

majorității (310 membri ai Parlamentului) și o parte dintre ei printr-un sistem proporțional (39 de
membri)

● Finlanda este un regim prezidențial - președinte ales pentru 6 ani, prin vot universal (chiar dacă
prim-ministru este șef al guvernului).

● Izvoarele de drept: - dreptul civil: coduri similare cu cele franceze și germane

dreptul penal: pedeapsa maximă de detenție este de 15

ani.

● juriștii scandinavi au adoptat și soluții similare cu cele ale sistemului anglo-saxon, dar nu au
definit termenii, nu i-au tradus în concepte

Sistemul japonez de drept

A.Sistemul tradițional japonez

● Influența chineză a început în secolul al V-lea (confucianism). Au fost adoptate multe coduri,
care cuprind reguli și restricții represive

● S-au dezvoltat dreptul penal și dreptul administrativ

● Monarhia japoneză a urmat modelul chinezesc

● Pas cu pas, rolul confucianismului se diminuează și esteînlocuit de budism (limitarea rolului

monarhului).

● Au apărut castele - legea a garantat anumite privilegiipentru casele superioare.

B. Sistemul japonez modern

1) Influența europeană

2) Influența americană

Sistemul chinez de drept

A. Sistemul tradițional de drept

● baze - în confucianism

● Cuprinde atât obiceiurile (dreptul comun), cât și statutele (dreptul scris) - mai ales în cauzele
penale, ca și codurile dinastice scrise

● În dreptul civil, noțiunea de drept nu a fost introdusă până în secolul al XX-lea

● În 1949, China devine o republică populară și sistemul juridic este transformat într-unul socialist
(model sovietic)

B. Dreptul chinez modern

● Legea chineză actuală - socialistă, cu elemente din sistemul anglo-saxon

● Noțiunea de drept complet confuz => statutul personal este denaturat - cetățenii au mai întâi
obligații și abia apoi drepturi.

● Statutele reprezintă principala sursă de drept (surse de drept secundar - vamă + precedentele
Curții Supreme)

● Jurisprudență: s-a pus Întrebarea dacă în sistemul juridic chinez, prevalează regulile
internaționale asupra celor interne, în caz de conflict? - răspuns cvasi-pozitiv, nu există nicio
regulă juridică internă pentru a legifera că dreptul internațional are prioritate.

● Jurisdicții - Model socialist

1)Competența inițială - Instanțele populare locale, în regiuni / în orașe - Instanțe populare medii, în
orașe care sunt împărțite în sectoare - Curți populare superioare - în regiuni - Instanțe speciale,
specializate în domenii (dreptul muncii)

2) Jurisdicții de apel - judecă și problemele în ultimă instanță; există jurisdicții specializate (chiar
Curtea Supremă, împărțită în camere); judecători numiți politic pentru Curtea Supremă; Curtea
Supremă judecă doar probleme juridice, iar opiniile sale sunt precedente obligatorii.

● Dreptul penal urmează tipul sovietic - include infracțiuni severe (pedeapsă mai gravă - moartea)

● Drept privat - reformat în 1987 prin adoptarea unui cod numit „Principiile generale ale dreptului
civil” (legi care codifică obiceiurile chineze).

● S-au dezvoltat dreptul comercial și proprietatea privată.

● De fapt, întregul drept privat chinez este influențat de sistemul juridic romano-germanic -
proprietatea privată este regula, iar cea de stat reprezintă doar excepția.

Sistemul israelian de drept

- se fundamentează pe sistemul anglo‑saxon, dar şi pe numeroase cutume locale, astfel că
doctrina vorbeşte de un common law naţional; sistemul anglo‑saxon se reflectă, însă, cel mai bine
în organizarea judiciară.

-împrumută elemente din familia anglo-saxonă, este mai mult un sistem anglo-saxon, însă, în
ultimii ani, mai ales în materia dreptului privat s-a inspirat din dreptul privat german

-există și o serie de elemente naționale, care determină ca acest sistem să fie atipic.

-În concluzie: este format din elemente ale sistemului romano-germanic (civil law), anglo-saxon
(common-law) şi drept religios (religious law), deşi Israelul nu are o religie oficială

B. Sistemul constituțional

-un sistem parlamentar prezidențialist sau un sistem cvasiprezidențial; 120 de parlamentari aleși,
este un sistem proporțional de vot, pentru a ajunge în parlament, orice partid trebuie sa atingă un
prag de 2%;

-Președintele statului:ales, de asemenea, primul-ministru este ales, acest lucru fiind un element
din familia anglo-saxonă.

-Parlamentul poate da un vot de blam Guvernului, caz în care se organizează noi alegeri, atât
pentru primul-ministru, dar și pentru Parlament. Votul de neîncredere (moțiunea de cenzură, la noi)

trebuie sa parvină de la 61 de parlamentari.

-în Israel, nu există o Constituție în sens de document unic, scris, în schimb, există două legi sau
statute de bază, care se consideră a avea rolul de Constituție: acestea sunt denumite „Basic
Laws” (Constituție).

-prima se referă la demnitatea umană și la libertate: „Human dignity and liberty Law” și a doua,
„Freedom of occupation”.

-alături de aceste două legi de bază sau constituționale, au fost adoptate și alte legi, iar doctrina
consideră că toate aceste legi (în total, 11), formează Constituția Israelului, adică un ansamblu de

acte constituționale

-sunt preluate concepte atât din sistemul anglo-saxon, cât și din sistemul romano-germanic
(conceptul de forță majoră).

C. Sistemul judiciar

-Israelul are două tipuri de jurisdicţii: jurisdicţii judiciare de drept comun şi jurisdicţii specializate.

C.1. Sistemul judiciar ordinar sau de drept comun: origineanglo-saxonă.

-există Tribunale de Primă Instanță (denumite Magistrate Courts), care judecă fondul cauzelor
(sunt judecătoriile din sistemul nostru) – la nivel bazic, apoi, Tribunale sau Curți de District (District
Courts) si o singură Curte Supremă, denumită „Supreme Court”.

-Magistrate Courts au competenţă în materie civilă, penală sau de dreptul familiei (pentru
căsătoriile încheiate în afara Israelului); judecă litigii simple, sunt astfel de tribunale în tot statul.

-District Courts judecă apelurile împotriva Tribunalelor de Primă Instanţă (Magistrate Courts), dar
judecă şi în primă instanţă în materie civilă, penală, administrativă sau comercială, arbitraj sau

chiar în materie maritimă (sunt 6 curţi pentru cele 6 districte ale Israelului).

-Curtea Supremă: 15 judecători, care provin dintre judecătorii de la Curțile de Apel sau sunt
profesori universitari sau foști procurori generali (judecătorii pot fi numiți și dintre avocați,
judecătorii pot rămâne în funcţie până la împlinirea vârstei de 70 de ani)

-instanţă de recurs;

-Înaltă Curte, atunci când judecă în primă instanţă.

C.2. Jurisdicţiile specializate. Separat există şi jurisdicţii specializate: tribunale militare (Military
Courts), tribunale de Muncă (Labor Courts) şi tribunale religioase (Religious Courts).

-Military Courts judecă toate litigiile privitoare la militari; există tribunale militare de primă instanţă,
tribunale navale militare şi o curte militară de apel, dar inclusiv deciziile sale pot fi atacate la

Curtea Supremă de Justiţie a Israelului, dacă litigiul priveşte o problemă de drept gravă.

-Labor Courts judecă toate litigiile de muncă privitoare la cariera angajaţilor, drepturile şi obligaţiile
acestora, dar şi deciziile lor, pot fi atacate la Curtea Supremă de Justiţie, în anumite cazuri. Există
5 tribunale de muncă şi o singură Curte Naţională de Muncă, ce judecă apelurile împotriva
tribunalelor de muncă de primă instanţă.

-Religious Courts cuprind tribunale în funcţie de confesiunea religioasă a comunităţilor din Israel,
pentru litigii de dreptul familiei. Există, astfel, Jewish Courts, Muslim Courts, Christian Courts şi
Druze Courts.

-Jewish Courts sau Tribunalele rabinice judecă litigiile în materia căsătoriei, în Israel neexistând
căsătorie civilă, de stat, ci numai religioasă. Divorţul nu poate fi obţinut decât la un astfel de
tribunal. Judecătorii sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea unui Comitet de selecţie (sunt
12 tribunale regionale rabinice, o curte specială care judecă litigiile privitoare la convertirea
religioasă şi Marea Curtea Rabinică, ce funcţionează ca o curte de apel şi este

condusă de doi rabini-şefi ai Israelului; dacă există o problemă patri monială rezultată din
căsătorie, aceasta poate fi judecată şi la Magistrate Courts, care statuează ca şi Tribunale pentru
Familie -Family Courts).

-Muslim Courts sau Tribunalele musulmane sunt cunoscute în Israel sub denumirea de Sharia
Courts şi judecă litigii de familie (căsătorie, divorţ, încredinţarea copiilor, paternitate, capacitate

juridică, aspecte patrimonial-financiare ale căsătoriei etc.); judecătorii lor se numesc kadim/cadiu
şi sunt aleşi de Knesset dintre oficialii musulmani din Israel. Există 9 curţi regionale, o curte de
apel (Sharia Court of Appeal). Aceste curţi se află sub autoritatea Ministerului Justiţiei.

-Christian Courts sau Tribunalele creştine sunt, de asemenea, recunoscute de Guvernul israelian,
pentru cele 10 comunităţi creştine care trăiesc pe teritoriul statului. Aceste Curţi au rolul de a

media conflictele în cadrul căsătoriei, promovând iertarea şi împăcarea părţilor.

-Druze Courts sau Tribunalele druize se află sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi judecă litigiile
privind căsătoria şi divorţul cetăţenilor israelieni de etnie arabă, dar de religie druză. Există două
curţi regionale şi o curte de apel recunoscute de stat.

Personalul judiciar și statutul judecătorilor

-Judecătorii Curţii Supreme sunt numiți de Președintele statului, la

propunerea unui comitet de selecţie.

-Comitetul: 9 membri - 2 sunt parlamentari, membri ai Knessetului, 2 sunt miniștri (dintre care unul
este ministrul justiţiei), 3 trebuie să fie judecători de la instanţa supremă (inclusiv Preşedintele
Curţii Supreme) și 2 avocați. Judecătorii sunt inamovibili, nu pot fi scoşi din funcţie, decât dacă
există o decizie în materie disciplinară a Tribunalului Disciplinar sau o decizie a Comitetului judiciar
de Selecţie, la propunerea Ministrului Justiţiei sau a Preşedintelui Curţii Supreme.

Concluzii pentru sistemele atipice

● Sisteme juridice atipice - sisteme hibride. Fiecare sistem este un element al macrosistemului
diversității juridice. Nu există un sistem juridic pur; fiecare dintre noi împrumutăm unii de la alții, ca
o dovadă a armonizării diverselor sisteme juridice.

● Armonizarea nu înseamnă unificare juridică, adică să ai aceleași reguli în întreaga lume. Lumea
juridică nu poate fi redusă la trei sau patru sisteme de drept, deoarece existența diferențelor între
sistemele juridice este un element al identității naționale.

Curs nr.13:

Capitolul 11: INSTITUȚII JUDICIARE

I. Principii ale instituţiilor judiciare. Teoria justiţiei ca serviciu public

A. Principii de organizare

1. Principiul separaţiei
Principiul separaţiei are două coordonate, pe de o parte, separaţia jurisdicţiilor şi, pe de altă parte,

separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii.

Prima coordonată semnifică separaţia între jurisdicţia de drept comun (instanţele judiciare) şi cea

administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept comun trebuie, din nou,
făcută o distincţie între instanţele civile şi instanţele penale.

În sistemul românesc de drept se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa

personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii-
judecători şi magistraţii-procurori.

2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor

În cazul oricărui litigiu, dacă una dintre părţi este nemulţumită, poate cere o nouă judecare a
litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel sau recurs).
Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a litigiului.

Acest principiu se mai numeşte şi principiul dublului grad de jurisdicţie, considerat o garanţie a
justiţiei.

3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii

Acest principiu îşi are izvorul în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, fiind preluat,
treptat, în constituţiilor statelor. Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca procesul său să
fie judecat de un tribunal independent şi imparţial. În Constituţia noastră, în urma revizuirii din
2003, a fost inclus acest principiu. Astfel, în art. 124 alin. (2) şi (3) se prevede că: „(2) Justiţia este

unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

4. Principiul colegialităţii
Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un colegiu) şi nu
de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică instanţa este
compusă fie numai din magistraţi de carieră, fie numai din particulari. colegialitatea pare să piardă
din amploare: dacă tradiţia este în favoarea colegialităţii, tendinţa contemporană este cea a
judecătorului unic.

B. Principii de funcţionare
1. Principiul egalităţii
Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba despre
egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egalitatea în faţa judecătorului, principiu rezultat din
Convenţia europeană a drepturilor omului. Egalitatea în faţa instanţei a dus la cristalizarea
concepţiei dreptului natural la un judecător.

2. Principiul gratuităţii
Acest principiu are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrării
justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului auxiliar de justiţie
trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la serviciile avocaţilor.

3. Principiul neutralităţii
Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnică şi alta, socială şi
politică.

-> Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau sistemul
inchizitorial.

În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în administrarea probelor.

În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinant în administrarea probelor, putând lua
orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are un rol activ, judecând după intima sa
convingere.

-> Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să fie
independent de orice intervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc.

Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şi faţă de propria
persoană. Judecătorul trebuie să fie independent de el însuşi, în sensul că nu trebuie să se

îndepărteze de textele legale, aplicând propria lui concepţie despre noţiunile juridice.

4. Principiul continuităţii
Continuitatea presupune o funcţionare fără întrerupere a

instituţiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trăsătură a

serviciului public al justiţiei.

Justiţia este un serviciu public al statului – s-a spus că reprezintă un monopol al acestuia, fiind un
atribut esenţial al suveranităţii. Astfel, chiar dacă justiţia aparţine celei de-a 3-a puteri, puterea
judecătorească, ea este un serviciu public, precum alte servicii publice din cadrul puterii
executive: educaţia naţională, afacerile externe etc. Numai statul are puterea de a spune dreptul,
adică jurisdictio, dar el are şi o putere de comandament, adică imperium, în sensul că hotărârile
pronunţate de judecătorii statului sunt executorii.

Consiliul Constituţional francez a statuat în mod expres printr-o decizie din 1998 că justiţia este un
serviciu public, expresia fiind preluată, apoi, şi de către Consiliul de Stat al Franţei. Dar, regimul
juridic al acestui serviciu public deosebit, cum este justiţia, nu este identic cu cel al oricărui
serviciu public al puterii executive, pentru că justiţia trebuie să ofere protecţie judecătorilor şi
justiţiabililor. Spre deosebire de funcţionarii altor servicii publice, cei care asigură justiţia,
judecătorii, nu sunt funcţionari, ei nu sunt subordonaţi ierarhic, dimpotrivă, principiul de bază al
serviciului public al justiţiei este independenţa magistraţilor. Puterea legislativă şi cea executivă nu
au dreptul să se amestece în puterea judecătorească şi nici judecătorii nu au dreptul să intervină
în funcţia legislativă sau executivă.

Legat de justiţie, ca serviciu public, a existat o controversă în literatura de specialitate şi anume:

dacă în epoca actuală, justiţia este o veritabilă putere a statului, cu adevărat o a treia putere, sau
este o autoritate învestită cu puterea de a judeca, din partea statului, adică o autoritate aşa cum
sunt autorităţile publice în cadrul puterii executive. Această controversă a fost adâncită în
literatura occidentală, în special din cauza existenţei jurisdicţiilor separate, judiciare şi
administrative. Astfel, în Franţa, judecătorii de drept administrativ, nefăcând parte din ordinul
judiciar şi din corpul magistraţilor din jurisdicţiile civile şi penale, au fost văzuţi ca fiind funcţionari
ai statului învestiţi cu funcţia de a judeca litigiile administraţiei, deci, au fost consideraţi mai mult o
autoritate. Judecătorii din ordinul judiciar au fost consideraţi, însă, o adevărată putere, puterea
judiciară.

Cu timpul, concepţia s-a schimbat, astfel că unii autori francezi (Duguit, Hauriou, Berthélemy)
susţin că funcţia de a judeca este încredinţată unei autorităţi judiciare, care, însă, este protejată de
Constituţie.

Alţi autori, a căror opinie o împărtăşim, consideră că dată fiindindependenţa magistraţilor, precum
şi statutul lor special, pentru că independenţa are drept corolar imparţialitatea, aceştia exercită o
adevărată putere şi nu doar o autoritate. În România, nu există o separare a judecătorilor
administrativi de cei judiciari, toţi fac parte din acelaşi corp, corpul magistraţilor este unic, nu
divizat ca în Franţa. În Constituţia României, prin revizuirea din 2003, s-a reglementat expres

noţiunea de putere judecătorească, în locul celei de autoritate judecătorească, care fusese

preluată în 1991, după modelul francez, tocmai pentru a întări ideea că în România există trei
puteri ale statului, exercitate prin autorităţi, aceste puteri sunt separate, fiecare având misiuni
distincte, de unde rezultă că judecătorii exercită o putere şi nu o autoritate.

În schimb, autoritatea judecătorească este organizată după modelul francez şi are trei
componente: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

II. Jurisdicţii naţionale şi internaţionaleJurisdicţii naţionale şi internaţionale

A. Jurisdicţiile ordinare (de drept comun)

Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite, adică judecătorii,

tribunale,curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare, competenţă,
compunerea şi conducerea acestora.

1.Judecătoriile
a) Organizare.

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ,.

b) Competenţa.

Trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal.

În materie civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă toate litigiile date prin lege în
competenţa lor.

În materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor de
competenţa altor instanţe, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.

c) Compunerea.

Compunerea în primă instanţă, în toate statele, este dominată de principiul colegialităţii,principiu

de la care există excepţia judecătorului unic pentru toate cauzele date în competenţa judecătoriei,
cu excepţia acelora privitoare la conflicte de muncă şi asigurări sociale.

d) Conducerea.

Fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şi atribuţii de administrare a instanţei.
Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de activitate, pe
lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe principiul
colegialităţii, deoarece la fiecare instanţă funcţionează două structuri colegiale, Colegiul de
conducere şi Adunarea generală a judecătorilor.

2. Tribunalele
a) Organizare.

Tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale,
cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi
asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maritime şi
fluviale sau pentru alte materii.

b) Competenţa.

Mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunale ca primă instanţă, tribunale ca instanţe de
apel şi tribunale ca instanţe de recurs.

În materie civilă, tribunalele judecă în primă instanţe procesele date prin lege în competenţa sa, de
exemplu conflicte de muncă; procese de contencios administrativ privind administraţia publică
până la nivel judeţean; creaţie intelectuală şi proprietate industrială etc.

În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute expres în Codul penal (omor, infracţiunile
săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane etc.).

Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii.

c) Compunerea.

Compunerea are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătoriilor, în primă instanţă fiind complet
unic, singura precizare fiind aceea că atunci când se judecă apeluri, compunerea tribunalului este
de 2 judecători şi în recursuri de 3 judecători.

d) Conducerea.

Conducerea tribunalului este exercitată ca şi la judecătorii, de preşedinte şi Colegiul de

conducere. Adunarea generală a magistraţilor are aceleaşi atribuţii pentru toate jurisdicţiile de
drept comun. Particularitatea constă în faptul că preşedintele tribunalului are atribuţii de
coordonare şi control a tribunalului, dar şi ale instanţelor din circumscripţie.

3. Curţile de Apel

a) Organizarea.

Curţile de Apel au personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai multe tribunale.

b) Competenţa.

În primă instanţă, curţile de apel judecă toate litigiile date de lege în competenţa lor.

În materia dreptului administrativ judecă litigii de contencios administrativ privind actele

autorităţilor centrale.

În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute de Codul penal (printre ele, infracţiunile săvârşite
de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele acestor instanţe, de
notarii publici etc.).

Ca instanţe de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor în primă instanţă;

Ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor date în apel sau în primă
instanţă, dar care nu sunt supuse apelului.

c) Compunerea.

Compunerea urmează aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelor.

d) Conducerea.

Conducerea este exercitată de preşedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de
vicepreşedinţi şi de Colegiul de conducere. Colegiul de conducere are aceeaşi compunere ca în
cazul tribunalului.

§2. Jurisdicţiile specializate

1. Tribunalele specializate
- pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări
sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială etc. Tribunalele
specializate nu

au personalitate juridică şi pot fi create în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

2. Instanţele militare
-sunt tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au statut de unitate militară.
Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul altor state militari
români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie.

B. Sistemul înaltelor jurisdicţii

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a) Organizare şi rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă a României şi are rolul de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Înalta Curte are 4 secţii (penală, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi două secţii civile),
4 complete de 5 judecători, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Secţiile Unite.

b) Competenţa.

Cele două secţii civile şi cea de contenciosadministrativ şi fiscal ale instanţei supreme judecă
recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege;
recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti care nu pot fi atacate, iar
cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În materie penală, instanţa supremă are rolul nu numai de instanţă de casare, ci şi de primă
instanţă şi de instanţă de apel, deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competenţa
sa (de regulă, infracţiunile săvârşite de demnitari, şefii cultelor religioase etc.); judecă apelurile
împotriva hotărârilor în primă instanţă ale curţilor de apel, apelurile împotriva hotărârilor
nedefinitive; recursurile în casaţie contra hotărârilor definitive, precum şi alte contestaţii şi cereri
prevăzute de lege.

c) Compunerea.

Completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. Completul de 5
judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte.

d) Conducerea.

Se exercită de Preşedinte, vicepreşedinţi şi Colegiul de conducere.

C. Înalte jurisdicţii internaţionale

1. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ)
a) Organizare şi compunere.

Curtea soluţionează diferendele dintre state, dacă statele consimt expres să se supună jurisdicţiei
acesteia. Curtea este compusă din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a asigura o
continuitate a jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate al ONU.

b) Competenţă.

Trebuie făcută o distincţie între competenţa consultativă şi competenţa contencioasă. În cadrul

competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie
juridică.

Competenţa contencioasă pune problema competenţei materiale şi a competenţei personale.

Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care părţile i le supun. Competenţa

personală semnifică faptul că numai statele şi ONU pot apărea în faţa Curţii.

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg

a) Organizare şi compunere.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă a Consiliului Europei. Fiecare stat

membru al Convenţiei desemnează un judecător la Curte şi se supune jurisdicţiei Curţii în litigiile

privind respectarea drepturilor omului.

b) Competenţă.

Soluţionează speţe concrete privitoare la drepturile omului, în urma sesizării unei părţi dintr-un stat

membru al Convenţiei, după epuizare căilor de atac interne.

3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg (CJUE)

a) Organizare şi compunere.

b) CJUE este compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie şi Tribunalul. Rolul CJUE este de a

asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului european.

b) Competenţă:

- Curtea de Justiţie este competentă să judece litigii privind interpretarea dreptului european,
prin mecanismul întrebării preliminare adresate de statele membre, precum şi litigii privind
principiile dreptului UE.

-Tribunalul judecă litigii privind marca comunitară, dreptul european al concurenţei și litigii
privitoare la funcţionarii europeni.

Capitolul 11: Proba dreptului

Secţiunea 1: Noţiune

În această secţiune, vom analiza definiţia probei (§1), importanţa probelor (§2) şi clasificarea
acestora (§3).

§1. Definiţia probei.

Termenul „probă” provine de la latinescul probatio, probus, care înseamnă bun, onest.

În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în privinţa noţiunii de probă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie, în primul rând, făcută o distincţie între sensul
noţiunii de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în dreptul penal găsim o

definiţie legală a probei, şi anume, în Codul de procedură penală (art. 97), în dreptul privat, nu
există o astfel de definiţie, rolul determinant revenindu-i doctrinei. probele pot fi definite ca
mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv, de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă,
precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora în scopul aflării adevărului.

§2. Importanţa probelor

Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este esenţială în formarea
intimei convingeri ajudecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă din dreptul
roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non probari, ă a nu avea drept sau a nu-l
proba este acelaşi lucru.

§3. Clasificarea probelor.

După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate (sau primare) şi
mediate (sau secundare).

Probele imediate provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără intervenţia unei persoane sau
a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original).

Probele mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă cu adevărul
(de exemplu, declaraţia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui
înscris).

Aceste probe nu trebuie confundate cu altă categorie asemănătoare din dreptul penal, şi anume:
probele principale, secundare şi incidentale, clasificate după obiectul lor.

După legătura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe şi indirecte.

Probele directe dovedesc în mod nemijlocit obiectul probaţiunii (deexemplu, în dreptul civil, un
înscris privind actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinereaunui alibi).

Probele indirecte dovedesc o împrejurare ce arelegătură cu obiectul probaţiunii, „un fapt vecin şi
conex”.

După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot fi judiciare şi
extrajudiciare.

Probele judiciare sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemplu,
mărturisirea, declaraţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, reconstituirea.

Probele extrajudiciare sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată
existenţa unui contract).

După natura lor, probele pot fi materiale şi personale.

Probele materiale dovedesc obiectul probaţiunii prin intermediul unui fapt material.

Probele personale prin intermediul oamenilor.

Există şi probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel,sunt probele în apărare şi probele
în acuzare.

Probele în apărare dovedesc un element în favoarea inculpatului,fie chiar nevinovăţia lui.

Probele în acuzare se referă la stabilirea unui element care incriminează inculpatul, dovedind
vinovăţia lui.

O altă categorie de probe speciale o reprezintă probele preexistente şi probele survenite.

Probele preexistente se referă la o împrejurare de fapt anterioară săvârşirii infracţiunii.

Probele sunt survenite „dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul
comiterii infracţiunii sau chiar ulterior”.

Într-o altă opinie, exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi perfecte şi imperfecte.

Probele perfecte arată în mod cert vinovăţia unei persoane.

Probele imperfecte au caracter îndoielnic, neînlăturând posibilitatea nevinovăţiei persoanei

cercetate.

Tabloul probei dreptului subiectiv arată că există probe comune ramurilor de drept (probele
imediate şi mediate, probele indirecte şi directe, probele judiciare şi extrajudiciare, probele

materiale şi personale), dar şi probe speciale, de ramură (cele din dreptul penal).

Secţiunea a 2-a: Sisteme probatorii

-două sisteme: sistemul acuzatorial şi sistemul inchizitorial.

Acuzatorial mai este denumit şi sistemul probei morale, iar sistemul inchizitorial, sistemul probei
legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem, care tinde să ia locul sistemului inchizitorial, şi anume,
sistemul intimei convingeri a judecătorului.

În sistemul acuzatorial sistemul probei morale, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea

iniţiativei procesului.

Acest sistem este întâlnit, în special, în dreptul privat.

În sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este lăsată în
sarcina instanţei. Este întâlnit, în special, în dreptul penal sau administrativ. Rolul probelor este

stabilit precis de legiuitor, care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor şi face o ierarhie a
acestora.

În dreptul civil, trebuie făcută distincţia între proba faptului juridic şi proba actului juridic. Faptului
juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus unui regim
mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei libere, dar şi sistemul probei legale.

În dreptul penal, în mod tradiţional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi în dreptul penal, în materia probelor este un
sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, dar care permite principiul

libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri, prin
teza I a art. 103 alin. (1) C.proc.pen., conform căreia „Probele nu au o valoare dinainte

stabilită prin lege…”.

Secţiunea a 3-a: Obiectul probei

§1. Definiţia obiectului probei

=ansamblul de împrejurări – acte şi fapte juridice – pentru care legea prevede producerea de
consecinţe juridice

§2. Faptele care constituie obiectul probei

În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua-credinţă
a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin probarea faptelor
pozitive contrare.

În dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (res probandae) şi
fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. Faptele probatorii sunt
probe indirecte şi privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale (de
exemplu, relaţia de duşmănie între asasin şi victimă, în cazul unui omor).

§3. Faptele care nu formează obiectul probei

În dreptul penal, este consacrat principiul libertăţii probelor, în sensul că este admisibilă orice
probă. Cu toate acestea, există trei categorii de fapte sau împrejurări care nu trebuie

dovedite: faptele evidente şi faptele notorii; faptele necontestate şi prezumţiile legale absolute.- la
fel, in dr civil

§4. Sarcina probei

= obligaţia procesuală a participanţilor într-un litigiu de a dovedi împrejurările care constituie

obiectul probaţiunii

Reguli:

- actori incumbit probatio

- in civil: regula este că sarcina probei revine reclamantului.

În schimb, în dreptul penal, trebuie făcută o distincţie între latura penală şi latura civilă şi o
distincţie între organele judiciare şi părţile în proces. În ceea ce priveşte latura penală, regula este
că sarcina probei revine organelor judiciare şi nu părţilor

- Latura civilă a procesului penal este supusă regulii actori incumbit probatio.

Excepţii

Excepţiile se întâlnesc mai mult în dreptul civil, deoarece în procesul penal, se întâlnesc numai în
privinţa laturii civile. Înprocesul civil, dacă pârâtul are sarcina probei în două situaţii: dacă invocă
excepţii, conform principiului in excipiendo reus fit actor şi atunci când formulează o cerere
reconvenţională, situaţie în care dobândeşte şi calitatea de reclamant şi trebuie să probeze ceea
ce pretinde.

În dreptul penal, dacă în soluţionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitării acţiunii civile
invocând o excepţie, atunci îi revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo reus fit
actor.

Rasturnarea sarcinii probei: -În literatura de specialitate se subliniază că sarcina probei se

răstoarnă şi în cazul prezumţiilor legale absolute (acestea pot fi răsturnate prin mărturisire), al
prezumţiilor intermediare sau mixte, nu însă în cazul prezumţiilor absolute irefragabile.

Sarcina probei, în orice litigiu, revine părţilor, sub supravegherea judecătorului, în virtutea rolului
activ al acestuia. Având în vedere principiile actori incumbit probatio şi eius incumbit probatio qui
dicit, non qui negat, sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în fapt, riscului de a nu
putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul.

Mijloacele de probă

Mijloacele de probă sunt reglementate atât de Codul de procedură civilă, cât şi de Codul de
procedură penală. Probele nu trebuie confundate cu mijloacele de probă. Astfel, mijloacele de
probă pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează probele sau prin care
se dovedeşte un fapt juridic.

Mijloacele de probă trebuie clasificate după cum probele sunt necontencioase sau contencioase.
Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de părţi în absenţa riscului unui

litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care părţile îl întocmesc
pentru a constata vânzarea şi cumpărarea pe care au efectuat-o. Aici, actul încheiat are
semnificaţia de instrumentum, care are rolul de a face proba lui negotium.

Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute în cursul procesului, intervenind după
declanşarea litigiului. De exemplu, declaraţia unui martor ocular după comiterea unui

accident de circulaţie etc. Probele preconstituite mai sunt denumite şi probe a priori, iar cele
nepreconstituite, probe a posteriori.

În ceea ce priveşte probele preconstituite, numai înscrisurile fac parte din această categorie (§1.),
pe când în cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori, mărturisirea, prezumţiile
etc. (§2).

Probele preconstituite / a priori / cu înscrisuri

Înscrisul = orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic,
indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.

Clasifiare:

Înscrisul autentic = act întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană în vestită de stat cu autoritate publică, în forma și
condițiile stabilite de lege.

- dacă forma cerută de lege este ad validitatem, actul autentic probează valabilitatea operațiunii
juridice încheiate

- opozabil erga omnes

- adeseori se bucură de forță executorie

ex: acte notariale, acte emise de primari ca ofițer de stare civilă, hotărâri judecătorești etc.

Înscrisul sub semnătură privată = actul redactat de particulari, fie de părți, fie de un mandatar,
fiind semnat de acestea.

- nu are prezumție de autenticitate, având putere obligatorie doar dacă semnătura este
recunoscută sau verificată

ex: înscrisurile întocmite de profesioniști (pot fi și nesemnate, folosite în activitatea întreprinderii),

registrele și hârtiile domestice, registrele profesioniștilor, mențiunile făcute de creditor.

• Pluralitatea de exemplare este cerută în cazul convențiilor sinalagmatice și în cazul actelor care
constată obligații unilaterale privind sume de bani sau bunuri apreciabile în bani.

• Formalitatea “bun și aprobat” – atunci când printr-un act o parte se obligă la plata unei sume de
bani sau a unei calitatati de bunuri fungibile, actul trebuie să fie scris și semnat de acea parte
sau, cel puțin, înainte de a fi semnat, să se adauge “bun și aprobat pentru…”

Înscrisul pe suport informatic

- suportul informatic pe care se află actele juridice este mijlocul de probațiune a actelor

Conditii:

1. Documentul trebuie să fie inteligibil și se prezinte garanții suficient de serioase pentru a face
deplină credință în privința conținutului acestuia și a identificării persoanei de la care emană.

2. Fac dovada până la proba contrară; dacă suportul nu garantează integritatea documentului,
atunci poate fi mijloc material de probă sau început de dovadă scrisă

3. Sunt admise ca probă în aceleași condiții ca și înscrisul pe suport de hârtie

Înscrisul în formă electronică = O colecție de date în formă electronică între care există relații
logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă,
destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al unui procedeu similar.

- este supus legii speciale

Conditii:

1. Condiția semnăturii electronice, o semnătură după modelul numeric. Ea poate fi simplă sau
extinsă și trebuie să fie bazată pe certificatul calificat cerut de lege

2. În cazul în care este cerută forma scrisă a unui act juridic, înscrisul în formă electronică
întrunește această condiție dacă i s-a încorporat, atașat sau asociat o semnătură electronică
extinsă

Semnătura extinsă este o semnătură electronică ce îndeplinește cumulativ condițiile:

- este legată în mod unic de semnatar

- asigură identificarea acestuia

- este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar

- este legată de datele în formă electronică

Duplicatele de pe actele notariale sau alte înscrisuri autentice au aceeași valoare ca și originalul.

Copia legalizata a înscrisului autentic și a înscrisului sub semnătură privată nu poate proba decât
despre ceea ce cuprinde originalul.

Copiile pe microfilme sau pe suport informatic au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile

originale.

Înscrisurile recognitive sau înnoitoare se referă la recunoașterea sau reînnoirea unei datorii
preexistente și fac dovadă împotriva debitorului, succesorilor lui în drepturi sau moștenitorilor săi.

În Franța:

- în cazul actelor sub semnătură privată, dacă pe copii se află o semnătură originală, aceste copii
se numesc acte recognitive și care se opun actelor primordiale, care sunt originale.

- actul confirmativ are ca scop, reproducând încă odată acordul părților, de a face imposibilă
anularea sa pentru un viciu anterior și dispărut.

Contractele încheiate pe formulare tipizate sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată,
dacă nu se prevede altfel de lege.

Biletele, tichetele și alte asemenea documente sunt considerate înscrisuri sub semnătură
privată dacă sunt folosite cu ocazia încheierii unui act juridic.

Telexul și telegrama depuse la oficiul poștal au valoare de înscrisuri sub semnătură privată
dacă sunt semnate de expeditor.

Anexele unui înscris (planuri, schițe, hârtie, fotografii etc.), dacă sunt semnate și dacă au
legătură directă cu înscrisul, au aceeași valoare cu înscrisul.

Scrisorile – în dreptul francez: doar destinatarul le poate folosi în instanță, nu și terțul, chiar dacă
acesta le-a obținut în mod ilicit.

Specificul înscrisurilor în dreptul penal și în dreptul procesual penal

Reprezintă înscrisuri doar cele pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice, nefiind reținute ca
înscrisuri acelea pe care se găsesc urme palpabile (sange, scheme, planșe), fiind apreciate ca
mijloace de probă.

Cele mai importante înscrisuri sunt procesele-verbale. Ele pot fi asimilate cu actele autentice și
trebuie să îndeplinească anumite condiții:

- să fie emise de o autoritate competentă material și teritorial

- să aibă cuprinsul și formă prevăzute de lege

! Nu au o poziție superioară îl sistemul probelor

Clasificare:

Procese-verbale probatorii pe fondul cauzei: cele prin care se constată infracțiunile

Procese-verbale de efectuare a unor acte procesuale (percheziție, ridicarea unor obiecte)

Probele a posteriori

Proba testimoniale sau proba cu martori

Condiția acestui mijloc de probă este cunoașterea personală a împrejurărilor relatate.

Nu este mărturie relatarea unui fapt din auzite.

Mărturia este lăsată la libera apreciere a judecătorului. În situația în care sunt mai multe mărturii,
judecătorul poate reține una singură, dacă apreciază că este sinceră.

Reguli:

- este admisibil proba cu martori a faptelor juridice stricto – sensu

- În privința actelor juridice există 2 reguli:

-> nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de
lege

-> nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul înscris

În dr. penal, proba cu martori constituie regulă.

Nu pot fi ascultate ca martori persoanele obligate să păstreze secretul profesional, partea

vătămată, partea civilă.

Nu pot fi obligate să depună mărturie soțul sau rudele apropiate ale inculpatului.

Declarațiile părților sunt de asemenea mijloace de probă.

Declarațiile inculpatului sunt un drept, nu obligație. Aceste declarații trebuie coroborate cu alte
mijloace de probă.

Declarațiile părții vătămate și ale părții responsabile civilmente trebuie luate obligatoriu de către
organele judiciare.

Mărturisirea - poate fi extrajudiciară sau judiciară, fiind consacrat principiul indivizibilității

mărturisirii judiciare, conform căruia mărturisirea se reține în întregime împotriva celui care a făcut-
o, nu pro parte.

- este supusă principiului irevocabil ită ții, cu excepția: atunci când autorul ei poate să o re voce
dacă probează că a făcut-o din eroare..

Prezumțiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Pot fi:

- legale – reglementată expres de lege:

-> absolute: împotriva cărora nu este admisă proba contrară Ex: puterea de lucru judecat

-> relative: se admite proba contrară

- judiciare (simple), nu sunt prevăzute de lege, fiind făcute de judecător.

-> deductive: când dintr-o concluzie generală se desprinde una particulară

-> inductive: când se formulează o concluzie generală din mai multe concluzii particulare

Condiții:

• Trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins

• Trebuie să fie admisibil proba prin declarațiile martorilor

Alte mijloace de probă

Codul de procedură penală reglementează o serie de metode speciale de supraveghere sau
cercetare:

Interceptarea comunicațiilor și supravegherea video, audio sau prin fotografiere

- în cazul infracțiunilor contra securității naționale; trafic de droguri, de persoane, de arme;

spălare de bani, falsificarea banilor; contra patrimoniului; șantaj; viol; lipsire de libertate;
corupție; evaziune fiscală; care se comit prin sisteme informatice; infracțiuni cu pedeapsa
închisorii de peste 5 ani.

Supraveghere tehnică este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi

penale, la cererea procurorului, pe o durată de maximum 30 de zile.

În caz de urgență, și procurorul poate autoriza măsurile de supraveghere tehnică pentru maximum
48 de ore. Procurorul are obligația de a sesiza în termen de 24 de ore de la exprimare a măsurii
judecătorului de drepturi și libertăți, în scopul confirmării măsurii.

Mandatul de supraveghere tehnică se poate prelungit de către judecător.

Înregistrările pot fi făcute și de părți sau de alte persoane și constituie probe când se referă la
propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au avut cu terții.

Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale - cunoaște aceeași procedură,

emiți în duse, însă, un mandat de reținere.

Livrarea supravegheată de bunuri - este dispusă de procurori dacă descoperirea persoane

implicate în săvârșirea anumitor infracțiuni nu se poate face altfel, sau dacă însă și descoperirea,
sau probarea infracțiunilor nu se poate face în alt mod

Obținerea datelor de la furnizorii de rețele publice de comunicații sau de servicii de

comunicații electronice destinate publicului - se face la solicitarea organelor de urmărire
penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți.

Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane – se face de către procuror, cu
încuviințarea prealabilă a judecătorului.

Expertiza și constatarea
Raportul de expertiză constituie mijloc de probă în dreptul penal și în dreptul civil.

Expertiza se poate dispune atunci când este necesară opinia unui expert pentru constatarea,
clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări importante.

Poate fi dispusă atât în faza urmăririi penale, cat și în faza judecății

Poate fi:

1. - obligatorie: în cazul infracțiunilor comise de minori (14-16), în cazul uciderii sau vătămării
copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, când se va efectua expertiza psihiatrică, precum
și în cazul în care există îndoieli cu privire la discernământul suspectului / inculpatului

- facultativă: poate fi dispus să fie de părți, la cerere, fie de către organele judiciare, atunci
când consideră necesar.

2. - oficială: atunci când Expertul este numit de organele judiciare și controlat de ele

- contradictorie: când experții sunt numiți atât de părți, cat și de organele judiciare

- supravegheată: părțile pot desemna un specialist care are rolul de a controla modul de
efectuarea expertizei.

În dreptul civil, instanța poate numi 1 sa 3 experți pentru expertiză.

Constatarea se realizează de către organele de urmărire penală atunci când există pericolul
dispariției unor probe sau se schimbă starea de fapt sau în cazul urgente clasificării unor fapte ale
cauzei; ex: accidente de circulație.

Prezentarea scriptelor de comparație

În cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța pot dispune
prezentarea scriptelor de comparație.

Constatare la fața locului și reconstituirea

În dreptul penal, este considerată un act procedural, un procedeu de ridicare a mijloacelor de
probă NU un mijloc de probă.

În dreptul civil, cercetarea la fața locului este calificată drept act procedural NU mijloc de probă.
Constituie mijloc de probă bunul imobil / mobil care face obiectul cercetării la fața locului și nu
cercetarea în sine.

Probele materiale nu pot fi înlocuite, verificarea lor se face fie printr-o cercetare la fața locului, fie
printr-o expertiză.

În dreptul internațional, părțile în litigiu pot proba existența unui tratat fie cu originalul, fie cu copie
recunoscută de părți.

Tratatele înregistrate la secretariatul ONU sunt cuprinse în culegeri oficiale de tratate și alte
documente internaționale.

 Capitolul 12: Noţiuni de procedură judiciară

I. Procedura civilă

- Procedura civilă care guvernează procesul priveşte activitatea părţilor (§1) şi a judecătorului (§2).

§1. Activitatea părţilor

În procesul civil, părţile se numesc reclamant şi pârât, la acţiunea în fond.

Apoi, în apel, se numesc apelant (cel care declară apel) şi intimat, în recurs, recurent şi intimat.

Pentru a se putea adresa judecătorului, ele trebuie să introducă o acţiune în justiţie.

Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu libertatea sau dreptul de acces la justiţie sau la
judecător.

În doctrina franceză, se arată că acţiunea în justiţie nu trebuie confundată nici cu cererea în

justiţie, pentru că cererea în justiţie reprezintă actele de procedură care se fac în cadrul
procesului. Doctrina românească atrage, de asemenea, atenţia că noţiunea de acţiune nu este
perfect identică cu cea de cerere.

Relaţia acţiune-cerere ar fi ca de la întreg-parte

- noţiunea de acţiune are un sens mult mai larg, nu se reduce la cel de cerere. Acţiunea reprezintă
un mijloc prevăzut de lege pentru valorificarea unui drept, iar cererea reprezintă actul de sesizare
al instanţei.

Codul de procedură civilă defineşte în art. 29 acţiunea civilă ca fiind „ansamblul mijloacelor
procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi
sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”. Prin
această definiţie s‑a urmărit evidenţierea distincţiei dintre acţiune şi cerere, fiind reglementate în
art. 32 şi condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

Pentru a putea fi exercitată, acţiunea civilă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Codul de
procedură civilă prevede expres în art. 32 condiţiile exercitării acţiunii civile: capacitate
procesuală, calitate procesuală, formularea unei pretenţii, justificarea unui interes.

Orice persoană, pentru a putea formula acţiune în justiţie, trebuie să aibă, în primul rând,
capacitate procesuală de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de exerciţiu ar putea fi, în mod simplu, definită ca aptitudinea unei
persoane de a sta în judecată, în scopul valorificării unui drept, personal sau prin reprezentare.

Capacitatea procesuală presupune capacitatea deplină de exerciţiu, însă, prin reprezentare pot
participa la procesul civil şi minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie.

Calitatea procesuală are două sensuri:

a) un sens general: reprezintă titlul în baza căruia acţionează o persoană (în nume personal, fie că
este creditor, moştenitor sau părinte);

b) un sens special: înseamnă posibilitatea de a acţiona în justiţie, având un titlu special; este
rezervată numai pentru anumite persoane (de exemplu: intentarea acţiunii de divorţ presupune
calitatea de soţ; acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi introdusă numai de soţul mamei etc.).

Formularea unei pretenţii înseamnă afirmarea unui drept subiectiv şi reprezintă o condiţie
fundamentală a exercitării acţiunii civile.

În ceea ce priveşte interesul, se poate acţiona în justiţie decât dacă există un interes al persoanei
care doreşte să facă cererea de chemare în judecată.

Interesul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- să fie determinat (interesul să fie identificat prin acţiunea în justiţie);

- să fie legitim (de exemplu, dreptul la moştenire al concubinei nu este legitim, pentru că se afla
într-o stare de fapt şi nu a fost transformată într-o stare de drept);

- să fie născut şi actual (interesul trebuie să existe la data acţiunii).

- să fie direct şi personal (interesul trebuie să îi aparţină persoanei care îl reclamă; fiecăruia îi
revine sarcina să-şi apere drepturile şi interesele sale prevăzute de lege).

Acţiunea civilă poate fi introdusă şi în cazul procesului penal, deschizându‑se astfel latura civilă a
procesului penal. Astfel, se poate formula de către partea vătămată o acţiune civilă în despăgubire
pentru repararea prejudiciului săvârşit de autorul infracţiunii.

2. Activitatea judecătorului. Procedura înaintea instanţei.

Sesizarea instanţei se face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea prevede
expres acest lucru.

Reclamantul formulează o cerere de chemare în judecata ce reprezintă actul de sesizare a

judecătorului. Persoana chemată în judecată se numeşte pârât.

Cererea de judecata trebuie să cuprindă mai multe elemente: datele personale ale reclamantului,
datele reprezentantului părţii în proces (nume, prenume, domiciliu, reşedinţa etc.), obiectul şi
valoarea cererii, motivele de fapt şi de drept ale chemării în judecată, probele pentru fiecare capăt
de cerere şi semnătura (art. 194 C.proc.civ.).

Într-o cerere de chemare în judecată, reclamantul poate avea mai multe cereri (de exemplu, într-o
acţiune în justiţie pentru recuperarea unui împrumut, se pot cere şi cheltuieli de judecată, plata
transportului etc.).

- intampinare

- prima zi de infatisare

- apel

-recurs

- contestatie in anulare; revizuire

- 2 mecanisme de unifiacare a practicii jud: RIL; pronunțarea

unei hot prealbile pt dezlegarea unei probleme de drept

Elemente fundamentale de procedură penală

În procesul penal, regulile de procedură sunt diferite faţă de cel civil.

Astfel, procesul penal are 2 faze:

a) faza urmăririi penale (este secretă);

b) faza judecăţii (este publică).

a) Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi organele de cercetare penală; sesizarea se

face prin plângere penală, denunţ, prin actele altor autorităţi de constatare prevăzute de lege (de
exemplu Curtea de Conturi) sau din oficiu.

Soluţiile care pot fi pronunţate sunt următoarele:

‑ începerea urmăririi penale;

‑ scoaterea de sub urmărirea penală;

‑ încetarea urmăririi penale;

- clasarea cauzei;

‑ renunţarea la urmărirea penală.

Atunci când se stabileşte vinovăţia suspectului/inculpatului se întocmeşte rechizitoriul.

Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată şi de sesizare a instanţei.

b) În faza judecăţii, judecătorul verifică temeinicia acuzaţiilor procurorului, sarcina probei

revenindu‑i acuzării (inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie).

Dubiul profită inculpatului, în cazul probelor care nu stabilesc clar vinovăţia. Este transpunerea
principiului din dreptul privat in dubio pro reo.

Judecătorul administrează probe la cererea procurorului, a părţii vătămate (în general, a părţilor
din proces), sau din oficiu.

Probele din oficiu se administrează atunci când judecătorul consideră că acest lucru e necesar
pentru formarea convingerii lui intime.

Judecata are mai multe etape: cercetarea judecătorească (înseamnă audierea inculpatului, a
martorilor, experţilor etc.), dezbaterile, ultimul cuvânt al inculpatului, punerea de concluzii.

Apoi, completul deliberează şi se pronunţă. Partea nemulţumită poate declara apel.

Apelul se formulează atât pentru motive de drept, cât şi de fapt.

Termenul de apel este de 10 zile.

Judecătorul poate readministra probele administrate la prima instanţă.

De asemenea, poate administra probe noi.

El este obligat să verifice hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Apelul poate fi admis sau respins.

Dacă este admis, hotărârea se casează (total/parţial).

Casarea poate fi cu trimitere spre rejudecare sau cu reţinere.

Dacă apelul este respins, hotărârea este legală şi se confirma hotărârea atacată.

Hotărârile penale definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în termen de 10 zile, dacă
acestea au fost pronunţate cu încălcarea normelor procesuale.

În privinţa căilor extraordinare de atac, Codul de procedură penală modifică aceste căi de atac,
astfel nu mai există calea ordinară de atac a recursului.

Astfel, este reglementat recursul în casaţie, judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recursul se declară împotriva hotărârilor curţilor de apel, ca instanţe de apel, în 30 de zile de la

data comunicării deciziei instanţei de apel.

Înalta Curte poate admite recursul, casând hotărârea atacată sau respinge recursul în casaţie.

O altă cale extraordinară de atac este revizuirea, care se declară împotriva hotărârilor
judecătoreşti definitive, atât în privinţa laturii penale, cât şi a celei civile.

Codul de procedură penală reglementează, ca şi Codul de procedură civilă dispoziţii privind

asigurarea practicii judiciare unitare: recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile care să dezlege o problemă de drept.

Dispoziţiile privind judecarea, conţinutul deciziilor şi efectele lor în cazul acestor două mecanisme
de asigurare a practicii unitare sunt similare cu cele din materie civilă.

 Răspunderea juridică

1.Terminologie

- latinescul respondeo, -ere = a răspunde, a corespunde, a fi egal, a răsplăti

- În limba franceză: responsabilité juridique

- în limba engleză: liability; responsability= în context internațional și constituțional

- ca instituţie juridică, răspunderea: asociată cu responsabilitatea

- termenul de responsabilitate: latinescul spondeo = obligaţia solemnă a debitorului,

din contractul verbis din dreptul roman, de a-şi executa prestaţiile din contract, faţă de creditorul
său

Conceptul de răspundere= în mod tradiţional, asociat cu dreptul

- Dreptul a fost văzut, din afară, ca având un rol coercitiv, represiv.

- rolul dreptului a fost limitat doar la a interveni pe terenul răului deja înfăptuit, considerându-se că
nu are decât menirea de a repara, de a restabili ordinea în societate şi de aceea, este firesc să se
ocupe doar cu tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

- iniţial: în gândirea juridică, a fost respins conceptul de responsabilitate, care s-a considerat că
aparţine exclusiv moralei, dreptului fiindu-i aplicabil numai conceptul de răspundere.

- DAR: dreptul= rol de disciplinare, de civilizare a comportamentului uman în societate și, prin
urmare, prin normele sale joacă şi un rol preventiv

- dreptul nu poate fi redus doar la menirea dreptului penal, de a pedepsi, de a trage la răspundere.

- ulterior: a fost admis conceptul de responsabilitate în domeniul dreptului, astfel că la ora

actuală cele două concepte, responsabilitate şi răspundere sunt văzute ca aflându-se într-o
unitate indisolubilă.

2. Corelaţia responsabilitate-răspundere juridică

- Responsabilitatea socială are mai multe forme: morală, religioasă, politică, juridică.

- Definiția Responsabilității (în general) = obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da

socoteală de ceva

- Definiția Răspunderii (în general) = consecinţa rezultată din neîmplinirea unei obligaţii legale

- s-a spus că: responsabilitatea este un fapt intern al omului, iar răspunderea, un fapt extern.

Responsabilitatea: dublu caracter, obiectiv şi subiectiv.

-caracterul obiectiv = atitudinea pe care o avem faţă de sancţiunile legilor şi cele ale opiniei
publice;

- caracterul subiectiv = la atitudinea în faţa propriei conştiinţe atunci când am produs răul.

-în literatura juridică: responsabilitatea = un fapt social; relaţia ei cu răspunderea constă în faptul
că responsabilitatea= asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii omului

-în doctrină: responsabilitatea juridică = atitudinea conştientă şi deliberată de a-şi asuma grija de
a realiza norma de drept

Răspunderea juridică, pentru a putea fi angajată, trebuie să fie reglementată într-o lege.

Răspunderea are întotdeauna caracter legal sau normativ. În absenţa unei prevederi legale care s-
o reglementeze, aceasta nu poate fi declanşată, pentru că „nimeni nu-şi poate face singur
dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”.

Responsabilitatea preexistă răspunderii, iar aprecierea responsabilităţii se face tot prin raportare la
lege, în sensul că legea trebuie să dea naştere, prin dispoziţiile sale, sentimentului responsabilităţii

Răspunderea juridică este strâns legată de titularul obligaţiei juridice, dobândind un caracter
subiectiv şi fiind considerată un fapt social.

În literatura de specialitate, există mai multe definiții ale răspunderii juridice:

1) = complex de drepturi şi obligaţii conexe care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice
(Mircea Costin).

2) = obligaţia de a repara paguba cauzată altuia printr-un act contrar ordinii juridice (Ph. Le
Tourneau, L. Cadiet )

În ceea ce ne priveşte, definim răspunderea juridică drept un ansamblu de drepturi fie ale
statului, fie ale persoanei vătămate şi de obligaţii ale autorului faptei antisociale, prin care se
restabileşte ordinea de drept încălcată, prin aplicarea sancţiunilor juridice.
Important: a nu se confunda cu sancţiunea juridică și constrângerea , răspunderea reprezintă, de
fapt, fundamentul lor

Secţiunea a II-a: Formele răspunderii juridice

- Fiecărei ramuri de drept îi corespunde o formă de răspundere specifică. Astfel, există o

răspundere civilă, penală, de drept administrativ, de dreptul muncii, o răspundere constituţională a
Parlamentului etc.

Principii comune indiferent de forma de răspundere:

a. principiul legalităţii răspunderii, conform căruia răspunderea, pentru a putea fi angajată,

trebuie să fie prevăzută de lege;

b. principiul răspunderii personale (fiecare răspunde pentru faptele sale);

c. principiul răspunderii pentru vină (fiecare răspunde dacă a comis fapta cu vinovăţie);

d. principiul prezumţiei de nevinovăţie (fiecare persoană se consideră nevinovată până la proba

contrarie);

e. principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport cu fapta (sancţiunea se aplică în raport cu

gravitatea faptei comise).

Alţi autori (L Barac)= patru principii ale instituţiei răspunderii juridice:

1. Principiul legalităţii răspunderii înseamnă că angajarea răspunderii unei persoane este

prevăzută într-o normă juridică

2. Principiul răspunderii numai pentru fapte ilicite înseamnă că răspunderea unei persoane nu
poate fi angajată decât dacă fapta sa este incriminată de lege, adică are caracter ilicit.

3. Principiul ne bis in idem înseamnă că persoana vinovată de încălcarea normei de drept

răspunde o singură dată pentru fapta sa.

Important: nu este, însă, exclus cumulul mai multor forme de răspundere, de exemplu,
răspunderea penală cu cea civilă, răspunderea penală cu cea disciplinară etc.

4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică presupune angajarea răspunderii într-un

termen rezonabil, astfel încât ordinea de drept să fie restabilită cât mai rapid.

În cadrul fiecărei ramuri de drept se stabilesc, însă, condiţiile fiecărei forme de răspundere

-ex.: a) în dreptul civil, răspunderea se împarte în răspundere contractuală şi răspundere

delictuală.

b) răspunderea penală = raport juridic de constrângere, prin care statul are dreptul să-l
sancţioneze pe infractor, iar infractorul are obligaţia de a executa sancţiunea.

c) răspunderea disciplinară este asemănătoare cu cea penală, numai că fapta săvârşită

(abaterea) prezintă un grad de pericol mai redus, iar sancţiunea este mai puţin gravă. Sancţiunile,
în acest caz, pot avea caracter moral (mustrarea, avertismentul) sau pecuniar (reducerea
salariului). Se întâlnește în dreptul muncii

 d) răspunderea administrativă, la rândul ei, îmbracă trei forme:

- răspunderea administrativ-contravenţională

- răspunderea administrativ-patrimonială

- răspunderea administrativ-disciplinară (în Dreptul funcției publice).

Deşi fiecare ramură a dreptului fixează câteva condiţii specifice răspunderii din cadrul ei, există
trei condiţii-standard, cu caracter general, valabile în orice ramură şi a căror întrunire se cere a fi
cumulativă.

Secţiunea a III-a: Condiţiile răspunderii juridice

- conduita sau faptul ilicit;

- vinovăţia;

- legătura de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs.

IMPORTANT: întrunirea celor 3 condiții se cere a fi cumulativă.

1. Conduita sau faptul ilicit poate avea forma unei acţiuni sau inacţiuni.
- acțiunea să aibă caracter ilicit,

- caracterul ilicit se apreciază întotdeauna prin raportare la lege, adică trebuie verificat dacă fapta
săvârşită este incriminată sau nu de o normă juridică.

B. Conduita ilicită poate consta:

a) într-o acţiune atunci când legea cere subiectelor de drept o atitudine de abţinere, de inacţiune,
iar făptuitorul săvârşeşte contrariul, încălcând astfel legea.

b) într-o inacţiune sau o abstenţiune, atunci când legea pretinde

destinatarilor normei juridice o acţiune (să dea, să facă sau să nu facă ceva).

- Conduita ilicită=expresia unui anumit grad de pericol social, iar gravitatea acestuia determină
diferenţierea formelor conduitei ilicite şi încadrarea ei într-un anumit tip de ilicit: penal,
administrativ, civil etc.

2. Vinovăția
a. Definiție =atitudinea psihică pe care o are făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei ilicite, cu
privire la faptă şi consecinţele acesteia

b. Important: Ceea ce se verifică este faptul dacă autorul faptei ilicite a avut în momentul comiterii
faptei reprezentarea conştientă a ceea ce face, a urmărilor sau, altfel spus, dacă a acţionat cu
discernământ, sau dacă a avut posibilitatea alegerii comportamentului său.

c. Vinovăţia are două elemente componente: elementul intelectiv şi cel volitiv.

-Elementul intelectiv = cunoaşterea trebuinţelor, a realităţii lumii exterioare individului.

-Elementul volitiv (de voinţă) înseamnă activitatea psihică ce presupune deliberarea şi decizia
pentru un anumit comportament de urmat

d. Formele vinovăției: intenția, culpa, praeterintenția sau intenția depășită (semnificație pentru
dreptul penal, pentru că în dreptul civil sau în alte ramuri, distincţia nu este relevantă;
praeterintenția este reglementată pentru prima dată de NCP)

În Dreptul penal, intenția are două forme:

1. Intenția directă=făptuitorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin

comiterea faptei (autorul faptei lovește cu un topor victima în cap);

2. Intenția indirectă= făptuitorul prevede rezultatul faptei și deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui (ex: vătămarea corporală gravă a victimei și abandonarea pe un
câmp înghețat).

 3. Culpa:
1. Culpa cu prevedere= făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, considerând
fără temei că nu se va produce (denumită și culpă cu ușurință sau cu ușurătate);

ex: nereducerea vitezei în apropierea unui grup de persoane sau la trecerea de pietoni

2. Culpa fără prevedere= făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l
prevadă (ex: un medic care administrează o doză mai mare de medicament determinând
moartea victimei); e denumită și culpă simplă, neglijență, greșeală.

IMPORTANT: trebuie judecată previzibilitatea faptei, iar acest lucru se califică prin raportare la
atribuțiile concrete ale autorului faptei, la nivelul lui de cultură, de pregătire, ținând cont de legile
de organizare şi funcţionare a anumitor instituţii sau de exercitare a anumitor profesii(de medic,
poliţist, cadru al armatei, profesor, magistrat etc.)

Care este nivelul de pregătire ce trebuie avut în vedere în aprecierea unei astfel de forme a
culpei?

- Răspuns: nivelul omului mediu, evitându-se extremele, adică raportarea nu se face nici la
omul simplu, nici la elite.

Praeterintenția= fapta este comisă cu intenție, dar rezultatul produs este mai grav decât cel
urmărit de făptuitor, rezultat datorat culpei acestuia (ex.: loviturile sau vătămarea cauzatoare de
moarte, tâlhăria urmată de moartea victimei etc.)

- formă mixtă de vinovăție, ce presupune și intenția și culpa

- existența culpei în rezultat este ceea ce distinge praeterintenția de intenția indirectă

Esențial:

1. O faptă constând într-o acțiune sau inacțiune este infracțiune dacă este săvârșită cu intenție.

2. Aceeași faptă săvârșită din culpă este infracțiune numai dacă legea o prevede în mod expres.

e. Cauzele care înlătură vinovăția: se ajunge la neangajarea răspunderii juridice (pentru că în

absenţa unei condiţii, răspunderea nu se poate declanşa).

- două categorii:

cauze justificative

- legitima apărare

- starea de necesitate

- exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (impuse de autoritatea competentă, dacă
nu e vădit ilegală)

- consimțământul persoanei vătămate în comiterea faptei (este justificată fapta prevăzută de

legea penală dacă persoana vătămată putea dispune legal de valoarea lezată; nu se aplică la
infracțiunile contra vieții sau când legea exclude efectul justificativ al consimțământului)

cauze de neimputabilitate

- constrângerea fizică

- constrângerea morală

- excesul neimputabil (persoana în legitimă apărare a depășit, din cauza tulburării sau temerii
limitele unei apărari proporționale cu gravitatea atacului),

- minoritatea făptuitorului

- iresponsabilitatea

- intoxicația

- eroarea

- cazul fortuit.

3. Legătura de cauzalitate este cea de-a treia condiţie a răspunderii juridice şi se referă la faptul
că rezultatul conduitei ilicite este urmarea, consecinţa nemijlocită, directă a faptei autorului.

Important:

a) acţiunea, conduita ilicită este cauza directă a rezultatului produs.

b) atunci când se analizează legătura de cauzalitate, se urmăreşte înlăturarea unor terţe elemente,
accidentale, care se suprapun peste lanţul cauzal şi care ar putea să influenţeze rezultatul.

c) dacă se stabileşte că rezultatul produs nu este consecinţa directă a faptei ilicite, atunci
răspunderea juridică nu poate fi angajată.

În materie penală, sunt reglementate o serie de cauze care înlătură răspunderea penală.

Aceste cauze au două caracteristici importante:

a) au caracter general, în sensul că se referă la orice infracţiune şi

b) înlătură posibilitatea aplicării sancţiunii.

Amnistia =acordată prin lege şi priveşte infracţiunile reglementate de lege.

Prescripţia este o altă cauză a înlăturării răspunderii penale, datorită curgerii timpului de la data
comiterii infracţiunii şi a netragerii la răspundere penală. Prescripţia: orice infracţiune cu excepţia
celor contra păcii şi omenirii, care sunt imprescriptibile, precum şi a infracţiunilor care au avut ca
urmare moartea victimei.

Lipsa plângerii prealabile exclude, de asemenea, răspunderea penală. Chiar dacă fapta penală
s-a comis, dacă persoana vătămată nu depune plângere în termenul legal, răspunderea nu poate
fi declanşată.

În cazul retragerii plângerii de către victimă, răspunderea se declanşează, dar se stinge.

Retragerea plângerii se poate face numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi înlătură
răspunderea numai faţă de persoana faţă de care a fost retrasă, adică are efecte in personam.

Împăcarea = o înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de a stinge conflictul

născut din săvârşirea infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură
răspunderea penală a infractorului (deci este un act juridic bilateral).

Si în cazul celorlalte forme de răspundere există cauze de exonerare, cum ar fi:

- cazul fortuit

- forţa majoră

- fapta unei terţe persoane

- fapta victimei. Aceste cauze trebuie să întrunească cumulativ condiţiile reglementate de lege
pentru aplicarea lor.