Sunteți pe pagina 1din 86

CURS DE ISTORIA PSIHOLOGIEI

Text sintetic

Lector drd. Cristina Herghiligiu

1
CUPRINS

pag

I. Psihologia pe „altarul cunoaşterii”

1. Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei……………………………… .5


2. Locul Psihologiei în sistemul ştiinţelor…………………………………………
3. Obiectivele Istoriei Psihologiei ; tendinţe şi controverse importante în universul de
discurs psihologic……………………………………………………………… 9

II. Elemente ale psihologiei în Antichitatea greacă presocratică şi în Orient

1. Concepţii naturalist –ştiinţifice despre suflet la vechii greci……………………12

1.1. Heraclit din Efes


1.2. Thales din Milet
1.3. Anaximene
1.4. Anaximandru
1.5. Parmenide
1.6. Empedocle
1.7. Anaxagora
1.8. Democrit

III .Evoluţia Psihologiei în Grecia clasică

1. Gândirea psihologică la Socrate şi Platon ;ştiinţa ca reamintire……………….. 22

2. Gândirea psihologică a lui Aristotel…………………………………………... 25

IV. Viziunile psihologice în perioada elenistă………………………………………31


3.1. Peripateticii :sufletul ca materie şi mişcare…………………………. 32.

3.2. Sofiştii - Protagoras, Hypias şi Gorgias; Lucreţius ………………… 33

3.3. Stoicii : principiul primar al pneumei……………………………… 34

2
V. Repere ale Istoriei Psihologiei în Evul Mediu şi modernitatea timpurie

1. Imaginea socială în Evul Mediu………………………………............................38

2. Voluntarismul la Sfântul Augustin……………………………............................40

3. Toma din Aquino :ordinea socială scolastică………………………....................41

4. Nominaliştii……………………………………………………………………..45

5. Modernitatea timpurie ( gândirea mecanicistă)…………………………………46

VI. De la Antichitate la paradigmele gândirii psihologice moderne

1. Condiţiile transformării psihologiei într-o ştiinţă de sine stătătoare …………......53

Curentul darwinist…………………………………………………..........54

Psihologizarea teoriei reflexului…………………………………............54

Rolul lui Helmholtz în fundamentarea Psihologiei………………….......55

2. Pasul decisiv în naşterea Psihologiei ca ştiinţă ( W. Wundt )…………………….56

VII. Asociaţionismul

1. Asociaţionismul clasic-debutul gnoseologic al psihicului…………......................57

2. Evoluţia asociaţionismului…………………………..............................................59

3. Limite de abordare a curentului…………………………………..........................60

VIII. Structuralismul…………………………………………………............................60

1. Abordarea structural- dinamică a psihicului…………………………….............. 61

2. Demersul piagetian structuralist……………………………………….................61

3. Dificultăţi de abordare a psihicului………………………………........................64

4.”Şcoala de la Chicago” –model nou de abordare a psihicului…………..................64

IX. Behaviorismul
1. Reacţii adaptative la behaviorismul timpuriu…………………………...............66
2. Adaptarea la mediu şi problema direcţionării comportamentului…………….......66

3
3. Legile învăţării…………………………………………………………………68

4. Contribuţia behaviorismului la dezvoltarea Psihologiei ( J. K. Thorndike) …....66

X. Gestaltismul

1. Planul de reconstrucţie al noii psihologii…………………..................................69

2. Efectele filosofiei fenomenologice………………………………………………70

3. Legile „gestalt”-ului…………………………………………………………......71

XI. Psihanaliza

1. Momente importante în naşterea psihanalizei……………………………………72

2. Despre viaţa lui S. Freud…………………………………………………………73

3. Contribuţii ale psihanalizei la evoluţia Psihologiei…………………………...…74

4. Contribuţiile freudismului pentru psihologie ……………………………………74

XII. Psihologia românească: trecut şi istorie

1. Gândirea psihologică românească între 1860 – 1890……………………………75.

2. Psihologia românească în perioada 1890 – 1920………………………………....77

XIII . Psihologia românească (II )

1. Repere ale psihologiei româneşti după Primul Război Mondial ( Şcoala de Iaşi,
Cluj ,Bucureşti )…………………………………………………………………..78
2. Istoria psihanalizei româneşti………………………………………………….....82

XIV. Psihologia socială şi culturală – o extensie necesară

1. Psihologia socială şi problema sugestiei……………………………………......…83

2. Imitaţia ca bază a relaţiilor dintre oameni………………………………… …......85

4
I. Psihologia pe „altarul cunoaşterii”:
1. Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei
2. Locul Psihologiei în sistemul ştiinţelor
3. Obiectivele Istoriei Psihologiei ; tendinţe şi controverse importante în universul de
discurs psihologic

1. Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei


Traiectul istoric al apariţiei şi evoluţiei Psihologiei este unul extrem de sinuos şi cu
multe aspecte contradictorii ; multitudinea lor l-a determinat pe Herman Ebbinghaus
(Manual de psihologie, 1908 ) să afirme constatativ că această ştiinţă are „un trecut
lung, dar o istorie scurtă”. Afirmaţia lui invită la a privi „caznele” prin care Psihologia a
trecut până la a fi numită ştiinţă şi recunoscută ca atare iar argumentele sunt multe în
acest sens :originea ei neprecizată, că obiectul ei este nedeterminat, contestarea
metodelor ei ca fiind nesigure, punerea la îndoială a legilor ei specifice etc. Dacă
cugetăm numai asupra elementelor enunţate anterior avem suficiente motive să
înţelegem de ce unii autori au fost determinaţi să scrie lucrări care să îndepărteze sau să
diminueze această nedreaptă atitudine , iar alţii să vorbească de „biografia” plină de
dramatism a Psihologiei. În acest ultim sens, psihologul Vasile Pavelcu a scris o lucrare
interesantă – Drama Psihologiei(1972).
Definirea Psihologiei ca ştiinţă pare, la prima vedere, o întreprindere teoretică
destul de simplă : ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile. Dar toată această simplitate „moare” în momentul în care
trebuie să precizăm ce este un fenomen psihic sau ce se înţelege prin acest concept.
Este extrem de greu de precizat ceea ce compune viaţa sufletească ; mereu au existat
diferenţe de opinii în ceea ce priveşte obiectul psihologiei , situaţie care a determinat
pe mulţi psihologi ( Pierre Greco, de exemplu ) să declare existenţa mai multor
psihologii şi deci, imposibilitatea stabilirii unui obiect unitar al acesteia.
Cert este că fenomenele sufleteşti au două posibile moduri de abordare :
9 practic
9 teoretic( ştiinţific)

5
În viaţa obişnuită este uşor de constatat că între indivizi există deosebiri, situaţie
specifică de la epoca primitivă până în zilele noastre: unii sunt mai calmi şi tăcuţi, alţii
mai vioi , vorbăreţi , unii curajoşi, alţii fricoşi etc, elemente particularizante care au avut
importanţă în practică ( ex. –cazul unui trib : în timpul vânătorii erau puşi pe post de
hăitaşi cei fricoşi; cei curajoşi şi abili erau aşezaţi în faţă pentru a ţinti vânatul ).
Evoluţia societăţii omeneşti a dovedit importanţa cunoaşterii particularităţilor
psihice pentru succesul unor activităţi care presupuneau numeroase relaţii cu oamenii (
ex. activitatea judecătorească, cea a preoţilor etc). Acelaşi lucru susţine şi dezvoltarea
literaturii şi a filosofiei ce conţinea cugetări cu privire la reacţii psihice, observaţii ,
vizibile de la antichitate ,până la marii romancieri din ultimele două secole. Un ex.
relevant pentru antichitate îl reprezintă Teofrast şi lucrarea sa Caracterele. Cu toate
acestea nu putem vorbi de cunoştinţe psihice precise, sistematizate , verificate în mod
riguros, ci mai degrabă de o psihologie intuitivă, a „simţului comun”, mai mult o artă
decât o ştiinţă.
Ca ştiinţă, Psihologia a evitat aprofundarea psihologiei naive, fără a renunţa
definitiv la ea; din deceniul al VII-lea al sec nostru, s-au dezvoltat cercetări riguroase
asupra psihologiei simţului comun şi a felului în care e utilizată zilnic, deschizându-se
astfel un nou domeniu de cercetare pentru ştiinţă ( Traian Herseni ,A. Cosmovici).
Unele fenomene precum : moartea, visele din timpul somnului, bolile psihice,
delirul, halucinaţiile etc au avut un efect deosebit asupra psihicului şi a naturii sale.
Adevăratul progres al gândirii psihologice începe odată cu apariţia marilor gânditori ai
Antichităţii.
Primul care a abordat fenomenele psihicului din poziţia unui observator este
Aristotel ( 384-322 î. Cr.). Acesta , face în lucrările sale observaţii interesante,
pertinente, cum este şi consemnarea asociaţiilor de idei ,dar nu numai ; ele au fost
expuse în lucrări ca :Despre memorie şi reamintire, Despre simţire şi cele sensibile,
Despre vise ş.a., reunite azi în lucrarea Parva naturalia. Au existat şi alţii interesaţi în
epocă de fenomene psihice; Epicur (341-270 î. Cr.)era preocupat de explicarea
senzaţiilor.
În Evul mediu nu avem poziţii deosebite, interesul deplasându-se spre
spiritualismul mistic.

6
În sec al XVII-lea se înregistrează o revigorare prin apariţia lucrării lui J. Locke
(1632- 1704) Eseu asupra intelectului omenesc; englezul poate fi considerat
întemeietorul psihologiei moderne. El practică însă o psihologie reflexivă ,bazată pe
introspecţie şi raţionament, neutilizând experimentul şi făcând apel foarte palid la
observaţia externă sistematică.
Secolul al XVIII-lea aduce o nouă direcţionare a psihologiei care susţine
importanţa asociaţiei de idei, mecanism prin care se dorea explicarea formării şi
funcţionării psihicului în întregime ( James Mill, D. Hartley ş.a.). Încercarea merită
apreciată ,dar ea se va dovedi simplistă . În spaţiul francez apărea gândirea
materialiştilor care priveau omul ca pe o maşină ( La Mettrie, de ex.).
Termenul „psihologie” se va încetăţeni în acest secol XVIII după ce Ch. Wolff va
da luminii tiparului două cărţi : Psihologia empirică(1732) şi Psihologia
raţională(1734); elevul său, Imm. Kant a impus termenul în vocabularul filosofic
,enorma sa influenţă având un rol colosal. Ca ştiinţă însă, psihologia se va „asambla”
spre finalul sec. al XIX-lea.
Influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-1857) şi evenimentele
produse de progresul tehnic , au condus la dezvoltarea ştiinţelor exacte cu efecte şi
asupra studiului psihicului.
Cercetările asupra creierului (P. Flourens),demonstrarea experimentală a unor
funcţii inhibitorii ale creierului( I. Scenov), stabilirea unui procedeu de măsurare a
timpului de reacţie ( T. Bessel), fenomenul producerii culorilor şi natura timbrurilor
sunetelor etc. au determinat ca efect ulterior apariţia la Leipzig, a primului laborator de
psihologie experimentală în 1879 ,inaugurat de W. Wund, iar 10 ani mai târziu avea loc
primul congres de psihologie.
Secolul XX aduce o orientare paralelă a psihologiei pe mai multe direcţii, fiecare
cu un anume fel de a privi obiectul psihologiei. Astfel , vorbim de behaviorism,
psihanaliză, gestaltism, psihologie fenomenologică, psihologia comprehensivă etc.
Fiecare din ele, cu argumente proprii au încercat să emită judecăţi de valoare ,cât mai
corecte şi interesante. Cu toate acestea, curentele în cauză au avut de înfruntat critici pe
părţile unde au dat dovadă de slăbiciune , sau au apărut dizidenţe în cadrul lor, erezii

7
care au sporit uneori gradul de incertitudine . De exemplu, chiar în ceea ce priveşte
obiectul psihologiei n-a existat unitate de vederi :
9 pavlovismul – găseşte soluţii în studiul reflexelor condiţionate
9 behaviorismul – are încredere doar în comportamentul observabil din exterior
9 psihanaliza – esenţialul constă în impulsurile inconştiente
9 fenomenologia – are preferinţă spre analiza vieţii mintale interioare
Dincolo de toate, putem observa şi aprecia dezvoltarea deosebită a cercetărilor de
psihologie în secolul XX, fapt ce a condus la apariţia a numeroase specializări, ramuri
noi în psihologie. În acest sens menţionăm între ramurile „practice” unele ce au intenţia
de a optimiza activitatea în diferite domenii:

2. Locul Psihologiei în sistemul ştiinţelor


Privită exhaustiv putem spune că psihologia studiază conduita umană( atât cea
exterioară , cât şi cea interioară ), cauzele şi acţiunile care se produc, imediat sau tardiv,
direct sau indirect în comportamentul persoanei.
Am constatat că evoluţia sinusoidala a psihologiei a determinat o sumă de
consecinţe care pot stabili locul acesteia în sistemul ştiinţelor .
De la apariţia ei ca ştiinţă ,într-un secol şi jumătate ,psihologia a urmat un drum
interesant: de la negarea ei ca ştiinţă până la obţinerea statutului de ştiinţă centrală în
rândul tuturor celorlalte ştiinţe, situaţie cât se poate de firească daca ne gândim la
complexitatea ontologică şi de conţinut în ceea ce priveşte obiectul ei de studiu.
Psihologia are un caracter interdisciplinar în sensul că , nu poate fi concepută decât
cu ajutorul celorlalte ştiinţe care îi oferă suport, fundamente, chiar unele împrumuturi
etc. Interacţiunea este majoră ,relaţia cu celelalte ştiinţe este una de natură biunivocă.
Astfel, psihologia oferă importante repere de abordare unor ştiinţe precum sociologia sau
pedagogia…nu putem vorbi de acţiunile actorilor sociali sau de demersuri educative fără
o fundamentare psihologică a acestora. Pe de altă parte, fără prezenţa psihologiei în
biochimie, în fizică, în fiziologie sau neurologie nu se poate înţelege psihicul sau explica
şi cu atât mai puţin poate fi influenţat.
O altă problemă specifică este păstrarea perimetrului psihologiei, delimitarea
obiectului ei de cercetare şi strădania de a nu se încălca de către alte ştiinţe „hotarele”

8
psihologiei, dar nici invers. Atent la aceste lucruri , psihologul ieşean Vasile Pavelcu
sublinia clar că posibilele pendulări conduc la „psihologizarea a numeroase discipline, la
o extremă, şi de psihologizare a psihologiei la cealaltă extremă” ( Drama psihologiei).
De ex., Gabriel Tarde a psihologizat sociologia prin considerarea imitaţiei ca factor
socio-genetic, E. Durkheim – sociologizarea psihologiei, prin strădania de a ne convinge
asupra rolului constrângător al faptelor sociale.
Dincolo de toate constatăm, în epoca contemporană , că psihologia este prezentă în
numeroase domenii de activitate ,acolo unde omul este un element decisiv : în
învăţământ, în practica medicală, în procesele productive, pregătire militară , justiţie (
ancheta judiciară) etc.

3.Obiectul Istoriei Psihologiei; tendinţe şi controverse importante în universul de


discurs psihologic

Este extrem de greu de delimitat cu precizie acest obiect, atâta timp cât prezenţa
numeroaselor şcoli şi orientări în domeniu fac aproape imposibilă acest lucru. Situaţia
este cu atât mai dificilă dacă privim lucid lucrurile şi constatăm că , chiar în conţinutul
lor, şcolile ,curentele de gândire psihologică , comportă erezii, disocieri etc., situaţie care
se păstrează şi la nivelul relaţionării între şcoli. Fiecare din ele , pornind de la ideea
deţinerii adevărului absolut, s-au situat pe poziţii ireconciliabile, dorind să deţină
hegemonia în domeniu.
Având aceste piedici conştientizate este dificil de precizat elementele lor comune.
După opinia unor psihologi( ex. M. Zlate) s-au creionat cam patru perspective de a
aborda obiectul psihologiei :
9 viaţa psihică interioară a individului(introspecţionismul, psihanaliza);
9 comportamentul (behaviorismul);
9 activitatea (psihologia conduitei );
9 omul concret (psihologia umanistă );
Deoarece introspecţia şi-a propus studierea fenomenelor conştiente, ea s-a mai
numit şi psihologia conştiinţei. Începuturile sunt legate de Leipzig , de laboratorul lui
Wundt, fundat în 1879, unde au venit la specializare mulţi psihologi. Răspândirea lui

9
s-a făcut atât în Europa , cât şi în America. În Europa important este S. Freud şi
psihanaliza sa, în America vorbim de apariţia structuralismului care a fost o adevărată
provocare; ca o reacţie la acest curent va apărea funcţionalismul ( „şcoala de la
Chicago”). Obiectul de studiu l-a reprezentat stările mintale conştiente, apoi
inconştientul şi sexualitatea , iar metodele folosite au fost unele de natură subiectivă,
anume cea a introspecţiei şi cea psihanalitică.
Într-o asemenea condiţie , finalitatea nu putea fi decât descriptivă, explicativă sau
cu sensuri terapeutice.
Au apărut ca o derivare din ele, ulterior, introspecţia experimentală( Binet, Şc. De
la Würzburg etc).
Behaviorismul (şc comportamentală) îşi are începutul în America şi în
pragmatismul american, foarte răspândit în epocă. În 1913, J. B.Watson propunea
înlăturarea conştiinţei şi înlocuirea ei cu comportamentul ca obiect de studiu, singurul
în măsură de afi observat, cuantificat etc. Pentru a întări ideea, Watson precizeză că
există o relaţie directă între stimul şi reacţie, psihologul având menirea de a prevedea
răspunsul.
Deşi intenţia era bună, aceea de a ne depărta de subiectivismul de până atunci,
totuşi el rămâne limitat . Ca şi curent , el a condus la descoperirea şi formularea
legilor cauzale, la ameliorarea şi dirijarea comportamentului. Ulterior, vom cunoaşte
neo-behaviorismul (Tolman).
Aceste dihotomii , extreme în gândirea psihologică , au avut parte de o altă
abordare,a cărei strădanie s-a dus pe un al teren, cel al depăşirii lor. Ea se va numi
psihologia conduitei umane, iar începuturile se găsesc pe pământ francez, cu Pierre
Janet ( 1912- 1918 ;1931- 1932). Ea se preocupa de conduitele inferioare şi
superioare ale omului, propunând pentru aceasta o sumă de metode, atât obiective, cât
şi subiective: observaţia, experimentul, metoda psihanalitică, cea clinică etc.
Finalitatea acestei „trude „ va fi una explicativă, descriptivă prin excelenţă,
interpretativă şi terapeutică.
Pornind de la cele stabilite de psihologia conduitei, mai târziu vom vorbi
psihologia acţională ( Wallon, J. Piaget, Leontiev, Rubinstein).

10
Observaţia, pertinentă de altfel, că nu funcţiile psihice trebuie considerate obiect
de studiu al psihologiei, ci funcţiile psihice ale omului concret şi activitatea personală
a acestuia, a condus la apariţia altui curent psihologic : psihologia umanistă.
Începuturile ei sunt făcute sub auspiciile terminării celui de-al doilea conflict
mondial, pe pământ american ,prin strădaniile lui Rogers ( 1951) şi A. Maslow(1954).
Într-o asemenea cuantificare , obiectul vizat de curent a fost sinele individual şi unic
al omului, alegerea, creativitatea , valorizarea etc. Pentru aceasta a folosit o sumă de
metodologii interpretative ( principiul individualismului metodologic ), metode
obiective, subiective, proiective .
Ţintele majore ale curentului au fost dezvoltarea şi maturizarea personală, cultura
relaţiilor interpersonale şi schimbarea societăţii. Cert este că, mai târziu, pornind de la
cele exprimate în psihologia umanistă, s-a ajuns la psihologia transpersonală (
Vaughan, Walsh ).
Evident că, privind retrospectiv, constatăm că fiecare din aceste curente au avut,
pe lângă merite incontestabile ,şi limite, unele recunoscute chiar de ele. Cu toate
acestea nici una nu a reuşit să rezolve obiectul psihologiei, încât nu ne rămâne decât
să conchidem că obiectul psihologiei îl constituie studiul activităţii psihice a omului
concret sau, altfel spus, studiul psihologic al omului concret care acţionează.
Apariţia Psihologiei s-a făcut la punctul de joncţiune dintre filozofie şi ştiinţele
naturii, considerată a fi o ştiinţă despre „suflet”, imagine cu care a traversat
Antichitatea, Evul Mediu şi o parte a Epocii Moderne. În secolul XX ,soarta
Psihologiei se joacă la hotarul de despărţire dintre ştiinţele naturii şi cele sociale, iar
evoluţia ei este spectaculoasă, dacă ne gândim la influenţa majoră pe care o are
asupra unor alte ştiinţe sau, contribuţia deosebită la constituirea unor ştiinţe de
graniţă.

II.Elemente ale psihologiei în Antichitatea greacă presocratică şi în Orient

1. Concepţii naturalist –ştiinţifice despre suflet la vechii greci


9 Heraclit din Efes
9 Thales din Milet

11
9 Anaximene
9 Anaximandru
9 Parmenide
9 Empedocle
9 Anaxagora
9 Democrit

Trăsături definitorii ale gândirii greceşti vechi :


‰ Concepţiile despre suflet s-au născut atunci când credinţa mitologică a fost
schimbată cu una despre materie; concepţiile materialiste s-au străduit să
explice sufletul pe baza legilor naturii. Omul nu făcea excepţie de la
această situaţie, el fiind inclus ca parte a acestui sistem al naturii,
deopotrivă cu sufletul lui.
Gânditorii materialişti au ales diverse elemente materiale : apa (Thales),
apeiron-ul ( Anaximandru), aerul (Anaximene), focul ( Heraclit) etc.
Activitatea din natură , fenomenele erau explicate prin reducerea lor la
elementele componente ( foc, aer, apă etc)
‰ În atare condiţii, sufletul era văzut ca fiind de natură materială şi dotat cu
proprietatea automişcării; în plus, era văzut ca o parte a naturii şi a
substanţei cosmice. În momentul în care materia spirituală capătă alte
trăsături, distincte de cele ale materiei fizice, începe cercetarea atentă,
distinctă a sufletului. Cronologic, acest lucru se petrece începând cu
Heraclit din Efes
THALES DIN MILET ( cca 625 –cca 545 î. Cr.)
Filosoful este considerat primul cercetător grec al naturii lucrurilor luate în
ansamblu. Nu se ştie momentul naşterii sale, prima menţiune în legătură cu el fiind făcută
în 585 î. Cr., anul eclipsei ,pe care el a prevăzut-o.
A considerat apa drept principiu constitutiv fundamental al Universului, în
încercarea de a formula o viziune raţionalistă despre lumea fenomenală; totul este
compus din apă şi, întrucât principiul originar comun – arché ( se află la baza tuturor

12
lucrurilor şi determină cauzal transformările perceptibile )este considerat a fi animat şi
mobil în sine, apa este şi ea animată ( aşa-numitul hilozoism).
Cunoaştem puţine lucruri certe în legătură cu ideile şi convingerile sale ; nici una
din lucrările sale nu a supravieţuit, aşa încât nu cunoaştem decât diverse legende în
legătură cu el şi ceea ce a fost scris de Aristotel, o prezentare în Metafizica acestuia. După
toate probabilităţile a susţinut o anumită formă de panpsihism.
ANAXIMANDRU ( cca 611- cca546 î. Cr.)
Filosof naturalist, discipol al lui Thales, este cel care a introdus termenul de
„apeiron” în limbajul filosofic ( lucrarea Despre natură ); acesta era un fel de infinit
(cantitativ) / indefinit (calitativ) din care provin toate lucrurile. Procesul de derivare a
realităţii din apeiron constă dintr-o separare a contrariilor (cald / frig, uscat / umed etc) pe
care filosoful o numeşte „nedreptate” în sensul că orice naştere echivalează cu o voinţă
egoistă de a se determina şi cu o separare vinovată de întregul originar. Potrivit unei
ordini cosmice fixată de timp „nedreptăţii” îi corespunde ispăşirea, adică moartea, văzută
ca o întoarcere la condiţia primordială şi la refacerea echilibrului originar. De asemenea,
Anaximandru consideră apeiron-ului element divin, o forţă nemuritoare şi indestructibilă.

ANAXIMENE (cca 550- 475 î. Cr.)


În cazul său ,elementul primordial al Universului este aerul ( sau ceaţa). Atunci
când acesta se condensează apar obiectele reci ( apa, pământul, piatra ) ,iar atunci când se
rarefiază apare ceea ce este cald ( ex. focul). A mizat pe aer ca element primordial
deoarece consideră că el este apt să funcţioneze ca substrat al oricărei naşteri şi
transformări, datorită naturii lui „aproape incorporale ( fiind invizibil şi intangibil) şi a
răspândirii lui pretutindeni
Anaximene reduce anumite determinări calitative la nişte transformări cantitative.

Filosoful asimilează aerului şi principiul psihic şi vital al oamenilor – asemenea tuturor


naturaliştilor ;oamenii sunt supuşi acestui principiu deoarece sufletul lor este compus din
aer.

13
HERACLIT DIN EFES (544-483 î.Ch.)
Pentru filosoful grec, focul este elementul de bază al lumii şi natura întreagă,
respectiv universul individual trăieşte , sunt expresii ale manifestării acestuia în diferite
ipostaze ale sale. Astfel: focul trăieşte moartea Pământului, apa trăieşte moartea aerului;
Pământul trăieşte moartea apei. Prin urmare, există o strânsă unitate a sufletului cu
materia, materie de care se individualizează prin câteva proprietăţi de natură calitativă.
Când se găseşte în stare de umezeală se evaporă, starea lichidă îl face să se distrugă.
Există o sumă de ipostaze marcate între starea de „foc” şi de „umezeală”, făcându-
se precizarea că, cu cât este mai uscat un suflet, cu atât este mai înţelept şi mai distinct de
celelalte ( ex. un om beat nu ştie pe unde merge pentru că sufletul său este umed). Fiecare
om are o zestre sufletească proprie care suferă în timpul vieţii o serie de transformări , de
la formă „umedă” până la formele sale mai „uscate”. Am putea remarca aici o formă de
dialectică sufletească, reluată ulterior de cunoaşterea psihofiziologică.
Toată teoria lui Heraclit despre suflet a fost făcută într-o formă metaforică, din
folosirea cărora sufletul a fost separat de restul elementelor materiale.
De pildă, sufletul se deosebeşte de funcţiile organice prin aceea că presupune în sine
un raport conştient cu natura şi cu lumea înconjurătoare. Toate formele sufleteşti se
subordonează legilor logicii, legi care le conduce pe toate. Cei ce sunt în stare de veghe
există o altă lume decât pentru cei care dorm; doar cei în stare de veghe pot ajunge la
legile logicii, deşi între logos şi felul în care trăiesc oamenii (foarte divers) există o stare
de diferenţă; faptul că există o simplă sesizare a lucrurilor nu confirmă faptul că logosul a
fost înţeles şi însuşit. Acesta este motivul pentru care oamenii cu acelaşi suflet să ajungă
martori infideli în ochi şi urechi.
Prin urmare, viaţa psihică ajunge reprezentată de categorii conceptuale foarte
distincte : de somn, de veghe, de cunoaştere senzorială şi gândire, nivel de înţelegere.
Aceste categorii se raportează toate, în mod egal, la transformările din organism şi la cele
din lumea externă, deopotrivă.
În încercarea de a înţelege cauzalitatea şi necesitatea , Heraclit , prin intermediul
metaforelor, vorbeşte de mişcarea sufletului ,evocată ca „un bici care mână toate fiinţele

14
la hrană”, deoarece lumea trebuie să lupte, iar legile în acord cu care se întâmplă toate
acestea , trebuie apărate precum zidurile cetăţii de duşmani.
Logica gândirii dă valoare şi rost conduitei umane; oamenii pot conta doar pe ei în
luarea deciziilor personale, de felul în care ştiu să aproximeze ordinea lucrurilor şi să
descopere logica lor.
Se impun nişte concluzii despre dialectica heraclitiană pentru psihic :
a) Sufletul individual este legat indisolubil de lumea cosmică
b) Evoluţia stărilor sufleteşti, progresiv, de la starea de umezeală către uscat
c) Fenomenele sufleteşti şi cele materiale se conduc după aceleaşi legi

PARMENIDE ( cca. sec VI-V î. Ch.)


În gândire şi în concepţiile exprimate a fost văzut ca un oponent al lui Heraclit.
Este foarte convins că nu se poate vorbi de o continuă devenire, că de fapt de nemişcare,
neschimbare, identică cu sine pe tot parcursul vieţii. Acest model de gândire va fi
folositor pentru teoriile dezvoltării de mai târziu. Parmenide este încredinţat că lumea s-a
născut din nimic şi în nimic va ajunge, indiferent de mulţimea şi complexitatea
schimbărilor din natură ; într-un final situaţia lor e identică, adică ele sunt reductibile la
unele „constante”
Important, în privinţa concepţiei lui despre suflet, este că acesta apare ca o
expresie a combinării –în special- a două elemente : cele aflate peste hotarele
simţurilor(care pot fi la fel de reale) , cu cele simţite , combinate şi înţelese ca rezultat al
influenţelor externe şi interne ale organismului.
În plus, psihicul este un mediator între mişcarea senzorială şi cea conceptuală,
cuvântul fiind mijlocitorul prin care se realizează aceasta. În scenariul lui Parmenide, prin
cuvânt sufletul ajunge să fie contrapus lumii reflectate material, ca o realitate pătrunsă de
problemele vieţii sociale.

EMPEDOCLE ( 490-430 î. Ch.)

15
Filosoful aşează la baza lumii materiale şi sufleteşti patru elemente primare : apa,
focul, aerul şi pământul ; din combinaţia acestora cu dragostea şi ura rezultă întreaga
diversitate posibilă a lumii . Prin mişcare, cele patru elemente cauzează activitatea psihică
în diverse forme, în această manieră filosoful explicând cunoaşterea senzorială (teza lui
de bază). Prin urmare, şi sufletul este o combinaţie a celor patru elemente.
Asociativ, Empedocle vorbeşte de „revărsarea” elementelor, admiţând că ,în
timpul combinării dintre elemente au loc scurgeri care fac ca porii să se strecoare în alte
obiecte materiale.
Situaţia este asemănătoare şi pentru senzaţii ,a căror naştere se petrece când aceste
revărsări acţionează asupra receptorilor. Deoarece porii sunt de dimensiuni variabile, ei
pătrund mai mult sau mai puţin adânc, mai uşor sau mai greu. Asupra acţiunii acestor
scurgeri prin pori , către diferitele sisteme de recepţie, filosoful nu face nici o deosebire
între diferitele modalităţi de receptare, izvorul excitaţiei respective este prezenţa
nemijlocită a obiectului, chiar în condiţiile în care el se află la distanţă.
Empedocle menţionează că alcătuirea diferitelor modalităţi de recepţie este
importantă, construcţia acestora este în aşa manieră făcută încât să permită receptarea
scurgerilor doar de o anumită mărime.
În ceea ce priveşte concepţia sa psihofiziologică, ea are în vedere atât progresul de
până la el al anatomiei recepţiei, cât şi datul combinativ al celor patru elemente
fundamentale ce au dat naştere lumii.
Cert este că filosoful din Agrigent nu cunoştea rolul central al creierului, din
punctul său de vedere gândirea producându-se în întregul organism, acolo unde se
scurgea sângele, adică acolo unse elementele primare sunt combinate cel mai bine. Totul
depinde de modul de combinare de acest mod de combinare al elementelor; de exemplu,
oamenii la care se întâmplă ca cele patru elemente să fie dense şi intense , sunt cei care
pornesc multe lucruri şi termină puţine.

ANAXAGORA DIN CLAZOMENE ( 500-428 î. Cr.)

16
În lucrarea numită „Despre natură” încearcă să rezolve opoziţia eleaţilor care se
împotriveau posibilităţii devenirii ca trecere de la fiinţă la nefiinţă, furnizând ipoteza
existenţei unui număr infinit de principii („seminţe”) care au forme, culori şi gusturi „de
orice fel” numite homeomeri( literal: realităţi din a căror subdiviziune rezultă părţi
identice din punct de vedere calitativ ) . Această concepţie admite că în fiecare lucru se
găsesc toate calităţile („totul se află în tot”) pentru a putea explica devenirea şi, în special,
naşterea şi moartea ca dezvoltare a unor calităţi intrinseci entităţilor, şi nu ca o creaţie sau
anihilare a unor calităţi noi sau vechi. Substanţele sunt puse în mişcare de către nous
(spirit) , care le ordonează procedând sistematic.
Anaxagoras acceptă inteligenţa – „cea mai subtilă şi mai pură dintre toate
lucrurile”- care, în ciuda esenţei raţionale, nu are ca funcţie decât aceea de a imprima
lumii o mişcare de rotaţie, din care ar fi rezultat, mecanic, procesul de formare al
Universului.

DEMOCRIT (460-370 î. Cr.)


Pentru acesta toate manifestările observate în universul existenţial au cauze
materiale, iar întreaga lume este incomensurabilă, nemărginită, compusă din elemente
primare indivizibile şi conduse după legi care sunt neschimbătoare. Din aceste motive,
lumea şi cosmosul este sunt exprimate prin categorii ca: necesitatea, ordinea, cauzalitatea.
În ceea ce priveşte sufletul el este văzut ca o parte a materiei; fiind în esenţa sa
corporal, sufletul se supune aceleiaşi legi a descompunerii la care se supune şi corpul.
Reflectarea senzorială este creionată în acord cu concepţia generală despre lume pe
care o are, producerea ei realizându-se sub influenţa lucrurilor externe corpului; senzaţia
se produce la atingerea efectivă a atomilor. Astfel, receptorii ochiului preiau de la
distanţă influenţa atomilor; cei ai pipăitului influenţa atomilor din apropiere. Atomii
auzului se răspândesc în organismul întreg şi produc sensibilitatea vibratorie ca finalitate.
Problema spinoasă care a apărut a fost cea a explicării imaginii reflectate mintal la
nivelul realităţii materiale atomice, mod de interpretare care a dat prioritate de
considerare doar dimensiunii cantitative a reflectării. Ulterior, au devenit evidente
efectele de reflectare ale culorilor, formelor, ale temperaturii.

17
Democrit din Abdera susţinea că doar fac aprecieri personale, care conduc la
existenţa de :dulce şi amar, cald şi rece, în realitate neexistând decât atomi şi eter. Mai
mult, mintea (nus-ul ) realizată şi prin cuvânt, se află la baza tuturor formelor de mişcare,
„mintea” fiind vizualizată ca o ordine superioară a organismului.
EPICUR ( 341-270 î. Cr)
Din punct de vedere al viziunii atomiste despre suflet , urmează gândirea lui
Democrit, fără a fi o copie; e mai degrabă o reformulare , determinată şi de ciocnirile de
idei existente în epocă. Este celebru ,în primul rând ,prin constituirea şcolii din Atena
,numită „Grădina lui Epicur”.
Porneşte de la faptul că fenomenele biologice generale sunt deosebite în substanţa
lor alcătuitoare de cele sufleteşti. Era o idee ce pusese stăpânire în epocă, iar Epicur, în
acord cu ea ,consimte că substanţa sufletească este alcătuită din patru elemente ( nu di
unul singur! ), fiecare din ele având propria sa alcătuire distinctă. Acestea erau:
9 Focul –stă la baza căldurii
9 Evaporarea (pneuma) –stă la baza mişcării
9 Vântul -la baza răcirii
9 „sufletul sufletului” –element nedenumit şi purtător al tuturor manifestărilor
sufleteşti, începând cu senzaţiile.
Substanţele sufleteşti sunt deosebite între ele, în sensul că, unele sunt mai dure, altele mai
fine, deosebirea făcându-se după modul de aranjare a atomilor. Într-o înţelegere globală,
organismul apare ca o entitate psihofizică, funcţiile sale şi zestrea deţinută putându-se
dilata.
Atent la modelul lui Democrit asupra atomilor, Epicur va depăşi limitele gândirii
acestuia ;vorbind de dezvoltarea mişcării atomilor, el permite acestora să se plieze,
permiţând acestora să se deplaseze , să aleagă un traseu care să nu fie unul liniar şi îşi
fundamentează această opţiune pe criterii etice.
Perceperea schimbărilor spontane din natură a făcut posibile premisele pentru
explicarea libertăţii voinţei nu ca o proprietate exclusivă a persoanei, ci ca pe o
manifestare a lucrurilor naturii.
Considerând gândirea un proces material, posibilitatea de acţiune a voinţei, văzută
în procesul realizării unei decizii, este făcută prin punerea în avantaj a unei anume

18
substanţe primare în raport cu alta. Prin procesul plierii atomilor, într-o direcţie sau alta ,
are loc şi o pliere a acestora care este apreciabilă în acord cu legile naturii.
În ceea ce priveşte cunoaşterea şi mecanismele sale ,filosoful păstrează aceeaşi
viziune ca la Democrit- revărsarea atomilor. Imaginile reflectate se despart de purtătorii
lor pentru a pătrunde prin receptori. În această manieră , gândirea nu este decât procesul
de prelucrare în continuare, mai departe, a imaginilor în materia fină a sufletului. Toate
aceste manifestări se produc în acord cu legile generale ale fizicii, subiectului revenindu-i
o contribuţie activă în prelucrarea imaginii ; mai mult, totul se produce asemănător
acţiunii razei atomice care îşi exercită influenţa asupra mişcării celorlalte particule prin
puterea pe care o are.
Chiar şi aşa nu-i rămâne fidel lui Democrit, ideile sale personale fiind vizibile în :
9 plierea atomilor
9 materia însufleţită nu mai este redusă numai la un singur element
9 cunoaşterea implică şi activitatea subiectului la reconstruirea obiectului
Toţi presocraticii au făcut speculaţii despre Natură în ansamblu. De la ei nu ni s-au
păstrat scrieri complete , astfel încât reconstituim ideile lor de bază din fragmente
reproduse sau din alte referinţe parvenite prin autorii de mai târziu ; în tot cazul, noţiunile
şi conceptele lor psihologice se găsesc într-un amestec cu cele filosofice, şi nu numai. În
linii generale, elementele de gândire exprimate de aceştia ,au fost incapabile în conţinutul
lor să facă distincţia necesară, să deosebească între sfera sensibilului şi suprasensibilului,
distincţie ce va fi elaborată pe deplin de Platon.

CONCEPŢII ORINTALE
În încercarea de a determina ceea ce este general uman serveşte reflecţiei de sine a
omului, lămuririi poziţiei proprii în lume, spre deosebire de restul naturii animate şi se
raportează la practică atât în sensul unei realizări de sine, cât şi al formării unei societăţi
demne şi umane.

Începuturile filosofiei în India se leagă de existenţa Vedelor(„cunoaştere”) cu o datare


imprecisă, aproximativ prin 1500 î.Cr., lucrări cu trimitere mitologică şi religioasă,

19
folosite de preoţi. Acestora li s-a adăugat nişte texte explicative : Brahmanele şi
Upanişadele.
În cazul Upanişadelor, vorbim de o mulţime de opinii, nicidecum de o doctrină. În
cadrul ei teoria unităţii dintre atman şi brahman este foarte gustată; cunoaşterea ultimă la
care trebuie să ajungă omul este aceea că atman şi brahman sunt o unitate în esenţă, iar
aceasta este principiul cosmogonic atotcuprinzător, în care este înglobat sinele ca tot ceea
ce există. În esenţa sa profundă omul este în stare să cuprindă astfel esenţa imuabilă a
fiinţei.
O idee însemnată a spaţiului indian este cea legată de karma şi reincarnare, omul
renăscându-se inevitabil pe seama faptelor sale; faptele bune conduc la o formă de viaţă
superioară, cele rele la o formă de viaţă inferioară în existenţa viitoare.
În jurul anului 500 î. Cr. începe epoca sistemelor filosofice clasice, epocă în care
se evidenţiază acea tendinţă a filosofiei indiene de a menţine persoana în spatele operei şi
de a nu acorda mare atenţie datelor istorice.

La vremea Upanişadelor, existenţa umană este reevaluată în mod pesimist. Cum ea


este considerată în nefericirea şi fugativitatea ei, suferinţa se reînnoieşte constant şi este
creată în eterna alternanţă dintre moarte şi naştere. Bunurile externe ale vieţii par lipsite
de valoare în raport cu brahman cel imuabil.
Evident , au apărut şi teorii care nu s-au întemeiat pe autoritatea Vedei; vorbim de
teoria Jainistă, aparţinând lui Mahavira (cca 500 Î. Cr), de Budism, de Mahayana(
„marele vehicul” ).Pentru Jainism, elementele componente ale lumii sunt sufletele
individuale, care de la natură sunt apte de a atinge perfecţiunea, dar fiind pătrunse de
materialitate, nu pot înfăptui predispoziţia lor naturală către atotcunoaştere şi fericire,
finalitatea fericirii fiind eliberarea sufletului. Atingerea unui asemenea stadiu presupune
eliberarea omului de karma deja existentă prin asceză şi împiedicând intruziunea în
continuare.
Budismul se bazează pe teoria şi activitatea lui Siddharta Gautama (cca. 560- 480
î. Cr.)- s-a autonumit Buddha. Pentru budism, fundamentele lumii, cursul acesteia nu sunt
substanţe materiale sau spirituale, ci proprietăţi şi stări inconsistente. Aceşti factori se
găsesc în 5 grupe: corporalul, senzaţiile, distincţiile, forţele motrice, actele de conştiinţă ;

20
din ele se compun toate fenomenele tangibile ( pietre, animale, oameni ), a căror apariţie
şi dispariţie este determinată de o dependenţă cauzală. Ciclul reîncarnărilor se sfârşeşte
când sufletul intră în nirvana.
Mahayana, curent filosofic răspândit în masele largi se bazează pe ideea că lumea este
vidă, vidul fiind principiul aflat dincolo de fiinţă şi nefiinţă. Diversitatea este o iluzie în
realitate, nefiind, deci, nici o deosebire între samsara(ciclul devenirii) şi nirvana.
Cunoaşterea salvatoare este :ne aflăm în nirvana, vidul fiind unica realitate.
În China , doctrinele lui Confucius (551-479 î. Cr.) şi Mencius (371-289 î. Cr.) sunt
orientate mai mult către aspecte ale vieţii omeneşti practice. Pentru confucianism, de
pildă, virtuţile fundamentale, necesare sunt : umanitatea, echitatea, decenţa, înţelepciunea
şi loialitatea. Programul confucianist de clarificare şi ordonare a conceptelor serveşte
gândirii drepte. În aceste condiţii, idealul îl reprezintă nobilul educat, înţeleptul.
Ca urmare, educaţia are o imensă însemnătate, cuprinzând şi spiritul, şi inima.
Mencius (371-289 î. Cr.)considera că omul este bun prin natura sa, Fundamentele
tuturor virtuţiilor îi sunt înnăscute omului, acesta neavând altceva de făcut decât să le
păstreze şi să le dezvolte ; prin extensie, starea de ansamblu a statului este determinată în
mod decisiv de calitatea morală a suveranului său.
În Iran, interesante sunt ideile dezvoltate de Zarathustra (greceşte Zoroastru
),care descrie lumea ca pe un loc de confruntare între două principii : spiritul sacru şi cel
malefic, dualismul celor două traversând procesul lumii. Forţele răului care se înfruntă
sunt : minciuna, gândirea eronată şi actul de violenţă, iar vechii zei (daevas ) îi îndeamnă
pe oameni să se abată de la legi şi înţelepciune.
După Zarathustra, omul deţine o existenţă trupească şi una spirituală ( „în carne şi
oase” ), iar alegerile pe care le face între bine şi rău sunt definitive, la finalul vieţii cei
buni fiind recompensaţi cu fericire şi nemurire.
Indiferent de spaţiul fizic în care au apărut şi s-au dezvoltat, demersurile de a
recunoaşte natura omului ţin de problemele fundamentale ale filosofiei, implicit ale
psihologiei, dat fiind că în perioada de care ne ocupăm nu apar determinări clare între
între cele două ştiinţe. Cert este că încercarea de a determina ceea ce este metafizica şi
ontologia, constatăm truda de a aduce în discuţie cauzele primordiale şi originea fiinţării
de către vechii greci; domeniile tematice sunt : fiinţa însăşi (ontologia ),conştiinţa

21
(psihologia)şi interdependenţa a tot ce fiinţează în cadrul întregului (cosmologia).
Trecerea la epoca clasică greacă prin Socrate, Platon şi Aristotel deschide noi posibilităţi
de surprindere a fenomenelor psihice, chiar dacă şi acum vor fi deseori „învelite” în haină
filosofică.

III .Evoluţia psihologiei în Grecia clasică

1.Gândirea psihologică la Socrate şi Platon ;ştiinţa ca reamintire

2.Gândirea psihologică a lui Aristotel

Referindu-se la ceea ce a însemnat pentru lumea greacă, în epoca clasică, Socrate,


Platon şi Aristotel, filosoful român Constantin Noica spunea într-un mod metaforic că
Socrate a fost sămânţa, Platon , planta care a răsărit iar Aristotel a fost fructul de la care
s-au risipit în lumea întreagă seminţele înţelepciunii.
Socrate ( 470- 399î. Ch. ) a fost un nume mare al Atenei , în primul rând,
recunoscut pentru felul în care în discursurile sale a înţeles să-şi apere principiile, să-şi
critice fără rezerve pe conducătorii Atenei când aceştia luau hotărâti nepotrivite, lucru
care i-a adus şi moartea tragică ( otrăvirea cu cucută ).
A deschis o nouă perspectivă asupra sufletului, utilizând dialogul în acest sens ,
considerat în accepţiunea sa adevăratul discurs viu şi însufleţit ; a fost toată viaţa adeptul
expunerii orale, i-a repugnat scrisul, motiv pentru care ,despre el aflăm mai multe de la
cel mai strălucit discipol al său, Platon sau de la alţii , contemporani cu el şi fascinaţi de
« lumina » sa. Înverşunat în ce priveşte expunerea scrisă, Socrate se explică : se pierde
din savoarea cuvântului iar textele scrise riscă să facă din oameni nişte pseudoînţelepţi,
deoarece scrierea e un simulacru de discurs , paralel cu pictura care denotă o unitate a
naturii.
Asemănător cazului sofiştilor, punctul central al interesului său îl reprezintă omul ,
viaţa socială şi relaţiile interumane ; cu toate acestea reperele socratice sunt altele decât
cele ale sofiştilor. Socrate îndeamnă la introspecţie, la întoarcerea către sine, la

22
aprofundarea fiinţei umane şi apoi la explorarea celorlalţi ,iar celebru îndemn socratic stă
mărturie a acestei afirmaţii : „Cunoaşte-te pe tine însuţi !”
Se depărtează fundamental şi dintru început de celelalte concepţii filosofice
primare asupra sufletului, concepţii care apelaseră la elemente primare pentru a explica
conţinuturile lor. Socrate este foarte interesat de om şi o spune fără sfială, pornind de la
argumentul următor : omul este o fiinţă ce dispune de nişte calităţi, proprietăţi interne
deosebite ;rezultă că nu-l vede pe om doar ca pe o formă corporală aparţinând naturii.
Vechea filozofie , cea a naturii, nu explica omul din punct de vedere al capacităţii lui de
gândire. Sufletul este înţeles ca raportare la sine. „Lumea interioară a persoanei este
alcătuită din gândire, decizie, intenţionalitate.”.
Socrate a fost interesat şi de probleme de conştiinţă umană, căutând înţelegerea
fericirii, de exemplu, de ce depinde ea etc. Constatând că ea este dispensabilă omului, el
nu o poate defini, şi pornind de la această necunoaştere nu se poate considera drept bun
ceea ce nu este. Rostul lucrurilor pune comportamentul în mişcare. Inteligenţa presupune
claritate şi constanţă în lucruri, chestiuni ce lipsesc , de regulă, în influenţele ce ne parvin
din simţuri. De aceea, cunoaşterea conceptuală nu poate fi explicată decât prin
determinanţi de acelaşi fel, adică tot prin „concept”. Finalitatea o reprezintă faptul că
fiinţa individuală capătă sens, se împlineşte sub influenţa cunoaşterii conceptuale, în
defavoarea celei senzoriale.
PLATON (427-347 î. Cr.)
Filosoful nu a fost interesat în mod special de problemele sufletului, dar a tratat o
mulţime de chestiuni importante legate de viaţa sufletească. Înţelegând epoca ,aşa cum
este ea creionată din punct de vedere politic, el este un apărător al ordinii, chiar dacă ea
suferă de inechitate.
Opţiunea lui în legătură cu lumea este interesantă şi foarte novatoare în raport cu
ideile exprimate până la el. Lumea noastră este o simplă copie a Lumii Ideilor, lume ce se
găseşte dincolo de vederea ochiului omenesc, iar sufletul este cel care e singurul ce se
perindă între aceste două lumi, nemuritor în esenţa lui. Problema este că la intrarea lui în
trup omenesc îşi pierde din potenţă, suferă un fel de uitare, până la reîntoarcerea lui în
Lumea Ideilor.

23
Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoaşterii platoniciene sunt :preluarea
din experienţa filosofică anterioară a dihotomiei dintre cunoaşterea senzorială şi
cunoaşterea conceptuală ; trăsăturile sufleteşti sunt proprii doar fiinţei umane, ele nefiind
reproductibile la nivel senzorial; descrierea părţilor sufletului şi a diferitelor situaţii cînd
omul ascultă de legile naturii sau de cele morale.
Dualismul senzorial/ cognitiv. Fiind un filosof idealist-obiectiv nu concepe
investigarea gândirii pe cale senzorială, percepţia şi raţiunea aparţinând unor lumi total
diferite. Cele două lumi au alt suport după care funcţionează ; de aceea, raţiunea nu poate
izvorî din funcţiile corpului , nu poate fi raportată la corp, ea trebuie să aibă propriul său
suport. Platon se referă la un suflet înalt la nivele superioare de reflectare, acţiunile la
acel nivel fiind animate. Remarcăm o notă de dialog permanent a sufletului cu sine însuşi
:” Când sufletul se gândeşte , el se întovărăşeşte cu sine însuşi”. El acordă un loc
deosebit limbajului interior în procesul gândirii. Raţiunea este instanţa supremă prin care
se ajunge la Idee, locul unde se află eterna esenţă a lucrurilor şi care nu poate fi văzută cu
aparatele noastre receptoare.
Fără a avea prejudecăţi, Platon apelează la mitologie. O preţioasă contribuţie a fost
aceea că a considerat ca date şi efectuate pe seama experienţei. Problemele constanţei
categoriale , a formelor şi valorilor au fost aşezate dincolo de lumea senzorială, cotată ca
una trecătoare, ci integrate lumii perfecte, Lumea Ideilor.
Ştiinţa ca reamintire. În viziunea platonică, ştiinţa este curăţirea sufletească a
ideii. Pentru ca sufletul curat să poată fi detaşat de celelalte elemente senzoriale, este
nevoie de anamnesis ( reamintire). Cunoaşterea ideii însemnă cunoaşterea însemnătăţii
ideii, sufletul fiind nevoit să se retrezească în permanenţă. Platon face o distincţie majoră
între opinie, părere, care nu este ştiinţă şi producere formală care este cunoaştere
matematică, a ideii pure. Experienţa lui Platon va demonstra dezvoltarea gândirii cu
punct de plecare din simţuri. Mişcările mentale se pot îndrepta obiectiv spre adevăr; când
acestea sunt încărcate senzorial, ele suferă încă de confuzie, faza Ideii fiind aceea de
cristal.
Conceptul de aptitudine la Platon. Platon a introdus conceptul de entitate
sufletească, deosebind raţiunea, curajul, dorinţa ca ocupând un loc precis în corp, mai
precis în cap, piept , abdomen, criteriul metodologic al clasificării fiind raportul subiect /

24
obiect. Diferenţele sunt date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea pură, care este
aceeaşi la toţi oamenii.

Aristotel( 384-322î. Cr.)


Este considerat filosoful care a întemeiat un curent raţionalist de gândire; locul
important pe care îl ocupă in Istoria Psihologiei se datorează faptului că pentru prima
oară el separă cunoştinţele despre suflet ca distincte şi aparţinând unui domeniu de
cunoaştere aparte. Lucrarea pe care a destinat-o cunoaşterii sufletului se numeşte De
Anima( Despre suflet), dar ea nu este unica în care abordează această problemă. Regăsim
multe idei interesante despre subiectul acest în lucrări precum : Etica, Retorica,
Metafizica, Istoria Animalelor etc.
Biologia – ca ştiinţă a cunoaşterii sufletului. Plecăm la drum în această problemă
cu ideea următoare : Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiinţelor naturii, iar la
17 ani când a intrat în Academia lui Platon a constatat că mediul spiritual de aici este
unul cu totul deosebit de cel anterior, cunoştinţele deţinute de el până atunci prin prisma
aceea ce-i fusese furnizat ca informaţie, nu erau prea mult preţuite, nu aveau mult credit.
Spiritul dominant din Academia platoniciană era acela că lumea naturii era una numai
imaginară, iar dacă totuşi acţiona asupra simţurilor, ea era dispreţuită.
Momentul debutului lui Aristotel la Academia platonică se face în momentul
disputei lui Platon cu Democrit. Se pare că a fost o ocazie minunată pentru filosoful din
Stagiria să-şi demonstreze ideile, să se remarce arătând punctele tari şi slabe ale fiecăruia.
A constatat că pentru Platon, a cărui model de gândire era unul idealist, materialismul
este un adevărat obstacol în calea cunoaşterii psihicului. Cu aceeaşi ocazie , a constatat o
serie de tipuri de fenomene sufleteşti, se încearcă soluţii şi explicaţii pentru suflet, din
păcate în mare parte nereuşite. Lui îi va reveni cinstea de a găsi soluţii şi explicaţii valide
(corecte).
Învăţătura filosofului din Stagiria a fost mai mult decât o simplă soluţie la
numeroasele probleme contradictorii ale filosofiilor anterioare , mai mult decât o
încercare de sintetizare a logicii acestora. Opera lui Aristotel este o veritabilă tentativă de
reformulare şi fundamentare a ştiinţei care se ocupă de cunoaşterea naturii, de problemele
de ecologie, de anatomie comparată, de embriologie şi, evident, de fenomene sufleteşti.

25
Apariţia unei asemenea învăţături se face când, din punct de vedere al istoriei
politice, aveau loc cuceririle lui Alexandru cel Mare. În acord direct cu paradigma acestui
context social-politic, natura înconjurătoare a putut să-i apară lui Aristotel, în întreaga sa
diversitate, unde a putut să identifice trăsăturile specifice şi distincte ale vieţii, ca
indispensabilă pentru manifestarea sufletului, dependenţa manifestării acesteia de
condiţiile de viaţă.
După cum se cunoaşte, începând cu fondatorii biologiei moderne , cu Buffon,
Cuvier, Darwin, marea majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au
împărtăşit sentimente de uimire, unele pline de respect pentru filosoful di Stagiria şi
opera sa ; cu atât mai mult, semnale pozitive au venit şi dinspre cei ce s-au ocupat în
epocă de tărâmul psihologiei, în naştere la vremea respectivă. Cu deosebire, pentru modul
cum psihicul raportat fiind platonic la determinismul său etic, în fond, a fost păstrat în
domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei. Deci psihicul a fost raportat nu unui sistem
cosmologic general- ca la ceilalţi gânditori materialişti, ci la domeniul specializat al unei
discipline de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie.
Dialectica Ideii ,aşa cum a fost ea descoperită de Platon , a fost de mare folos lui
Aristotel pentru a putea despărţi definitiv sufletul de corp ; acest demers al său nu a fost
făcut pentru ca sufletul să fie apoi direcţionat spre ştiinţele sociale sau moralei, ci tot
ştiinţelor naturii. Procedând în această manieră , separarea sufletului de corp devine reală
şi nu doar una de natură metodologică şi didactică.
În introducerea la lucrarea sa despre suflet ( „De anima”) Filosoful a precizat că
sufletul este indispensabil în orice demers cognitiv. Viaţa fără suflet nu este posibilă ; dar
acest înţeles nu se face în sensul vechii filosofii cosmice de înţelegere a naturii , ci în
sensul interpretării acestuia ca un mecanism concret de autoordonare şi coordonare a
organismelor naturii. Căci sufletul completează organismul nu din afară, cica parte a
corpului organic; iar sufletul se compune din aceleaşi particule ca şi lumea vie.
Evident, exprimarea unui asemenea punct de vedere a însemnat o luptă acerbă în
epocă , cu ceilalţi gânditori care nu agreau un asemenea punct de vedere. Probă grăitoare
pentru aceasta sunt analizele sale asupra categoriilor de „formă” şi „conţinut”, asupra
raportului „tot şi parte”, asupra „posibilităţii „ şi „realităţii”.

26
Sufletul ca expresie a unui mod superior de organizare a vieţii
Pentru Aristotel, sufletul este un principiu al vieţii. Prin suflet, organismele îşi
găsesc o mare diversitate de forme pentru a se manifesta . „ Un corp fizic devine topor,
doar dacă cu aceste se fac operaţii de acest fel; un ochi încetează a fi ochi dacă-şi pierde
vederea. Căci dacă ochiul ar fi o fiinţă, atunci vederea i-ar fi sufletul. Sufletul îşi găseşte
împlinirea şi desăvârşirea în organism asemenea marinarului de pe vapor.( Aristotel
„Despre suflet”, pag. 40.). Pentru a fi parte a organismului şi a naturii, sufletului îi
trebuie descoperite temeliile, ce însemnătate instrumentală are acesta pentru existenţa
organismului, pentru manevrarea şi direcţionarea obiectelor mişcătoare. În acest spirit se
află formulate ideile ce stau la baza teoriilor moderne ale instinctului : sufletul înseamnă
o operaţie concretă, este activitate şi orientare; şi nu ca ceva ce stă în afara corpului, ci ca
ceva „din afară” care să contribuie la punerea lui în funcţiune.
Intrând în polemică cu platonicii, Aristotel spune că se gândesc bine şi corect cei
care afirmă că sufletul nu poate exista în afara corpului şi că sufletul nu este corp.
Incorect este să se afirme că sufletul se poate diviza sau separa. Acesta ar însemna, spre
exemplu, că pentru a construi o casă este suficient să pronunţi cuvântul „casă”. Corect ar
fi să se spună că sufletul gândeşte, se hrăneşte, compătimeşte etc. La fel, cauza hrănirii nu
trebuie căutată într-o lume fizică cosmică, cum au făcut-o gânditorii cei vechi. Hrănirea
se produce în raport cu modul de organizare al vieţii, fiind ceva care se conformează
legilor naturii.

Funcţiile sufletului.
Nefiind ceva divizibil, sufletul, este un principiu al vieţii şi dezvoltării, ceva care
se valorifică în realitate, în plină acţiune. Aristotel i-a oferit sufletului trei funcţii
:vegetativ, motor şi inteligent, ceea ce corespunde unei înţelegeri a sufletului în mod
deosebit, cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află totodată
sintetizată unitatea comună a acţiunilor umane cu cele vegetale şi animale, o sinteză ce îşi
va găsi întărirea şi confirmarea mai târziu ,în progresele ulterioare ale geneticii
contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de dezvoltare al sufletului,
unde cele superioare le implică şi pe cele inferiore.

27
Ideea de dezvoltare mai apare şi la alţi filosofi, cum au fost Heraclit, Leucip, etc.
Prin Aristotel însă, cunoştinţele despre suflet realizează unitatea dintre macrocosm şi
microcosmos, o unitate care trebuie înţeleasă şi abordată în termenii aceleiaşi legităţi
generale a dezvoltării. Cum acest lucru a fost argumentat şi soluţionat de către Aristotel,
se anunţă în sine legile ce vor avea să fie formulate în biogenetică, dar după mai bine de
un mileniu. Aristotel spune că omul nu reproduce dezvoltarea naturii sub toate formele
sale, ci doar pe cele organice. Nu se sfiieşte să aprecieze, uneori, dimensiunea pură şi
nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu cel al animalelor. Prin însăşi
aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un „zoon politikon”

Funcţiile senzorial – perceptive.


Reflectarea senzorială are multe trăsături comune cu cea vegetativă, în special cu
aceea de a se putea asimila şi acorda la obiectul extern. Ulterior, totul se deosebeşte,
adică reflectarea vegetativă presupune asimilarea odată cu forma şi a substanţei
obiectului . Dar se cunoştea că sufletul senzitiv realiza doar asimilarea formei .
Reflectarea senzorial – perceptive este una sufletească, adică una fără implicarea
substanţei obiectelor. Adică, atunci când metalul di aur sau din argint al inelului ajunge
să-şi definească forma în raport cu degetul viitorului său purtător, el nu va deveni şi
deget. Obiectul reflectării rămâne în continuare „în afară” prin reflectare ajungând
subordonat. La nivelul reflectării senzitive nu se poate identifica cu materia ,pentru că în
suflet nu există nici piatră , nici fier , ci numai formele acestora. Reflectarea unor obiecte
mai complexe presupune în plus intervenţia unor instanţe logice. Era o perspectivă de
abordare a reflectării senzoriale , ce o depăşeşte pe aceea în care senzaţia implică
penetrarea receptorilor prin porii receptaţi ai obiectelor. Acesta în condiţiile în care,
elementele primare ( apa, aerul etc) îşi păstrează aceeaşi însemnătate combinativă
primară. Dar spre deosebire de Platon, unde senzaţia este expresia transformării în altceva
, la Aristotel senzaţia se epuizează în asimilarea la obiect.

Spre o „senzorialitate generală”.


A fost o temă foarte iubită de Platon în dialogurile sale şi a fost subiect de
nenumărate speculaţii , legat de explicarea proprietăţilor şi a relaţiilor dintre lucrurile

28
reflectate senzorial. Pe toate acestea, Aristotel le înmânează unui organ de reflectare
central ,aparte. Este vorba, în acelaşi timp, de un nou concept introdus de Aristotel în
domeniul ştiinţelor, cel de „senzorialitate generală”. Cu ajutorul acestui organ se reuşeşte
cunoaşterea proprietăţilor generale ale lucrurilor, ale mişcării, formei, mărimii, unităţii, a
numerelor etc; prin acest organ devine posibilă reflectarea lor senzorială, devine posibilă
reprezentarea lor vizuală sau auditivă. Pe această cale , o modalitate senzorială devine
deosebită de alta ; fără acesta n-am putea deosebi diversele calităţile ale simţurilor, ştiut
fiind că sunt mai multe senzaţii de dulce, de culoare etc. În ceea ce priveşte natura şi unde
este localizată această modalitate senzorială, Aristotel spune că se află tot acolo unde se
găsesc şi cele specifice, cu care „concresc” împreună, făcându-le posibilă şi acestora
existenţa. Totuşi ,din toate modalităţile senzoriale, cea generală conferă o anumită
prioritate celei cutanate, în special la animale.
Diversele proprietăţi stimulative ale mediului sunt recepţionate preferenţial
cutanat., după cum sunt ele plăcute sau neplăcute, adică dureroase. Cu acest punct de
plecare, organul senzorial central emite decizii într-o direcţie sau alta. Însă, ca organ
central – unde se iau marile decizii – nu este creierul, ci inima. Aceasta , prin activitatea
circulatorie sangvină, şi cu „pneuma” evaporată, atrage în sistem participarea mişcării.
Prin urmare, inima este cea care îndeplineşte această funcţie cu rol integrator biologic
intermediant pentru toate modalităţile senzoriale.

Psihogeneza imaginaţiei- conceptul de „fantezie”.


Toate sintezele şi generalizările senzorio-motrice, subiectul le realizează nu numai
cu datele ce-i sunt conferite de la receptori, ci şi în raport cu cele pe care subiectul şi le
reaminteşte sau şi le reprezintă fantezist (cu un înţeles diferit de cel actual ). Forma cea
mai simplă de memorie nu poate fi separată de ceea ce s-a reflectat senzorial ; urma lăsată
de acum depinde de circulaţia sanguină, prin care acţiunea sufletească prinde substanţă :
deci ajunge a se raporta la un substrat fiziologic. Este o perspectivă care înseamnă
indiscutabil un progres în gândirea şi explicarea activităţii psihice, niciodată anterior
încercate, deoarece, cu acest punct de plecare, s-a putut formula de acum problema
imaginaţiei ca proces obiectiv de cunoaştere. Astfel , imaginaţia (fantezia ) este
interpretată ca o continuare a efectelor acţiunii agenţilor stimulatori asupra organismului,

29
ca o reproducere a formelor obiectului anterior reflectat senzorial şi raportat în mod
asemănător la organism. Însemnătatea unei asemenea aprecieri şi clasificări este foarte
mare, deoarece pentru prima dată este evidenţiată intervenţia activă în reflectare a
subiectului cunoscător, unul care nu se raportează neapărat şi nemijlocit la corp, ci la
lumea externă.

Conceptul de “stradanie” (intenţie)


Dintre funcţiile sufletului, Aristotel a evocat-o pe aceea a strădaniei, înţelegând-o
ca pe ceva îndreptat “spre ceva”, ca pe o aptitudine inseparabilă de activitatea senzorio-
perceptivă. Aceasta se află şi se reprezintă tot prin “senzorialitatea generală”, unde-şi au
rădăcinile şi simţurile. Acestea se unesc între ele pentru că intenţionalitatea se raportează
mereu la un anume obiect; el devene scop doar prin a lua forma sau portretul unei
imagini. Fără intervenţia unei asemenea intenţionalităţi, fiinţele nu intră în mişcare decât
dacă sunt mişcate forţat. Intenţionalitatea este hotărâtă de: obiectul despre care subiectul
poate afla prin zestrea sa de cunoastere (a) şi de senzaţia de plăcere sau neplăcere pe care
o creează.
Prin asta Aristotel demonstrează originea naturală a ceea ce pun fiinţele în
mişcare, ceva care aparţine fiinţei vii şi nu este o simplă abstracţie metafizica. După cum
forma nu poate fi despărţită de materie, nici intenţia nu poate fi ruptă de organismul viu.
Din aceasta perspectivă aristotelică ajung depăşite toate concepţiile mecaniciste şi
idealiste ale vremii.

O teorie a activităţilor mentale


Aristotel a evocat dezvoltarea intenţionalităţii în strânsă legătură cu analizarea
produselor actului de cunoaştere. Scopul intenţionalităţii umane, spre deosebire de cea a
animalelor, este nu numai reflectarea formelor senzoriale, ci şi pe cea a conceptelor – aceasta
pe linia funcţiei inteligente a sufletului. În ceea ce priveşte acest din urmă aspect, s-a spus că
lui Aristotel i-a căzut din mână instrumentul investigativ propriu ştiinţelor naturii. Astfel,
după ce declară unitatea indisolubilă a sufletului cu purtătorul acestuia, corpul, sistemul său
şi viziunea sa scientistă începe să facă compromisuri. Le face în sensul dezvoltării pentru
acest nivel inteligent al activităţii a unei alte teorii, a uneia elaborate de astă dată în notă

30
dualistă, diferită chiar şi de cea a lui Platon. Conform acesteia, mintea este considerată ca o
proprietate exclusiv umană, fiind scoasă din sfera activităţilor corporale, din cea a actelor ce
pot fi explicate determinist şi cauzal. El a emis postulatul conform căruia inteligenţa este
ceva diferit de corp şi nu se amestecă cu acesta. În cursul potrivirii receptorilor simţurilor la
obiect, aceştia nu-şi pierd existenţa independentă; în cursul potrivirii conceptelor însă la
obiect independenţa acestora ajunge însă a fi pusă îndoială. Dincolo de sufletul corporal şi
influenţa sa reciprocă cu mediul, inteligenţa ajunge la a se confrunta cu postura neobişnuită a
lucrurilor, a obiectelor, care au nevoie de categorii eterne şi de un adevăr absolut. Prin
urmare, se constituie o ierarhie a acţiunilor cognitive, unde activitatea mentală ajunge la a se
diviniza. În ea se află gândul ca valoare, ceva care nu este însă neînduplecabil. Aceasta este
forma gândului curat, care este scopul dezvoltării intelectuale. Prin această explicaţie
Aristotel scoate astfel mintea şi activitatea ei dumnezeiască din sfera ştiinţelor naturii.

IV. Viziunile psihologice în perioada elenistă:


PERIPATETICII Sufletul ca materie şi mişcare.
SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Gorgias
STOICII Principiul primar al pneumei. Drumul transformarii imaginii in concept.
Dezvoltarea inteligenţei; Creierul ca organ al psihicului; Descoperirea nervilor; 6.
Despărţirea sufletului de organic; 7. Evocarea subiectivului.
Perioada elenă păstrează experienţa înaintaşilor şi deschide o nouă epocă spre
cunoaşterea ştiintifică a fenomenelor psihice. După terminarea campaniilor cuceritoare
greco-macedonene începe o nouă fază istorică a societăţii antice : cea elenistică. Sunt
însemnate din acest punct de vedere: 1) strângerea legăturilor cu Occidentul în domeniul
filosofiei şi ştiinţelor; 2) înviorarea ştiinţelor exacte şi aplicative. Este suficient să-i amintim
în acest sens pe Euclid, Arhimede, s.a. şi de asemenea contribuţiile lor în domeniul
geometriei, mecanicii, astronomiei - pentru a putea reprezenta nivelul superior de găndire a
acestei perioade.
O asemenea tendinţă şi-a pus pecetea asupra modului de înflorire a ştiintelor,
filosofiei, biologiei. În centrul cultural al lumii elene, pentru prima dată la Alexandria, corpul

31
omenesc a putut deveni obiect de studiu permis pentru anatomie. Acest mod de gândire
propriu ştiintelor exacte şi-a pus pecetea şi pe gândirea filosofică. În domeniul ştiinţelor
naturii învăţătura lui Aristotel rămânea să reprezinte o culme inegalabilă. Discipolii lui au
fost denumiţi peripatetiic, epicurienii şi stoicii - care şi-au propus în mod egal să rezolve
unele contradicţii existente în sistemul aristotelic, precum cele dintre lumea materială şi
lumea vie, dintre lumea vie şi cea mentală, acordând atenţie unor probleme etice. Modul de
înţelegere a rădăcinilor personalităţii umane s-a schimbat decisiv. Apare un nou OM-omul
liber grec, a cărei legătură de subordonare nemijlocita la polis slăbeşte, expunându-se celor
mai furtunoase şi schimbatoare evenimente sociale. De aici a rezultat un individualism
caracteristic, care, întărindu-se, îi insufla spiritualiceşte înţelepciune, făcându-l mai puţin
dependent de jocul forţelor externe atât de variate.

PERIPATETICII
Sufletul ca materie şi mişcare.
La început sufletul a fost interpretat ca o formă a corpului, fără a putea lega
multiplele sale forme de conţinutul nematerial al acestuia. Forma sa nu este ceva atât de activ
ca să poată reconstrui corpul în acord cu un proiect propriu Aşa ceva poate fi rezultatul doar
a influenţelor reciproce dintre diversele părţi ale corpului. Aici sufletul ramâne un produs
echilibrat dintre cele patru elemente: foc, pământ, aer, apă. De altfel nici nu este permis a fi
luat ca o entitate autonomă, sufletul depinzând de ceea ce se întamplă în corp şi de
influenţele ce acţionează asupra corpului. Sufletul este pur şi simplu o proprietate a
organismului. Acest mod de gândire nu a rezistat însă prea mult la peripatetici, care vroiau să
stea mai aproape de imaginea unui organism aparţinând naturii. Astfel, Teofrast se plângea
că-i este foarte greu să-şi imagineze sufletul în afara mişcării. Spre deosebire de Aristotel, el
afirma că sufletul are propriul său purtător, care-i permite acestuia să se mişte în interiorul
corpului. Acest purtător, forţa sa era imaginată ca una naturală, din aceeaşi materie cu natura
şi că purtătorului mişcării acestuia Straton i-a dat denumirea de pneuma - cea de-a cincea
substanţă, element primar, o chintesenţă a celorlalte patru.

Oricum, în opoziţie cu discipolii platonicieni, peripateticii negau caracterul invizibil


sau imperceptibil al sufletului. Ei au combătut acea gândire, în acord cu care sufletul şi

32
mintea umană ar fi o funcţie superioară naturii şi independentă de activitatea corpului.
Sufletul este un produs al naturii şi nu doar un principiu ce-şi face loc în corp din afară - cum
spunea Teofrast; toate fiinţele au minte - afirma Straton.
Aceşti discipoli nu au dezvoltat învăţătura despre suflet a dascălului lor, Aristotel, ca să
aducă ceva nou. Contribuţia lor a constat din îndepărtarea din sistem a tuturor elementelor ce
ar fi dat ocazie la interpretarea acestor fenomene sufleteşti dintr-o altă perspectivă decât cea a
ştiinţelor naturii. În intransigenţa lor din păcate au înlăturat odată cu adevărul aprioric despre
suflet şi mintea dumnezeiască ce nu se amesteca cu corpul. Au lepădat deci, dintr-un
principiu organizatoric al corpului şi pruncul, pe care l-au transformat într-un lucru material.

SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Gorgias


1. Studiul raporturilor stabilite între oameni.
Secolul al V-lea î.Ch. în Grecia se identifică cu perioada de după războiul persan,
care a corespuns atât unei înfloriri economice, ştiinţifice şi culturale, cât şi unei întăriri a
democraţiei sclavagiste. De asemenea, aceasta a însemnat o creştere a importantei valorilor
obiective, precum si a individualităţilor, înţelegând prin aceasta valori individuale libere ( ex:
sclavii erau tot individual vânduţi în pieţe).
Pentru sofiştii, aceasta a însemnat deschiderea posibilităţii de a face un obiect de
studiu distinct din raporturile pe care unii oameni le stabilesc cu ceilalţi, ca oameni
cunoscători şi de decizie individuală. Astfel, în locul psihicului înţeles ca o problemă a
ştiinţelor naturii apare o nouă viziune, aceea centrată pe studiul raporturilor dintre oameni. În
consecinţă, sufletul a încetat a mai fi studiat ca parte a naturii, fiind de astă dată abordat din
perspectiva acţiunilor şi relaţiilor interumane, cu toate influenţele posibile pe care aceste
raporturi le suportă.

33
Prin urmare, învăţătura sofiştilor se centrează pe profilul conduitei cetăţeanului ca
parte a cetăţii, stăpân de sclavi, membru onorabil al instituţiilor statului. Desigur, că de la
acesta, societatea pretindea unele aptitudini aparte: să fie organizator de întruniri ale
oamenilor, unde să ia cuvântul în faţa celorlalţi cetăţeni din cetate, să le cunoască nevoile
sociale şi cărora să le insufle o anumita ideologie. Aşadar, conducerea societăţii se face
dependentă de persoana leader-ului.

2. Raportul om-natură.
Fenomenele sociale nu mai sunt determinate de forţele naturale, exterioare, ci de cele
care – prin intermediul oamenilor – ajung la nivelul de înţelegere al tuturor cetăţenilor. În
aceste condiţii sociale, preocupările filozofice ale sofiştilor deveniseră un modus vivendi,
având aplicabilitate socială imediată şi fiind îndreptate atât spre acţiunile cognitive (de
domeniul comunicării, limbii, logicii etc.) cât şi spre acţiunile de decizie socială. De atunci
datează unele lucrări de gramatică şi lingvistică ale lui Protagoras, lucrări care au calificat
multe probleme legate de clădirea vorbirii, ordinea logicii s.a.m.d.
Hypias si Gorgias au fost cei care s-au ocupat de gândire şi reprezentare, de relaţiile
stabilite între cuvinte. În privinţa raportului om – natură, principala problemă a sofiştilor nu
era aceea a aflării locului omului în natura sau în lume, ci aceea de a descoperi convingerile
oamenilor, modurile lor de comunicare. Orice subiect era un loc de centrare al forţelor
spirituale, cu valoare individuală, o perspectivă care nu ţinea cont de diversitatea formelor
activităţii umane. Sufletul se voia explicat astfel doar din perspectiva subiectivistă. Omul nu
mai era raportat la natură, ci la un alt om.

STOICII sec.IV i.H. )


Activitatea stoicilor este legată de Atena. Întemeietor este Zenon, denumit după locul
unde acesta îşi preda discursurile. Tot întemeietor este considerat şi Krisipos. Stoicismul era
ştiinţa cea mai răspândită în perioada elenistă, fiind apoi preluată şi în Roma antică. În
decursul a câteva secole, a suportat prefaceri interesante în acord cu fiecare fază a
Antichitatii.
Principiul primar al pneumei.
În accepţiunea stoicilor, cosmosul era imaginat ca un tot unitar ce consta dintr-o
mişcare neîntreruptă a aerului invocat - pneuma. Era baza pe care, prin condensare, se
obţineau gândurile şi lucrurile; prin ea lumea era reîntregită. Dar cu ce preţ? Prin a considera
ca fizicul şi psihicul ajung a se compune din aceeaşi materie, căreia îi sunt conferite însemne
umane, chiar însuşiri supraumane, supraindividuale, întrucât pneuma universala "este
echivalentă cu sufletul general, cu focul dumnezeiesc". Stoicii au mai introdus o noţiune de
pneuma de "tensiune" sau de gradare a tonusului. Aceasta a permis despărţirea mai multor
stări graduale ale sufletului. Tot pe aceasta baza s-a permis dărâmarea zidului pe care
Aristotel l-a ridicat între materia vie şi nevie, între suflet şi viaţă.

Drumul transformarii imaginii în concept.


Cea mai importantă contribuţie a stoicilor la dezvoltarea psihologiei constă în a fi
indicat şi studiat acele forme de acţiune care, cu punct de plecare din ceea ce este reflectat
senzorial, devin un act gândit logic, adică un concept. Pregătirea terenului a realizat-o
Aristotel cu a sa teorie a fanteziei sau imaginaţiei despre "nus"-ul activităţii mentale. Stoicii
au reformulat aceasta teorie, au reprelucrat-o, încercând să demonstreze cum are loc aceasta
transformare a imaginii senzoriale în concept. Pentru acest lucru, ei pleacă de la Socrate, care
a evidenţiat rolul logicii, a momentelor de necesitate, de generalizare, cu rol de clasificare a
gândurilor. Totodată, au realizat însemnătatea judecăţilor de analogie, compunere, negare,
contradicţie s.a. Ori se poate constata că multe din elementele de aici aparţin celei ce ulterior
în psihologie se va numi ca necesară elaborării asociaţiei. Astfel se evidenţiază însemnătatea
intenţiei în diversele etape de realizare a cunoaşterii conceptuale. Soluţia stoicilor are o serie
de avantaje în raport cu cea a lui Aristotel: la ei, deşi senzaţia şi gândirea sunt fenomene
reale, subiectul teoretic care cunoaşte obiecte diferite, o face cu ajutorul fanteziei ce este
subiectivă şi samavolnică. Cunoaşterea stoică realizează astfel o cunoaştere autentică.
Imaginea rezultată, deşi se bazează şi pleacă de la datele nemijlocite şi verificabile ale
senzaţiilor, în final poate fi chiar mai autentica, cu excepţia afectării ei de boală.

1.3 Dezvoltarea inteligenţei.


Stoicii au meritul de a fi fost cât se poate de aproape de explicarea genetică a
gândirii. Schema dezvoltarii inteligenţei este următoarea: copilul când se naşte intră, cu

35
ajutorul respiraţiei, în posesia unei pmeume, la acţiunea căreia se porneşte funcţionarea şi a
unei pneume interne, sufleteşti, psihice. Prelucrarea necontenită a ei asigură dezvoltarea
sufletului. Acesta se dezvoltă până în jurul vârstei de 14 ani, când are loc un eveniment nodal:
se naşte gândirea conştientă şi raţională. Astfel s-a demonstrat că, în raport cu lumea
senzorială externă, nu există nimic calitativ anterior contactului nemijlocit cu obiectele, că
aceste calităţi se dezvoltă pe bază a ceea ce se recepţionează şi se simte şi că dezvoltarea
inteligenţei are loc în etape, urmând un traseu legat de vârsta fiecăruia, un drum de la
gândirea senzorială la cea raţională.

Creierul ca organ al psihicului


Discuţiile cu privire la sediul organic al sufletului datează din perioada elenă. Mulţi
cercetători, dar mai ales medicii s-au opus lui Aristotel, care aşează sufletul în inimă.
Convingerea acestora nu mai era de această dată speculativă, afirmându-se că sufletul mental
se află în cap, pentru că această parte a corpului este cea mai aproape de cer; sau aşa cum
afirma Straton, analizând mimica omului concentrat, că sufletul se află undeva după pupile.
Aşezarea sufletului în creier, de aceasta dată, are la bază o serie de date observate în practica
medicală.
După Alkmeon, în Alexandria au mai activat, în sec.III i.e.n., Herafilon şi
Herasistratos. Ei au adus o contribuţie decisivă la cunoasterea activităţii creierului, care
constă în a fi legat activitatea psihică de diversele formaţiuni ale creierului. Herasistratos a
comparat creierul omului cu cel al animalelor, in timp ce Philoponus vorbeşte de mişcări care
iau naştere prin excitarea scoartei cerebrale, de boli care apar ca rezultat al degenerării
acesteia.

Descoperirea nervilor.
Herafilon şi Herasistratos au făcut deosebirea dintre nervi şi tendoane şi puţin i-a
trebuit lui Aristostratos să ajungă să deosebească nervii receptori de cei motori. În ceea ce
priveşte fenomenele psihice, acestea erau raportate la substratul neuroanatomic al creierului,
dar nu întratât încât să fie considerată aici şi dinamica fenomenală crescută a acestora. Pentru
explicarea lor, s-a facut apel la vechiul instrument categorial al pneumei; în cercurile
medicale ale vremii pneuma era o fenomenalitate susţinută de fapte şi nu o simplă categorie

36
teoretică. Dar una era pneuma care explica procesele psihice complexe şi altceva erau
funcţiile creierului, astfel că această deosebire necesita şi o fundamentare filosofică. Context
în care, îndată ce au fost descoperiţi, nervii au fost interpretaţi ca veritabile canale de scurgere
a pneumei, ceea ce a dus la transformarea pneumei intr-un reprezentant al funcţiei ulterioare a
nervilor.
Rezultatele medicilor din Alexandria au avut la bază observaţiile făcute asupra construcţiei
anatomice a sistemului nervos, precum şi asupra modului cum acesta se leagă şi se raporteaza
la excitarea diverselor sale părti sau la extirparea acestora. De menţionat că cercetările au fost
realizate nu numai pe animale, ci şi pe oameni (pe cei condamnaţi la moarte).

.Despărţirea sufletului de organic.


Stoicii şi-au propus să probeze în fel şi chip teoria despre suflet a lui Aristotel. Unul
din obiective a avut în vedere modul de raportare a sufletului la organic. S-a mers până acolo
unde natura organică, în orice manifestare a ei, se vroia a fi şi o expresie a manifestării
sufletului. Dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor a demonstrat valabilitatea acestei
perspective de gândire doar în cazul animalelor. Sufletul organic al oamenilor se vroia a fi
totuşi altceva decât cel al animalelor.
Stoicii au deosebit o pneuma psihică de alta vegetativă. În acest sens Epicur vorbeşte de o
materie inexplicabil de fină, pe care nu poate s-o denumească, dar căreia Lucreţius i-a dat
numele de materie spirituală, acesta ca fiind deosebită de suflet. Anima reprezintă atomii
distribuiţi în tot corpul, care funcţioneaza ca purtător al vieţii; spiritul sau psihicul era purtat
de animus, care se află localizat în piept. În acest fel sufletul ca principiu al activităţii psihice
în perioada elenistă se desparte de celelalte principii, potrivit cărora sufletul reprezintă toate
formele de manifestare a vietii.

Evocarea subiectivului
O cucerire remarcabilă a perioadei eleniste, cu însemnătate pentru cunoasterea psihologică a
costat în declararea că subiectul reprezintă o entitate activă nu numai în raport cu reflectarea
lumii externe, ci şi în raport cu cea internă, cu procesele psihice prin care se manifestă. Un
lucru insuficient exprimat până atunci în termenii ştiinţelor naturii. Despre acestea se spuneau
că sunt doar fenomenele subiective sau de altă natură decât cele fizice (ca mişcarea

37
vieţuitoarelor), ca putând fi de natură socială. Termenul de pneuma vine să reprezinte şi o
atare situaţie, unde pentru descrierea implicării subiectivului, deşi se face apel la
instrumentele ştiintelor naturii, se declară că acestea sunt nesatisfăcătoare. Stoicii fac acest
lucru când îşi propun să explice formele complexe de comportament. Prin aceasta ei au
pregătit terenul pentru a considera conştiinţa umană ca o activitate psihică cu însuşiri aparte.

TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma socială a Evului Mediu 2.


Scolastica. Sfântul Augustin: 1. Voluntarismul, 2. Conceptul de “experienţă interioară”. Th.
Aquino: convertirea psihologiei aristotelice în teologie; senzaţiile ca obiecte intenţionale;
ideologia scolastică şi rangul manifestărilor sufleteşti. Nominalismul scolastic –dicuţii
privitoare la natura generală a conceptelor; “biciul” lui Occan.

Pardigma socială a Evului Mediu


Societatea feudală s-a clădit pe ruinele vechii societăţi antice. În completarea ei s-a
născut un nou cadru cultural şi de gândire. Frământările sociale au făcut ca vechile oraşe
antice aproape să dispară. A devenit dominantă viaţa socială de la sate, care se exprima prin
raporturile ce s-au stabilit între feudali şi masa de ţărani analfabeţi. Erau raporturi necesare a
fi consimţite printr-o corespunzătoare ordine statală necruţătoare. Au fost raporturi ce se
doreau propovăduite şi reprezentate pe planul reflectării conştiente, mesaj ce a fost însuşit de
credinţă bisericească în formare. Deoarece doar biserica era cea capabilă atunci să adune în
jurul ei întreaga moştenire culturala antică, pentru a o reformula în spiritul noilor interese
sociale. În aceste condiţii cunoaşterea naturii şi a omului a fost pur şi simplu neglijată. În
locul preocupărilor de acest fel s-a instituit un interes marcant pentru viziunile mistice
speculative. Cu acestea se vroiau explicate atât organismul cât şi sufletul.
Odată cu slăbirea interesului pentru cunoaşterea naturii şi a omului, pentru
determinismul şi cauzalitatea din natură, s-a creat posibilitatea reală ca fenomenele şi faptele
de acest fel să fie interpretate doar ca produse ale conştiinţei, ale credinţei şi fanteziei proprii
învăţăturii creştine. Context în care cunoaşterea fenomenelor psihice nici nu mai încăpea în

38
vorbă. Sufletul dacă mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatică, el era considerat ca
o realitate ambivalentă, adică:
9 ca pe o esenţialitate cu care se completează corpul, unde acesta sălăşluieşte;
9 ca dumnezeire, unde doar acest din urma mod al său de a existenta avea trecerea
necesară sa fie studiat.
Aşadar, omul nu putea exista decât ca fiinţă dumnezeiască.

Scolastica.
Reprezintă o tendinţa ideologică de interpretare a fenomenelor sufleteşti doar din
perspectivă teologică. S-a născut în condiţiile în care în secolul al VIII-lea se constituie
fundamentele filozofice şi psihologice ale acestei teologii, răspândită în şcolile Evului Mediu.
Orice discurs raţional trebuia pus în slujba interpretării Sfintei Scripturi. Prin aceasta se
urmărea întărirea raporturilor sociale, proprii acelei epoci.
Relevant este că între timp a renăscut interesul pentru abordarea problemelor vieţii
sufleteşti. Dar doar în acord cu ordinea procedeelor de gândire şi interpretare proprii
scolasticii, care se rezuma la comentarea şi interpretarea textelor sfinte. Printre demersurile
unor astfel de interpretări pot fi găsite totuşi o serie de încercări reuşite de clasificare a
tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neînduplecabile, etc.
În fond cunoaşterea propriu–zisă a sufletului s-a preschimbat într-una contructiv-
speculativă. Când se ajungea la cunoaşterea fenomenelor sufleteşti, la descrierea şi explicarea
lor ca fenomene naturale, se făcea cu obligativitate apel la intervenţia unor forţe externe, la
acţiunea unor proprietăţi ascunse, la reprezentarea exisitenţei unei alte “naturi” etc. Astfel,
acea manieră antică de gândire în acord cu care părţile diferite sau farâmiţate ale corpului
continuă să trăiască pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic erau explicate prin
puterea potenţialului de multiplicare sufletească a trupului, care se actualizează într-un alt
corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului
trupesc spre cel ideatic este de natură speculativă şi conţine în sine un fetiş, acesta contând pe
o imaginaţie naiv fantezistă, în acord cu care faptele sunt substituite de cuvinte şi unde din
jonglarea cuvintelor se încearcă o reclădire a realităţii, a unei noi însemnătăţi a lucrurilor.
Metodologia de gândire proprie perioadei scolastice este o pildă de excepţie pentru modul
în care pot fi preschimbate ideile în fapte, cum slujindu-se de logică cunoştinţele stiinţifice

39
despre adevăr, acestea se pot converti în unele verbal-mitologice. Şi paradoxal, multe secole
de la perioada sa înfloritoare, această procedură a dat roade, de şi-a exercitat influenţa asupra
modului de gândire al oamenilor până în vremurile mult mai recente.
În ceea ce priveşte gândirea psihologică, cu mijloacele admisibile acelor vremuri,
aceasta a reuşit evocarea unor legături dintre aptitudinile psihice şi funcţiile acestora, a reuşit
alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvenţe empirice ale vieţii
psihice.
La început, procedeele scolasticii au fost extrase de la neoplatonicieni. Pe urmă, cel
mai personificat autor ajunge să fie Aristotel. Învăţătura sa a fost însă deformată: din gândirea
aristotelică despre suflet, de unde au extirpat tot ceea ce era vital, adică tot ceea ce putea
asigura cauza cunoaşterii empirice. Astfel, procedeele cunoaşterii fenomenelor sufleteşti cu
ajutorul ştiintelor naturii au ajuns sa fie omise, puse de o parte.

SFÂNTUL AUGUSTIN ( 354 – 430 d.Cr.)


În multe privinţe învăţătura sa se aseamănă cu cea a lui Plotinos. A propovăduit cu
fanatism caracterul spontan al psihicului, lipsa de materialitate a acestuia. Voinţa nu poate
avea un suport material.

1.Voluntarismul
Dacă în filosofia lui Plotin spiritul era ceva de natură intelectuală - care încorporează
gradual datul cunoscut, în cea a Sfântului Augustin forţa dominantă îi revenea voinţei.
Influenţele sale se manifestau în două direcţii: în acea de a conduce şi direcţiona acţiunile
sufleteşti, dar şi de a le întoarce spre sine. Ca stăpân al corpului, mintea se foloseşte de corp
în acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare de cele de mişcare.
Imaginea corpului la Sfântul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteşte de cea a lui
Galenus. Aici mişcările nu depind de cauze externe, ele se leagă de simţuri doar în măsura în
care le pot anticipa. Iar senzaţia nu este cauza, ci doar ocazia pentru ca sufletul să se poată
opune corpul în mişcare. Funcţionarea organelor de simţ nu este hotărâtă de influenţele fizice
externe, ci de modul în care mintea, ca acţiune unitară, poate să modeleze urmele lucrurilor.
Această modelare nu se face prin recepţie, ci prin actul voluntar, şi se exprimă prin atenţie.

40
Amintirea însăşi este rezultatul acţiunlor sufleteşti. În acord cu concepţia sa, drapelul oricărei
cunoaşteri se află în sufletul dumnezeiesc ce pune în mişcare lucrurile. Ştiinţa nu este ceva ce
se dobândeşte, ci este o extragere din suflet, cu aportul voinţei.

Conceptul de experienţă interioară


Baza adevărului se află în experienţa interioară: sufletul se întoarce mereu spre sine şi,
cu credinţa cea mai deplină, intră în posesia propriilor acţiuni şi a produselor sale nevăzute.
Deşi a fost teolog, Sfântul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine aparte de
argumentare, ordine care, după secole, va deveni fundamentul metodei introspecţiei. Se va
găsi la el sufletul ce acţionează independent de corp, dar care foloseşte corpul ca mijloc
pentru asigurarea unităţii sufleteşti, ca autocontrol, unde experienţa interioară reprezintă cel
mai fidel instrument de cunoaştere. Învăţătura Sfântul Augustin reprezintă o culme a
indeterminismului.

THOMAS D’AQUINO (1225 – 1274)


Societatea europeană a secolului al XIII-lea se caracteriza prin puternice framântări
sociale. Mişcărilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. A luat
naştere Inchiziţia, ordinele sfinte ale dominicanilor şi franciscanilor, scopul acestora fiind
acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere o anume ordine socială. Fundamentarea
filosofică a acestor scrieri a fost făcută de Albert Manus şi Thoma D’Aquino. Acesta din
urmă a fost reprezentantul ordinii sociale scolastice clasice.

Convertirea psihologiei aristotelice în teologie


Acest lucru a realizat tomismul filosofic al lui Thomas D’Aquino, o învăţătură ce a fost
canonizată de biserica creştină catolică. Din filosofia lui Aristotel s-a păstrat doar forma
externă. Neastâmpărul esenţei a fost extirpat.Totul din această filosofie a fost prelucrat în
acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect convertirea pe credinţa în
Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posibilele entităţi psihofiziologice şi mentale.
Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra unghiulară a întregii gândiri teologice, o gândire

41
îndreptată împotriva sufletului sensibil, împotriva naşterii însăşi a acestui “tot” - identificat
în persoana Domnului etc.
Thomas d’Aquino şi alţi scolastici catolici şi pe urmă ortodocşi au prelucrat teoria
aristotelică despre suflet în acord cu propria lor viziune, luptând împotriva oricărei încercări
de a conferi psihicului materialitate şi substanţialitate empirică.
« Experienţa interioară » la Thomas d’Aquino
Tomismul psihologic a lui Thomas d’Aquino a avut în vedere explicarea naturii
“experienţei interioare”. Conceptul începuse să-şi însuşeasca însemnele de reflectare
conştientă. Modul omenesc de manifestare a sufletului încetează la a se reduce doar la
intelect – ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet conştient. Deşi conştientizarea aici se
reduce doar la actul de gândire, al unui singur suflet omenesc în raport cu corpul său. Suflete
fără conştiinţă sunt plantele şi animalele. În ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale,
începând de la simţuri, au fost subordanate conştiintei, ceva ce în sistemul lui Aristotel nu
avea nici un rost. De aici, de la nivelul conştiinţei, se puteau combate mai uşor cauzalitatea şi
naturaleţea psihicului, era mai uşor de combătut inclusiv dualismul său.
Concepţia în acord cu care senzaţia este o replică (o copie) a lucrurilor, una ce
acţionează din exterior, a fost preluată şi de filosofia scolastică. În mecanismul reflectării
senzoriale, de clădire a replicilor (copiilor), un rol deosebit i-a fost acordat pneumei. S-a
presupus că pneuma îşi însuşeşte doar acele influenţe externe pe care sufletul le poate
conştientiza. Aceasta teză a fost deja preluată de unul din reprezentanţii de frunte ai perioadei
scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 – 1154), un filosof aflat sub
influenţa gândirii lui Democrit. Desigur, în cele din urmă, cunoaşterea senzorială ajunge să
fie subiectivată. Astfel, subiectul simte nu în raport de obiectul reflectat, ci în raport de
pneuma din interior, prin care reuşeşte să contemple lucrurile. În locul influenţei decisive a
obiectului exterior în reflectarea senzorială, de acum importanţă dobândeşte o pneuma
internă. Toate acestea când încă nu era constituită o reprezentare şi o formalizare propriu-zisă
a ideii de conştiinţă.
Îndată ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtătorul său, acesta a putut
deveni ceva obiectivabil prin cunoastere. “Organismul – obiect” (aristotelic) se transformă în
raport de conştiinţă (subiect)-obiect. Prin Thomas d’Aquino pentru prima dată schema
aristotelică a raportului organism-mediu ajunge a se preschimba cu un raport subiect-obiect.

42
Prin avansarea raportului de cunoaştere subiect-obiect, peste planul raportului
biopsihic, concepţia aristotelică devine reinterpretabilă. Sufletul, ca formă materială a
corpului, devine şi se transformă din acest moment în ceva subiectiv, a cărui singură
proprietate este aceea de a se putea conştientiza. Din lucrurile reale şi proprietăţile acestora
nu mai rămâne altceva decât un trecut, care este un dat subiectiv.
Ţelul urmărit de Thomas d’Aquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtător al
conştiinţei, - şi nu un organism capabil de gândire. Acesta a fost punctul de plecare al
ontolologiei sale. În sistemul lui Thomas D’Aquino, însăşi obiectul îşi pierde materialitatea şi
devine altceva. Aceasta pentru că “asemănatul poate fi cunoscut doar de asemănător”, ceea ce
începe chiar de la senzaţii.
Aristotel susţinea că senzaţia este ceva care se produce în raport cu prezenţa
nemijlocită a obiectului, şi de nedespărţit de forma acestuia. La el nu era nevoie de nici un alt
factor (ca cel de conştiinţă) pentru ca obiectul reflectat senzorial să devină ceva real şi
adevărat.
Din păcate, această ingenioasă demonstraţie a reflectării senzoriale nu a fost suficient
înţeleasă de discipolii săi. Ea a fost răstălmăcită diferit de scolastică, a fost adecvată
mecanismelor “replicilor de imagine” ale lui Democrit: căci era mai uşor de imaginat o
reflectare senzorială a formei decât ceva clădit pe substratul structural al corpului.

Intentionalitatea senzatiilor
Thoma d’Aquino a avut o contribuţie importantă în explicarea modului cum se produce
subiectivizarea senzaţiilor, precum şi a replicilor (copiilor) reflectate prin pneumă ale
acesteia. El a repudiat acea teorie a pneumei, în acord cu care senzaţia este un intermediar
între factorii corporali şi cei din suflet. Rezultatul a fost că replicile senzoriale au devenit
fenomene sufleteşti şi mai dematerializate.
În cele din urmă, Thomas d’Aquino acostează la idealismul lui Platon. Dar, spre
deosebire de acesta, nu conceptele sunt cele cărora le sunt conferite proprietăţi de
substanţialitate, ci replicilor lor (copiilor) reflectate senzorial.
Spre deosebire de neotomismul fenomenologic din psihologia actuală, Toma
d’Aquino postulează că aceste replici senzoriale se nasc nu ca rezultat al activităţii

43
individuale, ci ca produs ales al conştiinţei, ca rezultat al intervenţiei sale intenţionale, prin
care se actualizează.
Ori, dacă până şi replicile senzoriale au devenit ceva dependent de activitatea
intenţională - deci sufletească, a devenit de acum foarte uşoară extinderea perspectivei
intenţionale şi asupra proceselor gândirii. Cu alte cuvinte, Thomas D’Aquino a făcut
distincţie între replicile intenţionale senzoriale ( species sensibilitis ) şi replicile inteligente
(species inteligibilis ). Sufletului omenesc i-au fost conferite însuşiri nedemne altor fiinţe
pământeşti .
Astfel, fără prea mult efort, omul a ajuns un trimis sau un reprezentant dumnezeiesc al
lucrurilor materiale. Prin această absolutizare a conştiinţei lui s-a creat posibilitatea tomistă
de a contrapune psihicul uman tuturor celorlalte fiinţe, tuturor celorlate forme de activitate;
pe care totodată s-o reprezinte ca pe o esenţă aflată deasupra lumii trupeşti comune.

O ordine ideologică medievală a manifestărilor sufleteşti


Psihologia tomistă a Evului Mediu se evidenţiază, printre altele, prin faptul că a aşezat
fenomenele sufleteşti într-o anume ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare.
Anumite fenomene îşi aveau deja locul lor distinct. Sufletul este distinct împărţit în funcţie de
cum se manifestă la plante, la animale, la om. În suflet îşi găsesc loc aptitudinile şi produsele
acestuia – senzaţia, percepţia, conceptele… Cele inferioare sunt subordonate celor superioare,
în serviciul cărora se află. Toată această schemă este prelucrată de Thoma d’ Aquino după
Aristotel. În opinia tomiştilor, ideea de dezvoltare ajunge la a se epuiza în această schemă.
Analiza aristotelică a avut meritul de a fi introdus în psihologie ideea de evoluţie.
Tomismul aşează însă în acest cadru o cu totul altă substanţă, pe acea a ierarhiei existenţei
sociale. O substituire proprie ideologiei epocii medievale. Ordinea progresivă a formelor a
fost racordată la cea socială. Valoarea existenţială era conferită doar raporturilor de
subordonare, acelora care exclud ca diverse nivele să se compare unele cu altele.
În ceea ce priveşte concepţia teologică a lui Thomas d’Aquino, aceasta vine în
completarea gândirii aristotelice. După cum se ştie, aşa zisa teologie aristotelică a fost doar
un experiment pentru cunoaşterea particularităţilor şi determinismului lumii vii. Thoma
d’Aquino, dimpotrivă, oglindeşte în aceasta toate însemnele cognitive ale ideologiei societăţii

44
medievale. Canoanele sale de neclintit susţin că subordonatul există doar pentru plăcerea
superiorului.
Toata concepţia aristotelică asupra teologiei a fost transferată pe societate, cu
iminentele completări legate de însuşirile introspective, proprii activităţii umane. Tomismul
psihologic reprezintă modelul clasic al gândirii scolastice. Aceasta doar pe dinafară mai
aminteşte de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de fenomenele psihice clădite în
acord cu experienţa individuală.

NOMINALISMUL
1.Dispute în jurul generalităţii conceptelor
Este expresie unei tendinţe de natură materialistă în epoca scolastică. Problema
fundamentală a nominalismului a fost formulată de ei în termenii lămuririi naturii a ceea ce
este general în lucruri, a ceea ce este realitatea individuală în lucruri. Disputele erau deja
aprinse în perioada scolastică timpurie a secolelor XII si XIII. Atunci s-au conturat 3 poziţii
diferite:
¾ a realiştilor - care susţineau ca universaliile sau conceptele generale de toate felurile
sunt ceva real ca esenţă şi ca formă;
¾ nominaliştii – care susţineau că universaliile reprezintă doar însemnele reflectate ale
lucrurilor;
¾ conceptualismul – universaliile există nu în lumea externă, ci doar în conştiinţa
oamenilor, ca imagini reflectate, în forma conceptelor.
Thoma d’Aquino a încercat să-şi includă în sistem şi problema explicării naturii
universaliilor. În acord cu opinia sa, universaliile nu erau transcedente, ci proprii lucrurilor.
Un compromis care nu i-a mulţtumit pe nominalişti, care îi atacau pe cei care nu aveau
aceeaşi părere cu ei în materia universaliilor. Mişcarea nominalistă a fost iniţiată în Anglia,
iar nota medievală i-a fost data de raporturile ban-marfă, de apariţia meşteşugurilor şi de
recunoaşterea oraşelor.

2. O reflectare senzorială semnificativă


Strâns legat de disputele filosofice dintre nominalişti şi realişti s-a conturat o mişcare
cu însemnătate psihologică, pentru mecanismul actului de cunoaştere. Nominaliştii au atacat

45
teza în acord cu care noi intrăm în posesia lucrurilor doar cu ajutorul însuşirilor acestora
desprinse de constiinţă. Ei au evidenţiat însemnătatea nu numai a imaginilor intelectuale, ci şi
a celor senzoriale.
Mai mult, ei au afirmat că imaginea senzorială este un însemn al lucrului reflectat, la
fel cum fumul se leagă de foc, cum se leagă zâmbetul de bucurie şi de buna dispoziţie.
Această accepţiune este reprezentativă şi pentru Occan (1270 – 1347), care este autor al unei
teorii a simbolurilor sau hieroglifelor imaginii senzoriale. Ea pleacă de la postulatul că toate
corpurile se infleuenţează reciproc independent de conştiinţă, că acest lucru are la bază o
cauzalitate reală ce nu trebuie transformată într-o cauzalitate ce ţine de intelect. Ori la Thoma
d’Aquino imaginile reflectate erau preschimbate într-unele fictive, fiind private de
cauzalitatea materială. Se poate întampla astfel când sufletul este despărţit de corp, când
obiectul este trecut în câmpul vieţii interne, unde formele se aşează în acord cu actele
intenţionale, adică direcţionate de conştiinţă.
În opoziţie cu tomiştii scolastici, Occan a respins procedeul introspectiv de echivalare a
însemnătăţii lucrurilor, independent de conştiintă. Opinia lui era că între reflectarea
senzorială şi lumea lucrurilor stau însemnele acestora. El repudiază contribuţiile
materialiştilor antici în explicarea reflectării senzoriale.

3.Biciul lui Occan


Pentru depăşirea gândirii scolastice, un rol important i-a revenit “biciului” lui Occan.
Ce spune acesta? Că acolo unde este posibil, să fie înlăturate fără cruţare însemnele
(simbolurile) suplimentare; adică acolo unde şi cu mai puţin se reflecta acelaşi lucru ca şi cu
mai mult.

CRISTALIZAREA GÂNDIRII MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Cristalizarea gândirii mecaniciste :Francis Bacon, Galileo Galilei; Descartes: -


descoperirea naturii reflexe a comportamentului; mecanismul reflex şi manifestările psihice;
conştiinţa ca singura esenţă; noua formă a introspecţiei; rolul psihicului în comportare;
însemnătatea activităţii lui Descartes. Hobbes - legile psihice ca legi ale mecanicii; sufletul
ca manifestare; extinderea principiului asociaţiei la nivelul gândirii; inteligenţa ca aparat de

46
calcul; chibzuinţa ca expresie a voinţei ;dorinţa ca esenţă a omului; cele trei grade de
cunoaştere; dependenţa cunoaşterii sufletului de cea a corpului.
Începuturile cristalizării unui mod de gândire propriu-zis mecanicist a început să se
producă când în epoca medievală se fac resimţite efectele sociale ale activităţilor productive,
când se reuşise o acumulare relevantă de capital economic. A fost perioada unor profunde
frământări sociale, când pe teritoriul Germaniei era declanşat un război civil, când în Anglia
burghezia a reuşit să iasă victorioasă în confruntarea sa cu moşierii feudali. Încleştările
sociale aproge de acest fel au obligat pe reprezentanţii ordinii sociale de tip feundal să facă
paşi importanţi în a accepta şi de a se acomoda la o ordine socială de tip diferit, la una care se
va numi de tip capitalist. Era ordinea în care noua apărută clasă de mijloc a dobândit o
pondere tot mai importantă în definirea structurii comunităţilor omeneşti. Ori toate aceste
fenomene sociale au creat necesarele condiţii pentru naşterea unui interes aparte pentru
produselele progreselor cunoaşterii ştiintifice, care în acea perioadă urma ansamblul
metamorfozelor sociale din ordinea socială, o tendinţă indisolubil legată de stringenta nevoie
de depăşire mentală şi conceptuală a modului scolastic de de întelegere şi explicare a
fenomenelor naturale si sociale. Momente distincte de importanţă decisivă în acest sens au
reprezentat contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei, R. Descartes, B. Spinoza ş.a.

FRANCIS BACON (1561-1626)


Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice descriptive, una
fundamentată pe rolul central al experienţei în cunoaşterea naturii şi a omului. Operele sale
au fost clădite astfel ca să servească această cauză dintr-o perspectivă de gândire nouă, una
opusă ordinii ideologice sclastice de până atunci, care de cele mai multe ori se epuiza într-o
finalitate socială speculativă sterilă. Noile cunoştinţe cu care se înarma conştiinţa oamenilor
erau destinate să dobândească o valoare şi o putere integrativă socială necunoscută înainte.
Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o
metodă cu nimic mai puţin riguroasă, dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a
rezultatelor, făcea posibilă aprecierea obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de
neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.
Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el a inducţiei serveşte
cercetarea ştiinţifică, că aceasta are ca scop cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale

47
şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea manifestărilor fenomenale din natură şi
societate poate dobândi o finalitate cauzală deterministă. Descrierea metodologiei şi a
mecansimului logic teoretic al întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l
desăvârşi în întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei
ipoteze s-a dovedit a fi o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul cunoaşterii
ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă care pe toţi cei care luat cunoştinţă cu ea,
îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit. Se năştea modul
mecanicist de înţelegere a determinismului din natură şi societate.

RENE DESCARTES (1596-1650)


A fost fondatorul noii filosofii mecaniciste, care a elaborat o nouă perspectivă de
gândire în ştiinţele naturii. A elaborat o filosofie dualistă, unde materia şi gândirea sunt de
rang egal; considerate ca substanţe independente şi pe care doar dumnezeirea le poate uni.
Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social istoric al acelor vremi, al intereselor
ambivalente scolasticii medievale a vechii ideologii şi a celor noi izvorâte din necesitatea
gândirii lucrurilor din perspectiva dinamicii unor activităţi productive cu acumulare de
capital. În această gândire se disting câteva trăsături distincte.

1.Descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice.


Cunoaşterea psihologică găseşte în Descartes pe părintele său mecanicist prin
descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice. În plus, metodologic el a
contrbuit la preschimbarea vechii concepţii despre suflet într-una despre conştiinţă.
Descoperirea categoriei de reflex a fost pregătită anterior de două alte orientări
investigative încrucişate. Pe de o parte, studiul experimental al organismelor vii a creat
premisele descoperirii că sistemul viu este unul auto-reglat. O orientare susţinută de
rezultatele lui Harley în domeniul descoperirii mecanismului circulaţiei sanguine. Pe de alta
parte, s-a distins deja acea concepţie generală, în acord cu care înţelegerea evoluţiei vieţii, a
comportamentelor vieţuitoarelor putea fi reductibilă la unele modele de explicare mecanice.
Descartes s-a sprijinit nu numai pe mecanica lui Galilei, ci şi pe cea tehnică a vremii,
pe cele ce i s-au oferit deja de creaţiile meşterite în acea epocă.

48
Modul reflex de comportare al fiinţelor a fost imaginat din aceaşi perspectivă din care
Harley a descris mecanismul de circulaţie sanguin. Cu deosebirea că nivelul cunoştinţelor
despre funcţionare a sistemului nervos al acelor vremi era unul care încă nu se putea compara
cu cel deţinut asupra circulaţiei sanguine.
Psiho-fiziologia lui Descartes depăşeşte deci perspectiva de gândire a lui Harley.
Acesta încetează la a se reduce doar la considerarea rezultatele influenţei unor cauze interne
organice, de astă dată psihicul fiind raportat la ansamblul influnţelor externe asupra
comportamentului. Un mod de gândire ce contrazice perspectiva aristotelică, în acord cu care
sufletul se afla la baza vieţii, susţinând că funcţionarea aparatelor organismului sunt
suficiente pentru a deosebi viul de neviu. Iar dacă funcţionarea organismului încetează,
aceasta se întâmplă nu pentru ca sufletul ar fi părăsit corpul, ci pentru că o anumită parte
principala a corpului s-a deteriorat întratât, în cât nu mai poate asigura funcţionarea
organismului în ansamblul său.

2.Mecanismul reflex şi fenomenele psihice.


Prin descoperirea caracterului reflex al activităţii vietuitoarelor Descartes a ajuns să
distingă nu numai o cale pertinetă pentru studierea mecanismului nervos şi muscular al
mişcării, ci să şi formuleze un principiu fundamental de funcţionare al psihicului. Astfel el a
încercat să demonstreze că nu sufletul este cel care pune în funcţiune mecanismele diverse
ale corpului, ci faptul că sfera largă de manifestare a fenomenelor sufleteşti psihice -
simţurile, reprezentările ,sentimentele – sunt o rezultantă a funcţionării acestor mecansime
organice. Mai mult, acestea stau la baza atât a simplelor acte neuro-motorii, ci şi a activităţii
psihice în întreaga ei complexitate.
Acţiunea agenţilor stimulatori externi asupra organismului este mediată de sistemul nervos.
Pe această cale “spiritele acţiunilor externe” pot să ajungă în creier; cu acest punct de plecare
se dezvoltă răspunsuri neuro-musculare pe de o parte şi altele psihice, adică senzaţii,
reprezentări şi sentimente, pe de alta parte.
Descartes şi-a propus în obiectiv descrierea mecanismelor care intră în funcţiune
atunci când avem o senzaţie, o emoţie… Iar aceste mecanisme ale producerii respectivelor
stări psihice, în concepţia sa, pot fi investigate şi intepretate ca şi cum ele ar fi total
neînsufleţite, ca şi cum ele ar acţiona asemenea unor automate. Mestecatul, bătăile inimii,

49
creşterea membrelor, respiraţia, starea de veghe somnul etc, toate funcţionează asemena unui
ceas sau alte mecanisme prevăzute cu contragreutate.

3.Psihofizica lui Descartes


Caracteristica distinctă a dualismului cartezian constă în însemnătatea diferită dată
conceptelor de “corp” şi “suflet”. Corpul de astă dată înseamnă un sistem care funcţionează
pe baza legilor mecanicii şi a automatismelor. Organismul ajunge a fi considerat asemenea
oricărui corp neînsufleţit. Punerea în funcţiune a acestuia nu mai este înmânată sufletului -
care se produce diferit după cum corpul în cauză este viu sau neviu. Important este că
Descartes pentru prima dată a arătat că întreaga acţiune nu are nevoie de suflet ca de un
principiu explicativ - indiferent de cum sufletul ajunge conceput materialist sau idealist. Ca
să se pună în funcţiune corpul viu are nevoie de o construcţie materială, de o dinamică apate
şi nu de un impuls ce acţionează din afară.
Ajunge astfel formulată în noi termeni influenţa reciprocă dintre corp şi suflet: unde
deşi cele două substanţe sunt distincte, ele sunt capabile de a se închide autonom în sine, între
ele existând o inter-relaţie reciprocă, una ce poate fi abordată pe cale empirică.

4.Principiul reformulat al introspecţiei.


Sufletului, Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi observat
nemijlocit. Iar ceea ce ajunge astfel observat, înseamnă că poate fi şi gândit. În acest fel,
metodologic sunt puse în aceaşi ordine de a putea fi “gândite” nu numai senzaţiile, dar şi
actele inteligente, actele reprezentate, sentimentele, procedeu prin care se suspendă divizarea
anterioară dintre sufletul rational şi cel senzitiv. Aici unitatea sufletească a fost asigurată cu
ajutorul reflectării conştiente, a autocontrolului conştiinţei, în faţa căruia orice fenomen avea
însemnătate echivalentă. Adică toate fenomenele puteau fi considerate ca putând fi produse
ale reflexiei, de a deveni obiect al observaţiei subiectului, al unui obervator subiectiv de
formaţie ancestrală. O accepţiune asupra introspecţiei eliberată de metafizica “experienţei
interne” din teologia lui Plotinos şi Sf. Augustin.
În acord cu concepţia lui Plotinos şi Sf. Augustin omul îşi îndreaptă privirea spre
“interiorul” vieţii sale sufeteşti - introspectiv - doar pentru a intra în legătură cu esenţa

50
supremă, ca singura realitate cerească adevărată. În filozofia lui Descartes obiectul
introspectiei devine atât de comuna gîndire personală. În consecinţă, omul se poate îndoi de
orice - inclusiv de ceea ce-i acesta natural şi supra-natural, dar de nici o îndoială nu poate fi
suspectată judecata lui ,de a gândi: adică postulatul ”eu gândesc”. Recunoaşterea posibilităţii
de a gândi obligă cu necesitate la recunoaşterea existenţei şi a unui purtător al acestei gândiri.
Adică cogito ergo sum.
Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat şi existenţa dumnezeirii. A făcut-o
însă doar după ce a demonstrat existenţa subiectului gânditor. Care tocmai pentru că
gândeşte, se institue ca o esenţă independentă - în unitatea sa cu natura şi cu dumnezeirea,
pentru a da formă cunoaşterii, pentru a o face credibilă. Desigur, o asemenea credinţă
supremă putea fi conferita doar unui om aparţinând societăţii, unuia care recunoaşte această
valoare măreaţă a sa pentru viaţa lui individuală. Ceea ce reprezintă un admirabil compromis
făcut teologiei.
Reuşind totuşi esentializarea într-atât a constiintei, Descartes a deschis câmpul
abordării cauzale a fenomenelor psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv al
conştiinţei.

5.Cunoaşterea psihicului în raport cu corpul.


Învăţăturii lui Descartes i se datorează posibilitatea metodologică de a considera
funcţionarea vieţii psihice după principiul unor mecanisme similare cu cele care răspund de
funcţionarea corpului. Această contribuţie înnoitoare s-a dovedit genială atât pentru
cunoaşterea fiziologică, cât şi pentru cea psihologică.
În consecinţă, comportamentul uman a fost considerat şi gândit în acord cu acelaşi
principiu mecanic ca şi cel care guvernează comprtamentul animal. În ceea ce priveste locul
psihicului în această intracţiune, Descartes a ajuns la următoarele constatări:

a. Mişcările cauzate de influenţa acţiunii fizice a “spiritelor vieţii” dau naştere şi


senzaţiilor. Senzaţiile sunt expresia schimbărilor ce au loc în corp, fiind deci materiale.
Urmele influenţelor externe exercitate aupra corpului se asociază într-o anume ordine, şi se
constitue în anume forme în creier, unde fiecare element în parte este capabil, ca într-o

51
instanţă ulterioară să reactualizeze alte elmente. Pe această cale s-a născut procesualitatea
căreia i s-a dat denumirea de asociaţie. Totul se produce în acord cu principiul cauzal al
mecanicii. Forţa perspectivei de gândire astfel născute constă în faptul că fenomenele
sufleteşti sunt considerate fiind cu nimic diferit de celelalte fenomene naturale şi materiale,
ca fiind născute ca rezultat al acţiunii inflenţelor externe din mediu.
b. Slăbiciunile pe care i le va sesiza ulterior cunoaşterea ştiinţifica constă în: a
considera viaţa psihică ca fiind epifenomenală, ca fiind mereu o rezultantă şi nu ca fiind
cauzată de influenţele externe(1); s-a împărtăşit opinia ca nu obiectul este cel care a cauzat
percepera, ci inflenţa pe care acesta a exercitat-o asupra conştiinţei reflectării obiectului
respectiv. Organismul deci este expresia ordinii mecanice universale, unde însă psihicul nu
poate fi considerat ca un simplu corelat al acestuia. Avea în acest sens un determinant
incontestabil în structura nervoasă.
c. Descartes a aşezat într-o categorie aparte actele care privesc comportamentul sau
viaţa psihică - ca raportare directă la corp. Din această categorie fac parte stările
sentimentale. Acestea se află sub directa inflenţă a structurilor corporale, fiind totdată
dependente de influenţele externe. Ceea ce suferă corpul sub influenţa agenţilor externi este
ceva diferit de “suferinţele” sufleteşti, care se nasc sub influenţele stărilor interne, a căror
ordine este direcţionată de necesitatea asigurării autoîntreţinerii sale. Deoarece suferinţele
“învaţă sufletul ca să dorească ce natural este util şi să nu-şi schimbe această dorinţă”, o
gândire în acord cu care psihicul se transforma implicit într-un veritabil principiu cauzal al
corpului. O perspectivă de abordare nouă a fenomenelor sufleteşti, a celor ce privesc
suferinţa, una care corespunde perspectivei metodologice proprii ştiinţelor naturii. Căci cu
acest punct de plecare se deschide cale spre abordarea unor sfere superioare, la curiozitate,
la iubire, la dorinţă, la bucurie, supărare etc. Astfel afectele şi sentimentele, stările de
conştiinta ajung obiect de cunoaştere pentru ştiinţele naturii.
d. În sfârşit, există acte psihice care atunci când sunt anagajate, dau naştere la
cunoştinţe adevărate despre lume, adică dau informaţii cu privire la reglarea mişcărilor
corporale. De actele de acest fel răspunde gândirea, ca fiind un un proces psihic înnăscut,
independent de experienţa şi voinţa omului. Este posibil acest lucru datorat proprietăţii sale
substanţiale independente, care pe căi tainice ajunge la a se putea asocia cu substanţa
materială, în epifiză.

52
V. De la Antichitate la paradigmele gândirii psihologice moderne

1. Condiţiile transformării psihologiei într-o ştiinţă de sine stătătoare : curentul darwinist;


psihologizarea teoriei reflexului; rolul lui Helmholtz în fundamentarea Psihologiei
2. Pasul decisiv în naşterea Psihologiei ca ştiinţă ( W. Wundt )

La mijlocul sec. al XIX-lea în biologie a părut o puternică tendinţă de eliminare din


biologie a teoriilor vitaliste, teorii ce obstrucţionau evident progresul cercetărilor ştiinţifice.
Aceasta a avut ca efect pregătirea ternului pentru o serie de descoperiri , una dintre ele fiind
de o importanţă capitală : extinderea legii conservării energiei asupra sistemului naturii.
Reuşita sintezei hidrocarburilor ( Wohler, 1824) va dărâma zidul dintre sistemul organic şi
anorganic, funcţionabil până atunci; întregul organism nu este altceva decât un compus
fizico- chimic.
S-a ajuns să se demonstreze că întregul organism îşi extrage energiile din exterior, iar
în interior , în esenţă, nu este nimic altceva decât formele variate în care energia se manifestă
în natură. Această asimilare a principiului conservării energiei asupra sistemului viu va avea
consecinţe benefice în domeniul fiziologiei, unde va trezi un larg curent de opinie , conform
căruia, toate fenomenele fiziologice se epuizează doar pe baza principiilor fizico-chimice.
Efectele viziunii fizico-chimice se vor înregistra nu doar prin alungarea vitalismului
din biologie , ci şi pe acela de a asimila fenomenele psihice sistemului viu. În această
manieră vor gândi şi Du Bois Reymond, Helmholtz etc. Prin eforturile lor, psihologia avea să
devină o ştiinţă a experienţei individuale. Cuprinderea subsistemului energetic-molecular la
ansamblul principiului general al conservării energiei din natură a avut însemnătate
psihologică: acţiunile organismului ajung să fie explicate altfel decât pe baza principiilor
macromecanicii ; devenea necesară extinderea acestui principiu şi asupra explicării acţiunilor
psihice.
Din acest moment , pe măsură ce se statua că principiul conservării energiei îşi are
aplicabilitatea şi în cazul faptelor de comportament, se deschidea clar drumul către
formularea ideii că însăşi psihicul este de natură energetică.

53
Determinismul darwinist

Pentru viziunea fizico-chimică în biologie, întregul determinism natural, a fost redus la


cel al cauzalităţii mecanice ,separarea lor făcând-o pentru întâia dată Ch. Darwin. El
introduce un determinism mai complex în biologie , în care, forţa dezvoltării era extrasă pe
baza disponibilităţii de adaptare la mediu ; organismul şi părţile acestuia se află în deplin
acord cu condiţiile în care se află.
În lucrarea din 1859, „Originea speciilor”, Ch. Darwin explica dezvoltarea din natură
fără a mai fi nevoit să apeleze la o finalitate de natură divină sau vitalistă. Conştiinţa umană
devine la fel de străină de ceea ce se petrece la nivelul direcţionalităţii vieţii, pe cât este ea de
străină de modul în care se produce şi evoluează mişcarea corpurilor cereşti. Procesele
biologice dobândesc prioritate în faţa celor de conştiinţă şi se subordonează celor naturale ,iar
psihicul a fost considerat ca o consecinţă a unui asemenea determinism.
Influenţa darwinismului este remarcabilă la nivelul ideii de dezvoltare. Despre
moştenirea caracterelor dobândite se vorbea înainte de el ; ştim că despre faptul că unele
caractere comportamentale sunt moştenite, că funcţiile psihice nu sunt imuabile, că în cursul
vieţii ele se schimbă şi se dezvoltă încă din vremea sec. XVII-lea şi al XVIII-lea, de la
gândirea asociaţionistă(este vorba de posibilitatea de descompunere a ideilor, susţinută de ei).
Teoria darwinistă extrage orice proces sau funcţie organică din acţiunile necesare
adaptării la mediu, viziune care a oferit o nouă perspectivă şi asupra interpretării
manifestărilor comportamentale, inclusiv a componentelor sale neuropsihice. Dobândeşte
astfel însemnătate ceea ce este moştenit şi transmis peste generaţii ca moştenire instinctivă, ca
şi variabilitatea de distribuţie a acţiunilor psihice în raport cu condiţiile schimbătoare ale
mediului, de a gestiona experienţa reactivă pe linie ontogenetică ; faptul a fost extins şi
asupra faptelor de conştiinţă.
Cea mai importantă contribuţie a darwinismului rămâne, pentru dezvoltarea
psihologiei ca ştiinţă, introducerea analizei genetice şui statistice în analizarea faptelor de
comportament.

Psihologizarea teoriei reflexului

Darwinismul reuşea să zguduie sistemul biologic dominant de până atunci, care făcea
din „principiul anatomic” o unitate de măsură comună şi o „constantă” funcţională solidă în

54
întregul sistem viu. Dar contribuţia cea mai de seamă, în acest ultim sens o va aduce noua
teorie a reflexului.
E. Pfluger (1829-1910), fiziolog german , aduce noi determinări privind circuitul
impulsului nervos, limitat până la el la sistemul anatomic al măduvei spinării. Pe seama
experimentelor sale pe broaşte, fiziologul a demonstrat că activitatea cerebrală nu poate fi
explicată cu mecanismul „orb” al reflexului ; invocă , în afara principiului reflexului şi
intervenţia altei legităţi, căreia i se subordona în mod egal atât activitatea măduvei spinării
,cât şi a formaţiunilor encefalice. În acest mod, se explica unitar atât comportamentul
animalelor din preparatele spinalizate, cât şi a celor normale.
Prin schema propusă de E. Pfluger, devin abordabile aceleaşi procese neuronale din
interiorul măduvei spinării, dar care doar la nivelul activităţii encefalice ajung la nivelul
superior de manifestare, ceea ce deja corespunde unei abordări genetice. ”Mecanismul
senzorial” propus de fiziolog este relativ simplu , urmărind postularea existenţei unei legături
dintre mişcare , pe de o parte şi cauzele care i-au dat naştere , pe de altă parte. Implicarea
instanţelor encefalice are loc sub influenţa influenţelor înregistrate la acest nivel anterior.
Mecanismul de interacţiune dintre ele devine cu atât mai complex cu cât mişcarea este mai
complexă.
Din nefericire, cele propuse de Pfluger au fost nesatisfăcătoare din punctul de vedere
al rigorilor ştiinţelor naturii ; lipseau atât legităţile de funcţionare necesare, cât şi suportul
anatomo- fiziologic. Din această perspectivă termenul ”mecanism senzorial” diferea decisiv
de termenul precis de reflex.

Rolul lui Helmholtz în fundamentarea Psihologiei

Punctul de plecare al gândirii lui Helmholtz se găseşte în concepţia lui Müller , al


cărui discipol a şi fost ; modalităţile senzoriale sunt cele care decid şi fundamentează nu doar
în privinţa proprietăţilor elementelor senzoriale ale agenţilor, ci şi în privinţa însemnătăţii lor
în întreg câmpul de recepţie . Acest lucru înseamnă că şi localizarea fiecărui obiect are loc
independent de subiect , inclusiv de imaginea mentală a acestuia. Aceasta apare de la început
ca un determinant de construcţie a modalităţii senzoriale respective, care preformat conţine
schiţa întregii imagini mentale subiective a formei obiectelor. Contrar acestei viziuni,

55
Helmholtz mai invocă rolul decisiv al experienţei anterioare în reflectarea conturului şi
formei obiectelor reflectate. Le recunoaşte importanţa acelor structuri nervoase de reflectare
cu care omul se naşte, dar rolul lor este minim.
Prin Helmholtz se ajunge la demonstrarea că ceea ce se reflectă la nivelul modalităţilor
senzoriale încetează a mai fi un simplu dat imanent, fiind unul ce rezultă din interacţiunea
constructivă dintre organizarea structurilor neuropsihice şi influenţele agenţilor stimulatori
din exterior.
Sistemul său psihofiziologic a fost marcat de numeroase ipoteze şi tendinţe
contradictorii, fără ca acest lucru să diminueze rolul său .

2. Pasul decisiv în naşterea Psihologiei ca ştiinţă ( W. Wundt )


Dintre multele încercări doctrinare şi experimentale pentru a da naştere unei ştiinţe
distincte a psihologiei, până la urmă una a biruit. Ea se leagă de programul investigativ al lui
W. Wundt (1832 – 1920). El a reuşit să unească diversele încercări metodologice de până la
el şi le-a plasat ingenios pe calea experimentală necesară fundamentării disciplinei ştiinţifice
a psihologiei.
După constituirea laboratorului său experimental de la – Wundt, din 1879,am putea
afirma că s-a creat cadrul necesar pentru concilierea celor concepţii rivale : cele
introspecţioniste şi cele reflexologice, care ajung la un compromis.
Scrierile lui W. Wundt îi precizează cel mai bine gândirea. Bazele proiectelor propuse
se găsesc cuprinse în lucrarea « Expuneri despre sufletul omului şi a animalelor »,(1892),
precedate apoi de expunerile lui Wundt ţinute la Leipzig . Acestea au fost cuprinse apoi în
« Psihologia din punct de vedere al ştiinţelor naturii » . În acord cu maniera sa de gândire,
psihologia trebuie să aibă două părţi distincte : prima să fie elaborată din perspectiva
ştiinţelor naturii ; cea de-a doua « spirituală » este determinată cultural-istoric şi i se mai
spune « psihologia popoarelor ».
W. Wundt nu a neglijat nici una din ele ; remarcăm că, în 1904, în lucrarea
« Psihologia popoarelor », el precizează că obiectul psihologiei o reprezintă aşa-numitele
procese psihice superioare, de natură cultural-istorică, cum sunt actele determinate de
folosirea limbii, cele dictate de mituri, creaţiile artistice, obiceiurile etc. Era o concepţie

56
dualistă aparte , capabilă să întărească cunoştinţele dobândite atât despre corp şi suflet, cât şi
pe cele ale relaţiilor dintre ele.

VI. Asociaţionismul

1. Asociaţionismul clasic-debutul gnoseologic al psihicului

2. Evoluţia asociaţionismului

3. Limite de abordare a curentului

1. Asociaţionismul clasic - debutul gnoseologic al psihicului


Prin acest curent facem o trecere de la abordarea ontologică către cea de natură
gnoseologică fără a putea separa sau face distinctive cele două planuri. În ceea ce priveşte
asociaţionismul , el este un tip de analiză „plană” , „orizontală” a psihicului, cel mai vechi, cu
el debutând gândirea şi cercetarea psihologică.
Cum era şi normal, în timp, formele asociaţionismului au fost foarte variate, de la cel
clasic la neo-conexionismul modern.
Asociaţionismul clasic se baza pe ideea că, viaţa psihică în general, şi fiecare din
componentele ei, în particular avea parte de „particule elementare” a unor „atomi” care prin
asociere, generează întreaga viaţă psihică a omului. Ideea nu era nouă, o mai întâlnim la
Aristotel, care a şi clasificat asociaţiile, în empirismul şi senzualismul unor filosofi englezi şi
francezi.
În principiu, trebuie să vedem lucrurile astfel : viaţa psihică este divizată în funcţii sau
facultăţi care nu sunt reductibile unele la altele, şi explicate apoi fie prin concomitenţă, fie
prin asocierea acestora. Th. Hobbes ( 1588- 1679) , reprezentativ pentru asemenea viziune,
recurgea la descompunerea ansamblului, în atomii săi constitutivi, adică în particule simple ,
elementare. Senzaţia, de exemplu, era este o mişcare, percepţia, o succesiune de mişcări sau o
combinaţie a acestora, iar fenomenele psihice interioare, conştiente, erau doar iluzii, şi ca
urmare, lipsite de interes.

57
Interesante în felul lor sunt şi ideile exprimate de J. Locke şi D. Hume, reprezentanţi
importanţi ai empirismului, dar cel recunoscut ca părinte prim al asociaţionismului a fost
David Hartley (1705 – 1757 ); pentru acesta asociaţia era un mare principiu al vieţii mintale,
dar a făcut din repetiţie principiul fundamental al tuturor asociaţiilor. Hartley admite că o
senzaţie, de orice fel ar fi ,asociată cu altele de un număr suficient de ori, capătă o putere
asupra ideilor corespondente, aşa că dacă o singură senzaţie este impresionată, ea va fi în
măsură să readucă în spirit celelalte idei. Am putea vedea aici, un semn clar al concepţiei
asupra reflexelor condiţionate elaborată , peste vreme, de I. P. Pavlov.
Hartley este considerat, prin ideile sale, cel care îi va inspira în concepţiile lor pe
James şi John Stuart Mill, precum şi a lui Alexander Bain, Herbert Spencer. James
Mill(1773-1836) a plecat, spre exemplu, de la premisa că senzaţia este singurul element
primordial şi a asociaţiei ca fiind singurul principiu de funcţionare a vieţii psihice. Din păcate
el a surclasat rolul asociaţiilor ; toate elementele componente ale vieţii psihice rezultă din
gruparea senzaţiilor şi a ideilor ( în calitatea lor de cópii ale lor) în foarte multe combinaţii
reuşite datorită mecanismului asociaţiilor. Astfel , emoţiile complexe provin din cele simple,
pe calea asociaţiei ; imaginaţia este un şir de imagini sau de idei etc.
Asociaţiile , în viziunea englezului, sunt inseparabile şi, tot în această situaţie se
găseşte posibilă şi explicarea unor fenomene psihice mai complexe, precum : credinţele în
ideile înnăscute, sentimentul de prietenie etc.
Urmărind evoluţia istorică a asociaţionismului constatăm şi o serie de noutăţi şi nu
doar o precizare şi o consolidare a predecesorilor.
Într-o asemenea situaţie se află şi Alexander Bain (1818- 1903), care va diversifica
tipologia asociaţiilor ; recunoaşte existenţa şi rolul asociaţiilor simple şi compuse , dar
introduce şi conceptul de introduce şi asociaţiile constructive, asociaţii care pot conduce la
combinaţii noi, diferite de cele care i s-au prezentat individului prin experienţă.
Făcând o sumă a lucrurilor constatăm că ,asociaţionismul psihologic clasic s-a
străduit să construiască o explicaţie ştiinţifică a vieţii psihice , ieşind de sub influenţa
filosofiei şi a explicaţiilor ei metafizice şi a încercat o nouă abordare cu corespondenţe în
planul concret al vieţii indivizilor. Cert este că, asociaţionismul psihologic clasic s-a străduit
să depăşească simpla descriere a fenomenelor psihice şi a trecut la surprinderea
mecanismelor psihice şi uneori şi neurologice care explică funcţionalitatea lor. Legile

58
asociaţiei nu vor avea doar rolul de reproducere a senzaţiilor, ideilor etc , ci şi de a aduce
altele noi.
Din păcate, aociaţionismul clasic a avut şi limite, dintre care cea mai „consistentă” a
fost considerarea fenomenelor psihice ca fiind distincte cel mult cantitativ, calitativ niciodată
( ex: mai multe senzaţii produceau o percepţie, mai multe percepţii generau o reprezentare,
mai multe reprezentări năşteau o idee). Acest lucru a blocat aplicarea lui în unele domenii,
cum era cel al psihologiei medicale, în speţă când era situaţia de boală psihică. Din acest
motiv şi multe altele, asociaţionismul va evolua către reînnoire , deşi acest lucru nu l-a ferit
de critici şi la naşterea unor noi curente, la extrema lui.

2. Evoluţia asociaţionismului

De la asociaţionismul clasic evoluţia curentului a îmbrăcat forma teoriilor


conexioniste şi neo-asociaţioniste, bazate pe „asociaţia contextuală”, iar terenul unde s-au
dezvoltat a fost cel legat de psihologia cognitivă , cu scopul explicării memoriei. Aceste
asociaţii contextuale sunt cele care leagă între ele , printr-un intermediar, reprezentările aflate
în memoria individului ;în plus, conform. Prof .Mânzat, asociaţiile contextuale pun în
mişcare un al treilea element.
Conexionismul se bazează în explicaţiile sale pe asocierea stimulului cu reacţia, în
condiţiile unui proces de învăţare bazat pe recompensare ( legea efectului)sau pe încercări şi
erori (legea exerciţiului). Reprezentant important : Edward Lee Thorndyke.
Neo-conexionismul se referă la familia de teorii şi de tehnici care vizează simularea
proceselor psihice prin referinţă la modele.
Un prim curent este în esenţa sa unul tehnologic, se referă la cercetări ce vizează
fizica, electronica şi informatica privind calculatoarele paralele, în care unităţile de bază sunt
procese reale care schimbă informaţii între ele , iar criteriul de funcţionare neuronală şi
psihologică fiind considerată un accesoriu.
Un al curent de cercetare se îndreaptă spre reproducerea simplificată a structurii
funcţionării nervoase cu ajutorul automatelor simple legate prin conexiuni ; psihologia iese
din vizorul acestui curent, este ignorată.

59
Un alt curent a dorit să construiască modele capabile a reproduce comportamente sau
acţiuni psihologice complexe.
Ca o constatare generală, indiferent de opţiunea descrisă mai sus se vede că toate
aceste modele presupun existenţa unei reţele de unităţi elementare („noduri”) legate între ele
prin conexiuni ( „legături”) dotate cu „greutate” ( J. Fr. Le Ny, 1997, p.259- 260).

3. Limite de abordare a curentului


Abordarea „plană” sau „orizontală” a tuturor fenomenelor vieţii psihice, punerea
tuturor în acelaşi plan ,fără nici o distincţie de natură calitativă , a dat mult de furcă
asociaţionismului. Evident, au fost recunoscute şi apreciate principiile asociaţionismului ( al
divizării, al complicării naturii asociaţiilor, al repetării asociaţiilor, al agregării şi asocierii,
al identificării „ultimului” element etc) , ele având mare aplicabilitate şi utilitate în
psihologie.
De exemplu, Th. Ribot a apelat la asociaţii în explicarea emoţiilor sau sentimentelor,
primul capitol al lucrării sale „Logica sentimentelor” făcând apel la „asociaţia stărilor
afective”şi, chiar dacă el a depăşit abordarea pur asociaţionistă, convins fiind că „asociaţia
între stările afective pure este imposibilă”, el va fi nevoit să recunoască intervenţia
diferitelor tipuri de asociaţii între stările afective, deşi acestea sunt puţin frecvente sau de
altă natură decât asociaţia propriu-zisă ( Ribot, 1988, capI).
Alt exemplu, teoria behaviorismului intenţional aparţinând lui Edward Tolman- în
marea sa parte este de inspiraţie asociaţionistă.
Cu toate aceste exemple impresionante , dar şi cu altele pe măsură, asociaţionismul ,
nedisociind calitativ fenomenele psihice şi prin neputinţa aplicabilităţii lui în explicarea
fenomenelor patologice, a trebuit să fie depăşit de un nou tip de abordare, opus , diferit , o
abordare numită de psihologi „piramidală” sau „structural-dinamică”.

VII. Structuralismul

1 Abordarea structural- dinamică a psihicului

2. Demersul piagetian structuralist

2. Dificultăţi de abordare a psihicului

60
1 Abordarea structural- dinamică a psihicului

Repere generale
Există o mare variabilitate în definirea conceptului de “structură” în funcţie de
specificul domeniului de referinţă. Pentru fizică, structura este “un ansamblu de stări şi de
transformări posibile, în sânul cărora sistemul real studiat urmează să-şi ocupe locul sau
determinat, însă concomitent interpretat sau explicat în funcţie de ansamblul posibilităţilor”;
pentru sociologie, structura reprezintă “o ordonare stabilită a elementelor unui sistem social,
care scapă fluctuaţiilor ce îi sunt impuse din afara”; pentru economie ,structura defineşte
“proporţiile şi relaţiile ce caracterizează un ansamblu economic localizat în timp şi spaţiu;
pentru ştiinţele juridice ,structura este “o piramidă de norme, cimentată printr-o relaţie
generală de implicaţie în norme, numită “imputaţie”etc.
Am preluat aceste câteva definiţii dint-o lucrare a lui Jean Piaget (Structuralismul)
apărută in 1968, iar in traducere romaneasca in 1973, in care găsim o analiza magistrala si
multilaterala a orientării cunoscute sub denumirea de structuralism ,aşa cum este ea practicata
în matematica, logica, fizica, biologie, lingvistica ,sociologie ,filosofie, şi bineînţeles, în
psihologie. Pentru noi prezintă interes modul in care Piaget defineşte conceptul de
“structură”, definiţia lui reuşind sa surprindă principalele note definitorii ale structurilor
prezente, sub o forma sau alta, şi în formulările altor autori.

2 Demersul piagetian structuralist


După opinia lui Piaget, o structura comporta trei caracteristici fundamentale:
totalitate; transformare; autoreglare.
Totalitatea arata ca structura este formata din elemente,dar ca acestea sunt
subordonate legilor specifice sistemului ca atare ,legile de compozitie nereducandu-se la
simple asociatii cumulative,ci conferind intregului proprietati distincte de cele ale
elementelor.Cum se obtine insa “totalitatea”? Piaget arata ca exista trei modalitati
producatoare ale totalitatii,corespunzand cu trei atitudini epistemologice:prin asocierea
elementelor;printr-un soi de emergenta a acestora ,intregul fiind anterior elementelor;

61
prin asocierea relatiilor dintre elemente sin u a elementelor,ceea ce conteaza in acest caz
nefiind nici elemental,nici totalitatea,ci procedeele sau procesele de compozitie.
Între geneza fara structura (specifica asociationismului atomist si empirismului) si
structura fără geneza(care ajunge la susţinerea unor forme apriorice,
transcendente),structuralismul,spunea Piaget,trebuie sa gaseasca solutii de depasire a
impasului.Se pare ca o asemenea solutie o furnizeaza cea de-a doua caracteristica a
structurilor ,interpretate nu ca forme statice,ci ca sisteme dinamice.
Transformarea.Daca proprietatea totalitatii structurante tine de legile ei de
compozitie, aceasta a doua proprietate arata ca structurile sunt intotdeauna si simultan
structurante si structurate, ceea ce explica,arata Piaget,succesul acestei notiuni care isi asigura
“inteligibilitatea”prin chiar procesul exercitarii ei.O activitate structuranta nu poate consista
decat intr-un sistem de transformari.”Gramaticile transformationale” propuse de
Chomsky,echilibrul dynamic al lui Saussure,legile de organizare ale gestaltismului sunt
exemple tipice pentru ilustrarea acestei caracteristici.Desi structura se inchide in ea insasi,
aceasta nu inseamna ca ea nu poate intra cu titlul de substructura intr-o structura mai larga,
legile substructurii nefiind însa alterate ,ci conservate.Termenul de “transformare” trebuie
inteles ca trecere de la o structura la alta ca urmare a schimbarii echilibrului fortelor de
camp,structurile ramanand in sine distincte,necorelate.
Autoreglarea asigura conservarea si o oarecare “inchidere” a structurilor, ceea ce
inseamna ca transformarile interne ale unor structuri au loc intotdeauna intre elementele
apartinatoare aceleiasi structuri,nedepasind frontierele sale.Piaget considera ca
autoreglabilitatea structurilor ne da impresia ca intram in posesia “motorului intim al
structurii”(Piaget,1968,p.14)
Piaget sesizeaza o serie de aspecte specifice viziunii sistemice.La varful
piramidei,autoreglarea procedeaza prin operatii bine definite si reglate ,ele nefiind altceva
decat legile totalitatii structurii considerate (acesta este cazul structurilor logice sau
matematice unde reglarea se bazeaza pe operatii in sens strict cibernetic,reversibile prin
inversiune si reciprocitate).La alte niveluri,unde transformarile se deruleaza in
timp,(lingvistica,sociologie,psihologie),autoreglarea se face printr-un joc al anticiparilor si
retroactiunilor.In sfarsit,la nivel biologic autoreglarile se produc prin intermediul
mecanismelor de ritm bazate pe simetrie si repetitii.Ritmurile,regularitatile si operatiile sunt,

62
dupa Piaget,cele trei procedee esentiale ale autoreglarii sau ale autoconservarii
structurilor.Constructia noilor structuri se realizeaza la nivelul a doua paliere de reglari:unele
raman in interiorul structurilor deja construite sau aproape construite,contribuind astfel, in
starile de echilibru, la autoreglarea lor;altele intervin in constructia noilor structuri,se
integreaza in acestea sub forma unor substructuri.
Am staruit mai mult asupra structuralismului psihologic,deoarece atat prin meritele
sale(accentual pus pe surprinderea mecanismelor de autoreglare),cat si prin unele
limite(exagerarea interioritatii subiective asociata cu pierderea din vedere a relatiilor cu
exteriorul,subestimarea problemei genezei-abstracte sau genetice-a structurilor,absolutizarea
problemei genezei-abstracte sau genetice-a structurilor,absolutizarea realismului structurilor
in dauna operatiilor din care provin),el a defrisat terenul necesar elaborarii abordarii
structural-dinamice a psihicului,constituind,totodata,o premise importanta pentru un alt tip de
abordare, si anume cea sistemica.

Demersuri in abordarea structural-dinamica a psihicului


Abordarea structural-dinamica a psihicului implica doua tipuri de demersuri care
apar,cel putin la prima vedere,ca antinomice ,in realitate ele fiind
complementare,presupunandu-se si imbogatindu-se reciproc.
În istoria psihologiei s-a pendulat intre unul sau altul dintre aceste demersuri,fapt
demonstrat de existenta teoriilor structuraliste (psihologia formei,teoriile factoriale)sau a
teoriilor dinamiste(promovate de psihologia dezvoltarii).
Este suficient san e referim la asa-numita teorie a “gandirii fara imagini”formulate de
reprezentantii Scolii de la Wurzburg(Marbe,Kulpe,Ach,Watt,Messer),potrivit careia gandirea
se exprima prin “stari”,”atitudini”,”tendinte”,neinsotite de imagini,pentru a intelege si mai
bine accentuarea structurilor in viata psihica.La fel cum este sufficient sa reamintim numele
lui Karl Buhler,care a evidentiat caracterele subiective ale structurii
gandirii(intentia,semnificatia),echivalente caracterului transformator al structurilor la care se
referea Piaget,pentru a ilustra accentul pus,de data aceasta,pe aspectul dinamic.Toate aceste
cercetari erau net orientate impotriva asociationismului care pretindea ca explica totul prin
intermediul asociatiilor mecanice intre senzatii sau idei.

63
În chiar una si aceeasi orientare psihologica intalnim pendulari intre abordarea
structurala si cea dinamica:psihanaliza clasica,”ortodoxa”,avantaja dinamismul,teoria lui
Lacan,structuralismul.Sa nu uitam ca Lacan spunea ca “inconstientul este structurat ca un
limbaj”(s.n).Dar,chiar si in aceste situatii,abordarile nu sunt exclusive de un tip sau altul”.
Există şi tentative de conciliere a dinamicii cu structura,una dintre cele mai illustrative
fiind cea a lui Piaget referitoare la dezvoltarea stadiala a psihicului copilului.Fara a intra in
amanunte,amintim ca structurile descrise de Piaget(senzorio-motorii;abstractii
reflectante;gruparile;combinatoricele),”provin toate din cele precedente,prin jocul dublu al
abstractiilor reflectante care asigura din acestea toate elementele,inclusiv cele ale unei
echilibrari ,sursa a reversibilitatii operatorii.

3. Dificultăţi de abordare a psihicului


Dificultatile abordarii structural-dinamica antreneaza in psihologie o serie de
dificultati.Influentati de unele consideratii ale lui Droz si Richelle citati anterior,repunem
aceasta problema in alti termeni.Dupa Zlate,cauzalitatea dificultatilor este dubla:pe de o
parte,omul dispune de capacitate simbolice care-I permit reprezentarea/anticiparea
sfarsitului,a mortii,a dezintegrarii structurii vii pe care el o reprezinta.Cum structura nu poate
fi identical cu sine insasi in orice moment,infinit stabile in timp
,ci,dimpotriva,dinamica,evolutiva,dezintegrabila,acest fapt ii induce omului o stare de
neliniste,de angoasa.El constientizeaza faptul ca a crede in structura inseamna a crede
implicit intr-o iluzie a perenitatii.Pe de alta parte,omul isi da seama ca numai starile de
echilibru,de armonie(cu sine,cu altii,cu lumea din care face parte)sunt benefice,gratificante,in
timp ce ruperea echilibrului,starile de dizarmonie sau de criza conduc la efecte negative in
plan psihocomportamental(frustrare,stress,anxietate).In felul acesta omul traieste o adevarata
drama,aflandu-se prins in chingile unei puternice contradictii :structura,prin stabilitatea
ei,este factor de progress,de success psihologic,in timp ce prin dinamica ei si mai ales prin
dezintegrarea ei devine factor iluzoriu,de esec psihologic.

Schimbarea este contradictorie în ea însăşi deoarece, pe de o parte corespunde


dezintegrării, pe de altă parte este condiţia adaptării şi supravieţuirii. Din această pricină
apare o greutate de « conjugare » acestor două stări ale schimbării, gândirea lor este

64
concomitentă. Doar o abordare structural-dinamică şi nu una structurală sau una dinamică
luate separat, ar fi în măsură să depăşească contradicţia.

IX. BEHAVIORISMUL
Adaptarea la mediu şi problema direcţionării comportamentului ; principiul
conducător al « încercării şi erorii » ; reacţii adaptative la behaviorismul timpuriu ; explicarea
behavioristă a inteligenţei ; legile învăţării ; însemnătatea lucrărilor lui Thorndike.

În anii de început a secolului XX, când în noua ştiinţă psihologică născută se purtau
lupte puternice pe tărâm teoretico- experimental asupra naturii actelor psihice , asupra liniei
de edificare a acestei ştiinţe s-a născut unul din primele curente – distincte şi fundamentale-
ale psihologiei : behaviorismul. Constituirea acesteia trebuie considerată ca făcând parte din
acelaşi efort de limitare a influenţei şcolii introspective în psihologie. Evoluţia
behaviorismului avea să fie atât de impresionantă, aproape nimicitoare pentru întreaga
mentalitate introspecţionistă. Tărâmul de angajare şi dispută al noului curent a fost cel al
studiului comparat al comportamentului.

Adaptarea la mediu şi problema direcţionării comportamentului.


Zoopsihologia care s-a născut şi dezvoltat sub însemn darwinist la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi început de secol XX, a avut şansa de-a elibera psihologia de însemnele sale
subiectiviste de trăire. Cu aceasta ea a pregătit terenul pentru constituirea unei noi concepţii
psihologice, în acord cu care obiectul de cunoaştere al psihologiei nu este conştiinţa,
diversele sale stări subiective, ci manifestările comportamentale, adică caracterele şi
proprietăţile sistemului comportamental.
În acest mod , imaginea general conturată despre datele psihice s-au putut completa
cu date noi, rezultate din abordarea unor teme investigate cum au fost direcţionalitatea,
orientarea cu scop, variabilitatea comportamentală, disponibilitatea de învăţare- toate
asigurând adaptabilitatea comportamentală. Ca urmare , cercetările s-au îndreptat către

65
studiul reacţiilor corporale, a celor capabile să se potrivească cu modificările din condiţiile
variabile ale mediului.
A apărut astfel formulată, problema adaptării la mediu, ca dependentă de cea a
direcţionării comportamentului. În această manieră, pentru ca efectele reacţiilor să fie în
acord cu problemele stimulative create, era nevoie de demonstrarea existenţei unor
mecanisme de direcţionare a comportamentului. Înainte de naşterea psihologiei ca ştiinţă,
problemele de acest fel erau socotite simplist şi puse general sau teleologic pe seama
„sufletului”. Substituirea termenului cu cel de conştiinţă, de inteligenţă , sau de psihic de
către noua orientare n-a reprezentat doar o mutaţie terminologică.
Mai mult, reforma iniţiată a „prins” repede teren, a insuflat convingere şi încredere, şi
astfel a fost posibilă realizarea unei alte accepţiuni conceptuale asupra rolului jucat de actele
psihice. Se realiza acum, detronarea vechilor convingeri legate de substanţialitatea
sufletească, a celor cu explicaţii şi interpretări mitice sau inspirate din textele biblice etc.
Behavioriştii au susţinut că cercetarea reflectării psihice senzoriale ca proces obiectiv,
se poate realiza, în măsura în care reprezintă un proces obiectiv, doar cu metode obiective şi
că aceasta trebuie să aibă şi consecinţe aplicative. De la acest punct de plecare s-a ajuns la
formularea propriu-zisă a problemelor teoretice şi experimentale ale senzaţiilor. În ceea ce
priveşte punerea în aplicare a unei asemenea probleme teoretice delicate, ea s-a realizat prin
identificarea obiectului cu datul senzorial nemijlocit. Soluţia behavioristă va crea multe
probleme teoretice şi metodologice , dar importanţa ei este de netăgăduit pentru cercetare;
formularea ei obiectivă fusese făcută.
Dificil de realizat a fost explicarea legăturii adaptative dintre ceea ce subiectul reflecta
senzorial şi cea a direcţionării comportamentului animal şi uman. Prin formularea ei, noul
curent psihologic ajunge să se confrunte , chiar ideologic, privind mesajul social al noii
psihologii. Aceasta pentru că un model de bază nu exista, decât unul subiectivist ce nu putea
fi acceptat. În acest context, trebuie apreciate eforturile lui Loyd- Morgan, Jennings, dar mai
ales rezultatele lui J.K. Thorndike.

2. Reacţii adaptative în behaviorismul timpuriu


După ce şi-a însuşit cunoştinţe solide de la mentorii săi- James şi Cattell, în drum spre
cercetarea vieţii psihice umane, J.K. Thorndike a făcut o „oprire” şi în domeniul psihologiei

66
animale. Era un moment important, căci în S.U.A. psihologia comparată era la mare căutare;
cronologic , ea se găsea în perioada ei timpurie. Influenţat de lucrările darwinistului Loyd-
Morgan, Thorndike a fost unul din pionerii săi experimentalişti. Era perioada în care se
gândea foarte tare posibilităţile de abordare a fenomenelor de conştiinţă din perspectiva
sistemului ştiinţific al biologiei; acestei linii i se va alătura şi Thorndike.
Tuturor comportamentelor s-a vrut identificarea şi explicarea caracterului direcţional.
Producerea comportamentului nu este întâmplătoare , ci subordonată unor cerinţe
direcţionale vitale, în măsură să subordoneze cu un asemenea rost ,diverse activităţi. Deci,
vital, reacţiile organismului se subordonează scopului învingerii diverselor obstacole, de a
scoate organismul din situaţia problematică în care se află fără să vrea, să întoarcă acea
situaţie în favoarea sa. Acesta e , în linii mari, cadrul metodologic în care se imagina
studierea experimentală a comportamentului.
Şi Thorndike şi-a aşezat schema lui experimentală pe această metodologie, având
drept ţintă surprinderea şi reproducerea principalelor momente ale acestui demers. În acest
sens , a imaginat galerii de alergare de complexitate diferită şi a aşezat în ele subiecţii săi de
experienţă ( pisici, maimuţe, câini) care puteau ieşi din lada experimentală şi ajunge la
recompensă, numai dacă rezolvau problema apărută în interior , adică : apăsau pe un
mecanism de deschidere, apăsau pe o pedală, trăgeau de o sfoară etc.
Constatarea lui a fost următoarea : indiferent de specie , comportamentul animalelor
avea ceva asemănător. Diferenţele se marcau în zona mişcărilor efectuate de fiecare în parte,
dar traseul de soluţionare a situaţiei-problemă era asemănător. Animalele zgâriau, muşcau de
gratii, muşcau lada etc, până când din întâmplare o asemenea mişcare se dovedea a fi cea care
îl ducea la reuşită. La reluarea experimentului, respectivul animal efectua mişcări mai puţine,
timpul de execuţie se reducea şi el, iar soluţia de ieşire din labirint era găsită mult mai repede.
În final se ajungea în situaţia când depăşirea obstacolului este realizata fără greşeală.
Ori întreaga evoluţie a comportamentului animalului putea fi reprezentata grafic, putea fi
cuantificată numeric. Ori pe aceasta linie investigative Thorndike a putut stabili cum
comportamentul animal se subordonează principiului ”încercării şi erorii”, cum probabilist-
adică din întâmplare-animalul ajunge sa găsească soluţia situaţiei problematice. O explicaţie
opusa celeia promovate in Europa ,unde găsirea soluţiei era căutată în produsele activităţii
mentale, în fenomenalitatea stărilor subiective de conştiinţă, la care se ajunge nu subordonat

67
unui principiu probabilist, eventual pas cu pas, ci odată cu reorganizarea cu un nou rost a
câmpului percepţiei.

Explicarea behavioristă a inteligenţei


Rezultatele sale experimentale Thordike le-a valorificat în disertaţia sa de doctorat din
anul 1898-“Inteligenţa animală.Un studiu experimental al proceselor asociative la animale”.
În aceasta lucrare foloseste o terminologie traditţonală ,precum”inteligenţa”,”asociaţie”…dar
cărora le da un nou înteles. Desigur,despre domeniul psihologic al inteligentei se vorbea
adesea de la Hobbes,precum ca acesta ar fi de natură asociativă.
Dupa Spencer s-a acceptat ca inteligenţei sa i se dea o interpretare universală, pusă în
serviciul adaptarii reusite la mediu.Dar pentru prima data prin Thorndike o asemenea
abordare şi valorificarea ei experimentală se face fără a apela termenii de conştiinta sau de
activitate “spirituala “ sau mentală.Termenul de asociaţie la el nu însemna doar o simpla
legatură dintre activitate mentala şi mişcare –ca in vechiul asociationism,ci elaborarea unei
legaturi mult mai complexe dintre mişcare si situatie experimentala creată.
Este adevărat, acest termen de asociaţie-pe care ulterior Tolman o denumeşte
conexiune-este iniţial rezultatul unei “căutări oarbe”, care poate fi al unei reuşite
întâmplătoare, al unor încercări repetate greşite in final poate duce la reuşită. Dar pe aceasta
cale metodologic s-a reuşit descrierea obiectiva a unei procesualităţi în care se produce
învăţarea. Dar dincolo de fenomenologia în sine a învăţării, Thorndike s-a fixat ca obiectiv a
studiilor sale descrierea legilor după care acest proces se produce, cum evoluează, de ce
factori depinde etc.

Legile învăţării
În ordinea aplicării principiului behaviorist al “îcercării şi erorii” a fost firesc ca
printre primele legi formulate de Thordike sa fie cel al exerciţiului. Legea formulată fost un
produs modificat dintr-un alt principiu al practicii, căruia i s-a conferit valoarea de lege. În
termenii legii, în cazul în care exista o similtitudine repetata a condiţiilor stimulative, în final
aceasta duce la întărirea, la creşterea în forţă si in conţinut a legăturii elaborate dintre reactive
si situaţia respectiva.

68
La această lege a exercitiului se cupleaza o a doua lege a efectului.În acord cu legea
efectului se precizează că, dintre diferitele reacţii oricând disponibile, în cazul unor conditii
stimulative similar,se vor bucura de posibilitatea cuplării la situatie doar cele care se vor
bucura de satisfactia recompensei.
Ca o condiţie prealabilă producerii învăţării intervine legea pregătirii. În acord cu
aceasta lege se precizează că practica are capacitatea sa modifice starea de pregătire a
sinapselor pentru conducerea impulsului.
Legea transferului asociaţiilor spune că în cazul acţiunii simultane a doi excitanţi
ajunge sa se deprindă doar o reacţie, şi celalalt excitant este capabil sa duca la evocarea acelei
reacţii.
Thorndike a pornit întotdeauna de la premisa ca sistemul nervos, buna funcţionare a
acestuia, sunt indispensabile pentru producerea invăţării. Teoria sa neuronala a încercat să
stabilească o legatură dintre senzaţia de satisfacerea sau insatisfacţie recompensata cu buna
funcţionare a circuitelor de conducere nervoasa a impulsului. Aceasta concepţie a sa
neurologica a stat mereu sub influenta progreselor fiziologiei nervoase a lui Sherington-
criticată de pavlovişti pentru interpretarea adaptabilităţii oraganismului ca un tot unitar.

X. Curentul psihologic gestalist

1. Planul de reconstrucţie al noii psihologii; efectele filosofiei fenomenologice

2. Legile „gestalt”-ului

1. Planul de reconstrucţie al noii psihologii

În noul sistem de gândire au existat doua concepte care au generat nenumărate


discuţii si dispute: cel de gestalt, care înseamnă “forma ”-deci curentul este cel al
“Psihologiei Formei” si conceptul nou de insight, care însemna intuiţie. Realitatea este ca
noul curent teoretic a reuşit sa înfrunte serios principiul fundamental al “încercării şi erorii”
propriu curentului teoretic behaviorist. Oricum acesta a avut meritul de a limita extinderea

69
principiului teoretizat de Thorndike. Deşi ,pentru spontaneitatea “insight”-lui ca soluţie
teoretică ,mulţi au respins acest curent.
În primii ani de dinaintea primului război mondial, in psihologia americana s-a
declanşat o “revolta” de tip behaviorist împotriva psihologiei Europei Occidentale. Dar tot in
Europa Occidentala, în aceeasi perioada se născuse deja o noua mişcare psihologică diferită,
care a declanşat o acţiune nu mai puţin necruţătoare împotriva aceleiaşi psihologii
introspecţioniste. Locul si autorii acesteia a fost Germania. Tinerii psihologi germani, cu toţii
crescuţi în spiritul unei filozofii erudite si inconfundabile, cu respect pentru spiritualitatea
umană.Ei s-au arătat nemulţumiţi de perspectiva de gândire psihologica elaborata şi clădită de
Wundt şi şcoala sa.
Aşa că s-a născut o noua mişcare reconstructivă, pornită să respecte modelul de
alcătuire al ştiinţelor naturii, dar sa raspundă astfel problemelor de reflectare conştientă. De
asta data conceptual de baza a fost cel de Gestalt, de o structură, imaginată a exista în creier,
de a supune si organiza în acord cu legile fizicii.
Discipolii lui Wundt îşi fixaseră ca obiectiv de cunoaştere structurile aflate la baza
cunoştinţei. Atacau in special acea metodologie, care făcea parte din suportul primar al
“experienţei”un dat primar elementar al conduitei, capabil a se organiza in veritabile
agregate, unele reconstituibile cu ajutorul asociaţiei. Ori tocmai împotriva unei asemenea
perspective atomiste si asociaţioniste s-a postulat şi noua categorie, cea de gestalt.
Pentru psihologia gestaltistă structura a reprezentat un întreg proces formativ, care nu
poate fi refăcut şi alcătuit simplist de elementele din care se compune. Dimpotrivă:
elementele in sine se supun si urmează o alta ordine legica, pe cea a totului structural. Toate
conceptele psihologiei gestaltiste urmăreau, pe o astfel de reformulare, explicarea celor mai
diferite fenomene psihice, de la simplele senzaţii si pana la categoriile cele mai complex de
personalitate. Postulatul acesta fundamental, in acord cu care întregul nu poate fi redus la
părţile sale constitutive a câştigat teren si adepţi. Ea a însemnat o noua replica zguduitoare
vechii psihologii introspective; a însemnat totodată o construcţie conceptuala noua, diferită de
conglomeratele structural postulate de behavioriştii americani reformatori – ca stand la baza
cunoştinţei- si explicate din perspectiva teoriei S-R.
Trebuie aici subliniat faptul ca inter-relaţia dintre întreg si părţi nu poate fi izolata de
ansamblul “gestaltic” al psihologiei, al carei parte este. Pentru ca orientarea Wundt -Titchner

70
nici pe departe sa se fi epuizat prin tentativele lor de descompunere a conştiinţei in părţi.
Vechile elemente structurale studiate pe cale introspective aveau lansate legăturile cu
suportul fiziologic, rădăcini care nu puteau fi atât de simplu depăşite.

Legile “gestalt”-ului
Legile de organizare a gestalturilor s-au înmulţit covârşitor. La un moment date le erau
în numar de peste 120. Dincolo de amintita lege a “formei si fondului” s-au adunat multe
altele referitoare la transpoziţia formelor, a constantelor, a formelor închise sau deschise, a
pregnanţei s.a Ehrenfels dădea o importanta deosebita transpoziţiei, ca având o funcţie
semnificantă. A fost transformat intr-un veritabil principiu de organizare a gestalturilor.
Valabilitatea sa universala a fost verificata in experienţe pe maimuţe, găini si oameni –ex. pe
găini capacitatea de a răspunde la valoarea relativa a culorii.
De asemenea pregnant formelor definea organizarea gestalturilor in spaţiu si timp;
legea bunei forme etc.
Un obiect distinct al preocupărilor l-a constituit determinarea “constantelor”
perceptive indubitabile, experienţelor psihologilor gestaltisti au contribuit decisive la
îmbogatirea bazei experimentale a psihologiei, in special privitor la descoperirea legilor de
organizare a perceptiei. S-au fixat unele obiective centrale de preocupare referitoare la
acţiunea constantelor, a bunei forme a transpoziţiilor s.a.
Problema răâane în ce măsură explicaţiile propuse de gestaltisti pot fi acceptate si in ce
cantitate. Deoarece natura imanent spontana a dinamicii organizării insightuzurilor ridica
serioase probleme de natura a determinismului lor cauzal. Explicaţia propusă este oricum
ceva mai mult decât vechiul determinism mecanicist.
Deplasarea explicaţiei pe problemele gândirii Kohler, a semnificaţiilor. Contribuţia lui
Piaget în problema “transformarilor”din gestalturi- problema reconstrucţiei.
Chomsky- iniţiator al unei teorii structuraliste.

PSIHANALIZA
1.Momente importante în naşterea psihanalizei

2.Despre viaţa lui S. Freud

71
3. Contribuţii ale psihanalizei la evoluţia Psihologiei

4. Limite ale gândirii psihanalitice

Momente relevante pentru naşterea psihanalizei


Înaintea lui Freud, la 1890, în teza sa de doctorat cu privire la “automatismul
psihologic”, Pierre Janet dezvolta teoria psihismului inconştient .Este un eseu de psihologie
experimental asupra formelor inferioare ale activităţii umane, ca teza deosebit de importanta
pentru psihologia generala a vremii. Se demonstreaza că în regiunile inferioare ale eului
individual se pot rula unele acte si mişcări ,ale căror rezultate si efecte nu sunt conştiente.
Concepţia lui Pierre Janet i-a influenţat adânc pe Freud, fără însa ca el sa recunoască pe
deplin aceasta influenţă.
Tratând împreună cu J.Breuer- prin hipnoza-o bolnava isterică, care prezenta o
paralizie parţială, contracţiuni organice si confuzie mintală, S.Freud stabileşte ca istericul este
o fiinţă care suferă de nevroza expresională. Nereuşind niciodată să o hipnotizeze, aduce
pacienta intr-o stare de sugestie posthipnotică, provocându-i asociaţii de idei si căutând
acestora o motivaţie conştienta, ca si cum derularea de impresii din trecut ar fi declanşata din
iniţiativa bolnavei. Fără a adormi, pacienta da curs liber gândurilor, relatând tot cei trece prin
cap.
Fenomenul ii pasionează pe amandoi şi,împreuna cu Breuer, Freud încearca,în
1895,sa elaboreze un curs asupra isteriei. Pacienta care i-a permis lui Freud sa descopere
psihanaliza este cunoscuta in literatura de specialitate sub numele de “d-na cu cocoşelul de
munte”, Emmy von N.(de fapt se numea Fanny Moser). Întinsa pe divanul ei, Fanny Moser il
aştepta pe Freud. Din perspectiva practicii psihanalizei actuale, faptul ca Freud se deplasa la
domiciliu poate părea bizar însa în acel timp Freud era considerat medic. De îndată ce acesta
soseşte la Fanny Moster, aceasta striga: ”Nu vă mişcaţi! Nu va apropiaţi! Nu mă atingeţi!”.
Trebuie să amintesc ca în acea perioadă, Freud îşi atingea bolnavii. După exemplul lui
Charcot si al lui Bernheim el punea mana pe fruntea pacienţilor si exercita o presiune
destinata sa-i ajute pe pacienţi sa vorbească. Emmy von N. s-a opus atingerilor lui Freud,

72
spunându-i “încetaţi de-a mă atinge! şi a adăugat: ”Lăsaţi-mă sa vorbesc, am a va spune unele
lucruri!”.
Psihanaliza s-a născut atunci când un medic a acceptat sa nu mai fie acela care sa
prescrie reţeta, ci acela care accepta poziţia de receptivitate, în care învăţa ceva despre
celalalt si despre el însuşi.

2.Despre viaţa lui Sigmund Freud


Sigmund Freud s-a nascut la 6 mai 1856 în orasul Freiburg, aflat astăzi în
Cehoslovacia. Tatal său, Jacob Freud ,evreu din Galiţia, ocupându-se cu negoţul de lână,
împlinea 40 de ani când s-a căsătorit cu Amalia Nathanson ,mai tânără cu 20 de ani.
Familia se mută la Viena unde Sigmund petrece una dintre cele mai banale copilarii. E
pasionat de lectură şi studio ,la 9 ani intra la liceu şi timp de 7 ani este premiat, absolvind cu
distincţia summa cum laude. Era dotat pentru învăţarea limbilor străine: franceza, spaniola,
engleza, latina si greaca(cunoştea din familie germana si ebraica).Modelele sale de viata erau
Hannibal, Napoleon, Cromwell. Avea mare admiraţie pentru W.Shakespeare, J.W.Goethe si
Ch.Darwin.
Studiază medicina(1873-1881) şi concomitent frecventează seminarul de filosofie si
un curs de logica al lui Franz Brentano(1838-1917),reprezentant al neorealismului si
fenomenologiei:prin introducerea conceptului de intentionalitate Brentano a cautat sa
depăşească dificultăţile psihologiei asociationiste,propunând o “psihologie descriptivă”(a
ansamblurilor,a proceselor)iniţiind critica fenomenologica a psihologismului din logica şi
teoria cunoaşterii.
În 1885 ca “privat docent” ,Freud pleaca la Paris, la renumitul spital de boli nervoase
Salpetriere unde oficia Charcot,in iarna 1885-1886.
În 1886 se căsatoreşte cu Martha Barnays (ruda cu Heinrich Heine) cu care va avea 6
copii. În 1881 îi apare prima carte “Zur Auffassung der Aphasien”, dar cartea care îl lansează
este ”Die Traumdeutung”.(“Interpretarea viselor”).
La 4 iunie1938 Freud trebuie să părăsească Viena, oraşul în care trăise si lucrase
aproape 8 decenii(oraşul fusese invadat de nazişti).Se stabilise la Londra unde moare numai
după un an de exil, la 23 septembrie 1939,rapus de recidiva unui cancer inoperabil.

73
Din contribuţiile freudismului pentru psihologie
Această concepţie a restructurat conţinutul şi stilul imaginii despre om, ceea ce a
reverbat profund, nu numai în plan ştiinţific, ci si în celelalte teorii ale culturii umane.
Iata câteva argumente. Freud a practicat o viziune deterministă, deoarece şi cele mai
anodine manifestări de ordin psihic au o explicaţie cauzală. Vehiculând conceptul de
supradeterminare, Freud denota ca este adeptul unei cauzalităţi complexe, neliniare, unde
resortul sexual, chiar daca este esenţial, nu acţionează singur, fiind complementat de
influentele ce se exercita asupra lui pe filiera instituţionala(relaţiile personale in care este
angrenat având o importanta particulara).Freud a avut o concepţie sistematica asupra
personalităţii umane, concepând aparatul psihic în interacţiune(uneori generative) a unor
instanţe.
A fost adeptul unui punct de vedere finalist ,ceea ce însemna ca orice fenomen psihic
normal sau patologic are un sens care poate fi descifrat.
A abordat fenomenele psihice din perspectiva genetica(anticipând astfel şcoala
piagetiană si căutând nu numai izvoarele ci urmărindu-le si dinamica ulterioara.
A extins concepţia noastră despre psihic ,postulând, prin argumente plauzibile,
existenta inconştientului, acel “ocean lăuntric”primordial pe care trebuie sa –l exploram
pentru a-l cunoaşte si domina. Prin aceasta, Freud a atras atenţia ca: omul nu este stapân în
propria-i casă”, aceasta atitudine nesemnificând însa o debarcare definitiva a instanţei
conştiente din drepturile sale fireşti, ci dimpotrivă, reprezintă o tentativa de a o consolida in
beneficiul unei vieţi armonioase si demne.
A contribuit la propăşirea psihologiei, militand pentru funcţia ei interdisciplinara si
amplificând competenţele unui bun psiholog(o cunoaştere de sine adâncă fiind una dintre cele
mai majore).
Freudismul a propus o noua perspectiva asupra maladiilor psihice, întrucât a adus în
avanscena cauzalitatea de natura psihologică, dar o cauzalitate pentru care trebuie forat mult
mai adânc decât se facuse până acum. Interesanta şi fertila s-a dovedit inclusiv ideea ca boala
si sănătatea psihica se nutresc din acelaşi trunchi: personalitatea individului respectiv.
Ca urmare,normalitatea si patologia interfereaza in plan psihic,ceea ce inseamna ca
aprofundarea oricareia dintre fatade conduce la un spor de lumina in abordarea alteia.

74
În plan metodologic, prin asociaţie liberă, psihanaliza ortodoxa a furnizat o strategie
originala şi pretenţioasă, ce se distinge, după cum menţionează L.Gavriliu (1980),prin
caracterul sau ipotetico -deductiv, intuitiv şi analogic.

XII.Istoria psihologiei româneşti


1.Gândirea psihologică romanească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea(1860-
1890);2.Psihologia românească în perioada 1890-1920-primele cursuri, primele laboratoare
de psihologie experimentala în Romania;3.Dezvoltarea psihologiei în România după Primul
Război Mondial.4.Istoria psihanalizei româneşti.

1.Gândirea psihologică românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea


1.1.Titu Maiorescu(1840-1917)
Titu Maiorescu a avut toata viata dorinţa de a scrie o psihologie, dar nu a reuşit
niciodată să-şi realizeze visul, mărturisind că-l împiedica greutatea fireasca de a explica
pasiunile. Începuturile activităţii filosofice a lui Maiorescu se desfăşoară sub influenta lui
Herbart care defineşte psihologia ca fiind “ştiinţa raporturilor dintre reprezentări”.
Maiorescu şine patru cicluri de “prelecţiuni” sub titlul “Cercetări psihologice”la Iaşi,
1868 şi 1869 şi la Bucuresti,1880 şi 1882.El respinge concepţiile materialist-vulgare si
tendinţele de a reduce psihologia la fiziologie. Cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a
creierului, a fiziologiei sistemului nervos nu este suficienta pentru a înţelege întreaga
complexitate si varietate a vieţii psihice.
Adept al metafizicii, Maiorescu s-a interesat mai ales de procesele de cunoaştere, de
temperamente, de inteligenţă, hipnotism si este printre primii popularizatori ai psihofizicii la
noi în tara.

1.2.Vasile Conta(1845-1885)
Conta a fost promotor al evoluţionismului şi ateismului. În filosofie vine cu “Teoria
fatalismului” şi cu o teorie originala asupra ondulaţiunii universale. Studiul său “Teoria
fatalismului” este un veritabil manual de psihologie. Numeroase date de psihologie se
regăsesc şi în lucrările: ”Încercări de metafizică”,”Bazele metafizicei” şi “Întâile principii
care alcătuiesc lumea”.

75
Conta arata ca “sufletul nu este o secreţiune, ci este o funcţiune, şi tocmai pentru aceea
el este nematerial”(“Teoria fatalismului” ,în 1875).Viaţa psihică nu poate fi confundata cu
baza sa experimentală, ea constituie unitatea obiectivului şi a subiectivului sau expresia
raportului dintre subiect si obiect.
În mod original Conta concepe imaginaţia în trei forme :”învigorătoare”,”creative”şi
“inventive”. Prin imaginaţie învigorătoare, Conta înţelege” puterea de a reînvia întiparirile
de gradul întâi (imaginile obiectelor externe) fără ajutorul experienţei externe”; prin
imaginaţie creativă înţelege” puterea de a croi…imagini care nu corespund cu lucrurile
externe”, imagini create prin participarea emoţiilor; imaginaţia inventiva este definite ca “arta
de a ajunge un scop”, în activitatea practică, ştiinţifică şi artistică. Conta acorda mare
importanţă explicării conştiinţei de sine si autoobservaţiei retrospective.
Întreaga opera a lui Vasile Conta a adus o contribuţie importanta la crearea premiselor
constituirii psihologiei ştiinţifice în România, prin pregătirea unei atmosfere favorabile şi prin
consolidarea bazelor teoretice ale acesteia.

1.3.Constantin Leonardescu(1884-1907)
C. Leonardescu este autor al unui manual de psihologie “Psihologia experimentala”-
1878,iar in 1892 scrie “Principii de psihologie”,unde arata ca:”sufletul nu poate fi condiţionat
de o anumita parte a corpului, ci de unitatea tuturor părţilor sale” .Datele ştiinţei, spune el,
dovedesc ca sufletul nu este decât un rezultat “al ciocnirii noastre cu lumea” şi nu un produs
supranatural.
Leonardescu defineşte psihologia ca “stiinţa faptelor psihice sau a stărilor vieţii de
relaţiune si a raporturilor dintre aceste stări”.Constiinta este forma cea mai inaltă de reflectare
a realităţii,specific umană,” ultimul termen al dezvoltării”, este “partea superioara a
activităţii”,mentale,”care prin reacţiune să dea un aspect cu totul nou vieţii de
relaţiune”.(“Principii de psihologie”).
El este la curent cu toate lucrările mai importante de psihologie si fiziologie din perioada
respectivă, citând adesea autori ca: Secenov, Richet, Ribot, Bai,Wundt, Spencer, Binet s.a

76
2.Psihologia românească în perioada 1890-1920-Primele laboratoare ,primele cursuri
de psihologie experimentală
Eduard Gruber(1861-1896) reuşeşte, dupa dramatice dificultăţi, să înfiinţeze primul
laborator de psihologie experimentala din România, la Universitatea din Iaşi, la 1 septembrie
1893(aprobarea a dat-o ministrul Take Ionescu).In 1893,incepe primul curs de psihologie
experimental din România.
Nicolae Vaschide(1874-1907) este marcat hotărâtor de vizita din aprilie-iunie 1895,a
lui Alfred Binet. El audiază cursurile psihologului francez care-i oferă posibilitatea de a lucra
ca “ataşat”in laboratorul sau de psihologie de la Sorbona. Vaschide pleaca la Paris în toamna
anului 1895 si lucrează în cele mai importante laboratoare de psihologie din Franţa,
colaborand cu A.Binet, H.Pieron, Cl.Vurpas, R,Meunier. Împreuna cu H.Pieron publica
lucrarea “Techique de psychologie experimentale” 1904,marcând un moment important al
procesului de experimentalizare a psihologiei,o etapa în evoluţia ei spre ştiinţă.
Domeniile mai importante care îl pasionează sunt: psihofiziologia organelor de simţ,
psihopatologia, prihopatologia, psiholoia activitaii mentale, studiază somnul si visele,
problema viselor profetice, valoarea semiologică a viselor, a fenomenelor telepatice. ”Le
sommeil et les reves” este un studiu aprofundat al somnului si viselor bazat pe cercetări
personale şi realizat prin mijloace ştiinţifice, în cadrul unei concepţii psihologice
experimentaliste.
Vaschide este recunoscut ca un savant care contribuit substanţial la progresul
psihologiei experimentale mondiale, C.Radulescu-Motru declarând ca “Nicolae Vaschide a
fost unul dintre cele mai frumoase exemplare ale intelectualităţii româneşti”.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a făcut o parte din studii la Paris şi apoi la
Leipzig, în laboratorul lui Wundt, trei ani până in 1893 când si-a luat doctoratul cu teza
”Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalităţii în natură”.
De numele său se leagă fundamentarea teoretica şi metodologica a psihologiei ca ştiinţă
autonoma în “Problemele psihologiei” în 1898. Psihologia ştiinţifică, scrie Motru, nu are
câtuşi de puţin intenţiunea ca să treacă cu vederea deosebirile dintre legile psihologice si
legile mecanice”; reducerea psihologiei la fiziologie este tot atât de inadmisibila ca si
reducerea ei la rezultatele dobândite prin introspective. Se refera la necesitatea unei “a doua
emancipări a psihologiei”, emancipare de fiziologie, ştiinţa care contribuise în cea mai mare

77
parte la prima ei emancipare, dar care acum tinde sa o înrobească, transformând-o într-un
simplu capitol al său.
C. Rădulescu-Motru elaborează un sistem filosofic, denumit personalism energetic,
situându-se pe poziţii teleologice: ”pentru personalismul energetic, personalitatea este o
directiva a energiei” ,personalismul vede in univers o finalitate iminentă cerută de
conservarea personalităţii(“Personalismul energetic”,1927).
Înfiinţează la Universitatea din Bucureşti laboratorul de psihologie experimentală în 1906.

3.Dezvoltarea psihologiei în România după Primul Război Mondial


3.1.Şcoala de la Bucuresti
A fost întemeiată de C.Rădulescu-Motru unde ţine primul curs românesc de psihologie
experimentală(1897-1898) şi înfiinţează în 1906 laboratorul de psihologie experimentală. A
înfiinţat şi condus “Revista de filosofie”(1923-1943) si Analele de psihologie”(1934-1944).
Concepând psihologia ca o ştiinţa exactă, el a relevat legătura proceselor psihice cu cele
fiziologice, a încurajat dezvoltarea cercetărilor experimentale de laborator şi a luat în
consideraţie acţiunea factorilor sociali asupra vieţii psihice.
Mihai Ralea(1896-1964) începând cu 1942 lucrează la Universitatea din Bucureşti, la
catedra de psihologie unde devine elevul lui C. Rădulescu-Motru ,iar după 1944 devine şeful
acestei catedre. Prin cursurile de “Psihologie generală” şi de “Istoria psihologiei”, Ralea a
stimulat si a orientat întreaga activitate psihologica din România, a integrat psihologia
românească în circuitul mondial. În 1955 a fondat ”Revista de Psihologie”, iar in 1948 este
membru al Academiei, este primul director al Institutului de Psihologie al
Academiei(1956).Ralea este fondatorul Asociaţiei Psihologilor din România ,fiind şi primul
ei preşedinte(1964).
Ralea a fost o personalitate complexă cu inclinaţii apolinice (lucide, rationale)şi
dionisiace, ideile sale psihologice cele mai fecunde sunt în :”Explicarea omului
“(1964),lucrarea fundamentală de antropologie filosofică şi de psihologie a personalităţii .A
subliniat capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia biologica prin intuiţie şi autoobstacole,
printr-o viata pusa in slujba creaţiei de valori. Sensul evoluţiei umane este a continua
desprinderea şi eliberarea de necesitatea imediată a condiţiilor exterioare.

78
Omul nu se poate smulge din determinismul natural;dar amânându-şi reacţiile,
refuzând determinismul vital direct şi imediat, el îl poate “domestici”. El acorda o mare
atenţie reliefării unor demarcaţii nete intre psihismul animal si psihismul uman. Dependenţei
tiranice a animalului de mediu, caracterului explozive si nemijlocit al psihismului animal,
dominat de acte instinctive, Ralea îi opune o trăsătură specifica a psihismului uman:
aptitudinea de a supune unui proces de frământare şi selecţie reacţiile vitale şi reflexele
imediate, de a amâna sau de a suspenda răspunsurile la provocările externe .El va radicaliza
diferenţa dintre psihismul animal si cel uman formulând teza după care animalul se comporta
extatic(instinctive)faţă de mediu, în timp ce omul se comporta ascetic în raport cu impulsurile
naturii.
Percepţia este prezentată ca act suspensiv, în opoziţie cu reflexul care este o
“descărcare imediată “,implicând un proces de atenţie, de izolare a obiectului.
Atenţia este un fenomen de monoideism, opus distracţiei, perindării caleidoscopice
fără finalitate.
Memoria are un rol conservator în organizarea psihică umană, traducând
automatismele, obisnuinţele, rutina în conduita omului.
Inteligenţa are o funcţie transformatoare, care înlătură reacţiile stereotipe, oferind în
fata dificultăţilor soluţii inedite.
Analiza voinţei subliniază elemente de “asceză”, de comprimare ,de victorie asupra
stărilor primare si a impulsurilor naturale pune în lumina rezistenta la înclinările hedonice pe
care o implica voinţa, treapta cea mai înalta în evoluţia psihismului uman. A voi înseamna a
rezista tentaţiilor, a realiza o anumita libertate in raport cu constrângerea exercitata de
sentimente ,plăceri, vicii, slăbiciuni. In voinţă , procesul de aşteptare în vederea unei
rezolvări ideale se realizează integral. Curba evoluţiei se desemnează de la izbucnire la
amânare. În aceasta noţiune de întârziere sta tot specificul sau diferenţial in comparative cu
impulsivitatea nestăpânită a psihismului animal.
Inconştientul “reprezintă mai mult individualitatea noastră organică şi ca atare este
lipsit de tendinţe sociale”, el constituie “partea sufleteasca personală, individuală din noi, pe
când conştiinţa este o funcţie sociala prin care intram în relaţie cu alţii “.Ralea defineşte
inconştientul ca o regresiune, o cădere dintr-o faza sufleteasca superioara si
recenta(conştiinţa),intr-o stare primitive si veche, cădere determinata de oboseala centrilor

79
nervoşi. Conştiinţa (“funcţia progresista”)asigura adaptarea la condiţiile noi,
inconstientul(“funcţia conservatoare”)are rolul de a păstra experinţele psihice anterioare,
automatizate, steriotipizate prin repetare ,lăsând astfel conştiinţa disponibila pentru activităţi
noi.” Inconştientul trebuie privit ca rezervorul nesecat, care insufla conştiinţei fragede si
intermitente ,seva de viata de care are nevoie, acordându-i moment de repaus si de
reorganizare.
Opere: ”Studii de psihologie şi filosofie”(1955),”Istoria
psihologiei”(1958),”Introducerea in psihologia sociala”(postum,1966).

Gheorghe Zapan(1897-1976)este unul dintre cei mai de seama reprezentanţi ai


psihologiei experimentale româneşti. Savant de formaţie multidisciplinară, a fost fascinat de
cursurile de fizica ale lui A. Einstein pe care le-a asimilat cu perseverenţa şi le-a valorificat
într-un sens creator pentru psihologie. Astfel, similar ‘’Teoriei relativitătii spaţiului si
timpului fizic ‘’ al lui Einstein, Zapan a elaborate si verificat experimental o teorie a spaţiului
şi timpului psihic (1935), a cărei dezvoltare, perfecţionare si aplicare l-au preocupat toata
viaţa. El dezvolta o viziune cosmica asupra fenomenelor psihice, originala si unica in toata
literatura mondiala. Zapan este întemeietorul unei psihologii universale, a elaborate o teorie
a relativităţii psihice care a constituit un model pentru teoriile, ipotezele şi încercările actuale
de explicare a posibilităţii existentei formelor de viata psihica conştientă în Univers.
Comparând aspect din fizica relativista ajunge la concluzia ca multe dintre acestea se
regăsesc în psihologie astfel: timpul plin (perceput intens si continuu), spre exemplu
reprezentat prin durata unui ton puternic, pare subiectiv, mai scurt decât timpul gol,
determinat prin doua limite acustice; viteza unui corp este perceputa ca fiind mai mare în
întuneric decât în lumină; un cerc alb pe fond negru este perceput ca fiind mai mare decât un
cerc negru de aceeaşi dimensiune perceput pe un fond alb.
Valoarea ştiinţifică a acestei teorii este data de universalitatea explicării
determinismului în psihologia omului. El a pus bazele ciberneticii calitative pe plan mondial:
a dezvoltat o cibernetica a sistemelor calitative, superioara ciberneticii lui Wiener şi Shanon.
Zapan este autorul unei teorii originale si de mare valoare pentru progresul ştiinţei:
teoria relativităţii psihice, teoria orientării şi selecţiei profesionale, teoria factorilor de
progres, teoria modelarii matematicii si psihologice a activităţilor mari. El a elaborat legea

80
intensităţii, a inventat metoda cunoaşterii şi a aprecierii obiective a personalităţii si a aplicat
teoria lanţurilor, legături complete în procesul învăţării.
Alte personalităţi ale psihologiei bucureştene:
Traian Herseni- sociolog şi psiholog, preocupat de probleme fundamentale ca:
psihosociologia succesului, sociologia culturii, psihologia interrelaţiilor umane în procesul
muncii.
Paul Popescu-Neveanu- pe lângă activitatea didactică, realizează remarcabile cercetări
teoretice şi experimentale în mai multe direcţii: inventează conceptual de anticipare
operaţională, introduce in psihologie principiul reflectării şi constructivismului, instalează
creativitatea în cadrul interacţiunii dintre aptitudini si atitudini, iniţiază conceptul de atitudine
creativă. Publica cursul “Tratat de Psihologie Generala”.
Tatiana Slama- Cazacu- realizează interesante cercetări experimentale privind relaţia
dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, limbaj şi context, comunicarea în procesul muncii.
Ursula-Şchiopu -a fost titular cursului de Psihologia Copilului şi a cursului de
Psihodiagnoza la catedra de psihologie din Bucureşti. Are numeroase cercetări în domeniul
psihologiei vârstelor şi al Psihologiei dezvoltării intelectuale.
Mihai Golu-introduce în psihologie conceptual de mare sistem şi stabileşte principiile
psihologiei cibernetice. Din 1990 devine Preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România.

3.2.Şcoala de la Cluj
Florin Ştefănescu Goangă(1881-1958) studiază la Bucureşti avându-i ca profesori pe
Titu Maiorescu şi C. Radulescu-Motru, îşi continua studiile în Germania, unde lucrează la
Institutul de Psihologie condus de Wundt. Din 1918 ocupa catedra de psihologie din
Universitatea din Cluj, având elevi care vor ajunge psihologi iluştri ca: N.Margineanu,
Alexandru Rosca, Mihai Beniuc şi D.Tudoran.
Alexandru Roşca- este un psiholog experimentalist care scrie un Tratat de psihologie
experimentală. Are cercetări importante în domeniul psihologiei handicapatului, psihologia
gândirii şi psihologia creativităţii. Beniamin Zorgo- s-a ocupat de modelarea operaţiilor
intelectuale de voinţă şi de psihodiagnoza.

81
3.3 Şcoala de la Iaşi
Mihai Ralea ( 1896- 1964)- îşi începe activitatea didactica la Iaşi, studiază la Paris şi
revine la Universitatea din Iaşi. Din 1938 va fi transferat la universitatea din Bucureşti.
Vasile Pavelcu ( 1900-1986) a fost profesor universitar de psihologie la Iaşi. S-a
afirmat de tânăr cu lucrări fundamentale în cele mai dificile câmpuri problematice ale
psihologiei: caracterele afectivităţii ( 1937), psihologia personalităţii ( 1939), conştiinţa şi
inconştientul ( 1941). În anii maturităţii, Pavelcu reia problematica afectivităţii (‘’Din viaţa
sentimentelor”, 1969) şi psihologia personalităţii (1960).
Cea mai importantă lucrare a sa care a atras după sine intrarea profesorului în
Academia Română a fost ‘’Drama psihologiei’’ (1964), o carte remarcabila de istorie critică
a psihologiei universale. V. Pavelcu va întreprinde şi o profunda analiza critica a utilizării
metodelor statistice cantitative, în psihologie (‘’Problema măsurării în psihologie’’, Iaşi,
1943). Între anii 1980 şi 1985 este unul dintre coordonatorii celor 4 volume ale tratatului de
psihologie care apare sub numele de Sinteze de Psihologie Contemporana, in care va scrie
capitolele referitoare la : structura şi orientările personalităţii, afectivitatea, creativitatea în
literatură. Acad. V.Pavelcu va fi coordonatorul volumului de ‘’Psihologie clinica ‘’ (1985).

4. Psihanaliza in România
Psihanaliza a traversat 3 vârste în ţara noastră (după medicul G.Brătescu) :
-cea a copilăriei (1912-1940);
-cea a îndelungatei nopţi (1940-1989);
-şi, în fine, a vieţii noi ce a început după 1990.
Cauzele pentru care concepţia analitica a întâmpinat rezistenţe în România ar fi
următoarele: sorgintea noastră latină, caracterizată printr-o vocaţie apolinica si un “
compromise pacificator” între extreme disonează coesenţa şi intenţiile declarate ale
psihanalizei de a escava umbrele şi stridenţele naturii umane; aparenţa predominant ortodoxă
a românilor, în virtutea căreia ei au exersat, până la interiorizare, o anumită toleranţă faţă de
excesele şi tentaţiile lumii, toleranţă ce contravine unei anumite inflexibilităţi morale,
postulate de catolicism ( adică de religia pe care psihanaliza se grefează cel mai armonios);
carenţe ale deprinderii noastre introspective şi tendinţa de a căuta, mai ales în exterior,
cauzele faptelor şi experienţelor în care suntem angrenaţi; proverbiala noastră pudoare, ce ne-

82
a fost inoculate prin forţa tradiţiei şi care ne provoacă o anumită repulsie faţă de
pansexualismul freudian.
Evenimentele din decembrie 1989 au modificat din temelii destinul psihanalizei în
ţara noastră. Stă mărturie în acest sens nu numai sporirea interesului şi a receptivităţii
generale faţă de această concepţie reformatoare, dar şi instituirea unor pârghii autorizate de
pilotare şi satisfacere a acestui interes ca, de pildă ,înfiinţarea Societăţii Psihanalitice Romane
în februarie 1990, cu un comitet director format exclusiv din psihologi, apariţia unor
periodice cu profil psihanalitic, cum ar fi ‘’Psihanaliza’’, revista trimestrială apărută cu
sprijinul Editurii ‘’Trei’’.
În România, psihanaliza înaintează cu paşi mici, dar siguri. Psihanaliştii români,
deocamdată puţini la număr, au o misiune grea. Ei trebuie sa demoleze prejudecăţile
exterioare, dar şi propriile ziduri, inhibiţii, complexe, animozităţi şi tendinţe rivale, care ţin de
natura umană sau poate doar de începuturi. Există cu certitudine, atâta de semănat pe ogorul
psihanalizei din România, încât este loc pentru toţi cei de astăzi, dar şi pentru cei mulţi ce vor
veni în viitor.

XIV. O extensie necesară :psihologia socială şi culturală

1.Psihologia socială şi problema sugestiei


2.Imitaţia ca bază a relaţiilor dintre oameni

1.Psihologia socială şi problema sugestiei


Manifestările hipnotice au fost cunoscute de milenii şi s-au păstrat la fel de actuale şi
interesante şi în zilele noastre. În contextul de atunci al apariţiei şi dezvoltării psihologiei ele
au dobândit un interes crescut. Deşi erau fenomene sociale, explicarea lor s-a încercat c fi
făcută din perspectiva ştiinţelor naturii. Era la sfârşitul sec al XVIII-lea şi sunt legate de
activitatea lui F.A. Mesmer (1774-1815) şi au fost catalogate ca fiind fenomene de „magnetism
animal”, explicate prin existenţa unui fluid magnetic aparte, iradiat de la un organism la altul.
Acest fluid are proprietatea de a putea umple, respectiv de a goli un obiect sau un organism- în
particular pe hipnotizator.

83
Fenomenul hipnotic a fost , mai târziu, investigat şi tratat cu mult interes de către
medici. Un nume mare este englezul J. Braid (1795- 1861), chirurg de meserie; considera
fenomenele hipnotice ca făcând parte din categoria celor fiziologice, raportându-le la cele
proprii somnului. Dar , şi-a dat seama apoi că premisele fiziologice ale hipnozei, oricât de
importante ar fi ele , nu sunt suficiente pentru explicarea fenomenului şi că există anumiţi
determinanţi psihologici deosebiţi care acţionează.
Deşi se lucra diferenţiat, de câte ori era vorba de fenomenul psihologic al sugestiei,
locul ei ajungea să fie ocupat în domeniul psihologiei sociale. Caracterul său deosebit de
manifestare, efectele sale individuale profunde, a făcut ca faţă de cunoaşterea fenomenului să
se lege atât interese individuale , cât şi altele de grup sau de clasă. Problema sugestibilităţii
făcea trimitere nu numai la faptul că reglarea comportamentului individual se raportează la
activitatea altui individ, ci şi la faptul că fără o anume predispoziţie a acestuia din urmă,
sugestia nu poate avea efectiv loc ; era o predispoziţie ce intra în sfera problematicii emoţiei.
În acest mod, cu studiul hipnozei şi al sugestiei, psihologia socială intra în sfera
preocupărilor cu caracter ştiinţific şi apărea necesitatea studiului lor de către o ramură distinctă
a acesteia. Debutul avea să fie realizat de către două şcoli psihologice franceze : cea de la
Nancy şi cea de la Paris.
Şcoala de la Nancy a fost condusă la început de Liebault (1823-1904), apoi de Berheim
(1840- 1919). Şcoala considera fenomenul hipnotic ca fiind de natură psihologică, cauzat prin
sugestie şi raportat la puterea de imaginaţie a omului. Fenomenul a fost abordat de ei din
perspectivă medicală, cu atenţie către acţiunea lui curativă. Pentru că efectele erau
incontestabile în ceea ce priveşte anumite cazuri de isterie, din moment ce pe această cale se
putea obţine paralizia senzorială şi motoare. La aceste efecte organice se ajunge pe cale
psihologică, a sugestiei sau autosugestiei, unde ambele se pot produce conştient sau
inconştient. Hipnoza ajungea , în această manieră, caz particular al manifestării sugestiei.
Şcoala de la Paris a fost condusă , la început, de către J. M.Charcot (1825- 1893); acesta
susţinea că starea hipnotică poate fi impusă doar persoanelor isterice, bazându-se pe faptul că
isteria este stare subiectivă maladivă nonsomatică, iar hipnoza – de care se face dependentă-
corespunde unei manifestări patologice.
Între cele două şcoli s-a declanşat o dispută aprigă pe seama naturii fenomenului
hipnotic, timpul dând însă dreptate şcolii de la Nancy. Analiza faptelor aduse în discuţie a

84
rămas însă benefică dezvoltării psihologiei. Pe baza studiului empiric al sugestiei s-a reuşit
circumscrierea cu mai mare precizie acţiunilor psihice implicate în reflectarea psihică
neconştientă şi conştientă, care acum găsesc explicaţii de natură propriu-zis psihologică.

2.Imitaţia ca bază a relaţiilor dintre oameni


Studiile de psihologie socială au dobândit substanţă când au reuşit să să facă din imitaţie
un obiectiv distinct de cunoaştere. În acest sens, un autor de referinţă este G. Tarde (1843-
1904). În cadrul concepţiei sale generale s-a elaborat opinia care conferă sugestiei un rol
decisiv în definire şi reglarea relaţiilor dintre oameni. În lucrarea sa numită „Legile imitaţiei”,
apărută în 1890, Tarde a pornit de la descrierea formelor diferite de interinfluenţare dintre
oameni. El a demonstrat în acest sens că asimilarea individuală a diferitelor credinţe,
sentimente, stau la baza atitudinilor sociale. Gândurile şi sentimentele sugerate din exterior
sunt cele care decid asupra însemnătăţii acţiunilor sufleteşti, cum sunt starea de somn şi cea de
veghe. Acest fapt al sugestiei face posibilă diferenţierea dintre determinările fiziologice şi cele
sociale.
Într-o altă lucrare de referinţă, „Logica socială”, apărută în 1895, Tarde spune că omul
poate face o serie de lucruri fără a le învăţa de la un altul străin ( strigătul, mersul, etc),
comportamente ce sunt de natură fiziologică ; mersul va ajunge să aparţină faptelor de natură
socială doar dacă va fi făcut în acord cu un anumit mod de mers, dacă va învăţa să cânte arii,
sau dacă va prefera un anumit fel de mâncare. Imitaţia în viaţa socială are aceeaşi însemnătate
ca şi moştenirea realizată în viaţa organică, ca mişcarea moleculară în fizică. Cauzele imitaţiei
se constituie în raport cu combinarea mai multor determinanţi – unii imitaţi, alţii inventaţi –
care au propriile lor legi.
Promotor ai ideilor lui G. Tarde a fost , în S.U.A., J. M. Baldwin (1861- 1934), el făcând
o deosebire între două feluri de moşteniri : naturală şi socială. Pentru a fi folositor societăţii,
omul trebuie să se nască cu aptitudini de învăţare , iar cel mai eficient instrument al învăţării
este imitaţia. Datorită acesteia se ajunge la a se putea însuşi individual imense moşteniri de
valori spirituale, de obiceiuri, de experienţe anterior trăite de înaintaşi. În viaţa socială
„schimbul sugestiv” are un caracter de permanenţă, căci de la naştere copilul cade deja în
leagănul de incidenţă al „sugestiei sociale”. Chiar înaltul sentiment al personalităţii individuale

85
se dobândeşte pe calea sugestiei. Obiectul de cunoaştere era fixat pe explicarea unei forme de
transmitere peste generaţii a caracterelor diferită de cea care se transmite genetic.

86