Tema și viziunea despre lume – LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA –

I. INTRODUCERE
Neomodernismul este un curent literar ce s-a manifestat în anii 1960-1970. Acesta
promovează redescoperirea sentimentelor, a sensibilității și a emoției estetice, după ce
poezia a fost subordonată ideologiei comuniste. Astfel, generația neomodernistă reface
legăturile cu marea creație modernă interbelică.
Un reprezentant de seamă al neomodernismului este Nichita Stănescu, „poetul
necuvintelor”, lirica sa cultivând: poezia puternic subiectivizată, lupta sinelui cu sinele,
redefinirea poetului, intelectualismul, reprezentarea abstracției în formă concretă,
resemantizarea (ambiguitatea limbajului împinsă până la aparența de non-sens), insolitul
imaginilor artistice.
Apărută în volumul „O viziune a sentimentelor” din anul 1964, poezia „Leoaică tănără,
iubirea” este o capodoperă a liricii erotice românești prin originalitatea metaforelor și
simetria compoziției, fiind o meditație pe tema iubirii.
II. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
TEXTULUI ÎNTR-UN CURENT LITERAR/ÎNTR-O PERIOADĂ
O primă trăsătură a poeziei, care permite încadrarea textului în neomodernism, este
folosirea lirismului pur. Acesta este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective
a eului, în text apărând pronume și adjective pronominale la persoana I: „mă”, „mi”, „m”,
„meu”.
O altă trăsătură a neomodernismului o constituie expresia poetică inovatoare și
surprinzătoare care contribuie uneori la ambiguizarea sensurilor. Metafora este principalul
instrument de configurare a viziunii subiective, originale, asupra trăirii interioare. Evoluția
sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte ale
acestuia, la care contribuie imaginile insolite și asocierile neașteptate. Astfel, metafora
explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică, șocantă prin
ideea de ferocitate pe care o induce.
III. PREZENTAREA A DOUĂ IMAGINI/IDEI POETICE RELEVANTE PENTRU
TEMĂ ȘI VIZIUNE
Tema operei este iubirea, sentiment capabil să nască și să întrețină întreaga fire.
Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni a eului poetic care mărturisește
propria aventură a trăirii sentimentul de iubire. Fiind o poezie neomodernistă, viziunea
asupra iubirii este originală, sentimentul de dragoste fiind obiectualizat, concretizat,
întrupându-se într-o leoaică tânără. Transferul semantic urmărit are în vedere atributele
felinei: sălbăticie, ferocitate, frumusețe, libertate. Astfel, iubirea apare ca act de devorare,
care schimbă complet individul prin forța sa.
1
 Lirismul subiectiv se datorează trăirilor intense, eul liric apărând în ipostaza de
îndrăgostit care descoperă iubirea ca sentiment. Mărcile lexico-gramaticale ale subiectivității
susțin tipul de lirism: verbe, pronume și adjective pronominale la persoana I („mi-am dus”,
„mi i-a înfipt”, „meu”).
Această operă este structurată în două secvențe poetice: prima secvență, corespunzătoare
strofei I, prezintă întâlnirea cu iubirea, iar a doua, corespunzătoare strofelor a II-a și a III-a,
prezintă efectele acestei întâlniri.
Așadar, o primă imagine poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume este
secvența inițială, creată prin imagini șocante. Iubirea este asociată cu un act de agresiune
prin seria de enumerații „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi-a înfipt”, „m-a mușcat” care
generează tensiune poetică. Adverbul de timp „azi” semnifică nedeterminarea temporală,
momentul îndrăgostirii fiind un eveniment spontan, neașteptat, care i-a prin surprindere și
care se poate întâmpla oricând. Verbele „mi-a înfipt” și „m-a mușcat” descriu o mișcare
agresivă care invadează umanul, contactul cu iubirea fiind receptat ca atac fizic. Verbul „mă
pândise” semnifică faptul că iubirea există latent în interioaritatea eului poetic, sufletul fiind
mereu disponibil de a se îndrăgosti. Cu toate acestea, eul nu se aștepta ca iubirea să fie așa
de puternică încât să-l desfigureze cu totul, pierzându-și identitatea („m-a mușcat de față”).
Repetiția cuvântului „față” („în față”, „de față”) simbolizează invadarea întregii ființe de către
sentimentul iubirii, în filosofia orientală, „fața” ascunzând geografia întregii noastre
corporalități. Astfel, prima strofă se organizează în jurul unei idei centrale a iubirii văzută ca
act de devorare.
A doua imagine poetică importantă este secvență a doua, care surprinde o dublă
transfigurare, a lumii, respectiv, a ființei. A doua strofă prezintă modificarea relației eu-lume,
fiind o întreagă cosmogonie în limbaj ludic, arghezian. Forța iubirii reordonează lumea după
legile ei proprii, într-un joc al cercurilor, ca simbol al perfecțiunii și al eternei reversibilități
(„Şi deodata-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura”). Eul se simte în centrul
universului, pulsațiile inimii sale devenind pulsații ale lumii („când mai larg, când mai
aproape”). Comparația „ca o strângere de ape” trimite la facerea lumii, segerând ideea
desăvârșirii ființei prin iubire. Acest sentiment este o manifestare superioară a bucuriei
supreme, fapt evidențiat prin simbolul „ciocârliei”, pasăre cu un cântec aparte, dar și prin
simbolul „curcubeului”, eveniment rar și fascinant, la fel ca și iubirea. De asemenea, revelația
erotică este deosebit de intensă, provocând o transformare radicală a celui îndrăgostit, ea
manifestându-se mai întâi la nivelul simțurilor (vizual – „și privirea-n sus țâșni” și auditiv –
„ Și auzul o-ntâlni”). Structura „-n sus” semnifică transcendența iubirii.
Dacă strofa a II-a se centrează asupra transfigurării lumii, ultima strofă prezintă
estomparea simțurilor și redimensionarea ființei sub puterea iubirii. Versurile „Mi-am dus
mâna la sprânceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie” sugerează faptul că
îndrăgostitul, invadat de forța copleșitoare a iubirii, nu se mai recunoaște pe sine.
„Sprânceana”, „tâmpla” și „bărbia” sunt forme esențiale ale identității ființei umane, pe care,
însă, îndrăgostitul o pierde după ce se întâlnește cu iubirea. Metafora „un deșert în
2
strălucire” poate evidenția faptul că fața devine proiecția luminii interioare, pe care eul a
dobândit-o prin iubire. Aceasta nu mai este văzută ca o „leoaică tânără”, ci ca „o leoaică
arămie/cu mișcările viclene”, semn că iubirea este un sentiment înșelător, care încearcă
ființa. Repetiția din final, urmată de punctele de suspensie și amplificată de conjuncția „și”
(„încă-o vreme/și-ncă-o vreme…”) exprimă eternitatea iubirii, ideea persistenței acestui
sentiment în sufletul omului.
IV. ILUSTRAREA A PATRU ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI LIMBAJ
Un prim element relevant pentru temă și viziune îl reprezintă titlul, alcătuit dintr-o
apoziție metaforică antepusă. Acesta este format din substantivul concret „leoaică” și
substantivul abstract „iubirea”, între cele două existând posibilitatea unui transfer de
semnificații. Astfel, sentimentul erotic este unul spontan, agresiv, feroce, care invadează
ființa umană. Titlul este reluat în incipit, având rolul de a introduce tema și motivul central
al poeziei, respectiv iubirea.
Simetria compozițională se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, la
începutul și la finalul textului poetic. Ele corelează cu două percepții diferite ale eului asupra
iubirii („leoaică tânără” – „leoaică arămie”), sugerând faptul că metamorfoza ființei
determinată de acest sentiment este totală și ireversibilă.
Din punct de vedere prozodic, poezia este formată din trei strofe inegale, cu versuri
libere, având rimă și ritm aleatoriu, întâmplător. Se folosește tehnica ingambamentului, care,
prin continuarea ideii în versul următor și scrierea cu literă mică, oferă fluiditate ideilor
poetice și permite exprimarea intensității sentimentelor.
La nivel morfologic, schimbarea timpului verbal, de la perfect compus în incipit („m-a
mușcat”), la perfectul simplu („se făcu”) și la prezent în final („alunecă”, „trece”), dar și a
adverbelor de timp („azi” – „deodată” – „înc-o vreme”), semnifică ieșirea treptată din timpul
cronologic și fixarea îndrăgostitului într-un timp circular, mitic, al iubirii și al creației.
V. SUSȚINEREA UNEI OPINII
În opinia mea, sentimentul care se desprinde din versurile acestei poezii este cel de
vibrație continuă, din momentul în care omul se întâlnește prima dată, întâmplător și brutal
cu iubirea, în cele din urmă, metamorfozându-se pe sine și întrgul univers. Poet al iubirii,
Nichita Stănescu sugerează că sensul iubirii este însăși sensul lumii, iubirea fiind o lume a
sufletului.
VI. CONCLUZIA
În concluzie, opera lirică „Leoaică tănără, iubirea” propune un mod de receptare profund
subiectiv a sentimentului iubirii, plasând eul în centrul unui univers pe care îl reconstruiește
din temelii. Noutatea viziunii poetice, surprinzătoarele asocieri metaforice, concretizarea
prin limbaj a unor abstracțiuni, ambiguitatea sensurilor, dau acestei poezii o notă
neomodernistă evidentă și îl fac pe Nichita Stănescu să fie „cel mai important poet român de
după cel de-al Doilea Război Mondial”, după cum spune Ștefan Augustin Doinaș.
3