Caracterizarea doamnei Georgescu, din "Tren de plăcere", de I. L.

Caragiale

I.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română, dar numele său
este legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe,în care se vădeşte un analist lucid şi ironic al
societăţii româneşti din vremea sa, un scriitor realist şi moralizator, dovedind un spirit de
observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane.

Înzestrat cu o „inteligenţă spăimântătoare” (Garabet Ibrăileanu) şi cu o imaginaţie ieşită din

comun, el foloseşte cu măiestrie ironia, satira şi sarcasmul pentru a ilustra moravurile societăţii
româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru
caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii
unice în literatura română, personajele sale trăiesc în orice epocă şi societate prin vicii,
impostură, ridicol şi prostie. Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării
civile”, iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Scriitor realist, I.L. Caragiale creează o galerie de tipuri umane reprezentative nu numai pentru epoca sa,
ci pentru întreaga societatea românească din orice timp, de aceea se spune despre acest inegalabil
scriitor că este „contemporan” cu noi.

Schiţa satirică Tren de plăcere, scrisă în august 1900, este o naraţiune la persoana a III-a, naratorul
omniscient relatând întâmplările într-un interval de timp scurt – pe durata unei călătorii cu trenul şi un
spaţiu de desfăşurare restrâns. Fiind o operă epică, autorul îmbină, în principal, două moduri de
expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările povestite cronologic.

Schiţa “Tren de plăcere” de I.L. Caragiale apare în ziarul “Universul” din 4 şi 11 august 1900.
Tema principală a schiţei este familia surprinsă în momentele ei de repaus şi deconectare. Familia care
ar vrea să se relaxeze la Sinaia este cea a domnului Georgescu-Mihalache.
Pretextul călătoriei la Sinaia este deconectarea într-o staţiune de munte, dar plăcerea va fi doar de
partea doamnei Miţa Georgescu, domnul va profita mult mai puţin, iar noi socotim că prezenţa
“puiului”, a “mititelului Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până
astăzi al amorului părinţilor săi”, şi, mai ales, a cocoanii Anica, “gramamà”, “mamiţa mamiţichii
puiului”, nu se prea justifică...

Soţii Georgescu, în special domnul, se vor nişte oameni înstăriţi şi mondeni, dar se vădesc a fi
zgârciţi şi meschini.

Madam Georgescu este unul dintre personajele schiţei Tren de plăcere, de I. L. Caragiale.
Împreună cu soţul, Mihalache, fiul, Ionel şi mama, cucoana Anica, pleacă să se recreeze la
Sinaia, la sfârşit de săptămână. Acolo, membrii familiei se rătăcesc unii de alţii, şi-şi petrec ziua
căutându-se reciproc.
După comportament, Georgeştii sunt nişte parveniţi. Ajunşi destul de înstăriţi, ei
păstrează încă reflexele căpătate în mahalaua de unde s-au ridicat. Aspirând la înalta societate
prin aspectul exterior, îşi trădează lipsa de civilizaţie prin vorbe şi comportament.
Astfel, doamna îşi pregăteşte cu grijă toaleta, neapărat în ton cu moda de la Paris: bluza
vert-mousse, jupa fraise écrasée, pălăria asortată, umbreluţa roşie, mănuşile albe,
demibotinele de lac cu cataramă, ciorapii de mătase vărgaţi. Asta n-o împiedică să se comporte
ca o ţaţă în tren, zborşindu-se la conductorul care se interesase firesc de vârsta băieţelului:
-         Da! Dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata regula.
 Evident, doamna Miţa minte: Ionel avea deja cinci ani şi ar fi trebuit să posede bilet.  Dar
Georgeştii sunt calici şi, dacă pot să ciupă ceva, nu se dau în lături, în ciuda aerelor de lume
bună.
Caracterul de nimic al celor doi soţi reiese şi din felul cum se comportă cu cucoana
Anica. În timp ce ei se deplasează la gară cu o trăsură elegantă, pe bătrână o trimit cu tramvaiul.
În tren, ei stau la clasa I, iar cucoana Anica, la clasa a III-a, cu bagajele. La Sinaia, ei se
pregătesc să se cazeze la hotelul Regal, din centrul oraşului, în timp ce pe gramamà (aşa-i spune
Ionel, de la grand-maman), o trimit (încărcată cu bagaje) la un hotel ieftin de lângă gară.
Caragiale o individualizează pe doamna Georgescu în raport cu soţul ei, presărând ici-
acolo aluzii foarte subtile că dumneaei ar fi preferat să-şi petreacă timpul, nu cu soţul şi familia
ei, ci cu locotenentul Mişu, acesta fiind motivul pentru care nu poate fi găsită cu niciun chip.
( De fapt, la Sinaia, ea dispare pentru cititor,  doar se vorbeşte despre ea. ) Noaptea, în timp ce dl
Georgescu doarme, obosit după îndelungile preumblări prin Sinaia în căutarea consoartei sale,
aceasta se distrează în compania unui grup de prieteni, - din care face parte şi locotenentul -
până la cinci dimineaţa. 
Ajunsă înapoi la Bucureşti, madam Georgescu se destăinuie mamei sale, spunându-i  ce
mult i-a plăcut la Sinaia, cât de fermecată  a fost de plimbarea sub lună, cu trăsurile la pas,
acompaniată, pe de o parte, de susurul apei de munte şi, pe de alta, de cântecul lăutarilor şi al
dlui locotenent Mişu:
-Ah! Mamiţo! Menuetul lui Pederaski…mă-nnebunesc!
Amestecul grotesc de lună, susur de ape, trăsuri cu lăutari şi menuet cântat din gură,
precum şi pocirea ( trivial – sexuală ) a numelui compozitorului Paderewsky pun în evidenţă cât
se poate de elocvent vulgaritatea şi incultura mahalagioaicei cu pretenţii de doamnă, numită
sugestiv Miţa Georgeasca.

Doamna Georgescu, de exemplu, care este în centrul expresiei,  îşi lasă copilul nemâncat toată ziua şi îl
părăseşte pe timpul nopţii pentru a se distra în compania locotenentului Mişu, iar pe mama ei o tratează
ca pe o servitoare: o trimite singură la gară cu tramvaiul,  o urcă în tren la clasa a treia etc.

Este un personaj caracterizat indirect-din ceea ce face, spune si gandeste:

Aceasta este o femeie de incredere, deoarece isi respecta promisiunile si il duce pe fiul sau la
Sinaia.
-o lasa pe gramama cu copilul=nepasarea, neglijenta
-nu ii plateste 'puiului' bilet=zgarcita
-vrea sa para ca face farte din inalta societate, insa cvand vine conductorul aceasta ii raspunde
urat
-are un schimb ironic de replici cu sotul sau =inteligenta

este foarte neatenta la gesturile ei, pentru ca aunci cand D georgescu pleaca la mazare , ea pleaca
din parc, nepasandu-i=egoism, mai ales cand pleaca la SF,ANA.
Portret fizic:aici zici cum s-a imbracat.
Desi a pertecut doar o singura noapte, faptul ca a fost singura, fara griji, cu o companie placuta,
intr-o atmosfera placuta, acesteia i-a fost de ajuns, menuetul lui pederaski, ramanandu-i cel mai
bine intiparit.
Proverbul care ar putea sintetiza conţinutul şi morala schiţei “Tren de plăcere” este “Socoteala de-acasă
nu se potriveşte cu cea din târg.”

Finalul schiţei ilustrează extazul doamnei Georgescu, al cărei suflet este „încărcat de fermecătoare
amintiri” şi ale cărei gânduri zboară la menuetul pe care-l cânta d. Mişu: „- Ah! mamiţo! menuetul lui
Pederaski…, mă-nnebunesc!”.

I.L. Caragiale este la fel de bun cunoscător al limbajului şi mentalităţii de mahala, precum este desăvârşit
în relevarea moravurilor politice, de unde reiese un foarte dezvoltat spirit de observaţie al vieţii în toate
zonele ei sociale: „Eu nu scriu decât despre viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi
nici mă interesează”.

Titlul

Titlul sugerează o călătorie cu încărcătură emoţională, efectuată cu trenul pentru a vedea locuri şi
oameni noi.

Tema

Tema succintă, intriga simplă şi substanţa epică bogată ilustrează excursia de agrement pe care
familia Georgescu o întreprinde la Sinaia, pe care sarcasmul auctorial o transformă într-o
pierdere stupidă de vreme, într-o agitaţie ridicolă.

Incipitul

Incipitul schiţei Tren de plăcere este reprezentat de intriga subiectului: „S-a hotărât, care va să
zică…”, exprimând încă de la început decizia soţilor Miţa şi Mialache Georgescu să meargă într-
o excursie la Sinaia cu „trenul de plăcere”, care urmează să plece sâmbătă din Gara de Nord, la
orele trei fără cinci după amiaza. Ionel şi „gramama”, soacra lui Mialache, vor merge şi ei în
această călătorie „de plăcere”.

Expoziţiunea

În expoziţiune se prezintă pregătirile care se fac în vederea plecării. După ce cucoanele s-au
hotărât asupra toaletelor pe care le vor purta, consideră că cel mai potrivit pentru „puiul” lor este
„uniforma de vânători’„ asemănătoare cu cea a prinţului Carol.

Întors de la serviciu, Mialache se enervează că soacra sa, cocoana Anica, nu plecase încă spre
gară şi că o să piardă trenul, aşa că aceasta se grăbeşte „să caute tramvaiul”. Familia Georgescu,
având şi „un coşuleţ elegant cu provizii”, se urcă într-o birjă şi ajung în Gara de Nord mai
devreme cu aproape o oră iar Mialache speră că va cumpăra numai trei bilele de tren, însă
„gramama” soseşte gâfâind în ultimul moment. El îi dă bani pentru „un bilet de dus şi-ntors clasa
III”, iar familia se urcă la clasa I. Conductorul controlează biletele şi, aruncând o privire către
„ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea”, întreabă, politicos,
dacă „mititelul” este al lor.

Reacţia doamnei Georgescu este bizară şi, aparent, neîntemeiată. Ea devine agresivă, se răsteşte
la conductor spunându-i că băiatul „n-a-mplinit patru ani” şi că nu are nevoie să-i înveţe el legea.
Adevărul era că „puiul” avea „cinci anişori împliniţi” şi ar fi trebuit să-i cumpere şi lui bilet.
Soţii Georgescu socotesc cei cincizeci de bani pe care-i dăduseră bătrânei: treizeci pentru
tramvai şi douăzeci de bani ca „să cumpere două legături de vişine” în gară la Comarnic, pe care
„le şi mănâncă pe jumătate […] cu sâmburi cu tot”.

Desfăşurarea acţiunii

Urmează desfăşurarea acţiunii care ocupă cea mai mare întindere în schiţă, ilustrând sejurul
petrecut de familia Georgescu în frumoasa staţiune montană. Ajunşi la Sinaia, familia Georgescu
ia o birjă „şi merg drept la parc”, unde cântă muzica militară, urmând să se ducă la hotel Regal,
„ca să se asigure de o odaie cu două paturi. Gramama pleacă pe jos, spre hotelul Mazăre, ducând
cu ea şi coşuleţul cu merinde. Aşadar, familia Georgescu este foarte organizată şi ştie „pas cu pas
şi minută cu minută” ce are de făcut.

Seara, d. Georgescu îşi lasă soţia pe o bancă în parc, unde „e toiul promenadei de lume bună” şi
pleacă împreună cu „puiul” la gramama, pentru că-i era foame. Causticul narator exclamă
„Fatalitate!”, deoarece la Mazăre nu erau locuri şi gramama fusese trimisă la hotel Manolescu.
Aici află că, din lipsă de odăi, „fatalitate!”, fusese îndrumată spre hotel Voinea. După ce-i
cumpără o franzelă şi-i dă să bea apă copilului, cei doi se abat prin parc, ca s-o anunţe pe madam
Georgescu, dar „Fatalitate!”, ea nu este de găsit.

Tatăl îl lasă pe Ionel să se odihnească pe o bancă şi pleacă în căutarea soţiei dar, negăsind-o, se
întoarce „să ia pe puiul”, însă, „Fatalitate!”, nici copilul nu mai este acolo unde îl lăsase. Un
domn îi spune că băieţelul plecase „cu o damă” care-i zicea „puiule” şi el „mamiţico”. D.
Georgescu porneşte din nou spre Mazăre, unde află, „fatalitate!”, că acesta o trimisese pe madam
Georgescu la Manolescu, care, la rândul său, a îndrumat-o către Voinea ca s-o găsească pe
gramama. Dar, „Fatalitate!”, la Voinea „nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici
gramama, nici coşul”. Se duce înapoi în parc şi aici, „Fatalitate”, nu găseşte pe nimeni.

În această secvenţă epică, naratorul reia acelaşi motiv literar, „fatalitate”, care devine laitmotivul
acestei situaţii şi a cărei semnificaţie, strecurată subtil şi ironic de naratorul omniscient, este
agitaţia ridicolă şi fără rost a personajului care venise la munte pentru relaxare şi odihnă, în
schimb el aleargă bezmetic şi dezorientat de la un hotel la altul. În acest episod se manifestă
genial comicul de situaţie, care este, de altfel, şi principala formulă de construire a acestei
schiţei.

Caragiale introduce aici o inserţie de dialog absurd, de un comic irezistibil, o formulă ce se vrea
glumeaţă şi care se adresează reciproc între cunoscuţi: „să-mi scrii”. Această expresie ar sugera
ideea că întâlnirea dintre Mitică şi d. Georgescu displace amândurora, fiecare ar prefera să nu se
mai vadă, ci „să-şi scrie”. Aceeaşi semnificaţie o are şi expresia aluzivă „Adio şi n-am cuvinte!”.
Flămând şi epuizat după o alergătură de cinci ceasuri, d. Georgescu se aşează pe o bancă în parc,
prilej pentru narator de a surprinde, printr-un monolog interior, gândurile negre ale personajului,
care consideră că cea care a provocat toată această încurcătură este cocoana Anica, „dumneei
face toate încurcăturile”. Se învinovăţeşte apoi pe sine, că a luat-o în excursie, „trebuia s-o lase la
Bucureşti”. Stând pe o bancă, bărbatul este copleşit de „fatalitatea” agitaţiei zadarnice, „înjură în
gând” şi nici nu observă că „muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat mergând fiecare
cătră culcuşul său”.

În cele din urmă, tot cocoana Anica îl găseşte, târziu în noapte, pe banca din parcul pustiu. Cu
nervii întinşi la maximum, Mialache se dezlănţuie, amândoi ţipă şi se jignesc reciproc
(„Mialache! eşti nebun? […] Cucoană! eşti nebună?”) până când, în sfârşit, se dumireşte că soţia
sa îl aştepta „la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotenent Mişu de la itidenţă”.
D. Georgescu „înjură bombănind” şi din nou se enervează atunci când află de la „o servitoare
somnoroasă” că plecaseră cu toţii „la Sfânta Ana”.

Sfârşit de oboseală, Mialache refuză să plece după ei şi se aşează „să supeze” cu soacra sa. În
timpul mesei, el povesteşte în detaliu despre toate drumurile pe care le făcuse în căutarea lor, iar
cocoana Anica relatează, încântată, întâlnirea cu madam Vasilescu şi cu locotenentul Mişu care
„e mucalit al dracului «şi cântă teribel!»” (comic de situaţie).

Bătuse miezul nopţii şi fiecare dintre ei merge la culcare. În dimineaţa următoare, pe la cinci şi
jumătate dimineaţa, un zgomot puternic „de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui
Morfeu”. Ceata, alcătuită din şapte-opt persoane, se-ntorcea „de la Urlătoare” şi nicidecum de la
Sf. Ana, ceea ce-l face pe Mialache să se felicite că nu pornise după ei.

Finalul

Finalul schiţei ilustrează extazul doamnei Georgescu, al cărei suflet este „încărcat de
fermecătoare amintiri” şi ale cărei gânduri zboară la menuetul pe care-l cânta d. Mişu: „- Ah!
mamiţo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!”.

Comicul de limbaj

Comicul de limbaj se manifestă cu genialitate şi în schiţa Tren de plăcere, fiind unul dintre
mijloacele indirecte de caracterizare a personajelor: