Poezia

“ Dorinta “
de Mihai Eminescu este o idila ce se manifesta intr-un cadru
rustic, prezentand o poveste de dragoste ideala ce are loc in
mijlocul naturii, o fericire care ar fi posibila prin intermediul
visului,intr-un viitor neprecizat.Titlul
“ Dorinta “
sugereaza imaginea iubirii ideale dar neimplinite. Iubirea
este proiectata printr-un plan, imaginea exprimand aspiratia
poetului spre un sentiment ideal, dorinta profunda a
acestuia de a atinge pergectiunea trairii acestui sentiment.
“ Dorinta “
de Mihai Eminescu este structurata in sase catrene dispuse
in trei segmente lirice. Aparealternanta planurilor prezent –
viitor, iar tablourile de natura alterneaza cu scenele
erotice.Prima strofa corespunde primei secvente, secventa a
II a este alcatuita din strofa a II a, a III a, a IVa, iar ultima
secventa lirica cuprinde cele doua strofe din finalul poeziei.
Prima strofa
este o chemare a iubitei in mijlocul naturii. Verbul la
imperative
“ Vino “
sugereazanerabdarea si dorinta poetului pentru implinirea
sentimentului de dragoste. Iubita este chemata intr-un
cadrunatural rustice compus din elemente specifice
eminesciene
(“ codrul, izvorul, teiul “)
. Natura este personificata, umanizata caci ea participa
emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu
deindragostiti este izolat de restul lumii, de catre elemente
ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc tainic aliubirii, al
visarii, in care se manifesta dragostea.Dorinta de intimidate
a indragostitilor este accentuata si in continuarea poeziei in
versul din a III astrofa, stare sugerata de repetitia
“ Vom fi singuri – singurei “.
Urmatoarele trei strofe ilustreaza posibila intalnirea si
gesturile tandre ca un joc al dragostei.Verbele la conjuctiv
(“ sa alergi, sa-mi cazi, sa-ti desprind, sa-l ridic ”)
sau cele la indicative viitor 
(“ sede-vei, vom fi, ori sa-ti cada”)
sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Aceste
verbesugereaza un timp al dorintei, al posibilei impliniri al
iubirii.Gesturile poetului compun un adevarat ritual erotic si
sunt incarcate de tandrete si gingasie :
“ Si inbratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi /Sa-ti
desprind din crestet valul, / Sa-l ridic de pe obraz /  Pe
genunchi mei sede-vei”
In lirica Eminesciana teiul este simbolul iubirii iar motivul
florilor de tei sugereaza intensitatea trairiisentimentului de
dragoste.Eminescu compune iubitei un scurt portret, ea
avand
“ fruntea alba”, parul galben”
iar joculdragostei sugereaza posibila fericire printr-un epitet
specific poetului
” Dulce “,
alaturat sarutului:
“ Lasand  prada gurii mele/ Ale tale buze dulci”.
Iubita este tandra, ispititoare, iar cei doi indragostiti se
integreazatotal in cadrul natural.Ultima secventa lirica este
alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea
dorintei puternicea poetului pentru implinirea iubirii ideale
care ar putea fi un vis de fericire deplina:
“Vom visa un vis ferice”.
 Natura este umanizata, personificata deoarece participa la
trairea sentimentului de dragoste, creeandun fundal muzical
ce intensifica iubirea
: “ Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare, / Blanda
batere devant”.
Cuplul de indragostiti este intr-o armonie totala cu natura
personificata sugerand prelungireafericirii, a iubirii dincolo
de realitate, de viata, spre eternitate, prin vis:
“ Adormind de armonia”.
Personificat codrul, ca un prieten adevarat al poetului,
participa la trairea sentimentului de dragoste:
“ Codrului batut de ganduri “.
In ultimele doua versuri, florile de tei
eternizeaza sentimental de iubire pe care il proiecteaza intr-
unviitor obtimist:
“ Flori de tei deasupra noastra / Ori sa cada randuri –
randuri”.
Limbajul artistic este popular prin formele la viitor ale
verbelor 
“ sede-vei “ , “ o sa-ti cada “ .
Verbele la conjunctiv ilustreaza concepita lui Eminescu
despre iubirea ideal ape care n-o implinestedar o doreste cu
patima:
“ s-o culci “, “să alergi “