Biserica Ortodoxă

„Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”

Medgidia

HRISTOS
prietenul clipelor de grea încercare

Prefaţă
1
 Prefaţă

Vă propunem o scriere nu foarte amplă, dar extrem de bogată în conţinutul ei.

Textul de faţă se aşează într-un ethos ortodox curat, si structurat pe chemarea la
o smerenie (umilinţă, în limbajul cărţii) multifuncţională (interioară, deplină, cât şi
în expresie exterioară).
Această expresie, în trup, a umilinţei ni se pare a fi esenţialul calitativ al
lucrării.
Prin prisma smereniei se pot preîntâmpina multe din neajunsurile vieţii
noastre. Se poate ieşi, spre exemplu din pesimism, care are în străfundurile sale
şi o doză de prea mare încredere în modul propriu de evaluare a realităţii: "Sunteţi
pesimişti pentru că viaţa voastră nu are un scop, pentru că sunteţi izolaţi chiar în
sânul propriei voastre familii şi pentru că aţi luat obiceiul de a critica totul, de a
vedea încercare în orice."
În mesajul cărţii se urmăreşte predarea integrală a vieţuirii noastre lui Hristos,
Prietenul clipelor de grea încercare, prin dobândirea unei stări de intensă
smerenie. în acest duh se primesc multe din lucrările "fundamentale" ale eului
nostru: deznădejdea, abuzurile, defectele fizice, durerile şi suferinţele, angoasa în
faţa neprevăzutului şi a viitorului, sărăcia, etc.
Relaţiile societale contemporane, care presupun explicit şi implicit, adesea
egoismul, lupta pentru supremaţie primesc şi ele răspunsuri deloc superficiale ori
sentimentale (ci, dimpotrivă, temeinice şi din anumite accepţiuni chiar
eficiente): "Ne plângem de lipsa relaţiilor. Ce altă relaţie mai eficace şi mai
avantajoasă putem găsi decât cea cu Hristos? Iubindu-L pe El şi fiind iubiţi de El,
vom atrage toată afecţiunea lumii, şi atâta timp cât o vom dori în mod sincer vom
fi în comuniune cu întreg universul" Oare rugăciunea liturgică nu cheamă şi nu
duce pe credincios spre un tip de comuniune ca cel mai sus evocai?
Relaţia vie cu Hristos nu înseamnă izolarea şi individualizarea în care suntem
tentaţi a cădea. "Nu faceţi pe mizantropul retrăgându-vă din lume! Trăiţi cu epoca
voastră, fără însă a împărtăşi greşelile ei; la acestea nimeni nu vă obligă."
Activitatea economică de orice nivel nu trebuie motivată pe concurenţă, pentru
creştinul sincer. "Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut
decât alţii este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii,
ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii."
Sperăm ca această lucrare pe care o încredinţăm acum cititorului să-i aducă
o mică şi folositoare luminare în frământările şi căutările sale, în încercările sale
de apropiere, indiferent de vreme şi loc, de Hristos Mântuitorul. "Şi poate veţi avea
bucuria să-L întâlniţi într-o zi. Ochii fizici nu-L vor vedea, dar Duhul va tresări de
fericire, căci Iubirea cheamă iubire şi Duhul cheamă duh".

2
 Un prieten şi un mângâietor în clipe de grea încercare

Casa acestui Prieten nu are cheie şi nici clanţă. Putem intra la El fără să
batem la uşă. Drumul către El este prin propria noastră inimă. El se interesează
cu atât mai mult de cel care are nevoie de El. Acolo unde este El totul este pur,
totul este viaţă şi faţa Lui este dragoste. În general, în durere şi în suferinţă facem
cunoştinţă cu acest Prieten Unic. Odată ce L-am cunoscut şi L-am simţit aproape,
Îi rămânem credincioşi, pentru că nu ne mai putem lipsi de El. Ne obişnuim astfel
să trăim viaţa Lui, şi viaţa fără El este suferinţă, ca şi cum soarele ar dispărea din
viaţa omului.
Nimeni nu-I cunoaşte identitatea precisă, căci cel ce ar putea s-o
pătrundă ar fi el însuşi Dumnezeu. Să ne mulţumim să-L slujim. Cu cât ne vom
apropia mai mult de acest Prieten, cu atât Îl vom cunoaşte mai mult şi mai bine.
Şi poate veţi avea bucuria să-L întâlniţi într-o zi. Ochii fizici nu-L vor
vedea, dar duhul va tresări de fericire, căci Iubirea cheamă iubire şi Duhul
cheamă duh.
Aţi fost umilit? Binecuvântată fie umilinţa voastră! Ea este o doctorie
pentru voi. Meditaţi asupra ei. Nu sunt aleşi pentru această încercare decât cei
care sunt demni de ea. Nu esenţa individualităţii profunde şi spirituale este
înjosită, ci personalitatea superficială şi mentală suferă în orgoliul ei. Cu cât vom fi
mai atinşi în personalitatea noastră, cu atât vom creşte mai mult în individualitatea
noastră, dacă vom şti să tragem o cât de mică lecţie din umilirea trecătoare a
suferinţei.
Această umilire este dăunătoare celor slabi, dar este salutară celor tari.
Umilirea nu se datorează decât propriei noastre comportări şi gândiri greşite. Nu
păcatul ne condamnă, ci rumegarea lui şi dragostea pe care o avem pentru el. Sa
facem măcar un pas în afara stadiului de gândire în care ne aflăm actualmente.
Prietenul ne va sări în ajutor şi ne va conduce mai departe. Avansaţi pe drumul
desăvârşirii, nimeni nu mai are vreo putere să ne umilească. Nu veţi mai cunoaşte
nici un ofensator pe pământ, căci egoismul nostru va fi mort.
Niciodată nu suntem părăsiţi. Ni se pare numai că suntem singuri, fără
nimeni, cerem iubire numai de la oameni ca noi, din carne şi sânge. Nu ne-a
trecut niciodată prin minte să cerem iubirea Divinului Prieten. Suntem abandonaţi
numai când noi înşine ne abandonăm. Prietenul abia aşteaptă cererea noastră.
Nu ezitaţi, bateţi la uşa conştiinţei! Dacă o ascultaţi cu atenţie, îi veţi auzi
răspunsul din interior şi o lumină vă va inunda inima, iar căldura dragostei divine
va pătrunde in voi. Eternul Prieten este permanent prezent, nu importă numele si
esenţa Lui. Principalul este că El nu ne părăseşte niciodată. Cu cât Îi cerem
dragoste mai multă, cu atât El ne oferă mai mult. “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi
se va deschide!”
Oamenii se plictisesc să vă asculte văicărelile şi dorinţele voastre.
Prietenul divin nu este însă niciodată plictisit de voi, căci ceea ce vă preocupa pe
voi îl preocupa şi pe El. El este în acelaşi timp intermediarul şi distribuitorul,
avocatul şi judecătorul. Ce mai aşteptaţi pentru a-L striga? Acolo unde este
Prietenul, acolo este dragostea şi unirea cu toţi oamenii lumii. Îndepărtarea
trupurilor apropie inimile. Cel capabil să suporte despărţirea este mult mai legat

3
decât la reîntoarcere, de ceea ce iubeşte. Nu există decât o singură şi veritabilă
solitudine-acea a iubirii.
Trebuie să ştim că scăderea potenţialului omenesc, fizic şi moral, nu
durează mult. În aceste clipe grele, când de multe ori slăbiciunea fizică sau boala
influenţează psihicul şi invers, când durerea morală influenţează starea sănătăţii,
în toate aceste momente grele, prima idee pe care trebuie s-o avem, este că
aceasta nu va dura prea mult şi că nu suntem singuri. Omul, dotat cu putere
spirituală intensă, îşi domină repede slăbiciunea trupului. Meditaţia şi credinţa îl
ajută, în timp ce cel dezarmat moraliceşte nu opune nici o rezistenţă slăbiciunii
trupeşti şi descurajarea se instalează în mod cronic în inima sa. Pentru a vă
smulge din această inerţie, chemaţi Prietenul în ajutor! Un mic efort, cât de mic, o
iniţiativă cât de neînsemnată, chiar la început, şi asistenţa Cerului va amplifica
efortul vostru! Voinţa de a acţiona vine acţionând, după cum foamea vine
mâncând.
Nu lăsaţi niciodată dorinţa şi acţiunea cea bună să se răcească! Invizibilul
divin este prezent, vă aşteaptă, vă asistă şi lucrează cu voi. Ce poate logica şi
autosugestia atunci când vine ruina şi moartea peste voi. Şi totuşi Iov, plin de
bube, în mizeria lui totală a găsit puterea să-l laude pe Dumnezeu. Iisus i-a
binecuvântat pe călăii Săi. Martirii au cântat imnuri de slavă în timp ce erau arşi
de vii. De unde şi-au extras aceştia toţi puterea şi rezistenţa? De la Divinul
Prieten, pe care Îl vedeau cu ochii sufletului, Îl ascultau cu urechile sufletului, şi
această viziune a lor era aşa de intensă încât acoperea chinurile lor trupeşti. Beţi
cu toţii din acest izvor de apă vie! Prietenul este acelaşi care a fost şi pentru
martiri, şi aceeaşi putere o are mereu. Totul este ca noi să dorim schimbarea în
aceeaşi măsură în care au dorit-o acei eroi. Biserica Lui este în inima noastră, iar
preotul nu este altul decât noi înşine. Oferiţi slăbiciunea voastră Prietenului pe
altarul inimii voastre! Curăţiţi-l de toate buruienile pe care le-aţi lăsat cu timpul să-l
invadeze. Va transforma jertfa voastră, slăbiciunea voastră astfel oferită, în forţă,
în curaj, în putere, care va deveni la rândul ei pace!
Tu, călătorule obosit, care nu doreşti altceva decât a pune povara jos şi a
te culca în mijlocul drumului, dacă ai cunoaşte cât de aproape, peste drum chiar,
este un han de adăpost, unde hangiul îţi este prieten chiar, cum te-ai năpusti într-
acolo!
Ei bine, drumeţule, intră chiar fără să baţi! Intră în hanul vieţii. Acolo
fruntea îţi va fi răcorită şi picioarele îţi vor fi spălate. Acolo vei găsi hrana credinţei
şi a nădejdii şi vei pleca mai departe întărit şi refăcut. Voi purtaţi în voi acest han
ceresc fără să ştiţi. La orice oră din zi şi din noapte vă este deschisă poarta, iar
hangiul binevoitor vă priveşte cu tristeţe cum treceţi mereu prin faţa lui fără să-l
observaţi măcar. El aşteaptă mereu, vă iubeşte şi vrea să vă vină în ajutor. De voi
însă depinde totul.

4
 Faceţi un pas spre El, un început doar

De ce staţi mereu plecaţi asupra colţurilor negre din sufletul vostru şi vă

rumegaţi mereu ideile triste, eşecurile, disperările, pierderile? Ca un materialist să
fie pesimist este ceva normal, iar miracolul este că chiar unii materialişti luptă
împotriva deprimării, deşi ei nu au nici un izvor de reîmbogăţire spirituală. Aceasta
dovedeşte că redresarea este o atitudine firească omului, instinctivă. Exploataţi
deci această tendinţă optimistă, pe care Providenţa a pus-o în voi! A fi pesimişti,
când credem în Inteligenţa Creatorului, echivaleză cu îndoiala în această
inteligenţă, şi atunci credinţa noastră nu este decât pe jumătate.
Imensa eroare a oamenilor constă în faptul ca ei cred doar într-o divinitate
foarte îndepărtată, ocupată doar să mişte aştrii, nu şi să se preocupe şi să se
plece asupra inimilor lor. Toate evenimentele sunt un apel, un avertisment al lui
Dumnezeu către noi.
Nu Îi este indiferentă soarta nici unui om. Doar oamenii sunt surzi şi orbi,
nu înţeleg sau mai degrabă nu se străduiesc să înţeleagă sensul evenimentelor,
care nu este altceva decât vocea lui Dumnezeu.
Sunteţi pesimişti pentru că viaţa voastră nu are nici un scop precis, pentru
că sunteţi izolaţi chiar în sânul propriei voastre familii şi pentru că aţi luat obiceiul
de a critica totul, de a nu vedea decât insuccese în orice. Dacă doriţi insă, puteţi
schimba toată această stare. Încercaţi o săptămână să nu mai judecaţi pe nimeni
şi nimic, nici o împrejurare. Predaţi soarta voastră, oricare ar fi ea, în mâinile
Prietenului Divin. Surâdeţi şi fiţi îngăduitor cu oricine şi veţi dobândi de sus o forţă
atât de mare, plină de iubire şi generozitate faţă de oameni, încât tot pesimismul
vostru se va topi ca un bulgăre de zăpadă în soare. În durere, omul se pleacă în
faţa lui Dumnezeu. De aceea trimite Dumnezeu suferinţele peste om, în ultimă
instanţă, când nici un alt apel nu a influenţat inima omului. Atunci abia ne găsim în
situaţia de a nu afla sprijin de la nimeni şi atunci omul este obligat să alerge la
Dumnezeu şi numai atunci când este părăsit de toţi Îl descoperă pe Prietenul
Adevărat. Vocea secretă pe care o auziţi în străfundul inimii este manifestarea
Lui. Elanul care vă împinge spre cer este apariţia Lui în sufletul vostru.
Orice cuvânt şi gest frumos al vostru nu este decât influenţa Lui în inima
voastră şi traducerea lui în limbaj omenesc.
El este totul, şi bucuria şi tristeţea, şi întrebarea şi răspunsul, şi problema
şi soluţia. Supărarea voastră şi tristeţea nu este decât o aparenţă de durere,
datorată ignoranţei şi neînţelegerii voastre. Dacă aţi putea privi cauza suferinţei
voastre cu alţi ochi, v-aţi mira de lipsa ei de importanţă, de aceea nu încercaţi să
rupeţi singuri lanţurile suferinţei care vă apasă. Nu veţi reuşi decât să le întăriţi şi
mai mult sau să vă procuraţi altele şi mai grele. Predaţi-vă cu totul Prietenului şi
aşteptaţi răspunsul Lui! Acest răspuns nu va fi totdeauna un act sau un fenomen
brusc, exterior, ci din interior va veni schimbarea, căci nimic din afară nu poate să
vindece cancerul care vă roade inima.
Răspunsul divin cerut cu insistenţă şi sinceritate va fi o schimbare în
sistemul vostru de gândire, o evoluţie secretă a inimii voastre, o lumină nouă, care
vă va arăta sensul vieţii altfel decât îl vedeaţi până acum. Întreg felul vostru de a
raţiona se va schimba. Acesta va fi răspunsul de sus. Totul vi se va părea

5
deşertăciune şi fără importanţă şi tot ce v-ar putea bucura va părea o himeră,
ceva fără valoare. Prietenul va întoarce butonul nemuritor al conştiinţei voastre şi
veţi vedea lumea cu alţi ochi.
Cât despre orbirea trecută, nu vă temeţi, deşi veţi da socoteală “până la
cel din urmă bănuţ”! Prietenul nu are altă ocupaţie decât a îndrepta şi a şterge tot
acest trecut, dacă o doriţi sincer. El este pacea şi dragostea, nu răzbunarea şi
dezordinea. Noi Îl credem pe Dumnezeu un fel de jandarm şi, de frica Lui şi a
socotelii pe care bănuim că ne-o va cere, nu îndrăznim să ne apropiem cu inima
de El. Dacă cel mai mare tâlhar (cum a fost cel de pe cruce) ar şti cât este de
îngăduitor şi de iertător Dumnezeu, n-ar exista nici o clipă să vină la El. El este
mângâietorul dezinteresat. Disperarea nu are nici o cauză exterioară, ea îşi are
izvorul în inima noastră îndepărtată de Hristos.
Vă complaceţi de multe ori în disperarea voastră pentru a-i impresiona pe
alţii şi pentru a vă da importanţă. Disperarea va dispărea dacă veţi apela la
Hristos. De voi depinde, El nu vine nechemat, El nu forţează pe nimeni, El previne
numai. Nu veţi fi niciodată singuri avându-L alături pe Prietenul tuturor. Cereţi-I ca
un cerşător plictisitor lumina, pacea, înţelegerea, şi nu-L slăbiţi o clipă. Cu cât veţi
cere mai cu insistenţă şi cu răbdare, cu atât El vă va dărui mai mult. “Celui ce are i
se va mai da”. Perseverenţa obţine surplusul. Dragostea divină se îmbogăţeşte cu
cât se adaugă cererea fiecăruia. Rânduiala Prietenului este complet contrară celei
omeneşti - El este izvorul vieţii fără de sfârşit şi dragostea Sa faţă de oameni nu
seacă niciodată.
Cine vă împiedică să veniţi să slăviţi această dragoste nepieritoare?
Îndoiala din voi vă opreşte, aceasta este arma cea mai tăioasă a inimii voastre. Ea
sapă în adâncime, deschide răni vechi, construieşte obstacole, aduce greutăţi.
Ceea ce vă pierde este raţionamentul greşit, tradiţia, opinia publică, ştiinţa
omenească, scepticismul, ezitarea. Cel mai mare geniu omenesc, cu propriile lui
mijloace, va cunoaşte, desigur, clipe de prăbuşire. Omul, pradă lui însuşi, oricât ar
fi de inteligent şi de talentat, este incapabil de fericire şi de desăvârşire deplină.
Inamicii noştri, primejdiile şi suferinţele noastre sunt doar în mintea noastră
bolnava, alterată. Noi singuri ni-i creăm. Cultivăm şi dăm viaţa acestor fantome
inexistente, elaborăm singuri replicile lor şi pe ale noastre, declanşăm un
spectacol dezastruos în faţa conştiinţei noastre.
Nu credem decât în rău, în mai rău. Veşnic punem problema unor
evenimente şi mai grozave în viitor, şi aceasta pentru ca ne credem capabili şi
prevăzători. Dacă vom închide însă poarta egoismului, a inteligenţei personale, pe
care ne închipuim că o avem, dacă vom face un gol complet în mintea şi în inima
noastră, astfel încât nimic din trecut să nu mai tulbure imaginaţia noastră şi, astfel
curăţiţi şi purificaţi, să-L chemăm pe Prietenul nostru, ce vom pierde?
În taina odăiţei noastre să-L chemăm pe Dumnezeu, nu în faţa oamenilor,
ca să ne vadă evlavia-să ne vadă ipocrizia, în fond. Căci ne rugăm în biserici, dar
în inimă ne îndoim. Prietenul Divin vă aşteaptă oriunde, oricând, şi întreaga
furtună din inima voastră o va liniştiţi, prin încrederea cu care Îl veţi chema. Abia
atunci va veţi odihni cu adevărat pe perna credinţei voastre. Atunci când
încrederea va creşte în voi, când orice îndoială se va risipi şi când ochii voştri se
vor deschide cu adevărat, atunci vă veţi întreba cum de aţi putut să vă pierdeţi

6
timpul şi să vă risipiţi forţele în căutarea şi împlinirea unor visuri deşarte, când
realitatea era atât de aproape de voi? Credinţa voastră va fi de netăgăduit atunci
când ea va fi adevărată, căci mecanismul credinţei este greu de explicat. În
aceasta constă toată neputinţa inteligenţei şi a logicii omeneşti.
Cel care crede nu poate dovedi altuia cauza precisă pentru care crede.
Este răspunsul la chemarea lui către Dumnezeu. Numai cine Îl cheamă şi Îl caută
pe Dumnezeu primeşte credinţa. Ea este un fluid. un curent, o forţă, o energie ce
nu se poate explica unui neexperimentat, pentru că el nu o va pricepe niciodată.
Trebuie să o simtă ca să o poată discuta. Ea este ştiinţa vieţii şi Dumnezeu o
trimite acelora care o caută. O doriţi şi voi? Cereţi-o sincer şi căutaţi-o, sigur o veţi
găsi!

A trăi fără încercări înseamnă a trăi fără viaţă

Viaţa este, în fond, o neîncetată adaptare şi o evoluţie spre perfecţiune, în

urma luptei între bine şi rău. Toate încercările sunt elemente ajutătoare în această
evoluţie spre desăvârşire. Niciodată să nu vă plângeţi de încercări, ci descifraţi-le,
disecaţi-le, căutaţi să înţelegeţi sensul lor. Acest studiu făcut cinstit şi cu atenţie
vă va aduce un mare progres în conduita voastră. Încercările nu vin niciodată la
întâmplare, ele sunt precise, matematice, proporţionate după forţele şi
posibilităţile fiecăruia. Dacă ceva vi se pare prea greu de suportat pentru fiinţa
voastră delicată, cereţi imediat ajutorul şi sprijinul Prietenului şi El vă va purta
sarcina. Cine cere acest ajutor mai des îl obţine din plin. Curaj deci! În orice
încercare strigaţi-L pe Prietenul Divin!
Dacă aţi greşit, nu vă neliniştiţi! Nu târâţi după voi, ca o piatră grea legată
de gât, greşeala voastră. Mărturisiţi greşeala din conştiinţa voastră şi îndepărtaţi-
o. Ea este o experienţă ce nu mai trebuie repetată, iar nicidecum un balast care
să vă îngreuneze mişcarea în viitor. Ea este chiar o bogăţie pentru instruirea
omului. Fără greşeli, evoluţia spre desăvârşire nu este posibilă.
Greşelile sunt deci necesare, inevitabile. Principalul este să tragem
concluzii din fiecare eroare. Busola invizibilă este Hristos. Este biroul adevărului.
Acolo vom găsi orice explicaţie, orice instrucţiune. Întrebaţi mereu la acest birou:
“Ce este viaţa mea? Unde este calea ei? Am căzut, ce voi face acum?”
Răspunsul va veni la fel ca bunului samaritean care a pansat rănile celui
căzut între tâlhari.
Vă plângeţi de singurătate, de exil, de lipsa de prieteni, de lipsa de pace
şi de familie? Aceasta pentru că vă mărginiţi la aerul pe care îl respiraţi şi la
pământul pe care îl călcaţi sub picioare. Această limitare în spaţiu şi în timp a
uneia din cele mai nobile aspiraţii omeneşti este aproape singura cauză a tuturor
suferinţelor şi nostalgiilor omului.

7
 Dacă L-am iubi pe Dumnezeu,
nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi

Noi înşine e ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil

omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu. Numai El poate completa
inima noastră. Fără El nimeni şi nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.
Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela
nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat
colţ de lume în care ar fi forţat să trăiască. Patria lui, familia lui, va fi acolo unde va
fi Prietenul Dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi în timp.
În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru. Acea
fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi. Nimic nu este determinat, în
afara liberului nostru arbitru. Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise
de noi înşine. A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a
sufletului. Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o
stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de
iniţiative, de efort spiritual. Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul
de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină
bunăvoinţă la început şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă
creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.
Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei
noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate
exista căldură alături de un aisberg. După măsura dragostei voastre, voi degajaţi
căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră.
Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar
dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este
veritabilă. Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu
poate rezista acestui foc dumnezeiesc. Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri,
lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre pentru
ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire. Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi. Vor
veni sa se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea
aproapelui. “Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întâi!”
Atunci când constataţi că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare
care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui
sentiment niciodată! El se va întări pe măsură ce-i cedaţi. Nu lăsaţi să vă scape
nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a
făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi
mândria, care începe să crească. Şi mai ales nu rumegaţi întristarea voastră,
chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea. Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o faţă
zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni. Orice bucată de
gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru.
Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc ăi aspru. Să nu credeţi că
aceasta inspiră autoritate celor prezenţi. Omul brutal este întotdeauna un
slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat. Fiţi calmi şi
veţi culege liniştea. Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor.

8
 Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-va că, rămânând calmi, sunteţi cu
mult superiori interlocutorilor voştri. Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de
brutalitatea altora? Oare nu tot voi aţi provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un
gest ostentativ? Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi
ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi
inima. Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace. O victorie
interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte
stridente.
Mânia însă este o adevărată beţie. Omul furios devine inconştient de
faptele sale. Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse. Într-un acces
de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi. Un demon se instalează
în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient
pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile. Furia este un exploziv periculos.
Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.

Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare

Încercaţi zi de zi să înlăturaţi micile voastre nemulţumiri, pentru a preveni

astfel un acces de mânie violentă. Stăpâniţi-vă permanent nerăbdarea. Acolo
unde este iubire, mânia nu mai are loc. Sorbiţi iubirea din izvorul divin, iar când vă
veţi umple inimile cu ea, veţi deveni inaccesibili furiei altora, pe lângă voi poate
trece orice uragan de furie. Voi sunteţi în adăpostul inimii voastre. Nefiind cu nimic
alimentată-cu nici o replică, ci din contră, cu dragoste-mânia va pieri.
Ura nu există acolo unde este iubire, precum nu este întuneric acolo unde
există lumină. Ura nu trăieşte decât acolo unde este lipsă de iubire. Scoateţi orice
strop de ură din inima voastră şi nu o veţi mai vedea nici la ceilalţi!
Umpleţi-vă de Iubirea Dumnezeiască! Veţi deveni ca un magnet al iubirii,
veţi atrage toate inimile şi ura nu va mai exista niciodată în jurul vostru. Nimeni nu
va mai avea vreun motiv să vă urască. Intoleranţa voastră faţă de ceilalţi este
cauza tuturor neînţelegerilor, a certurilor, a revoluţiilor, a războaielor.
Îngăduinţa este o imensă virtute individuală şi socială. Prin intoleranţă
închidem orice poartă a înţelegerii frăţeşti, iar prin toleranţă deschidem toate
porţile iubirii. Ordinea socială nu este decât un perpetuu schimb între oameni, o
cerere şi o ofertă permanentă. Cine nu oferă nu primeşte, opreşte evoluţia şi
progresul societăţii. Omul nu a fost creat pentru a trăi singur, ci în colectivitate, iar
progresul lui spiritual nu poate avea loc dacă nu există armonie colectivă. Chiar în
singurătate, omul se gândeşte permanent la semenii săi, la relaţiile sale sociale cu
ei.
Ca să înlăturăm ciocnirile neplăcute cu unii dintre ei, trebuie să-i
considerăm ca pe nişte ziduri, de care ne vom izbi cu atât mai dureros cu cât ne
vom arunca cu puteri mai mari asupra lor. Depinde de viteza, de încăpăţânarea şi
de violenţa cu care ne izbim de zid, dacă vom suferi sau nu. Zidul nu ripostează
decât după felul în care îl tratăm. În loc să folosim inteligenţa şi înţelegerea şi să
ne facem un sprijin din zid, o apărare, noi îl transformăm în călău.

9
 Fiecare trebuie să se preocupe numai de el însuşi. Dacă fiecare ar
aştepta să facă binele numai dacă semenul lui îl face întâi, nu ar mai exista nici un
progres în omenire. Şi noi suntem nişte ziduri pentru alţii, si din efortul continuu al
fiecăruia se naşte înţelegerea comună.
Noi în general suntem amabili şi binevoitori cu străinii, în timp ce cu cei
apropiaţi din familia noastră suntem duri şi lipsiţi de maniere, egoişti şi tirani. Vrem
să fim menajaţi şi să nu ni se atragă atenţia asupra nici unui defect. Dacă însă aţi
încerca, de dimineaţa până seara, o gimnastică a iubirii şi a voinţei, a tactului şi a
inteligenţei, aţi deveni cu timpul o forţă căreia nimeni nu-i va mai putea rezista. De
unde să câştigaţi puterea şi rezistenţa? Mândria este cea care vă opreşte să o
faceţi numai din iubire. În fond, acesta este singurul secret de a reuşi, iubirea; o
singură formulă de izbândă, iubirea; o singură pârghie a vieţii, iubirea. Faceţi toate
lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare. Trataţi toţi oamenii cu dragoste
şi toţi vă vor deveni prieteni.
Abordaţi toate evenimentele cu iubire. Deschideţi ochii plini de dragoste
asupra universului şi universul va privi cu aceiaşi ochi. Mergeţi deci către Prietenul
Dumnezeiesc, care nu este altceva decât Iubirea Universală în adâncul inimii
voastre. Identificaţi-vă cu această iubire! Faceţi din respiraţia voastră zilnică şi
atitudinea fiinţelor şi lucrurilor din jurul vostru se va schimba radical.
Când vă aflaţi pradă unei adversităţi, nu acuzaţi nici destinul, nici
providenţa, ci cercetaţi unde anume aţi greşit. Atâta timp cât nu veţi renunţa la
greşelile voastre, viaţa vi se va părea greu de suportat şi adversarii de neînvins.
Atunci când sunteţi enervaţi-probă a slăbiciunii voastre-când un gest, un
zgomot, un obstacol oarecare vă calcă pe nervi, respiraţi adânc şi foarte încet,
apoi relaxaţi-vă muşchii, fără să vorbiţi. Puneţi o barieră între voi şi obstacol,
forţaţi-vă să nu mai pricepeţi nimic, fixaţi-vă atenţia în altă parte, şi cea mai sigură
liniştire este...crucea lui Hristos. Retrăiţi mental toată agonia Lui, şi enervarea
voastră va pieri.
Convieţuirea oamenilor ar fi mult mai simplă şi mai armonioasă dacă
mândria ar fi lăsată la o parte, dacă fiecare s-ar sili în interesul celorlalţi, precum
furnicile. Oamenii însă, în tot ceea ce fac, vor să-şi manifeste superioritatea;
aceasta este singura lor grijă în toate acţiunile întreprinse. Dar, în fond, dacă ei s-
ar gândi care este avantajul pe care realmente îl dobândesc din această atitudine,
ar constata că pentru o satisfacţie de o clipă a mândriei şi a vanităţii îşi provoacă
mii de răni secrete. Cel care are o mândrie exagerată, acută, este veşnic ca un
jupuit de viu, într-o veşnică dispută cu oricine, nemulţumit de orice, iar inima lui
este o rană permanentă.

10
 Defectele altora nu sunt decât reflectarea propriilor noastre
defecte

Mândria este un microb periculos şi extrem de contagios. Pentru a scăpa

de el este nevoie de o practică şi o perseverenţă îndelungată. A pune frână în
fiecare zi oricărei nerăbdări, enervări, nelinişti, a substitui amorul spiritual amorului
propriu, aceasta este metoda sigură de vindecare şi distrugere a acestui microb.
Aşteptarea, răbdarea, reprezintă piatra de încercare a sufletelor mari, în lupta lor
cu mândria.
În loc de a reprezenta un motiv de enervare, aşteptare să devină o
gimnastică spirituală. O aşteptare febrilă este destructivă, în timp ce una caldă şi
încrezătoare este constructivă. A aştepta este egal cu a spera, deci o aşteptare
este un act de credinţă. Nu există moment mai indicat şi mai prielnic de a face loc
în inima şi mintea noastră lui Dumnezeu, decât clipele în care suntem nevoiţi să
aşteptăm. În timpul preocupărilor noastre nu ne putem concentra asupra lui
Dumnezeu. Când aşteptăm însă, nici un alt raţionament nu ne împacă cu
aşteptarea noastră, numai Dumnezeu singur ne linişteşte.
Oricare ar fi tipul de aşteptare pe care îl suportăm, trebuie să ne
convingem pe deplin şi să avem certitudinea că ceea ce urmează să se întâmple
nu se va întâmpla decât la ceasul cuvenit şi că orice s-ar întâmpla nu poate fi
decât spre binele nostru, chiar dacă aparent se prezintă sub o formă neplăcută.
Toate evenimentele sunt pregătite de Dumnezeu spre binele nostru spiritual, spre
progresul şi desăvârşirea noastră. Mai ales durerile şi suferinţele noastre nu fac
decât să cureţe inima de egoism şi de ambiţii.
În loc de a constitui timp pierdut, clipele de aşteptare pot deveni cele mai
însemnate clipe, pline de bogăţie spirituală. Omul poate să extragă din tot ceea
ce-l înconjoară utilul şi vătămătorul, binele şi răul, adevărul şi falsitatea, după
inima lui. Atitudinea exterioară a omului îi afectează sufletul, iar ceea ce afectează
sufletul afectează şi materia. Acestea se influenţează reciproc în ce priveşte
stările omului, trupeşti sau sufleteşti. Dacă ambele merg în acelaşi sens, puterea
omului este mare. Fiecare om îşi are greutăţile lui personale. Crucea lăsată de
Dumnezeu este potrivită pentru puterile fiecăruia. Cele mai grele sunt cele
secrete. Ceea ce ni se pare că este o sarcina grea pentru noi este tocmai ceea ce
ne ajută sufletul şi ne obligă la efort, ne face să înţelegem rolul nostru, ne sunt
necesare.
Magia vie a dragostei este puterea miraculoasă ce schimbă calculele
complicate în soluţii simple, care luminează lucrurile obscure şi face ca totul să
devină clar şi uşor de împlinit. “Luaţi jugul Meu, el este uşor!” Binecuvântaţi
controversele cu ceilalţi, ocazii care vă permit să vă exersaţi toleranţa. Cei care vă
contrazic sunt adversarii amorului vostru propriu, deci auxiliarii şi ajutătorii
dragostei dumnezeieşti. Ei vă aduc un mare serviciu, deşi îşi fac lor înşişi un mare
rău, căci îşi cultivă amorul lor propriu. Din contraziceri iese întotdeauna ceva bun
de învăţat. Profitaţi de cei care vă contrazic pentru a vă transforma ideile
învechite. Defectele constituie un element de perfecţiune şi de progres, un motiv
de luptă permanentă, o ocazie de a ne perfecţiona continuu.

11
 Defectele altora nu sunt decât reflectarea propriilor noastre defecte. Tot
ce vedem rău la alţii nu este decât imaginea noastră proprie. Ar ajunge să
eliminăm greşelile noastre pentru a nu mai vedea greşelile celorlalţi. În aceasta
constă secretul relaţiilor cu semenii noştri.
Cu cât un om are mai multe neputinţe, cu atât el găseşte mai multe la
ceilalţi şi îi judecă continuu. Cel ce şi le înfrânează pe-ale sale, nu le mai vede pe-
ale celorlalţi.
Refugiaţi-vă din ce în ce mai mult în templul sufletului vostru şi veţi ieşi
din lumea neputinţelor! De câte ori vă înălţaţi sufletul spre Hristos, acesta se
purifică de patimi. Dacă vă schimbaţi radical atitudinea interioară, modul vostru de
gândire, suprimaţi în acelaşi timp orice cauză a conflictului cu aproapele. Este de-
ajuns ca unul din parteneri să cedeze pentru ca orice discordie să înceteze.
Adaptaţi-vă deci oricui, pentru a nu vă certa cu nimeni! Nu trăiţi în dezordine şi în
plictis! Munca ordonată şi constructivă este cea a gândurilor bune, pline de
încredere în unicul apărător. Dezbinarea cu o singură creatură a lui Dumnezeu
constituie un obstacol în calea unirii cu Dumnezeu.
Scopul omenirii este unitatea în desăvârşire. Niciodată nu trebuie să
atentăm la unitatea colectivă, stârnind vreun conflict cu fraţii noştri. Orice
dezbinare opreşte elanul spre desăvârşire. În viaţa materială, ca şi în cea
spirituală, unirea este totul. Atracţia, gravitatea sunt legi ale unirii şi conduc la
armonia sferelor. Existenţa noastră întreagă este o datorie morală cu care,
recunoscând-o, ne îmbogăţim.
Eşecurile sunt o binecuvântare pentru noi. Viaţa este făcută din acţiune şi
reacţiune, acestea completându-se una pe alta şi neputând exista separat, una fără alta.
Pozitivul şi negativul formează ritmul mişcării şi al energiei vieţii. Aşadar eşecul nu
trebuie deplâns, ci considerat ca inevitabil şi necesar. Datoria noastră este să fructificăm
şi eşecul şi succesul. Însă succesul nu-l putem fructifica atât de bine ca eşecul.
Succesul este o forţă gata oricând să facă să izbucnească mândria noastră, în timp ce
eşecul constituie întotdeauna o învăţătură de minte. Analizaţi-vă deci eşecurile!
Adresaţi-vă Marelui Contabil, chemaţi-L cu voce tare, cu toată conştiinţa!
Cei îmbunătăţiţi îşi consideră eşecurile materiale ca pe nişte succese
spirituale, iar succesele materiale ca pe nişte eşecuri spirituale. Aceştia au
dobândit adevărata inteligenţă. Noi ne provocăm singuri încurcăturile, pentru că
trăim fără a-L lua în calcul pe Dumnezeu. Acolo unde ea funcţionează se
restabileşte echilibrul.
Alături de Prietenul Dumnezeiesc nu este cu putinţa să ne mai fie frică, şi
cel ce nu mai are frica, nu mai are obstacole. Lucrurile care pentru un om obişnuit
constituie obstacole, pentru un om îmbunătăţit nu reprezintă altceva decât trepte
spre cer.
Tot ceea ce există în natura materială, a fost creat pentru un anumit
echilibru. Nu abuzaţi de nimic, triaţi totul! Analizaţi tot ceea ce faceţi! Echilibrul nu
se va distruge şi pacea va domni în voi. Excesele de orice fel strică echilibrul. Nu
evenimentele şi constrângerile din afară ne oprimă, ci propriile noastre obiceiuri.
Chiar şi obiceiurile bune sfârşesc prin a fi nocive atunci când ajung să stopeze
iniţiativa şi facultatea de a decide.
Cel nemulţumit cu ceea ce are este sclavul vieţii materiale

12
 În orice clipă trebuie să fim stăpâni pe obiceiurile noastre, gata de a le
schimba, dacă alte gânduri noi şi nobile ne îndeamnă. Omul nu este o maşină
care se reglează odată pentru totdeauna, ci un organism viu, care se adaptează
evenimentelor. Faţă de obiceiurile rele trebuie să fim stăpâni pe noi înşine.
Accidentele nu sunt decât efectele unor stări de lucru defectuoase. Este
foarte posibil să le evităm, modificând atitudinea noastră interioară. Nu este
Dumnezeu Cel care se răzbună pe noi, ci noi înşine facem aceasta. Există un fel
de a coopera cu legile naturale. În prima clipă a accidentului, să ne întrebăm
întotdeauna: ce am făcut rău şi incorect?
Cel nemulţumit cu ceea ce are, care veşnic doreşte altceva, este sclavul
vieţii materiale. Cel care se mulţumeşte însă cu puţin, cu ceea ce are, rămâne
stăpân pe existenţa lui, căci este stăpân pe trupul lui. În fond, nevoia cea mai
mare a oamenilor este nesaţul după surplus. Îndată ce renunţăm la artificii, totul
devine îndestulător, căci nevoia este mai mult o chestiune de imaginaţie decât de
realitate. Nevoia este incompatibilă cu credinţa. Cel ce crede cu adevărat
niciodată nu-şi face griji pentru nevoile lui viitoare. El Ştie că Dumnezeu se
îngrijeşte de soarta lui dacă, la rându-i, munceşte cinstit şi trăieşte după voia şi
legile lui Dumnezeu. “Nu vă îngrijiţi de ceea ce veţi bea, veţi mânca, vă veţi
îmbrăca! Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”
Să căutăm împărăţia pentru ca să ni se dea belşugul vieţii ar fi un egoism şi un
calcul interesat, iar credinţa ar fi o ipocrizie.
Nu vă îngrijiţi de ceea ce va fi mâine! Inevitabil trebuie să căutăm
împărăţia lui Dumnezeu, să o zidim în inima noastră, si atunci sigur va veni
belşugul peste noi, în sensul că vom fi mulţumiţi cu ceea ce avem.
Dumnezeu este Acela care stabileşte mersul evenimentelor, al
fenomenelor naturii, al marilor cataclisme naturale şi al tuturor calamităţilor.
În aceste clipe grele, sprijinul şi nădejdea noastră vor fi numai la Hristos,
credinciosul nostru Prieten. Dacă avem obiceiul să ne ghemuim la pieptul Lui in
clipele de mari încercări, ne vom simţi apăraţi de El. Ajutorul Lui va consta în
curajul pe care-l vom avea de a privi in faţă, fără frică, orice pericol. De ce să
căutăm salvarea acolo unde ea nu mai poate fi? De ce să neglijăm adevărata
salvare a sufletului nostru?
“Rugaţi-vă neîncetat”! Planurile lui Dumnezeu sunt ascunse şi tot răul
aparent este spre curăţirea şi desăvârşirea minţilor omeneşti. Nenorocirile se află
în noi înşine, nu în afara noastră.
Vă plângeţi de o fire şi de un caracter sensibil, de un temperament
pesimist, pe care natural le aveţi. Mai bine spuneţi că vă complaceţi în acest fel de
a fi şi acuzaţi natura. Orice temperament se poate schimba prin voinţă, prin luptă,
prin muncă zilnică. Nu mai persistaţi deci în atitudinea voastră destructivă, în a vă
menţine caracterul vostru mohorât, care va face să nu înceteze nenorocirile.
Când sunteţi lovit în demnitate, în afecţiune şi în sănătatea voastră,
plecaţi-vă în faţa lui Dumnezeu şi strigaţi către El: “Tată iubit, care m-ai creat şi nu
doreşti pieirea mea, a lucrării mâinilor Tale; întoarce-mi ochii şi mintea de la
durerea mea! Acoperă-mi privirea, ridică-mă, încălzeşte-mă, împrăştie-mi
suferinţa din inimă!”

13
 Nici Dumnezeu Însuşi nu vă judecă, ci faptele voastre vă
judecă

Trebuie să iertăm calomnia. Toţi sunt mai mult sau mai puţin purtători de
calomnii, difuzori de ştiri necontrolate, purtători ai bârfelor, ai zvonurilor rele. Cel
ce pleacă urechea şi primeşte acuzaţiile ce se aduc aproapelui său, este el însuşi
un calomniator. Trebuie întotdeauna să contrazicem calomniile. Tăcerea şi
indiferenţa reprezintă complicitate la calomnie. Calomnia este o încercare şi
nobleţea omului se vădeşte în felul în care primeşte calomnia. Iisus Însuşi a fost
calomniat. Printr-o viaţă curată însă, alungăm calomnia. Răutatea oamenilor o
privim numai dintr-o latură, totdeauna considerându-ne pe noi victime. În realitate,
răutatea altora nu este decât reflectarea propriei noastre răutăţi. Atitudinea celor
răutăcioşi ne serveşte drept oglindă. Puneţi-vă întotdeauna în locul celor aşa-zişi
răi şi încercaţi să raţionaţi în felul lor. Dragostea celorlalţi vizavi de voi este şi ea
tot oglinda dragostei voastre.
Începeţi prin a suprima răutatea voastră personală, egoismul vostru, şi ele
vor dispărea din restul universului.
Care este acela care n-a judecat niciodată pe nimeni’?
Vă supără când despre voi se spune tot ceea ce spuneţi voi despre alţii.
Nu vreţi să fiţi judecaţi, dar voi de ce judecaţi pe alţii? Şi ce vă pasă, în fond, de
judecata oamenilor? Nici Dumnezeu Însuşi nu vă judecă, ci faptele voastre vă
judecă. Vă irită judecata altora’? Este returul pe care îl încasaţi la judecăţile
voastre asupra altora. “Vorbirea voastră să fie da, da şi nu, nu! Restul vine de la
cel rău”.
Minciuna nu există decât în imaginaţia voastră. Totul depinde de
interpretarea pe care o daţi voi universului, de traducerea pe care o faceţi în
conştiinţa voastră şi în limbajul vostru omenesc.
De câte ori sunteţi tulburaţi, neliniştiţi şi nenorociţi, înfricoşaţi şi
descurajaţi, vă aflaţi pe terenul minciunii, iar de câte ori sunteţi calmi, liniştiţi,
încrezători, atunci sunteţi pe terenul adevărului. Chemaţi Prietenul, acest ocean
dumnezeiesc! Nu există pe lume decât un singur dispreţ pe care trebuie să-l aveţi:
acela pentru voi înşivă. Cât priveşte dispreţul ce vine de la alţii, să zâmbiţi şi să
uitaţi, şi în nici un caz să nu replicaţi.
A dispreţui pe cineva, oricare ar fi gradul de evoluţie al unei fiinţe,
înseamnă a-L dispreţui pe Însuşi Creatorul, autorul acestei fiinţe.
Visele urâte sunt o reflectare a conştiinţei. Când sufletul se retrage din
corp, viaţa lui spirituală devine intensă, el simte cu o forţă accentuată binele şi
răul. În aceasta constă cu adevărat fericirea celor aleşi şi condamnarea celor răi,
căci sentimentele dobândesc în afara materiei o amploare neobişnuită, care
încântă sufletul până la extaz sau îl cufundă în oroare.
Acolo unde este Dumnezeu nu există coşmaruri, nu există false viziuni, ci
adevărata pace!
Blestemul decurge din păcate. Acestea sunt responsabile de dezordinile
morale ale vieţii. Ideea de blestem, ca şi cea de răzbunare, sunt nedemne de
Dumnezeu. Numai omul este capabil de aşa ceva. Rolul lui Dumnezeu nu este

14
acela de răzbunător redutabil, ci de a fi un conducător al unei creaţii imperfecte,
corupte, spre perfecţiunea veşnică, printr-un permanent progres. Tot ce
contrariază această evoluţie, acest torent spre desăvârşire este zdrobit în cale,
tocmai pentru încercarea lui de a se opune. Nimeni nu este blestemat decât de el
însuşi şi fiecare adună ceea ce a semănat. Fiecare acţiune a noastră provoacă
automat o consecinţă, un efect, o reacţie. Tot ce vă atinge vine tot de la voi. Voi
sunteţi şi emiţătorii şi receptorii propriilor voastre unde. Dăruiţi iubire, primiţi iubire-
şi invers. Sunteţi răspunzători de tot ce vi se întâmplă. Fericirea sau nenorocirea
ni le pricinuim singuri. Desigur, este mai comod să acuzăm pe alţii de răutate şi pe
Dumnezeu de nedreptate. Dacă am considera altfel lucrurile, ne-am da seama că
ceea ce am socotit drept o pedeapsă sau o răzbunare a lui Dumnezeu nu este de
fapt decât un avertisment.

Adevăratul om din noi nu este nici cel al acţiunii noastre,

nici cel al vorbelor, ci cel al gândurilor noastre

Abuzul de orice fel este dăunător omului. Nici chiar dorinţele sexuale nu
sunt condamnabile în sine, căci ele au un impuls natural al organismului, lăsat de
Dumnezeu. Dar ele trebuie controlate, dirijate, îndreptate spre ţeluri mai nobile, şi
toată energia disponibilă trebuie folosită într-o muncă constructivă, transformând
impulsul sexual în artă, în creaţie, chiar în eroism. Cine caută să suprime cu forţa
aceste porniri nu face decât să comprime un exploziv puternic, care oricând se
poate declanşa în mod periculos. Iar cine crede că rezolvarea constă în
satisfacerea până la saturaţie a acestor instincte, nu reuşeşte decât să-şi
moleşească voinţa şi să-şi pângărească sufletul.
Prietenul Dumnezeiesc cunoaşte nevoile şi slăbiciunile noastre. El ne
împrumută imensa Lui virtute, cunoştinţa Lui exactă, înţelegerea Lui totală. El este
un fel de rău tainic, în care sufletul omului se scufundă şi se reîmprospătează. Nu
vă mai luptaţi singuri cu voi înşivă deci, ci fiţi alături de Puritatea Însăşi.
Nu vă speriaţi de fantomele imaginaţiei voastre, nu alungaţi cu forţa
gândurile obsedante, pentru că nu vor pieri, ci chemaţi-L pe Dumnezeu chiar fără
să vă concentraţi prea tare. Chemaţi-L însă mereu, ca un leitmotiv, mecanic-
Dumnezeule, Hristoase Dumnezeule, Hristoase Dumnezeule-până ce obsesia va
dispărea.
Stăpânul vine totdeauna la apelul vostru disperat. El umple încet mintea
voastră şi nici o obsesie nu mai rezistă. Adevăratul om din noi nu este nici cel al
acţiunii noastre, nici cel al vorbelor, ci cel al gândurilor noastre. Omul este ceea ce
gândeşte, nu ceea ce arată. Gândirea este un dar dumnezeiesc. Este puterea
universului. Omul creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este dăruit cu
darul gândirii, ca şi Dumnezeu. El gândeşte asemenea lui Dumnezeu, cunoaşte
binele şi răul. Dintre toate creaturile, doar omul a fost înzestrat cu cea mai
minunată zestre, iar noi o neglijăm, o risipim, o folosim la întâmplare, ba chiar o
lăsăm într-un colţ, neutilizată. Orice energie poate fi folosită, fie pentru a construi,
fie pentru a distruge. Forţa gândirii poate fi pusă în slujba virtuţii sau a viciului, a

15
răului sau a binelui. Puterea gândirii este superioară oricărei puteri naturale, căci
ea este cauza celorlalte. Tot ceea ce există în universul vizibil este născut prin
miracolul gândirii, care a conceput totul în universul invizibil mai întâi. Ideea este
tatăl şi mama oricărei apariţii, oricărei forme. Ideile nu ne aparţin decât un
moment, apoi ele sunt împrăştiate în lume. Bune sau rele, avem puterea să le
acceptăm sau nu. Dacă le-am aprobat, ele ne devin legitime şi cresc nemăsurat
de mult, după ardoarea noastră. Fug în afara noastră, iradiază din noi cu o viteză
de milioane de ori mai mare decât viteza luminii. Aceste idei migrează, dar nu
cum dorim noi, ci în toate direcţiile, ca nişte săgeţi ce pătrund în alte creiere
omeneşti, şi acolo se amplifică şi mai mult, fie în bine fie în rău. Responsabilitatea
pentru ideile care pornesc de la noi este enormă. Culpabilitatea noastră este
limitată în domeniul cuvintelor, dar este nesfârşită în domeniul gândirii; acolo este
universală şi continuă. Când o idee rea vă vine în gând, îndepărtaţi-o fără duritate,
încet, înlocuind-o cu o alta mai bună, şi concentraţi-vă asupra acesteia. Nimeni nu
scapă de gânduri rele, apăsătoare, ruşinoase, care dau târcoale minţii omeneşti
neîncetat. Acesta este războiul nevăzut. Nu suntem vinovaţi de ideile urâte care
ne vin, dar ne facem vinovaţi pentru acceptarea şi rumegarea lor.
Hristos ne spune că omul păcătuieşte cu gândul; poftim la ceea ce nu
este al nostru şi păcatul este ca şi făptuit. Ideile urâte nu staţionează decât în
inima celui gol de iubirea dumnezeiască. Acolo unde este vid, gândurile negre se
instalează; acolo unde este plin de iubire şi lumină, gândurile urâte nu mai au loc.
Nu faceţi din creierul vostru un azil al gândurilor urâte care trec prin el.
Trupul omenesc este necesar sufletului. Nu trebuie să-l lăsăm să decadă,
să se ofilească. Laşitatea morală, scepticismul degradează trupul, şi suntem
responsabili de această decădere. Ceea ce ne lipseşte este interesul în acţiune,
energia şi ardoarea de a trăi.
Să ne imaginam că viaţa nu se va sfârşi niciodată, că nu vom muri
niciodată. Trupul nostru este ca o haină care, pentru copilul care creşte, se
lărgeşte pe măsura lui, devine perfectă pe adulţi şi se uzează pe cel bătrân. Or, în
clipa în care o haină s-a uzat, ea ne face mult mai multe servicii-nu ne mai
jenează, nu ne mai temem că o murdărim sau că rupem şi orice muncă grea o
putem face cu ea, cu multă uşurinţă.
Există o artă a vieţii, pe care de obicei nu ne-o însuşim decât în clipa în
care trebuie să părăsim viaţa. Însă cei care ştiu să o practice încă din tinereţea
lor, extrag din ea efecte miraculoase. Nimic nu-l mai tulbură pe omul înţelept în
înserarea vieţii sale. El părăseşte vechea lui haină uzată fără nici un regret,
deoarece i-a adus multe servicii, şi adoarme fericit în noaptea pământească,
pentru a se trezi în aurora dumnezeiască, unde nu mai este acoperit decât de
duh.
Ceea ce noi numim degradare fizică este tocmai pregătirea unei noi vieţi.
În clipa în care ni se pare că vom pierde totul, de fapt suntem pe cale de a cuceri
totul. Când ni se pare că vom uita totul, suntem aproape de cunoaşterea totală, de
aflarea adevărului unic.

16
 Prin durere să legăm sufletele noastre şi trupurile
de Hristos Cel răstignit

Voi, care vă necăjiţi pentru micile voastre defecte fizice, de ce nu căutaţi

în voi şi darurile lui Dumnezeu? Căci El a compensat totul. Acolo unde a dăruit
lipsuri trupeşti, a dăruit în schimb daruri duhovniceşti, şi invers. Voi suferiţi pentru
că trăiţi o viaţă pur materială, superficială, în neglijenţa voastră profundă, care
totuşi vibrează în voi. Tot ceea ce vedem cu ochii şi simţim cu simţurile este
iluzoriu şi lipsit de realitate, în întregime pieritor. Viaţa adevărată este cea
spirituală, ea este nemuritoare. Nu întotdeauna se poate reface o frumuseţe fizică,
dar oricând se poate reface o frumuseţe spirituală-singura pe care timpul nu poate
s-o îmbătrânească şi s-o uzeze, singura adevărată. Toate infirmităţile nu sunt
decât în aparenţă, dar logica omenească bazată numai şi numai pe interese
materiale le consideră astfel.
Dumnezeu a lăsat un echilibru în creaţia Sa, orice micşorare a trupului
omenesc aduce cu sine o creştere corespunzătoare a sufletului.
Durerea fizică măreşte sensibilitatea spirituală, neputinţa trupului
rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru lucruri înalte, dar cu o condiţie: să nu se
revolte împotriva infirmităţii sale, să nu se întristeze, să nu pună deci preţ pe
aparenţă, pe plăcerile trupeşti, pe care ar fi putut să şi le împlinească fiind normal,
ci din contră, să accepte, să primească ca pe un ajutor, ca pe un dar, orice
handicap.
Cine ştie să-şi exploateze infirmităţile poate face din ele cele mai mari
instrumente de viaţă. Pentru ca un om sa ajungă la adevărata înţelegere a
intereselor lui spirituale şi să intre pe poarta vieţii, are nevoie de o lungă
experienţă în general, bazată pe o serie de suferinţe şi eşecuri.
Voi, infirmii din naştere, vă găsiţi de la începutul vieţii voastre în starea
unei maturităţi spirituale, pe care mulţi oameni normali sunt incapabili să o ajungă,
sau o ating doar după foarte multă experienţă. Dacă aţi putea înţelege cu cât
sunteţi voi mai bogaţi decât alţii şi mai aproape de inima dumnezeiescului Prieten!
Boala nu este un fapt precis, ci o stare trecătoare. Aceasta înseamnă că
nu există boală, ci numai bolnavi, adică cei ce-şi creează singuri boala, fie prin
autosugestie, fie prin eroare. Boala este o încercare sau o prevenire, o corecţie.
Orice gest defectuos, orice idee greşită, tulbură sufletul. Vibraţiile sufletului rup
echilibrul fluidic-care, astfel, fiind în stare de dezordine, afectează trupul.
Trupul nostru este o maşină perfect organizată, însă noi o administrăm
prost, nu o folosim după sfaturile creatorului ei şi de aceea se strică. Din fericire,
această maşină genial construită se adaptează la orice, ba chiar se repară
singură. Doar printr-o neîndemânare persistentă şi printr-o încăpăţânare
incurabilă reuşim s-o distrugem.
Să deschidem ochii şi să înţelegem că acest trup omenesc e făcut pentru
a trăi după legile Creatorului, ale lui Hristos deci, iar nu după capriciile noastre.
Nici o maşină nu poate fi folosită cu o altă destinaţie decât cea pentru care a fost
creată. Greşelile de întreţinere şi de utilizare se fac simţite, mai devreme sau mai
târziu, sub formă de boli.

17
 Orice motor revizuit şi reparat poate funcţiona în bune condiţii mai
departe. Voi aţi revizuit conştiinţa voastră? Aţi verificat comportarea voastră,
sentimentele voastre? Nimeni nu este obligat să sufere în zadar. Toate suferinţele
vin ca nişte avertismente, nu ca nişte blesteme. Să nu acceptaţi nici o durere fără
a trage învăţăminte din ea, fără a o exploata, fără a învăţa ceva nou din ea. Orice
durere trebuie să vă mărească zestrea spirituală. Nimic nu se întâmplă fără motiv.
Totul are o explicaţie. Majoritatea bolnavilor habar nu au să tragă vreun folos
spiritual din durerea lor, ba încă pierd şi ceea ce au avut. Când nu mai puteţi
suporta suferinţa, strigaţi-L pe Prietenul Durerii, încredinţaţi-I Lui chinul vostru şi
aveţi nădejde numai în El. Boala cronică este un drum sigur şi direct către Tatăl.
Gândiţi şi acţionaţi cum trebuie şi boala şi durerea vă vor fi cruţate.
Din durere se naşte fericirea, cu condiţia ca durerea să fie acceptată ca o
cheie a înţelegerii adevărului. Prin durere ne legăm inimile şi trupurile de Hristos
Cel Răstignit, desăvârşirea însăşi jertfită.
Un om puternic nu se dezgustă niciodată de nimic. Totul este viaţă, nimic
nu trebuie să ne inspire dezgust. Ţie, care eşti un fiu duhovnicesc al lui Hristos
Cel Răstignit, să nu-ţi fie silă de spini şi de scuipături. Nu ceea ce suportăm
contează, ci felul în care suportăm.
Nedreptatea ce vi se face supuneţi-o lui Hristos. El vă va da răspunsul la
dreptatea pe care doriţi să vi se facă. Protestul vostru să fie interior. Lăsaţi
mândria ce-şi revendică drepturile să se depună ca o zgură sau ca un mâl la
fundul vinului nou.
Puritatea inimii voastre va fi completă când veţi fi înlăturat noroiul din
sufletul vostru. Răzbunarea este dreptatea pe care vreţi să vi-o faceţi singuri. Ea
atrage după sine altă răzbunare. Nu există oprire. Singurul antidot care pune
capăt urii este dragostea. “Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm!” Dar oare iertăm
noi în inimile noastre?
Veţi cunoaşte atât de bine drumul spre Prietenul Adevărat, încât
nu vă veţi mai putea lipsi de prezenţa şi mângâierea Lui
permanentă

Nu vă legaţi de ceea ce este pieritor-averi, bunuri, viaţă trupească; legaţi-

vă de ceea ce este nemuritor, de comoara voastră spirituală, care nu are de ce să
se teamă. Cine poate să se refugieze în Iisus Hristos, pe care bineînţeles L-a iubit
toată viaţa, acela nu mai vede şi nu mai aude panica lumii din jur, el se sustrage
lumii văzute şi trăieşte cu Dumnezeu. Acesta are pace în inimă, chiar şi în mijlocul
unei atmosfere de război. El este slujitorul şi colaboratorul Prietenului.
Dispoziţia bună sau rea a omului este ca un peisaj al naturii însorit sau
furtunos. Surâsul este soarele omului, cel care încălzeşte totul în jurul lui. Buna
dispoziţie, iniţiativa spre bucurie trebuie să fie întotdeauna cu noi, pentru a recolta
bucuria şi buna dispoziţie de la alţii. Şi ei aşteaptă de la noi. Cine este cel mai
dornic de pace şi bucurie, acela să înceapă primul. Un om surâzător este
înconjurat de oglinzi şi din toate părţile i se întoarce zâmbetul, el declanşează
bucuria tuturor.

18
 Distrugeţi aşadar mândria voastră, căci ea este mama proastei voastre
dispoziţii. Iisus a demonstrat în grădina măslinilor că mândria poate fi înlăturată.
Dacă Hristos ar fi avut mândrie, s-ar fi scârbit de mulţimea greşelilor noastre şi nu
ar mai fi avut atâta milă şi bunătate pentru noi şi mai ales atâta răbdare. El ignoră
supărarea, întristarea, ranchiuna. Acesta este secretul forţei Sale dumnezeieşti.
Fiţi asemenea Lui şi veţi face ca El! “Veţi face lucruri mai mari decât
acestea!” Folosiţi-vă deci de cei plictisitori şi inoportuni, pentru a vă întări.
răbdarea, îngăduinţa, pentru a vă elibera de mândrie. Folosiţi-vă de aceştia,
consideraţi-i ca pe nişte instrumente pentru urcuşul vostru duhovnicesc!
Neprevăzutul nu există decât pentru noi, cei ignoranţi în materie de
armonie a evenimentelor, a fiinţelor şi a lucrurilor. Totul ni se pare fără motiv,
survenit din întâmplare. În realitate, totul are un sens, un scop bine determinat.
Dumnezeu a echilibrat totul şi ceea ce savanţii lumii pun pe seama naturii sau a
întâmplării, pentru că aparatele lor nu pot înregistra şi explica, are totuşi un sens
şi un scop determinat în univers.
Nu vă temeţi! Prietenul invizibil a prevăzut totul şi nimic nu vă poate
atinge sufletul, dacă sunteţi de acord cu El.
Cine crede în El nu se miră de nimic. Consideră toate lucrurile, fie
plăcute, fie neplăcute, spre binele lui.
Vă plângeţi de nedreptatea altora? Dar voi aţi fost totdeauna drepţi cu
ceilalţi? Nedreptăţile pe care le-aţi săvârşit se întorc împotriva voastră, tocmai
când vi se pare că nu meritaţi. Nu apelaţi niciodată la dreptatea oamenilor, la
tribunalul lor corupt! Nu gemeţi, ci chemaţi-L pe Judecătorul suprem! Ceea ce va
hotărî El va fi spre binele şi desăvârşirea voastră.
Neliniştea e dezastruoasă. Nu deschideţi inima voastră nici unui gând
tulburător. Nu părăsiţi contactul cu Dumnezeiescul Prieten niciodată. Liniştea
inimii voastre nu o puteţi găsi decât la Cel ce nu cunoaşte teama şi îngrijorarea.
Lăsaţi-vă în braţele Prietenului, ele sunt fermecate. Obişnuiţi-vă astfel, chiar fără
motiv.
Veţi cunoaşte atât de bine drumul spre El încât nu vă veţi mai putea lipsi
de prezenţa şi mângâierea Lui permanentă. Vizita voastră va ajunge cu timpul, de
la fiecare zi la fiecare clipă, apoi la o permanentă legătură cu El. Cu El veţi trăi şi
pacea va fi veşnică în voi. “Nu mai trăiesc eu, ci Iisus trăieşte în mine”.

Să nu vă fie frică de moartea însăşi,

ci mai degrabă de felul în care trăiţi!

Frica este marea boală universală. Noi ne temem continuu, sub diferite
forme. Orice fel de frică (de sărăcie, de întuneric, de păcat, de greşeală, de
nedreptate, de opinia publică, de insulte, de lovituri, de fiare, de diavol, de infern,
de moarte, de gelozie, de înşelăciune, de viaţa de dincolo, de necunoscut, de
supranatural, de calamităţi, de boli, de accidente, de foame şi de sete, de război şi
de revoluţii, de fenomene ale naturii, de fantome, de neplăceri, de suferinţe, de

19
hoţi, de singurătate etc., etc.) zace în inima noastră, toată gândirea noastră se
alterează şi dezordinea se instalează în noi.
Pentru a fi un om liber, trebuie să fi scăpat complet de orice fel de frică.
Toate aceste goluri să le umplem cu prezenţa divină! Nu vă temeţi de Dumnezeu!
El este dragoste şi bunătate nesfârşită, universală. Iubiţi-L şi din iubire ascultaţi-L,
nu din frică! Nu vă temeţi de moarte! Ea nu comportă nici o durere fizică. Ea este
o trecere foarte dulce, simplă şi uşoară. Toţi centrii nervoşi se inhibă şi aparenţa
de agonie dureroasă este doar pentru spectatori. Chiar când corpul se zbate,
muribundul este inconştient de această luptă, el nu simte nici o durere fizică. El
moare ca şi când ar adormi. Nu există excepţie de la aceasta. Prin orice tip de
moarte ar pieri omul-accident, boală sau uzură-lucrurile se petrec la fel. Moartea
este deci o trecere, iar nu o stare de a fi. Ea ne apropie de Dumnezeu, prin
abandonarea hainei trupului nostru. Moartea ne redă tinereţea şi libertatea. Omul
care moare renaşte la altă viaţă, îşi schimbă haina uzată. Duhul lui se
reîmprospătează.
Să nu vă fie frică de moarte, ci mai degrabă de felul în care trăiţi! Moartea
vă scapă de toate ispitele şi neputinţele voastre. Moartea este o nouă naştere, iar
dincolo, unde ne naştem din nou, este ţara Prietenului pe care L-am iubit în prima
noastră viaţă. Acelaşi etern Dumnezeu este peste tot, şi de o parte şi de alta a
barierei morţii. Noi trecem această barieră dintr-o ţară în alta, mână în mână cu
iubitul nostru Prieten. Toţi avem aceleaşi drepturi la protecţia Prietenului
Dumnezeiesc.
Raiul şi cerul sunt deja în inima voastră pe acest pământ. Ele sunt stări
care există în noi, iar nu locuri anumite unde ne vom duce. Noi singuri suntem
creatorii raiului sau iadului, prin propria noastră vieţuire. Nu există un iad colectiv,
ci unul particular fiecărui om. Acele “multe locaşuri” sunt tocmai acele stări
speciale fiecăruia, după felul fiecăruia. Prin gândurile noastre şi prin faptele
noastre, ne construim noi singuri în noi înşine paradisul sau infernul. “Împărăţia lui
Dumnezeu este în voi!”
Aceste împărăţii ale iadului şi ale raiului pe care singuri le-am creat în noi,
sunt de natură spirituală şi nu ne părăsesc la moartea trupului, ci dimpotrivă, se
amplifică, ne urmează dincolo de bariera morţii şi devin mult mai evidente prin
faptul că vom fi mult mai conştienţi de ele. În realitate, raiul este viaţa cu Hristos,
plină de fericire, de plinătate, iar iadul este lipsa Lui, care ne va pricinui regretul şi
remuşcarea veşnică, acel plânset şi acea scrâşnire a dinţilor, unde viermele ciudei
şi focul invidiei nu se vor stinge niciodată.
Nu vă temeţi de diavol! El fiind personificarea răului, adică expresia
negativă a gândurilor noastre, oricând poate fi nimicit de gândurile bune inspirate
de Iisus Hristos. Răul nu este decât totalitatea gândurilor noastre, a instinctelor şi
a viciilor noastre.
Ucideţi viclenia din voi şi veţi ucide diavolul din voi! Iubindu-L pe Prietenul
Dumnezeiesc, nu-l mai putem iubi pe vrăjmaşul Acestuia, pe acel ce ne inspiră
gândurile rele. “Nu puteţi sluji la doi domni!” Ori Hristos, ori antihrist.
Nu vă temeţi de fantome! Iisus Hristos, Prietenul Dumnezeiesc, spulberă
orice viziune, iar teama de vrajă şi farmece denotă neîncredere în puterea
Prietenului nostru. Ochiul rău nu este acela care vă priveşte, ci acela cu care voi

20
priviţi universul. Fericirea sau nenorocirea depind de felul în care le concepem
noi înşine. Însă de îndată ce ne-am predat cheile inimii Prietenului nostru, El o va
inunda de lumină şi toată frica va pieri.
Toate fenomenele naturii cu aparenţe ostile pentru noi ne sunt, în fond
aliate. Ce pot face cataclismele, trăsnetele, cutremurul, inundaţiile şi toate
nenorocirile împotriva omului care s-a aliat cu Dumnezeu-sau altfel spus, aliat cu
natura ascunsă, cu cauza fenomenelor?! El devine astfel superior naturii vizibile,
pe care o percepe cu simţurile sale. Credincioşilor Prietenului nu le pasă niciodată
de ce se va întâmpla cu trupul lor. Ei ştiu că protectorul lor îi urmăreşte pas cu
pas.
Teama de viitor vă otrăveşte prezentul. Atâta vreme cât nu aveţi
încredere în viitor, vă veţi scufunda ca Petru în marea şi valurile vieţii. Ce vă
interesează ziua de mâine? Mâine este rezultatul zilei voastre de azi. Mâine este
consecinţa a tot ceea ce aţi făcut şi aţi gândit azi. Prezentul şi numai prezentul are
valoare. El cucereşte viitorul şi şterge trecutul. “Ajunge zilei răutatea ei”. Prezentul
se află în puterea voastră. Nu vă preocupaţi de viitor, fiţi concentraţi asupra clipei
de faţă. Fiţi blânzi, îngăduitori, curajoşi, aveţi credinţă, fiţi veseli cu speranţele
voastre, aveţi pace, încredere, aceasta este datoria voastră. Ziua de astăzi se va
îngriji singură de viitor.
Viitorul nu ne interesează, el este al Domnului, şi El ne interzice să ne
ocupăm de mersul evenimentelor. Adevăratul prieten al Prietenului trebuie să
trăiască într-o nepăsare activă. Nu vă temeţi de oameni! Din cauza acestei temeri
s-au născut ipocrizia, neîncrederea, intoleranţa, neînţelegerea între oameni.
Fiecare om ar trebui să se bucure de prezenţa celuilalt om, doar sunt egali în faţa
Creatorului prin trupul lor de humă şi prin sufletul insuflat de Dumnezeu peste ei.
Orice om se îndreaptă spre moarte, ca şi noi; atunci de ce să ne fie frică de un om
care nu este decât propria noastră oglindă, cu viciile şi defectele noastre?
Ne este frică de alţii pentru că ne este frică de noi înşine, îi judecăm după
cum ne cunoaştem pe noi înşine. Trebuie să avem încredere în oameni, pentru ca
şi ei să aibă încredere în noi. Îndoiala faţă de oameni dovedeşte îndoială faţă de
Dumnezeu. Orice om are acelaşi Prieten. Oare aţi îndrăzni să vă îndoiţi de
prietenii Prietenului? Ar însemna să vă îndoiţi de Însuşi Prietenul. “Iubiţi-vă unii pe
alţii, în numele Tatălui vostru, care este în ceruri!”
Teama de fiare nu ar exista în voi dacă fiarele nu s-ar teme de voi. Frica
pe care v-o inspiră unele din ele se datorează cruzimii cu care vă purtaţi voi cu
altele. Prin neascultare, omul s-a depărtat de natură, şi astfel a fost lipsit de
afecţiunea animalelor. Avem deci puterea să subjugăm animalele prin dragoste, în
loc să le forţăm şi să le chinuim. Nu fiţi violenţi cu animalele, ci arătaţi-le neîncetat
simpatia voastră. Ele vă vor mulţumi în felul lor.
Mulţi sfinţi au trăit în mare familiaritate cu fiarele şi păsările datorită
sufletelor lor redevenite curate.
Frica de injurii o au cei care nu Îl au pe Prietenul Divin. De cine vă mai
pasă când Îl aveţi prieten pe Dumnezeu? De ce vă mai tulbură insultele altora?!
Priviţi lumea cu fruntea sus, plini de încredere, surâzători.
Nu vă temeţi de întuneric, doar aveţi lumina prin Hristos! Sufletul vă
luminează calea pe care mergeţi ziua şi noaptea.

21
 Nu vă temeţi de opinia oamenilor. De ce nu aveţi încredere doar în opinia
lui Dumnezeu? El este bun şi indulgent, iar oamenii dacă-şi bat joc de voi o fac
pentru că şi voi vă bateţi joc de ei. Cei înţelepţi nu-şi fac nici o părere despre fraţii
lor şi îi iubesc pur şi simplu, ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu, pe care l adoră. Cei
nedesăvârşiţi sunt acei care îşi exprimă părerea despre alţii. Orgoliul este cel care
îi judecă pe ceilalţi. În concluzie, alungaţi teama, pentru că ea nu este numai o
forţă negativă pasivă, ci declanşează o mare forţă distructivă pozitivă. “De ceea
ce ţi-e frică nu scapi”. Vă este teamă? De ce nu cereţi mâna şi ajutorul şi apărarea
Tatălui Ceresc?! Invocaţi-L în orice loc, în orice clipă; El va fi prezent şi va risipi
frica voastră.
Impuneţi-vă tăcere în clipele de mare tulburare, în special inteligenţei
voastre, care nu vă mai poate fi de nici un folos. Izolaţi-vă, dacă este posibil,
lungiţi-vă şi goliţi-vă conştiinţa de tot. Nu pierdeţi timpul pentru a tria ideile, ci
repetaţi neîncetat: “Prietenul meu este aici, nimic nu există pentru mine în afara
Lui!” Dacă o altă idee vă vine, alungaţi-o fără discuţie, spunându-vă: “Nu mai
gândesc nimic, nu mai exist, mă abandonez lui Hristos, sunt lucrul Lui, fie voia
Lui!”
Respiraţi profund, suspinând şi păstraţi în minte numai ideile referitoare la
Prietenul vostru iubit. Ascultaţi răspunsul Lui. Va fi întotdeauna un răspuns de
pace, de curaj, de speranţă. Nu decideţi nimic singuri. Răspunsul vă va veni ceva
mai târziu, noaptea, în timpul unei insomnii.
Insulta pe care o ignorăm rămâne inertă, dispare, iar cea pe care o
binecuvântăm se reîntoarce asupra autorului ei. Cea pe care însă o sesizăm şi îi
replicăm naşte o altă insultă. Este o onoare să suporţi ocările şi injuriile. Hristos a
suferit atâtea pentru noi, iar noi, pentru mântuirea noastră proprie, nu suntem
capabili să îndurăm nimic?
Un insultător binecuvântat este dezarmat. Observaţi-l în zilele următoare
şi veţi fi impresionat de schimbarea lui. Dragostea voastră îi va ajunge în inimă din
plin. Sentimente ignorate până atunci se vor trezi în sufletul lui.
Suferiţi de insomnie? Profitaţi de acest lucru! Goliţi-vă mintea de orice
gând care se referă la voi şi la interesele voastre şi nu aşteptaţi altfel somnul, căci
el nu va veni! Umpleţi tot ce aţi golit cu fiinţa Dumnezeiescului Prieten. El va
absorbi totul, va curăţi totul. Insomniile sunt ocazii unice de a vă izola împreună cu
Prietenul, de a vă confunda cu El, de a căuta să-L înţelegi, de a vă uni cu El.
Gelozia este un coroziv, o otravă puternică. De ce sunteţi geloşi? Pentru
că sunteţi egoişti şi plini de mândrie şi consideraţi că trebuie să vă aparţină tot
ceea ce vă place. Totuşi, voi nu sunteţi nişte posesori veşnici şi într-o zi va trebui
să părăsiţi totul, de voie, de nevoie. Nu aveţi nici măcar temporar vreun drept
asupra cuiva, căci fiecare îşi are liberul său arbitru şi toţi sunt egali, ca şi voi, în a
dori ceea ce le place.
Pasiunile vă fac geloşi, făcându-vă să confundaţi dragostea cu egoismul.
Fiţi geloşi pe cei care au devenit mai buni, mai îngăduitori, mai înţelegători.
Gândiţi şi acţionaţi mai bine, sacrificaţi-vă orgoliul. Cine renunţă la luptă renunţă la
viaţă, căci viaţa este mişcare, efort, urcuş necontenit. De ce ne-am născut cu trup
şi cu suflet? Pentru a lupta din prima până în ultima noastră zi. Cine încetează
lupta nu mai poate trăi, cine se opreşte din mers cade, echilibrul se rupe.

22
 Desăvârşirea nu se poate atinge decât cu preţul multor greşeli,
nu numai în plan spiritual, ci şi fizic

Viaţa este făcută din căderi şi ridicări. Cine se opreşte este dat peste cap
fără să vrea, avalanşa trece peste el. Lupta începe chiar în pragul naşterii
noastre, pentru a ne conduce spre rostul existenţei noastre. Dacă ţinem pasul cu
ea, viaţa noastră se desfăşoară bine, nu ne pierdem. Vrem-nu vrem, trebuie să o
urmăm, nu suntem liberi să o abandonăm. Cooperăm deci cu viaţa, ne îndeplinim
rostul, iar sprijinul şi izvorul de energie nu poete fi altul decât Cel ce ne-a hărăzit
scopul şi sensul vieţii.
Să cerem sprijinul Celui de Sus, Celui ce ne-a creat pentru acest scop.
Iisus ne-a dat lupta. El este cu noi deci, nu suntem singuri. Greşeala, eroarea sunt
paşi spre desăvârşire-bineînţeles, dacă ne dăm seama de ele. Desăvârşirea nu
se atinge decât cu preţul multor greşeli, nu numai în plan spiritual, ci şi fizic.
Gândirea voastră defectuoasă se amplifică, adăugându-se la celelalte gânduri
greşite ale oamenilor, de-a lungul secolelor, şi aceasta constituie răul. Fără
mintea coruptă a oamenilor, răul n-ar exista. Încetaţi deci să mai gândiţi rău şi veţi
vedea cum ar trebui să se comporte omenirea cu adevărat. Umpleţi universul de
dragoste, nu de ură! Înlocuiţi îndoiala cu credinţa, descurajarea cu speranţa,
amărăciunea cu optimismul, inerţia cu munca!
În nici un caz să nu consideraţi că sunteţi singuri în efortul vostru de a
schimba lumea; n-ar fi posibil. O picătură de colorant ajunge pentru a colora o
anumită cantitate de apă. O singură idee a gândirii adevărate fecundează întreg
universul. Ea atrage şi naşte milioane de idei frumoase. Receptorii sunt foarte
mulţi, însă puţin sunt cei care emit. Nu credeţi în puterea răului! Răul nu învinge
decât în măsura în care voi credeţi în el. Voi credeţi că nu sunteţi răufăcători
fiindcă nu omorâţi, nu furaţi şi nu înşelaţi. Ei bine, sunteţi totuşi nişte răufăcători.
Faceţi permanent rău prin mândria voastră, prin orgoliul şi egoismul vostru; sunteţi
nedrepţi cu alţii, nerăbdători, geloşi, nervoşi, pofticioşi, meschini şi zgârciţi,
invidioşi. Toate acestea fac parte din împărăţia răului. Când îi ironizaţi pe alţii,
când vă exprimaţi îndoiala sau judecaţi, când vă este teamă, faceţi rău zilnic şi vă
credeţi totuşi nevinovaţi.
Prietenul Divin nu vă consideră în nici un caz un binefăcător.
Binefăcătorul emite “râuri de apă vie” în jurul lui, un fluid de dragoste către toţi cei
care îl înconjoară. Binefăcătorii nu se eschiveze şi nu fug de răufăcători, ci din
contră, aceştia din urmă fug de cei buni. Iisus Însuşi a spus: “Nu pentru cei
sănătoşi am venit, ci pentru cei bolnavi, şi nu doresc moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu!”
Astfel procedează toţi prietenii lui Hristos cu păcătoşii: nu-i evită, îi iubesc
şi caută ca prin dragoste să-i întoarcă pe calea cea bună. Dacă întâlniţi necinstea
în jurul vostru nu trebuie s-o observaţi, să-i daţi importanţă. Pentru un om cinstit
nu există necinste-sau, în orice caz, este o eroare trecătoare.
Sunteţi un singuratic? De ce? Pentru că nu aţi lăsat dragostea să
rodească. Aşteptaţi de la ceilalţi primul pas? De ce? Din orgoliu nu vreţi să-l faceţi
voi. Nu vreţi să oferiţi ceea ce nu vi se cere. “Daţi şi vi se va da!”-spune Hristos.

23
Căutaţi prietenia Prietenului Adevărat şi veţi avea prietenia tuturor oamenilor.
Prietenia oamenilor este rareori gratuită. Prietenul Divin nu are însă nici un interes
personal, El Se dăruieşte numai interesului nostru.
Ne plângem de lipsa relaţiilor. Ce relaţie mai eficace şi mai avantajoasă
putem găsi decât aceea cu Hristos? Iubindu-L pe El şi fiind iubiţi de El, veţi atrage
toată afecţiunea lumii, şi atâta timp cât o veţi dori în mod sincer, veţi fi în
comunicare intimă cu întreg universul. În loc să doriţi să căutaţi o prietenie
omenească, pe care timpul, egoismul şi moartea o vor distruge, cultivaţi mai bine
dragostea şi bucuria Celui pentru care timpul nu există, Cel care este stăpânul
vieţii şi al morţii.
Nimeni nu este părăsit în această lume atâta timp cât va alerga să se
refugieze la sânul Prietenului, al Stăpânului pământului şi al cerului, care să-i fie
protectorul, mântuitorul şi sfătuitorul.
Vă plângeţi de mediocritate? Tocmai această stare de anonimat vă ajută
să scăpaţi de multe pericole. Mediocritatea constituie una din formulele fericirii şi
ale adevăratei bogăţii. Bogăţia nu înseamnă abundenţă, ci starea care te
satisface, care te mulţumeşte. Poţi avea de toate şi totuşi să nu fii fericit.
Mediocritatea se păstrează fără prea mult efort; omul trăieşte neobservat,
neinvidiat, el însuşi nepoftind la bunul aproapelui. Aceasta pentru că el este bogat
în duh.
Nu vă temeţi de ameninţările nimănui! Odată ce sunteţi sub protecţia
Prietenului, n-aveţi teamă! Ameninţarea nu-l paralizează decât pe omul fără sprijin
moral. A se refugia la pieptul Prietenului Adevărat este la îndemâna oricui,
oricând. Nimeni să nu se sperie.
Nu faceţi pe mizantropul retrăgându-vă din lume! Trăiţi cu epoca voastră,
fără însă a împărtăşi greşelile ei; la aceasta nimeni nu vă obligă. Diamantul nu
poate fi şlefuit decât tot cu diamant. Omul nu poate fi perfecţionat decât tot prin
contactul cu oamenii. Este mult mai uşor să te faci pustnic, dar este mult mai util
să fii misionar printre oameni. De altfel, de ce aţi simţit dezgust faţă de ceilalţi
oameni şi aţi dori să scăpaţi de ei, nemaiputându-le suporta prezenţa? Nu sunteţi
oare cu toţii alcătuiţi din aceeaşi ţărână? Vă indispune prezenţa lor? De ce?
Pentru că nu împărtăşiţi dragoste, ci egoism, interese personale. Izolarea, aşadar,
poate fi o formă a mândriei şi dispreţului la adresa celorlalţi.
Părăsiţi atitudinea voastră sterilă şi daţi un scop vieţii voastre prin
colaborarea cu ceilalţi oameni. Prietenul Divin nu este numai al vostru, ci al tuturor
oamenilor, şi toţi oamenii sunt destinaţi a fi una cu El. Există o artă de a trece
peste momentele grele. Secretul ei este siguranţa că aceste momente vor trece.
Aşteptarea calmă, abandonându-ne cu totul în braţele Prietenului, aceasta este
pacea noastră.
Ocările sunt mijloace prin care vă puteţi controla progresul duhovnicesc.
Cel ce nu poate tolera şi uita jignirile şi ocările este un om slab. Cel care însă
rezistă setei de a replica merge spre desăvârşire.
Adevărata libertate a omului nu este decât pe plan spiritual, acolo unde
nici o forţă fizică nu poate interveni. Un trup înlănţuit poate avea un suflet liber şi
fericit. Cel ce se crede liber atunci când poate face orice pofteşte se înşeală
amarnic. El este rob poftelor. Este sclavul trupului, care îl îndeamnă şi-i

24
porunceşte noi pofte, deşi sufletul nu le aprobă. Cel care ştie să-şi strunească
trupul, acela este stăpân, eliberat de orice porniri.
Sufletul nu poate fi făcut prizonier. El poate evada de oriunde ar fi închis.
Ajutorul împotriva tiraniei şi opresiunii se află în propria noastră conştiinţă.
Binecuvântaţi-i pe persecutorii voştri şi vi se vor deschide ochii spre lumină!
Cel care se plânge de sărăcie, se plânge în realitate de lipsa lui de
credinţă. Căci cel ce crede în Mântuitorul Hristos şi-L iubeşte, este mulţumit şi
fericit cu ceea ce are. Cel ce se jeluieşte întoarce spatele Providenţei şi opreşte
mila să se coboare asupra lui.
Viaţa cere o ucenicie permanentă. Încetaţi să mai luaţi aerul trist, de om
decepţionat de viaţă. Voi sunteţi singurii autori ai decepţiilor voastre. Căpătaţi
încredere în Dumnezeu şi scuturaţi-vă lenea şi cereţi, căci vi se va da. Rolul lui
Dumnezeu este de a dărui şi cel al omului de a cere.
Sărăcia acceptată cu bucurie ne aduce aproape de Hristos. Ea este un
privilegiu pe care trebuie să-l merităm. Mulţi sunt nedemni de sărăcia lor, căreia îi
ignoră bogăţia spirituală, în timp ce mulţi oameni bogaţi sau plini de glorie sunt
nefericiţi, cu toate bunurile lor. Sfântul Francisc de Assisi spunea: “Sfânta sărăcie
este cea mai nobilă doamnă, demnă de a fi iubită!”
“Iisuse, umple golul sufletului meu, căci sunt însetat de adevăr!”
Păcatul a produs în lume cea mai mare decădere. Conştientizarea
existenţei păcatului a început cu strămoşii noştri Adam şi Eva-care, mâncând din
pomul cunoştinţei binelui şi răului, au înţeles că erau goi şi s-au ruşinat, nu pentru
goliciunea lor, ci pentru că noţiunea de rău, de neascultare, le-a pătruns în
conştiinţă.
Dumnezeu ne-a creat şi ne-a lăsat într-o condiţie de fragilitate, de
sensibilitate şi nesiguranţă, numai pentru a ne permite nouă înşine privilegiul de a
înainta singuri, de a merita viaţa veşnică.
Remuşcările, căinţa ne duc spre desăvârşire. Aceasta a dorit Dumnezeu
de la noi. Ne-a lăsat slabi. dar ne-a arătat calea, ba chiar mai mult, ne-a trimis şi
modelul omului perfect-pe Iisus Hristos întrupat. “Pe Acesta să-L ascultaţi!”

Nimic nu se concretizează în materie

înainte de a fi conceput în duh

Cel care s-a legat de Dumnezeu nu mai are teamă de pericol. Acesta
este dispus să accepte orice din mâna invizibilului său Prieten, care nu-i doreşte
decât binele adevărat-nu cel trupesc, ci cel sufletesc. De aceea el nu se teme de
ceea ce se va întâmpla cu trupul lui. Ce mai poate face doctorul când moartea a
venit? Ce mai poate face ghidul când avalanşa a pornit? Ce mai poate face
geologul când vine cutremurul’? Ce mai poate face inginerul când digul se rupe
din cauza inundaţiilor? Numai atunci cei slabi şi laşi Îl strigă pe Dumnezeu în
ajutor, dar odată pericolul trecut, Îl uită numaidecât.
Vă indignaţi de ceva? Este inutil, nu veţi putea schimba mersul
evenimentelor. Trebuie să vă adaptaţi la orice. Aveţi puterea de a schimba

25
vederile voastre personale, însă nu şi evenimentele. Nimic nu se concretizează în
materie înainte de a fi conceput în duh. Căutând să acţionăm numai asupra
materiei, nu vom obţine decât rezultate instabile, fiindcă vrem să schimbăm doar
efectele, lăsând aceeaşi cauză să acţioneze în continuare. Cauza primă trebuie
modificată, şi cum forţa spirituală este cauza fenomenelor materiale, pe aceasta
trebuie s-o modificăm.
Care este deci mecanismul care declanşează mersul evenimentelor? Şi
cu ce preţ vom afla aceasta? Sursa de energie ideală este credinţa, pe care o
vom găsi în noi înşine. Cantitatea de credinţă pe care fiecare o are, fără să ştie, în
sufletul lui va creşte neîncetat. Cu cât credinţa noastră se va revărsa mai
tumultos, cu atât ea va izvorî mai mult. Aveţi deci credinţă în voi, nu vă îndoiţi nici
o clipă! Veţi obţine astfel ceea ce cereţi!
Alungaţi orice frică, orice îndoială şi orice pesimism! Nu vă luaţi după
scepticismul vecinilor şi al anturajului vostru! Nici măcar nu-i mai ţineţi la curent pe
ceilalţi cu noua voastră atitudine! Toate gândurile noi, faptele vorbele voastre să
fie constructive! Gânduri binecuvântate vă vor veni de sus şi evenimente
favorabile vă vor ajuta. Voi să aveţi doar bunăvoinţa începutului. Veţi fi în stare să
faceţi o vizită Prietenului. Mărturisiţi-I toate dorinţele şi năzuinţele voastre. El le va
tria, le va armoniza după adevăratele voastre nevoi. Va întrerupe căile inutile şi
dăunătoare, amplificându-le pe cele bune. Nu s-a întâmplat niciodată ca un om
plin de curaj şi credinţă să nu fi găsit răspunsul la întrebările sale, soluţii în
problemele sale zilnice. Lumina lui Iisus Hristos străluceşte pentru toţi cei ce o
doresc.
Aţi pierdut prin moarte pe cineva iubit şi sunteţi sfâşiat de durere şi
nemângâiat, iar lumea întreagă îşi urmează cursul ei, indiferentă? Aveţi impresia
că s-a petrecut ireparabilul, dar trebuie să ştiţi că nimic nu este ireparabil. Mai
târziu sau mai devreme, totul se reface. Nu există decât un singur mare doctor al
durerilor sufleteşti, Prietenul Divin, este regele vieţii şi El a călcat moartea în
picioare. El ne-a arătat că cei dragi ai noştri nu sunt morţi, ci dorm, aşteptând
reîntâlnirea cu noi.
Nu vă temeţi de despărţirea prin moarte de cei pe care îi iubiţi! Nimic nu
vă separă, decât voie înşivă-zidul simţurilor voastre trupeşti. Duhurile voastre
rămân însă legate. Voi v-aţi legat doar de aparenţă, de trupul lor material, care
acum s-a întors în pământul din care a fost făcut, iar sufletul lor nu l-aţi cunoscut,
însă tocmai acesta a rămas viu şi aşteaptă dragostea voastră. Pentru aceasta
aveţi nevoie de ajutorul Prietenului Iubit.
Aţi pierdut un proces şi sunteţi distrus. Ar fi fost mult mai trist pentru voi
să-l câştigaţi, pentru că, acceptând să-l intentaţi, deja aţi pornit pe o cale greşită.
Sunteţi siguri că aveţi dreptate şi cauza voastră este cea justă? Se prea poate,
după legile omeneşti, însă nu şi după cele dumnezeieşti. “Celui ce vă da o palmă
întoarceţi-i şi obrazul celălalt, şi nu răsplătiţi răul cu rău!”
Aceasta este legea lui Dumnezeu după care trebuie să ne conducem.
Dacă relaţiile voastre cu ceilalţi oameni ar fi fost cele fireşti, nu aţi fi avut nici un
proces. Dacă nu aţi fi sperat în câştigarea procesului, nu l-aţi fi intentat. Nu faceţi
pe victima, căci nimeni nu este victimă fără să fi provocat el însuşi o agresiune.

26
 Cuvântul “adversar” este propria voastră condamnare. De ce aveţi un
adversar? Pentru că aşa aţi vrut, pentru că nu aţi renunţat la mândria voastră, la
egoismul vostru. Dacă unul din cei doi renunţă, conflictul se stinge de la sine. Voi
însă răspundeţi urii cu ură, iar nu cu obrazul celălalt. Legile justiţiei omeneşti nu
fac decât să accentueze resentimentele dintre oameni.
Încercaţi, prin absurd, să vă închipuiţi că adversarul vostru vă este cel mai
scump prieten şi dăruiţi-i zilnic dragostea voastră. Veţi sfârşi chiar prin a merge
către el veseli şi cu inima deschisă, recunoscând singuri greşeala judecăţii
voastre.
Procedând astfel, veţi îndeplini legea lui Dumnezeu, iar celălalt va simţi
aceasta şi inima lui se va îmblânzi. Cine este hotărât să nu se mai certe cu nimeni
niciodată, nici nu întâlneşte ocazii de ceartă; acestea dispar ca prin farmec din
calea sa.
A ne certa cu ceilalţi înseamnă a ne certa cu noi înşine şi a ne provoca
nouă înşine răul. Prietenul nostru este Prieten al întregii omeniri, şi a ne certa cu
unul dintre “micuţii” fraţi ai Săi înseamnă a ne certa cu Prietenul în persoană.
Deci, puneţi capăt neînţelegerilor! Oricine ne este frate.
Surpaţi toate podurile în urma voastră, începeţi în fiecare zi o viaţa nouă.
Faceţi “tabula rasa” din tot trecutul vostru. Oricum, sunteţi incapabili de a schimba
ceea ce a fost, în schimb aveţi posibilitatea şi puterea să modelaţi viitorul. Jucaţi
cartea prezentului. Dacă remuşcările voastre se referă la greşeli imediate, pe care
conştiinţa vi le semnalează, atunci ele constituie cea mai bună motivaţie pentru o
schimbare a comportamentului vostru. Remuşcarea are rolul de a vă face să vă
schimbaţi felul de a gândi, dar nu să deznădăjduiţi şi să plângeţi fără rost.

Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea

ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii

Când sunteţi bruscat, nu răspundeţi, nu mişcaţi, ci întrebaţi-vă dacă nu

cumva aţi meritat reproşul făcut. Dacă este justificat, mulţumiţi-i celui ce vă ceartă.
Dacă este nejustificat, schimbaţi vorba, fără acreală. Reţinerea voastră va avea
un efect neaşteptat. Dacă vă este greu să vă abţineţi, amintiţi-vă de suferinţa lui
Hristos, de agonia şi răstignirea Lui nedreaptă. Când sublimul vostru Prieten,
desăvârşirea însăşi, a fost răstignit, mai puteţi protesta oare împotriva unei
observaţii, oricât de nedreaptă ar fi ea? Suferiţi asemenea Lui.
Suferiţi de concurenţa altora? Aveţi rivali? Dar şi voi înşivă sunteţi rivali
pentru alţii. Faceţi-vă un examen conştiincios; oare nu aţi dorit niciodată dispariţia
celor ce stau în calea intereselor voastre? Aţi lucrat totdeauna pentru binele
general, sau pentru binele egoismului vostru? Vedeţi dar că sunteţi capabili de
rivalitate. Nu v-aţi gândit oare că şi unii şi alţii aveţi totuşi un drum, acela al
desăvârşirii?
Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut decât alţii
este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face

27
bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii. Nu vom
răspunde decât pentru noi înşine în faţa Judecătorului.
Aveţi încredere în Dragoste. Orice vi s-ar întâmpla, Prietenul vostru vă
doreşte binele. Nici un sacrificiu nu este în zadar, orice ar spune lumea. Sacrificiul
este cea mai nobilă atitudine omenească. Iisus Hristos a ridicat sacrificiul la
nivelul Dumnezeirii. Azi, Dumnezeu ne cere să ne sacrificăm mândria şi egoismul.
Într-o epocă în care închinarea la Dumnezeu nu mai implică o prigoană sălbatică,
ne vom dovedi valoarea credinţei noastre în faţa celor ce nu mai au nici un fel de
credinţă, numai prin sacrificiul nostru zilnic, prin comportamentul nostru, prin felul
nostru de a fi.
Prin devotament dezinteresat, prin renunţări la dorinţe şi ambiţii
personale, prin toleranţă şi bunătate, prin blândeţe şi concesii, chiar dacă aparent
sunt lipsite de raţiune, putem face bine aproapelui nostru.
“Nu judecaţi”-spune Iisus Hristos. Mucenicia este tocmai atitudinea
mielului ce nu protestează, iar nu a berbecului ce te împunge cu coarnele şi astfel
îşi pricinuieşte singur pieirea. Mucenicia nu este o provocarea, ci dimpotrivă.
”Pace vouă, vă las pacea mea!”; ”Să nu vi se tulbure inima! ”-spune Iisus
Hristos. De ce oare ni s-ar tulbura inima, dacă nu din cauza ciocnirii părerilor
contradictorii atunci când ţinem cu înverşunare la ideile noastre? Hristos
Atotvăzătorul, ştia că oamenii, chiar şi cei mai buni, credincioşii Lui chiar, nu vor
înţelege aceasta, şi de aceea a spus că toată învăţătura Lui va stârni “sabie între
oameni”, căci toţi sunt plini de mândrie.
Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt făcători de pace. Cine poate să se
sacrifice, acela ajunge să-şi învingă materia din el, să se spiritualizeze.
Sacrificaţi-vă în tăcere, fără să ştie nimeni! Singur Hristos trebuie să ştie
ce facem noi, să adune diamantele sacrificiilor noastre, neştiute şi nevăzute, şi să
facă din ele cununa muceniciei noastre.
Aţi fost sedus, trădat, părăsit şi suferiţi amarnic. Amintiţi-vă de Hristos, de
palmele, de injuriile, de spini şi scuipările suferite de El, Stăpânul lumii. Mai puteţi
să vă plângeţi de ceva? Curaj deci! “Veniţi la Mine, voi cei oropsiţi şi întristaţi!”
Iisus este azilul durerii.
Aţi primit viaţa atunci când v-aţi născut, şi la moarte ea vi se va cere
înapoi. A fost un dar pentru voi, deci nu aveţi nici un drept să-i întrerupeţi cursul
când voiţi voi. Ea nu vă aparţine, nu este creaţia voastră, ci voi doar o folosiţi, o
administraţi şi sigurul vostru drept este să faceţi cu ea bine sau rău, lucru pentru
care veţi da socoteală la sfârşitul ei.
Viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu, suntem datori să I-o restituim în
acelaşi stadiu de puritate în care ne-a fost dată. Să ne pocăim permanent, să ne
cercetăm permanent, să ne luptăm pentru desăvârşire. “Fiţi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru este!”, acesta este scopul şi sensul pentru care Dumnezeu ne-a
creat. “Iar de nu, veţi muri în păcatele voastre!” - spune Hristos. Veniţi, asemenea
fiului risipitor, la Tatăl Vostru Cel Ceresc, şi bucuria voastră va fi mare.
Nu vă temeţi de ispite! Ele sunt normale, chiar necesare. Fără ispite nu
putem distinge ceea ce este rău de ceea ce este bine. Cei mai mari oameni au
fost cel mai puternici ispitiţi, dar au rezistat, şi pentru aceea au fost mari. Ispitele
joacă, în evoluţia omenească, treptele scării spre desăvârşire.

28
 Fiecare treaptă favorizează urcarea sau coborârea pe scara urcuşului
duhovnicesc. Suntem totdeauna liberi să înfruntăm ispita sau să îi cedăm.
Această libertate ne-a lăsat-o Dumnezeu. Însă de câte ori greşim, El ne ajută să
revenim pe drumul cel bun. Dumnezeu nu doreşte pieirea, ci îndreptarea
păcătoşilor.
Să nu disperăm dacă mai cădem câteva trepte înapoi. Oricând ne putem
ridica şi relua urcuşul. Uşurinţa acestei gimnastici spirituale depinde de puterea
credinţei noastre. Iar prin taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, care au
fost lăsate de Dumnezeu pentru refacerea noastră, putem să ştergem toate
greşelile trecute, să ne reîmprospătăm forţele şi să reluăm suişul pe muntele
desăvârşirii, aşa cum doreşte Mântuitorul nostru.
Prin credinţă totul este uşor, iar Prietenul ne va purta sarcina-crucea pe
care tot El ne-a dat-o.

***
O, iubitul meu Prieten, fără Tine viaţa mi-ar părea lungă şi
tristă, de nesuportat. Cu Tine însă, munca mea devine uşoară, plăcută,
lacrimile mele sunt şterse de Tine. Fără Tine n-aş vedea peste tot decât
răutate şi nedreptate, pericol continuu. Cu Tine toţi oamenii îmi par
buni-săracii-încă orbi şi neştiutori. O milă imensă mă cuprinde pentru
toţi cei care “nu ştiu ce fac”. Toate evenimentele sunt pentru mine
tălmăciri venite de la Tine, iar mână în mână cu Tine, Iubitul Meu
Domn, aştept cu linişte şi încredere moartea cea dulce, clipa în care Te
voi vedea în sfârşit pe Tine, idealul meu scump, care mă aştepţi şi care
nu m-ai părăsit şi nu m-ai trădat niciodată!
***

Textul este reprodus după:

Georges Barbarin, Hristos, prietenul clipelor de grea încercare, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1999

29
30
31