Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Regimuri Politice in Epoca Contemporana
Regimuri Politice in Epoca Contemporana
În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice,
regimuri totalitare şi regimuri autoritare.
- separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le
pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea
corectă a lor: instituţiile judecătoreşti);
- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine
înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.
Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi
nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii.
Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi
naţionalismul.
Liberalismul
- drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie
egali în faţa legii;
- statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea
care face legile: Parlamentul), puterea executivă(cea care le pune în aplicare: şeful statului şi
guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti)
- intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la
aplicarea corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se
afirmă principiul laissez-fairre, laissez-passer pentru libertatea economică, ce presupune
producţia liberă şi trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale.
- societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să
aplice reforme radicale.
Evoluţii:
• în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu
avere).
• la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn
de egalitate între liberalism şi democraţie.
• după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului
care susţine intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă
crizelor economice şi pentru realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale.
• astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează
investiţiile economice. Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au
început să adopte tot mai des şi măsuri de protecţie socială.
Conservatorismul
Principiile conservatorismului:
Socialismul
Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în
folosul statului sau al comunităţii.
Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles
Fourier) şi englezi (Robert Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei
societăţi în care să existe egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei
comunităţi. Aceşti gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filosoful german Karl Marx a pus
bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută formă
de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi
conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor.
Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de
societatea capitalistă.
Evoluţii:
• la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau
instaurarea socialismului pe cale paşnică (socialişti) şi cei care spuneau că acest
lucru nu se putea realiza decât printr-o revoluţie violentă (comunişti).
• în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au
participat la guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au
acceptat proprietatea privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare.
• după 1950 a apărut social-democraţia, care s-a desprins total de marxism. Astăzi
socialiştii sau social-democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai
mare pentru categoriile defavorizate ale societăţii prin măsuri de protecţie socială
(măriri de pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare băneşti pentru diverse
categorii sociale defavorizate).
Naţionalismul
Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de
grup şi în faţa intereselor altor naţiuni.
Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-
lea, naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai
apropiat de conservatorism.
Principiile şi evoluţii
Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind
dragostea de patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse moduri.
• astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state,
naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea
unui stat naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula
Balcanică în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de
liberalism şi de curentul cultural romantic.
• în Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea
electivă, spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să
convieţuiască împreună pe un teritoriu.
• Filosoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au
aceeaşi origine etnică, aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi
limbă. El consideră că fiecare naţiune are un spirit, care este imprimat genetic în
fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului). Concepţia despre naţiune a lui Herder,
numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la majoritatea popoarelor
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
• După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea
de patrie ci şi ura faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă
de francezi, în Franţa ura faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se
numeşte de extremă dreaptă. Principiile sale de bază sunt:
În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în
stânga Preşedintelui Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca
partidele să fie grupate în partide de stânga şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc
reforme pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie pentru cei mai săraci sau mai
defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate să ajungă
mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide concurente. Astfel,
liberalii, care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau conservatorii), au ajuns
apoi la dreapta, după ce au apărut socialiştii.
Astăzi partidele de extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă
sunt partidele comuniste. La centru se află partidele ecologiste. S-ar putea face un grafic astfel:
Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în
toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice
liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi
separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului
de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două
partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul
Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în
Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la
guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid
nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).
În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a
secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la
anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a
fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală
tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale
preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a
ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor.
Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene:
partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de
extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.
Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat
majoritatea populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în
a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată
reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În
1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună
(Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei
Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei
libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a
facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state
comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model politic
a generat bunăstare în Occident.
- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
- cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;
- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine
înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său.
Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie
era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă
de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de
parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de
nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost
preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete,
aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.
Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin
a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi
au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor
sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal
instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale
populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după
1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au
legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi
culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai
poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).
• A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe
cei care erau consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia
ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
• Libertatea presei a fost desfiinţată.
• Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
• Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau
executaţi.
• Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
• Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi
din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi
nevoie de vreun decret special.
• Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor,
o adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau
statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un
Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit
Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri
foarte mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist
nu era menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin,
era cel care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era
membru al partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor
săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.
În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru
putere între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte
ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat
un regim de teroare nemaiîntâlnit.
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a
ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea
asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se
făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se
apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al
partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în
1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită
din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti.
Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice
funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid
şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia
beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.
• Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru
se putea observa chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate
împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în
Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai
statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi
pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
• Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea
Italiei într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să
amintească vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de
tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute.
• Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al
Italiei.
• Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de
egalitate în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de
la naştere.
• Respingerea liberalismului şi a socialismului.
Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine
mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă
generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat
funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28
octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din
întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de
telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor
Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat
să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la
guvernare.
În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii
au provocat violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care
a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit
stat totalitar.
Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total
asupra societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de
participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii
fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a fost ocupată, în
1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou
guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare
de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat
cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi
l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în
sus.
Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce
i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de
război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai
multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică
democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă,
înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a
devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns
la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut
împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea
populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar
marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.
În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul
Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au
fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi
titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele extremiste.
Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea
o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea),
care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente
pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi inferioare. Iată care au fost
principiile naziştilor:
Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist
ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii
proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea
conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti. Acest lucru le
aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament
iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească
cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat
parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a
avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.
Practici totalitare:
Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui
de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice
care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea
transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o
suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.