în literatura română

În perioada medievală poezia este

înţeleasă ca exprimare în versuri.
Deprinderea tehnicii de a compune
stihuri se realizează prin traduceri
versificate(“Psaltirea în versuri”).
Poeţii din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi de la începutul secolului
al XIX-lea pun poezia în slujba seducţiei
erotice (Nicolae Văcărescu).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea
poezia trece printr-o transformare
radicală, ale cărei urmări se resimt si
astăzi.Ea începe să fie considerată
rodul unei înzestrări creatoare
superioare, bazate pe sensibilitate şi
imaginaţie.
“Poezie…vas să zică facere,creaţie.Creatorul a
toate,Dumnezeu,este primul si a-totpotentul poet.Creaţia sau
poezia sa este întregul unviers.”
Poetul începe să fie considerat un ins de excepţie: sensibil,
imaginativ, visător, înclinat către melancolie şi nostalgie.
Poezia nu se află doar în scrisul şi în mintea poetului,ci în însuşi
compoziţia lumii. Sunt poetice natura, dragostea, frumuseţea
feminină, visele şi iluziile,etc.Pentru poet, sursa poeziei este
inspiraţia. Astfel se poate debarasa de reguli şi de constrângeri
normative, favorizând originalitatea, sinceritatea şi spontaneitatea.
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15
ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889,
București) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română.
Eminescu este creator de limbaj poetic: a impus,prin
lirica lui, un lexic bogat, expresiv, deschis înnoirilor, o
sintaxă poetică nouă şi maleabilă, o varietate şi un
rafinament al rimelor nemaiîntalnit .Imaginarul
eminescian ,cu o recuzită fastuoasă şi o muzicalitate
aparte, a influenţat hotărâtor toată lirica românească
ulterioară.
« Ea, îmbătată de amor, Dar nu mai cade ca-n trecut
Ridică ochii. Vede În mări din tot înaltul:
Luceafărul. Şi-ncetişor Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dorinţele-i încrede: Dac-oi fi eu sau altul?

Cobori în jos, luceafăr blând, Traind în cercul vostru strâmt

Alunecând pe-o raza, Norocul va petrece,
Pătrunde-n codru şi în gând, Ci eu în lumea mea ma simt
Norocu-mi luminează! Nemuritor şi rece. »

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătaţi
De mişcătoare valuri:
Povestea Lucafărului îşi are originea într-un
basm “Fata-n grădina de aur” versificându-l şi
schimbându-i sfârşitul. M. Eminescu a ales
acest basm, pentru că a găsit o concepţie
proprie despre soarta geniului în lume, el
aflîndu-se sub influenţa lui Schoppenhauer.
Dupa Schoppenhauer geniul setos de
cunoastere coboară în cercul restrîns al
muritorilor, dar nefiind înteles, se întoarce în
lumea lui.

Într-o filă de manuscrise M. Eminescu face

interpretarea Luceafarului: "Înţelesul alegoric
ce i-au dat este că dacă geniul nu cunoaşte
moarte, şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nu e
capabil nici dea ferici pe cineva, nici de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Dupa moartea lui Eminescu poezia pare în impas. Se
dezvoltă, în schimb, fenomenul epigonismului
eminescian. Clasic în expresie, cu poezii de un lirism
obiectiv şi cu o tematică mai degrabă rurală, cu
peisaje solare, inovaţii prozodice şi, nu în ultimul
rând, accesibil, Coşbuc trece pentru cititori drept un
nou Eminescu.
 După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenţiona să
realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și celelalte
poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris,
să capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși
nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se
încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie
epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa
natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate
marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească,
revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului,
momente din istoria poporului român.

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a
apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii
și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai
sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase
și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și
idile de George Coșbuc”(I.L.Caragiale)
“I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
De la începutul secolului al XX-
lea până la primul război
mondial,poezia românească e
dominată de curentul
simbolism. Simbolismul nu
este însă lipsit de adversari :i se
reproşează caracterul de
imitaţie neromânească, temele
morbide şi decandente,
obscurităţile limajului poetic.
 “În poezie m-a obsedat întotdeauna un
subiect de culoare.Pictură a cuvintelor sau
audiţie colorată (...).Pictorul întrebuinţează
în meşteşugul său culorile alb,roşu,violet.Le
vezi cu ochii.Eu am încercat să le redau cu
inteligenţă prin cuvinte.Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare.”

George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie),

Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român
format la școala simbolismului literar francez. Este autorul
unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici
unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii
lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca
poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o
receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca
cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei
mai importanţi poeţi din poezia română modernă.
“Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.”
 Perioada interbelică reprezintă o etapă de
efervescenţă creatoare pentru poezie, care dobândeşte „o
conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”. (Nicolae
Manolescu)
Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului
creator al unei generaţii de poeţi valoroşi şi orientările
literare/culturale dominante în epocă (modernismul,
tradiţionalismul, avangarda), poezia română se înnoieşte şi
cunoaşte o diversitate tematică, stilistică şi de viziune.
 Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6
mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist,
profesor universitar și diplomat român. Personalitate impunătoare și
polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada
respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în
universalitate.

Considerată artă poetică reprezentativă a liricii lui

Blaga,poemul care deschide volumul cu acelaşi nume
anunţă participarea programatică a poetului la sporirea
misterului lumii,atitudine afirmată şi în următorul aforism
din volumul ,,Pietre pentru templul
meu,, :,,Câteodată,datoria noastră în faţa unui adevărat
mister nu e să-l lămurim,ci să-l adâncim aşa de mult încât
să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, București - d. 14 iulie 1967) a fost un
scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii
românești sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o
originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a
literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind
romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului),
pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei
mai contestaţi din întreaga literatură română. Numele său adevărat
este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine,
explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului
“Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă.”
În atmosfera tulbure din primii ani de
după război se produce o revigorare a
ideilor şi a practicilor de creaţie
suprarealiste.În aceeaşi perioadă se fac
auzite vocile unor poeţi rebeli,practicând
o poezie deliricizată,v oit prozaică în
teme, recuzită şi expresie, sfidând
solemnitatea discursului poetic
modernist.
 “Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti
toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată
moartea!”

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești,

judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din
București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem
membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre
cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română,pe care el însuși o
denumea „dumnezeiesc de frumoasă”,Nichita Stănescu aparţine
temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului
românesc din anii 1960-1970.
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

.....

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Indiferent de perioadă şi de ce s-a
întamplat în lume poezia a existat
întotdeauna şi va exista în continuare,
fiind o parte din noi toţi, o parte
sensibilă, melancolică, indrăgostită ,
fericită, o stare pe care-o dobândim în
funcţie de ceea ce citim.
Proiect realizat de
Galan Olga Patricia
Neculai Monica Viviana
Clasa a X-a C
Colegiul National “Gheorghe Roşca Codreanu”,Bârlad
Profesor îndrumător: Adriana Iordache

“Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea

cred că există poeţi, cred că există poezie”(Nichita Stănescu)