1.

Comentariu 1 slide

Gândirea umană se află într-o continuă evoluție, iar datorită acestui factor și a schimbărilor
intervenite în modul de analiză, au apărut diferite concepte depsre lume, unul fiind filosofia.

Filosofia este microscopul gândirii, în opinia lui Victor Hugo, fapt cu care sunt de acord, întrucât
filosofia înseamnă iubire de înțelepciune, un fenomen cultural bogat cu un caracter
polifuncțional, în cadrul căreia se rezolvă un amalgam de probleme. În plan general, o învățătură
despre existență.

2. Cuprinsul
3. Ce este filosofia?

Nimeni nu poate da o definitie exacta a acestui termen. Unii dintre noi folosesc aceasta
“stiinta” din propria vointa, pentru a motiva diferite lucruri sau este folosita chiar involuntar in
cadrul personalitatii fiecarui om, mai exact, gasita in cugetarile acestuia.

Platon numea filosofia ca fiind   către  „suişul sufletului către locul inteligibilului” astfel filosofia
fiind astfel calea pe care trebuie sa o urmeze gândirea pentru a ajunge la cunoaştere si
totodata filosofia este pregatirea pentru moarte.

Pentru Aristotel, filosofia este cunoasterea primelor principii.

Pentru Kant, filosofia este cunoastere prin concepte si cercetare limitelor puterii cognitive a
ratiunii ratiunii pure.

Pentru Hegel, filosofia este cunoasterea rationala a absolutului.

În opinia mea, filosofia reprezintă granița dintre constient si inconstient, dintre viata si moarte.
Frumusetea ei se reflectă din start, iar pășind într-un tempou cu aceasta, îți luminezi propria
cale, închizând o temniță a întunericului.

3. Ce este conștiința?
“Conştiinţa” este unul dintre cei mai vechi şi problematici termeni ai filosofiei, provenind etimologic
din latinescul conscientia (ştiinţă împreună cu alţii, cunoaştere împreună, conştiinţă morală, conştiinţă
de sine) şi însemnând facultate a minţii care dă posibilitatea de a distinge binele de rău, ghid moral,
mod de reacţie la stimuli, autocunoaştere, introspecţie, sursă de idei, proces mental.

“Conştiinţa”, sub multiplele ei semnificaţii, reprezintă unul dintre conceptele principale ale
filosofiei, din antichitate şi până în secolul al XXI-lea, regăsindu-se şi în principalele ştiinţe despre
om. Conceptul se referă la mari enigme ce stau încă în faţa gândirii: legătura spiritului, sufletului,
mentalului cu materia, corpul, creierul; comunicarea lumii umane cu lumea transcendentală, a
subiectului cu obiectul. S-ar putea spune că de la primele mituri şi meditaţii asupra omului ca
existenţă în univers, tema dotării sale cu spirit (conştiinţă) s-a dovedit esenţială. Evoluţia istorică a
conceptului de „conştiinţă” produsă în cadrul filosofiei, dar şi în ştiinţă, religie, artă şi morală, a fost
continuă de la începuturi şi până astăzi.

6. Probleme
Problemele pe care filosofia conştiinţei le-a avut mereu în vedere s-au referit la (a) în ce mod un
subiect poate deveni obiect al propriei observaţii (cum poate avea loc introspecţia) şi (b) dacă orice
stare mentală este însoţită în mod necesar de conştiinţă. Parte a filosofiei mentalului, filosofia
conştiinţei prezintă astăzi un interes mai scăzut pentru aspectele metafizice ale conştiinţei, dar unul
crescut pentru relaţia conştiinţă-stări mentale, care readuce în atenţie teme care se referă la cunoaşterea
de sine ca act mental de conştientizare de către individ a propriilor stări mentale şi emoţionale.

Motivele pentru care conştiinţa a devenit astăzi una din principalele preocupări ale ştiinţei trebuie
căutate în interiorul ştiinţei. Marile descoperiri ale secolului al XX-lea (relativitatea, mecanica
cuantică, biologia genetică, neurofiziologia, ştiinţele computeriale, I.A) sunt cele care au readus în
prim plan conştiinţa ca temă a filosofiei mentalului (mind philosophy) şi, mai mult, ca subiect pentru o
nouă filosofiei a conştiinţei şi chiar pentru o ştiinţă a conştiinţei.
Conştiinţa a fost punctul principal de despărţire între curente filosofice şi direcţii în psihologie, între
materialism şi idealism, reducţionism şi holism, pozitivism şi hermeneutică, între behaviorism şi
introspecţionism.

7. Tangența / Filosofia Limbajului

Mulţi filosofi şi psihologi, arată Penfield în operele Penfield şi Jasper, susţin despre conştienţa umană
că ar fi direct legată de limbaj care-l deosebeşte pe om de animal fiind cheia cunoaşterii faptului că
suntem conştienţi de noi înşine Penfield consideră că nu putem găsi un anume loc în creier unde este
produsă conştienţa.

Din punct de vedere general, Filosofia limbajului este o ramură a filosofiei care

studiază limbajul . FL în sens strict este investigaţia filosofică având ca ţintă esenţa limbajului
natural, rolul său în cogniţia, comportamentul şi cultura omului, funcţiile sale vădite în felul în care
fiinţele omeneşti interacţionează unele cu altele şi statutul său în raport cu realitatea. Istoriceşte
vorbind, această înţelegere a FL derivă din Antichitatea Greacă şi coincide cu începuturile studiului
occidental al limbajului în general. Una dintre întrebările relevante ridicate de presocratici
(HERACLIT, PARMENIDE, sofiştii, printre alţii) este cea despre justeţea enunţurilor şi a
cuvintelor. O chestiune proeminentă este relaţia dintre vorbire/limbă şi
atotcuprinzătorul lógos, principiul fundamental care guvernează universul, incluzând
gândirea şi limbajul. Aici se găsesc rădăcinile disputei legate de ‘originea limbajului’
care străbate istoria FL din Antichitate până în secolul al XIX-lea. În orice caz, este
important să remarcăm că noţiunea modernă de «limbă» ca sistem abstract (adică în accepţie
saussuriană) le este necunoscută filosofilor antici, ale căror interese gravitează în jurul ‘vorbirii’,
ca parole, în accepţia lui Saussure.

9. Conștientul

Conştientul este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice (nivelul
superior de dezvoltare al psihicului). Conștientul este acela care se ocupă de latura rațională,
analitică și logică a minții noastre. Acesta se manifestă prin toate activitățile noastre zilnice care
cer rațiune, memorie și acțiune, de altfel, de fiecare dată când trebuie să gândim, să folosim
rațiunea și reprezintă voința noastră. Deci conștientul este structura psihică de suport a vieţii
interioare şi constituie nucleul vieţii psihice. Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fară
inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă).

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se
manifestă în experienţele personale, nefiind, de regulă, accesibilă altuia.
După opinia psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape: prima se
înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până prin anii ’30; a doua cuprinde
perioada anilor ’40-’60; a treia începe cu anii ’70 şi continuă până în zilele noastre.

Funcţiile conştiinţei: • funcţia de semnificare sau de cunoaştere; • funcţia de relaţie; • funcţia de

sinteză; • funcţia de autosupraveghere; • funcţia de adaptare;

Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legătură cu care
poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la
accepţiile noţiunii, la natura psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de
numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant referitor la inconştient. Se
afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi practice
noţiunea de conştiinţă, în favoarea celei de inconştient.

Acesta înregistrează toate informațiile și gândurile din jurul nostru, tot ce învăță, pe parcursul
vieții, emoții, senzații, imagini, sunete , toate acestea fiind arhivate mental, funcționând ca și
memorie.El este acela care asigură și controlul tuturor funcțiilor biologice ale organismului nostru,
cum ar fi respirația , digestia, bătăile inimii.

Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră,
fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente,
neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient.

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Sigmund Freud, medicpsihiatru

vienez (părintele psihanalizei), care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o
concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul
incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi
unilateralitate.

În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.

1. Şinele („id”) - care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde

„clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale: - instinctul
vieţii - tendinţa spre plăcere („Libido”), - instinctul morţii - („Thanatos”), tendinţa spre distrugere.

2. Supraeul „ superego” - acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El
se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu
moralitatea;

3. Eul („ego”) - principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de
interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis
obligă eul să alungă în inconştient (şinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza
(fenomen numit de Freud „ refulare”).

Deşi structurile sale sunt mai simple decât cele ale conştiinţei, inconştientul îndeplineşte următoarele
roluri: rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţii psihice a individului; rol de facilitare a procesului
creator, contribuind la realizarea unor combinări şi recombinări spontane: rol de asigurare a unităţii
Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor informaţionale şi al tensiunilor
motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică, se emancipează conştiinţa. Conştiinţa
superioară a conduitei sale îi oferă omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.
11.Psihoanaliza

Psihanaliza este atât o teorie asupra minţii umane, cât şi o metodă de terapie. Ea a fost fondată de
către Sigmund Freud între anii 1885 şi 1939 şi continuă să fie dezvoltată de către psihanalişti din
întreaga lume.

 Psihanaliza (psihanaliza germană, psihicul grecesc - suflet, analiză - soluție)

este o metodă de tratare a pacienților cu tulburări psihice (, isterie). Esența
metodei este verbalizarea gândurilor, fanteziilor și viselor, care sunt
interpretate de un psihanalist.
Psihanaliza are patru arii majore de aplicabilitate:

• în calitate de teorie privind felul în care funcţionează mintea

• ca metodă de tratament pentru probleme psihice

• ca metodă de cercetare şi

• ca modalitate de înţelegere a fenomenelor culturale şi sociale precum literatura, arta,

cinematografia, reprezentaţiile în general, politica şi dinamica grupurilor.

Pornind de la datele de observaţie practică a bolnavilor săi, cu ajutorul metodelor mai sus
menţionate, S. Freud a creat teoria psihanalizei care comportă următoarele elemente constitutive: -
Existenţa unei instanţe a personalităţii denumită inconştient şi care este depozitarul pulsiunilor sau al
tendinţelor instinctive primare.

Rolul psihoanalizei : - asigură identitatea şi autoafirmarea persoanei; - acumulează (memorizează)

experienţele externe şi asigură acomodarea (adaptarea) persoanei la acestea; - exercită o acţiune
represivă asupră inconştientului, reglând în felul acesta dinamica pulsiunilor; - Eul este ghidat de
impulsurile venite din interior (inconştient) şi exterior (lume), el asigurând, în felul acesta, o stare de
echilibru între „plăcere” şi „neplăcere”;

Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte
specifice: (instincte, trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice);

12. Modelarea conștiinței

În viziunea paleoantropologului Richard Leakey, trei revoluții majore marchează istoria vieții pe
Pămînt: apariția vieții (în urmă cu peste 3,5 miliarde de ani), apariția organismelor multicelulare
(acum jumătate de miliard de ani) și, în fine, apariția conștiinței umane (acum aprox. 2,5 milioane de
ani). Acest ultim moment al evoluției este considerat ca fiind cel în care „viața a devenit conștientă
de sine însăși și a început să transforme lumea naturii conform propriilor scopuri”

Fiecare specie se naște cu o anumită adaptare la lume, o adaptare pe care o are înscrisă în gene încă
de la naștere. Omul pare a fi singurul mamifer de pe planetă care se oprește să se întrebe care este
rolul său pe lume, care își pune problema sensului propriei existențe. Dacă omul se naște complet
neajutorat, iar instinctele sale îi dispar progresiv, cum poate să știe care este locul său în lume?
Răspunsul e că nu poate „ști” care acest lucru, nu poate decât să învețe. Să învețe ce este lumea, ce
este el însuși, ce este viața, ce este moartea.

13. Iar spre final, citez maxima lui Cicero, care afirma că Filosofia este medicina sufletului, aceasta
fiind un efort permament și oarecum disperat de a spune ceva ce , de fapt, nu se poate spune.