Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă

- comunitate

Este cunoscut faptul că într-un stat de drept apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei
este domeniul prioritar de activitate. În acest context, menţionăm că modalitatea cea mai frecvent
utilizată în apărarea drepturilor şi libertăţilor este justiţia, înfăptuită de autoritatea judecătorească.
Încă de la finele secolului al XX-lea, a apărut ideea unei noi modalităţi de soluţionare a
conflictelor în materie penală, în opoziţie cu abordările tradiţionale ale criminalităţii, modelele
consensuale fiind promovate ca alternativă la sistemul penal clasic. Această nouă cale de rezolvare a
raporturilor juridice de conflict nu este limitată la o anumită ramură de drept, ci poate atinge orice
domeniu al dreptului, putându-se dezvolta în orice sistem de drept, mai cu seamă în cele ale statelor
democratice.
Modelele consensuale de rezolvare a conflictelor au fost descrise în mod variat, iar
mişcarea care a stat la baza promovării lor este cunoscută sub diverse titulaturi: justiţie comunitară,
justiţie restaurativă, justiţie informală, dar în practică este cel mai adesea cunoscută sub denumirea
de mediere. Trebuie precizat însă că, deşi s-ar putea crede că există o relaţie de sinonimie între
noţiunea de mediere şi cea de justiţie restaurativă, totuşi justiţia restaurativă reprezintă un concept
mult mai larg, un nou curent în filosofia penală actuală, incluzând şi medierea care de fapt este
principala formă în care se concretizează justiţia restaurativă, alături de o mare varietate de forme
particulare incluse în conceptul restaurativ.
În multe dintre legislaţiile europene, o altă formă prin care se realizează justiţia
restaurativă o constituie serviciul în folosul comunităţii ce îi vizează mai ales pe infractorii minori şi
tineri. Prin serviciul în folosul comunităţii este desemnată orice formă de muncă neremunerată,
impusă ca răspuns al societăţii la comportamentul delincvent, muncă de care comunitatea poate
beneficia într-un fel sau altul.

4
 Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

Într-o abordare oficială a problemei se precizează că: “Justiţia restaurativă este un

proces în care toate părţile care au legătură cu o anumită infracţiune colaborează pentru găsirea unei
căi prin care să fie înlăturate consecinţele nefaste ale infracţiunii şi implicaţiile sale pentru viitor”1.
Justiţia restaurativă presupune readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei,
adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. Mai întîi de toate, justiţia
restaurativă reformulează noţiunea infracţiunii: infracţiunea este o violenţă, jignire, cauzată unei
persoane, dar nu un atentat împotriva intereselor statului. Infracţiunea aduce daune unei anumite
persoane, unui grup social concret şi ca urmare apare obligaţia de a repara dauna, anume în aşa mod
este tratată noţiunea răspunderii. În consecinţă, se schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea
persoanei, dar împăcarea, repararea prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale, existente pînă la
comiterea infracţiunii. Restabilirea nu trebuie tratată ca o noţiune formal – juridică, potrivit căreia
pedeapsa serveşte o modalitate de restabilire a dreptului încălcat, dar trebuie tratată ca o categorie
„umană”, ca o „echitate”. Subiecţii de bază ai acestei proceduri sunt înşişi participanţii conflictului
– infractorul şi victima, deoarece principiul de bază al justiţiei restaurative este de a împuternici
părţile în scopul soluţionării conflictului.
Un moment primordial în metoda restaurativă de soluţionare a conflictelor de drept
penal constă în conţinutul răspunderii: nici tolerare sau iertare, nici răzbunare. Împăcarea are loc
doar în cazul în care infractorul recunoaşte vinovăţia sa şi este de acord să recupereze dauna.
Învinuitul sau inculpatul care şi-a recunoscut vina nu mai este subiectul pasiv, care suportă
constrîngerea statală, dar devine subiect activ al răspunderii.
În justiţia represivă infractorii sunt izolaţi de societate. Astfel, apare o nouă problemă –
resocializarea persoanelor care au executat pedeapsa cu închisoare, iar victimele infracţiunilor,
rareori fiind despăgubite, deseori suferă a doua oară.
Ideea de bază a justiţiei de restabilire constă în compensarea prejudiciului cauzat prin
infracţiune şi, în măsura posibilităţii, readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei.
Justiţia de restabilire este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal, fiind
orientată spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. Acest tip de
justiţie asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul
sistemului justiţiei penale, cît şi în afara acestuia cu ajutorul compensării şi mediaţiei. Drept
prioritate a justiţiei de restabilire este aplanarea conflictului dintre victimă, delincvent şi societate,
fiind orientată mai mult spre satisfacerea necesităţilor şi atenuarea vinovăţiei, decît spre reacţia
represivă a statului. În timpul aplicării măsurilor justiţiei de restabilire, este deosebit de important

1
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

asigurarea raportului corespunzător dintre necesităţile şi interesele persoanei vătămate şi drepturile

delincventului. De asemenea, este important a preciza că justiţia de restabilire se bazează pe
compensarea benevolă de către delincvent a prejudiciului cauzat victimei în schimbul atenuării
vinovăţiei, inclusiv liberarea de răspundere penală sau pedeapsă a acestuia.
Elementul de bază a restabilirii este medierea – o procedură special organizată. Trebuie
însă de menţionat că noţiunea „justiţia restaurativă” are un conţinut mai vast decît medierea şi nu
numai din motivul că presupune şi alte forme de interacţiune dintre infractor şi victimă. Medierea
este un proces, o modalitate de realizare a justiţiei restaurative, aceasta fiind o paradigmă a justiţiei,
o concepţie, o modalitate de rezolvare a conflictului. Medierea se atribuie formelor procedurale de
realizare a ideilor justiţiei, expuse în concepţie.
Implicarea comunităţii în administrarea justiţiei presupune schimbarea modului de
înţelegere a infracţiunii şi, în mod corelativ, a pedepsei. În primul rând, ideea cvasiunanimă în
societatea românească este aceea că organele justiţiei penale sunt principalele sau poate singurele
responsabile cu controlul infracţiunii. Pe de altă parte, există o orientare constantă la nivelul
organelor de decizie privitor la modul de reacţie faţă de infracţiune, mai ales atunci când o anumită
categorie a acestora creşte alarmant. De foarte multe ori, apare aproape ca un titlu de glorie, ca o
măsură incontestabilă a „luării de atitudine”, a interesului „real” pentru soluţionarea problemei
faptul că, pentru foarte mulţi, eficienţa unei măsuri pentru o problemă de creştere a infracţionalităţii
este direct proporţională cu duritatea reacţiei, exprimată în asprimea pedepsei cu care se
sancţionează. Se consideră, aşadar, că pedeapsa este capabilă să influenţeze comportamentul, iar
prevenirea infracţionalităţii este direct corelată cu asprimea pedepselor prevăzute. Cu alte cuvinte,
persistă încă un mod de a vedea răspunderea infractorului ca fiind o obligaţie a acestuia de a suporta
suferinţa, ca o consecinţă a faptelor sale. Este însă îndoielnic faptul că această producere deliberată
a suferinţei contribuie la refacerea echilibrului vieţii comunitare. Ceea ce caracterizează în
momentul de faţă răspunsul dat de către societatea civilă, de către comunitate, vizavi de
comportamentul infracţional este o anumită formă de neimplicare, de acceptare resemnată a stării de
dezordine, de scădere accentuată a formelor principale de control social, coroborate cu insuficienta
încredere în autorităţile publice, a căror misiune este de a asigura respectarea legilor, de a menţine
un nivel cel puţin satisfăcător de siguranţă şi ordine publică. Credem că principalele cauze ale
acestei forme de atitudine se regăsesc în modalităţile (deficiente) de structurare şi funcţionare
socială ce caracterizează societatea românească actuală, la care se adaugă o concepţie juridică
depăşită, în opinia noastră. Potrivit modului în care este în prezent definită şi interpretată
infracţiunea, aceasta este văzută ca o faptă de încălcare a unei valori, o faptă împotriva statului, ca
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

ideal abstract şi nu ca un act prin care se lezează drepturi fundamentale ale victimei şi, în acest sens,
faţă de care ar trebui în primul rând să fie răspunzător. Nici un argument nu este mai grăitor în acest
sens decât acela că, odată fiind încălcată legea penală, raporturile de tragere la răspundere sunt
stabilite între stat şi infractor. Aşadar este reiterată concepţia potrivit căreia statul este în primul
rând lezat prin respectiva faptă şi el are dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor. Un asemenea
mod de raportare la un act infracţional are consecinţe nedorite nu numai din perspectiva victimei,
care are un rol marginal în cadrul procesului de tragere la răspundere a infractorului, trăind
frustrarea neglijării nevoilor sale, dar şi în ceea ce-l priveşte pe făptuitor, care are doar un rol pasiv,
de a suporta tragerea la răspundere, precum şi asupra comunităţii, al cărei echilibru este perturbat,
dar nu i se recunoaşte dreptul de a se implica pentru restabilirea acestuia.
La baza noii filozofii penale, justiţia restaurativă, stau următoarele principii:
• crima îşi are originile în condiţiile sociale şi în relaţiile sociale din cadrul comunităţii
• prevenirea infracţiunilor depinde de modul în care comunitatea, alături de autorităţile
centrale şi locale (prin acţiunile de politică socială), îşi asumă responsabilitatea de a remedia
condiţiile sociale ale infracţionalităţii
• consecinţele infracţiunii nu pot fi rezolvate în totalitate pentru părţi dacă nu se
facilitează implicarea personală a acestora
• măsurile pe care le presupun programele de justiţie restaurativă trebuie să fie suficient
de flexibile, astfel încât să răspundă exigenţelor particulare, nevoilor personale şi posibilităţilor de
acţiune în fiecare caz în parte
• justiţia restaurativă reprezintă o concepţie echilibrată, în care un singur obiectiv nu
trebuie să primeze asupra celorlalte.
Potrivit justiţiei restaurative, este avansată o definiţie a comportamentului infracţional
centrată pe victimă, iar prejudiciul, vătămarea, este privită mai degrabă ca un act împotriva
individului decât ca un act împotriva statului. În justiţia restaurativă, crima are accepţiunea oricărui
rău prin care sunt slăbite relaţiile dintre oameni ori prin care este prejudiciată o anumită comunitate.
Justiţia îi priveşte pe: victime, comunităţile victimizate şi pe făptuitori. Prin programele de justiţie
restaurativă li se oferă victimelor posibilitatea de a se face auzite, de a-şi recâştiga încrederea în sine
prin exprimarea propriilor nevoi şi prin modalităţile oferite de a şi le satisface. Sunt implicaţi, de
asemenea, membri ai comunităţii, agenţii comunitare, şcoli, poliţia, organizaţii, comunităţi
religioase şi de afaceri, care cooperează în cadrul unei varietăţi de programe de prevenţie şi reacţie,
prin care se micşorează distanţa dintre oameni şi organizaţii şi se întăresc legăturile comunitare.
Comunităţile au dreptul de a se simţi în siguranţă. Justiţia restaurativă facilitează construirea, în
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

cadrul comunităţilor, a sentimentului de siguranţă şi a capacităţii acestora de acţiune colectivă prin

implicarea activă a membrilor săi în soluţionarea problemelor.
În justiţia restaurativă făptuitorul trebuie să îşi asume personal responsabilitatea pentru
faptele sale şi să se implice activ în repararea răului pe care l-a produs victimei şi comunităţii.
Fundamentul oricărei comunităţi îl constituie relaţiile dintre membrii săi, iar justiţia restaurativă îşi
îndreaptă atenţia tocmai asupra relaţiilor, a modului în care acestea sunt afectate prin faptele de
încălcare a legii, precum şi puterea acestor relaţii de a vindeca şi transforma victima, făptuitorul şi
comunitatea. O justiţie care se bazează pe relaţii corecte şi care caută să refacă relaţiile prejudiciate
trebuie, prin definiţie, să se realizeze în contextul comunităţii. Sistemul penal nu poate oferi
suficientă siguranţă publică fără implicarea activă a comunităţii. Aceasta deţine instrumente, resurse
şi o formă de putere pe care sistemul judiciar nu le are. Construirea unei comunităţi se bazează pe
construirea relaţiilor dintre membrii săi. Fapta infracţională aduce atingere acestor relaţii şi astfel
slăbeşte construirea comunităţii. Crima afectează trei tipuri de relaţii: cea dintre victimă şi
comunitate, afectată datorită faptului că victima nu mai poate şti în cine poate avea încredere şi, pe
de altă parte, se poate simţi abandonată de comunitatea care nu i-a asigurat protecţia de care avea
nevoie.
Victimele pot suferi, adeseori, de izolare, întrucât alţi membri ai comunităţii nu vor să
afle despre victimizare ori pot chiar să învinovăţească însăşi victima. Relaţia dintre făptuitor şi
comunitate este afectată întrucât, pe de o parte, făptuitorul a vătămat comunitatea, iar pe de altă
parte el a pierdut încrederea comunităţii. Relaţia dintre victimă şi făptuitor este afectată deoarece
făptuitorul a vătămat victima, făcând-o să se simtă lipsită de putere. Securitatea comunităţii depinde
în primul rând de abţinerea voluntară a fiecărui individ de la un comportament dăunător. Cu cât sunt
mai implicaţi în comunitate membrii, cu cât sunt mai strânse legăturile, cu atât e mai probabil ca ei
să îşi reprime impulsurile care ar duce la dezaprobarea din partea comunităţii. Atâta vreme însă cât
legăturile din cadrul comunităţii sunt slăbite din cauza fricii şi a izolării, puterea dezaprobării din
partea comunităţii este redusă, iar infracţionalitatea creşte. Cu toţii, victime, făptuitori şi membrii
comunităţii, suntem prinşi într-un cerc (crimă – teamă – retragere – izolare – slăbirea legăturilor
comunitare – creşterea infracţionalităţii) în care mai multe crime conduc la mai multă teamă şi la
creşterea izolării şi a neîncrederii în rândul membrilor comunităţii, ceea ce duce la săvârşirea a şi
mai multor infracţiuni. Răspunsul în faţa unei crime trebuie să încerce să aibă în vedere nevoile
tuturor părţilor implicate astfel încât să se refacă şi să se întărească comunitatea. Procesele
care contribuie la întărirea comunităţii sunt acelea care:
• creează noi relaţii pozitive sau consolidează relaţiile existente;
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

• îmbunătăţesc abilităţile comunităţii în rezolvarea problemelor şi gestionarea

conflictelor;
• îmbunătăţesc sentimentul de încredere al comunităţii în capacitatea şi eficacitatea sa
de a înfrunta problemele;
• îmbunătăţesc grija şi atenţia individuală a fiecărui membru al comunităţii, precum şi
devotamentul şi implicarea pentru binele public;
• creează un sistem informal de sprijin ori reţele de siguranţă pentru victime sau
făptuitori.
Noţiunea de „comunitate” nu are o definiţie precisă, iar această lipsă de claritate este
uneori prezentată ca fiind o problemă ce trebuie rezolvată înainte de a începe lucrul cu comunităţile.
Experienţa practică în dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă în cadrul comunităţilor
demonstrează însă contrariul. Comunităţile nu se arată prea interesate de definiţiile academice. Ele
se definesc mai degrabă în funcţie de problema pe care o au de rezolvat. Comunitatea ar putea fi
definită ca fiind un grup de oameni care au un interes comun şi un sentiment de comuniune,
sentiment ce are la bază tocmai interesele comune ale acestor oameni.
Fiecare dintre noi face parte din mai multe comunităţi, create în jurul diferitelor aspecte
ale vieţii noastre: serviciu, biserică, şcoală, vecinătate, familii, hobby-uri, interese. Deoarece
societatea actuală este una foarte mobilă, mulţi minimalizează rolul comunităţii de spaţiu, care a
fost una dintre cele mai des întâlnite forme de comunitate pentru generaţiile precedente. Deşi
aceasta nu este singura formă de comunitate, ea are o importanţă deosebită în contextul crimei,
deoarece aceia care sunt apropiaţi fizic de un eveniment infracţional sunt în general afectaţi de acel
eveniment, chiar şi în situaţia în care nu au nici un fel de relaţie cu cei implicaţi direct în respectiva
infracţiune. În general, comunitatea geografică din jurul unei crime este interesată de rezolvarea
situaţiei şi, de aceea, este inclusă în comunitatea de interes cu privire la acel eveniment. Pot exista
însă şi persoane care să nu fie apropiate din punct de vedere geografic de eveniment şi care să aibă,
totuşi, interes în soluţionarea incidentului. De exemplu, aceia cărora le pasă de victimă sau de
făptuitor, e posibil să nu locuiască în zona în care s-a produs crima, dar ei vor intra în comunitatea
de interes legată de acel incident. Comunitatea de spaţiu este deosebit de importantă şi în ceea ce
priveşte prevenţia, întrucât mulţi factori ai crimei se leagă de caracteristici ale spaţiului. Pentru
mulţi oameni, sentimentul de siguranţă e în legătură cu un anumit spaţiu, şi, de aceea, încercările de
sporire a gradului de siguranţă trebuie să îl aibă în vedere. Una dintre cele mai importante
caracteristici ale locurilor sigure ţine de coeziunea comunităţii, precum şi de sentimentul comunitar
al eficacităţii. Programele de justiţie restaurativă au în vedere implicarea, ataşamentul, îndrumări
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

şi resurse atât din partea comunităţilor de spaţiu, cât şi a comunităţilor personale ale celor afectaţi
în mod direct de crimă.
Justiţia restaurativă întăreşte comunitatea, bazându-se pe eforturile de prevenire a
violenţei în următoarele modalităţi
• preocupări privind prevenţia sistemică, prin analiza valorilor comunitare, a structurii
acestora, a problemelor de justiţie socială şi etică;
• întărirea legăturilor comunitare, crearea unei comunităţi puternice şi sănătoase, care să
împiedice apariţia comportamentelor violente;
• are la bază valoarea fundamentală a modalităţii non-violente de rezolvare a
conflictelor şi demonstrează cum e posibilă soluţionarea problemelor fără exercitarea puterii ca
modalitate primară de acţiune;
• urmăreşte realizarea unei securităţi bazate pe armonie, nu a securităţii bazate pe teamă
(ameninţări şi pedepse), reducându-se astfel ostilitatea din cultura noastră şi, în consecinţă, violenţa;
• acordă atenţie victimizării, putând rupe cercul vicios care face ca victima să devină
ofensator, prin stabilirea faptului că făptuitorul este cel care a cauzat răul, nu victima, precum şi
prin sprijinul puternic acordat victimei de către comunitate.
Susţinerea victimelor din partea comunităţii se realizează printr-o varietate de programe
prin care:
• Victimele infracţiunilor şi familiile acestora primesc sprijin şi asistenţă
• Medierile victimă făptuitor sunt puse la dispoziţia victimelor care doresc o mediere cu
făptuitorul şi vor să discute despre modul în care crima le-a afectat şi despre cum făptuitorul ar
putea să repare răul produs
• Voluntari din cadrul comunităţii acordă sprijin victimelor şi lucrează cu făptuitorii în
vederea corectării acestuia şi pentru a menţine ori a reface legăturile dintre făptuitori şi familiile
acestuia, dintre făptuitori, victime şi comunitate
• Comunitatea organizează activităţi (cum ar fi, de exemplu, munca în folosul
comunităţii), prin care făptuitorii să fie capabili să îşi ducă la îndeplinire obligaţiile stabilite în
sarcina lor
• Programele educaţionale la care participă făptuitorii trebuie să îi facă pe aceştia
conştienţi de modul în care simt victimele şi să empatizeze cu ele; prin intermediul programelor se
urmăreşte, de asemenea, pregătirea făptuitorilor în a-şi asuma responsabilităţile ca membrii ai
comunităţii.

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

Problematica victimelor, din perspectiva justiţiei restaurative, va face, în cele ce

urmează, obiectul unei analize mai amănunţite.
Din perspectiva victimelor infracţiunilor, a concepe infracţiunea ca pe un rău produs
unei alte persoane, presupune a recunoaşte dreptul acestora la reparaţii din partea făptuitorului şi
presupune, de asemenea, negocieri între cele două părţi. Aşadar, este esenţială în justiţia
restaurativă încunoştinţarea victimei cu privire la depistarea şi prinderea infractorului. În cadrul
justiţiei restaurative se recunoaşte atât victimei, cât şi făptuitorului, puterea de decizie. Este
binecunoscut că victimele se simt adesea marginalizate şi nemulţumite de tratamentul care li se
acordă din partea autorităţilor din justiţia penală. Frustrarea provine din lipsa de informaţii în
general, precum şi din excluderea lor din proces. Victimele apreciază faptul că justiţia restaurativă
recunoaşte interesele lor în cauzele în care sunt implicate. În cadrul programelor de justiţie
restaurativă, victimele sunt informate cu privire la desfăşurarea procesului şi, pe de altă parte, li se
recunoaşte dreptul la diverse forme de restituire. Victimele agreează, de asemenea ideea ca
făptuitorii să fie traşi la răspundere pentru acţiunile lor. În general, victimele sunt în favoarea
justiţiei restaurative atâta vreme cât participarea lor este în totalitate voluntară.
Victima. Pe plan internaţional există deja un consens asupra scopului justiţiei
restaurative de a acorda victimei un rol central, context în care infractorul ar trebui să repare în
limite rezonabile răul făcut victimei11, atât din punct de vedere material, cât şi moral.
Acţiunea de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune este realizată în mod
obişnuit de către infractor, putându-se concretiza şi în prestarea unei activităţi în folosul victimei
(dacă este vorba de o singură victimă şi dacă aceasta este de acord), sau în folosul comunităţii.
Reparaţia presupune totuşi, în paralel, o cooperare a infractorului în cadrul unor activităţi de
pregătire, consiliere şi terapie. Activitatea de reparaţie se poate desfăşura şi sub controlul
comunităţii12.
Victimele vor să fie respectate, să li se redea demnitatea. În concepţia promotorilor
acestei noi filosofii penale, nu pedeapsa aplicată infractorului este întotdeauna foarte importantă
pentru victimă, cât mai ales reparaţia morală şi materială. În acest sens, unii autori chiar
minimalizează rolul reparator al pedepsei13: “Nu cred că o biată pedeapsă poate să facă parte din
reparaţia pe care o aşteaptă victima”.
Participarea la mediere îndreptăţeşte victima să primească scuze şi explicaţii din partea
infractorului şi de asemenea să exprime ceea ce simte faţă de fapta săvârşită. Adeseori acest lucru
ajută la depăşirea fricii şi a furiei, constituind o metodă curativă cu efecte pozitive în timp. Mai
mult, în cadrul medierii victima este pusă în situaţia de a se exprima cu privire la reparaţiile
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

materiale şi morale ce i se cuvin, într-un context pe care îl înţelege şi în sensul în care va obţine
rezultatele care se potrivesc cel mai bine cu necesităţile sale apărute în urma comiterii infracţiunii.
Multe victime rămîn nesigure, neştiind din ce cauză au fost alese drept „ţintă” şi mult timp continuă
să trăiască cu teama că vor fi iarăşi victimizate. Împăcarea poate fi considerată reuşită, dacă ea nu
numai că recunoaşte şi confirmă sentimentele victimei, dar îi şi oferă posibilitatea să-şi exprime
părerea şi să participe activ la soluţionarea cazului său. De felul cum decurge procesul medierii
depinde crearea unei atmosfere de înţelegere şi compătimire a victimei, asigurîndu-i încrederea în
sine, iar la încheierea acestui proces persoana să nu se mai simtă victim şi s ă cread ă c ă onoarea şi
demnitatea sa sunt inviolabile. Un moment principal este compensarea prejudiciului cauzat prin
infracţiune. Ulterior, mediatorul trebuie să supravegheze dacă sunt îndeplinite toate condiţiile
stabilite în procesul medierii.
Infractorul. În ceea ce îl priveşte pe infractor, în sistemul penal actual acesta are un rol
pasiv, nefiind pus în situaţia de a fi direct răspunzător faţă de victimă. Modelul restaurativ propune
o schimbare de optică: infractorul este confruntat cu consecinţele faptelor sale, cerându-i-se
îmbunătăţirea
10
A se vedea anexa nr. 2 la Recomandarea nr. 22/2000 a Consiliului Europei privind
îmbunătăţirea implementării regulilor europene pentru sancţiuni şi măsuri comunitare
11
Kevin Haines, Promoting Positive Restorative Justice Behaviour, Centre for Criminal
Justice and Criminology, University of Wales, Swansea, p.6
12
Kevin Haines, Some principled objections to a restorative justice approach to working
with juvenile offenders, Centre for Criminal Justice and Criminology, University of Wales,
Swansea, p. 3
13
Lode Walgrave, op. cit. p. 12 - 6 -

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

conduitei viitoare faţă de victimă şi faţă de comunitate, asigurându-i-se în acest context

un rol activ în ceea ce priveşte repararea prejudiciului14.
Din perspectiva infractorului, întâlnirea faţă în faţă cu victima este o ocazie de a da
explicaţii cu privire la conduita sa şi de a-şi cere scuze, ceea ce reprezintă elemente importante în
conştientizarea de către infractor a răului pe care l-a făcut, a suferinţei pe care a cauzat-o victimei.
În plus, pe parcursul medierii, infractorul are posibilitatea de a fi direct implicat în rezolvarea
conflictului şi de a accepta o reparaţie morală şi materială pentru victimă, ce poate fi centrată pe
clădirea unor punţi de legătură între infractor şi societate 15, ceea ce îl poate ajuta să restabilească
relaţiile cu comunitatea.
În majoritatea cazurilor, pentru mediere sunt selectate, în special, faptele cu participarea
minorilor (prevăzut de legislaţiile statelor din S.U.A. şi a unor ţări din Europa), precum şi faptele
penale cu pericol social redus, indiferent de vîrsta subiectului infracţiunii. De regulă, trebuie
clarificat de la început ce avantaje (beneficii) va avea victima, infractorul şi societatea ca urmare a
împăcării respective.
Pentru procedura medierii este important acordul infractorului de a participa şi a
respecta prevederile convenţiei de reparare a prejudiciului, fiind conştient de pericolul sancţiunii cu
urmări mult mai drastice în caz de nerespectarea cerinţelor înţelegerii.
Medierea trebuie să conţină două criterii caracteristice infractorului: responsabilitatea şi
tendinţa de a se resocializa. Responsabilitatea infractorului se exprimă prin recunoaşterea benevolă
a vinei şi întreprinderea unor acţiuni pentru repararea daunei pricinuite, care poate avea loc atît prin
intermediul acordării unei sume de bani victimei, cît şi prin executarea unor lucrări ca recompensă.
În timpul împăcării trebuie de comportat cu infractorul într-un mod uman şi de ab ţinut
de lacomentariul faptelor sale. Scopul medierii este de a recunoaşte şi a repara paguba cauzată de
infracţiune, dar nu de a condamna persoana pentru faptele sale. Acesta se va comporta într-un mod
responsabil şi conştiincios, doar dacă el va fi tratat respectiv.
Societatea. Diferenţa notabilă dintre justiţia restaurativă şi practica penală actuală este
aceea că în cazul procesului restaurativ se recunoaşte importanţa participării comunităţii alături de
victimă şi infractor la soluţionarea raporturilor juridice de conflict şi, astfel, la concretizarea acestui
nou model de prevenire şi control al criminalităţii19.
14
Kay Pranis, Building community support for restorative justice. Principles an
strategies, Minnesota Department of Corrections, 2000, htpp://realjustice.org
15
Helena Parada Coelho, Alternatives to custodial sanctions, Heuni nr.15, Helsinki,
1988, p. 157-158
16
Lode Walgrave, op.cit p. 75-93
17
Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind medierea în materie penală
18
Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei
privind medierea în materie penală
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate
19
Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 33-35 - 7 -

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

Referitor la factorii de succes în derularea programelor de intervenţie de tip restaurativ,

se pot identifica următoarele aspecte20:

• implicarea familiei poate fi utilă, ca factor protectiv şi stimulativ care să contribuie la

reinserţia socială a infractorului şi la scăderea riscului de recidivă;

• programele eficiente abordează comportamentul criminal prin prisma psihologiei

cognitiv-comportamentale, individul învăţând să-şi gestioneze relaţiile şi comportamentele, fie prin
reconsiderarea şi restructurarea exigenţelor anterioare, fie prin găsirea unui termen pozitiv de
comparaţie într-o persoană ce prezintă o anumită semnificaţie pentru el;

• programele eficiente sunt proiecte cu bază comunitară, deoarece în comunitate se

facilitează contactul subiecţilor cu realitatea, cu dificultăţile curente, iar aplicarea practică a celor
învăţate favorizează accesul la resurse, la activităţi şi relaţii care pot determina o schimbare
pozitivă.

Teoriile comunitare au ales să trateze comunitatea ca pe un sistem convenţional,

acceptând că este normal ca oamenii să aibă modalităţi de organizare formale şi informale, destinate
interacţiunilor sociale. Acest tip de interacţiune este abordat din perspectiva justiţiei comunitare,
termen acceptat şi utilizat în limbajul internaţional de specialitate.
Justiţia comunitară, la fel ca şi justiţia restaurativă şi justiţia informală, este generată de
mişcarea ce promovează rezolvarea pe cale consensuală a conflictelor penale, tratând fiecare
membru al comunităţii (inclusiv victimele şi infractorii) ca pe un partener 21, ceea ce presupune
participarea comunităţii la realizarea următoarelor deziderate :

• reabilitarea victimelor;

• reinserţia socială a infractorilor;

• rezolvarea anumitor probleme legate de criminalitate.

Aceste obiective se pot realiza prin sensibilizarea conştiinţei infractorului la adoptarea

unei conduite constructive, în sensul conştientizării faptei sale şi a urmărilor survenite, prin
atenţionarea factorilor decizionali şi de opinie cu privire la anumite probleme sociale (în speţă
asupra activităţilor şi comportamentului criminal), în vederea reintegrării infractorului în societate.
Justiţia comunitară nu se bazează pe competiţie şi contradicţie, ci pe colaborare şi prevenţie .
Componentele sistemului comunitar colaborează în sensul orientării spre o justiţie care să garanteze
siguranţa comunitară.
În accepţiunea lui James B. Cook22, de la Departamentul de Dezvoltare Comunitară al
Universităţii din Missouri, comunitatea reprezintă un tip particular de sistem social care se distinge
prin următoarele caracteristici:

• oamenii implicaţi în acest sistem au roluri bine definite şi arii de preocupări comune,
relaţiile dintre ei fiind aşezate pe o bază solidă;

• sistemul are continuitate din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale şi al

scopurilor generale;

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

• membrii comunităţii depind considerabil de cooperarea voluntară şi folosesc un minim

de măsuri de sancţiune şi coerciţie;

• este multifuncţional în sensul desfăşurării unor activităţi ce corespund diferitelor

dimensiuni economico-sociale;

• este dinamic, complex, dispunând de instrumente proprii de relaţionare;

• de obicei este caracterizat şi limitat prin elemente bine determinate.

Sistemul justiţiei comunitare oferă următoarele avantaje:

• promovarea protecţiei comunitare;

• prevenţia criminalităţii şi combaterea efectelor acesteia;

20
Ramona Ghedeon, Dalina Groza, Lucrul cu grupul. Ghid de bune practici nr. 3/2002,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002, p. 8-11
21
Doina Mihaela Boboş, Mariana Drăgotoiu, Dumitru Puşcaşu, Dezvoltare comunitară.
Ghid de bune practici nr.2/2002, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002, p. 9
22
Doina Mihaela Boboş, Mariana Drăgotoiu, Dumitru Puşcaşu, op.cit. p. 7-8 - 8 -

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

• repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiune, atât victimei, cât şi comunităţii;

• reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Medierea dă posibilitatea comunităţii de a cunoaşte mai bine sistemul de justiţie penală,

prin participarea celor direct interesaţi de criminalitate în calitate de mediatori voluntari din partea
comunităţilor locale şi prin posibilitatea iniţierii unor programe derulate de către organizaţii
comunitare23.
Implicarea comunităţii poate conduce către o mai bună înţelegere a criminalităţii şi, în
consecinţă, către încurajarea sprijinului comunitar acordat victimelor, reabilitării infractorilor şi
prevenirii criminalităţii, cu finalitatea reducerii sentimentului de teamă şi insecuritate în
comunitate24.
Şi victimele, şi infractorii sunt membrii societăţii: analizînd aceste trei componente ca
un tot întreg, va fi posibilă prevenirea consecinţelor negative ale criminalităţii.
Infractorii, de regulă, se simt izolaţi de societate şi inutili într-o muncă productivă.
Victimele infracţiunii, de asemenea, se pot simţi singuratice şi neajutorate în faţa dificult ăţilor. Un
program de mediere ar putea ajuta la consolidarea relaţiilor dintre membrii societăţii în scopul
prevenirii creşterii nivelului criminalităţii.
În procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia, asociaţiile obşteşti
şi/sau organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite colaborarea cu organele de drept
etc.
Această procedură este guvernată de unele principii:
1) principiul liberului consimţământ;
2) principiul confidenţialităţii;
3) accesul liber şi egal;
4) admisibilitatea medierii;
5) independenţa sistemului de mediere;
6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului.
Medierea nu va duce la un rezultat, dacă părţile nu doresc să participe în acest proces;
condiţia primordială pentru orice formă a sistemului medierii este participarea benevolă. În aceasta
constă diferenţa dintre sistemul justiţiei penale şi mediere: în ultimul caz, derularea procesului este
în mîinile părţilor (victima şi infractorul) care trebuie să participe benevol. Părţile, de asemenea, au
dreptul să renunţe în orice moment pînă la semnarea acordului de împăcare. Reprezentan ţii
organelor justiţiei penale şi mediatorul sunt obligaţi să informeze părţile despre drepturile lor pînă la
începerea procesului medierii.

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

Rezultatele procesului medierii ar fi imposibile fără principiul confidenţialităţii din două

motive. În primul rînd, confidenţialitate este o condiţie pentru un dialog productiv şi rezultate
constructive. Garanţia respectării principiului dat contribuie la stabilirea unei atmosfere de siguranţă
şi la relevarea aspectelor noi ale cauzei. Informaţia suplimentară, primită în acest mod, serveşte,
deseori, drept bază pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictului. În al doilea rînd, caracterul
confidenţial trebuie respectat pentru asigurarea intereselor părţilor. Discuţiile de orice gen din
cadrul medierii nu pot fi făcute publice, aceasta este posibil doar cu acordul părţilor. Deci se
evidenţiază „caracterul privat” al medierii, ceea ce este o deosebire de procesul penal tradiţional cu
principiul publicităţii, caracteristic acestui sistem. Informaţia este inaccesibilă atât pentru societate,
cât şi pentru organele justiţiei. Totuşi menţionăm că ar trebui să existe şi excepţii de la acest
principiu. În cazul în care în timpul medierii este relevat pericolul comiterii unei noi infracţiuni,
mediatorul trebuie să comunice informaţia necesară sau organelor de drept, sau persoanelor
împotriva cărora este îndreptat atentatul.
Accesul liber şi egal la procesul medierii presupune existenţa dreptului tuturor părţilor
(infractor şi victimă) de a participa la un proces de mediere, cînd sunt întrunite condiţiile din Codul
penal. Realizarea acestui principiu necesită cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale, precum şi
consecinţelor împăcării. În acest scop, ar fi binevenită stabilirea obligaţiei organului de urmărire
penală de a informa persoanele. Pentru a avea acces la procesul medierii este important ca realizarea
acestei instituţii să cuprindă întreg teritoriul ţării, adică să fie accesibilă şi funcţională. În acest caz,
statul trebuie să contribuie la realizarea medierii ca un serviciu real şi general accesibil.
Programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de
organizaţii obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea. Medierea nu este estimată ca o instituţie
perfectă, ea este tratată ca o posibilitate juridică de soluţionare a conflictului, la care e necesar de
apelat.
La împăcare se poate recurge în toate fazele procesului penal. În diferite ţări aceasta are
loc diferit. Unele programe funcţionează la orice fază a procesului penal, altele atrag încetarea
urmăririi penale, altele activează din momentul arestării persoanei, un şir de programe se realizează
în paralel cu procesul oficial, iar unele fac parte din executarea sentinţei (de exemplu: sancţiune
complimentară – repararea daunei). Se menţionează că este de dorit ca medierea să fie admisă în tot
timpul procesului.
Principiile generale ale justiţiei restaurative reflectă elementele esenţiale ale acestei
metode de abordare a criminalităţii, elemente ce clarifică locul important pe care îl poate ocupa
medierea în sistemul de justiţie penală, principalele sale caracteristici şi faptul că poate fi un
serviciu în folosul victimei, infractorului şi al comunităţii.
4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

Justiţia restaurativă are la bază un set de principii care conferă specificitate acestui nou
model de prevenire şi control al criminalităţii, trasându-i în acelaşi timp coordonatele generale7:

• infracţiunea este percepută ca un prejudiciu;

• activitatea restaurativă este centrată într-o mai mare măsură pe prejudiciul cauzat prin
infracţiune decât pe transgresiunea normei penale;

5
Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind medierea în materie penală
6
Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind
medierea în materie penală
7
Harry Mika, Howard Zehr, http://ssw.che.umn.edu/rjp

4
Justiţia restaurativă – o nouă metodă de rezolvare a conflictului agresor – victimă
- comunitate

• acordă un egal interes victimei şi infractorului, implicându-i în aceeaşi măsură în

înfăptuirea actului de justiţie;

• pune accent pe reabilitarea victimelor, acordându-le sprijin şi răspunzând nevoilor

acestora, aşa cum sunt ele percepute de către victimă;

• acordă sprijin infractorilor, încurajându-i să înţeleagă, să accepte şi să-şi îndeplinească

obligaţiile faţă de victimă şi faţă de comunitate;

• punctul de vedere al victimei este esenţial pentru a decide modalitatea şi măsura în

care se face repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;

• oferă ocazia unei comunicări, directe sau indirecte, între victimă şi infractor;

• comunitatea este un factor esenţial, încurajând colaborarea părţilor, reabilitarea

victimei, reintegrarea infractorilor, deziderate care în anumite cazuri sunt mai greu de atins prin
coerciţie şi izolare;

• arată respect faţă de toate părţile implicate – victimă, infractor comunitate;

• rezultatele actului de justiţie sunt cuantificate prin gradul în care reparaţia morală şi
materială a fost realizată şi nu prin gravitatea pedepsei aplicate.