DOGMELE CA ADEVĂRURI REVELATE, PĂSTRATE,

PROPOVĂDUITE, EXPLICATE ȘI DEFINITE DE

BISERICĂ PENTRU MÂNTUIRE

KEY: DOGMA ESTE COMUNIUNEA ŞI DESCRIEREA

EXISTENȚEI ȘI A PERSOANELOR DUMNEZEIEȘTI ȘI
OMENEȘTI

A. GENERAȚITĂȚI: etimologie și evoluție istorico-filologică și

teologică

∆όγ$α – vb. δοκέω / δέδογ$αι ( medio-pasiv, perfect

compus) – ceea ce a fost determinat, hotărât, definit, stabilit/
dogmatizat

- Ceea ce a a fost întemeiat ca un adevăr logic, „adevăr

incontestabil” Sf. Iustin Popovici

a. Era folosit cu referire la:

- concepții filosofice

- credințe religioase

- hotărâri seculare

”Aceste dogme nu sunt opinii sănătoase; aceste dogme nu sunt în

acord cu Biserica, îmbrăcând cu cea mai mare necuviință/necredință
pe cei ce sunt mărturisitori ai acestora” (Sf. Irineu, Epistole)
”Hristos a zădărnicit dogmele cele cu privire la idoli ale
păgânilor” (Origen, Fragmente la Profetul Ieremia)

”Despre absurditatea dogmelor iudaice…” (Sf. Eusebiu al Cezareii,

Contra lui Marcel)

Luca 2,1/ ”În zilele acelea a ieşit poruncă (δόγ'α) de la Cezarul

August să se înscrie toată lumea”.

b. În VT – decrete politice, legi şi reglementări statale

- poruncile din legea lui Moise

- dispoziţii ce ţin de viaţa religioasă în general

a. În Noul Testament sunt folosite pentru prima dată

cu referire la Sinodul de la Ierusalim: Fp. 16:4 ”Şi
când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească
învăţăturile (δόγ)ατα) rânduite de Αpostolii şi de
preoţii din Ierusalim…”

- Sf. Ap. Pavel spune: „prin dogme a desfiinţat legea poruncilor

lu Moise” (Ef. 2, 15).

d. În primele secole creștine noțiunea primește conținutul

semantic și teologic care se păstrează până astăzi:

- Veacul apostolic - dogma era un adevăr de credinţă

incontestabil, absolut şi obligatoriu. Sf. Iganatie
Teoforul

- Origen în tratatul lui Despre principii (4,1,1), pentru

a nu fi confundate cu dogmele filosofiei și religiilor
păgâne, vorbește de dogme mântuitoare (τα σωτήρια
δόγ$ατα) ale Bisericii.

-”Potrivit cu dogmele Evangheliei așa să și

lucrați” (Didahia I, 3)
 - ”Dogmele bunei-cinstiri/dreptei-credințe” (Constituțiile
Apostolilor, 3.5.3)

- ”Fiind îndemânatici în ceea ce privește inițierea noastră în

teologia dogmelor celor de negrăit” Sf. Grigorie de
Nyssa

- - ”Râvna cu privire la dumnezeieștile dogme și a iubirii de

înțelepciune a acestora” (Sf. Vasile Mare, Epistole)

- ”Dogmele sunt adevăruri de credință pe care creștinii

trebuie să își zidească viața lor virtuoasă” Sf. Grigorie
de Nyssa

- ”Viețuirea creștinilor se împarte în două : în partea etică

și în păstrarea cu acrivie a dogmelor ; dogma mântuirii se
păstrează predania ce vine prin Botez, iar viața creștină
prin ținerea poruncilor lui Hristos.” Sf. Grigorie de
Nyssa

e. Teologii ortodocși moderni numesc dogma:

- ”Definiție a credinței” (Zico Rossis)

- ”Adevăruri descoperite, păzite, definite și explicate de

sinoadele ecumenice” (M. Malinovski)

- ”Didascalia sau învățătura de credință constantă a

Bisericii, adevărurile eterne și revelate” (Ion Bria)

- ” Punctele planului de mântuire și îndumnezeire a

omului; sensuri ultime ale existenței” (Dumitru
Stăniloae)

DOGMA:
 ✓ Un adevăr viu, neschimbabil, revelat de Dumnezeu,
formulat de Biserică și predicat creștinilor în vederea
mântuirii.

✓ Dogma nu este numaidecât un principiu teoretic, ce

trebuie aplicat practic, ci este viaţa dreaptă, sau
evaluarea credinţei în acord cu criteriile vieţii
dumnezeieşti mărturisită de purtătorii ei- sfinţii
(Nikos Matsoukas).

B. GENEZA DOGMEI

a. Premisele și procesul proclamării dogmatice:

- Contextul istoric, dinamica firii umane, necesitatea cognitiv-

rațională a ființei umane.

- Întrucât viața Bisericii nu este ceva static, ci este un parcurs

dinamic către viitor, și prin urmare o desfășurare istorică,
pentru acest motiv dogma este determinată de parcursul
istoric al Bisericii.

- Dogmele apar la început ca propuneri prelucrate sau simple

ale conținutului credinței Bisericii, apoi sunt receptate și
asumate de Biserică ca hotărâri (oros) sau definiri ale
adevărurilor absolute ale omologhiei creștine.

b. Criteriul de definire și „proclamare” al dogmelor

- Vechimea învățăturii, universalitatea și consensul (Vincențiu de

Lerini).

- Dogmele sunt declarate oficial norme de credință ale Bisericii

pe temeiul: consimțirii de către pleroma Bisericii și pe tăria
experienței pe care o are Biserica cu privire la istoria
dumnezeieștii iconomii.

- Sinodul ecumenic autoritatea cea mai înaltă în materie de

credință, definește credința și gândirea Bisericii, iar corpul
 ecclesial o receptează în acord cu Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție.

- Definirile dogmatice care provin: trăirea creștină, școlile

teologice, pot fi numite adevăruri de credință dacă sunt în
acord cu învățătura revelată a Bisericii, dar nu dogme pentru
că nu sunt proclamate de un sinod ecumenic și receptate de
Biserică.

- În acest sens putem face o diferență formală între dogma

hristologică proclamată în cadrul sinoadelor ecumenice și
învățătura dogmatică despre Sfintele Taine ce nu a fost
definită în cadrul unui Sinod Ecumenic.

- Învăţătura de credinţă în virtutea căreia se formulează

dogmele, nu este o abstracţiune sau teoria oficială a credinţei,
ci viaţa Bisericii, Sinod Ecumenic nefiind o instanţă supremă
cu autoritate ultimă în materie de credinţă, ci este viaţa
Bisericii în desfăşurarea ei cea mai intensă.

- Hotărârile învăţăturii de credinţă pentru o dogmă sau alta a

Bisericii, provin din nevoile vieţii însăşi;

- Învăţătura dogmatică slujind organismul comunitar al

Bisericii, angajează limbajul ca element al mediului necesar
oricărei analize şi ştiinţe.

- Credinţa nu constituie o acceptare naivă şi neverificată a

unor păreri, ci este comuniunea cu conţinutul vieţii; această
comuniune presupune şi existenţa unor elemente de
judecare, discernere, încercare şi evaluare.

- Conţinutul credinţei cu care se îndeledniceşte teologia

dogmatică este ceva viu şi concret, normă şi hotar al
comuniunii cu adevărul şi viaţa.

- Conţinutul dogmei ca viaţă harismatică se poate apropria

doar printr-o minte luminată, experiată prin har ce mijloceşte
 participarea la adâncimea tainelor dumnezeieşti; însuşirea
dogmei se face prin toate funcţiile sufleteşti: minte, raţiune,
inimă, voinţă etc.

b. Fomularea sau etapele definirii dogmatice

- Dogmele nu au luat naștere datorită mitologiei sau a

cugetării creștine ca proces exclusiv uman, ci din nevoia
firească de înțelegere a Revelației, dar şi ca nevoie de
delimitare faţă de neadevăr.

- Factorii principali ce stau la temelia procesului de precizare și

definire dogmatică, sunt Biserica și Duhul Sfânt.

- Morala creștină și liturgica au avut nevoie de lămurire şi

desluşire ceea ce a condus la începutul definirii dogmatice
creștine. Viața primilor creștini în plan liturgic și moral era
plină de seva revelației dumnezeiești care a trebuit a fi
explicitată și definită.

- Ereziile au constituit prilejul și contextul ce a obligat Biserică

să îşi prezinte în plan dogmatic învăţătura de credinţă,
delimitându-se de neadevăr.

- Etapele formulării dogmatice:

-asumarea adevărului revelat (contact direct cu

Mântuitorul Hristos, sau din sfintele Scripturi – kenoza,
euharistia, desăvârșire etc.)

- fermentarea acestui adevăr sau dezbaterea teologică

care până la stabilirea printr-un Sinod al unui temei de
credință este necesară și obligatorie

- definirea sau proclamare de dogme survine în urma

unui proces amplu ce privește un adevăr de credință
sau altul, adevăr analizat și exprimat sintetic și
dogmatic în cadrul unui Sinod Ecumenic
 - recepția Bisericii

- Ex: În Sfânta Scriptură există mărturisiri de credință, care au

devenit reguli ale credinței și apoi simboluri de credință.

- Acest parcurs și dezvoltare a învățăturii de credință revelate a fost

foarte folositoare în contactul cu ereziile și în contact cu gândirea
seculară din fiecare moment istoric.

c. Dogma, teologumena și părerea teologică – raport calitativ

teologic

- Teologumena (θεολογού$ενα) își are întemeiere în Revelație,

dar nu are consensul unanim al Bisericii (crearea îngerilor,
modul creării sufletului, ridicarea cu trupul al cer a Maicii
Domnului etc.)

- Ele pot constitui baza unei dezvoltări și învățături teologice,

dar nu pot fi introduse formal în tezaurul dogmelor credinței.

- Părerea teologică - dacă nu are o întemeiere în Revelație ea

rămâne o simplă părere particulară.

- Dacă sunt justificate pe temeiul izvoarelor Revelației, nu

contrazic dogmele și se apropie de teologumne din punct de
vedere calitativ ele sunt admise în teologia dogmatică.

- Criteriul de cernere a acestor trei sunt recepția pleromei și

consensul Bisericii.

- Toate trei (dogma, teologumena și părerea teologică)

constituie conștiința teologică și doctrinară a Bisericii.

- ∆ογ'ατικώς / αγωνιστικώς / διαλεκτικώς= dogmatic/

militant/dialectic: Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Vasile cel Mare,
dimpreună cu sf. Ieronim – fac diferența între dogmă,
dezvoltările dogmatice personale și expresiile dialectice ale
credinței.
C. ELEMENTELE CARACTERISTICE ALE DOGMEI:

a. Dogma este un adevăr descoperit de Dumnezeu

oamenilor. Conținutul revelat face deosebirea între
dogmele creștine de cele păgâne.

b. Are un caracter divino-uman: dogme dumnezeiești,

dogme evanghelice, dogme creștine, dogme apostolice.

c. Dogmele sunt aplicarea Evangheliei în diferite momente

ale istoriei.

d. Dogma înseamnă în principiu o realitate autentică anume

din învățătura Bisericii, ce face trimitere la adevărul
Revelației celei în Hristos.

e. Dogmele modelează viața noastră după modul divin:

”Cunoașterea dogmelor presupune o experiență religioasă” (G.
Florovski).

f. Dogmele alcătuiesc „un sistem” deschis şi stabil, în

Hristos, ca Dumnezeu şi Om, prin care se realizează
planul de mântuire al omului.

g. Dogmele nu sunt numaidecât definiţii, sau concluzii

teoretice care au funcţionalitate determinată şi puternică
prin sine în spaţiul Bisericii, ea este ”analiza descripătivă a
conţinutului credinţei aşa cum se manifestă în viaţa şi
monumentele revelate ale Bisericii” (N.Matsoukas)

D. NATURA DOGMEI

a. Are o natură neschimbabilă, dar dinamică.

b. Dogma este o realitate antinomică ce se poate aborda și

înțelege numai prin trăire creștină și prin contemplație:
theologhisire.
 c. Are un caracter finit și un conținut infinit. Absolutul nu a
putut fi cuprins prin definirea a nici unui eveniment
istoric mântuitor, astfel dogma ca realitate istorică nu
poate cuprinde în ea întreaga Revelației.

d. Dogma presupune o relație personală a omului cu

Persoanele Sfintei Treimi. Proclamarea dogmelor se face în
urma unor experiențe adânci a tainelor dumnezeiești.

e. Dogmele nu au ca temei o reflexie și lucrare exclusiv

intelectuală, ci o experiență existențial- personală și
ecclesială a lui Dumnezeu.

f. Ea are o structură quasi-logică, în acord cu natura logică a

omului: ”proiecții logice, ale unor principii supralogice”.

g. Dogmele sunt dumnezeiești prin adevărul pe care în

cuprind și o formă dumnezeiască și umană, acesta fiind
produsul unui act sinergic.

h. Dogma este o realitate istorică și metaistorică.

i. Există un punct sensibil în privința ”istoricității dogmei”.

Sigur că dogma este și realitate istorică, accentuată excesiv,
însă, face ca dogma să fie redusă la un act social și decret
istoric-secular.

E. DOGMA ȘI REVELAȚIE

a. Iisus Hristos a spus: ”Eu sunt adevărul”. Pe temeiul Revelației

dogmele explicitează adevărul sau pe Hristos în lucrarea lui
de recapitulare și mântuire a tuturor în El

b. Ea este structura generală ce întrupează conținutul Revelației,

privită în ansamblul ei.
 c. Dogmele pe temeiul revelației supranaturale exprimă
sensurile ultime ale existenței.

d. Părintele Stăniloae pe temeiul Revelației: Dogme naturale și

dogme supranaturale.

e. Revelație-Biserică-Cincizecime (dogme).

f. Adevăruri teoretice ale credinței, principii fundamentale ale

Revelației lui Hristos primind autoritate valabilă din partea
Bisericii.

g. Se cuprind tot adevărul Revelației aflat în Sfânta Scriptură și

în monumentele/izvoarele scrise ale Sf. Tradiții: în definițiile
și simbolurile de credință ale sinoadelor ecumenice, canoane,
scrieri ale Sf. Părinți.

h. Dogmele devin ulterior realități mistagogice și sacramentale,

adevăruri vii și prezente în viața spirituală a omului, norme ce
definesc drumul istoric al Bisericii către destinația ei finală.

F. CARCTERUL ECLESIOLOGIC ŞI SOTERIOLOGIC AL

DOGMEI.

a. Dogma este un adevăr formulat, apărat și impus de Biserică.

b. Biserica are în ea puterea creatoare a Duhului Sfânt pe

temeiul căreia poate definii și proclama dogme și definiri ale
credinței în diferite momente istorice.

c. Biserica și caracterul ei sinodal și sobornicesc asigură

caracterul infailibil al dogmelor.
d. Potrivit Sf. Iustin Popovici: „Biserica este trupul prin care
adevărurile dogmatice curg ca sângele, dând viaţă veşnică tuturor
mădularelor organismului divino-uman. Cel care prin nevoinţă se
va uni cu trupul dumnezeiesc şi omenesc al Bisericii, acela simte cu
toată fiinţa sa că dogmele sunt puteri sfinte şi dătătoare de viaţă,
care îl renasc ca nemuritor şi veşnic...”

e. Dogmele nu se păstrează într-un tezaur esoteric accesibil

numai celor aleși, ci constituie viața Bisericii pe care sunt
chemați să o trăiască toți creștinii. De aceea ele sunt numite și
”Dogmele ale Bisericii”.

f. Dogmele sunt adevăruri ce conduc pe creștin la mântuire,

întrucât îl exprimă pe Hristos în lucrarea Sa mântuitoare.

g. Dogmele reprezintă conținutul credinței creștine

mântuitoare.

h. Ele sunt temelia întregii trăiri creștine, a relațiilor cu

Dumnezeu și cu semenii.

i. Dogmele constituie principiile vieții duhovnicești, chezășia

învierii noastre.

j. Negarea dogmelor, a adevărului, reprezintă ruperea de

comuniunea credinței și a iubirii Trupului tainic al lui
Hristos- erezia.

k. Caracterul ecclesial şi mistagogic al dogmelor: „Dogmele

păzite păzite de Biserică pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar
pe altele în mod tainic le-am primit prin Tradiţia apostolică” Sf.
Vasile cel Mare.

l. Biserica gândeşte prin dogme: conştiinţa dogmatică a

Bisericii
 m. Chiar dacă dogma a fost pricinuită de cele mai multe ori de
erezii, ea dă un răspuns mulțumitor năzuințelor sufletului
omenesc, răspunzând în chip satisfăcător rațiunii omenești.

G. DOGMĂ, CUNOAȘTERE și VIAȚĂ SPIRITUALĂ

a. Rațiunea nu a fost niciodată neglijată în creștinismul

ortodox, ci a avut locul ei și importanța ei procesul
cunoașterii în general și în cunoaștere dogmatică în
special.

b. Dogma răspunde unei nevoi de cunoaștere rațională a

omului.

c. Formularea dogmelor cu ajutorul rațiunii, face ca adevărul

dumnezeiesc să fie inteligibil.

d. Pentru a fi înțeleasă și a juca un rol important în

cunoașterea dogmatică, dogma are nevoie de a fi
cunoscută prin inimă curată.

e. Duhul Sfânt este cel care ridică mintea noastră la o

înțelegere supranaturală a dogmelor dumnezeiești.

f. Formularea dogmatică survine în urma unei experiențe

dumnezeiești în Duhul Sfânt, iar pătrunderea lor se face
doar de cei ce sunt pregătiți pentru aceasta.

g. Formularea și cunoașterea dogmei se realizează pe

temeiul unei lucrări teandrice între om și Dumnezeu.

h. Dogma inspiră și conduce pe creștin în viață, petrecând un

proces duhovnicesc de osmoză și asumare organică a
realităților dogmatice.

i. Dogma îl călăuzește pe creștin spre mântuire, nu îl

închide, nu îl limitează, ci îl deschide spre realitățile
dumnezeiești.
j. Viaţa duhovnicească înţeleasă drept comuniune cu viaţa
dumnezeiască, este o stare raţională a întregii fiinţe umane
(de la simţurile trupului până la cele mai subtile mişcări
ale minţii, integritatea şi pura şi dumnezeiasca simplitate);
prin dogmă se realizează restaurarea raţiunii în cadrele
funcţionării ei în conformitate cu firea; dogma nu este un
principiu abstract ce se explică şi cercetează printr-o
raţiune autonomă şi izolată.

Studiu caz terminologic:

1.HOROS, EKTHESIS, SYMBOLON, DOGMA, OMOLOGHIA.

2.DOGMĂ, DOGMATICĂ, DOGMATIZARE, ADOGMATISM.