Universitatea de stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Specialitatea Finanţe

TEZĂ ANUALĂ

Tema: Politica financiară a întreprinderii şi

mediul economico-social.

Coordonator ştiinţific:
Ciobanu N
A efectuat: studenta
(BAC) gr. EF0201
Braşoveanu Nina

Chişinău 2004
 Cuprins
Înroducere

Capitolul I “Noţiuni privind politica financiară a întreprinderii. ”

1.1 Tipuri de politici financiare din cadrul întreprinderii.
1.2 Rolul politicii financiare în decizia de finanţare a întreprin-
derii si a deciziei politicii de investiţie.
1.3 Scopurile politicii financiare şi strategia financiară a firmei.

Capitolul II “ Conţinutul şi structura politicii de

dividend si formele politicii de credit 
2.1 Tipuri si indicatori ai politicii de divident .
2.2 Plata dividendelor şi sursele de plata.
2.3 Formele politicii de credit in cadrul intreprinderii.
2.4 Riscul financiar si de credit.

Capitolul III ‘‘Analiza economico-financiara a

Intreprinderii SRL ‘‘Feodora’’

Încheiere

Bibliografie
 Întroducere
Obiectivul cercetării constă în studiul theoretic metodologic şi
particularităţilor politicii financiare a întreprinderii şi mediul economico-
social.
Obiectul propus presupune realizarea următoarelor sarcini de cercetare:
 Evoluţia privind politica financiară a întreprinderii;
 Evidenţierea şi structura politicii de dividend;
 Determinarea obiectivelor şi formelor politicii de credit.
Obiectivul şi sarcinele cercetării au determinat structura tezei care constă din
întroducere, trei capitole, încheiere şi lista bibliografică.
Capitolulu I “Noţiuni privind politica financiară a întreprinderii”
Activitatea econonomică a întreprinderii nu se dezvoltă decît în măsura
eficacităţii financiare a combinaţiilor investiţiilor pe care întreprinderea este
capabilă să le pună în funcţiune. Conţinutul politicii financiare este definit de
toate opţiunile referitoare la fluxurile financiare asupra volumului şi structurii
capitalurilor accumulate.d
Capitolul II ‘’ Conţinutul, structura politicii de dividend si formele politicii
de credit ‘’
Cuprinde principalii indicatori ai politicii de dividend care sunt următorii:
dividend pe acţiune, randamentul pe acţiune, beneficial pe o acţiune etc.
La prima vedere, tratarea politicii de credit în contextul analizei şi
programării necesarului de active circulante pare hazardant, dar dacă dăm
atenţie tuturor implicaţiilor, creditul commercial constatăm că unele din
efectele lui pe lîngă consolidarea vănzărilor şi deci a pieţei şi pe lîngă sporul
de profit îl reprezintă şi apariţia inevitabilă a soldului contului clienţi, deci a
unei alte forme de imobilizare a capitalului circulant, acesta este motivul
pentru care tratăm politica de credit.
Capitolul III ‘’ Analiza economico-financiara a intreprinderii
SRL ‘’FEODORA’’.
Acest capitol cuprinde analiza economico-financiara a intreprinderii SRL
‘’Feodora’’ in baza indicatorilor care sunt : Rentabilitatea activelor, rentabili-
tatea capitalului propriu, rata creantelor in valoarea activelor curente, rata
datoriilor pe termen scurt in suma totala a surselor de finantare, rata datoriilor
pe termen scurt in suma totala a datoriilor, lichiditatea curenta ,lichiditatea
absoluta, rentabilitatea veniturilor din vinzari.
Obiectul de cercetare îl constituie întreprinderea SRL “ Feodora’’ din jud.
Ungheni cu o formă de proprietate colectivă. A fost înfiinţată în anul 1995 şi
activitatea principală a întreprinderii o constituie comerţul cu amănuntul a
articolelor de tutun şi băuturilor alcoolice.
Suportul metodologic şi teoretic-ştiinţific al lucrării:
1. Pentru abordarea problemelor relevate în teză au fost consultate un şir de
resurse bibliografice.
2. Pentru cnoaşterea ştiinţifică mai profundă a problemelor cercetate au fost
studiate viziunile urmatorilor autori: I.Mihăilescu, T. Mihai, N. Hoanţă,
Bistriceanu, Ion Stancu, Horea Cristea, Antoniu N. Din pleiada
economiştilor străini au fost studiate viziunile lui: I. M. Keynes, M.
Friedman, Stephen etc.
Capitolul I “Noţiuni privind politica financiară a
întreprinderii “.
1.1 Tipuri de politici financiare din cadrul întreprinderii.
Într-o abordare generică, politica financiară a întreprinderii poate fi definită ca
alegerea condiţiilor financiare ale adaptării întreprinderii la mediu.
Politica financiară este un “scenariu” cu dubla constrîngere: a solvabilităţii şi a
rentabilităţii. Acest scenariu este influenţat de restricţiile externe generate de
autoritatea publică, mediul financiar (de exemplu inflaţia ), de madiul politic
( de exemplu criza energetică ).
Politica financiară reprezintă o componenţă a politicii generale a întreprinderii,
şi are o influenţă asupra constituirii, repartizării fondurilor, în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare, al creşterii eficienţei ciclurilor
de exploatare şi de investiţii şi a întregii activităţi: Între politica economică
generală şi cea financiară au misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele
de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a
acestora, asigurarea echilibrului financiar, fixarea preţurilor, reducerea costurilor
capitalului etc., şi trebuie să fie adoptată permanent condiţiile concrete ale
fiecărei întreprinderi.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată pe
întreprindere în funcţie de obiectivele sale, de rentabilitate şi risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de
creştere a capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare a acestei creşteri,
deoarece asemenea alegeri guvernează sporirea capitalului financiar şi gradul de
autonomie al întreprinderii.
Tendinţa, pînă în anii recenţi, a fost de a reduce politica financiară la decizii
de investiţii sau la colectarea de capitaluri. În realitate, sfera politicii financiare
vizează o multitudine de decizii cu privire la ritmul şi modalităţile de creştere a
capitalurilor economice, modalitatea de finanţare, afectarea surplusului monetar,
organizarea structurii puterii financiare etc.
Acţiunea generată de realizarea funcţiei întreprinderii este în primul rînd o
activitate de natură industrială şi comercială, care se confruntă cu o serie de
constrăngeri şi îndeosebi cu constrîngere financiară. De altfel, moneda este
suportul oricărui schimb şi exprimarea financiară este practic singurul mijloc de
apreciere, într-o manieră cantitativă a activităţii întreprinderii. Sancţionarea
oricărei iniţiative este de asemenea financiară.
Obiectivul profitului şi exprimarea financiară au condus, în mod normal, la
suprapunerea politicii generale şi politicii financiare.
În măsura în care activitatea întreprinderii se evidenţiază mai întîi ca o alegere
de produs şi o alegere de piaţă logica industrială-comercială a primat asupra
logicii financiare, politica financiară apărînd ca o “ameliorare” a unei
constrîngeri în serviciul activităţii industriale şi comerciale. Pe de altă parte,
calculul economic privilegiind punctul de vedere financiar, a tins spre asimilarea
politicii generale de către politica financiară. Însă indiferent de etapa de viaţă a
întreprinderii, politica generală a întreprinderii este mai întîi de toate o dublă
alegere:
- a politicii de creştere;
- a politicii de independenţă.
Profitul se află atît între cele două obiective, cît şi ca obiectiv specific. În această
optică, politica financiară nu este autonomă faţă de politica generală, ea este o
componentă a acesteia. Arbitrajul între creştere, prestigiu, putere şi risc
presupune utilizarea unei anumite politici financiare. Din contra, dacă se va
aborda strict, conform logicii pieţei, politica financiară devine o veritabilă
dominantă a politicii generale a întreprinderii.

1.2 Rolul politicii financiare în decizia de finanţare şi a deciziei

politicii de investiţie a întreprinderii.
S-a adoptat în general, sub conceptul de decizie financiară, orice arbitraj între
deţinerea unei sume de monedă şi deţinerea unui activ ( fizic sau financiar ).
Însă, conform naturei acestui activ şi conform cadrului de realizare a alegerii,
decizia va fi de natură fundamental definită în cele două cazuri:
Întreprinzătorul schimbă moneda contra unui activ fizic pentru a-şi putea
desfăşura activitatea economică, obiectivul fiind performanţa economică. Cel
care economiseşte şi subscrie la crearea sau la creaşterea capitalulului unei
întreprinderi participă la un arbitraj diferit, schimbînd moneda contra activ
financiar, căutînd un profit, fie sub formă de dividend, fie sub formă de dobîndă.
Cele două arbitraje ( decizii ) pot fi incompatibile. Exigenţele investitorului pot
deveni pentru întreprinzător o constrăngere, pe care acesta va încerca s-o
satisfacă diminuînd costul „constrîngerii”.
Decizia financiară se ia în confruntarea întreprinderii cu piaţa financiară şi de
credit, piaţa din ce în ce mai “instituţionalizată”, iar sancţionarea politicii în
întreprinderi care ignoră obiectivele specifice pieţilor financiare se traduce, în
primul rînd, prin creşterea riscului financiar al acesteia.
După cum am spus în general se consideră decizia de investire ca decizie
fundamentală a întreprinderii. Această optică este relativă, oarecum valabilă în
cazul întreprinderii noi, care se constituie. În celelalte cazuri investiţia nu mai
are aceiaşi importanţă, fiecare investiţie în parte nu mai constituie pentru
întreprindere un pariu pentru existenţa sa sau cel puţin pe independenţa sa.
Foarte adesea investiţia, într-o întreprindere matură, au un rol adiţional chiar
marginal.
Mai jos este prezentat modul cum investiîia şi finanţarea modifică capitolul
economic şi capitolul financiar al întreprinderii, care sunt “fructele” acumulate
după creaţia sa.
Activ Efectul decizia Pasiv
Capitalul social Volum Capital financiar
Lichiditatea Structură Exigibilitate
Mobilitate/divizibilitat Flexibilitate Capacitatea de
e îndatorare
Riscul activităţii Rentabilitate Risc financiar
economice diferenţială
Rentabilitatea activului Costul finanţării

Decizia de investire nu bulversează situaţia întreprinderii, ci o succesiune de

decizii de investire pot influenţa în mod progresiv, orintarea întreprinderii. Mai
mult, modificările induse pot fi temporare, fenomenele iniţiale jucînd un rol
important. Efectul rentabilităţii diferenţiale, generat de efectul îndatorării nu este
decît unul din aspectele pe care întreprinderea trebuie să le ia în considerare în
momentul deciziei. Analiza financiară tradiţională a pus accentul pe efectul de
structură şi efectul de risc,tehniciile moderne pun accentul pe rentabilitate.
Posibilitatea pe care o are întreprinderea de a se adopta, mai uşor sau mai greu,
la o modificare a mediului, depinde atît de structura activului său, cît si de
capacitateade îndatorare a acesteia.
În acest sens, gestiunea întreprinderii poate fi analizata ca gestiunea unui
portofoliu de active, viitorul ei depinzînd de structura şi eficacitatea acestui
portofoliu la un moment dat, dar mai ales de adaptarea progresivă a compoziţiei
portofoliului la evoluţia mediului.
Confruntarea datorită căreia întreprinderea constituie „inima” evoluţiei
economiei contemporane şi anume confruntarea dintre economisire şi investire
evidenţiază o schemă de comportament financiar foarte complicată la nivelul
întreprinderii. Cele două constrîngeri financiare a echilibrului şi a rentabilitaţii,
rămîn fundamentale, însă condiţia realizării lor presupune luarea în considerare
a ansamblurilor a elementelor mediului, în particular a mediului financiar, în
cadrul caruia întreprinderea este un partener de dialog, alături de stat, bănci,
instituţii financiare nebancare, sindicate, salariaţi, comunităţi locale etc.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderii sunt: decizia de
investiţie, decizia de finanţare, decizia de autofinanţare şi politică dividendelor.
1. Decizia de investire a unui agent economic, de a plasa capitaluri într-o
anumită operaţiune, este rezultatul corelării strînse dintre costul
capitalului utilizat propriu sau împrumutat şi rentabilitatea scondată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri
( acţionari, creanţieri ) pentru a finanţa proiectele unei societăţi comerciale.
Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l
plătească întreprinderea pentru reconstruirea totalului pasivului respectiv, pentru
a se aproviziona cu capitaluri.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea reclamată de
aducătorii de capital. Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate
mai mică decît costul capitalului, ea va fi sancţionată economic de piaţă în felulu
următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare, ea va obţine pierderi
contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît
cheltuielele financiare ( principal plus dobînda ).
 2. Dacă întreprinderea este finanţată prin capital propriu, pierderile contabile
se repercutează asupra masei capitalului propriu, micşorîndu-l.
În schimb, dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitatea mai mare
decît costul capitalului, indeferent de maniera de finanţare, numai că va avea
probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creează şi posibilităţile
reale de creştere a volumului de capital propriu.
Ca urmare a celor prezentate anterior, se poate aplica următorul raţionament:
Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egal cu costul
capitalului pot fi acceptate.
Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mică decît costul capitalului
trebuie respinse.
În felul acesta, costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau
respingere a unui proiect, respectiv a deciziei de investire.
3. Decizia de finaţare reprezintă obţiunea întreprinderii de a-şi acoperi
nevoile de finaţare a proiectelor unite în vedere fie prin fonduri proprii,
fie prin împrumuturi, fie prin participaţie. Oricum ar fi ea, decizia de
finanţare este proprie fiecărei întreprinderi, fiecărui proiect în parte. Nu
există o decizie optimă pentru toate întreprinderile, indiferent de
condiţiile de loc şi de timp.
Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fondurile proprii şi
creditele bancare în vederea finanţării unui proiect oarecare sau adoptarea unei
ponderi anumite a fondurilor proprii faţă de creditele bancare. Actul de decizie
asupra finanţării aparţine, întreprinderii întrucît ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere şi
şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi de disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital, de
cererea şi oferta pe piaţa capitalurilor de împrumut, de existenţa sau de
inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.
Dacă remunerata sau costul capitalului propriu sau împrumutat are o pondere
foarte mare în luarea unei decizii de finanţare, tzrebuie de spus tot odată că acest
criteriu al rentabilităţii proiectului este hotărîtor. Pentru clarificarea alegerii între
două căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza cîtorva indicatori,
precum rentabilitatea, solabilitatea şi lichiditatea, astfel încît calea ce urmează a
fi aleasă să satisfacă creşterea acestora.
Icidenţa respectivelor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul
următor:
1. Dacă rentabilitatea scondată este superioară rata dobînzii, este oportună
apelarea la împrumuturi întrucît, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie
la creşterea masei profirului ( beneficiului ) şi deci, creşterea
randamentului capitalului propriu;
2. Decizia de finanţare prin îndatorare are, influenţă pozitivă asupra
solvabilităţii numai că, în cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se
degradează mult mai repede;
 3. Finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.
Avînd în vedere, însă faptul că resursele primite prin îndatorare au un
termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu
depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
3.Deciziile de autofinanţare. Autofinaţarea este principiul cel mai răspîndit şi
semnifică faptul că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind
rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprinderile, cît şi pentru
acţionari, fiindcă:
1. întreprinderea ca persoană juridică, este aranjată întrucît pentru realizarea
creşterii economiei n-are nevoie să recurgă sursele finanţare externe, nici
la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească
valoarea nominală a acţiunilor existente nici la piaţa financiară a
capitalurilor.
Folosin împrumutul ( beneficiul ) propriu pentru dezvoltare ( creşterea
capitalului proăpriu ) se realizează totodată şi o independenţă sporită faţă de
bănci.
2. Acţionarii sunt avantajaţi întrucît fară vre-un efort financiar din partea lor
creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi acţiunilor pe care ei le deţin, deci
creşte bogăţia acţionarilor. Profitul total obţinut de întreprindere este mai slab
impozitat, întrucît partea utilizată pe loc pentru dezvoltare este exceptată de la
impunere sau se impune cu o acută mai redusă. Orice politică de autofinanţare
trebuie analizată în funcţie de rata rentabilităţii pe care o degajă profitul
( beneficiul ) reinvestit. Dacă rata rentabilităţii proiectelor obţinute prin
autofinanţare este egală cu rentabilitatea cerută de acţionari, politica de
autofinaţare este neutră pentru întreprindere. Valoarea financiară a întreprinderii
creşte numai dacă rata rentabilităţii proiectelot autofinanţate este mai mare decît
rentabilitatea reclamată de acţionari.
4. Decizii ale politicii de investiţie.
Alegerea investiţiei este prima mare decizie financiară a întreprinderii. Această
alegere constituie pentru întreprindere o decizie importantă şi complexă.
Importantă, căci este vorba de a angaja fonduri imediate, înainte de a genera
venituri în viitor, angajament ce i-a condiţiona activitatea şi succesul
intreprinderii complexe, căci ea trebuie să ţină seama de evenimentele situate în
viitor şi, deci nesigure. În sfîrşit, riscul unei investiţii rezidă în ceea ce ea a
schimbat dintr-o certitudine într-o incertitudine.
Evaluarea deferitelor componente ale investiţiei.
Investiţia se defineşte ca fiind schimbarea unei sume prezente şi certe cu
speranţa unor venituri viitoare, care se eşalonează pe mai multe perioade.
Această definiţie conduce la precizarea diferitelor componente ale unui proiect
de investiţie. Vom examena succesiv următoarele variabile:
- Capitaluri investite;
- Veniturile investiţiei;
- Durata de viaţă a investiţiei;
 - Valoarea reziduală a investiţiei.
Valoarea actuală netă ( VAN ).
1. Definiţie şi formalizarea.
Valoarea actuală netă este diferenţa între valoarea actuală a excedentelor nete de
exploatare „aşteptate” şi aceea a capitalului investit.
Rata rentabilităţii economice a investiţiei.
Rentabilitatea economică sau rentabilitatea contabilă a tuturor capitalurilor
investite rezultă din relaţia următoare:

Rezultatul net rezultatul net cifra de afaceri PN CA

Rp= = * = *
Activ total cifra de afaceri activ total CA K
Rentabilitatea economică permite evaluarea performanţei ansamblului
întreprinderii în măsura în care se ia în considerare totalitatea mijloacelor puse
în funcţiune. Este echivalent cu a raţiona pe baza pasivului total, care acoperă,
deci fondurile proprii şi datoriile; în acest caz, relaţia Rp devine:

Rezultatul net + ch financiare PN + CF

Rp = =
Pasiv total PT

Acestă abordare evidenţiază faptul că randamentul care corespunde capitalurilor

investite cuprinde atît rezultatul net, care revine acţionarilor, cît şi cheltuielele
financiare, care constituie retribuţia creditorilor financiare.

1.3 Scopurile politicii financiare şi strategia financiară.

Scopul întreprinderii este de a obţine profit, al cărui nivel depinde de creşterea

capitalului financiar.
În acest cadru, întreprinderea va căuta să-şi maximeze capitalul economic prin
dubla decizie de investiţii şi de finanţare. Creşterea capitalului ridică problema
costului finanţării, dar şi cea a proporţiei din capitalurile proprii şi cele
împrumutate. Costul capitalului se referă la cheltuielile de procurare şi folosire a
tuturor mijloacelor de finanţare, fiind un indicator care permite managerului
financiar să selecteze investiţiile şi izvoarele de acoperire financiară a acestora.
Costul capitalului poate să scadă printr-o folosire judiciară a împrumuturilor.
Dincolo de un anumit prag al îndatorării, costul capitalului se majorează. Dacă
într-o firmă creşte coeficientul de îndatorare peste o anumită limită pericolul
apariţiei situaţiei de insolvabilitate creşte.
Întreprinderea trebuie să se străduiască să asigure scăderea costului capitalului şi
să nu investească decît pentru o rentabilitate superioară acestui cost. O decizie
fundamentală de politică financiară se referă la alegerea mijloacelor de
finanţare, care constă în determinarea pe de o parte, a volumului financiar
extern, în comparaţie cu finanţarea internă , iar pe de altă parte în alegerea
compoziţiei finanţării externe: capital propriu sau împrumutat. Finanţarea
internă este de fapt o autofinanţare, care împreună cu capitalulul social existent
formează capitalul propriu, cu menţiunea că în analiza financiară acest capital se
compară cu împrumuturile.
Politica financiară a agenţilor economici reflectă, corelarea unei duble
strategii : solvabilitatea şi rentabilitatea.
Elaborarea unei pilitici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare
pentreu o perioadă de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare adică a
unei modalităţi de finanţare prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul
între nevoile finanţate pe termen lung. Politica financiară exprimă totodată
condiţiile financiare de adoptare a întreprinderii la realităţile înconjurătoare sub
diverse aspecte şi mai ales din punct de vedere al ritmului şi modaliăţilor de
finanţare, de utilizare a surplusului existent în anumite perioade, cît şi de
organizarea structurii puterii, respectiv a conducerii în interior. Printre trăsăturile
politicii financiare se menţionează:
 Caracterul ştiinţific al politicii economico-financiare;
 Caracterul realizat al politicii financiare.
Caracterul ştiinţific al politicii economico-financiare este determinat de
cunoaşterea aprofundată a particularităţilor concrete de studiere a condiţiilor
reale, naţionale şi internaţionale din fiecare perioadă de luarea în considerare a
cerinţelor legilor economice de concordaţă politică economico-financiară cu
interesele naţiunii.
Caracterul realist al politicii financiare arată necesitatea elaborării şi infăptuirii
politicii financiare pe baza cunoaşterii temeinice a realităţilor,
particularităţilor şi posibilităţilor economico-naţionale din fiecare etapă.
Politica financiară are menirea să contribuie la promovarea intereselor
naţionale la realizarea independenţei şi suveranităţii naţionale, precum şi la
elaborarea pe plan internaţional.
Strategia financiară a firmelor.
Piaţa financiară reprezintă cîmpul de confruntare a întreprinderii, în deosebi a
celor care au acces pe această piaţă dar nu direct şi aupra celorlalte
întreprinderi, confruntare prin care întreprinderile îşi procură o parte din
capitaluri şi îşi evoluează potenţialul economic.
O strategie defensivă desemnează acea atitudine a întreprinderii, care întreţine
relaţii cu piaţa pentru a fi în măsură de a solicita permanet emisiuni de
obligaţiuni şi chiar de a proceda la creştere a capitalului. Piaţa joacă în acest
caz rolul de „ generator „ de fonduri, însă întreprinderea nu încearcă să
acţioneze asupra ei pentru a o modifica apărîndu-şi numai independenţa şi
structura sa de control.
Obiectul major al întreprinderii nu este maximizarea pe termen scurt a
cursului său deoarece o politică permanentă de cunoaştere a distribuirii
 dividendendelor şi stabilitatea imaginii sale trebuie să menţină cursul, la un
nivel suficient pentru a satisface o anumită clientelă.

Capitolul II ‘’ Conţinutul şi structura politicii de divi-

dend a întreprinderii.
2.1 Tipuri de politică a dividendelor.
Prin politica de dividende se înţelege obţiunea unei societăţi comerciale de
adistribui dividende în anumite exerciţii financiare de cunoaştere continuă de
reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului dividendelor de la an la
an, urmărind un anumit scop.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a societăţilor pe acţiuni
pentru a se face cunoscută şi apreciate sub aspectul viabilităţii, prosperităţii,
rentabilităţii dezvoltării.
Prin politica de dividende, societatea comercială îşi alege un anumit tip de
acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor
acţionari care pot arunca pe piaţa acţiunilor de care dispun, condribuind la
scăderea cursului acestora. În schimb, această politică permite capitalizarea unei
părţi neînsemnate a profitului, ceea ce are drept rezultat creşterea valorii
întreprinderii, cursului acţiunilor şi perspective favorabile de profit în anii
următori, ceea ce este apreciat de un număr mai mare de acţiuni, adică acei ce
au un cuvînt mai greu în conducerea întreprinderii de administraţii sau adunare
generală. Distribuind dividende ridicate în fiecare an, se obţine încrederea şi
fidelitatea acţionarilor, dar polita aceasta crează posibilităţi mai slabe de
autofinanţare, de creştere economică şi deci, creşterea bursieră a întreprinderii.
Dividendul reprezintă remuneraţia pentru deinerea unei acţiunu în decurs de un
an şi este formă de participare a acţionarilor la repartizarea profiturilor pe
acţiuni.
Politica dividendelor
Se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor, acţionarilor sau a
fi reţinut de întreprindere pentru a fi reînvestit.
Politica optimă a dividendelor
Asigură echilibrul dintre dividendele curente şi creşterea viitoare care
maximizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire este considerată scăzută
dacă rate de destribuire nu depăşeşte 20% din profitul net.
Politica de distrubuire este puternică cînd rata de distribuire depăşeşte 60%.
Distribuirea dividendelor la acţionari se face în două moduri:
1. plata dividendelor către acţionari;
2. răscumpararea acţiunilor.
Distribuirea de dividende de către societăţile comerciale pe acţiuni este o
operaţiune periodică care concretizează drepturile acţionarilor la remunerarea
capitalului plasat în acţiuni.
 Dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot
( ordinare ), mărimea dividendelor şi randamentul vor fi egale pentru toate
acţiunile: profitul total afectat distribuirii de dividend se împarte la numărul
acţiunilor rezultînd indicatorul dividend / acţiune; apoi raportînd dividendul /
acţiune la curs, se obţine randamentul capitalului plasat în acţiuni.
Acţiunile au privilegiul de dividend sau cu drept prioritar de dividend au
avantajul siguranţei încasării dividendului chiar în cazul că profitul total afectat
distribuirii nu ajunge pentru remunerarea tuturor acţiunilor. Cu alta cuvinte,
aceste acţiuni vin primele în ordinea de remunerare, dacă mai rămîne profit şi cît
rămîne, se împart drept dividend celorlalte categorii de acţiuni, care n-au
privilegiul de dividend.
În cazul cînd societatea nu distribuie dividend într-un mod sau altul,
dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv pentru toate categoriile de
acţiuni, cu excepţia acţiunilor care au privilegiul de dividend – cumulativ, pentru
care se păstreză dreptul de a primi dividend retractiv, în primul an cînd se
efectuează distribuiri pentru toţi anii în care nu s-au făcut distribuiri.
Privilegiul de participaţie poate fi ataşat nu pe acţiunile cu privilegiul de
dividend şi permite acţionarului să primească un dividend adiţional la cel
cuvenit acţiunilor cu privilegiul de dividend cu condiţia că suma totală a
profitului afectat acestei destinaţii să fie satisfăcătoare pentru a permite
deţinătorilor de acţiuni fără privilegiul de dividend să primească echivalentul în
procente,faţă de capitalul subscris şi vărsat.
Politaica dividendelor este influenţată de două categorii de factori:
1. Situaţia financiară a întreprinderii;
2. Preferinţele investitorilor.
Situaţia financiară a întreprinderii.
Anci cînd întreprinderea ea credit sau emite obligaţiuni pe piaţă ea se confruntă
cu o reatricţie care contă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după
satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte de împrumut stipulează
faptul că dividendul poate fi plătit numai cînd există un indice de protecţie cum
ar fi indicile lichidităţii curente.
Preferinţele investitorilor.
Luînd în consideraţie m interesele acţionarilor, politica trebuie să satisfacă
două cerinţe:
1. Stabilitatea dividendelor distribuite;
2. Politica credibilă ce se bazează pe un profit rel şi o politcă de repartizare a
lui vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.

2.2 Indicatorii politicii de dividend.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin folosirea diverşilor indicatori,
exprimînd anumite aspecte ale realizărilor în acest domeniu.
Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

Volumul anual a dividendelor platite

1. Dividend pe o acţiune =
Nr acţiunilor emise

Dividendul pe o acţiune
2. Randamentul pe =
o acţiune Cursul acţiunilor

Volumul total al dividendelor plătite într-un an

3. Rata distribuirii =
dividendelor Beneficiul net anual al societăţii

Benificiul anual al societăţii

4. Benificiul pe o acţiune =
Nr acţiunilor emise

Cursul acţiunilor
5. Coeficientul de capitalizare =
Benificiul pe o acţiune

Rezultatul net contabil + fondul de amortizare

6. Capacitatea de autofinţare =
pe o acţiune Numărul de acţiuni

Totalitatea activelor – Datorii din pasiv

7. Activul net contabil =
pe o acţiune Nr de acţiuni

2.3 Plata dividendelor şi sursele de plată.

 Plata dvidendelor se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor. Se poate prevede
acordarea, la început a unui dividend minimal, care să se ridice la un anumit
procent în raport cu valoarea nominală a acţiunii şi care are denumirea de primul
dividend. Dacă după satisfacerea repartizărilor mai rămîn beneficii, acestea pot fi
utilizate pentru majorarea primului vărsămînt constituind supradividendul.
Distribuirea dividendelor se efectuează la nu mai mult de nouă luni după
încheierea exerciţiului financiar. Există posibilitatea ca societatea să verse la
începutul anilor un acont asupra dividendelor, înainte de aprobarea bilanţului şi a
fixării difinitive cuantumului dividendelor.
Plata dividendelor poate să ia drepr sens, fie profitul care nu se investeşte fiind
finanţare adiţională cum ar fi un credit bancar obţinut în condiţii avantajoase sau
emisiunea de acţiuni. Dacă profitul este mai mare decît valoarea proiectelor de
finanţare şi dividendele de plată [ P>(V+D) ], atunci

V=P-D-A D=P-V-A

A=P-V-D

În acest caz se poate proceda la o răscumpărare de de acţiunu pentru echilibrare sau

se pot rambursa unele credite obţinute anterior.
Volumul dividendelor de plată, determinat în cele trei situaţii de mai sus, se
corectează cu cheltuielile ocaziţionale de emisiune de acţiuni şi cu impozitul pe
dividend, rezultînd plăţile efective către acţionari.

Capitolul III ‘’ Obiectivele şi formele politicii de credit. ‘’.

3.1 Formele politicii de credit în cadrul întreprinderii.

Obiectivele politicii de credit vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi precum şi îmbunătăţirea structurii diveşilor
sectoare de activitate. Politica de credit reflectă politica băncii centrale a statului
care urmăreşte asigurarea echilibrului general economic prin intermediul creditului şi
cu ajutorul unor instrumente specifice.
Scopul politicii de credit este de a influenţa fluxul cheltuielilor prin sporirea
mijloacelor lichide ale băncilor comerciale şi a capacităţii lor de creditare.
Prin politica de credit nu se realizează o influenţare directă a fluxului de cheltuieli .
Ea nu poate derija singură evoluţia economiei din următoarele două motive :
1. Politica de credit poate modifica numai volumul cheltuielilor globale pe
economie, pe ramuri .
2. Exista un decalaj între măsurile de politică de credit şi efectul lor asupra
cheltuielilor .
Instrumentele uzuale ale politicii de credit sunt:
  Plafonarea creditelor;
 Politica dobînzilor;
 Taxa de rescont.
Rescont – suma reţinută de banca centrală de la băncile comerciale pentru
operaţiunea de rescontare.
Rescontare – operaţiunea de preluare de către banca centrală a efectelor de comerţ
deja scontate de băncile comerciale.
După modul de garantare:
1. Negarantate ( în alb )
2. Garantate
Creditul lombard – forma de credit pe termen scurt acordat de catre o bancă pe baza
unui gaj constituit din titluri care pot uşor şi rapid negociate ( acţiunu, obligaţiuni )
Creditul public – forma de credit acordat statului. Statul sau organizmele sale sunt
debitori, iar creditorii pot fi persoane fizice sau jurudice ce dispun de mijloace băneşti
temporar disponibile şi acceptă să le de-a cu împrumut.
Creditul public se poate prezenta sub două forme:
1. împrumuturi obligatorii – se acordă pe termen lung;
2. depunerile la casele de economii;

3.2 Riscul financiar şi de credit.

Măsurarea riscurilor financiare la care se expune întreprinderea face parte din analiza
situaţiei financiare. Întrebarea subiacentă oricărei decizii constă în a şti dacă afacerea
propusă oferă un ‘’risc bun’’ şi dacă beneficiile posibile justifică volumul
capitalurilor ce vor fi angajate.
De regulă comportamentele creditorului şi a investitorului diferă mult . Creditorul
se va interesa în deosebi de trecut şi de lichiditate şi mai puţin de natura şi
importanţa fondului de rulment. Compoziţia activului circulant şi a angajamentelor pe
termen scurt va avea deci o importan ţă mai mare decît informaţiile cu privire la
valorile imobilizate şi angajamentele pe termen lung. Ele se interesează de asemenea
de rezultate deoarece capacitatea actuală de a crea profit influenţează adesea
operaţiunile şi profiturile viitoare. Din punct de vedere aq investitorului, trebuie de
evidenţiat că potenţialul de a creea profit este pe ultimul loc.
Contul de profit şi pierderi şi fiabilitatea previziunii sunt pentru el la fel de
importante ca bilanţul.
Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca
mijloc de finanţare.
Riscul financiar – este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării
întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capitalul propriu nu comport risc
financiar. El apare cînd întreprinderea se finanţează prin credita bancare sau
împrumuturi obligatoare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de
capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare fixe.
 Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă
suma principală plus dobînda.
Aceste vărsăminte au un caracter stabil ele au fost previzonate prin contractul de
audit. Caracterul stabil al acestor fluxuri negative generează riscul financiar. Cu cît
starea financiară a întreprinderii este mai îndatorată, cu cît mai ridicat este riscul
financiar.
Riscul financiar are în vedere, riscul ratei dobînzii, riscul ratei schimbului valutar şi
de rambursare.
Riscul de dobîndă – este acela care decurge pentru acela debitar sauv creditar din
utilizarea ratei fixe sau variabile dobînzii după închierea contractului pînă la
scadenţă.
Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprinderi. În cazul
întreprinderii riscului ratei dobînzii poate avea loc cînd există excedente de lichidităţi
catre trebuie amplasate, precum şi atunci cînd apar dificite de lichidităţi care trebuie
acoperite cu credite.
Riscul schimbului valutar – perderea în urma deprecierei valutei din contract. El este
suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiilor efectuate în monedă străină.
Riscul valutar este:
1. risc asupra operaţiilor comerciale;
2. risc asupra operaţiilor financiare;
3. risc de grup.
Riscul de credit – este riscul imposibilităţii rambursării de audit sau lichidării
obligaţiunilor fapt care va genera pierderi.

ÎNCHEIERE
În baza investiţiilor efectuate concluzionăm următoarele:
1. În teza de faţă au fost cercetate cele mai recente teorii ale politicii financiare a
întreprinderii şi mediul economico-social.
2. Politica financiară are menirea să contribuie la promovarea intereseloe naţionale
la realizarea dependenţei şi suveranităţii naţionale, precum şi elaborarea pe plan
internaţional.
3. Politica financiară exprimă totodată condiţiile financiare de adoptare a
întreprinderii la realităţile înconjurătoare sub diverse aspecte şi mai ales din
punct de vedere şi modalităţilor de finanţare, de utilizarea a surplusului existent
în anumite perioade, cît şi de organizarea structurii puterii, respectiv a
conducerii în in terior.
4. Caracterul ştiinţific al politicii economico-financiare este determinat de
cunoaşterea a particularităţilor concrete de studiere condiţiilor reale, naţionale şi
internaţionale din fiecare perioadă de luare în considerare a cerinţelor legile
economice, de concordanţă politicii economico-financiare cu interesele naţiunii.
5. Caracterul realist al politicii financiare arată necesitatea elaborării şi înfăptuirii
politicii financiare pe baza cunoaşterii temeinice a realităţilor, particularităţilor
şi a posibilităţilor economico naţionale din fiecare etapă.

Bibliografie
1. Stancu Ion ‘’Finante’’ Buc 1997
2. Paul Bran “ Finantele intreprinderii ” Buc 1986
3. Bistriceanu ‘’ Finantele agentilor economici ’’
4. Bejenar Ludmila ‘’Problemele finantarii si creditarii ’’ Chis 1999
5. Nogoiescu G, Ciobanu ‘’ Finante ’’ Galati 1998
6. Toma Mihai ‘’ Finante si gestiunea financiara ’’ Buc 1981
7. Hoanta N ‘’ Finantele firmei ‘’
8. Horea Cristea ‘’Finante ’’