Rolul educației în

formarea personalității
elevului

REFERAT

AUTOR | KERESTELY ALEXANDRU
 Rolul educației în formarea personalității elevului

Educația în viața unui om are un rol foarte important, educația dezvoltă nenumărate laturi
senzitive, emoționale, cât și laturi pragmatice de viață, educația ca definiție este un
fenomen social care reprezintă transmiterea de date și trăiri existențiale, a generalităților
despre cultură și societate. Educația dezvoltă stilul unui om, la formarea viitorului, însă și
cantitatea face diferența în acest caz, tocmai de aceea în funcție de învățăturile primite,
personalitățile sunt diverse.
Dezvoltarea personalității unui om începe în momentul în care persoana în cauză este
capabilă de a putea face alegeri, pentru ca un om care știe să meargă într-o direcție știe și
de ce a ales să meargă în acea direcție, asta e educația, atunci când ști de ce faci un lucru
și ști cum să faci un lucru.
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire,
cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Educația are următoarele caracteristici:
 pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea
orizonturilor;
 este orientată predominant spre pregătirea pentru viață;
 are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței;
 vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse;
 finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung;
 activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația
stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.

De-a lungul timpului, în privinţa educabilităţii au apărut trei puncte de vedere diferite:
Educaţia poate modifica personalitatea umană hotărâtor. Socrate şi Platon vedeau în
educaţie: „Arta răsucirii omului către strălucirea orbitoare a Ideii”. Aristotel credea în
puterea deprinderilor. Renaşterea afirmă cu vigoare credinţa în educaţie ( Erasmus).
Teorii moderne despre educaţie: J. A Comenius susţine puterea educaţiei, J. Locke credea
ca nouă din zece oameni sunt ceea ce sunt: buni sau răi, folositori sau nefolositori,
datorită educaţiei, Leibnitz: „educaţia învinge totul”, iluminiştii: deosebirile dintre
oameni sunt dobândite, nu moştenite, Kant credea că omul ajunge om numai prin
educaţie, J.F. Herbart îşi începea prelegerile cu : „principiul fundamental al pedagogiei
este plasticitatea copilului”.
Sceptici în problema educabilităţii. J.J. Rousseau susţinea că un copil este bun de la
natură şi civilizaţia îl face să se schimbe. Goethe:”nu ne-am născut egali”. John Eccles
consideră că în fiecare om există un nucleu de unicitate care nu poate fi schimbat.
Ultimele cercetări de genetică moleculară realizate de Thompson şi Plomin apreciază că o
pondere de 50% revine geneticii în structurarea aptitudinilor cognitive ale omului.
Realiştii (interacţioniştii) consideră că educaţia este operatorul specific care leagă între
ele elementele genetice şi de educaţie.

În toate timpurile şi orânduirile sociale a existat o atitudine favorabilă de încredere în

forţa şi rolul educaţiei . Astfel Democrit afirmase că în fiecare individ educaţia poate crea
„o a doua natură” .Kant susţinuse că „în educaţie stă marele secret al perfecţiunii naturii
omeneşti” . Comenius arătase că „nu se află alt mijloc mai puternic sub Soare pentru
îmbunătăţirea vieţii omeneşti decât o bună educaţie a tineretului” .

Educaţia este , în ultimă instanţă, un proces sistematic şi organizat de socializare şi

umanizare , de asimilare şi interiorizare progresivă a elementelor socio- culturale din
mediul ambiant . Prin intermediul educaţiei , copilul asimilează şi interiorizează –
transferându-le în comportamente – modele , norme , valori , atitudini , cunoştinţe etc. ce
asigură trecerea de la realitatea pur biologică , la cea socială ,umană . Pe această bază –
având ca premisă predispoziţiile ereditare – se edifică personalitatea copilului .