UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Biologie şi Pedologie

Catedra Ştiinţe ale Solului, Geologie şi Geografie

Valerian CIOBOTARU

MINERALOGIE
Curs general
(Prelegeri)

Aprobat de
Consiliul metodico-ştiinţific
şi editorial al USM

Chişinău – 2004
CEP USM
CZU
C

Valerian CIOBOTARU. Mineralogie: Curs general (Prelegeri). –

Chişinău: CEP USM, 2004. – p.

Recomandat de Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de Biologie şi Pedologie

Recenzent: Leonid Romanov, doctor habilitat, cercetător ştiinţific principal

la Institutul de Geofizică şi Geologie al Academiei de Ştiinţe
din Moldova

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Valerian, Ciobotaru
Mineralogie: Curs general (Prelegeri) / Valerian Ciobotaru. –
Chişinău: CEP USM, 2004. – … p.
Bibliogr. p. (... tit.)
ISBN
50 ex.

Manualul este constituit din trei capitole. În capitolul Principiul

geologico-genetic de studiu al compoziţiei crustei terestre sunt expuse
principalele procese de mineralogeneză endogenă, hipergenă şi metamorfică.
Capitolele Mineralogie şi Clasificarea cristalochimică şi sistematizarea
mineralelor constituie baza manualului, iar Catalogul mineralelor serveşte în
calitate de ghid pentru studiul macroscopic al mineralelor.
Manualul Mineralogie. Curs general este propus viitorilor specialişti
geologi, geografi, pedologi, ecologi, etc., care sunt preocupaţi cu studiul
integru al Pământului sau cu studiul proceselor fizico-chimice naturale, care
au loc în diferite zone ale crustei terestre.
Manualul cuprinde 124 pagini de text, 9 figuri, 9 tabele şi 20 note
bibliografice.

© V.Ciobotaru, 2004
ISBN © USM, 2004

2
3
 Cuprins

Introducere

Capitolul I
Principiul geologico-genetic de studiu al compoziţiei crustei terestre

§ 1 Procesele endogene
1. Procesele magmatice şi formarea mineralelor magmatice
2. Procesele pneumatolitice
3. Procesele hidrotermale
§ 2 Procesele exogene
1. Eroziunea rocilor
2. Sedimentogeneza
§ 3 Procesele metamorfice

Capitolul II Mineralogie

§ 1 Compoziţia chimică şi formulele mineralelor

§ 2 Polimorfismul mineralelor
§ 3 Izomorfismul mineralelor
§ 4 Minerale tipomorfe
§ 5 Generaţii de minerale
§ 6 Asociaţii paragenetice ale mineralelor
§ 7 Morfologia agregatelor minerale
§ 8 Proprietăţile fizice ale mineralelor
§ 9 Metodele de studiu mineralogic

Capitolul III. Clasificarea cristalochimică şi sistematizarea

mineralelor

§ 1 Clasificarea cristalochimică a mineralelor

§ 2 Sistematizarea şi descrierea generală a claselor de minerale
I. Clasa elementelor native
II. Clasa sulfurilor
III. Clasa haloizilor

4
IV. Clasa oxizilor şi hidroxizilor
V. Clasa silicaţilor
VI. Clasa boraţilor
VII. Clasa carbonaţilor
VIII. Clasa sulfaţilor
IX. Clasa fosfaţilor, arseniţilor şi vanadaţilor
X. Clasa molibdaţilor şi wolframaţilor
Catalogul mineralelor
Glosarul mineralelor
Bibliografie

5
 Introducere

La elaborarea acestui Curs în calitate de criteriu metodologic a

fost ales studiul mineralogic realizat pe principiul geologico-genetic,
când procesele geologice se raportează la formarea substanţelor natu-
rale în diferite condiţii şi spaţii ale crustei terestre. Deoarece pentru un
geolog mult mai importantă este informaţia despre originea mineralelor
şi asociaţiile paragenetice ale acestora, genezei mineralelor i se acordă
o atenţie mult mai mare decât, de exemplu, informaţiei despre proprie-
tăţile tehnice ale mineralelor sau despre domeniul lor de utilizare. Bine-
înţeles, orice curs de mineralogie ar fi incomplet fără o astfel de infor-
maţie, precum şi fără o trecere în revistă a zăcămintelor remarcabile
de minereuri, cunoscute în toată lumea. În majoritatea cazurilor, acolo
unde sursele bibliografice, în baza cărora este alcătuit acest Curs,
permit a numi regiunile de răspândire a acumulărilor de materie
mineralică în cantităţi vaste, se indică şi tipul genetic al zăcământului
fără a urma scopul sistematizării metalogenical sau de altă natură a
mineralelor respective.
Prezentul Curs include elementarele noţiuni din cristalografie şi
cristalochimie, deoarece majoritatea mineralelor reprezintă substanţe
cristaline.
Este evident că în această lucrare nu pot fi expuse toate varietăţile
de minerale şi, din acest motiv, pentru a completa “lacunele” din mine-
ralogia descriptivă, manualul este urmat de Catalogul mineralelor. În
acesta sunt prezentate 131 de minerale sistematizate conform princi-
piului cristalochimic de clasificare. Caracteristicile esenţiale ale celor
mai răspândite minerale sunt expuse într-o formă laconică şi accepta-
bilă. Această colecţie de minerale este suficientă pentru a forma o bază
bună a cunoştinţelor în domeniu mineralogiei pentru viitorii specialişti,
care în activitatea lor vor opera cu diverse noţiuni geologice.
Studiul mineralelor este executat în baza cercetărilor proprietă-
ţilor fizice însuşite de indivizii mineralici, fără a apela la alte metode
moderne. În acelaşi timp, în paragrafele respective sunt prevăzute gene-
ralizări ale metodelor roentgeno-structurale, termice şi cristalooptice,
fără de care o cercetare mineralogică argumentată nu poate fi realizată.
Substanţele naturale cristaline anorganice solide şi omogene din
punct de vedere fizico-chimic – părţi componente ale crustei terestre,

6
formate în rezultatul diverselor procese geologice în adâncurile sub-
solului sau în suprafaţa crustei şi care se deosebesc prin compoziţiile
chimice şi structurile lor interioare specifice se numesc minerale.
Toată crusta terestră, toate rocile şi zăcămintele utile sunt alcătuite
din grupuri de minerale, aflate în diferite asociaţii.
Crusta terestră este alcătuită şi din alte substanţe, care nu se
încadrează în definiţia clasică a mineralului expusă mai sus. Pentru a
cuprinde toată diversitatea de substanţe chimice naturale, care face
parte din crusta terestră, în familia enormă a mineralelor într-un mod
condiţionat sunt incluse şi substanţele criptocristaline, amorfe sau
organice, prezente în compoziţia unor roci sau minereuri (calcedonia,
chihlimbarul etc.).
Minerale sunt considerate şi formaţiunile materiale de origine
extraterestră – substanţele din meteoriţi sau cele aduse de pe Lună şi
alte planete. Câteva minerale, descoperite în meteoriţi, oldhamitul CaS
şi schreibersitul (Fe,Ni,Co)3P, până la moment nu sunt cunoscute pe
Pământ.
Unii mineralogi includ în familia mineralelor şi substanţele
sintetice, obţinute în condiţii de laborator, sau obţinute prin tehnologii
industriale speciale (diamantul, cuarţul, rubinul etc.).
Mineralele folosite în diverse domenii industriale sunt numite
substanţe mineralice utile, iar în cantităţi vaste, când se formează aşa-
numitele zăcăminte industriale, acestea pot fi exploatate prin metode
miniere în subteran sau în cariere. Deseori zăcămintele minerale utile
metalifere sau, nu prea argumentat şi cele nemetalice, sunt generalizate
prin noţiunea de minereu. Într-un sens mai restrâns, minereul este
definit ca un mineral metalifer sau un agregat de minerale metalifere,
asociat cu diferite minerale de gangă, din care se extrage unul (mine-
reuri simple) sau mai multe metale (minereuri complexe). Noţiunea de
gangă se referă la mineralele nemetalice din minereuri, aflate în asociaţie
naturală cu mineralele ce formează minereul propriu-zis. Rocile din
mediul ambiant al minereului se numesc roci sterile.
Dimensiunile mineralelor variază de la parametrii granulelor
microscopice până la parametrii cristalelor gigantice: cuarţul, micro-
clinul, berilul etc.
Un grup relativ concis de minerale îl constituie agregatele cris-
taline, cunoscute sub denumirea de rocă. Aceste asociaţii naturale mono-

7
mineralice (de exemplu, marmora) sau polimineralice (granitul), pre-
zintă un obiect de studiu special, care este inclus în cursul de petrografie.
În prezent sunt cunoscute aproximativ 2200 de minerale sau,
împreună cu modificările lor - peste 4000 de substanţe chimice naturale.
Noţiunea de modificare mineralică are mai multe sensuri. Mai
potrivit este a numi modificări mineralice substanţele naturale cu com-
poziţii chimice similare, dar care se deosebesc prin mai multe trăsături
specifice. De exemplu, cuarţul SiO2, în baza specificului structural are
câteva modificări: cuarţul hexagonal, cuarţul trigonal sau cuarţul izo-
metric. Acelaşi cuarţ, însuşind diferite nuanţe coloristice se prezintă şi
sub alte aspecte. Astfel se deosebesc ametistul (cuarţul violet), rauhto-
pazul (cuarţul fumuriu transparent), morionul (cuarţul negru-cafeniu
uneori aproape opac), citrinul (cuarţul galben). În acelaşi timp, bioxidul
de silice (SiO2) criptocristalin formează un mineral de sine stătător -
calcedonia, care la rândul său îşi are modificările sale – agatul şi onixul.
În majoritatea cazurilor denumirea mineralelor provine de la
unele trăsături specifice pe care le însuşesc. De exemplu: cinabrul
(“sângele dragonului”) – are o culoare roşie foarte specifică; auripig-
mentul – denumirea este datorată culorii aurii a agregatului; magne-
titul – mineralul este magnetic; astrofilitul – denumirea corespunde în
toate aspectului agregatului mineralic alcătuit din cristale lungi acifere,
concrescute în formă de raze sclipitoare.
Uneori denumirea mineralelor provine sau de la unul din elemen-
tele chimice, care intră în compoziţia substanţelor naturale (molibdenit,
fosforit, manganit etc.) sau de la regiunea geografică unde acesta este
foarte răspândit sau a fost identificat pentru prima dată (caolinit, lab-
rador, charoit etc.). Alte minerale sunt numite în cinstea oamenilor
iluştri – geologi cu renume (haüyn – în cinstea cristalografului francez
Haüy) sau mineralogi-amatori (goethit – spre omagiul renumitului poet
german Goethe, care a fost un colecţionar pasionat de minerale şi roci).

8
 CAPITOLUL I

Principiul geologico-genetic de studiu

al compoziţiei crustei terestre

Noţiunile de materie şi energie sunt indivizibile, dar în majoritatea

cazurilor studiul compoziţiei crustei terestre nu este susţinut de o expli-
caţie desfăşurată a transformărilor energetice, care întotdeauna au loc
în procesele de formare a diverselor minerale şi roci. Această deficienţă
este compensată prin respectarea unui criteriu foarte important – orice
obiect geologic, fie acesta reprezentat de un monocristal microscopic
sau de un masiv enorm, alcătuit din mai multe roci, este examinat în
baza principiului geologico - genetic.
Altfel spus, se ţine cont de procesele fizico-chimice naturale, care
duc la apariţia diferitelor corpuri materiale – părţi componente ale crustei.
Este imposibil de a descrie un mineral sau o rocă fără o referinţă la
procesele geologice respective.
De studiul proceselor geologice, se ocupă, în special geologia
dinamică, care examinează procesele geologice numai sub aspectul
mineralogenezei.
Prin noţiunea de proces geologic se înţelege un ansamblu de feno-
mene fizico-chimice naturale, care au avut loc în trecutul geologic şi
care decurg în prezent sub acţiunea unor factori termodinamici specifici
în adâncurile subsolului, în zona de suprafaţă şi pe suprafaţa crustei
terestre, în regiunile oceanice sau continentale, şi care produc modifi-
cări în compoziţia şi structura geosferelor interne ale Pământului.
Procesele geologice sunt sistematizate în trei grupuri generale:
procesele endogene, procesele exogene şi procesele metamorfice.

§1. Procesele endogene

Procesele geologice endogene se produc în adâncul subsolului şi,

de obicei, sunt provocate de transformările energetice în geosferele
interne – nucleu, manta şi zonele inferioare ale crustei. O manifestare
directă a proceselor endogene este considerată activitatea magmatică
şi deseori unii cercetători pun semnul egalităţii între aceste două procese,
ignorând faptul că activitatea magmatică nu este altceva decât o deri-

9
vată a unui proces endogen global sau regional. Această neconcordanţă
nu mai este principială atunci când este vorba de formarea mineralelor
şi a rocilor din magmă sau din diverse soluţii şi emanaţii magmatice.

1. Procesele magmatice şi formarea

mineralelor magmatice

Magma este o soluţie incandescentă cu o compoziţie chimică

foarte compusă, alcătuită din topituri de silicaţi şi alumosilicaţi în care
sunt dizolvate numeroase substanţe volatile; masa magmei în volum de
circa 90%, este constituită din SiO 2, Al2O3, Fe2O3, FeO, CaO, MgO,
Na2O, K2O, MnO, TiO2, şi P2O5, iar componentele volatile – H 2O (de
obicei, aflată în stare disociată), CO 2, CO, CH4, H2, N2, S, SO2, SO3,
Cl2, F2, HF, SiF4, BF3, LiCl etc., în diferite proporţii sunt dizolvate în
topiturile magmatice.
Magmatismul începe odată cu procesul de formare a magmei şi
constituirea focarului magmatic. Originea magmei nu este clară şi este
discutabilă. Imediat după apariţia topiturilor magmatice, acestea se
asimilează, deoarece prin dizolvarea rocilor din mediul ambiant magma
îşi schimbă permanent compoziţia chimică. Magma din interiorul fo-
carului magmatic, ce se prezintă ca un sistem dinamic extrem de activ
se află într-o continuă mişcare care se manifestă prin difuzia, migrarea
şi licuaţia substanţelor lichide în orice direcţie a spaţiului. Un indiciu
important al procesului de activitate dinamică a magmei este viscozitatea
acesteia, care variază în funcţie de concentraţia elementelor volatile
aflate în topitura de silicaţi. Deoarece magmele acide (cu un conţinut
relativ mare de SiO2) cedează uşor elementele volatile, viscozitatea lor
este relativ înaltă, iar magmele bazice (cu un conţinut relativ mic de
SiO2), bogate în elemente volatile, în consecinţă prezintă soluţii mult
mai fluide. Procesul magmatic se încheie cu solidificarea magmei prin
cristalizare şi formarea varietăţilor de minerale şi roci. Temperatura de
solidificare a magmelor este şi ea o funcţie a compoziţiei chimice şi
variază de la circa 700-900 C pentru magmele acide (sau neutre) şi
până la 1000-1200C pentru magmele bazice şi ultrabazice.
Magmatismul poate avea un caracter intruziv sau efuziv. Magma-
tismul intruziv are loc în adâncul subsolului şi, în raport cu locul unde
se desfăşoară acest proces, se distinge magmatismul intruziv abisal

10
(procesul adâncimilor mari de câţiva zeci de kilometri) şi magmatismul
intruziv hipoabisal (procesul adâncimilor relativ mici – de câţiva kilo-
metri-câteva sute de metri).
Când vorbim despre magmatismul intruziv, se are în vedere ciclul
complet de dezvoltare a unui focar magmatic, inclusiv şi stadiile finale
de existenţă a acestuia, care se manifestă prin aşa-numitele procese post-
magmatice. Orice transformare substanţială în spaţiul focarului magmatic
se încheie odată cu momentul când sistemul magmatic devine neutru
din punct de vedere termodinamic.
Procesul magmatic efuziv include în sine multiple fenomene, care
însoţesc revărsarea magmei în formă de lavă pe suprafaţa crustei terestre
(continentale sau oceanice). Din punct de vedere al compoziţiei lava
se deosebeşte de magma maternă, deoarece ea, în general, este lipsită
de majoritatea componenţilor volatili prezenţi în soluţia magmatică
până la revărsarea acesteia pe suprafaţa crustei.
Se distinge, de asemenea, magmatismul efuziv extruziv, care apare
în rezultatul erupţiilor vulcanice (o stadie al acestui proces, care se ma-
nifestă prin scurgeri de lavă vâscoasă) şi magmatismul efuziv propriu-
zis, un proces lent, când lava de obicei, bazică, foarte fluidă, se revarsă
pe suprafaţa crustei în arii destul de imense (sute şi mii km 2). De aici
şi provine denumirea generală a magmatismului efuziv – prin efuziune
se înţelege revărsarea lavei pe suprafaţa Pământului, iar celelalte feno-
mene însoţitoare se prezintă sub formă de derivate ale acestui proces.
Mai amănunţit despre magmatism ne vom referi în paragrafe dedi-
cate studiului petrografic, deoarece un şir de minerale care formează
un grup enormă de roci specifice sunt de origine magmatică. Aceste
roci, numite roci magmatice, apar atât în rezultatul cristalizării magmei
în adâncurile subteranului (roci magmatice intruzive), cât şi în rezul-
tatul consolidării lavei pe suprafaţa crustei în mase criptocristaline, stic-
loase sau amorfe (roci magmatice efuzive). Fără a pătrunde în noţiuni
petrografice este important de menţionat că pentru diferite tipuri de
roci magmatice, există anumite asociaţii de minerale, în baza cărora se
pot restabili condiţiile termodinamice ale mediului de cristalizare la
momentul formării rocilor.
Magma îşi modifică compoziţia nu numai în procesul de asimilare.
În condiţii de temperaturi critice şi începe procesul de cristalizare a
unor componenţi cu temperaturi înalte de solidificare, soluţia magma-

11
tică pierde o anumită cantitate din substanţa iniţială şi, astfel, îşi schimbă
compoziţia chimică. Acest fenomen se explică prin eliminarea din
sistemul material unic a diferitor minerale, care au trecut din starea de
agregare lichidă în starea de agregare solidă. Din această cauză, odată
cu micşorarea cantităţii de substanţă lichidă din magmă, concentraţia
substanţelor volatile se măreşte. Prin examinarea rocilor intruzive şi
ale analogilor efuzivi s-a demonstrat că substanţele volatile, îndeplinind
funcţia de mineralizatori, nu intră în compoziţia chimică a mineralelor,
dar contribuie mult la procesul de cristalizare a mineralelor din magmă.
La acest stadiu de activitate, magma, deseori numită şi magmă restantă,
devine mult mai activă din punct de vedere chimic şi mai bogată în
elemente chimice rare. Dacă o astfel de soluţie se introduce într-o
cavernă a subsolului sau într-o fisură tectonică, imediat se începe un
proces de cristalizare, favorabil pentru formarea unor agregaţi cristalini
în granulaţie măşcată (uneori, foarte măşcată) sau pentru creşterea unor
cristale gigantice cu forme poliedrice, mai mult sau mai puţin
perfecte.
Aceste formaţiuni specifice ale crustei de obicei sunt numite peg-
matite, iar compoziţia lor mineralogică se prezintă destul de variat. Pe
lângă mineralele formatoare de roci (microclinul, plagioclazii, cuarţul,
muscovitul, biotitul) în pegmatite sunt frecvent întâlnite turmalina,
berilul, spodumenul, mineralele metalelor rare, mineralele cu un con-
ţinut relativ mare de TR.
Pegmatitele din faza iniţială de cristalizare sunt specificate prin
concreşteri conforme ale cuarţului şi microclinului (piatră ebraică), iar
pentru majoritatea pegmatitelor este caracteristică o structură zonală
cu asociaţii tipice de minerale.
Filoanele de pegmatite deseori au dimensiuni deosebit de mari:
ajungând în lungime până la câţiva zeci de kilometri, iar grosimile
secţiunilor transversale constituind zeci de metri. Mineralele acestor
formaţiuni se deosebesc printr-un habitus relativ perfect, parametrii
liniari ai indivizilor mineralici variază de la câţiva zeci de centimetri
până la câţiva metri. Masa unor cristale ajunge la câteva chintale sau
tone. De exemplu, în pegmatitele din Siberia de Est (interfluviul râurilor
Mama şi Ciuia) sunt întâlnite cristale de muscovit a căror masă depă-
şeşte cu mult o tonă, iar în pegmatitele din Norvegia se întâlnesc foi
de biotit cu suprafeţe de circa 7 m 2. Pegmatitele sunt legate genetic de

12
cristalele gigantice de spodumen (un mineral bogat în litiu, care este
minereul principal al acestui metal); lungimea cristalelor ajunge până
la 17 metri (Dacota de Sud, SUA). În Karelia se exploatează cristale
enorme de microclin pegmatitic ale căror masă depăşeşte câteva sute
de tone. Din pegmatite a fost extras şi cel mai enorm cristal de topaz –
117 tone (regiunea Volâni, Ucraina). Câteva cristale gigantice de cuarţ
fumuriu (rauhtopaz), aproximativ 4 tone fiecare – singenetice cu peg-
matite - au fost găsite în Brazilia, iar în Madagascar (tot în pegmatite)
a fost găsit cel mai enorm cristal de beril (18 m lungime şi circa 300 t
masa), probabil cel mai gigantic corp poliedric natural.
Pentru majoritatea pegmatitelor este specifică o structură zonală
cu asociaţii caracteristice de minerale.
Din punct de vedere industrial, pegmatitele sunt de o importanţă
deosebită, deoarece între acestea se află cele mai răspândite zăcăminte
de spodumen, beril, topaz, mică, cuarţ şi turmalină piezooptice, minerale
ale niobiului şi cesiului, materie primă pentru ceramică etc.

2. Procesele pneumatolitice

Pneumatoliză este un proces prin care se formează minerale din

emanările gazoase.
În procesul de cristalizare a rocilor se emană o porţiune din
gazele dizolvate în soluţia magmatică, care prin numeroasele crăpături
tectonice sau caverne, frecvente în zonele alăturate focarului magmatic,
părăsesc spaţiul matern. Nimerind în alt mediu, gazele intră în reacţie
cu rocile-gazdă, formând noi tipuri de minerale. Nu sunt excluse şi
reacţiile reciproce ale acestor gaze de origine magmatică şi, ca
urmare, formarea unor substanţe naturale specifice. Este posibilă şi
depunerea mineralelor prin sublimare, atunci când substanţele solide
sunt cristalizate din emanaţiile gazoase în zonele reci ale aparatului
vulcanic sau în apropierea nemijlocită a acestuia.
Produsele pneumatolitice sunt divizate în două grupuri: formaţiuni
ale emanărilor vulcanice şi formaţiuni pneumatolitice ale subsolului adânc.
Pneumatolitele vulcanogene sunt produse ale gazelor ce părăsesc
magma aflată în regiunea de suprafaţă a crustei sau care se evaporă din
lava revărsată pe suprafaţa terestră.

13
 Majoritatea volumului de gaze prezente în fumarolele şi solfatarele
vulcanice se dizolvă în atmosferă, contribuind într-un fel la modificarea
compoziţiei geosferelor externe ale Pământului. Principalele gaze ale
emanărilor vulcanice sunt: H2O (vapori de apă), HCl, H2S, SO, NH4Cl,
CO2, CO, H2, O2, cloruri şi sulfuri de Na, K, Ca, Fe, Cu, Mn, Pb,
substanţe complexe ale B, F, Br, P, Bi etc.
Masa emanărilor gazoase în regiunile vulcanilor activi poate fi
enormă. De exemplu, în Valea celor zece mii de fumuri din Alaska,
fumarolele vulcanului Katamaya într-un an de zile aruncă în atmosferă
circa 1250000 t de HCl şi 200000 t de HF. Unul dintre craterele prin-
cipale ale vulcanului Etna din Sicilia (Italia), într-un ciclu eruptiv, în
fazele active, a aruncat în aer o cantitate vastă de aburi, care după con-
densare a îmbogăţit zilnic hidrosfera cu apă juvenilă într-un volum de
aproximativ 200000 litri. În crăpăturile torentelor de lavă consolidată
sunt găsite frecvent cloruri sau sulfuri ale diferitor metale de origine
pneumatolitică, unele dintre care (în concentraţii relativ mari) se prezintă
ca obiecte de exploatare minieră.
Majoritatea mineralelor formate din sublimările vulcanice se deo-
sebesc prin aspectul lor de agregate pământii – mase compacte sau
depuneri sub formă de scoarţe microgranuloase.
Reacţiile chimice, specifice proceselor de pneumatoliză în zonele
de suprafaţă a crustei terestre sunt variate, dintre care pot fi menţionate
următoarele:

2FeCl3 + 3H2O = Fe2O3 + 6HCl sau 2H2S + O2 = 2H2O + 2S

Mineralele vulcanogene se întâlnesc relativ rar în acumulări

industriale. Mai frecvente sunt zăcămintele de sulf nativ (deseori în
asociaţie cu seleniul) – Rusia (Kamciatka şi Insulele Kurile), Japonia,
Cili, Italia, România (Munţii Căliman). În Italia, în cantităţi industriale
este exploatat acidul boric B(OH) 3, de origine pneumatolitică.
Cu sublimările vulcanice sunt legate unele acumulări de sulfuri din
bazaltele Oceanului Pacific de Est. În zonele de spreading, la
adâncimi de circa 2,5 km sub apă sunt prezente canale vulcanice active,
prin care se revarsă lava bogată în corpuscule mici de substanţă solidă
şi gaze dizolvate (cu temperaturi de circa 350 o-400oC). În rezultatul
solidificării lavei pe relieful fundului oceanic apar forme pozitive

14
liniare, cu înălţimi relative mici de aproape 10 m, între care sunt găsite
sulfuri (pirită, marcasit, pirotină, calcopirit, blendă), cantităţi reduse
de gips, SiO2 amorf, goethit, baritină, zeolite. Probabil aceste minerale
rezultă din reacţiile chimice de reducere a sulfaţilor dizolvaţi în apa
oceanică cu substanţele gazoase, aflate în compoziţia magmei
bazaltice. Însă acest proces ar putea fi generat şi segregarea rocilor
bogate în sulfuri sub influenţa magmei, care, în drum spre revărsare,
circulă prin crăpăturile şi cavernele crustei terestre de tip oceanic.
Formaţiunile de acest gen sunt specifice dorsalelor Oceanului Pacific şi
ale Oceanului Atlantic. Printr-un proces similar în trecutul geologic s-
au format şi acumulări în concentraţii industriale de calcopirită din
Ural (Rusia).
În adâncurile subsolului, pneumatolitele se formează în procesul
diferenţierii magmei. Unele substanţe gazoase, părăsind soluţia mag-
matică, se infiltrează în rocile crustei terestre şi intră în reacţii chimice
cu mineralele acestora. Modificările mineralogice rezultă din activita-
tea chimică a gazelor, compoziţia rocilor-gazdă, condiţiile tectonice şi,
evident, sunt dependente de durata procesului. Se presupune că în afară
de gaze în procesul nominalizat ar putea fi implicate şi hidrotermele.
Formaţiunile tipice ale pneumatolitelor din adâncurile subsolului
sunt greisenele – asociaţii de minerale specifice unor filoane. Greisenele
se formează în rezultatul acţiunii emanaţiilor magmatice gazoase (şi
hidrotermale) asupra granitelor, efuzivelor, rocilor sedimentare, bogate
în siliciu şi aluminiu.
O reacţie chimică specifică greisenelor poate fi, de exemplu,
următoarea:

SnF4 + 2H2O = SnO2 + 4HF

(SnO2 – casiterit, minereu important al staniului)

Din punct de vedere mineralogic, greisenele se disting prin can-

tităţi relativ mari de cuarţ şi muscovit. Deseori în greisene este prezentă
mica de litiu, topazul, fluorina, rutilul. Din minereuri se impun casite-
ritul, wolframitul, mai puţin - molibdenitul şi mispichelul. Tot în grei-
sene poate fi întâlnit berilul în modificarea lui transparentă de culoare

15
albastră-verzuie foarte frumoasă – acvamarinul, considerat piatră
preţioasă.

16
 3. Procesele hidrotermale

Hidrotermele prezintă soluţii apoase fierbinţi, în compoziţia cărora

se află (în concentraţii relativ mari) diverse substanţe chimice de origine
magmatică – săruri şi emanaţii gazoase sau minerale dizolvate de apele
suprafierbinţi din rocile alăturate.
Soluţiile apoase pătrund pe diferite căi în masivele de roci şi,
prin cristalizare, depun substanţele ce le conţin, generând formarea unui
grup de minerale tipice. Soluţiile hidrotermale aduc din spaţiul
focarului magmatic mai multe substanţe compuse, de obicei ale
metalelor şi, în acelaşi timp, în procesul de infiltrare prin fisurile
crustei ele dizolvă diferite minerale din rocile laterale, modificându-şi
permanent compoziţia chimică.
Procesele hidrotermale se desfăşoară mai pronunţat în stadiile
finale ale activităţii magmatice, atunci când masa totală a magmei este
deja consolidată. În acest caz procesele hidrotermale apar ca un feno-
men postmagmatic. Aceasta nu însemnă însă că hidrotermele nu pot
exista şi în perioadele timpurii, când majoritatea substanţelor din magmă
se află într-o stare de agregare lichidă.
Dinamismul hidrotermelor este cauzat de diferenţele de presiuni
existente între zonele interne şi externe ale focarului magmatic. Începând
cu unele presiuni critice, soluţiile apoase părăsesc pe diferite căi (cră-
pături tectonice, fisuri din regiunea exacontactului, zone din subsol cu
forţe de coeziune dintre roci foarte mici) spaţiul matern. Este evident
că soluţiile hidrotermale se deplasează din zonele cu presiuni înalte spre
zonele cu presiuni relativ mai mici sau din regiunile cu temperaturi
înalte spre regiunile mai reci. Astfel, apar mai multe condiţii favorabile
cristalizării substanţelor dizolvate în hidroterme şi formarii prin crista-
lizare a unor depuneri mineralice în cavităţile subsolului. Deoarece
temperatura soluţiilor scade în raport cu îndepărtarea acestora de focarul
magmatic, condiţiile de cristalizare a substanţelor dizolvate în hidro-
terme se schimbă în aceiaşi consecutivitate. Din această cauză, odată
cu îndepărtarea de intruziunile magmatice, se observă o zonalitate
concentrică de mineralizare hidrotermală, fiecare zonă fiind alcătuită
din minerale specifice: minerale depuse numai din hidroterme foarte
fierbinţi (de obicei, în spaţiul de exocontact al focarului magmatic),
minerale depuse la o anumită îndepărtare de focar la temperaturi mai

17
mici şi minerale cristalizate din hidrotermele relativ reci. În raport cu
această diferenţiere formaţiunile hidrotermale pot fi divizate în trei
grupuri diferite: minerale ale procesului hidrotermal cu temperaturi
înalte peste sau în jurul temperaturii critice a apei în adâncul subsolului
(450o-300oC), minerale hidrotermale ale temperaturilor medii (300 o-
200oC) şi minerale hidrotermale ale temperaturilor mici (sub 200 oC).
Este acceptabilă şi altă clasificare a proceselor hidrotermale – procesul
hidrotermal propriu-zis, procesul mezotermal şi procesul epitermal
(gradaţiile termice corespund cu cele de mai sus).
Deoarece în cele mai dese cazuri hidrotermele se deplasează în
spaţiul crustei prin fisurile tectonice, corpurile geologice formate din
minerale hidrotermale însuşesc forme de filoane. Asociaţiile mineralice
ale acestui tip morfostructural sunt foarte specifice. Cel mai răspândit
mineral hidrotermal ale filoanelor este cuarţul; renumite sunt filoanele
de cuarţ hidrotermal bogate în diverse minereuri (de exemplu, forma-
ţiunea cuarţ-auriferă din regiunea Aldan, Siberia).
Referindu-ne la zonalitatea formaţiunilor hidrotermale, putem aduce
un exemplu tipic. În apropierea intruziunilor de granite, între mineralele
de origine hidrotermală a temperaturilor înalte, se întâlnesc wolframitul,
casiteritul şi molibdenitul. La o îndepărtare de focar în filoane pot fi
prezente sulfurile de cupru, zinc şi plumb; ceva mai departe – sulfurile
argintului, stibiului şi mercurul. O astfel de zonalitate nu întotdeauna
este absolută. Exemplul de mai sus este caracteristic numai pentru
intruziuni izometrice ale granitoidelor, cu dimensiuni moderate de
câţiva zeci de kilometri în diametru.
Deplasarea hidrotermelor prin diferite goluri ale subsolului geo-
logic este însoţită de infiltrările soluţiilor fierbinţi în fisurile şi porii
rocilor ambiante, generarea unor reacţii chimice în acestea şi formarea
unor noi substanţe naturale. Astfel, în crustă apar corpuri geologice,
numite metasomatite de contact, cu un aspect neomogen atât din punct
de vedere al compoziţiei mineralogice cât, şi din punct de vedere struc-
tural. De obicei, aceste obiecte sunt incorporate între formaţiunile
calcaroase şi poartă denumirea de skarne.
Sub acţiunea soluţiilor hidrotermale rocile mediului litosferic îşi
modifică esenţial compoziţia mineralică. În rezultatul reacţiilor chimice
dintre hidroterme şi rocile bogate în magneziu (metabazite sau dolomite)
apar zăcăminte de asbest, talc, magnezit. Sub influenţa soluţiilor apoase,

18
cu concentraţii mari de acid sulfuric, asupra rocilor alcaline la stadiul
epitermal (sub 200oC) se formează alunitul.
Majoritatea mineralelor polimetalice, minereurile metalelor nobile,
rare şi radioactive, unele zăcăminte nemetalice sunt de origine hidro-
termală.
În Fig. 1 este reprezentată schema emanaţiilor magmatice, care
sub un aspect general explică fenomenele de mineralogeneză endogenă
pneumatolitică şi hidrotermală descrise mai sus.
Unele hidroterme pot avea o altă origine, deosebită de cea mag-
matică. De exemplu, apa aflată în porii şi fisurile rocilor sedimentare
(apa exogenă, meteorică), care ajungând la adâncimi mari de circa 4-5
km, în raport cu coeficientul geotermic (20 o-30oC/km), se încălzeşte
până la o temperatura de aproximativ 150 oC, mărindu-şi astfel activi-
tatea chimică, capacitatea de dizolvare a substanţelor mineralice din
adâncul subsolului şi transformându-se într-o soluţie supraconcentrata
cu o mineralizare ce depăşeşte 300 g/l. În soluţiile de acest gen în
cantităţi relativ mari se conţin substanţe chimice complexe ale Cu, Pb,
Zn, S, B, Li, As etc. Aceste soluţii apoase fierbinţi şi suprasaturate sunt
greşit considerate hidrotermale, deşi ele nu se deosebesc principial de
hidrotermele magmatogene ale temperaturilor mici, formând corpuri
mineralice filoniere sau metasomatice similare.
O altă sursă de substanţă pseudohidrotermală poate fi considerată
apa adâncimilor foarte mari de zeci de kilometri, apărută în rezultatul
deshidratării mineralelor, în compoziţia cărora este prezentă apa
moleculară.

19
 Procese hidrotermale
Izvoare de apă minerală
Zăcăminte epitermale
Zăcăminte mezotermale
Zăcăminte hidrotermale ale
temperaturilor mari
Soluţii hidrotermale
Lichide
În procesul de
cristalizare a magmei
elementele şi
substanţele volatile se
află în stare dizolvată
şi nu părăsesc mediul
substanţei materne
Presiunile exterioare înalte
exclud fierberea
Fig.1. Schema emanaţiilor magmatice în procesele de mineralogeneză
pneumatolitică şi hidrotermală.
Procese pneumatolitice
Sublimări vulcanice
Skarne Greisene
Reacţii chimice cu
rocile din mediul
litosferic ambiant
Soluţii în stare de agregare gazoasă
Fluide Gaze
Faza gazoasă şi faza Diferenţierea fazelor
lichidă alcătuiesc o gazoase şi lichide în
soluţie integră procesul de fierbere
Presiunea vaporilor Presiunea vaporilor de
de substanţe volatile substanţe volatile nu
se află la nivel critic depăşeşte nivelul critic
MAGMA Presiunile exterioare mici
generează fierberea
20
 §2. Procesele exogene

În regiunile de suprafaţă ale crustei (zona hipergenă), rocile şi

mineralele sunt supuse unei distrugeri mecanice sau alterări chimice
foarte intensive, proces cunoscut sub denumirea de eroziune.
Produsele eroziunilor, în cele mai dese cazuri, prin intermediul a
mai multor factori (vânt, ape curgătoare, gheţari etc.) sunt transportate
la diferite distanţe faţă de locul de zăcământ al rocilor materne. Mai
apoi, în raport cu factorii hidrodinamici şi hidrochimici, în condiţii
favorabile acumulărilor, produsele eroziunilor se depun în sedimente
diferenţiate. Procesele eroziunilor şi sedimentărilor, simple la prima
vedere, şi produsele sedimentogenezei sunt răspândite atât în zona
continentală, cât şi în regiunile maritime sau oceanice. Formaţiunile
geologice ale proceselor exogene sunt prezentate de rocile sedimentare,
care având grosimi foarte variate de la câţiva zeci de centimetri, până la
câteva sute, iar în unele regiuni – câţiva kilometri, acoperă întreaga
suprafaţă a crustei terestre. Aceste două derivate ale procesului exogen –
eroziunea rocilor şi sedimentarea materialului dezintegrat sau dezagre-
gat - sunt susţinute de o mineralogeneză specifică.

1. Eroziunea rocilor

Procesele de eroziune a formaţiunilor de suprafaţă se manifestă

prin dezintegrarea mecanică şi alterarea chimică a mineralelor şi
rocilor aflate sub influenţa aşa-numitor agenţi exogeni – apa, gazele
atmosferei, microorganismele, temperatura etc.
Eroziunea este un proces fizico-chimic natural, dependent de con-
diţiile climaterice, relieful topografic, compoziţia chimică şi mineralo-
gică a rocilor.
În rezultatul eroziunilor mecanice se produce distrugerea rocilor
şi mineralelor în fărâme detrice de mărimi diferite. Fracţiile acestora
variază de la câţiva zeci de centimetri în diametru până la dimensiuni
pelitice mai mici de 0,001 mm. Fărâmele de roci sau rămân locului,
ocupând o porţiune din spaţiul originar, sau sunt transportate de vânt,
ape de suprafaţă, gheţari în alte zone ale crustei terestre. Într-un astfel de
proces nu pot fi generate minerale noi. Dar, de exemplu, în rezultatul
fărâmiţării, transportării, selectării şi sedimentării, în unele condiţii se

21
formează aşa-numitele areale mecanice cu concentraţii relativ mari de
minerale rezistente la alterare chimică: casiterit, granate, aur şi platină,
diamante etc. Are loc un proces natural de îmbogăţire a spaţiilor subso-
lului cu minerale, care prezintă un interes de exploatare minieră.
În rezultatul eroziunilor chimice se produce dezagregarea minera-
lelor iniţiale din masivele de roci, prin formarea unor minerale noi,
stabile pentru condiţiile de suprafaţă. Procesul este cunoscut sub denu-
mirea de alterare a rocilor.
Alterarea rocilor în zona de suprafaţă a crustei, de obicei bogată
în silicaţi şi alumosilicaţi, decurge în două direcţii: substanţele dizolvate
de apele de suprafaţă şi subterane (săruri ale potasiului, sodiului, cal-
ciului, magneziului) cu timpul sunt eliminate din corpul masivului
matern, iar produsele nedizolvate ale oxizilor şi hidroxizilor de
aluminiu şi siliciu rămân în locul de origine, sau sunt deplasate mecanic
în spaţiu la distanţe neînsemnate.
În funcţie de specificul compoziţiei mineralogice ale rocilor ini-
ţiale şi de condiţiile exogene în care se desfăşoară alterarea rocilor,
silicaţii se descompun prin formarea unor alţi silicaţi, numiţi secundari.
Astfel, din mineralele sialice (bogate în siliciu şi aluminiu), apar caoli-
nitele, iar din mineralele femice (cu un conţinut redus de siliciu, aproape
lipsite de aluminiu şi relativ bogate în fier şi magneziu) se pot forma
montmorilonitele.
De exemplu, schema transformării feldspaţilor în caolinit poate fi
următoarea:

K[AlSi3O8] + CO2 + H2O = Al4[Si4O10](OH)8 + K2CO3 + SiO2

microclin caolinit

Un alt produs tipic al alterării rocilor bogate în aluminiu sunt bauxi-

tele, geneza cărora este legată cu zonele climatice calde, cu o umiditate
mare a aerului. De obicei, bauxitele formează o scoarţă dură din hidro-
xizi ai aluminiului – Al(OH) 3 şi AlO(OH), cunoscută în petrografie
sub noţiunea de laterit.
În exemplele menţionate mai sus produsele alterării sub formă de
eluviu rămân în locul rocilor materne şi pot fi numite formaţiuni restante.
Concomitent cu formarea mineralelor restante are loc transportarea
substanţelor dizolvate, sedimentarea chimică a acestor substanţe şi

22
acumularea (în bazine maritime sau lacustre) a unor minerale solide
numite evaporite (cloruri şi sulfaţi ai Na, K, Mg, Ca).
Un alt proces de alterare specifică este observat în regiunile de
răspândire a zăcămintelor metalifere de sulfuri. Zona de suprafaţă a
unei formaţiuni bogate în sulfuri (în cele mai dese cazuri prezentată de
filoane hidrotermale), fiind supusă unei eroziuni chimice aprofundate,
în funcţie de compoziţia mineralogică iniţială, se descompune în mine-
rale secundare – sulfaţi, oxizi, carbonaţi etc. Ca rezultat, partea supe-
rioară a zăcământului de sulfuri, aflată în contact direct cu agenţii exo-
geni, se transformă într-o zonă de oxidare activă, colorată în brun,
nuanţele fiind impuse de concentraţiile mărite ale hidroxizilor de fier.
Este vorba de formarea unor arealuri chimice, numite “pălării de fier”,
care pot servi în calitate de indice indirect în prospecţiunile zăcămintelor
de sulfuri, ascunse la o anumită adâncime în subsol.
Majoritatea zăcămintelor de sulfuri se deosebesc printr-o zonali-
tate dispusă pe verticală, fiecare zonă fiind caracterizată de o compo-
ziţie mineralogică specifică (Fig.2).
De exemplu, în regiunea superioară a unui filon constituit din mi-
nereu complex de sfalerit şi calcopirită, sulfurile sub acţiunea oxige-
nului se transformă în sulfaţi ai cuprului, fierului şi zincului:

CuFeS2 + 4O2 = FeSO4 + CuSO4 sau ZnS + 2O2 = ZnSO4

calcopirită sfalerit

Sulfaţii se dizolvă foarte bine în apele subterane, formând o soluţie,

care, la rândul său, se infiltrează prin zona de oxidare, în nivelele infe-
rioare, generând o zonă specifică, alcătuită numai din minerale tipice
exogene: gips, malachit, azurit, smithsonit, cerussit, opal etc. Pot avea
loc următoarele reacţii:

2CuSO4 + 2CaCO3 + 5H2O = Cu2[CO3](OH)2 + 2Ca[SO4]2H2O + CO2

malachit gips
ZnSO4 + CO2 + H2O = Zn[CO3] + H2SO4
smithsonit

23
 Mineralul principal al zonelor de oxidare este limonitul Fe2O3nH2O.
Transformările sulfurilor feroase care au loc în zonele de oxidare pot
fi reprezentate prin următoarea schemă simplificată:

FeS2  FeSO4  Fe2(SO4)3  Fe(OH)3  Fe2O32H2O

pirită limonit

Fig.2. Structura zonală a zăcămintelor de sulfuri supuse proceselor de

alterare în zona hipergenă.
1 – zona de oxidare; 2- regiunea cu concentraţii mărite de sulfaţi;
3 – zona de cimentare (sau zona de îmbogăţire cu sulfaţi secundari);
4 – corpul matern, alcătuit din sulfurile iniţiale; p – nivelul apelor subterane.

Sub nivelul apelor subterane se află zona de cimentare, numită şi

zonă de îmbogăţire naturală cu sulfuri secundare. Această regiune mine-
ralogică serveşte în calitate de scut, care protejează sulfurile iniţiale din
corpul zăcământului matern de alterare hipergenă. În zona de cimentare
apa este lipsită de oxigen şi conţine în cantităţi relativ mari sulfură
hidrogenată şi acid sulfuric. În această zonă sulfaţii metalici (în special
ai cuprului) intră în reacţii chimice cu mineralele primare, formând
sulfuri noi, de origine exogenă; în schema de mai jos – calcozină şi
covelină:

FeS2 + CuSO4 + H2O = Cu2S + Cu2SCuS2 + FeSO4 + H2SO4

calcozină covelină

24
 Zonele de cimentare sunt bogate în minereuri de cupru, argint, zinc,
iar calcozina, covelina şi bornitul (Cu5FeS4) deseori formează aici
acumulări industriale.

2. Sedimentogeneza

Masele de roci şi minerale distruse în rezultatul eroziunilor sunt

transportate în alte spaţii ale crustei de apele de suprafaţă, vânt,
gheţari. Concomitent are loc selectarea, diferenţierea şi depozitarea
materialului fărâmiţat în straturi de pietriş, nisip sau argilă.
Sedimentele chimice se formează din soluţii naturale obişnuite
sau coloidale. Deseori în regiunile bazinelor maritime şi lacustre con-
diţiile sunt favorabile pentru depunerea diferitor sedimente chimice.
Astfel, se formează gipsul, halitul, carnalitul, silvina etc. Acumulările
de săruri sunt specifice zonelor climaterice uscate şi foarte călduroase,
unde evaporarea apelor decurge într-un regim intens (în special, în
golfuri şi lagune maritime sau în lacuri continentale izolate). Depunerile
sunt reglementate de concentraţiile substanţelor dizolvate în apă, com-
poziţia chimică a soluţiilor şi de temperaturile apelor din bazinul de
acumulare. Din soluţiile suprasaturate ale bazinelor închise şi semi-
închise în trecutul geologic s-au format în cantităţi vaste acumulări
naturale de săruri. Sunt cunoscute zăcăminte extraordinare de săruri:
Strasfurt (Germania), Solikamsk (Rusia, Ural), Boxitogorsk (Belarusi).
Straturile complexe de săruri (halit, silvină, carnalit etc.) ating aici
grosimi de câteva sute de metri.
În prezent, în Golful Kara-Bogaz-Gol din Marea Caspică, decurge
un proces puternic de sedimentare chimică a halitului NaCl, glauberitei
Na2Ca[SO4]2, silvinei KCl, carnalitului KClMgCl26H2O. În golf eva-
porarea decurge cu o viteză atât de mare încât nivelul apei din acest
bazin semi-închis este întotdeauna cu circa 10 cm mai scăzut faţă de
cel al Mării Caspice. Astfel, sunt create condiţii naturale de completare
permanentă a spaţiului sedimentar cu diferite săruri, diferenţa de nivel
dintre golf şi mare creând un şuvoi puternic de apă, care aduce noi şi
noi porţiuni de săruri dizolvate în apa maritimă. Din această cauză în

25
golf, procesul de sedimentare chimică rapidă se menţine într-un regim
dinamic echilibrat, concentraţia soluţiei suprasaturate fiind întotdeauna
constantă, indiferent de cantitatea depunerii sărurilor pe fundul bazinului.
Un rol important în procesul de distrugere a mineralelor şi rocilor,
precum şi în procesul de formare a unor minerale specifice, îl joacă
organismele şi, mai ales, microorganismele. În rezultatul activităţii
biologice a microorganismelor se formează diferite zăcăminte de fos-
forite, sulf nativ, minereuri de mangan şi fier. Mineralele şi rocile de
origine biologică sunt numite biolite. În calitate de biolite se prezintă
diverse tipuri de calcare, diatomitul, tripolii, turba, cărbunele etc.
O grupă de minerale exogene provine din soluţiile coloidale. Di-
mensiunile particulelor coloidale sunt extrem de mici şi variază între
1100 μkm. Este cunoscut faptul că o soluţie coloidală este constituită
din două componente: dizolvantul şi substanţa aflată în suspensie. În
cazul când cantitatea dizolvantului este insuficientă, soluţia se transformă
într-o masă gelatinoasă, care ulterior se consolidează prin coagulare,
formând diferite minerale ca, de exemplu, opalul şi cremenea.
Procesul de coagulare decurge în funcţie de compoziţia ameste-
cului coloidal şi a diferitor modificări de concentraţii a acestuia, precum
şi de oscilaţiile de temperaturi. Cu timpul sedimentele gelatinoase se
consolidează, se deshidratează şi se transformă în substanţe criptocris-
taline, numite substanţe metacoloidale. Din grupa metacoloidelor fac
parte unii oxizi de fier şi mangan, marcasitul, sfaleritul (blenda), calce-
donia, cuarţul etc.
Formarea mineralelor din soluţii coloidale printr-un proces endo-
gen este puţin probabilă.

§3. Procesele metamorfice

Pe parcursul evoluţiei geologice a Pământului o parte din roci sunt

supuse denudaţiilor, altele ajung în regiunile abisale ale crustei terestre,
unde condiţiile termodinamice se deosebesc mult de cele din zona de
suprafaţă. Sub acţiunea temperaturilor şi presiunilor înalte rocile îşi
modifică radical atât structura, cât şi compoziţia mineralogică. Acest
proces de transformare a rocilor este numit metamorfism, iar presiunile
şi temperaturile înalte care îl generează se prezintă în calitate de agenţi
principali ai săi.

26
 Metamorfismul rocilor se manifestă prin deshidratarea şi recrista-
lizarea rocilor primare sau apariţia unor roci noi specifice, numite meta-
somatite. Ultimele din acest rând decurg numai sub influenţa unui alt
agent metamorfic suplimentar – aportul de substanţă endogenă de
origine magmatică sau postmagmatică.
Există multe exemple de metamorfism. Astfel, calcarul sub acţiu-
nea temperaturilor şi presiunilor se transformă cu timpul într-o rocă
granuloasă cristalină şi, evident, cu aceiaşi compoziţie chimică – mar-
mora; gresiile silicioase în cuarţite; argilitul – se transformă treptat în
filit, iar mai apoi, în gnais sau şist cristalin.
Procesului metamorfic sunt supuse toate grupele de roci: magma-
tice, sedimentare şi metamorfice. Pot fi deosebite:
- Metamorfismul de contact (sau local),
- dinamometamorfismul,
- metamorfismul regional.
Metamorfismul de contact are loc în spaţiile situate în apropierea
nemijlocită a focarului magmatic. Încălzirea rocilor-gazdă provoacă
schimbări structurale ale acestora şi formarea unor asociaţii noi de
minerale. Produsul metamorfismului de contact – roca corneană - se
deosebeşte în mod cardinal de roca iniţială. Agentul principal al acestui
tip de metamorfism este temperatura înaltă.
În cazul unui aport de substanţă endogenă metamorfismul de contact
se manifestă şi prin reacţiile chimice dintre substanţele care circulă
prin crăpăturile şi cavităţile rocilor aflate în apropierea focarului mag-
matic şi mineralele din care sunt constituite aceste roci. Soluţia mag-
matică, care de obicei are o temperatură de circa 1000C, bogată în
diverse substanţe chimice active, sub acţiunea presiunilor înalte se
introduce în crăpăturile şi fisurile exacontactului, unde prin cristalizare
contribuie la formarea unor roci filoniene de tipul celor magmatogene
sau formează în rezultatul reacţiilor chimice cu mineralele din rocile
gazdă aşa-numitele metasomatite.
Fenomenul metasomatismului local se manifestă foarte pronunţat
în procesul intruziunilor magmatice în masele de roci calcaroase. Magma,
bogată în alumosilicaţi (magma acidă sau cu o compoziţie granitică) şi
rocile calcaroase (calcarele, dolomitele, marna etc.) iniţiază o serie de
reacţii chimice, care duc la formarea unui complex de minerale noi.

27
Regiunea rocilor-gazdă, transformată după încheierea procesului, poartă
denumirea zonei de contact, în care sunt prezente minerale caracteristice,
inclusiv wolastonitul Ca3[Si3O9] şi grosularul Ca3Al2[SiO4]3. În aceste
minerale originea calciului este legată de rocile calcaroase, iar aluminiul
şi siliciul provin din emanările magmatice. Reacţiile dintre alumosili-
caţi şi calcare sunt mult mai puternice dacă ele decurg în prezenţa so-
luţiilor postmagmatice, bogate în diferiţi mineralizatori. Aceste soluţii,
de obicei hidrotermale, se introduc în zonele de limită geologică a
diferitor straturi calcaroase cu coeziuni mecanice slabe şi provoacă
acolo o modificare esenţială a compoziţiei mineralogice. Este stabilit
că alumosilicaţii dizolvaţi în hidroterme şi calciul din rocile sedimen-
tare, în care se introduce soluţia hidrotermală, se află într-o relaţie
geochimică reciproc difuzională.
În rezultatul acestor reacţii chimice naturale se formează un nou
tip geologico-genetic de roci cunoscut prin denumirea de skarne.
Mineralele skarnelor sunt piroxenii (diopsidul şi hedenbergitul) şi
diferiţi silicaţi, în compoziţia cărora intră calciul. Deseori soluţiile
magmatice şi postmagmatice înnobilează zonele de contact cu diferite
metale şi, datorită acestui proces, în skarne pot fi depistate acumulări
importante de minereuri (uneori în cantităţi industriale): zăcăminte de
molibdenit, calcopirită, galenă, sfalerit etc.
Dinamometamorfismul decurge în două direcţii. Se distinge meta-
morfismul dislocativ, care se manifestă în zonele tectonice prin distru-
gerea rocilor, prelucrarea şi cimentarea ulterioară a fărâmelor de roci
într-o masă compactă. Acest tip de metamorfism este cunoscut şi sub
denumirea de metamorfism cataclastic, provocat de stresul dinamic.
Metamorfismul cataclastic nu generează asociaţii noi de minerale, iar
denumirea rocilor reflectă numai gradul de mărunţire a rocilor iniţiale.
Astfel, în funcţie de gradul de fărâmiţare se formează breciile tectonice,
cataclazitele şi milonitele.
Un alt tip de dinamometamorfism se manifestă prin modificări
structurale şi parţial mineralice ale rocilor primare impuse sub acţiunea
unor presiuni litostatice din partea masivelor de roci, aşezate în zăcă-
mânt în regiunile superioare ale secţiunii geologice. Rocile supuse
dinamometamorfismului litostatic se deshidratează, se cimentează la un
grad mai avansat, devin mult mai dure şi prezintă o formaţiune inter-
mediară între rocile sedimentare primare şi rocile faciesului şisturilor

28
verzi. Dinamometamorfismul litostatic ocupă o poziţie tranzitivă între
diageneza rocilor sedimentare şi stadiile iniţiale ale metamorfismului
regonal. Produsele tipice ale dinamometamorfismului static sunt filitele.
Metamorfismului regional sunt supuse masive enorme de roci
aflate la adâncimi mari în subsol şi extinse pe arii de zeci de mii km 2
(de aici şi provine denumirea procesului). Concomitent cu acţiunea
presiunilor şi temperaturilor înalte în proces sunt deseori implicate şi
substanţe endogene, originea cărora poate fi cu totul deosebită de cea
magmatică.
În condiţiile metamorfismului regional se formează asociaţii din
minerale caracteristice: clorit, granate, disten, andaluzit, cordierit etc.
Împreună cu alte minerale, acestea formează o grupă de minerale care
pot fi identificate numai în rocile metamorfice. Mineralele metamorfice
se asociază în funcţie de condiţiile termodinamice în care acestea se
formează. Datorită acestei diferenţieri se face posibilă o clasificare a
metamorfismului regional nu în baza agenţilor metamorfici, ci în baza
compoziţiilor mineralice ale rocilor metamorfice.
Asociaţiile de minerale prezente în compoziţia rocilor metamorfice,
care reflectă condiţiile geologico-genetice ale procesului de transformare
a rocilor primare, poartă denumirea de facies metamorfic.
De exemplu, la adâncimi relativ mici cu temperaturi relativ mode-
rate se formează roci bogate în clorit şi talc. Deoarece mineralele se
deosebesc prin nuanţele sale verzui, aceste roci metamorfice se numesc
şisturi verzi, iar toate rocile formate în acelaşi diapazon de temperaturi
şi presiuni sunt incluse în faciesul metamorfic al şisturilor verzi. Alte
roci metamorfozate regional, practic formate numai din feldspaţi şi cuarţ
sunt numite granulite şi se formează în zonele adânci ale subsolului cu
temperaturi la limita de topire a rocilor şi cu presiuni extrem de mari.
Cele mai răspândite roci metamorfice sunt marmorele, cuarţitele,
gnaisurile şi şisturile cristaline. Datorită metamorfismului regional este
posibilă formarea unor acumulări industriale de minereuri – de exemplu,
cuarţitele bogate în magnetit şi hematit (zăcămintele din Krivoi Rog,
Ucraina; Iakutia de Sud, Rusia).
Metamorfismului regional se datorează apariţiile aşa-numitor
“filoane uscate” sau “filoane de tip alpin” (deoarece sunt frecvente şi
pentru prima dată cercetate în Munţii Alpi). Aceste corpuri filoniene
sunt situate între rocile metamorfice şi apar în zonele tectonice active

29
ale geosinclinalelor. Sub acţiunea presiunilor înalte din rocile alăturate
se degajă apa moleculară, aflată în compoziţia chimică a unor minerale.
În procesele ulterioare apa liberă contribuie la cristalizarea unor aso-
ciaţii de minerale caracteristice – druze constituite din cristale măşcate
de cuarţ, adular etc. În acest proces este posibilă participarea şi a solu-
ţiilor hidrotermale ale temperaturilor mici, formate nu numai din apă
juvenilă, dar şi din apă de origine meteorică, infiltrată la adâncimi mari.
CAPITOLUL II

Mineralogie

§1. Compoziţia şi formulele chimice ale mineralelor

Pentru calcularea formulelor chimice ale mineralelor sunt

utilizate relaţiile cantitative dintre elementele care intră în compoziţia lor
chimică. Acestea se determină în rezultatul analizelor chimice de mare
precizie.
Vom aduce două exemple de calculare a formulelor chimice a
sulfurilor şi a substanţelor în compoziţia cărora intră oxigenul.
Exemplul 1. Calculul formulei empirice a calcopiritei. În rezultatul
analizei chimice s-a determinat că în compoziţia calcopiritei intră
Cu = 34,5%; Fe = 30,3%; S = 35,0%. Masele atomice ale acestor ele-
mente vor fi: Cu = 63,5; Fe = 55,9; S = 32,0. Coeficienţii sunt deter-
minaţi în baza cantităţilor atomice, care rezultă din raportul concentra-
ţiilor elementelor şi masa atomică a acestora C / A  1000 (cifra obţi-
nută se înmulţeşte cu 1000 pentru comoditate) (Tabelul 1).

Tabelul 1
Determinarea formulei empirice a calcopiritei
Elementul Concentraţia, C Masa atomică, Cantităţi
chimic % A atomice
Cu 34,5 63,5 543 (1)
Fe 30,3 55,9 545 (1)
S 35,0 32,0 1093 (2)
Suma: 99,8

30
 Comparând relaţiile între cantităţile atomice ale elementelor, vom
obţine formula chimică a calcopiritei: Cu : Fe : S = 543 : 545 : 1093 =
1 : 1 : 2, sau în forma tradiţională – CuFeS2.
Exemplul 2. Calcularea formulei empirice a granatului (Tabelul 2).
Mineralele din grupa granatelor alcătuiesc un rând izomorf a câtorva
elemente chimice şi pot fi reprezentate prin formula lor chimică gene-
rală (R+2)3(R+3)2[SiO4]3.
Tabelul 2
Calcularea compoziţiei chimice a granatului

Numărul Numărul
Oxizii Concentraţia Cantităţi Cantităţi Cantităţile atomilor cationilor
standard în % moleculare atomice atomice de oxigen în raport
(cationi) (oxigen) în raport cu 12
cu 12
SiO2 36,76 612 630 1260 5,95 2,96
TiO2 1,37 18
Al2O3 15,69 154 308 462 2,18 1,44
Fe2O3 8,56 53 106 159 0,75 0,49
FeO 2,04 28 28 28 0,13 0,13
MnO 0,20 3 3 3 0.01 0,01
MgO 1,96 49 49 49 0,23 0,23
CaO 32,62 582 582 582 2,74 2,74
Na2O 0,26 - - - - -
H2O 0,52 - - - - -
Suma 99,98 2543

În această formulă R+2 poate fi Ca, Fe+2, Mn+2, Mg iar R+3 – Al,
+3
Fe , Cr. În compoziţia granatelor, toate aceste elemente se află în
diferite relaţii cantitative. Formulele chimice ale substanţelor compuse
cu oxigen se determină în baza calculării cantităţilor atomice ale catio-
nilor şi cantităţilor atomice ale oxigenului, racordate la numărul de
unităţi chimice pe celulă (în exemplul menţionat egal cu 12).
De la început se calculează cantităţile moleculare care rezultă din
împărţirea concentraţiilor oxizilor la greutatea lor moleculară, iar re-

31
zultatul, pentru comoditate, se înmulţeşte cu 1000. De exemplu, pentru
SiO2 vom avea 36,76 : 60,06 x 1000 = 612.
Pentru a simplifica calculele, cantităţile moleculare ale SiO 2 şi
TiO2 se sumează.
Compoziţia granatului se determină în raport cu 12 atomi de oxigen,
iar cantităţile atomice ale cationilor şi cantităţile atomice ale oxigenului
sunt în funcţie de relaţiile cantitative ale acestuia în oxizii respectivi.
Astfel, pentru Al2O3 cantitatea atomică a cationilor va fi 154  2 =
308, iar cantitatea atomică a oxigenului va constitui 154  3 = 462.
În exemplul nostru, suma cantităţilor atomice de oxigen va fi
egală cu 2543. Prin împărţirea acestei cifre la 12 se obţine un numitor
comun egal cu 212 pentru toţi componenţii, în baza căruia urmează să
fie calculat numărul atomilor de oxigen aflaţi în compoziţia oxizilor
standard din Tabelul 5. De exemplu, pentru Al2O3 vom avea 462 : 212
= 2,18. Numărul atomilor de cationi rezultă din raportul cationilor şi a
oxigenului din oxidul respectiv. Astfel, pentru SiO 2 numărul atomilor
de oxigen va fi 5,95 : 2 = 2,96. Dacă vom executa o grupare în baza
principiului de substituire izomorfă a elementelor chimice, aflate în
compoziţia mineralului – separând elementele bivalente [Mn, Ca, Mg,
Fe+2] (suma atomilor de cationi 0,01+2,74+0,23+0,13 = 3,11) de cele
trivalente [Al, Fe+3] (suma atomilor de cationi 1,44+0,49 = 1,93) vom
obţine formula granatului: (Mn,Mg,Fe)3,11(Al,Fe)1,93Si2,96O12.
Formula chimică reală a granatului din exemplul nostru este
următoarea:

Mn0,01 Ca2,74 Mg0,23 Fe+20,13 Al1,44 Fe+30,49 Si2,96 O12 (*)

Este evident, că după compoziţie acest amestec izomorf este mai
aproape de almandin – Fe3Al2[SiO4]3, care conţine şi componente
specifice andraditului Ca3Fe2[SiO4]3 şi piropului Mg3Al2[SiO4]3.
Formula empirică de mai sus (*) reprezintă compoziţia elementară
a mineralului şi nu aduce nici o informaţie asupra caracterului structural
al substanţei cristaline. Deoarece majoritatea mineralelor sunt substanţe
cristaline, formulele empirice nu le caracterizează într-un mod complet.
În acest scop se determină formulele chimice structurale, care reflectă
relaţiile reciproce dintre componenţi elementari – atomi, cationi şi
anioni, ai substanţei cristaline. Pentru a accentua motivul structural, în

32
formulele mineralelor grupul de anioni, care formează elementul struc-
tural de bază, se scrie între paranteze pătrate. De exemplu, Fe[CO 3] –
siderit, Ba[SO4] – baritină, LiAl[Si2O6] – spodumen, K[AlSi3O8] -
microclin.
Între formulele chimice empirice şi structurale există o deosebire
principială, deoarece în primele nu se conţine nici o informaţie despre
structura interioară a mineralului. De exemplu, în formula empirică a
muscovitului H2KAl3Si3O12 relaţiile structurale între toate elementele
constituente sunt absolut neclare. Scrisă sub altă formă – KAl 2[AlSi3O10]
(OH)2, aceasta devine mult mai informativă, deoarece arată că elementul
structural de bază este anionul complex [AlSi3O10]-5, ultimul fiind
neutralizat de cationii K+ şi Al+3 şi echilibrat de grupul hidroxil
2(OH)-. Formula generală a muscovitului este KAl 2[AlSi3O10]
(OH,F)2 în care se reprezintă şi substituirea izomorfă a anionilor OH -
şi F-, fenomen tipic pentru acest mineral.
Formula empirică a covelinei poate fi reprezentată simplu – CuS.
În acelaşi timp, covelina, din punct de vedere structural, este un mineral
complex. În covelină sunt prezente două grupuri de ioni: 1) – sulful
bivalent S-2 şi sulful conjugat [S 2]-2; 2) – cuprul monovalent Cu +1 şi
cuprul bivalent Cu+2. Din această cauză formula covelinei se scrie
Cu2SCuS2.
Un alt exemplu poate fi realgarul. Rezultând din specificul lui
structural, formula realgarului se scrie nu AsS, ci As 4S4. Realgarul,
prin intermediul a patru ioni de sulf, formează o structură circulară,
care se raportează cu patru ioni de arsen, plasaţi în spaţiu sub forma
unui tetraedru perfect.
Între substanţele chimice naturale (carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi etc.)
sunt frecvent întâlnite minerale cu sau fără apă moleculară. Astfel, apa
moleculară, care intră în compoziţia chimică a mineralelor, poate ocupa
o poziţie strict definită în reţeaua cristalină şi, în acest caz moleculele
de H2O se află în legătură chimică cu alte elemente constituente ale
mineralului. În calitate de exemplu poate servi hidrosulfatul de calciu –
gipsul: Ca[SO4] 2H2O. Apa care nu participă la formarea reţelei cris-
taline, dar este prezentă în mineral, este numită apă liberă. De obicei,
cantitatea apei libere în mineral este o funcţie a temperaturii. De exemplu,
în zeolite la temperaturi normale întotdeauna este prezentă o cantitate
anumită de apă higroscopică. Aceasta se află în fisuri microscopice ale

33
mineralului şi este păstrată în spaţiul mineralului de forţele capilare
relativ puternice. La o încălzire de 110C apa din zeolite este complet
eliminată, fără a afecta structura şi compoziţia chimică a mineralelor.
Mineralele în care este prezent grupul hidroxil deseori sunt numite
hidrominerale, ceea ce nu întotdeauna corespunde realităţii. Între mo-
lecula de H2O, neutră din punct de vedere electric, şi anionul (OH) -
există o diferenţă principială. Spre deosebire de apa moleculară, hidro-
xilul (OH)- poate substitui în mineral anionii Cl - sau F- şi aproape în-
totdeauna este un element stabil al reţelei cristaline.
Este importantă următoarea remarcă: nu pentru toate mineralele
sunt cunoscute tipurile lor structurale sau elementele de bază ale struc-
turilor interioare. Din această cauză în determinarea formulelor chimice
empirice ale mineralelor (mai precis – în calcularea acestora) apar difi-
cultăţi, deoarece diversitatea condiţiilor fizico-chimice de formare a
mineralelor şi varietatea indefinită de substanţe chimice, aflate în mediul
de cristalizare, generează un şir de modificări neordinare. Sunt frec-
vente situaţiile când este imposibil a modela în condiţiile de laborator,
sau a explica teoretic atât originea, cât şi compoziţia chimică a unor
minerale.

§2. Polimorfismul mineralelor

Polimorfismul mineralelor se manifestă prin capacitatea unor sub-

stanţe naturale de a se prezenta sub diferite forme.
Polimorfe pot fi atât elementele native, cât şi mineralele cu o com-
poziţie chimică complexă. Modificările polimorfe ale unei şi aceeaşi
substanţe rezultă din condiţiile fizico-chimice de cristalizare, specifice
pentru anumite zone spaţiale ale crustei terestre şi se deosebesc unele
de altele prin proprietăţile fizice pe care le însuşesc.
Este tradiţional exemplul diamantului şi grafitului, ambele fiind
modificări naturale ale carbonului. Proprietăţile specifice ale acestor
două minerale diferă cardinal. Astfel, duritatea diamantului, după scara
mineralogică, este de 10, iar cea a grafitului – 1; greutatea specifică a
diamantului constituie 3,5 g/cm3 şi este aproape de 1,5 ori mai mare
decât cea a grafitului – 2,2 g/cm 3; diamantul se cristalizează în sistemul
izometric, iar grafitul – în sistemul hexagonal. Aceste deosebiri găsesc
explicaţii în structurile interioare ale diamantului şi a grafitului. Atomii

34
grafitului formează plane reticulare cu structuri hexagonale aranjate
paralel la distanţe relativ mari, slăbind astfel forţele de coeziune inte-
rioară. În cazul diamantului, atomii carbonului sunt aranjaţi compact,
alcătuind un schelet extrem de dur (Fig.3).
Polimorfismul este specific şi unui alt element nativ – sulfului.
Mai des este întâlnit sulful cristalizat în sistemul rombic, relativ neutru
în condiţiile naturale. Exemple de polimorfism sunt multe: Ca[CO 3] –
calcitul (sistemul trigonal) şi aragonitul (sistemul rombic) sau calcitul
trigonal obişnuit şi varietatea lui transparentă (tot trigonală) – spatul
de islanda; FeS2 – pirita (sistemul izometric) şi marcasitul (sistemul
rombic), modificările polimorfe ale cuarţului – SiO 2.

Fig. 3 Structura internă a diamantului (a)

şi a grafitului (b)

Există două tipuri de polimorfism. Primul este caracterizat de

enantiotropia mineralelor, atunci când modificările polimorfe nu sunt
stabile şi diferă în funcţiune de variaţia temperaturilor şi presiunilor.
Astfel, cuarţul obişnuit (trigonal), cristalizat la temperaturi mici, la
încălzire se transformă în tridymit (rombic sau hexagonal), pentru ca
mai apoi, într-un proces regresiv, iarăşi să revină la structura iniţială a
cuarţului obişnuit. Altfel spus, are loc un proces reversibil, când una şi
aceiaşi substanţă chimică îşi modifică structura în funcţie de condiţiile
termodinamice. Al doilea tip de polimorfism este caracterizat de mono-
tropia mineralelor. Fenomenul se manifestă prin modificarea structurii
cristaline sub influenţa agenţilor termici şi dinamici. Procesul decurge
până la starea de echilibru şi este unilateral, deoarece substanţa minera-
lică pierde posibilitatea unei eventuale schimbări reversibile. De exemplu,

35
marcasitul se transformă în pirită, însă pirita niciodată nu se va recris-
taliza în marcasit.

§3. Izomorfismul mineralelor

Prin noţiunea de izomorfism subînţelegem proprietatea unor atomi

aflaţi în compoziţia mineralului de a se substitui reciproc, fără a pro-
duce modificări în structura interioară a substanţei. Astfel, scheletul
structural, determinat de anionul elementar, rămâne neschimbat. În
acelaşi timp, compoziţia chimică pentru unul şi acelaşi mineral, în
funcţie de gradul de substituire reciprocă a elementelor, devine variată,
uneori – foarte variată.
De exemplu, compoziţia chimică a olivinei se reprezintă prin for-
mula (Mg,Fe)2[SiO4]. În realitate, mineralul este un amestec izomorf
în care atomii magneziului şi fierului se înlocuiesc reciproc fără a
afecta structura internă a mineralului. Formula de mai sus poate fi
reprezentată în felul următor: nMg2[SiO4] + (100 – n)Fe2[SiO4],
unde n numeric este egal cu cantitatea magneziului reprezentată în %
(în raport cu masa cationilor Fe+2 + Mg+2). Indivizii marginali ai rându-
lui izomorf al olivinei sunt forsteritul Mg 2[SiO4] (n = 100) şi fayalitul
Fe2[SiO4] (n = 0). Forsteritul este un mineral de o culoare verde-
gălbuie deschis, iar fayalitul este un mineral negru sau aproape negru.
În olivine substituirile izomorfe sunt simple, deoarece un element
chimic înlocuieşte un alt element chimic, ambele având multe prop-
rietăţi comune sau apropiate (valenţa, razele atomice). Pentru un grup
relativ numeros de minerale substituirile reciproce ale elementelor sunt
mult mai complicate. Dacă ne vom referi, de exemplu, la plagioclazi,
varietăţile mineralice reprezintă un rând continuu al feldspaţilor de
calciu şi sodiu, în care perechea cationilor Ca +2 şi Al+3 este înlocuită în
spaţiul structural de o altă pereche de cationi Na + şi Si+4 (Ca,AlNa,Si).
Mineralele de margine sunt anortitul – Ca[Al 2Si2O8] şi albitul –
Na[AlSi3O8]. Proprietăţile fizice ale mineralelor din rândul izomorf al
plagioclazilor (în special, proprietăţile optice) variază în funcţie de
compoziţia lor chimică şi servesc în calitate de indici diagnostici în
procesul de studiu petrografic sau mineralogic.
Din exemplele de mai sus rezultă că substanţele cristaline
naturale din crusta terestră însuşesc două tipuri de izomorfism:

36
simplu, atunci când ionii implicaţi în procesul de substituire reciprocă
sunt de aceeaşi valenţă şi complex, atunci când sunt înlocuiţi ioni cu
valenţă diferită. Astfel, sunt determinate tipuri de izomorfism:
izomorfismul izovalent şi izomorfismul eterovalent.
Fenomenul de izomorfism este foarte răspândit la minerale. În
funcţie de gradul de substituire reciprocă a elementelor se distinge
izomorfismul perfect, când un element înlocuieşte un alt element la un
grad absolut, şi izomorfismul incomplet, când unele elemente aflate în
cantităţi relativ reduse (zecimi de procente sau câteva procente) pot
restitui izomorf numai unele elemente aflate în compoziţia minerale-
lor. De exemplu, sfaleritul (blenda) conţine o cantitate nesemnificativă
de Cd şi In, care, uneori, izomorf înlocuiesc cationul de bază al mine-
ralului – zincul. În monazit – (Ce,La,Th,…)[PO 4] pot fi prezente can-
tităţi mici de Li, Ca, anioni de [SiO 4]-4. Astfel, substituirile: cationi cu
cationi şi anioni cu anioni se produc în aşa mod ca suma valenţelor
elementelor substituite să fie egală cu suma valenţelor elementelor
substituente.
În formulele chimice ale mineralelor simbolurile atomilor sau
ionilor care se află în relaţii izomorfe se scriu între paranteze şi sunt
divizate prin virgulă. Se respectă principiul prioritar: mai întâi se indică
elementul (sau radicalul), predominant în amestecul izomorf. Din
aceste considerente formula sfaleritului se scrie astfel: (Zn,Cd,In)S. În
piroxenul monoclinic salitul − Ca(Mg,Fe)[Si2O6], magneziul este sub-
stituit frecvent de fier, însă acesta se află în cantităţi mai reduse.
În cazul substanţelor naturale sunt foarte caracteristice substituirile
izomorfe în rânduri:
K+  Rb+  Cs+, Cu+  Ag+  Au+, Cl-  Br-  I-,
Ca+2  Sr+2  Ba+2  Ra+2, Zn+2  Cd+2, S-2  Se-2,
Mg+2  Fe+2  Mn+2  Ni+2  Co+2,
Al+3  Fe+3  V+3  Cr+3  Mn+3  Ti+3, Sc+3  Y+3  TR+3,
Zr+4  Hf+4, Th+4 U+4,
Nb+5  Ta+5, P+5  V+5  As+5,
Mo+6  W+6.
Astfel, substituirile izomorfe reprezentate mai sus se află într-un
raport direct cu coloanele izovalente din Tabelul Periodic al elemen-
telor chimice.

37
 În cazul izomorfismului eterovalent substituirile izomorfe se produc
în direcţii diagonale. Ca exemplu pot servi următoarele rânduri izo-
morfe:
Li+  Mg+2  Sc+3, Na+  Ca+2  Y+3  Th+4,
Al+3 Ti+4  Nb+5  W+6.
Multe elemente chimice din sistemul periodic, clarke-ul cărora
este relativ mare, nu formează minerale proprii în condiţiile crustei
terestre. De exemplu, germaniul (Ge) în crusta terestră se află în
cantităţi mult mai mari decât stibiul sau argintul, însă acest element
niciodată nu formează minerale proprii în condiţii naturale. În acelaşi
timp, în cantităţi reduse, germaniul este frecvent prezent în calitate de
amestec izomorf neînsemnat în diferiţi silicaţi, producând impresia
unui element chimic “dispersat” în spaţiul crustei terestre.
Fenomenul izomorfismului în prospecţiunile minereurilor elemen-
telor chimice rare şi disperse joacă rolul unui indice sigur. Astfel reniul,
aflat în relaţie izomorfă cu molibdenul, poate fi determinat în molib-
denit. De exemplu, în Kounrad (Kazahstan) zăcămintele complexe
cuprifere conţin molibdenit cu o concentraţie de 0,002% de Re – con-
diţie suficientă pentru exploatarea industrială a acestui metal. Un alt
exemplu este rubidiul, care fiind destul de răspândit între rocile litosferei,
nu formează minerale proprii, însă poate fi întâlnit în mineralele pota-
sice, aflându-se în relaţii izomorfe cu acest element alcalin. În prezent,
rubidiul se extrage din unele zăcăminte de carnalit – KClMgCl26H2O.
Originea izomorfismului se explică prin forma şi dimensiunile
atomilor aflaţi în relaţii de substituire reciprocă. Este demonstrat că
elementele chimice, ale căror raze atomice diferă cu 15%, se înlocuiesc
reciproc fără a afecta structura internă a substanţei cristaline. În acelaşi
timp, forma atomilor (ionilor) nu întotdeauna reprezintă o sferă ideală.
În majoritatea cazurilor sub acţiunea agenţilor termodinamici ionul se
prezintă drept un sistem polarizat. Astfel, la identitatea razelor ionice
se adaugă şi identitatea gradului de polarizare a ionilor, aflaţi în relaţii
de substituire izomorfă. De exemplu, Na + şi Cu+ având raze aproape
egale, niciodată nu se înlocuiesc reciproc în reacţii chimice, gradul lor
de polarizare diferă.

§4. Minerale tipomorfe

38
 Indicii tipomorfi sunt nişte indici specifici, în baza cărora se de-
termină cu aproximaţie compoziţia chimică sau originea mineralelor.
În crusta terestră mineralele se formează în anumite condiţii fizico-
chimice. Modificările frecvente care au loc în spaţiul subteran – schim-
bări de temperatură, presiuni, variaţii de concentraţii ale elementelor
chimice, modifică atât compoziţia chimică, cât şi proprietăţile fizice
ale mineralelor. De exemplu, blenda obişnuită, ZnS are o culoare brună,
dar sunt frecvente şi varietăţile negre sau galben-deschise ale acestui
mineral. Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat că blenda neagră conţine
cantităţi nesemnificative de fier bivalent şi se formează la temperaturi
relativ mari, iar blenda de culoare deschisă, lipsită de Fe +2, este o sub-
stanţă cristalizată la temperaturi relativ mici. Astfel, culoarea blendei
poate fi considerată un indice tipomorf, în baza căruia se determină nu
numai temperatura mediului originar, dar şi prezenţa sau absenţa în
mineral a fierului izomorf.
Un alt exemplu este varietatea de granate. Astfel, grosularul (granat
de culoare brun-verzuie, în compoziţia căruia intră Ca şi Al) este un
mineral specific zonelor de contact cu rocile calcaroase, almandinul
(granat de culoare roşie în compoziţia căruia intră Fe şi Al) este un
mineral tipic pentru formaţiunile metamorfice (gnaisuri sau şisturi
cristaline), uvarovitul (granat de culoare verde de smarald în compoziţia
căruia intră Ca şi Cr) este identificat numai în asociaţie cu cromitele şi
rocile ultrabazice.
În consecinţă, putem spune că mineralele care au indici tipomorfi
se numesc minerale tipomorfe – substanţe naturale care se formează
numai în anumite condiţii geologico-genetice.
Un mineral tipomorf distinct este turmalina. Cea mai răspândită
varietate a turmalinei este varietatea de culoare neagră (schorlul), găsită
în filoane pegmatitice, deseori asociată cu muscovitul. Varietăţile mai
rar întâlnite – turmalina roşie (rubelit) sau turmalina policromă, - se
asociază în pegmatite cu minerale care conţin litiu, tantal, cesiu, niobiu.
Evident, turmalina roşie şi policromă indică prezenţa unui proces peg-
matitic deosebit, care conduce la formarea unui grup de metale rare,
importante din punct de vedere al utilizării practice.

39
 În calitate de indice tipomorf poate servi şi habitusul mineralului.
De exemplu, casiteritul negru-smoliu din filoanele pegmatitice conţine
fier, niobiu, tantal şi are un aspect dipiramidal, iar casiteritul de culoare
brună (brună-deschisă) are o formă mai alungită din cauza unei forme
simple suplimentare (prisma 230), este prezent în filoanele hidrotermale
cuarţoase sau cuarţ-feldspatice şi conţine cantităţi nesemnificative de
wolfram (Fig.4).
Fiecare mineral se formează la anumite condiţii de temperatură. Unele
substanţe din crusta terestre se cristalizează într-un diapazon de temperaturi
estimat în câteva sute de grade, iar altele se formează la temperaturi mai mult
sau mai puţin determinate.

Fig. 4 Cristale de casiterit:

a – de origine pegmatitică sau pneumatolitică;
b – de origine hidrotermală.

De exemplu, cuarţul temperaturilor mici se cristalizează la +575C.

Dacă în asociaţie cu cuarţul temperaturilor mici se află unul sau mai
multe minerale, rezultă că şi aceste minerale s-au format la temperaturi
care oscilează în jur de +575C. Deseori astfel de minerale tipomorfe
sunt numite minerale-termometre.

§5. Generaţii de minerale

Majoritatea mineralelor sunt poligenetice. Excepţie face un grup

binedeterminat de minerale. De exemplu, olivina (Fe,Mg)[SiO 4], este
un mineral tipic magmatogen şi se formează in stadiile iniţiale de cris-
talizare a soluţiilor magmatice, iar goethitul FeO(OH) şi malachitul
Cu[CO3]Cu(OH)2 se formează sub acţiunea agenţilor exogeni numai
în zonele hipergene. În procesele mineralogenezei se formează o diver-

40
sitate enormă de mineralele. Astfel, cuarţul SiO 2, calcitul Ca[CO3] sau
pirita FeS2 se formează atât în procesele de mineralogeneză magmatică,
cât şi în procesele pneumatolitice, hidrotermale, metamorfice sau
exogene.
Studiul mineralogic determină condiţiile geologico-genetice, în
care se formează substanţele naturale precum şi, mineralogeneza mine-
ralului. De exemplu, calcitul Ca[CO3] este specific proceselor hiper-
gene şi se formează în cantităţi vaste în rezultatul proceselor biogene.
În acelaşi timp, acest mineral răspândit în formaţiunile sedimentare se
găseşte şi în rocile magmatice, în care se prezintă ca un indice petro-
grafic important.
Un grup de minerale din substanţa maternă se cristalizează fie
concomitent, formând o asociaţie de o vârstă geologică anumită, fie
într-un proces consecutiv, generând minerale de vârste diferite. Dacă
mineralul se cristalizează într-un diapazon termodinamic relativ mare,
în unul şi acelaşi agregat mineralic pot coexista cristale ale unei şi
aceiaşi substanţe de generaţii diferite. Ierarhia cronologică a mineralelor
rezultă din relaţiile structurale ale agregatului mineralic. Mineralele
formate în stadiile iniţiale, de obicei, au un aspect cristalografic relativ
perfect şi sunt numite idiomorfe. Majoritatea mineralelor cristalizate în
stadiul principal al procesului de mineralogeneză, sunt hipidiomorfe,
deoarece păstrând unele trăsături cristalografice proprii preiau şi aspecte
structurale ale mineralelor alăturate. Mineralele cristalizate în stadiile
finale completează spaţiul intergranular şi, fiind totalmente lipsite de
trăsături cristalografice, sunt numite minerale xenomorfe. Dacă în inte-
riorul unui mineral se află sub formă de relictă un alt cristal, este evi-
dent că acesta din urmă este format mai devreme sau, dacă un mineral
penetrează un alt mineral, acesta este un produs al mineralogenezei
ulterioare (numită uneori suprapusă) (Fig. 5).
Mineralele diferitor generaţii se deosebesc unul de altul prin com-
poziţiile chimice şi unele trăsături specifice (culoare, dimensiunea gra-
nulelor, habitus etc.). De exemplu, cuarţul timpuriu formează o masă
compactă şi are o culoare cenuşie, iar cuarţul cristalizat în procesele
ulterioare are culoarea albă sau este transparent şi deseori formează
cristale cu feţe relativ perfecte.

41
 Fig. 5 Biotitului secundar din gnaisele Formaţiunii Nistru-Bug;
secţiune microscopică (Ciobotaru, 1987)
Bt – biotit; Cl – clorit.
§6. Asociaţiile paragenetice ale mineralelor

Prin noţiunea de parageneză se înţelege coexistenţa unui grup de

minerale într-un spaţiu material, format în rezultatul unui proces sau a
mai multor procese de mineralogeneză.
Asociaţiile paragenetice de minerale se formează numai într-un
anumit proces geologic.
De exemplu, examinând o mostră alcătuită din limonit, malachit,
crizocolă, cuarţ, pirită şi calcopirită se determină ca în mostră sunt
prezente două asociaţii paragenetice de minerale: prima – mai timpurie,
hidrotermală, alcătuită din pirită, calcopirită şi cuarţ şi, a doua – mai
târzie, hipergenă, constituită din malachit, crizocolă şi limonit.
Cunoaşterea asociaţiilor paragenetice ale mineralelor în cercetările
şi prospecţiunile geologice este de o importanţă deosebită. De exemplu,
cromitele (care uneori conţin platină) sunt prospectate numai în zonele
de răspândire a rocilor ultrabazice, iar minereurile de staniu şi molibden
sunt răspândite numai în rocile acide. Sau diamantele, fiind descoperite
în kimberlit, se asociază în această rocă cu piropul (un granat cu Mg şi
Al). Anume în baza studiului aluviunilor cu pirop au fost descoperite
kimberlitele diamantifere din Iakutia (Popugayeva, 1954). Sunt speci-
fice asociaţiile blendei cu galena sau a aurului cu cuarţul şi pirita
(Formaţiunea cuarţ-auriferă de Aldan).
Asociaţiile paragenetice ale mineralelor pot fi reprezentate în
funcţie de tipurile geologico-genetice. Astfel, se deosebesc asociaţii
magmatogene (specifice rocilor acide, bazice sau alcaline), pegmatitice

42
(specifice pegmatitelor acide sau alcaline), asociaţii specifice skarnelor
şi greisenelor, hidrotermale (specifice temperaturilor mari, medii sau
mici). De exemplu, în rezultatul proceselor hidrotermale de temperaturi
mici se poate forma o asociaţie din cinabru, antimonit, baritină, calcit,
fluorină, calcedonie. În alte procese de mineralogeneză asociaţia
cinabru − antimonit este o raritate. Este cunoscută asociaţia minereu-
rilor de Pb, Zn, Ag, Cu (de aici provine denumirea de minereuri poli-
metalice).
Sunt sistematizate şi asociaţiile paragenetice ale sedimentelor mari-
time, ale proceselor hipergene, sublimărilor vulcanice, efuziunilor etc.
Există şi noţiunea de parageneză interzisă. E vorba de grupuri de
minerale, coexistenţa cărora în natură este imposibilă. De exemplu,
asociaţia paragenetică cuarţ – ortoză – microclin – oligoclaz – biotit –
muscovit – hornblenda este specifică rocilor acide, iar asociaţia para-
genetică olivină – enstatit – bronzit – hipersten – diopsid – plagioclazi
bazici este specifică rocilor ultrabazice. Evident, o asociaţie paragene-
tică olivină – cuarţ va fi una interzisă.

§7. Morfologia agregatelor minerale

Un agregat mineralic reprezintă un corp natural format în condiţiile

crustei terestre şi este o concreştere naturală a mai multor granule de
minerale, care îşi păstrează sau nu formele caracteristice ale poliedru-
lui cristalin.
Aspectele agregatelor mineralice sunt foarte variate. Un agregat
mineralic se distinge în primul rând prin dimensiunile granulelor şi
trăsăturile morfologice ale acestora. Morfologia unei granule de mineral
(unui cristal, aflat în agregatul mineralic) poate fi caracterizată prin
relaţiile parametrilor tridimensionali: lungime, grosime şi lăţime. Se
deosebesc trei tipuri morfologice ale mineralelor:

1. Tip liniar (alungit)

2. Tip tabular (plat) 3. Tip izometric
(minerale prismatice,
(minerale tabulare, (minerale cubice, octa-
cilindrice, aciculare,
foioase, în solzi etc.) edrice, tetraedrice etc.)
fibroase etc.)

43
 În agregatele minerale formate din granule de tip liniar lungimea
acestora depăşeşte, uneori cu mult, celelalte două dimensiuni transver-
sale (beril, azbest, selenit etc.) În raport cu celelalte două dimensiuni,
mineralele tabulare au o grosime mult mai mică (gips etc.). Granulele
cristaline izometrice se disting prin dimensiuni aproximativ egale în
toate direcţiile spaţiale (granatele, magnetitul, sfaleritul, pirita etc.), iar
agregatul mineralic se prezintă sub formă de masă compactă.
Aspectul poliedric al unui individ mineralic este caracterizat de
habitusul acestuia, care în trăsături generale reflectă forma simplă dominantă
a cristalului. Habitusul unui mineral poate fi cubic (pirita, galena), octaedric
(magnetitul), tetraedric (sfaleritul), dipiramidal (zirconul), prismatic
(scapolitul), tabular (gipsul) etc.

Fig. 6 Diferite poliedre ale cristalelor de cuarţ a şi b – cuarţul

temperaturilor mici; c şi d – cuarţul temperaturilor mari

Într-un mod superficial habitusul reflectă condiţiile de cristalizare

a mineralelor. De exemplu, cuarţul izometric este caracteristic proce-
selor magmatice ale temperaturilor mari, iar cuarţul cu un habitus pris-
matic este specific temperaturilor mici (Fig. 6); zirconul dipiramidal
este frecvent întâlnit numai între rocile alcaline, iar zirconul prismatic
alungit este găsit numai între granite sau pegmatite acide. Când se
descrie un mineral cu un habitus desăvârşit, este important a examina
unele trăsături specifice ale corpului cristalin, ca de exemplu
haşurarea feţelor (striaţia la cuarţ, pirită, topaz etc.), concreşterile
conforme a două sau mai multe cristale (fenomenul de maclare) -
gipsul, cuarţul, staurolitul etc.
La studiul unui mineral se ţine cont şi de polimorfismul acestuia.

44
 Cel mai răspândit agregat mineralic se prezintă sub formă de masă
compactă, constituită din granule de cristale măşcate, medii, mărunte,
microscopice; masă compactă criptocristalină, pământie sau cu un
aspect argilos etc. Se disting agregate aciculare, fibroase, foioase, în
solzi, reniforme, concreţiuni etc.
Din toată diversitatea agregatelor minerale vom descrie formele
cele mai des întâlnite:
1. Druză (floare de mină) – este alcătuită din cristale măşcate, care
se depun pe pereţii cavităţilor din subsol – caverne, crăpături
tectonice, falii şi au forma unei perii specifice. Se întâlnesc druze
de o frumuseţe rară de cuarţ, ametist, uvarovit, fluorină.
2. Dendrite – concreşteri în formă de creangă a cristalelor aciculare
sau prismatice alungite. Dendritele sunt specifice de exemplu
pentru gheaţă şi manganitele ramificate în alte roci sau minerale.
3. Sferolite – sunt nişte agregate alcătuite din corpuri mineralice
sferice.
4. Concreţiune – agregat mineralic sferic format prin cristalizarea
substanţei în jurul unui corp străin; de regulă, centrul de cristali-
zare reprezintă un punct comun pentru toate mineralele aciculare
ale agregatului; concreţiunile sunt specifice marcasitului sau
fosforitelor.
5. Oolite – agregat compact în granulaţie diferită (diametrul granu-
lelor sferice variază de la 0,05 mm până la 3 mm). Forma sferică
a granulelor se datorează precipitării substanţei în jurul unui
nucleu. Structura oolitelor este zonală concentrică, cu un centru
de cristalizare bine pronunţat (la pseudoolite acest centru este
absent). Oolitele se formează din soluţiile apoase în rezultatul
cristalizării substanţei în jurul diferitor particule pelitice sau a
unor bule microscopice de aer. În calitate de exemplu de agregat
oolitic servesc bauxitele, aragonitul; foarte frecvente sunt pseudo-
olitele calcaroase (în granulă este lipsă centrul de cristalizare).
6. Secreţiunea este o formă specifică ovală care rezultă din cristali-
zarea substanţelor naturale pe pereţii cavităţilor din subsol. Dacă
diametrul agregatului depăşeşte 1-2 cm, secreţiunile sunt numite
geode; exemplarii ele cu dimensiuni mai mici (după analogie)
poartă denumirea de migdale. Majoritatea geodelor sunt de o
frumuseţe deosebită – de exemplu, sunt renumite geodele cu

45
 ametist. Migdalele sunt specifice pentru unele roci efuzive –
porfirite.
7. Stalactitele şi stalagmitele – sunt depuneri mineralice în formă
conică, fixate cu baza pe tavanul (stalactitele) sau pe podeaua
(stalagmitele) golurilor din subteran – în peşteri, galerii. Formele
rezultă din depunerea calcitului (CaCO 3), aflat în stare dizolvată
în picăturile de apă, care cad de pe tavanul cavităţilor subterane.
8. Pseudomorfoza – este o formă nespecifică, pe care o poate însuşi
un mineral (pseudo – străin; morfos – forma). Agregatul repre-
zintă o transformare chimică a unui mineral cu păstrarea formei
exterioare a cristalului preexistent. De exemplu, în mediul favo-
rabil pentru procesele de oxidare, pirita FeS 2, prin alterare se
transformă în limonit, fără a schimba trăsăturile morfologice ale
cristalelor iniţiale. Deoarece habitusul piritei este cubic, limonitul
preia forma unui cub, total necaracteristică acestui hidroxid de
fier. Pentru a explica fenomenul se utilizează noţiunea de pseudo-
morfoza limoniului pe pirită. Există pseudomorfoze hexaedrice
ale gipsului, care rezultă din alterarea halitului şi înlocuirea aces-
tuia cu CaSO42H2O; sunt întâlnite fosforite, care preiau formele
unor reminiscenţe organice (de exemplu, a brahiopodelor fosile)
sau calcedonite cu un aspect clar de lemn (lemn petrificat) etc.
9. Paramorfoza caracterizează cazurile când mineralul îşi modifică
forma dar îşi păstrează compoziţia chimică iniţială; în principiu
aici se observă o transformare polimorfă a unei şi aceiaşi substanţe
minerale (de exemplu, transformarea cuarţului hexagonal, specific
temperaturilor înalte, în cuarţul obişnuit trigonal al temperatu-
rilor mici).

§8. Proprietăţile fizice ale mineralelor

Mineralele se deosebesc între ele printr-un şir de proprietăţi spe-

cifice şi pot fi identificate după o serie de trăsături caracteristice,
numite trăsături diagnostice. Unele minerale, cu cristale bine
dezvoltate, pot fi determinate după aspectul agregatului, altele – în
baza a două-trei trăsături, iar celelalte, pentru a fi recunoscute necesită
un studiu mai aprofundat.

46
 Dacă un studiu mineralogic se execută la scara unui eşantion, atunci
este vorba de studiul macroscopic al mineralelor. Studiul macroscopic
se află la baza examinării rocilor şi mineralelor efectuată în procesul
cercetărilor geologice pe teren.
Un alt grup de minerale poate fi determinat numai în condiţii de
laborator. Metodele de cercetare mineralogică specială (de exemplu,
studiul cristalooptic, analizele chimice, termice, fotometrice,
roentghenostructurale etc.) exclud orice eroare. Cercetările de laborator
necesită mult timp, aparataj special, preparate etc., şi de obicei, se
efectuează la finele studiului mineralogic. Analizei sunt supuse şi
mineralele deja cunoscute, deoarece studiul macroscopic al
mineralelor include atât elemente subiectiv (de exemplu, cunoştinţele
geologului), cât şi obiective (atunci când un mineral nu poate fi
determinat cu precizie fără un studiu aprofundat. Metoda determinării
mineralelor în baza proprietăţilor fizice, fără cercetări speciale de
laborator, este considerată aproximativă şi incompletă. În acelaşi timp,
orice studiu geologic începe cu determinarea macroscopică a
mineralelor (rocilor) şi descrierea acestora în baza cunoştinţelor
acumulate de cercetător pe parcursul a unei perioade de timp destul de
mare.
Metoda tradiţională, folosită de un geolog aflat în lucru pe teren,
este bazată pe cercetările vizuale ale eşantionului şi studiul aproximativ
al proprietăţilor fizice ale mineralelor
În acest paragraf vom examina proprietăţile fizice fundamentale
ale mineralelor, care servesc la identificarea imediată a mineralelor.
Pentru identificare nu întotdeauna este necesar a cunoaşte absolut
toate proprietăţile fizice ale individului mineralic. În cele mai dese
cazuri două-trei proprietăţi fizice ale mineralului, numite caracteristice,
sunt suficiente pentru a-l deosebi pe acesta din toată populaţia minera-
lelor. De exemplu, muscovitul nu poate fi confundat cu alte minerale,
care nu fac parte din grupa micelor. În acelaşi timp, muscovitul se deo-
sebeşte uşor după culoare, transparenţă şi elasticitate de alte minerale
din grupa micelor (biotitul, flogopitul).
Principalele caracteristici fizice ale mineralelor sunt: aspectele
morfologice (în primul rând, habitusul mineralului), proprietăţile optice
(luciul, culoarea, culoarea urmei, transparenţa), proprietăţile mecanice
(duritatea, clivajul, spărtura), greutatea specifică. Unele minerale se

47
deosebesc şi prin proprietăţile lor tipice – electrice, termice, magnetice,
radioactive, organoleptice; prin luminiscenţă, fenomene piezoelectrice etc.
1. Habitusul. După cum s-a menţionat, habitusul reflectă forma
simplă dominantă a cristalului sau dezvoltarea mai puternică a acestuia
după una sau două direcţii cristalografice. Habitusul izometric, specific
pentru cristalele cu parametrii a=b=c, poate fi cubic (halit, galenă, pirită),
octaedric (magnetit), dodecaedric (granat), tetraedric (sfalerit) etc. Cris-
talele (granulele agregatului mineralic) alungite după una din direcţiile
cristalografice au un habitus alungit şi pot fi prismatice (cuarţ), acicu-
lare (antimonit, astrofilit), fibroase (selenit, azbest). Cristalele dezvol-
tate după două direcţii cristalografice au un habitus aplatizat: tabular
(baritină, gips), foios (mica), lamelar (clorit), solzos (lepidolit).
2. Culoarea mineralelor. Culoarea mineralelor, în cea mai mare
parte, este condiţionată de lungimile de undă a luminii, reflectate de
suprafeţele cristalelor din care este constituit agregatul mineralic. În
cazul mineralelor transparente (cuarţ) acestea pot fi incolore sau colo-
rate prin transparenţă (ametist).
Culoarea mineralelor depinde de structura interioară a cristalelor,
de impurităţile mecanice şi chimice. Concentraţia impurităţilor chimice,
numite elemente cromofore (Cr, V, Ti, Mn, Fe, Ni, Co, Cu, U, Mo etc.),
influenţează considerabil aspectul coloristic al unor minerale. Astfel,
cromul colorează berilul într-un verde splendid (smarald), muscovitul -
în nuanţe verzui (fuxit), corindonul - în roşu (rubin). Unele din elemen-
tele cromofore, de exemplu Cu în malachit (colorează în verde specific)
sau Mn+2 în rodonit (roz) sau Cr în pirop (roşu intens), în compoziţia
chimică a acestor minerale se prezintă în calitate de elemente principale.
Din punct de vedere macroscopic mineralele sunt fie idiocromatice,
fie alocromatice.
Culoarea idiocromatică, fiind condiţionată de compoziţia chimică
şi structura internă, este caracteristică numai pentru un mineral anumit:
galben-auriu pentru pirită, roşu – pentru cinabru, galben – pentru auri-
pigment, roşu-portocaliu – pentru realgar etc.
Culoarea alocromatică este impusă mineralului de impurităţile
mecanice şi chimice, dispersate în masa mineralului: ametist, morion,
citrin, rauhtopaz, rubin, safir, smarald, acvamarin etc.
Culoarea pseudocromatică rezultă din fenomenele de dispersare a
luminii şi interferenţa undelor de lumină, reflectate de suprafaţa mine-

48
ralelor. Din acest motiv unele minerale au o culoare pestriţă specifică –
cu nuanţe violete (bornit), cu nuanţe galben-verzui (calcopirita), cu
nuanţe de albastru-închis (stibina).
Pentru caracterizarea culorii mineralelor unii cercetători utilizează
o scară cromatică orientativă, de exemplu: cinabru – roşu, realgar – oranj,
auripigment – galben, malachit – verde, azurit – albastru, covelină –
indigo, ametist – violet şi o scară simplă acromatică, compusă din
două culori – alb (cuarţ, calcit, albit etc.) şi negru (magnetit, piroluzit
etc.), utilizată pentru a descrie mineralele cu nuanţe cenuşii.
3. Luciul. Această caracteristică importantă a mineralelor rezultă
din efectul combinat al refracţiei şi reflecţiei luminii şi este dependentă
de aspectul suprafeţelor agregatului mineralic. După valoarea
indicelui de refracţie (n) şi a capacităţii de reflecţie (R) luciul poate fi:
metalic (n  3 şi R  25%) – metale native, pirita, galena etc.;
semimetalic (2,6  n 3 şi 19%  R  24%) – magnetit, hematit,
covelină etc.; adamantin (1,9  n  2,6 şi 10%  R  18%) – diamant,
sulf nativ, blendă, titanit etc.; sticlos (1,3  n  1,9 şi 2%  R  9%) –
cuarţ, calcit, halit, fluorină etc. După aspectul suprafeţelor luciul poate
fi de ceară (calcedonie), gras (nefelină, opal, talc), mătăsos (crisotil-
azbest, selenit), sidefos (gips lamelar, mica), smoliu (uraninit, orthit)
etc. Dacă mineralul are o porozitate înaltă sau se prezintă sub forma
unui agregat pământos sau pulverulent aspectul suprafeţei agregatului
mineralic apare mat.
4. Culoarea urmei. Prin noţiunea de culoare a urmei (urma) se
înţelege culoarea pulberii unui mineral, obţinută prin frecarea acestuia
pe o suprafaţă de porţelan neglazurat. În acest caz duritatea mineralului
este mai mică decât cea a porţelanului. Deseori culoarea urmei este
diferită de culoarea mineralului. Astfel, culoarea piritei este galben-
aurie, iar urma este neagră, sau culoarea sfaleritului care conţine fier
izomorf este neagră, iar urma totdeauna este brun-gălbuie. De remarcat
că mineralele cu luciu metalic au o urmă neagră, iar mineralele cu luciu
nemetalic au urme colorate diferit sau albe. La unele minerale urma
este mai tipică decât culoarea în eşantion; de exemplu, la hematit (mi-
neral negru) – urma totdeauna este vişinie.
5. Transparenţa. Razele de lumină care pătrund în mineral pot
să fie absorbite sau lăsate să treacă prin acesta. Coeficientul de
transparenţă rezultă din raportul intensităţii luminii transmise şi celei

49
pătrunse în mineral. Dacă valoarea acestui coeficient este aproape de 1
atunci mineralele sunt transparente (cuarţ, fluorina, spatul de islanda,
gips lamelar, halit, etc.), iar pentru valorile coeficientului de
transparenţă ce tind spre zero mineralele sunt opace (pirită, magnetit,
blendă, hematit etc.). La scara macroscopică poate fi introdusă
noţiunea de minerale semitransparente. În secţiuni microscopice,
mineralele sunt fie transparente, fie opace.
6. Duritatea. Prin duritate se înţelege rezistenţa opusă de mineral
contra acţiunii mecanice exterioare, aplicată de suprafaţa netedă a mine-
ralului. În mineralogie, duritatea se estimează fie prin zgârierea unui
mineral cu alt mineral considerat etalon (duritate relativă), fie prin
aplicarea forţei standard asupra unei piramide tetragonale din diamant.
Determinând adâncimea urmei pe care o lasă această piramidă pe
suprafaţa netedă a mineralului se estimează duritatea absolută a
mineralului (metoda imprimării). Duritatea se mai poate aprecia prin
metoda zgârierii cu ajutorul sclerometrului (metoda Seebek). În practica
cercetărilor geologice cel mai frecvent este utilizată metoda
determinării durităţii relative a mineralelor. În acest scop este folosită
scara mineralogică a lui Mohs (Tabelul 3), prezentată de 10 minerale
cu durităţi nominale de 1, 2, 3 etc.:
Tabelul 3
Scara mineralogică Mohs
Mineralu Duritatea Duritatea Duritatea Duritatea
Mineralul
l relativă absolută relativă absolută
1 Talc 2,4 Ortoza 6 795
2 Ghips 36 Cuarţ 7 1120
3 Calcit 109 Topaz 8 1427
4 Fluorină 189 Corindon 9 2060
5 Apatit 536 Diamant 10 10060

Pentru referinţă, în tabelul de mai sus sunt prezentate şi durităţile

absolute ale mineralelor standard. Din acest tabel putem observa că
duritatea diamantului în raport cu duritatea talcului nu este de 10 ori
mai mare, dar de 10060 / 2,4 = 4190.

50
 De obicei, duritatea mineralelor se situează între valoarea a două
minerale etalon din scara Mohs: prin zgâriere se determină mineralul
etalon cu duritate mai mică şi mineralul etalon cu duritate mai mare.
De exemplu, dacă mineralul afectează mecanic apatitul, iar ortoza zgârie
mineralul, atunci duritatea acestuia va fi de 5-6 (sau condiţionat –
5,5). În procesul cercetărilor geologice pe teren de obicei se folosesc:
unghia – cu o duritate până la 2,5; sticla – 5,5; lama cuţitului –
maximum 6.
7. Clivajul. Clivajul este proprietatea mineralelor de a se desface
sub acţiunea forţelor mecanice (mai puternice decât coeziunea) după
suprafeţe plane.
Clivajul se produce după una, două, trei, patru sau şase direcţii
cristalografice. Astfel, mica se desface uşor în foi subţiri numai în
direcţia pinacoidului {001}, iar calcitul se desface în trei direcţii, for-
mând un romboedru aproape perfect; este specific pentru aceste minerale
că în alte direcţii ele nici o dată nu formează suprafeţe plane de clivaj.
Fenomenul clivajului rezultă din structura reticulară a cristalului –
forţele de coeziune vor fi mai slabe între planele reticulare aflate la o
distanţă maximală. În cazul micelor coeziunea supraperfectă se explică
prin forţele moleculare slabe, care leagă straturile reticulare.
În funcţie de forţa aplicată şi după aspectul suprafeţelor se distinge:
Clivaj supraperfect – cristalele se desfac uşor după suprafeţe plane
ideale cu un luciu puternic (mica, gipsul).
Clivaj perfect – cristalul se desface în suprafeţe plane sub acţiunea
forţelor mecanice, indiferent de locul unde se aplică acestea; suprafeţe
neregulate se obţin extrem de rar (calcit, galena, halit).
Clivaj mediu – sub lovitura ciocanului cristalul se desface în plane
aproape regulate, dar în acelaşi timp, se formează şi suprafeţe acciden-
tate (feldspaţii, hornblenda).
Clivaj imperfect – predomină suprafeţele accidentate, iar suprafe-
ţele plane se obţin numai ocazional (beril, apatit).
Clivaj absent – niciodată nu se formează suprafeţe plane (cuarţ,
casiterit).
8. Spărtura. În cazul clivajului absent, imperfect sau mediu, sub
acţiunea forţelor mecanice (lovitură de ciocan) mineralul se desface,
formând suprafeţe accidentate cu forme specifice. În cazul mineralelor
cu un clivaj extraperfect şi perfect noţiunea de spărtură este lipsită de

51
sens. Forma pe care o capătă mineralul prin spargere poate fi: concoidală
(în formă de scoică) atunci când suprafeţele sunt concave (cuarţ, opal);
colţuroasă – suprafeţe cu proeminenţe ascuţite (este caracteristică me-
talelor native – argint, cupru, fier etc.); aşchioasă – mineralul se desface
sub formă de aşchii (amfiboli, piroxeni etc.); neregulată; pământie;
sub formă de scări etc.
9. Maleabilitatea. Dacă prin zgârierea unui mineral cu un vârf
ascuţit se obţine o urmă netedă atunci mineralul este maleabil (molib-
denit).
10. Elasticitatea. Unele minerale sunt elastice; este evident că
forţele mecanice de îndoire care acţionează asupra mineralelor nu de-
păşesc o anumită limită.
11. Greutatea specifică (Gr.sp). În mineralogie greutatea specifică
a mineralelor se estimează numai în gr/cm 3. Densitatea substanţelor
naturale solide variază de la circa 1 până la 23 (un aliaj natural format
din platină şi iridiu), însă majoritatea mineralelor au o greutate speci-
fică care variază între 2,5 şi 3,5. Condiţionat toate mineralele pot fi
sistematizate în trei grupe: minerale grele Gr.sp  4, minerale cu greu-
tate medie 3  Gr.sp  4 şi minerale uşoare Gr.sp  3.
Pentru unele minerale greutatea specifică prezintă o caracteristică
diagnostică (baritina – Gr.sp = 4,6; ceruzit – Gr.sp = 6,5). De obicei
mineralele metalelor „grele” au o densitate mare (galena, cinabru), iar
cele şi mai „grele” sunt mineralele din grupa metalelor native.
De obicei modificările polimorfe ale mineralelor au densităţi dife-
rite. Acest fenomen se explică prin aranjamentul atomilor în celulele
reticulare ale cristalelor. Astfel diamantul “mai compact” are densitatea
de 3,5, iar grafitul de numai 2,2. Un alt exemplu caracteristic este car-
bonatul de calciu natural – Ca[CO3]: calcitul (singonia trigonală) are
greutatea specifică 2,6-2,8, iar aragonitul (singonia rombică) – 2,9-
3,0. Conform studiilor cristalooptice în aragonit elementele
constituente sunt aranjate într-un mod mai compact şi, în consecinţă,
greutatea lui specifică este mai mare în comparaţie cu calcitul.
Pentru mineralele care formează rânduri izomorfe greutatea spe-
cifică este o funcţie a compoziţiei chimice. De exemplu, în rândul
olivinelor – (Mg,Fe)2[SiO4] greutatea specifică variază de la minimum
3,20 (forsterit - Mg2[SiO4]), până la maximum 4,35 (fayalit –

52
Fe2[SiO4]), iar în rândul plagioclazilor membrii de margine au greutatea
specifică 2,61 (albit – Na[AlSi3O8]) şi 2,75 (anortit - Ca[Al2Si2O8].
Unele minerale se deosebesc prin proprietăţile lor electrice eviden-
ţiate: conductibilitatea electrică înaltă (grafit, metale native), piroelect-
ricitate (turmalina), piezoelectricitate (cuarţ). Alte minerale, fiind fero-
magnetice, deviază acul magnetic al busolei şi pot fi imediat determinate
în baza acestui fenomen (magnetitul, pirotina). Pentru diagnosticul
mineralelor uneori poate fi folosită şi capacitatea de percepţie a simţului
omului. În baza proprietăţilor organoleptice, de exemplu, se identifică
halitul şi silvina (gustul) sau mispichelul (din cauza arsenicului, prin
lovire cu ciocanul, se degajă un miros specific de usturoi). În cazul unor
minerale moi (talc, molibdenit, caolinit) la pipăit apare o senzaţie de gras.
Sub acţiunea razelor ultraviolete, catodice sau razelor-X unele
minerale încep a emana lumină (fenomenul de luminiscenţă). Minera-
lele pot emana lumină şi la încălzire. În funcţie de perioada de emanare
a luminii deosebim fluorescenţa (fenomenul de luminiscenţă se între-
rupe imediat după întreruperea factorului iniţiator – căldură, raze ultra-
violete etc.) şi fosforescenţa, când lumina se emană şi după întrerupe-
rea acţiunii factorilor generatori de luminiscenţă. Este foarte pronunţată
luminiscenţa unor minerale sub acţiunea razelor ultraviolete: fluorina
emană o lumină specifică violetă, otunitul (Ca(UO 2)[PO4]28H2O) –
verde, scheelitul – albastră, corindonul – roşietică, calcitul – oranj-
galbenă etc.
Luminiscenţa are o aplicare practică foarte importantă. În procesul
explorărilor geologice sau a exploatărilor miniere radierea cu raze ultra-
violete a abatajelor lucrărilor miniere permite depistarea imediată a
diamantelor, mineralelor cu uraniu, scheelit, zircon etc.
O altă proprietate tipică a unor minerale este radioactivitatea. În
baza proprietăţilor radioactive sunt localizate minereurile elementelor
radioactive, este determinată vârsta absolută a rocilor.

§9. Metodele de studiu mineralogic

Studiul mineralogic prevede următoarele obiective:

1. determinarea mineralelor;
2. determinarea compoziţiilor chimice ale mineralelor;
3. determinarea structurilor cristaline ale mineralelor;

53
 4. determinarea originii mineralelor;
5. determinarea domeniilor de utilizare ale mineralelor.
1. Determinarea mineralelor începe prin studiul macroscopic,
realizat în baza examinării minuţioase a proprietăţilor fizice – morfo-
logia cristalelor, luciul, culoarea, duritatea, clivajul etc. Indiferent dacă
rezultatul determinării speciei mineralogice este corect sau nu, studiul
se încheie cu diferite probe de laborator, care oferă un răspuns univoc.
Rolul principal în determinarea mineralelor prin metode de laborator
este atribuit studiului cristalooptic. În scopul determinării compoziţiei
chimice este utilizată şi metoda termică.
2. Pentru determinarea compoziţiei chimice a mineralelor sunt
utilizate mai multe metode:
- analiza chimică tradiţională;
- analiza spectrală;
- fotometria;
- analiza prin absorbţie atomică;
- analiza roenghenostructurală;
- analiza roentghenospectrală etc.
3. Structura cristalină se determină în baza descifrării difracto-
gramelor, înregistrate la trecerea razelor-X prin cristal.
4. Pentru rezolvarea unor probleme geologice importante, studiul
condiţiilor de formare a mineralelor şi examinarea asociaţiilor parage-
netice ale mineralelor este de o importanţă deosebită. Originea mine-
ralelor (condiţiile geologico-genetice) se determină în baza indicilor
tipomorfi, compoziţiilor chimice, structurilor interne ale substanţelor
cristaline, morfologiei agregatului mineralic, proprietăţilor fizice etc.
5. Domeniul de utilizare a mineralelor se determină în baza com-
poziţiei chimice, proprietăţilor tehnologice de extragere a componen-
tului util şi proprietăţilor fizico-mecanice. Astfel, unele minerale sunt
utilizate în calitate de minereuri, altele – în calitate de sursă a diferitor
elemente chimice nemetalice, în calitate de sorbenţi naturali, de materie
primă pentru industria chimică, de pietre preţioase etc.
Cele mai utilizate metode speciale de studiu mineralogic sunt:
1. Analiza chimică. Este determinată cantitatea fiecărui element
cu o precizie de circa 10-7 %. Analiza chimică este considerată cea
mai completă, însă necesită laboratoare dotate, specialişti cu o vastă
experienţă profesională preparate speciale şi timp. În afară de aceasta,

54
metoda este relativ costisitoare. Din cauza aceasta în ultimii ani, în
scopul determinării compoziţiei chimice (în funcţie de precizie, cerinţele
studiului geologic sau tehnologic) sunt utilizate alte metode fizico-
chimice, moderne şi rapide (spectrale, absorbţie atomică etc.).
2. Metoda cristalooptică. Metoda permite determinarea precisă a
mineralelor în baza proprietăţilor optice. În vederea studiului cristalo-
optic, din minerale (roci) se confecţionează secţiuni microscopice
subţiri cu grosimea de circa 0,02 mm. Aproape toate mineralele la o
astfel de grosime sunt transparente. În cazul mineralelor opace se pre-
pară secţiuni şlefuite (şlifuri). Studiul optic al cristalelor se execută în
lumină polarizată, cu ajutorul microscopului polarizant. Sunt examinate
fenomenele optice care au loc la trecerea luminii polarizate prin cris-
talele transparente sau fenomenele optice care au loc în procesul ref-
lectării luminii polarizate de pe suprafeţele ideal şlefuite ale minerale-
lor opace. Cercetările cristalooptice sunt foarte informative, deoarece
sub microscop devin vizibile o serie de particularităţi caracteristice,
care permit nu numai determinarea speciei mineralice sau varietăţii
acesteia, dar şi originea mineralului.
3. Metodele termice. Metodele termice sunt bazate pe efectele
endo- sau exotermice care se manifestă în mineral la încălzirea sau
răcirea acestuia. Fenomenele fizico-chimice (emanarea apei moleculare,
oxidarea, reacţiile de reducere, modificările în reţeaua cristalină şi, în
consecinţă, modificările polimorfe, distrugerea completă a reţelelor
cristaline etc.) sunt însoţite de efecte endotermice sau exotermice, care
modifică procesul lent de încălzire a mineralelor. Prin dispozitive spe-
ciale se construiesc termograme, care au o configuraţie strict definită,
în funcţie de compoziţia chimică şi structura internă a substanţei crista-
line. Examinând termogramele mineralelor cercetate cu termogra-
mele-etalon, se determină specia mineralului şi alte caracteristici ale
acestuia.

55
 CAPITOLUL III

Clasificarea cristalochimică şi sistematizarea mineralelor

§1. Clasificarea cristalochimică a mineralelor

Mineralul este considerat drept unitate fundamentală în mineralogie.

După cum a fost menţionat în capitolul introductiv, în natură există
peste 4000 specii de minerale şi modificări ale acestora. Evident apare
necesitatea clasificării indivizilor mineralici în baza unui criteriu sigur,
care ar satisface toate cerinţele unei sistematizări optime.
Tentative de a clasifica enormul eşantion de minerale au fost mai
multe. De exemplu, clasificarea în baza proprietăţilor fizice, după mo-
dul de utilizare, în baza compoziţiei chimice etc. În prezent s-a ajuns
la concluzia că cele mai importante criterii, în baza cărora se poate
realiza o clasificare relativ completă şi coordonată, sunt: 1)
compoziţia chimică şi, 2) structura internă a mineralului. În acelaşi timp,
în procesul de sistematizare a mineralelor se ţine cont şi de originea
mineralelor. O astfel de clasificare, realizată pe un principiu
geologico-genetic, poartă denumirea de clasificare cristalochimică a
mineralelor, care se prezintă în felul următor:
Tipul – substanţa chimică naturală este sistematizată în baza carac-
terului dominant al legăturilor chimice (covalente sau homeopolare;
ionice sau heteropolare; metalice; de hidrogen; de tipul Van der Waals);
Clasa (diviziune majoră în clasificarea cristalochimică a minera-
lelor) – sistematizarea este realizată în baza anionului sau radicalului
structural;
Subclasa – diferenţierea indivizilor mineralici ai unei clase este
efectuată în baza motivului structural, care pune în evidenţă relaţiile
optime dintre atomii mineralelor;
Seria – reprezintă gradul de complexitate a componenţilor chimici
şi structurali;
Grupa – reflectă homeotipia mineralelor;
Subgrupa – reflectă izotipia mineralelor;
Varietatea – evidenţiază identitatea compoziţiei chimice a mine-
ralelor în cadrul şirului de substituiri izomorfe.

56
 În prezentul curs vor fi studiate următoarele clase de minerale:
I. Clasa elementelor native. VI. Clasa boraţilor.
II. Clasa sulfurilor. VII. Clasa carbonaţilor.
III. Clasa haloizilor. VIII. Clasa sulfaţilor.
IV. Clasa oxizi şi hidroxizi. IX. Clasa fosfaţilor, arseniţilor şi
vanadaţilor.
V. Clasa silicaţilor şi alumosilicaţilor. X. Clasa molibdaţilor şi
wolframaţilor.

§2. Sistematizarea mineralelor şi descrierea generală

a claselor de minerale

I. CLASA ELEMENTELOR NATIVE

1. METALE CU STRUCTURI COORDONATE

GRUPA CUPRULUI: Cupru – Cu (mineralul evidenţiat este inclus în
Catalogul mineralelor); Argint – Ag; Aur – Au; Electrum – (Au, As);
Cupraurit – Au2Cu2
GRUPA PLATINEI: Platină – Pt; Iridiu –Ir; Polixen – Pt 3Fe; Osmiu –
Os; Ruteniu – R
GRUPA FIERULUI: Fier teluric (ferrit) – (Fe, Ni); Nichel teluric
(suesit) – (Ni, Fe);
Fier meteoritic (coesit) – (Fe + Ni), Ni – 6-9%; Taenit – Fe 3Ni
GRUPA HIDRARGIULUI: Mercur – Hg; Amalgama – Au 2Hg3
2. METALOIZI CU STRUCTURI STRATIFICATE
GRUPA ARSENULUI: Arsen – As; Stibiu – Sb; Alemonit – SbAs;
Bismut – Bi
3. NEMETALE CU STRUCTURI COORDONATE
ŞI STRATIFICATE
GRUPA CARBONULUI: Diamant – C; Lonsdaleit – C; Grafit – C
4. NEMETALE CU STRUCTURI CIRCULARE ŞI ÎN LANŢ
GRUPA SULFULUI: Sulf – S
GRUPA SELENULUI: Seleniu – Se; Telur – Te

57
 Consideraţii generale

În crusta terestră elementele native sunt întâlnite foarte rar. Din

circa 40 elemente native predomină metalele. În această grupă sunt
incluse unele gaze şi elemente, care în condiţii normale pot exista şi în
stare de agregare lichidă (hidrargiul şi amalgamele).
Cantitatea elementelor native nu depăşeşte 0,1% din masa crustei
terestre. În tabelul periodic de mai jos (Tabelul 4) elementele, care în
condiţiile crustei pot fi găsite în stare nativă, sunt reprezentate prin
simboluri scrise cu un caracter cursiv şi negru. Luând în consideraţie
cantitatea azotului ( 0,04%) şi a oxigenului (0,01-0,02%), restul
elementelor native constituie 0,05%. Predomină: hidrogenul, argonul,
heliul, carbonul, sulful, aurul, elementele din grupa platinei, cuprul şi
bismutul.
O grupă de elemente, numite elemente nobile (reprezentate cu
caractere negre în Tabelul 6), în natură există numai în stare nativă
sau, cu rare excepţii, intră în compoziţia chimică ale altor minerale.
În primul rând, este vorba de gazele nobile: He, Ne, Ar, Kr, Xe şi
Rn. Datorită învelişului extern completat de electroni, atomii acestor
elemente chimice în condiţiile crustei terestre sunt extrem de stabili şi
nu reacţionează cu oxigenul şi hidrogenul sau cu alte substanţe chimice
aflate în compoziţia magmelor, hidrotermelor, pneumatolitelor etc.

Tabelul 4
Elementele native
(simboluri scrise prin cursiv şi simboluri evidenţiate)

1
H
2 3 4 5 6 7 8 9
He Li Be B C N O F
10 11 12 13 14 15 16 17
Ne Na Mg Al Si P S Cl
18 19 20 21 22 23 24
25 26 26 28 29 30 31 32 33 34 35
Ar K Ca Sc Ti V
Mn Fe Co Ni Cr
Cu Zn Ga Ge As Se Br
36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53
Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te J
54 55 56 57- -72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85
Xe Cs Ba TR Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At
86 87 88 89 90 91 92
Rn Fr Ra Ac Th Pa U

58
 Aparte este situată grupa metalelor nobile din perioadele V şi VI
ale Tabelului Periodic Mendeleev: Ru, Rh, Pd, Ag, Os, Ir, Pt şi Au.
Este cunoscut faptul că razele atomice ale elementelor nominalizate
sunt aproape identice. Acest fenomen contribuie substanţial la formarea
unor amestecuri izomorfe constituite de obicei din două metale nobile:
de exemplu, electrum (Au, Ag) etc. Este caracteristică corelarea ele-
mentelor din triada Ru, Rh, Pd şi triada Os, Ir, Pt. În acelaşi timp, Ru,
Rh şi Pd aproape niciodată nu sunt găsite în asociaţie cu elementele din
triada Fe, Co, Ni. Acestea din urmă pot fi întâlnite în cantităţi reduse
împreună cu elementele din triada Os, Ir, Pt: de exemplu, polyxen (Pt,
Fe). Sunt relativ frecvente soluţiile solide formate din Fe şi Ni: fierul
teluric (Fe,Ni) şi (Ni,Fe) sau mineralele meteoriţilor metalici – kamasit
(Fe,Ni) [Ni 6-9%] şi taenit (Ni,Fe) [Ni  48%]. Mult mai pronunţat
se prezintă izomorfismul AuAg. Cuprul este un metal nativ întâlnit
în zonele de răspândire a minereurilor cuprifere şi, de obicei, nu for-
mează soluţii metalice solide.
Metaloizii As, Sb şi Bi au multe trăsături chimice comune. În
acelaşi timp, în condiţiile crustei numai arsenicul şi stibiul, pot forma
substanţe intermetalice complexe – allemonit (AsSb).
Hidrogenul liber este depistat ocazional în porii unor roci sau a
unor minereuri. Azotul şi oxigenul, fiind componenţii dominanţi ai
atmosferei, deseori este găsit împreună cu CO 2 în compoziţia gazelor,
care completează fisurile, porii sau cavernele din subteran. Este frecvent
întâlnit şi oxigenul de origine endogenă.
Carbonul nativ se află în două modificaţii izomorfe: diamantul şi
grafitul.
Masa principală de sulf nativ se formează în rezultatul oxidării
hidrogenului sulfuros H2S sau este generat de reacţiile de reducere în
care participă SO2. O bună parte din sulf poate fi de origine organică,
iar în mase considerabile sulful se formează din sublimările vulcanice.
În sulful vulcanogen este caracteristică (şi importantă din punct de ve-
dere practic) prezenţa seleniului. Pentru sulful nativ sunt caracteristice
două modificări polimorfe: -sulf şi -sulf. Prima modificare se crista-
lizează în sistemul rombic şi este stabilă în condiţiile naturale, iar -
sulful este o modificare monoclinală, care se cristalizează în diapazonul
temperaturilor relativ mari (între 96,5 şi limita de topire 112,8).

59
 Majoritatea metalelor nobile formează soluţii solide ca, de exemplu,
platiniridium (Pt,Ir), platinpaladium (Pt,Pd), electrum (Au, Ag) etc.
Spre deosebire de aceste amestecuri metalice naturale, există şi aşa
numitele substanţe intermetalice, caracterizate printr-o structură evi-
dent cristalină: algodonit – Cu6As, stibiopaladinit – Pd3Sb, dyscrasit –
Ag3Sb etc.

II. CLASA SULFURILOR

1.SULFURI ŞI ANALOGI CU STRUCTURI COORDONATE

SULFURI CU ANIONI IZOLAŢI (S-2) SAU MONOSULFURI

a. Simple
GRUPA CALCOSINEI: Calcozină – Cu2S; Argintit – Ag2
GRUPA GALENEI: Galenă – PbS; Alabandină – MnS; Altait – PbTe
GRUPA SFALERITULUI: Cinabru – HgS; Wurtzit – ZnS;
Metacinabrit – HgS;
Blendă (Sfalerit) – ZnS
GRUPA PIROTINEI: Pirotină – Fe1-xS; Troilit – FeS; Nichelina – NiAs
b. Compuse
GRUPA CALCOPIRITEI: Calcopirit – CuFeS2; Stanninit – Cu2FeSnS4;
Gallit – CuGaS2;
Bornit – Cu5FeS4; Germanit – CuGeS2
GRUPA PENTLANDITULUI: Pentlandit (Ni,Fe)9S8
2. SULFURI ŞI ARSENIDE CU ANIONI DE TIPUL [S2]-2, [AsS]-2,
[As2]-3, [As4]-4
GRUPA PIRITEI: Pirită – FeS2; Marcasit – FeS2
SULFOARSENIDE ŞI ARSENIDE: Mispichel (arsenopirit) –
Fe[AsS]; Cobaltină – Co[AsS]; Skutterudit – Co4[As4]3; Smaltit –
(Co,Ni)4[As4]3

3. SULFURI CU STRUCTURI INSULARE

GRUPA REALGARULUI: Realgar – [As4S4]

60
 4. SULFURI CU ANIONI DE TIPUL [AsS3]-3, [AsS4]-4
a. Sulfosăruri simple
GRUPA MINEREURILOR ROŞII DE ARGINT: Proustit –
Ag3[AsS3]; Pirargirit – Ag3[SbS3]
GRUPA ENARGITULUI: Enargit – Cu3[AsS4]
b. Sulfosăruri compuse
GRUPA MINEREURILOR SUMBRE: Tennantit –
Cu+16Cu+26[AsS3]4S;
Tetrahedrit Cu+16Cu+26[SbS3]4S

5. SULFURI CU STRUCTURI ÎN LANŢ

GRUPA ANTIMONITULUI: Stibină (Antimonit) – Sb2S3;
Bismutină– Bi2S3
GRUPA MILLERITULUI: Millerit – NiS
GRUPA JAMESONITULUI: Jamesonit – Pb4Fe[Sb6S14]; Boulangerit –
Pb5[Sb4S11]

6. SULFURI CU STRUCTURI STRATIFICATE

a. Simple
GRUPA AURPIGMENTULUI: Aurpigment – As2S3
GRUPA MOLIBDENITULUI: Molibdenit MoS
b. Compuse
GRUPA COVELINEI: Covelină – Cu+12Cu+2S[S2]

Consideraţii generale
În această clasă sunt incluse sulfurile, selenidele, teluridele, arse-
nidele şi antimonidele metalelor. O bună parte din mineralele clasei
respective prezintă minereuri importante ale diferitor metale (plumb,
zinc, cupru, nichel, argint, cobalt, molibden, arsenic, bismut, stibiu,
mercur etc.).

61
 Majoritatea mineralelor este prezentată de sulfuri şi sulfosăruri.
Sulfosăruri sunt numite sărurile ale unor acide sulfuroase ipotetice, în
care rolul sulfoanhidridului este preluat de As 2S3, Sb2S3, Bi2S3 etc. Cu
excepţia H2S, toate mineralele din clasa sulfurilor se află în stare de
agregare solidă.
Numărul general de elemente chimice care formează sulfuri este
de circa 40. Principalele sunt: H, V, Mn, Fe, Ni, Co, Cu, Zn (Ga), Ge,
As, Mo, Rn, (Rh), (Pd), Ag, Cd, (In), Sn, Sb, (Re), (Os), (Ir), Pt, Hg,
Tl, Pb şi Bi. Între paranteze sunt luate elementele care nu formează
sulfuri independente, dar sunt prezente în calitate de amestecuri izo-
morfe în anumite sulfuri, ca de exemplu galiul, indiul, reniul şi taliul
în sfalerit (blendă).
Sulfurile constituie circa 0,15% din masa crustei terestre. De
menţionat că partea dominantă (4/5 din masa sulfurilor) revine fierului
sulfuros – piritei FeS2 şi pirotinei – Fex-1S, partea cantitativă în crustă a
celorlalte sulfuri fiind numai de circa 0,001%. Cele mai tipice mine-
rale sunt prezentate de sulfurile unui grup concis de metale: Zn, Pb,
Cu, Ag, Sb, Bi, Ni, Co, Mo şi Hg.
Selenidele naturale sunt cunoscute numai pentru următoarele ele-
mente chimice: H, Cu, Ag, Hg, Pb şi Bi. În acelaşi timp, în unele mine-
rale seleniul prin relaţii izomorfe se asociază cu sulful.
Comparativ cu selenidele, teluridele sunt relativ mai răspândite în
crusta terestră. Grupul de metale care formează minerale de acest tip
este relativ concis: Cu, Ag, Au, Hg, Pb, Bi, Ni şi Pt.
Arsenidele simple sunt caracteristice numai pentru Fe, Ni, Co şi
Pt. Mult mai răspândite sunt substanţele complexe ale arsenului –
sulfoarsenidele, din care cele mai importante sunt sulfoarsenidele cu
Ag, Cu şi Pb.
Antimonidele (simple) sunt cunoscute numai pentru Ni. În acelaşi
timp, sulfoantimonidele cuprului, fierului şi plumbului nu reprezintă o
raritate între varietăţile de sulfosăruri.
În clasa sulfurilor sunt incluse condiţionat şi substanţele naturale
ale bismutului. De obicei, bismutul nu formează minerale metalice
independente. În natură sunt cunoscute câteva sulfosăruri ale bismu-
tului cu plumbul, cuprul şi argintul.
Sulfurile sunt caracteristice elementelor chimice situate în dreapta
tabelului periodic (Tabelul 5). În grupul de elemente generatoare de
sulfuri este inclus şi hidrogenul, care formează H 2S – o substanţă natu-

62
rală, care are un rol important în diverse procese de mineralogeneză
hidrotermală sau hipergenă.
Spre deosebire de sulfurile metalelor grele, nedizolvabile în apă,
sulfurile sodiului, potasiului, magneziului, calciului, stronţiului şi
bariului sunt instabile în condiţiile naturale şi există sub formă diso-
ciată în soluţiile naturale apoase.
Unele substanţe din clasa respectivă pot forma soluţii solide sau
rânduri izomorfe relativ complete sau incomplete: de exemplu, HgS 
HgSe, sau CoAs2  NiAs2  FeAs2. Sunt frecvente modificări poli-
morfe ale unor minerale, dintre care cele mai răspândite sunt modifi-
cările FeS2 – pirita şi marcasitul.
Din punct de vedere chimic, selenidele, teluridele, arsenidele şi
animonidele sunt identice sulfurilor. Grupa acestor minerale este întâl-
nită relativ mai rar în crusta terestră şi din cauza aceasta în literatura de
specialitate de obicei sunt prezentate numai cele mai răspândite sulfuri.
Geneza sulfurilor poate fi diferită (magmatică – molibdenit MoS 2,
în skarne – galena PbS, hipergenă – covelina Cu2SCu2S2), însă cele mai
bogate acumulări naturale ale sulfurilor sunt de origine hidrotermală.
Există asociaţii de sulfuri, specifice numai proceselor hidrotermale ale
temperaturilor mari (modificare a sfaleritului ZnS de culoare aproape
neagră – marmatit, bismuthinit – Bi 2S2), proceselor mezotermale (mis-
pichel – FeAsS) sau epitermale (modificare a sfaleritului de culoare
galben-deschisă – kleyofan, cinabru – HgS).
Tabelul 5

Elementele chimice caracteristice sulfurilor

1
H
2 3 4 5 6 7 8 9
He Li Be B C N O F
10 11 12 13 14 15 16 17
Ne Na Mg Al Si P S Cl
18 19 20 21 22 23 24
25 26 26 28 29 30 31 32 33 34 35
Ar K Ca Sc Ti V Cr
Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br
36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47A 48 49 50 51 52 53
Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd g Cd In Sn Sb Te J
54 55 56 57- -72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85
Xe Cs Ba TR Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At
86 87 88 89 90 91 92
Rn Fr Ra Ac Th Pa U

63
 În zonele de alterare sulfurile se transformă uşor în diferite mine-
rale secundare – carbonaţi, sulfaţi, oxizi şi hidroxizi, silicaţi.
Clasificarea sulfurilor prezentată la începutul acestui paragraf este
realizată în baza motivului structural şi este destul de complicată. În
Catalogul mineralelor sulfurile sunt prezentate conform unui model
simplificat: 1) sulfuri simple – cu anioni S-2; 2) sulfuri complexe – sub-
stanţe formate din doi (trei) cationi metalici şi anioni S -2; 3) disulfuri –
substanţe ale cationilor metalici cu anionul complex [S 2]-2.

III. CLASA HALOIZILOR

1. HALOIZI CU STRUCTURI COORDONATE

a. Simpli
GRUPA FLUORINEI: Fluorină – CaF2; Ytrofluorina – YF3
GRUPA HALITULUI: Halit – NaCl; Silvină – KCl; Villiaumit – NaF
GRUPA KERARGIRITULUI: Kerargirit – Ag(Br,Cl); Iodargirit – AgI
GRUPA CORDEROITULUI: Corderoit – Hg3Cl2S2
b. Compuşi
GRUPA GAGARINITULUI: Gagarinit – NaTRCaF6
c. Cu apă moleculară
GRUPA CARNALITULUI: Carnalit – KClMgCl26H2O; Bischofit –
MgCl26H2O
2. HALOIZI CU STRUCTURI INSULARE
GRUPA AVOGADRITULUI: Avogadrit – K[BF4]

3. HALOIZI CU STRUCTURI ÎN LANŢ

GRUPA CRYOLITULUI: Cryolit – Na2[NaAlF6]

64
 Consideraţii generale

Mineralele din clasa haloizilor sunt prezentate de sărurile naturale

ale acizilor HF, HCl, HBr şi HJ: fluorurile, clorurile, bromurile şi iodurile.
În afară de acestea sunt cunoscuţi şi haloizii cu o compoziţie chi-
mică mult mai complexă (oxihaloizi), în care sunt prezenţi anionii
suplimentari (OH)- şi O-2 sau (mai rar) (SO4)-2 şi (JO3)-. Masa haloizilor
luată în raport cu masa crustei constituie circa 5,8%.

65
 Tabelul 6
Elementele chimice caracteristice haloizilor

1
H
2 3 4 5 6 7 8 9
He Li Be B C N O F
10 11 12 13 14 15 16 17
Ne Na Mg Al Si P S Cl
18 19 20 21 22 25 262326 28 24
29 30 31 32 33 34 35
Ar K Ca Sc Ti V
Mn Fe Co Ni Cr Cu Zn Ga Ge As Se Br
36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53
Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te J
54 55 56 57- -72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85
Xe Cs Ba TR Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At
86 87 88 89 90 91 92
Rn Fr Ra Ac Th Pa U

Principalele elemente chimice care intră în compoziţia haloizilor

sunt prezentate de sodiu, potasiu, magneziu şi calciu (Tabelul 6). Cele-
lalte metale formează haloizi numai ocazional.
Haloizii sunt substanţe chimice cu legături tipice ionice. În acelaşi
timp, halogenii formează cu metalele uşoare legături eteropolare puter-
nice, iar cu metalele grele – numai legături covalente sau mixte (iono-
covalente).
Majoritatea mineralelor din această grupă sunt transparente şi in-
colore, iar indivizii mineralici coloraţi sunt întotdeauna alocromatici.
Pentru aceste substanţe naturale este caracteristică solubilitatea înaltă
în apă, coeficientul de refracţie a luminii relativ mic şi luciul specific
sticlos.
Comparativ cu anionii celorlalţi halogeni, dimensiunile cărora
sunt comparabile, anionul F- are o rază mult mai mică (Tabelul 7),
care influenţează semnificativ asupra modului de selectare a cationilor
în procesele de mineralogeneză.

Dimensiunile halogenilor (anioni)

Tabelul 7
-
Anionii F- Cl- Br- J
-
J
Razele 1,33Å 1,81Å 1,96Å 2,19Å
2,19Å

66
 Datorită razei sale ionice, fluorul formează în crusta terestră un
mineral relativ răspândit – fluorina (CaF 2); sunt cunoscute şi fluoruri
ale Si şi Al (de exemplu, malladrit Na2SiF6 şi kiolit Na5Al3F14).
Clorul, bromul şi iodul, formează minerale cu Na, K, (Rb), (Cs),
şi Mg, ale căror raze ionice sunt relativ mari (în paranteze sunt luate
elementele care intră numai în compoziţia sărurilor cu apă moleculară).
Fluorurile metalelor grele – Au, Ag, Hg etc., – nu au fost depis-
tate în condiţii naturale şi probabil aceste metale nici nu pot forma
minerale în compoziţia cărora ar intra fluorul.
Cu excepţia fluorurilor, mineralele din clasa haloizilor au o solu-
bilitate relativ mare în apă (Tabelul 8). Haloizii plumbului sunt intro-
duşi în tabel pentru comparaţie. Alţi haloizi ai metalelor grele practic
nu se dizolvă în H2O.
Specificul geochimic al halogenilor este variat şi se manifestă în
funcţie de condiţiile geologice. Astfel, în procesele magmatice formarea
haloizilor este aproape exclusă. Fluorul sau clorul poate fi prezent în
calitate de anion suplimentar în silicaţi (muscovit Kal2[AlSi3O10](OH,F)2)
sau în fosfaţi (fluorapatit Ca5[PO4]3F sau clorapatit Ca5[PO4]3Cl). Masa
generală a halogenilor, aflată în compoziţia soluţiilor magmatice fie
părăseşte focarul magmatic, fie prezintă componenţi activi din punct
de vedere chimic în procesele postmagmatice sau vulcanogene. De
exemplu, de origine hidrotermală sunt fluorurile calciului şi aluminiu-
lui. Din haloizi în formaţiunile crustei terestre predomină şi este frec-
vent întâlnită fluorina – CaF2.
Tabelul 8
Cantitatea de haloizi necesară pentru formarea soluţiilor saturate
la temperatura 18 C, (Moli/l)
Anioni Cationi
Li Na K Mg Ca Sr Ba Pb
F 0,11 1,06 12,4 0,02 0,03 0.001 0,03 0,003
Cl 13,1 5,42 3,9 5,1 5,4 3,0 1,7 0,05
Br 12,6 6,9 4,6 4,6 5,2 3,4 2,9 0,02
J 8,5 8,1 6,0 4,1 4,8 3,9 3,8 0,02
Majoritatea haloizilor sunt de origine exogenă. Fiind evaporite
tipice, acestea se asociază cu alte săruri (sulfaţi) depuse din soluţiile
apoase suprasaturate pe fundul bazinului de acumulare.

67
 Masa generală a clorului de pe Pământ (70-75%) şi a iodului (circa
90%) se află în apa maritimă şi oceanică. Spre deosebire de aceste com-
ponente, concentraţia fluorului în apa maritimă şi oceanică este redusă.
Pentru fluor procesele de migrare în zonele hipergene sunt cu
totul deosebite. De exemplu, în procesele de alterare hipergenă sub-
stanţele ce conţin clor formează soluţii apoase şi sunt eliminate din
spaţiul originar, iar fluorul, având tendinţa de a reacţiona cu calciul,
imediat formează fluorura de calciu, care practic este insolubilă în apă
(Tabelul 8). Din cauza aceasta, CaF 2 (fluorina) în stare dispersată se
acumulează în unele roci sedimentare şi nu este transportată mai departe
în bazinele de acumulare.

IV. CLASA OXIZILOR ŞI HIDROXIZILOR

1. OXIZI CU STRUCTURI COORDONATE

a. Simpli
GRUPA CUPRITULUI: Cuprit – Cu2O
GRUPA URANINITULUI: Uraninit – UO2; Thorianit – ThO2;
Baddeleyit – ZrO2
GRUPA CORINDONULUI: Corindon – Al2O3; Hematit – Fe2O3
b. Compuşi
GRUPA ILMENITULUI: Ilmenit – FeOTiO2
GRUPA SPINELULUI: Spinel – MgOAl2O3; Cromit – FeOCr2O3;
Magnetit – FeOFe2O3; Hercynit – FeOAl2O3; Gahnit – ZnOAl2O3;
Franklinit – (Fe,Zn,Mn)O(Fe,Mn)O4.

2. OXIZI CU STRUCTURI ÎN LANŢ

a. Simpli
GRUPA RUTIL-CASITERIT: Rutil – TiO2; Anatas – TiO2; Brookit –
TiO2; Casiterit – SnO2; Ilmenorutil – FeTiNbO6
GRUPA OXIZILOR ŞI HIDROXIZILOR DE MANGAN: Piroluzit –
MnO2; Manganit – MnO(OH); Psilomelan –Mn+2OMn+4O2nH2O

68
 b. Compuşi

GRUPA OXIZILOR cu Ta şi Nb: Columbit – (Fe,Mn)Nb2O6; Tantalit –

(Fe,Mn)Ta2O6; Samarskit – Y(Fe,U)(Ta,Nb)2O8; Fersmit – CaNb2O6

3. HIDROXIZI CU STRUCTURI STRATIFICATE

GRUPA BRUCITULUI: Brucit – Mg(OH)2
GRUPA HIDROXIZILOR DE ALUMINIU: Hidragrgilit (gibbsit) –
Al(OH)3; Diaspor -AlOOH; Boehmit – AlO(OH)
GRUPA HIDROXIZILOR DE FIER: Goethit – FeOOH;
Lepidocrocit – FeO(OH); Hidrogoethit - FeOOHnH2O

4. OXIZI TECTOSTRUCTURALI
a. Simpli
GRUPA CUARŢULUI: -cuarţ – SiO2; -cuarţ – SiO2; Tridimit –
SiO2; Cristobalit – SiO2; Coesit – SiO2; Stishovit – SiO2; Calcedonie –
SiO2; Opal – SiO2nH2O
b. Compuşi
GRUPA PEROVSKITULUI: Perovskit – CaOTiO 2; Loparit –
(Ce,Na,Ca)(Ti,Nb)O3
GRUPA PIROCLORULUI: Piroclor – NaCaNb2O6(OH,F)

Consideraţii generale

În clasa oxizilor şi hidroxizilor sunt incluse substanţele naturale

din crusta terestră, formate din cationi metalici şi anionul O -2 (oxizi)
sau cationi metalici şi grupul hidroxil (OH) - După cum se ştie, clarkeul
oxigenului este de 49,13% şi, evident, substanţele cu oxigen predo-
mină în crusta terestră.
În Tabelul 9 prin cursiv şi caractere negre sunt evidenţiate circa
40 elemente chimice care în diverse procese geologice formează oxizi
simpli, oxizi compuşi şi hidroxizi.

69
 Tabelul 9
Elementele chimice care formează oxizi şi hidroxizi naturali
1
H
2 3 4 5 6 7 8 9
He Li Be B C N O F
10 11 12 13 14 15 16 17
Ne Na Mg Al Si P S Cl
18 19 20 21 22 23 24 25 26 26 28 29 30 31 32 33 34 35
Ar K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br
36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53
Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te J
54 55 56 57- 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85
Xe Cs Ba TR Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At
86 87 88 89 90 91 92
Rn Fr Ra Ac Th Pa U

Masa oxizilor în crusta terestră constituie circa 17%. Luând în

consideraţie masa enormă a cuarţului – 12,6%, (bioxidul de siliciu –
SiO2) şi masa oxizilor şi hidroxizilor de fier (3,9%), cantitatea celor-
lalţi oxizi se reduce la 0,5% în raport cu masa totală a crustei terestre.
Din aceştia cei mai răspândiţi sunt oxizii aluminiului, manganului,
titanului şi cromului.
Majoritatea oxizilor şi hidroxizilor sunt depistaţi în straturile supe-
rioare ale crustei terestre, în zonele de contact ale acesteia cu atmosfera.
Nivelul inferior de pătrundere a oxigenului liber din atmosferă este
determinat de pânza apelor subterane. Principale reacţii chimice care
conduc la formarea unor grupe specifice de minerale au loc în scoarţa
de eroziune a rocilor şi în zonele de oxidare ale zăcămintelor metalifere.
În aceste formaţiuni petrografice specifice prevalează oxizii şi hidroxizii.
Un rol important în formarea acestora îl are apa meteorică. Este stabilit
că în apa de ploaie în stare dizolvată se conţine circa 25-35% de gaze
(oxigen  30%, azot  10% şi bioxid de carbon  10%). Penetrând zo-
nele de aerare, apa cedează oxigenul, care se consumă la diferite reacţii
de oxidare. Într-un mod pronunţat acest fenomen este observat în re-
giunile de răspândire ale zăcămintelor de sulfuri. Imediat după forma-
rea unor anumiţi oxizi, hidroxizi şi sulfaţi, cum a mai fost menţionat
în paragrafele precedente, se formează aşa- numitele sulfuri
secundare.

70
 Reacţiilor de oxidare sunt supuse mineralele, în compoziţia cărora
intră oxigenul şi metalele cu valenţă inferioară Fe +2, Mn+2, V+3 etc. În
procesul oxidării, aceste metale capătă o valenţă superioară, slăbind
evident forţele de coeziune din reţeaua cristalină a mineralelor respec-
tive. În final, sub acţiunea reacţiilor de oxidare, substanţa primară se
descompune complet, formând minerale noi, care sunt sau nu sunt
solubile în apele subterane. În stadiile intermediare ale acestor reacţii
chimice naturale se formează un grup de săruri (carbonaţi, sulfaţi etc.),
care fiind supuse unei hidrolize ulterioare formează hidroxizi practic
nedizolvabili în apă.
Este cunoscută relaţia funcţională între activitatea chimică a ionilor
aflaţi în soluţiile apoase şi potenţialul acestora, exprimat prin raportul
W:Ri (W – încărcătura electrică şi R i – raza ionului). În diagrama din
Fig 7. sunt reprezentaţi cationii care formează hidroxizi cu o capacitate
de dizolvare redusă sau aproape nulă – câmpul delimitat de liniile
W:Ri = 10 şi W:Ri = 2. În zona din stînga-jos sunt situaţi cationii meta-
lelor alcaline cu un potenţial W:R i  2, care uşor disociază în apă şi în
condiţiile exogene se asociază mai mult cu halogenii, iar în stare solidă
sunt specifice diferitor evaporite (excepţie fac doar cationii Cu + şi Pb+2).
Cationii cu un potenţial ionic avansat W:Ri 10, situaţi în zona dreapta-sus
au raze ionice relativ mici şi încărcături electrice relativ mari. De obicei,
aceşti cationi formează o grupă de anioni compuşi: [BO 3]-3, [CO3]-2,
[SO4]-2, [PO4]-3 etc., care în combinare cu alţi cationi formează o diversi-
tate de săruri – minerale din clasele boraţi, carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi etc.
O serie de cationi din câmpul 2 W:Ri  10 (Mg+2, Fe+2, Ni+2, Zn+2,
+2
Cu etc.) în condiţiile crustei terestre formează oxizi şi hidroxizi, diso-
ciază în soluţiile acide şi sunt transportaţi din spaţiul originar, iar în
mediul alcalin prin reacţii chimice se depun sub formă de componenţi
ai hidroxizilor şi ai sărurilor bazice sau medii. Altă grupă de cationi din
această zonă cu un potenţial relativ mai mare (Al +3, Fe+3, Mn+4, Si+4,
Ti+4, Sn+4 etc.) în rezultatul reacţiilor de hidroliză formează hidroxizi,
care practic nu se dizolvă în apă.
Masa dominantă a hidroxizilor sub formă de substanţe criptocris-
taline sau coloidale se află în scoarţa de alterare a rocilor. O altă regiune
de acumulare a hidroxizilor (predomină compuşii fierului, manganului
şi siliciului) este prezentată de bazinele lacustre, maritime şi oceanice.
Indiferent de procesul în care s-au format hidroxizii, aceştia, cu
timpul, pierd apa capilară şi uneori se transformă în oxizi, de exemplu

71
în Fe2O3 sau MnO2. În rezultatul metamorfismului regional apar pre-
misele necesare de transformare a hidroxizilor în oxizii respectivi, cu
o structură evident cristalină. Astfel, din limonit Fe 2O3nH2O se for-
mează hematitul Fe2O3.

Fig. 7 Repartizarea cationilor în cîmpul ( W,Ri).

W – încărcătura electrică a cationului;
RI – raza cationilor (Å).

În condiţiile endogene (în rezultatul proceselor magmatice, pneu-

matolitice şi hidrotermale) se formează o grupă importantă de oxizi:
rutil TiO2, casiterit SnO2, corindon Al2O3.
Aproape toate mineralele din clasa oxizi-hidroxizi prezintă sub-
stanţe cristaline cu o legătură evident ionică. La formarea reţelelor
cristaline participă oxigenul O-2 (oxizi) şi anionul (OH)- (hidroxizi),
ale căror raze sunt aproape egale – respectiv 1,32Å şi 1,33Å. Din
această cauză, specificul structural depinde numai de configuraţia ca-
tionului metalic, care intră în compoziţia oxidului sau hidroxidului.

72
 Se deosebesc oxizi simpli (M 2O, M2O3, MO2 – unde indicele M
reprezintă un metal), oxizi compuşi (MOM2O3) şi hidroxizi în compo-
ziţia cărora intră sau grupul (OH)-, sau apa moleculară.
V. CLASA SILICAŢILOR

1. SUBCLASA NEZOSILICAŢILOR
SILICAŢI CU TETRAEDRE IZOLATE [SiO4]-4 (ORTOSILICAŢI CU
STUCTURUI INSULARE)
a. Nezosilicaţi simpli
GRUPA OLIVINEI: Forsterit – Mg2[SiO4]; Fayalit – Fe2[SiO4]
GRUPA ZIRCONULUI: Zircon – Zr[SiO4]; Thorit – Th[SiO4]
b. Nezosilicaţi compuşi
GRUPA GRANATELOR: Grosular – Ca3Al2[SiO4]; Andradit –
Ca3Fe2[SiO4];
Uvarovit – Ca3Cr2[SiO4]; Almandin – Fe3Al2[SiO4]; Spessartin –
Mn3Al2[SiO4];
Pirop – Mg3Al2[SiO4]
c. Nezosilicaţi cu anioni suplimentari
GRUPA TITANITULUI: Sfen (titanit) – CaTi[SiO4]O
GRUPA TOPAZULUI: Topaz – Al2[SiO4](F,OH)2
GRUPA DISTEN-ANDALUSITULUI: Disten – Al2[SiO4]O;
Andaluzit –Al2[SiO4]O;
Silimanit – Al[SiAlO5]; Staurolit FeAl4[SiO4]2O2(OH)2
GRUPA CLORITOIDULUI: Cloritoid –
(Fe+2,Mg)2(Al,Fe+3)Al3[SiO4]O2
GRUPA CHONDRODITULUI: Chondrodit – Mg5]SiO4]2F2; Houmit –
Mg7[SiO4]3F2

2. SUBCLASA SOROSILICAŢILOR
SILICAŢI CU TETRAEDRE DUBLE ]Si2O7]-6 (DIORTOSILICAŢI)
a. Sorosilicaţi cu anioni suplimentari
GRUPA LAMPROPHYLITULUI: Lamprophylit – SrNa3Ti3[Si2O7]2O2F

73
 b. Sorosilicaţi cu anioni suplimentari şi apă moleculară
GRUPA CALAMINEI: Calamină – Zn4[Si2O7](OH)2H2O
3. SILICAŢI CU TETREDRE IZOLATE ŞI TETRAEDRE DUBLE
[SiO4]-4 + [Si2O7]-6 ORTO-DIORTOSILICAŢI (cu anioni suplimentari)
GRUPA VEZUVIANULUI: Vezuvian –
Ca10(Mg,Fe)2Al4[SiO415[Si2O7]2(OH)4
GRUPA EPIDOTULUI: Epidot – Ca2(Fe,Al)Al2]SiO4][Si2O7]O(OH);
Zoizit – Ca2Al3[SiO4][Si2O7]O(OH); Orthit – Ca(Ca,Ce)
(Al,Fe)Al2[SiO4][Si2O7]O(OH)

4. SUBCLASA CICLOSILICAŢILOR
a. Ciclosilicaţi simpli
GRUPA BERILULUI: Beril – Be3Al2[Si6O18]; Cordierit – (Mg,
Fe)2Al3]SiAlO18]
b. Ciclosilicaţi cu anioni suplimentari
GRUPA TURMALINEI: Schorl – (Na,Ca)Fe+23(Al,Fe+3)6[Si6O18]
[BO3]3(OH,F)4;
Dravit – NaMg3(Al,Fe)6[Si6O18][BO3]3(OH,F)4; Elbait – Na(Li,Al)3Al6[Si6O18]
[BO3]3(OH,F)
c. Ciclosilicaţi cu apă moleculară
GRUPA DIOPTAZULUI: Dioptaz – Cu6[Si6O18]6H2O
GRUPA EUDIALITULUI: Eudialit – (Na,Ca)9(Zr,Ti,Mn)[Si3O18]
[Si8O24](OH)3

5. SUBCLASA INOSILICAŢILOR
5.1 INOSILICAŢI CU ANIONI DE TIPUL [Si2O6]-4 (PIROXENII)
a. Ortopiroxenii
GRUPA ENSTATIT-FEROSILITULUI : Enstatit – Mg2[Si2O6];
Hipersten – (Mg,Fe)[Si2O6]; Ferosilit – Fe2[Si2O6]
b. Clinopiroxenii

74
GRUPA DIOPSID-HEDENBERGITULUI: Diopsid – CaMg[Si2O6];
Hedenbergit – CaFe[Si2O6]; Augit - (Ca,Na)(Mg,Fe+2,Fe+3,Al)
[(Si,Al)2O6]
GRUPA EGIRINULUI: Egirin – NaFe+3[Si2O6]; Jadeit – NaAl[Si2O6];
Spodumen – LiAl[Si2O6]
5.2 INOSILICAŢI CU ANIONI DE TIPUL [Si3O9]-6 , [Si5O15]-10
(PIROXENOIZII)
GRUPA WOLASTONITULUI: Wolastonit – Ca3[Si3O9]
GRUPA RODONITULUI: Rodonit – CaMn4[Si5O15]
5.3 INOSILICAŢI CU ANIONI DE TIPUL [Si4O11]-6
(AMFIBOLI CU ANIONI SUPLIMENTARI)
GRUPA ANTOFILITULUI: Antofilit – Mg7[Si4O11]2(OH)2
GRUPA ACTINOLITULUI: Tremolit – Ca2Mg5[Si4O11]2(OH)2;
Actinolit – Ca2Fe5[Si4O11]2(OH)2
GRUPA HORNBLENDEI: Hornblenda obişnuită – (Ca,Na)
(Mg,Fe+2)4(Al,Fe+3)[(Si,Al)4O11]2(OH)2
GRUPA AMFIBOLILOR ALCALINI:
Arfvedsonit – Na(Ca,Na)(Fe+2,Mg,Fe+3,Al)[(Al,Si)4O11]2(OH)2;
Glaucofan – Na2Mg3Al2[Si4O11]2(OH,F)2; Riebeckit –
Na2Fe+23Fe+32[Si4O11]2(OH,F)2
5.4 INOSILICAŢI COMPUŞI CU ANIONI DE TIPUL [Si4O12]-16
GRUPA ASTROFILITULUI: Astrofilit – K3(Fe,Mn)7Ti2[Si4O12]O2(OH)5
5.5 INOSILICAŢI COMPUŞI CU ANIONI DE TIPUL [Si12O30]-12
GRUOA CHAROITULUI: Charoit – K2NaCa5[Si12O30](OH,F)3H2O

6. SUBCLASA FILOSILICAŢILOR
a. Filosilicaţi binari cu anioni suplimentari
GRUPA SERPENTINEI: Serpentină – Mg6[Si4O10](OH)8
GRUPA CAOLINITULUI: Caolinit – Al4[Si4O10](OH)8; Dickit –
Al4[Si4O10](OH)8;
Halloysit – Al4[Si4O11](OH)84H2O
b. Filosilicaţi binari cu apă moleculară

75
GRUPA ALOFANULUI: Alofan - mAl2O3nSiO2pH2O
c. Filosilicaţi tripli cu anioni suplimentari
GRUPA TALC-PIROFILITULUI: Talc – Mg3[Si4O10](OH)2;
Pirofilit – Al2[Si4O10](OH)2; Azbest – Mg6[Si4O10](OH)8
GRUPA MICELOR: Muscovit – KAl2[Si3AlO10](OH,F)2;
Flogopit – KMg3[Si3AlO10](OH,F)2; Biotit – K(Fe,Mg)3[Si3AkO10]
(OH,F)2;
Lepidolit – K2Li3Al3[Si3AlO10]2(OH,F)4
d. Filosilicaţi tripli cu apă moleculară
GRUPA HIDROMICELOR: Vermiculit – (Mg,Fe+2,Fe+3)3[(Si,Al)4O10]
(OH)24H2O;
Glauconit – K(Fe+3,Al,Fe+2,Mg)2[Si3AlO10](OH)2nH2O;
Hidromuscovit – K[Si3AlO10](OH)2nH2O; Stilpnomelan –
KFe4Al[Si4O10](OH)4H2O
GRUPA MONTMORILONITULUI: Montmorilonit –
(Al,Mg)2[Si4O10](OH)24H2O;
Nontronit – (Fe,Al)2[(Si,Al)4O10](OH)24H2O; Crizocolă –
Cu4[Si4O10](OH)24H2O
e. Polifilosilicaţi cu anioni suplimentari
GRUPA CLORITELOR: Pennin – (Mg,Al)12[Si7AlO20](OH)16;
Clinoclor – (Mg,Al)6[Si3AlO10](OH)8; Proclorit –
(Mg,Fe,Al)12[Si5Al3O20](OH)16; Chamosit – (Fe+2,Mg,Fe+3)6[Si3AlO10]
(OH)8; Turingit – (Fe+2,Mg,Fe+3,Al)6[Si2Al2O10](OH,O)8

7. SUBCLASA TECTOSILICAŢILOR
7.1 TECTOSILICAŢI CU RADICALI DE TIPUL [SiAlO4]-1
(FELDSPATOIZII)
a. Feldspatoizi compuşi
GRUPA NEFELINEI: Nefelină – KNa3[SiAlO4]4
b. Feldspatoizi cu anioni suplimentari
GRUPA CANCRINIT-SODALIT: Cancrinit –
Na6Ca2[SiAlO4]6[CO3,SO4](OH)2;

76
Sodalit – Na8[SiAlO4]6Cl2; Lazurit – Na6Ca2[SiAlO4]6(SO4,S,Cl2)
7.2 TECTOSILICAŢI CU RADICALI DE TIPUL [Si2AlO6]-1
a. Simpli
GRUPA LEUCITULUI: Leucit – K[Si2AlO6]
b. Cu apă moleculară
GRUPA ANALCIMULUI: Analcim – Na[Si2AlO6]H2O
7.3 TECTOSILICAŢI CU RADICALI DE TIPUL [Si3AlO8]-1,
[Si2Al2O8]-2 (FELDSPAŢII)
a. Feldspaţi simpli
GRUPA FELDSPAŢILOR POTASICI ŞI SODICI: Sanidin – (K,Na)
[Si3AlO8];
Ortoclaz (ortoză) – (K,Na)[Si3AlO8]; Microclin – (K,Na)[Si3AlO8]
GRUPA PLAGIOCLAZILOR: Albit – Na[Si3AlO8]; Anortit –
Ca[Si2Al2O8];
Celsian – Ba[Si2Al2O8]
b. Feldspaţi cu anioni suplimentari
GRUPA SCAPOLITULUI: Marialit – Na4[Si3AlO8]3Cl;
Mejonit – Ca4[Si2Al2O8](Cl,CO3,SO4)
7.4 TECTOSILICAŢI CU APĂ MOLECULARĂ (ZEOLITELE)
GRUPA NATROLITULUI: Natrolit – Na2[Si3Al2O10]2H2O
GRUPA LOMONITULUI: Lomonit – Ca[Si4Al2O12]4H2O
GUPA CHABASITULUI: Chabasit – (Ca,Na)[Si4Al2O12]6H2O
GRUPA MORDENITULUI: Mordenit (ptilolit) – (Na2,Ca)
[Si10Al2O24]7H2O

Consideraţii generale
Circa o treime din toate mineralele cunoscute fac parte din această
clasă numeroasă. Majoritatea cercetătorilor sunt de părerea că silicaţii
constituie circa 75% din masa crustei terestre. Dacă în clasa silicaţilor
vom include şi cuarţul SiO2, care în realitate este un tectosilicat, atunci vom
înţelege importanţa geochimică a siliciului în formaţiunile geologice.

77
 O bună parte din silicaţi prezintă minerale formatoare de roci. În
compoziţia rocilor magmatice, majorităţii rocilor metamorfice, forma-
ţiunilor hidrotermale şi metasomatice ponderea silicaţilor este aproape
absolută, iar o grupă de silicaţi, stabili în condiţiile hipergene, formează
roci sedimentare (argilite, gresii etc.).
În diferite proporţii silicaţii sunt prezenţi în majoritatea zăcămin-
telor de minereuri, iar în unele cazuri silicaţii se prezintă şi în calitate
de minereuri de sine stătătoare ale unor metale importante, cum ar fi
Ni, Zn, Be, Zr, Li, Cs, Rb, U, TR etc. Silicaţii pot forma acumulări
industriale de materie primă mineralică importantă, astfel fiind cunoscute
zăcăminte de azbest, talc, mică, caolinit, microclin etc. Unii reprezen-
tanţi ai silicaţilor, formând cristale de o frumuseţe rară, sunt conside-
rate pietre nestemate: smaraldul, acvamarinul, alexandritul, topazul
etc. Alte specii de silicaţi sunt pietre semipreţioase sau prezintă un
material excelent, din care se prepară diferite obiecte de lux (rodonit,
amazonit, charoit, nefrit, serpentina etc.).
Cele mai importante elemente chimice (majore din punct de vedere
geochimic) ale silicaţilor, sunt:
Na, K, Li
Ca, Mg, Fe+2, Mn+2, Be Si, Zr, Ti
Al, Fe+3, B O, H, F
Acest număr concis de elemente chimice formează aproximativ
toată populaţia enormă a silicaţilor. În cantităţi reduse sau foarte reduse
în silicaţi sunt prezente şi alte elemente (minore): Rb, Cs, Ba, Sr, Pb,
Zn, Ni, Co, Cu, Bi, Sb, Cr, Sc, Y, TR, Th, Sn, U, Nb, S, Cl, C etc.
Astfel, numărul elementelor chimice majore este mic, însă canti-
tatea lor în componenţa mineralelor este incomparabil de mare. Ele-
mentele minore, în general, pot lipsi sau, dacă sunt prezente, intră în
compoziţia silicatului în calitate de supliment izomorf şi nesemnificativ
din punct de vedere cantitativ.
Majoritatea formulelor chimice ale silicaţilor sunt complicate. În
funcţie de compoziţia substanţei materne din care se formează silicatul,
condiţiile termodinamice care determină mediul de cristalizare şi alţi
factori, câteva elemente chimice majore pot forma o diversitate consi-

78
derabilă de minerale. Silicaţii se deosebesc unul de altul atât prin relaţiile
cantitative ale elementelor chimice, cât şi prin substituirile reciproce
ale acestora, generând astfel şiruri izomorfe. În acelaşi timp, întotdeauna
se păstrează specificul structural, determinat de elementul iniţial –
anionul [SiO4]-4.
Constituţia silicaţilor

Din punctul de vedere al concepţiilor moleculare, silicaţii erau

consideraţi săruri acide, medii sau bazice ale unor acizi ipotetici de
siliciu, alumosiliciu, titano-zircono-siliciu etc. Astfel, silicaţii erau
sistematizaţi în ortosilicaţi (săruri ale acidului H 4SiO4), metasilicaţi
(săruri ale acidului H2SiO3), pirosilicaţi (săruri ale acidului H6Si2O7) etc.
Dacă pentru ortosilicaţi unele caracteristici, inclusiv şi cele struc-
turale, coincid cu caracteristicele tipice ale sărurilor (de exemplu, cu a
fosfaţilor sau a sulfaţilor), pentru metasilicaţi, pirosilicaţi sau alte
specii de silicaţi sistematizaţi după acest criteriu, orice analogie este
exclusă.
A existat o încercare de a sistematiza silicaţii şi în baza compoziţi-
lor chimice. În formulele chimice empirice se determina raportul dintre
numărul de atomi de oxigen aflaţi în moleculele de SiO 2 (anhidritul de
siliciu) şi numărul de atomi de oxigen aflaţi în compoziţia chimică a
mineralului. Astfel erau identificaţi:
- monosilicaţi (de exemplu, forsteritul Mg2[SiO4], formula căruia
poate fi transcrisă şi altfel: 2MgOSiO2; numărul de atomi de oxigen
din SiO2 se raportă către numărul de atomi de oxigen “aderaţi” la mag-
neziu ca 2:2 sau 1:1);
- disilicaţi (la enstatit Mg2[Si2O6] sau 2(MgOSiO2), acest raport
este 1:2);
- trisilicaţi (la albit Na[AlSi3O8] sau N2OAl2O36SiO2, raportul
dintre atomii respectivi de oxigen este (1 + 3):12 = 1:3).
În baza analizelor roentghenostructurale a fost posibil a pune în
raport corelativ compoziţia chimică a silicaţilor cu elementele struc-
turale ale acestora.
1. Pentru toate mineralele din clasa silicaţilor este specifică coor-
dinaţia tetraedrică a cationului de siliciu Si+ cu patru ioni de oxigen O-2,
anionii oxigenului fiind repartizaţi în vârfurile unui tetraedru, în centrul
căruia se află un cation de siliciu (Fig. 8). Comparativ cu legăturile

79
chimice, existente între alte elemente, care intră în compoziţia silicaţi-
lor, legăturile directe dintre cationul de siliciu şi anionii oxigenului sunt
mult mai puternice. Dimensiunile acestui tetraedru, numit unitate struc-
turală de bază a silicaţilor, sunt foarte stricte: distanţa dintre centrele
ionilor de siliciu şi oxigen este de 1,6Å, distanţele dintre ionii de oxigen
ce determină o muchie de tetraedru constituie 2,6Å, iar raportul razelor
atomilor de siliciu şi oxigen este de 0,39:1,32 = 0,29. În cristalochimie
este demonstrat elementar că anume acest raport conduce la formarea
coordinaţiei tetraedrice în unitatea structurală de bază [SiO 4]-4.

Fig. 8 Structura tetraedrului structural [SiO4]-4

a – legăturile chimice între cationul de siliciu şi patru anioni de oxigen (prin
săgeată este indicat locul liber pentru un electron); b – aranjamentul compact al
anionului structural [SiO4]-4; c – reprezentarea schematică a anionului [SiO4]-4.

2. Tetraedrele structurale în reţeaua cristalină pot îndeplini rolul

unui element structural independent (Fig. 8 şi 9.1) sau se combină unul
cu altul, alcătuind diverse elemente structurale de bază în formă de
anioni compuşi. În acest caz tetraedrele elementare [SiO4] -4 se leagă
unul cu altul numai prin intermediul ionilor de oxigen (Fig. 9.2-9.6).
Este evident că o legătură completă între tetraedrele [SiO4] -4 poate
avea loc numai atunci când toate vârfurile fiecărui element structural
sunt comune şi pentru celelalte patru tetraedre alăturate. Această relaţie
structurală absolută între ionii de siliciu şi oxigen (O:Si = 1:2) se observă
numai la mineralele din grupa cuarţului. Din cauza aceasta cuarţul
trebuie considerat mult mai argumentat drept un mineral, care aparţine
clasei silicaţilor. În general la silicaţi raportul O:Si variază între 4:1 şi 2:1.

80
 3. În funcţie de numărul tetraedrelor şi modul lor de asociere re-
ciprocă se deosebesc câteva subclase de silicaţi.
a. Subclasa nezosilicaţi (silicaţi insulari). Anionul complex este
reprezentat de un singur tetraedru (Fig. 9.1), neutralizat de un număr
respectiv de cationi metalici. Acest tip structural este observat la crista-
lele de olivină – (Mg,Fe)2[SiO4], zircon – Zr[SiO4], etc.

Fig. 9 Anionii structurali ai silicaţilor.

1 – subclasa nezosilicaţi, 2 – subclasa sosrosilicaţi, 3 a, b – subclasa ciclosilicaţi,
4 a, b, c – subclasa inosilicaţi, 5 – subcalsa filosilicaţi, 6 - subclasa tectosilicaţi.

b. Subclasa sorosilicaţi. Radicalul ce serveşte în calitate de unitate

structurală este format din două tetraedre de [SiO 41-4, unite între ele
prin intermediul unui oxigen comun (Fig. 9.2). Elementar se determină

81
valenţa negativă a anionului complex [Si2O7]-6. Ionul oxigenului comun
este neutralizat de două valenţe pozitive ale atomilor de siliciu din ele-
mentul structural al sorosilicaţilor. Sorosilicaţii se găsesc într-un număr
relativ redus (akermanit – Ca2Mg[Si2O7], thortveitit – Sc2[Si2O7] etc.)
c. Subclasa ciclosilicaţi. Anionul complex este format din trei, şase
(Fig. 9.3 a, b) sau patru elemente de bază [SiO4]-4, unite consecutiv sub
formă de anioni cu structură inelară. Deoarece în cadrul unui sistem
inelar fiecare tetraedru este legat cu tetraedrele vecine prin intermediul
a doi ioni de oxigen, radicalii structurali independenţi ai ciclosilicaţilor
vor fi [Si3O9]-6, [Si4O12]-8 şi [Si4O18]-12. Exemplu de ciclosilicat:
beril Be3Al2[Si6O18].
d. Subclasa inosilicaţi – anionul complex este constituit din lan-
ţuri infinite formate din tetraedre de [SiO 4]-4, legate între ele prin doi
atomi de oxigen, în cazul lanţurilor simple (Fig. 9.4 a, b) sau trei atomi
de oxigen în cazul lanţurilor duble (Fig. 9.4 c). Raportul numărului de
cationi de siliciu către numărul anionilor de oxigen, care formează
baza structurală a inosilicaţilor cu lanţuri infinite simple, este de 1:3,
iar valenţa negativă constituie –2n, unde n este numărul tetraedrelor
elementare, aflate în compoziţia mineralului. Lanţurile se leagă între
ele prin intermediul cationilor metalici – Mg, Fe, Ca, Al etc. Minera-
lele tipice din această subclasă de silicaţi sunt piroxenii (diopsid –
CaMg[Si2O6], egirin – NaFe[Si2O6], etc.).
În cazul inosilicaţilor cu lanţuri infinite duble, legăturile dintre
două lanţuri se realizează prin intermediul atomilor de oxigen din tet-
raedrele elementare, formându-se astfel un şir infinit de inele hexago-
nale. Radicalul unităţii structurale se prezintă în formă de anion com-
plex [Si4O11]–6n. Legăturile dintre lanţurile duble se realizează prin
intermediul cationilor metalici – Mg, Fe, Ca, Al, Na etc.
De remarcat că unii cationi de siliciu din radicalul structural pot fi
înlocuiţi cu cationi de aluminiu care, în raport cu oxigenul se află în
coordinaţie tetraedrală. O grupă de inosilicaţi cu lanţuri duble este pre-
zentată de amfiboli, majoritatea dintre care sunt importante minerale
formatoare de roci. De exemplu, hornblenda obişnuită:

(Ca,Na)(Mg,Fe+2)4(Al,Fe+3)[(Si,Al)4O11]2(OH)2

82
 Mineralele din subclasa inosilicaţilor au multe trăsături comune.
De exemplu, legăturile chimice dintre oxigen şi siliciu sunt covalente
şi mai puternice în comparaţie cu legăturile oxigenului cu alţi cationi
metalici, aflaţi în compoziţia chimică a mineralului. Prin aceasta se
explică clivajul perfect în direcţia feţelor de prismă ale agregatului
mineralic, habitusul alungit (prismatic, acicular sau fibros).
e. Subclasa filosilicaţi. Anionul complex al filosilicaţilor este
bidimensional. Tetraedrele structurale, orientate în două direcţii, sunt
repartizate în straturi infinite, iar legăturile dintre aceste unităţi struc-
turale sunt realizate prin intermediul a trei atomi comuni de oxigen,
formând astfel o reţea plană cu celule hexagonale (Fig. 9.5). Ionii “activi”
ai oxigenului (câte unul din fiecare tetraedru) sunt orientaţi strict într-
o direcţie faţă de planul reticular, alcătuind astfel un strat din ioni de
oxigen cu o valenţă negativă enormă. Raportul numărului de siliciu
către numărul de oxigen într-un astfel de radical este 2:5, iar formula
lui chimică este [Si2O5]-2n. În cadrul unui radical este frecventă substi-
tuirea unui ion de siliciu cu un ion de aluminiu cu acelaşi număr de
coordinaţie – 4. Fiecare radical alcătuit din tetraedrele structurale prin
intermediul cationilor metalici (şi a anionilor suplimentari OH -, F-) se
leagă cu un alt radical structural similar, formând un strat molecular
neutru. Agregatul mineralic al filosilicaţilor este constituit dintr-o serie
succesivă de staturi moleculare, aflate în legături reciproce de tipul
Van der Waals. Prin acest fenomen se explică clivajul supraperfect al
filosilicaţilor pe suprafeţele [001].
Cele mai răspândite minerale din această clasă sunt: talcul
Mg3[Si2O5]2(OH)2, muscovitul KAl2[Si3AlO10](OH)2 etc.
f. Clasa tectosilicaţi. Silicaţii din această clasă se deosebesc prin
reţeaua structurală tridimensională (Fig. 9.6), formată din anionii [SiO4]-4,
astfel încât fiecare atom de oxigen este comun pentru două unităţi struc-
turale. În acest caz absolut toţi ionii de oxigen sunt neutralizaţi, iar
formula chimică SiO2 va fi una şi aceiaşi pentru toate mineralele din
grupa cuarţului. Astfel de structuri spaţiale sunt frecvente şi pentru alţi
silicaţi, în care o parte din atomii siliciului sunt înlocuiţi cu atomi de
aluminiu cu acelaşi număr de coordinaţie. Formula chimică generală a
radicalilor tridimensionali din tectosilicaţi este:

83
 [(Sin-xAlx)O2n]-x

În rezultatul substituirii izomorfe a unui număr de cationi de siliciu

(valenţa +4) cu cationi de aluminiu (valenţa +3) şi păstrării numărului
total de anioni de oxigen, apar valenţe negative restante, care de obicei
sunt neutralizate de cationii metalelor Na, K, Ca, Li etc. În general aceşti
cationi sunt repartizaţi relativ omogen în spaţiul interior al radicalului
complex, completând “golurile” din reţeaua cristalină apărute în rezul-
tatul substituirilor izomorfe Al+3  Si+4. Exemple de tectosilicaţi:
microclin – K[Si3AlO8], albit – Na[Si3AlO8], anortit – Ca[Si2Al2O8].
4. Un rol deosebit în structura silicaţilor revine cationilor alumi-
niului, care prin substituirea cationilor de siliciu participă la formarea
structurii interioare a mineralelor. De obicei astfel de silicaţi sunt numiţi
alumosilicaţi. Deosebirea cationilor de aluminiu de cei ai Mg, K, Na şi
a altor metale este principială – în compoziţia silicatului, aluminiul
împreună cu siliciul formează radicalul care serveşte în calitate de uni-
tate structurală a mineralului respectiv. Ceilalţi cationi doar neutrali-
zează acest anion structural. Studiul structurilor interioare ale silicaţilor
confirmă participarea aluminiului la constituirea structurii alumosili-
caţilor, însă deseori în compoziţia silicaţilor aluminiu se prezintă şi cu
proprietăţi caracteristice altor metale (Mg, K, Na, Ca etc., de exemplu,
distenul Al2[SiO4]O). Astfel, cationul Al+3 în compoziţia silicaţilor poate
executa o funcţie dublă: fiind în raport cu oxigenul în coordinaţie tet-
raedrică (ca şi Si+4), el este un component important în radicalul silica-
tului (elementul lui structural de bază) sau se prezintă în calitate de
cation care neutralizează valenţa negativă a radicalului. Există silicaţi
în care aluminiul este prezent şi în calitate de element al radicalului, şi
în calitate de cation, ce ocupă poziţii intermediare între radicalul negativ
şi alţi cationi ai metalelor din silicat. Există şi noţiunea de silicat al
aluminiului (de exemplu, muscovitul KAl2[Si3AlO10](OH)2). Spre deo-
sebire de aluminiu, care împreună cu siliciul şi oxigenul formează
radicalul silicatului, aluminiul “de legătură” participă la neutralizarea
valenţelor negative ale radicalului şi se află în coordinaţie hexaedrică
cu alţi ioni din silicat.
Substituirile cationilor de siliciu cu cationi de aluminiu aduc con-
secinţe importante. Spre deosebire de tetraedrul structural al silicaţilor
[SiO4]-4 care are valenţa negativă (-4), tetraedrul [AlO 4], fiind şi el un

84
element structural de bază, are valenţa negativă (-5). Deci, într-un radical
complex al silicaţilor prezenţa tetraedrului [AlO 4]-5 conduce la forma-
rea unei valenţe negative suplimentare, care trebuie neutralizată cu un
cation metalic, fără ca acesta să afecteze structura şi reţeaua stereometrică
a silicatului respectiv. Astfel de relaţii structurale sunt caracteristice
tectosilicaţilor: Na[Si 3AlO 8] – albit; Na 2[Si 2Al 2O8] – nefelină;
Ca[Si2Al2O8] – anortit.
Pentru formarea unei reţele cristaline stabile, echilibrarea valenţe-
lor negative şi a celor pozitive este obligatorie. Pentru silicaţi este
obişnuită şi situaţia, când raportul Si:Al nu se exprimă prin cifre
întregi. Din această cauză stabilirea formulelor empirice a silicaţilor în
baza analizelor chimice, deseori poate fi o problemă dificilă. De
exemplu, formula chimică generală a amfibolilor se scrie în felul
următor:
(Ca,Na)2-3(Mg,Al)5[(Si,Al)4O11]2(O,OH)2,
în care raportul Al:Si poate avea valori situate între 1:3 şi 0.
Originea unităţii [AlO4]-5 în prezent este determinată, deoarece
apariţia concomitentă a tetraedrelor structurale [SiO 4]-4 şi [AlO4]-5 este
posibilă numai datorită participării la formarea reţelei cristaline a catio-
nilor cu raze ionice mari şi valenţă mică (Na +, K+, Ca+2, Ba+2). Acest
motiv se observă mai ales la mineralele din grupa feldspaţilor sau din
grupa zeoliţilor.
Prin alterarea chimică a alumosilicaţilor, de exemplu a produselor
alteraţiilor chimice ale feldspaţilor de potasiu (alumosilicat), se for-
mează caolinitul, considerat silicat al aluminiului. Dacă în compoziţia
feldspatului aluminiul se află în coordinaţie tetraedrică, în caolinit – se
prezintă în coordinaţie hexaedrică. Astfel de transformări structurale
sunt specifice pentru toate mineralele din clasa silicaţilor în care
tetraedrele [AlO4]-5, împreună cu tetraedrele [SiO 4]-4 execută rolul
unităţilor structurale.
Este posibil şi un proces reversibil - în substanţele bogate în alu-
miniu, la temperaturi înalte, se pot genera grupe de tetraedre [AlO 4]-5.
Astfel caolinitul sau distenul, în care aluminiul se află în coordinaţie
hexaedrică, la temperaturi ce variază între 1400 o şi 1500o C, parţial se
transformă în silimanit – un silicat în radicalul cărora sunt de acum
prezente tetraedre structurale [AlO4]-5.

85
 5. Pentru a neutraliza valenţele negative unii silicaţi includ în com-
poziţia lor chimică şi anioni suplimentari de O -2, (OH)-, F-, Cl-, (CO3)-
2
. În unele cazuri se admite substituirea ionilor de oxigen prin anionii
fluorului (F-) sau grupului hidroxil (OH-), aflaţi în compoziţia radica-
lului. În acelaşi timp se respectă condiţia principală – oxigenul substi-
tuit nu face parte din tetraedrele structurale.
6. Comparativ cu alte elemente chimice aflate în componenţa mo-
leculară a silicaţilor numărul atomilor de oxigen este dominant. Deoa-
rece raza ionilor de oxigen, spre deosebire de razele cationilor ce intră
în compoziţia silicaţilor, este relativ mai mare, în mod firesc şi dimen-
siunile celulelor generatoare ale silicaţilor vor apărea în calitate de
funcţii a numărului total de ioni de oxigen şi a poziţiei lor spaţiale în
mediul cristalin.
De subliniat că numărul de anioni ai oxigenului în silicaţii care
alcătuiesc rânduri izomorfe este întotdeauna strict definit şi nu variază
aşa cum variază numărul de atomi de Fe, Mg, Mn, Ca etc.
7. Foarte multe minerale din clasa silicaţilor însuşesc un izomor-
fism eterovalent. Drept exemplu clasic al izomorfismului eterovalent
poate servi rândul continuu al pagioclazilor: Na[Si3AlO8] – Ca[Si2Al2O8].
Aici cationul de sodiu este înlocuit cu un anion de calciu, al cărui raze
aproape coincid după dimensiuni. Concomitent are loc şi o restructurare
a radicalului – un tetraedru de [SiO 4]-4 este înlocuit cu un tetraedru de
[AlO4]-5, eliberând astfel o valenţă negativă necesară pentru neutralizarea
cationului Ca+2. Silicaţii rândurilor izomorfe sunt caracterizate prin
următoarele două trăsături specifice: a) dimensiunile celulelor primitive
se schimbă în raport cu modificările compoziţiei chimice, însă toate
mineralele din acest rând păstrează unul şi acelaşi număr de ioni de
oxigen; b) suma valenţelor ionilor substituiţi este egală cu suma valen-
ţelor ionilor introduşi în compoziţia chimică a mineralului prin substi-
tuiri izomorfe (de exemplu, în cazul plagioclazilor Na++Si+4 = Ca+2+Al+3).
De obicei relaţiile cantitative dintre ionii care substituie şi ionii substi-
tuiţi sunt unu la unu, dar sunt posibile şi unele excepţii. De exemplu,
3Mg+2 pot fi înlocuite cu 2Al+3, iar 3Fe+2 – cu 2Fe+3.
În majoritatea cazurilor substituirile izomorfe nu pot fi absolute,
fenomen ce se explică prin defectele dimensionale existente între ionii
substituiţi şi cei substituienţi; sunt importante şi numerele de coordinaţie
ale ionilor, care participă la formarea rândurilor izomorfe.

86
 VI. CLASA BORAŢILOR
1. BORAŢI CU STRUCTURI INSULARE
a. Simpli
GRUPA KOTOITULUI: Kotoit – Mg3[BO3]2
b. Cu anioni suplimentari
GRUPA LUDVIGITULUI: Ludwigit – (Mg,Fe+2)2Fe+3[BO3]O2
2. BORAŢI CU STRUCTURI INELARE (Cu apă moleculară)
GRUPA INDERITULUI: Inderborit – CaMg[B6O11]11H2O;
Inderit – Mg[B2BO3(OH)5]5H2O; Inyoit – Ca[B2BO3(OH)5]4H2O
GRUPA KALIBORITULUI: Kaliborit –
KMg2]B3O3(OH)5]2[B5O6(O)n]2H2O
3. BORAŢI CU STRUCTURI ÎN LANŢ (Cu apă moleculară)
GRUPA HIDROBORACITULUI: Hidroboracit -
CaMg[B2BO4(OH)3]23H2O
4. BORAŢI TECTOSTRUCTURALI (Cu anioni suplimentari)
GRUPA BORACITULUI: Boracit – Mg3[B3B4O12]OCl

Consideraţii generale

În litosferă masa generală a borului este identificată în silicaţi,

alumosilicaţi şi boratosilicaţi (de exemplu, în turmalină). O altă can-
titate de bor se află în aşa numiţii boraţi – săruri naturale ale acizilor
ortoboric – H3BO3, metaboric – HBO2, şi a unui şir de acizi ipotetici,
numiţi poliborici (H2B4O7, H3B5O9, HB5O8, H4B6O11, H2B8O13 etc.).
Anionul complex al sărurilor acidului ortoboric [BO 3]-3 care se
află în coordinaţie cu cationii Al +3, Fe+3 şi Mn+3, se prezintă sub forma
unui triunghi plat şi în comparaţie cu alţi anioni ([BO 4]-3, [AsO4]-3 şi
[VO4]-3) are dimensiuni relativ mai mici. Sunt frecvente şi ortosărurile
cu Mg+2 şi Ti+2. Calciul este găsit numai în săruri complexe.
Toţi ortoboraţii sunt lipsiţi de grupul hidroxil (OH) - sau apă mole-
culară. Pentru poliboraţi sunt specifici cationii Mg +2, Ca+2 şi Na+. Poli-
boraţii cu Na+ uşor se dizolvă în apa rece, iar sărurile duble cu Na + şi

87
Ca+2 – numai în apa fierbinte. Boraţii “anhidri” în mediile umede se
hidratează.
Formarea şi acumularea substanţelor cu bor este legată de mai multe
procese geologice. Astfel, există ortoboraţi (şi borosilicaţi) de origine
pegmatitică şi hidrotermală, însă masa generală a boraţilor este prezen-
tată de minerale hipergene. Cel mai frecvent întâlniţi sunt poliboraţii
de origine lacustră, depuşi în proces de sedimentare chimică în zonele
calde şi uscate din soluţiile apoase suprasaturate.
Prin analogie cu silicaţii se evidenţiază boraţi cu structură insulară,
cu radicali borooxigenici izolaţi [BO 4]-5 şi [BO3]-3, cu radicali dubli
sau inelari, cu structură în lanţ sau cu structură spaţială, analogică tec-
tosilicaţilor. Între toate aceste varietăţi structurale există atât boraţi
anhidri, cât şi boraţi cu anionul (OH)- sau cu apă moleculară.
Proprietăţile fizice ale boraţilor sunt funcţii ale compoziţiilor
chimice. De exemplu, duritatea lor variază de la 1 la 3, iar greutatea
specifică îşi schimbă valorile între 1,65 şi 2,40. Toţi boraţii lipsiţi de
impurităţi au o culoare albă.
Prin metodele de studiu macroscopic este imposibil a determina
varietăţile mineralogice din această clasă.

VII. CLASA CARBONAŢILOR

CARBONAŢI CU STRUCTURI INSULARE
a. Carbonaţi simpli
CRUPA CALCITULUI: Calcit – Ca[CO3]; Rodocrozit – Mn[CO3];
Siderit – Fe[CO3]; Smithsonit – Zn[CO3]; Magnezit – Mg[CO3]
GRUPA ARAGONITULUI: Aragonit – Ca[CO3]; Stronţianit – Sr[CO3];
Witherit – Ba[CO3]; Cerussit – Pb[CO3]
b. Carbonaţi compuşi
CRUPA DOLOMITEI: Dolomita – CaMg[CO3]2; Ankerit – CaFe[CO3]2
c. Carbonaţi cu anioni suplimentari
GRUPA MALACHITULUI: Malachit – Cu2[CO3](OH)2; Azurit –
Cu3[CO3]2(OH)2

88
 Consideraţii generale
Carbonaţii reprezintă o grupă de minerale frecvent întâlnite în dife-
rite zone ale crustei terestre. Mineralele din această clasă sunt deseori
depistate în crusta terestră, iar unele varietăţi formează în adâncul sub-
solului acumulări de zăcăminte în cantităţi vaste, care pot fi exploatate
prin metode idustrial-miniere. Numai calcarele şi dolomitele, care sunt
aproape totalmente constituite din Ca[CO3] şi CaMg[CO3]2, formează
straturi de o extindere enormă şi grosimi de sute de metri.
Structura carbonaţilor este impusă de anionul triunghiular-plat
[CO3]-2, care împreună cu cationii metalelor bivalente formează sub-
stanţe stabile în diferite condiţii ale subsolului adânc şi în zona hiper-
genă. Numărul acestor metale este relativ mic: Mg, Fe, Zn, Mn, Ca,
Sr, Pb, Ba, Cu. În unele cazuri cationii Cu +2, Zn+2, Pb+2 şi anionul
complex [CO3]-2 sunt echilibraţi de anionii (OH)- sau Cl-.
Sunt cunoscuţi carbonaţi ale TR trivalente, în compoziţia cărora
intră şi anionul F-. Rareori este întâlnit şi carbonatul complex al alumi-
niului trivalent, în care sunt prezenţi grupul hidroxil şi unele metale
bivalente (de obicei, Cu şi Pb). Metalele cu valenţa 4 şi 5 nu formează
carbonaţi. Este important carbonatul anhidru al U+6 – U[CO3]O2.
Cel mai răspândit carbonat din crusta terestră este calcitul trigonal –
Ca[CO3] şi modificarea polimorfă a acestuia – aragonitul rombic.
Culoarea carbonaţilor, în general, este deschisă: albă, roză, cenuşie,
gălbuie, albăstrie. Excepţie fac carbonaţii cuprului care sunt de o culoare
verde aprinsă – malahit, Cu 2[CO3](OH)2 sau albastru strident – azurit,
Cu3[CO3]2(OH)2. Duritatea mineralelor din această clasă variază între
3-4,5 şi cu excepţia carbonaţilor de Zn, Pb şi Ba, care au o greutate
specifică relativ mică.
Un criteriu important pentru determinarea carbonaţilor sunt reacţiile
caracteristice cu acizii HCl şi HNO 3, în rezultatul cărora se formează
cloruri sau nitraţi ale metalelor respective şi se emană bioxidul de carbon.
Majoritatea carbonaţilor sunt de origine exogenă (sedimente chi-
mice şi biochimice) sau sedimentar-metamorfică; există minerale-car-
bonaţi caracteristici zonelor de oxidare sau carbonaţi de origine hidro-
termală (temperaturi mici).
Unii carbonaţi reprezintă zăcăminte importante nemetalice (calca-
rele, marmora, dolomitele, magnezitul), alţii – sunt minereuri din care
se extrag diferite metale – Fe, Zn, Pb, Cu.

89
 VIII. CLASA SULFAŢILOR

SULFAŢI CU STRUCTURI INSULARE

a. Sulfaţi simpli
GRUPA ANHIDRITULUI: Anhidrit – Ca[SO4]
GRUPA BARITINEI: Celestină – Sr[SO4]; Baritină – Ba[SO4];
Anglesit – Pb[SO4]
b. Sulfaţi cu anioni suplimentari
GRUPA ALUNITULUI: Alunit – KAl3[SO4]2(OH)6
c. Sulfaţi cu apă moleculară
GRUPA GIPSULUI: Gips – Ca[SO4]2H2O
GRUPA MIRABILITULUI: Mirabilit – Na2[SO4]10H2O

Consideraţii generale
Geochimia sulfului este deosebit de variată. Acest element poate
forma o moleculă neutrală, constituită din opt atomi S 8 şi se află în
stare nativă; în sulfuri el este prezent sub forma anionilor S-2 sau [S2]-2,
iar în reacţiile chimice de reducere formează substanţe cu anioni com-
puşi [SO3]-2 (S+4) şi [SO4]-2 (S+6). Numai substanţele naturale în com-
poziţia cărora intră anionul complex [SO 4]-2 şi cationii unor metale
formează structuri cristaline. Compuşi cu [SO3]-2 în condiţiile subso-
lului nu au fost depistaţi.
Cantitatea sulfaţilor în crusta terestră este relativ mică. Majoritatea
sulfaţilor prezintă substanţe intermediare ale reacţiilor chimice naturale şi
numai compuşii cu Ba, Sr, Pb (metale grele) în condiţiile crustei terestre
sunt stabili şi formează minerale care nu se descompun sub acţiunea
diferitor agenţi hipergeni. Cationii metalelor uşoare K, Na şi Ca for-
mează hidrosulfaţi (gipsul – Ca[SO4]2H2O, mirabilit –
Na2[SO4]10H2O), sau, împreună cu alţi cationi, substanţe compuse (alunit –
KAl3[SO4]2(OH)2).
În crusta terestră există şi sulfaţi cu anioni suplimentari [CO 3]-2,
specifici carbonaţilor: caledonit – Pb5Cu2[SO4]3[CO3][SO4]6).

90
 Sulfaţii au o duritate relativ mică (2-3,5) şi o greutate specifică
relativ mică (cu excepţia baritinei – Ba[SO4], care are o densitate medie
de circa 4,5).
Originea mineralelor din clasa sulfaţilor este sedimentară; mai rar
hidrotermală (temperaturile mici) sau vulcanogenă.

IX. CLASA FOSFAŢILOR, ARSENIŢILOR ŞI VANADAŢILOR

FOSFAŢI ŞI ARSENAŢI CU STRUCTURI INSULARE
a. Simpli
GRUPA MONAZITULUI: Monazit (Ce,La…)[PO4]
GRUPA XENOTIMULUI: Xenotim (Y,La…)[PO4]
b. Cu anioni suplimentari
GRUPA APATITULUI: Apatit – Ca5[PO4]3(F,Cl,OH,O)
GRUPA PIROMORFITULUI: Piromorfit – Pb5[PO4]3Cl; Vanadinit –
Pb5[VO4]3Cl
c. Cu apă moleculară
GRUPA VIVIANITULUI: Vivianit – Fe3[PO4]28H2O; Eritrin –
Co3[AsO4]28H2O
GRUPA SCORODITULUI: Scorodit – Fe[AsO4]2H2O
GRUPA TURCOAZEI: Turcoază – Cu(Al,Fe)6[PO4]4(OH)84H2O;
Fosforit – (Mn,Fe)Al[PO4](OH)2H2O

Consideraţii generale
Partea cantitativă în crusta terestră a mineralelor din această clasă
este redusă.
Mineralele prezintă săruri simple şi compuse ale anionilor [PO 4]-3,
[AsO4]-3 şi [VO4]-3. Cele mai stabile minerale din această clasă sunt va-
rietăţile fără apă moleculară sau grupul hidroxil. De obicei în compo-
ziţia acestora intră cationi cu raze ionice relativ mici. Cationii cu dimen-
siuni mari de regulă sunt echilibraţi cu anionii (OH) -. Pentru o bună
parte din minerale este specifică prezenţa apei moleculare. Sunt obiş-
nuite substituirile izomorfe (de exemplu, în monazit – (Ce,La,…)[PO4]).
Majoritatea varietăţilor de minerale din această clasă sunt de origine
exogenă şi se formează în zonele de oxidare a unor zăcăminte de mine-
reuri. O serie de fosfaţi se formează în condiţiile bazinelor maritime sau

91
oceanice. Există fosforiţi de origine biochimică. Varietăţile endogene se
formează sau în pegmatite, sau în stadiile proceselor postmagmatice (în
filoanele hidroterale). Apatitul (fosfatul de calciu) este specific proce-
selor magmatice şi se asociază cu rocile alcaline (sienitele nefelinice).

X. CLASA MOLIBDAŢILOR ŞI WOLFRAMAŢILOR

MOLIBDAŢI ŞI WOLFRAMAŢI CU STRUCTURI INSULARE
a. Simpli
GRUPA SCHEELIT-POWELITULUI: Scheelit – Ca[WO4]; Powelit –
Ca[MoO4]
GRUPA SCHTOLCIT-WULFENITULUI: Wulfenit – Pb[MoO4]
b. Cu apă moleculară
GRUPA FERRIMOLIBDITULUI: Ferrimolibdit – Fe+32[MoO4]37H2O

Consideraţii generale
Clasa respectivă este alcătuită dintr-un număr redus de minerale,
dar care prezintă un interes deosebit din punct de vedere utilitar. De
exemplu, scheelitul - Ca[WO4] este cel mai important minereu al wol-
framului, iar din powelit – Ca[MoO4] se extrage molibdenul.
Şi molibdenul, şi wolframul au multe trăsături comune cu elemen-
tele chimice din aceleaşi perioade (V şi VI) ale Sistemului Periodic –
Zr şi Hf, Nb şi Ta. S-ar putea presupune că în mineralele din această
grupă există o substituire izomorfă bine pronunţată, însă în condiţiile
naturale în molibdaţi şi wolframaţi relaţiile izomorfe între elemente
sunt excluse.
Masa dominantă din crusta terestră se află nu în molibdaţi, dar în
sulfura acestui metal – MoS2 (molibdenit); în calitate de impuritate
chimică acest element este prezent şi în alţi compuşi chimici cu sulf.
Molibdaţii sunt depistaţi în skarne sau în zonele de oxidare a minereu-
rilor de molibden. În procesele de mineralogeneză wolframul este
specific numai compuşilor cu oxigen. Minerale cu acest metal în alte
clase sunt întâlnite extrem de rar (de exemplu, sulfura wolframului –
tungstenit , WS2).
Dintre puţinele minerale din această clasă se disting:

92
 - Wolframaţii ferului bivalent, manganului bivalent şi ai zincului;
cu excepţia ferrimolibditului, molibdaţi ai acestor metale nu există.
- Molibdaţi şi wolframaţi asociaţi cu cationi metalici bivalenţi, ale
căror raze ionice sunt relativ mari: Ca+2, Pb+2 şi, uneori, Cu+2.

CATALOGUL MINERALELOR
Catalogul reprezintă o descriere generală a unei colecţii alcătuite
din 131 de minerale, sistematizate conform principiului cristalochimic
de clasificare a mineralelor. Într-o formă concisă sunt prezentate cele
mai importante proprietăţi fizice şi particularităţi diagnostice ale
mineralelor, condiţiile geologico-genetice de formare ale mineralelor
şi asociaţiile lor paragenetice, geografia zăcămintelor minerale utile şi
domeniul de utilizare.
Glosarul mineralelor
catalog№

catalog№

catalog№
catalog№

Mineralul Mineralul Mineralul Mineralul

Acmit 68 Casiterit 31 Granaţe 48 Piroluzit 30

Actinolit 74 Celestină 123 Grossular 48 Pirop 48
Agat 33 Chianit 52 Halit 24 Pirotină 9
Albit 92 Charoit 75 Hedenbergit 66 Prehnit 58
Allanit 57 Cinabru 7 Hematit 29 Psilomelan 30
Almandin 48 Clorit 91 Hemimorfit 59 Realgar 13
Alunit 127 Cobaltină 19 Hidrogoethit 45 Rodonit 72
Amazonit 95 Colemanit 106 Hidroboracit 108 Rutil 34
Analcim 97 Corindon 27 Hipersten 65 Salit 66
Andradit 48 Covelină 21 Hornblendă 76 Scapolit 102
Anhidrit 124 Cremene 33 Ilmenit 37 Scheelit 129
Antimonit 11 Crizocolă 64 Inderborit 109 Serpentină 81
Antofilit 78 Crizotil-azbest 82 Jadeit 69 Sfalerit 8
Apatit 119 Cromit 36 Labrador 93 Sfen 50
Apofilit 79 Cuarţ 32 Lazurit 100 Siderit 114
Aragonit 112 Cuprit 28 Lepidocrocit 44 Silimanit 53
Arfvedsonit 77 Cupru 2 Lepidolit 89 Silvină 25
Astrofilit 60 Desmin 105 Leucit 96 Smithsonit 115
Augit 67 Diallag 67 Limonit 45 Sodalit 99
Aur 1 Diopsid 66 Magnetit 35 Spessartin 48
Auripigment 12 Diaspor 41 Magnezit 110 Spinel 38
Azbest 82 Disten 52 Malachit 116 Spodumen 70
Azurit 117 Dolomit 113 Marcasit 18 Staurolit 54
Baritină 122 Eckermanit 77 Microclin 95 Stilbit 105

93
 Bauxit 40 Egirin 68 Mirabilit 126 Sulf 3
Beril 61 Epidot 56 Mispichel 20 Talc 80
Biotit 88 Enstatit 65 Molibdenit 14 Tenantit 22
Blendă 8 Eritrin 128 Monazit 118 Tenardit 126
Boehmit 42 Eudialit 63 Montmorilonit 84 Tetraedrit 22
Boracit 107 Fayalit 47 Muscovit 86 Titanit 50
Bornit 16 Flogopit 87 Natrolit 104 Topaz 51
Caholong 46 Fluorina 23 Nefelină 98 Tremolit 73
Calamină 59 Forsterit 47 Nefrit 74 Turcoază 121
Calcedonie 33 Fosforite 120 Nontronit 85 Turmalina 62
Calcit 111 Galenă 6 Olivină 47 Uvarovit 48
Calcopirită 15 Gibbsit 40 Opal 46 Vezuvian 55
Calcosiderit 121 Gips 125 Orthit 57 Wolastonit 71
Calcozină 5 Glauconit 90 Ortoclaz 94 Wolframit 130
Cancrinit 101 Goethit 43 (ortoza) 10 Wulfenit 131
Caolinit 83 Grafit 4 Pentlandit 17 Zeolit 103
Carnalit 26 Pirită 39 Zircon 49
Piroclor
Bibliografie

1. Anastasiu N., Grigorescu D., Mutihac V., Popescu Gh.C. Dicţionar

de geologie. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1998.
2. Apostolescu Rodica. Cristalografie-mineralogie. – Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1982.
3. Deer W.A., Howie R.A. and Zussman J. Rock-forming minerals. –
London: LONGMANS, 1962.
4. Günter Srübel, Siegrfied H. Zimmer. Lexikon der Mineralogie. –
Москва: Недра, 1987.
5. Macaleţ Viorel. Cristalografie şi Mineralogie. – Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1996.
6. Бетехтин А.Г. Курс Минералогии. – Москва: Гос. Научно-техни-
ческое изд-во по геологии и охране недр, (1956).
7. Геологический словарь. – Москва: Недра, 1978.
8. Кухаренко А. Минералогия россыпей. – Москва: Госгеолиздат,
1961.
9. Лодочников В.Н. Главнейшие породообразующие минералы. –
Москва: Госгеолиздат, 1947.
10. Миловский А.В. Минералогия и петрография. – Москва: Недра,
1985.
11. Миловский А.В., Кононов О.В. Минералогия. – Москва: Изд-во
МГУ, 1982.
12. Минералы (справочник). – Москва: Изд-во АН ССР, 1963.

94
 13. Музафаров В.Г. Определитедь минералов, горных пород и
окаменелостей. – Москва: Недра, 1979.
14. Попов Г.М., Шафрановский И.И. Кристаллография. – Москва:
Высшая школа, 1972.
15. Семенов У.И. Систематика минералов (справочник). – Москва:
Недра, 1991.
16. Смольянинов Н.А. Практическое руководство по минералогии. –
Москва: Недра, 1982.
17. Торопов Н.А., Булак Л.Н. Кристалография и минералогия. –
Ленинград: Литературы по строительству, 1972.
18. Торопов Н.А., Булак Л.Н. Лабораторный практикум по минера-
логии. – Ленинград: Литературы по строительству, 1969.
19. Шашкольская М.П. Кристалография. – Москва: Высшая школа,
1976.
20. Юбельт Р. Определитель минералов. – Москва: Мир, 1978.

Valerian CIOBOTARU

95
 MINERALOGIE
Curs general

Redactor Natalia Borodache

Machetare computerizată Alina Lîsîi
Coperta Vitalie Ilaşcu
____________________________

Bun de tipar .06.2004. Formatul 60×841/16 .

Coli de tipar . Coli editoriale .
Comanda . Tirajul 50 ex.

Centrul Editorial-poligrafic al USM

str. A.Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

96