Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin

inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se

sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la
cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva.
in primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de
imparat, se arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru
tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui fdndr voievod" - cu
parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe
umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele
lui de margean, din adancul oceanului.
Fata de imparat refuza insa invitatia Luceafarului, socotindu-1
frumos, cum numa-n vis.Un inger se arata", dar strain la vorba si
la port", lucind fara de viata".
Peste catva timp, in vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul
apare, de aceasta data, intrupat din vaile haosului, invesmantat
intr-un giulgiu negru si purtand pe vitele-i"negre de par o
coroana ce pare ca arde. Tatal Luceafarului este de aceasta data
Soarele, iar Noaptea ii este mama.
Tanarul ii fagaduieste alesei sale cununi de stele"; ii ofera cerul,
pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el.
Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana
la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea
de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: O,
esti frumos, cum numa-n vis.Un inger se arata,Dara pe calea
ceai deschis.N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de
intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: Ma
dor de crudul tau amor.A pieptului meu coarde,Si ochii mari si
grei ma dor,Privirea ta ma arde. "