Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin
inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se
sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. in primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui fdndr voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului. Fata de imparat refuza insa invitatia Luceafarului, socotindu-1 frumos, cum numa-n vis.Un inger se arata", dar strain la vorba si la port", lucind fara de viata". Peste catva timp, in vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data, intrupat din vaile haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand pe vitele-i"negre de par o coroana ce pare ca arde. Tatal Luceafarului este de aceasta data Soarele, iar Noaptea ii este mama. Tanarul ii fagaduieste alesei sale cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: O, esti frumos, cum numa-n vis.Un inger se arata,Dara pe calea ceai deschis.N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: Ma dor de crudul tau amor.A pieptului meu coarde,Si ochii mari si grei ma dor,Privirea ta ma arde. "