EDUCAŢIA ECONOMICĂ

ŞI ANTREPRENORIALĂ

ECONOMIE APLICATĂ (cl.X-XII)

MANUALUL ELEVULUI / ELEVEI

1
 EDUCAŢIA ECONOMICĂ
ŞI ANTREPRENORIALĂ

ECONOMIE APLICATĂ (cl.X-XII)

MANUALUL ELEVULUI / ELEVEI

Textul acestei publicații sau orice parte a lui, nu poate fi reprodus sau transmis în nici o formă
sau cu nici un mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopierea, înregistrarea, stocarea în
2
 orice sistem de date informaționale sau în orice alt fel, cu excepția predării unui curs Junior
Achievement înregistrat sau cu permisiunea editorului.

Publicat în Republica Moldova, anul 2020

Această publicație apare cu suportul financiar al Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare
Internaţională (USAID) în cadrul Programului „Susținerea educației antreprenoriale în Europa și
Eurasia”.

GRUPUL DE LUCRU PENTRU ELABORAREA MANUALULUI:

Corina Lungu Consultant principal, Ministerul Educației, Culturii și

Laurenția Filipschi
Aurelia Tomșa
Oxana Barbăneagră
Diana Ignatiuc
Natalia Iacob
Svetlana Dogotaru
Cercetării, master în Știinţe ale Educaţiei, doctorandă
Director executiv, Junior Achievement Moldova, master în
științe politice
Doctor în științe economice, conferențiar universitar,
Academia de Studii Economice a Moldovei
Doctor în științe economice, conferențiar universitar,
Academia de Studii Economice a Moldovei
Doctor în științe economice, conferențiar universitar,
Academia de Studii Economice a Moldovei
Profesoară de discipline economice, master în management,
grad didactic superior, Centrul de Excelență în Economie și
Finanțe, mun.Chișinău
Șef al Direcţiei generale arhitectură, urbanism şi relaţii
funciare, mun.Chișinău

3
 CUPRINS:
Clasa X

UNITATEA I. ECONOMIA CA ȘTIINȚĂ A DECIZIILOR ............................................pag.6

Ce este economia? Penuria. Costul de oportunitate. Întrebările fundamentale ale economiei.
Definiţia şi ramurile principale ale științei economice. Fenomenele, procesele și legile
economice.

UNITATEA II. SISTEME DE ORGANIZARE A ECONOMIEI...................................pag.20

Sistemele economice. Sistemul economic tradițional. Sistemul economic centralizat. Sisteme
contemporane de organizare a economiei.

UNITATEA III. ACTORII ȘI CIRCUITUL ECONOMIC..............................................pag.31

Circuitul economic. Agenții economici: scopuri și funcții. Activitatea economică și
componentele de bază.

UNITATEA IV. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI RAȚIONAL............pag.40

Bunurile și serviciile - obiect al consumului. Consumatorul și raționalitatea în consum. Utilitatea:
Utilitatea totală și marginală. Legea utilității marginale descrescânde.

UNITATEA V. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI RAȚIONAL..............pag.49

Factorii de producție. Producătorul/întreprinzătorul - caracteristica și funcțiile lui în sistemul
relațiilor de piață. Rolul economic a micilor afaceri. Forme de organizare a afacerilor. Activitatea
de antreprenoriat în economia Republicii Moldova - specific, evoluție, tipuri.

Clasa XI

UNITATEA VI. CEREREA ȘI OFERTA..........................................................................pag.65

Subunitatea I.
Ce este Cererea? De ce oamenii cumpără produse la un preț mai mic? Relația dintre cererea
individuală și totală. Factorii care influențează cererea. Diferența dintre modificarea cantității
curente și variațiile cererii. Elasticitatea cererii.
Subunitatea II.
Ce reprezintă oferta? Relația dintre oferta individuală și totală. Elasticitatea ofertei. Diferența
dintre modificarea cantității oferite și variația ofertei.

UNITATEA VII. MECANISMUL DE FUNCȚIONARE AL PIEȚEI............................pag.83

Cum echilibrează cererea și oferta cantitatea de produse? Deficitul și surplusul. Prețurile de
echilibru. Prețurile de piață. Cum influențează cererea și oferta prețul de echilibru. Cum
furnizează prețurile de piață informații și stimulente?

UNITATEA VIII. PRODUCTIVITATEA ȘI EFICIENȚA ECONOMICĂ...................pag.91

Producția. Productivitatea. Combinarea factorilor de producție. Legea randamentelor
descrescătoare. Factorii care determină nivelul productivității.

UNITATEA IX. COSTUL DE PRODUCȚIE ȘI PROFITUL........................................pag.101

Cost de producție - definiție, caracteristică, funcții. Tipologia costurilor de producție. Cum se
calculează diferite categorii de costuri. De ce costurile se schimbă odată cu modificarea
4
volumului de producție? Căile de reducere a costurilor. Profitul - definiție, caracteristică, funcții,
forme. Maximizarea profitului în funcție de costuri. Economiile de scară.

UNITATEA X. MECANISMUL CONCURENȚIAL.....................................................pag.111

Concurența - elementele definitorii, tipuri. Rolul concurenței în economie. Tipurile și formele
concurenței în economia liberei inițiative. Caracteristicile pieței cu concurența perfectă.
Caracteristicile structurilor concurențiale imperfecte: monopol, monopson, oligopol, oligopson,
piața cu concurență monopolistică.

Clasa XII

UNITATEA XI. BUGETUL DE STAT ȘI ROLUL GUVERNULUI ÎN

ECONOMIE........................................................................................................................pag.122
Sectorul guvernamental și rolul guvernului într-o economie națională. Bugetul de stat. Deficitul
bugetar. Politica fiscală. Datoria publică.

UNITATEA XII. PROPRIETATEA - FUNDAMENT AL ECONOMIEI

CONTEMPORANE...........................................................................................................pag.144
Noțiuni generale cu privire la proprietate. Structura proprietății. Conținutul economic de
proprietate. Dreptul la proprietate. Principalele forme de proprietate. Rolul proprietății
intelectuale în activitatea economică. Codul urbanismului - între necesitate şi modă.

UNITATEA XIII. BANII ŞI INSTITUŢIILE FINANCIARE........................................pag.156

Ce sunt banii. Funcțiile banilor. Masa monetară. Banca Națională și rolul ei într-o economie.
Servicii bancare. Multiplicatorul monetar. Schimbarea valorii banilor. Inflaţia.

UNITATEA XIV. EVALUAREA ECONOMIEI ȘI STABILITATEA

ECONOMICĂ.....................................................................................................................pag.177
Indicatorii de rezultate pentru evaluarea economiei. Ciclul economic. Fluctuaţii economice.
Creşterea economică şi dezvoltarea economică.

UNITATEA XV. PIAȚA MUNCII....................................................................................pag.186

Forța de muncă și cum funcționează piața forței de muncă. Cum influențează salariul ocuparea
forței de muncă. Ce reprezintă șomajul și cauzele șomajului. Șomajul fricțional, structural și
ciclic. Ocuparea deplină.

UNITATEA XVI. RELAȚIILE COMERCIALE ÎNTR-O LUME A

SCHIMBULUI....................................................................................................................pag.193
Comerțul - factor determinant în dezvoltarea economiei naționale. Avantajele comerţului.
Bariere în calea comerţului. Balanţa de plăţi. Cooperare economică. Rate de schimb. Comerțul
electronic - element de bază al noii economii.

UNITATEA XVII. ECONOMIA MONDIALĂ ȘI SISTEMUL RELAȚIILOR

ECONOMICE INTERNAȚIONALE...............................................................................pag.207
Sistemul economic mondial. Sisteme economice. Clasificarea economiilor după nivel de trai.
Organisme de influență mondială. Problemele globale ale secolului al XXI-lea. Globalizarea și
influenţa acesteia asupra economiilor naționale.

5
 UNITATEA I. ECONOMIA CA ȘTIINȚĂ A DECIZIILOR
Citind conținutul unității, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce este economia şi de ce este ea importantă?
Cum facilitează pieţele şi conceptul de liber schimb organizarea producţiei şi
distribuirea bunurilor şi a serviciilor?
Ce înseamnă penurie şi cost de oportunitate şi care este rostul lor în economie şi în
viaţa noastră de zi cu zi?
Ce înseamnă costurile marginale şi veniturile marginale şi cum ne facilitează acestea
deciziile?
Care este importanța cunoașterii legilor și legităților economice?
Care sunt fenomenele și procesele economice ce ne înconjoară?
Care sunt întrebările fundamentale ale economiei?

Este ora micului dejun, iar tu eşti doar pe jumătate treaz. Aseară ai citit până târziu prima
unitate al noului tău manual de economie. Te străduieşti din răsputeri să deschizi ochii
somnoroşi. Clipeşti de câteva ori şi încerci să te concentrezi asupra unei farfurii cu fulgi de
porumb din faţa ta. Dar de odată îţi dai seama, înţelegând ceva din ceea ce ai citit, că aceşti fulgi
cu lapte sunt mai mult decât un simplu porumb, sunt însăşi economia în miniatură.

TEMA 1. CE ESTE ECONOMIA?

„Economia a devenit regina ştiinţelor sociale.

Este unica direcţie a cercetărilor sociale,
căreia i se acordă Premiul Nobel.”
Robert Heilbroner
Privind fulgii de porumb, îţi dai seama că zeci de întreprinderi şi mii de oameni au muncit
să pună acest fel de mâncare pe masa ta. Fermierii au crescut şi au recoltat porumbul, folosind
îngrăşăminte şi tractoare produse de oameni din alte oraşe, regiuni şi ţări. Porumbul a fost stocat
la elevatoare, iar companiile auto şi feroviare l-au transportat la fabrici unde, cu ajutorul
utilajului fabricat la alte întreprinderi, a fost transformat în fulgi de porumb. În timp ce
agricultorii creşteau şi prelucrau porumbul, alţi muncitori făceau cartonul din care se
confecţionează cutii pentru fulgi, alte întreprinderi au imprimat, au tăiat şi au modelat cutiile.
Când, în sfârşit, cutiile au fost umplute cu fulgi, un şofer le-a transportat la alimentara din
localitate, iar vânzătorul le-a pus pe raft pentru cumpărători.

6

Cine sau ce mobilizează
eforturile necesare pentru
producerea micului tău
dejun?
Este incredibil, dar, probabil, în producerea fulgilor de
porumb au fost implicaţi mai mulţi oameni decât fulgii din
cutie. În ţările cu economie de piaţă fermierii nu primesc
indicaţii să crească porumb şi nimeni nu le ordonează în ce
cantităţi s-o facă. Nimănui nu i se cere să construiască fabrici
de prelucrare a porumbului sau să producă cutii cu fulgi de
porumb. De fapt, nimeni nu indică nimănui îndeplinirea
oricărei dintre sarcinile necesare pentru producerea micului
tău dejun.
De unde ştiu fermierii cât porumb să crească? De unde
ştiu industriaşii câte cutii de fulgi de porumb să producă? Cine
îi indică magazinului achiziţionarea produselor cerealiere şi a
altor produse alimentare care îţi plac?

Deşi pare de necrezut, dar anume cumpărătorii, prin intermediul procesului de liber
schimb, sugerează răspunsul la aceste întrebări. Magazinele alimentare stochează produsele în
speranţa de a face un schimb cu tine şi alţi cumpărători. Un astfel de schimb are loc de fiecare
dată când faci o cumpărătură.

De fapt, mesajul comunicat vânzătorului este:

„Dacă îmi dai o cutie de fulgi de porumb, îţi dau pe ea
ceva bani".
La rândul său, vânzătorul îţi spune:
„Dacă îmi dai banii, îţi dau o cutie cu fulgi de porumb.”

Acest dialog simplu, imaginar, ilustrează modul în care liberul schimb determină acţiunile
oamenilor. Oamenii lucrează pentru un câştig bănesc - cresc porumb, joacă fotbal profesionist,
scriu romane, programează computere, construiesc case, efectuează intervenții chirurgicale - şi
fac schimburi pentru a obţine lucrurile de care au nevoie de la persoanele care activează în alte
domenii.

Piaţa apare oricând şi oriunde oamenii fac schimburi libere între ei.

Liberul schimb are loc pe piaţă. Oamenii pot face schimburi între ei oriunde: în locuri
special amenajate, magazinele, online sau la telefon. Când cineva dă un telefon ca să comande o
pizza, această persoană iniţiază un liber schimb. În realitate, persoana nu vizitează magazinul,
totuşi, ea se află în piaţa produselor alimentare.

Oamenii folosesc cataloage pentru a comanda prin poştă sau la telefon produsele de care au
nevoie. Uneori folosesc computerul pentru a face cumpărături prin Internet, unde pot negocia cu

7
oameni şi industrii din întreaga lume. Nu este neapărat nevoie să meargă într-un loc numit piaţă,
pentru a se afla în piaţă.

Atunci când liberul schimb în piaţă determină modul principal de organizare a producţiei,
rezultatul este economia de piaţă.

Economia de piaţă foloseşte pieţele ca mijloc principal de organizare şi

coordonare a producţiei.

Deci, elementul central al economiei de piață îl reprezintă piața. Studiul pieţelor şi al altor
moduri de organizare a producţiei este o parte importantă a economiei.

De fapt, economia, în linii mari, este definită ca un studiu în care

oamenii utilizează resursele rare de care dispun, la un moment dat, în
vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel
moment.

De aici putem deduce ideea centrală, ce este economia? Prima idee este raritatea
resurselor, iar cea de-a doua, ca o consecinţă a primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a
acestor resurse rare. O logică mai simplă şi mai corectă de atât nici nu ar putea exista. Este logic
că, în condiţiile existenţei unor resurse rare, singura posibilitate de acoperire a nevoilor pe care
le are individul este folosirea cât mai eficientă a acestor resurse. Realitatea impune o permanentă
preocupare pentru a găsi cea mai bună modalitate de alocare a unor resurse limitate în aşa fel
încât să fie acoperite cât mai multe nevoi. Această preocupare înseamnă economie.

TEMA 1.1. PROBLEMELE FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI

Zi de zi milioane de oameni - inclusiv tu, familia ta şi prietenii tăi - fac alegeri cu privire la
utilizarea resurselor limitate. Deci, problema centrală a comportamentului economic este
alegerea rațională. Cântărim costurile şi beneficiile diverselor opţiuni în calitate de consumatori,
angajaţi, antreprenori sau manageri de afaceri, oameni de stat. Probabil nu putem identifica toate
opţiunile existente de utilizare a resurselor, dar le putem grupa în câteva categorii. Să le numim
Ce și cât de produs?, Cum de produs? şi Pentru cine de produs ? - aceste trei decizii sunt numite
probleme fundamentale de organizare a activității economice. Să le examinăm mai detaliat.

Ce și cât de produs? - ce bunuri şi servicii trebuie să fie produse şi în ce cantităţi? Oamenii

aleg tipurile şi cantităţile de bunuri şi servicii pe care trebuie să le producă. Producerea în
cantitate mai mare a unui bun lasă mai puţine resurse pentru producerea altor bunuri. Răspuns la
această întrebare presupune alocarea resurselor economice între diferite alternative, decizii ce se
bazează pe costurile de oportunitate. Despre acest concept vom vorbi puțin mai târziu.

Cum de produs? - cum vor fi produse aceste bunuri şi servicii? Există mai multe
modalităţi de a construi o şcoală sau o locuinţă, de a fabrica un automobil sau de a prelucra
pământul. Va fi şcoala sau locuinţa construită din lemn sau cărămidă? Va folosi uzina de
automobile echipe mobile de lucru sau o linie de asamblare? Putem obține un anumit volum de
produse agricole fie cultivând terenuri cu tehnică modernă și îngrășăminte, fie cultivând terenul

8
cu forță de muncă numeroasă și îngrășăminte puține? Deci, răspunsul la această întrebare
determină modul de combinare a resurselor economice.

Pentru cine de produs? - cine va beneficia de aceste bunuri și servicii? Se are în vedere
pentru ce categorie de consumatori: copii, tineri sau în vârstă, femei sau bărbați, cu venituri mari,
medii, sau mici. Și, întrucât nu poţi satisface dorinţele tuturor, bunurile şi serviciile produse
trebuie împărţite între oameni care doresc mai mult decât pot avea în realitate. De exemplu, nu există
suficiente bunuri pentru toţi cei care îşi doresc mai mult decât unul. Prin urmare, cine va obţine
bunurile produse?

Economia organizează şi coordonează toate aceste opţiuni. Însă, o economie nu este ceva
separat de oamenii care participă la ea. Modul în care o societate răspunde la aceste întrebări
descrie tipul de sistem economic al respectivei societăţi. În majoritatea ţărilor dezvoltate
funcţionează sistemul economiei de piaţă, care deseori este numită economia liberei iniţiative.
Indiferent de denumire, economiile de piaţă se bazează pe un set întreg de concepte importante şi
principii numite piloni ai liberei iniţiative. Acești piloni pe care se bazează economia de piață:
proprietatea privată, sistemul de preţuri, concurenţa şi antreprenoriatul - vor fi analizați în una
din următoarele teme.
Într-o economie de piaţă, nimeni (nici un individ aparte sau un grup
separat) nu decide ce să producă, cum să producă şi pentru cine să
producă. Totuşi, aceste decizii sunt luate de către oameni. Alegeţi un
produs şi explicaţi modul în care economia de piaţă organizează şi
coordonează oamenii în luarea deciziilor.

TEMA 1.2. RAMURILE PRINCIPALE ALE ȘTIINȚEI ECONOMICE

Economia contemporană, ca știință complexă este abordată şi cercetată la diferite
niveluri. Există şi denumiri specifice pentru fiecare domeniu de studiu: microeconomia,
mezoeconomia, macroeconomia şi mondoeconomia.
Microeconomia (din greacă micros - mic) presupune studierea economiei, preponderent, la
nivelul resurselor şi bunurilor, prin prisma comportamentului economic individual al
consumatorilor și producătorilor, precum și mecanismul funcționării diverselor piețe.
Microeconomia cercetează alegerile pe care le fac indivizii, familiile, întreprinderile. Ce preţ
trebuie să stabilim pentru un bilet la concert? Ce salarii trebuie să plătim angajaţilor? Trebuie sau
nu să investim în tehnologii noi? Care este reacția consumatorilor referitor la noua campanie
publicitară?

Adam Smith este considerat părintele microeconomiei. În lucrarea sa intitulată „Avuţia

naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, Smith analizează modul de formare a
preţurilor şi identifică eficienţa pieţelor - „mâna invizibilă” care conduce indivizii în acţiunile lor
îndreptate spre satisfacerea intereselor şi a scopurilor propuse. La sfârşitul secolului XIX,
neoclasicii au transformat microeconomia într-un sistem ştiinţific. Marginaliştii au modificat
obiectul de studiu al ştiinţei economice, punând accentul pe analiza pieţei.
Mezoeconomia ocupă o poziţie intermediară între micro- şi macroeconomie şi studiază
procesele economice la nivelul ramurii (agro-industrial, transport, turism, educație, sănătate), ale

9
regiunii, oraşului, raionului. Neologismul a fost propus de Stuart Holland (1975) pentru a
caracteriza specificul domeniilor menţionate.
Macroeconomia (din geacă macro - mare) studiază sistemul economic naţional ca un tot
întreg. Fondatorul macroeconomiei este considerat J. M. Keynes (anii 30 ai sec. XX).
Macroeconomia studiază o serie de aspecte care facilitează înţelegerea modului de funcţionare a
economiei naţionale. Cât de repede se schimbă nivelul producţiei naţionale? În ce ritm cresc
preţurile? Câţi oameni sunt şomeri? Cum se schimbă venitul naţional? Macroeconomia caută
soluţii pentru problemele economice care afectează întreaga economie, cum ar fi şomajul,
sărăcia, creşterea economică, inflația, deficitul bugetar.

Microeconomia şi macroeconomia, deosebindu-se prin obiectul de studiu, în acelaşi timp,

se completează una pe alta. După cum s-a exprimat la figurat economistul P. Samuelson, una
dintre ele studiază „copacii”, iar alta - „toată pădurea”.
Mondoeconomia (economia mondială) – cea mai „tânără” parte a teoriei economice. Ea a
apărut ca urmare a proceselor ce ţin de activitatea integraţionistă şi de globalizare.
Megaeconomia studiază problemele economiei mondiale: diviziunea internaţională şi
specializarea muncii, comerţul internaţional şi sistemul valutar, migraţia capitalului şi a forţei de
muncă. Are loc internaţionalizarea vieţii economice cu toate consecinţele ei.

TEMA 2. RESURSELE ȘI NEVOILE ECONOMICE, PENURIA

În unitatea de conținut I am dedus ce este economia? Am înțeles că, problema centrală a
comportamentului economic este alegerea rațională. Dar de ce trebuie să facem aceste alegeri?
Fiindcă noi nu putem avea tot ceea ce ne dorim. Fiindcă resursele care ne sunt oferite sau pe care
le posedăm sunt cu mult mai puține, decât am vrea să fie. Fiindcă nevoile pe care noi le avem
sunt foarte multe, foarte diverse și mereu se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății.

Alta ar fi situaţia dacă resursele ar fi nelimitate sau chiar

abundente şi dacă nevoile ar fi constante sau măcar posibil de
limitat la o anumită măsură. Din păcate, situaţia este tocmai
inversă. A fost şi va fi întotdeauna inversă, adică, resursele sunt
din ce în ce mai puţine, iar nevoile din ce în ce mai multe.
Limitarea resurselor faţă de nevoi aparţine tuturor societăţilor,
comunităţilor sociale şi timpurilor istorice.

Resursele sunt limitate deoarece însăşi mediul natural este limitat. Este limitat de mărimea
planetei, de raportul dintre apă şi uscat, de formele de relief, de accesibilitatea diferită în funcţie
de climă, de cataclismele naturale etc. Resursele sunt limitate nu numai pentru că n-ar exista, ci
şi datorită unor restricţii de accesibilitate, cum ar fi: proprietate în care se află, barierele
administrative şi teritoriale sau gradul insuficient de dezvoltare a tehnologiilor apte de a le
descoperi şi exploata.
O foarte severă limitare a resurselor apare, paradoxal, tocmai prin efortul pe care omul îl
face de a folosi cât mai eficient şi înţelept resursele de care dispune. Cu cât tehnica şi tehnologia
evoluează, cu cât omul reuşeşte să exploateze mai profund resursele naturale şi să creeze noi

10
resurse pe cale artificială, cu atât mediul natural se degradează prin aşa numitele efecte
secundare. Poluarea, infestarea surselor de apă, distrugerea stratului de ozon şi multe alte efecte
de acest gen determină, direct sau indirect, imediat sau ulterior, limitarea accesului la resurse.
Examinați imaginea de mai jos și identificați ce resurse sunt folosite în drumul de la boabe
la cana de cafea?

Nevoile, însă, par a fi nelimitate sau, în orice caz, în continuă creştere. Principala explicaţie
rezidă în fenomenul creşterii demografice. Terra găzduieşte o populaţie din ce în ce mai mare, cu
o repartiţie geografică disproporţionată pe zone şi continente, cu o structură pe sexe şi vârste de
o varietate imposibil de previzionat.
Creşterea nevoilor primare (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţe, facilităţi şi infrastructură)
nu reprezintă, însă, decât un element al tendinţei de
creştere generală a nevoilor. La creşterea lor
contribuie şi alţi factori care sunt expresie a
evoluţiei pe ansamblu a societăţii omeneşti. Astfel,
cresc nevoile de informare şi educare, de
comunicare, de dezvoltare a comunităţii şi a
societăţii civile, de odihnă, refacere şi tratament, de
petrecere a timpului liber, de culturalizare şi creaţie,
de consolidare a mediului şi relaţiilor de familie, de
reciclare şi formaţie permanentă a forţei de muncă,
de participarea la viaţa socială şi politică etc.
Dar oare tot ceea ce ne dorim reprezintă și, nemijlocit, nevoie? Există oare diferențe între
Piramida nevoilor
dorințe și nevoi?
Să discutăm următorul exemplu: Cu certitudine că, deseori visezi la anumite bunuri sau
servicii: la un smartphone nou sau la o pereche nouă de pantofi (cu toate că cea pe care o ai la
moment ai procurat-o acum două luni), la un abonament la sala de forță sau la o procedură
cosmetică, la o călătorie în pustiu sau la o croazieră. Evident că lista poate fi continuată! Dar este
important să poți delimita ce dorești de ceea ce ai nevoie. Nu toate dorințele noastre sunt și
nevoi. Dorinţele sunt nevoile încă nesatisfăcute, adică starea psihologică a celui care crede că îi
lipseşte ceva. De exemplu, am putea trăi și fără cea de-a doua pereche de pantofi sau fără
croazieră. Am putea folosi smartphone-ul pe care îl avem la moment și să ne dezicem de altul
nou.
11
 Totodată, nevoile sunt exprimate prin dorințe.

Nevoile economice reprezintă un ansamblu de cerinţe, care pot fi

satisfăcute.

Nevoile umane, odată înţelese de oameni, devin mobilul demarării unor acțiuni
economice, transformându-se în interese economice. Conceptul de interes desemnează ceea ce
este important pentru cineva. El exprimă motivul activităţii omeneşti şi se concentrează în
străduinţa depusă pentru desfăşurarea unei activităţi sau pentru satisfacerea unor trebuinţe.

Interesele economice - manifestări conştientizate ale nevoilor umane ce

determină anumite comportamente în vederea realizării performanţelor
economice, necesare dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi.

Interesele economice alcătuiesc un sistem complex format din interesele personale (ale
individului), colective (ale grupului), generale (ale societăţii), private şi publice, curente şi de
perspectivă, periodice (cu frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi
active (dublate de acţiune), regionale şi naţionale, etc. În cadrul acestui sistem, interesele
personale reprezintă forţa motrice a oricărei activităţi; apărarea de către fiecare individ a
propriului interes duce la asigurarea interesului general.
Receptând ideea de mai sus drept fundamentală, deducem că economia poate să se
manifeste concomitent ca:
1. Activitate – satisfacerea propriu-zisă a nevoilor.
2. Știință – studiul folosirii eficiente a resurselor în satisfacerea nevoilor.
3. Politic – implicarea unor factori în activitate și progres economic.
Astfel, economia, în general - activitate, ştiinţă şi politică – înseamnă adaptarea resurselor
limitate la nevoi nelimitate.
Economia încearcă să rezolve problema satisfacerii necesităților umane cu resurse puține și
care se pot utiliza alternativ. Oricât de mult însă ne-am strădui, nu vom fi în stare să satisfacem
toate dorinţele şi nevoile. Resursele economice sunt caracterizate prin raritate, aceasta fiind un
fenomen general, spre deosebire de penurie, care este temporară, conjuncturală, limitată în
spațiu. Citiţi exemplele de mai jos.

12
 Emilia a luat bancnota de 20 lei pe care tocmai i-a dat-o bunica la
intrarea în magazin. Deşi foarte recunoscătoare, fata nu a putut alunga
gândul: „Am doar 20 lei, dar uită-te la toate lucrurile extraordinare de
aici!”
„Avem nevoie atât de un atacant puternic, cât şi de un fundaş, deşi, în anul
curent, nu ne mai putem permite decât o singură angajare. Ce facem,
domnule antrenor? Dacă am găsi un fundaş bun, cred că am renunţa la
atacant”.
...şi acum ştiri. Procedura de votare s-a încheiat şi un calcul preliminar
indică că alegătorii trebuie să decidă între două iniţiative. Ambele impun
o mărire a impozitului pe proprietate. Prima iniţiativă care prevede
finanţarea construcţiei a două şcoli noi este pe cale de a fi aprobată, pe
când cea de-a doua - un proiect de amenajare a oraşului, va fi probabil
respinsă. Urmăriţi ediţia de la ora 11 pentru rezultatele finale.”

Fiecare dintre exemplele de mai sus ilustrează că oamenii nu pot avea totul de ce au nevoie.
Emilia nu are bani îndeajuns pentru a cumpăra tot ce-şi doreşte. Echipa de fotbal nu are
posibilităţi pentru a atrage toţi jucătorii buni de care are nevoie. În sfârşit, este puţin probabil ca
primăria să găsească bani suficienţi pentru toate proiectele pe care intenţionează să le
înfăptuiască.

Penuria rezultă din imposibilitatea de a satisface nevoile tuturor. Ne confruntăm cu penuria şi

atunci când avem multe de făcut, iar timpul este limitat. Resimţim penuria şi la cumpărături. Ca
şi Emilia, se poate întâmpla să dorim mai multe bunuri sau servicii, dar să nu ni le putem permite
pe toate.

Penuria este rezultatul imposibilităților de a satisface dorințele nelimitate

și mereu în creștere.

Toţi se confruntă cu penuria: de la consumatori la firme. Proprietarii şi managerii

companiilor nu pot să angajeze toţi muncitorii de care ar avea nevoie sau să procure tot utilajul şi
consumabilele necesare. Şi guvernele se confruntă cu penuria mijloacelor financiare. În
consecinţă, folosirea banilor, a timpului şi a altor resurse presupune alegeri raţionale.

Dacă printr-o singură atingere a lămpii lui Aladin, toată lumea ar putea
avea tot ce-şi doreşte, n-ar mai fi nevoie să studiem economia. Sunteţi
sau nu de acord cu această afirmaţie? Argumentaţi.

Cineva ar putea spune că penuria ar putea fi soluţionată dacă guvernul ar pune în circulaţie
mai mulţi bani. Însă, problema nu se reduce la lipsa banilor. Deşi, rafturile magazinelor în
economia de piaţă abundă de mărfuri care aşteaptă să fie vândute, resursele naturale, umane şi
de capital sunt, de fapt, limitate, întrucât nimeni nu poate avea totul. Economiştii explică
penuria sau lipsa ca fiind cantitatea de resurse limitate în raport cu necesităţile nelimitate, în
continuă creştere.

13
 Imaginaţi-vă că într-o duminică mergeţi la un cinematograf mare, cu multe
locuri, unde derulează un film în mare vogă. Biletele se vând foarte bine şi
mulţi doritori rămân fără bilete. Duminica viitoare mergeţi la un film mai
puţin solicitat, care derulează la un cinematograf mic, cu mai puţine locuri.
Totuşi, sala nu este plină. Deşi locurile sunt limitate la ambele
cinematografe, explicaţi de ce penuria de locuri s-a resimţit mai acut la
cinematograful mai mare?

TEMA 3. COSTURILE DE OPORTUNITATE SAU „CÂT TE COSTĂ SĂ FACI O

ALEGERE?”
Te-ai gândit până acum că, de fiecare dată când faci o alegere (chiar şi când nu faci o
alegere) te „costă” ceva?
Facem alegeri zi de zi pentru că viaţa ne pune mereu să hotărâm ce facem cu timpul şi
resursele noastre limitate. În funcţie de etapa în care ne aflăm, ne frământăm ce ar fi mai bine să
facem: să mergem la un film sau să învăţăm pentru un test care se apropie?; să urmăm cursuri
universitare sau să începem să lucrăm imediat după absolvirea colegiului?; să facem o călătorie
în străinătate sau să ne schimbăm maşina?, etc. În fiecare din cazurile amintite, luarea unei
decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Deciziile noastre au un anumit cost
deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la un
altul.
Câteva exemple te vor convinge: imaginaţi-vă că doriţi să cumpăraţi un CD-player care
costă 1000 lei. Dar mai doriţi şi o haină de iarnă, costul căreia, de asemenea, este de 1000 lei.
Situaţia se complică prin faptul că de curând vi s-a defectat televizorul şi meşterul cere 1000 lei
pentru reparaţia aparatului. Puteţi să vă permiteţi un CD-player, sau o haină de iarnă sau
reparaţia televizorului, dar în nici un caz toate trei odată. Trebuie să faceţi o alegere! Cel mai
probabil, atunci când trebuie să te hotărăști în privința unei alegeri, te gândești la ce anume ai de
câștigat.

Costul de oportunitate reprezintă alternativa cea mai bună la care

renunţăm atunci când facem o alegere.

Din perspectiva costului de oportunitate, îţi mai poţi răspunde la următoarele întrebări:
 Ce pierd dacă aleg asta? (care este costul de oportunitate al alegerii?)
 Ce pierd dacă NU aleg asta?
Să presupunem că după ce cântăriţi toate cele trei posibilităţi, hotărâţi să cumpăraţi CD-
player-ul. La ce renunţaţi făcând această alegere? Pe de altă parte, aţi fi putut alege fie haina de
iarnă, fie reparaţia televizorului.

Dacă haina este mai importantă decât reparaţia televizorului, atunci haina de iarnă
reprezintă costul de oportunitate pentru CD-player-ul cumpărat sau costul real al alegerii. Costul
de oportunitate se exprimă prin cea mai bună alternativă la care renunţaţi făcând o alegere.

Costul alternativ, costul alegerii şi costul de oportunitate înseamnă, în fond, acelaşi lucru.
Totuşi, economiştii deseori includ cuvintele de oportunitate pentru a ne reaminti de posibilităţile
reale pe care le sacrificăm atunci când facem vreo alegere. Şi afacerile se confruntă cu costurile
de oportunitate. O firmă poate procura CD-playere sau alte obiecte electronice, poate angaja şi

14
instrui personal, renunţând în acelaşi timp la posibilitatea de a cumpăra rafturi şi vitrine de care
are nevoie pentru a stoca şi a vinde pantofi sau o serie de alte mărfuri. Oriunde am privi, găsim
costuri de oportunitate.

Întrucât resursele sunt limitate, trebuie să facem alegeri raționale referitor la folosirea lor.
Fiecare alegere implică beneficii şi costuri. O alegere se consideră rațională dacă de pe urma sa
se obțin beneficii mai mari decât costurile pe care le implică. Economiştii însă îşi concentrează
atenţia asupra beneficiilor marginale şi a costurilor marginale. Marginal indică un spor al
costurilor sau al beneficiilor, ca urmare a ultimei decizii.

De exemplu, în fiecare dimineaţă vă pieptănaţi în faţa oglinzii. Cât de mult timp vă aranjaţi
coafura depinde de beneficiile marginale (suplimentare) pe care le veţi avea. Privindu-vă în
oglindă, constataţi că aranjarea ar putea să mai dureze, până veţi fi mulţumiţi de coafură.
Beneficiul câtorva minute suplimentare depăşeşte costul suplimentar al timpului de aflare în faţa
oglinzii şi, tocmai de aceea, continuaţi să vă coafaţi.

În scurt timp, părul începe să arate aşa cum doriţi. Prin urmare, beneficiul suplimentar
obţinut din timpul de aflare în faţa oglinzii scade. În acelaşi timp, costul de oportunitate pentru
timpul suplimentar în faţa oglinzii creşte, mai ales dacă nu reuşiţi nici măcar să luaţi micul dejun
şi nu doriţi să întârziaţi la şcoală.

Veţi sta în faţa oglinzii atâta timp cât consideraţi că beneficiul marginal depăşeşte costul
marginal, dar, la un anumit moment, costurile marginale încep a depăşi beneficiile marginale. În
esenţă, nu faceţi alegerea totul sau nimic: de a vă pieptăna sau de a nu vă pieptăna. Faceţi doar
alegerea cât timp să vă pieptănaţi şi cât timp să folosiţi pentru alte activităţi.

În sectorul real conceptul marginal este utilizat pentru a determina limita până la care este
rațional de majorat volumul de producție. Spre exempu: dacă pentru producerea a 6 000 de articole
o companie are costuri de 520 000 lei și pentru producerea a 7 600 articole are costuri de 650 000 lei,
costul marginal va fi egal cu 86, 66 lei. (650 000 lei - 520 000 lei) / (7 500 - 6 000) = 86, 66 lei.
Această cifră indică că la producerea suplimentară a unui articol costul articolului va constitui 86,66
lei. Dacă prețul de vânzare depășește acest cost marginal, compania ar trebui să majoreze voulmul de
articole produs întrucât venitul obținut din vânzare depășește costul adițional.

Mereu suntem în situația unei alegeri, dar alegerea trebuie să fie efectuată în mod raţional.
O alegere este rațională dacă, de pe urma sa, se obțin beneficii mai mari decât costurile pe care le
implică.

Alegerea rațională presupune principiu de renunțare la ceva pentru a

obține mai mult din altceva.

La fel e şi în cazul altor opţiuni. De exemplu, dacă aveţi o maşină, alegerea referitor la
benzină nu este între a umple un rezervor plin sau deloc. Alegerea constă în a calcula câți bani
veţi cheltui pe benzină. Sunteţi în situaţia unei alegeri libere, însă decideţi în baza unui
compromis între beneficiile marginale şi costurile marginale la care vă aşteptaţi.

15
 Proprietarii şi managerii firmelor fac acelaşi lucru. Să luăm exemplul unui magazin de
piese auto. Managerii lui trebuie să hotărască câte piese de schimb să păstreze în stoc. Pentru a
asigura piaţa de deservire auto, magazinele deseori păstrează în depozit până la 16000 de piese.
Un stoc de 8000 de piese n-ar fi suficient pentru deservirea tuturor cumpărătorilor. Iată de ce
beneficiul marginal de suplimentare a stocului din magazin cu încă o piesă depăşeşte costul
marginal de păstrare a ei. Însă, pe măsură ce numărul de piese ajunge la 16000, costul marginal
depăşeşte beneficiul marginal, adică costul păstrării şi evidenţei acestor piese este mai mare decât
venitul probabil, generat de ele. În acest moment, managerii magazinului vor înceta să
suplimenteze stocul cu mărfuri, conducându-se de acelaşi principiu pe care îl aplicaţi şi voi
dimineaţa când, după un anumit timp, încetaţi să vă coafaţi.

Aşa cum am relatat mai sus, deducem că, costul de oportunitate poate fi abordat din două
puncte de vedere diferite: al consumatorului şi al producătorului.

Reprezentarea grafică a costului de oportunitate se realizează prin aşa numita curbă sau
frontieră a posibilităţilor de producţie.

Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie (FPP) reflectă toate

posibilitățile alternative de producere (consum) a două bunuri atunci când
resursele existente sunt utilizate integral şi cu eficienţă maximă.

Reprezentarea grafică a frontierei posibilităţilor de producţie:

Orice punct plasat pe FPP (A, B, D, E, F) exprimă

Bunul Y
o variantă posibilă de producere a bunurilor X și
A Y, resursele fiind utilizate complet şi cu eficienţă
140
120
B C maximă;

D Orice punct din interiorul FPP (G) desemnează o

90 situaţie posibilă, dar în condiţiile subutilizării
G E resurselor economice sau/şi folosirii lor
50
ineficiente;
F
Orice punct din exteriorul CPP (C) desemnează o
0 5 12 25 28 29 Bunul X
combinaţie imposibilă în prezent.

Alegând între diverse oportunităţi, fie că suntem conştienţi sau nu, facem raţionamente
economice. Nu întotdeauna este uşor să faci o alegere. De cele mai multe ori ne lipseşte informaţia
despre toate costurile şi avantajele fiecărei alegeri. De exemplu, când cumpărăm o maşină, avem
nevoie de informaţii despre varietatea de maşini propuse în vânzare. Însă şi colectarea de informaţii
îşi are costurile sale de oportunitate, presupunând consum de timp şi bani. Deci, ne informăm atunci
când considerăm că merită să obţinem mai multe informaţii sau, în termeni economici, atunci când
beneficiile marginale depăşesc costurile marginale.
Şi totuşi, informaţia este limitată; oricât ne-am strădui nu putem colecta absolut toată
informaţia pentru a face o alegere. Ca rezultat, nu putem conştientiza toate beneficiile şi costurile de
oportunitate ale deciziilor noastre. Mai mult decât atât, alegerile actuale pot genera costuri şi

16
beneficii în viitor, deoarece şi viitorul este incert. Dacă decizi să mergi la o petrecere, iar acolo te
simţit străin, crezi că ar fi fost mai bine dacă nu mergeai deloc?

În pofida caracterului limitat şi a costurilor informaţiei, precum şi a incertitudinii viitorului,

trebuie să facem alegerea optimă. Aceasta nu înseamnă că ne comportăm ca nişte computere
umane, care calculează şi cântăresc în mod raţional orice cost posibil sau eventual beneficiu.
Aceasta înseamnă doar că încercăm în condiţii de incertitudine şi lipsă de informaţii să luăm
decizii care, după părerea noastră, ne vor avantaja. Gândirea economică reprezintă un mod
raţional de evaluare a acestor opţiuni. Folosind noţiuni, cum ar fi costul marginal şi beneficiul
marginal, putem înţelege mai bine consecinţele diferitor decizii într-o lume a penuriei.

TEMA 4. FENOMENELE, PROCESELE ȘI LEGILE ECONOMICE

Lumea înconjurătoare ne apare într-o infinită varietate de forme şi evenimente. Prin
contactul direct cu această lume, omul ia cunoştinţă numai cu acele aspecte care apar şi se
manifestă la suprafaţa lucrurilor şi evenimentelor, denumite fenomene. Termenul are etimologie
greacă - din cuvântul „phenomenon” - care înseamnă ceea ce apare, adică un fapt observabil.
Multitudinea de întrebări cărora economia este chemată să dea răspuns este efectul existenţei
multor fenomene complicate.
Pentru exemplificare să ne referim la așa fenomene ca inflaţie, șomaj, preț, privatizare,
profit, marfă, valoare, bani, etc.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice,

respectiv acele aspecte care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei
activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct.

Totodată, se vor înţelege mai bine prejudiciile aduse de inflație, dacă se va studia procesul
inflaționist, adică desfășurarea în timp a acestui fenomen. Rezultă că, privite în mișcare, în
dinamica lor, fenomenele se transformă în procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative și
structurale ale fenomenului, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi
spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, structura șomajului, modificarea
profitului, etc.).

Un alt exemplu ce ne ajută să facem o distincție dintre fenomen și proces economic:

mărimea salariului este un fenomen economic, în timp ce creșterea lui de la o perioadă la alta, în
funcție de nivelul de profesionalism, este numit proces economic.

Legea economică reflectă legăturile esenţiale, necesare, repetabile şi relativ

stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu sunt impuse de a fi respectate, ele reies din realitatea

economică, sunt obiective și ne ajută în luarea unor decizii raționale. Spre exemplu, caracterul
limitat al resurselor a permis formularea legii rarității resurselor: „volumul, structura şi calitatea
resurselor evoluează mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor”, iar caracterul

17
nevoilor nelimitate a permis formularea legii nevoilor crescânde „pe măsura dezvoltării
societăţii, nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ”.
Prin esența lor, legile economice nu limitează libertățile și inițiativa oamenilor.

În portofoliul tânărului economist

PRIMII ECONOMIŞTI
Ediţiile de ştiri aduc mereu în atenţia publicului problemele comerţului internaţional.
Comerţul ar trebui să fie liber sau guvernul ar trebui să controleze schimbul cu alte ţări? De fapt,
aceste dileme datează de secole.

MERCANTILIŞTII. Între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, marile ţări ale Europei

credeau în teoria economică a mercantilismului. Mercantiliștii susţineau că ţările ar trebui să se
poarte ca şi negustorii, concurând pentru profit. Ca atare, guvernele ar trebui să susţină industria,
decretând legi care să ţină forţa de muncă şi celelalte costuri de producţie la niveluri scăzute, iar
exporturile (vânzările către ţări străine) - la un nivel ridicat. În acest fel, naţiunea ar putea obţine
ceea ce este denumită o „balanţă comercială favorabilă” - o situaţie în care exporturile depăşesc
importurile. Excedentul obţinut sau profitul ar conduce la creşterea rezervelor naţionale de aur
sau de argint, ceea ce, în opinia majorităţii, reprezintă adevărata măsură a bogăţiei unei naţiuni.

Şi astăzi există voci care susţin că ţara ar trebui să promoveze o „balanţă comercială
favorabilă”, ca guvernul să facă posibilul pentru a limita importurile şi a promova exporturile.

FIZIOCRAŢII. Fiziocraţii, un grup de filosofi şi economişti francezi din secolul al XVIII-

lea, susţineau că produsele agriculturii şi celelalte resurse naturale erau adevărata sursă de
bogăţie. Deoarece acestea erau primite de la Dumnezeu şi dacă bogăţia reală provine de la
pământ, eforturile guvernului de a crea o „balanţă comercială favorabilă” ar fi inutile, chiar
dăunătoare. Cel mai înţelept lucru pe care guvernul ar putea să-l facă este să acorde afacerilor
libertate de acţiune şi să lase natura să-şi urmeze cursul. Această idee a fost exprimată în
sloganul „laissez faire" (lăsaţi oamenii să facă ceea ce doresc).

Deşi au fost emise acum 200 de ani, ambele teorii mai sunt vehiculate şi de către experţi
contemporani. Indiferent dacă problema priveşte indivizi luaţi aparte sau instituţii în întregime,
părerile sunt împărţite: unii consideră ca soluţie intervenţia guvernamentală în economie, pe când
alţii promovează principiul „laissez faire”, lăsând forţele economice naturale să-şi urmeze
cursul.

REZUMAT

REZUMAT În procesul de creare a bunurilor şi serviciilor interacţionăm cu mulţi

oameni pe care, de cele mai multe ori, nici nu-i cunoaştem. Asemenea
unei echipe enorme, oamenii îndeplinesc sarcini specifice şi împreună
realizează ceea ce o singură persoană nu ar putea-o face. Economiştii
explică modul în care se întâmplă toate aceste interacţiuni.
A face economie nu înseamnă nimic altceva decât alegerea continuă între diferitele
posibilităţi, iar economia nu este în fond decât ştiinţa alternativei. Economia devine astfel teoria
alegerii, alegere înfăptuită de subiectul economic din mai multe variante posibile.
18
 Economia este un studiu al modului în care oamenii utilizează resursele rare de care
dispun, la un moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel
moment. Pieţele facilitează liberul schimb care îi avantajează pe toţi participanţii la schimb.
Înţelegerea economiei înseamnă studierea conţinuturilor acesteia şi folosirea cunoştinţelor
economice pentru a gândi mai subtil. Unele dintre cele mai importante concepte ale economiei –
nevoile și resursele economice, penuria, costurile de oportunitate, frontiera posibilităților
de producție, alegerea rațională, fenomene, procese și legi economice au fost abordate în
această unitate. Fiecare dintre aceste noţiuni ne ajută să cugetăm mai profund asupra deciziilor
pe care trebuie să le luăm şi asupra lumii din jur.
Penuria reprezintă incapacitatea de a satisface toate dorinţele. Nu pot fi satisfăcute toate
dorinţele deoarece resursele - de capital, umane, naturale - sunt limitate, întrucât resursele sunt
limitate, trebuie să alegem modul cel mai raţional de folosire a acestora. Fiecare alegere are un
cost de oportunitate, cea mai bună alternativă la care renunţăm când decidem ceva. Economiştii
îşi concentrează atenţia în mod special asupra costurilor sau beneficiilor marginale ale oricărei
opţiuni. Fiind în situaţia unei opţiuni libere, consumatorii şi producătorii iau decizii raţionale,
renunţând la ceva pentru a obţine mai mult din altceva.
Economia studiază modul în care oamenii fac faţă resurselor limitate prin intermediul unei
multitudini de alegeri la care recurgem în calitate de consumatori, angajaţi, proprietari ai
afacerilor şi oficialităţi de stat. Toate aceste alegeri pot fi grupate în categorii mari: ce bunuri şi
servicii să producem, cum să fie ele produse şi cine să beneficieze de ele.
În ţările cu economie dezvoltată, pieţele reprezintă criteriul principal de alegere a
răspunsului la întrebările economice fundamentale ce, cum şi cine. Un astfel de sistem este numit
economie de piaţă sau liberă iniţiativă.

19
 UNITATEA II. SISTEME DE ORGANIZARE A ECONOMIEI
Citind conținutul unității, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
De ce proprietatea privată, sistemul de preţuri, concurenţa şi antreprenoriatul sunt consideraţi
ca fiind pilonii sistemului liberei iniţiative?
Ce rol joacă profitul în sistemul economic al liberei iniţiative?
Ce fel de sisteme de organizare a economiei există în lume?
Ce rol are antreprenoriatul pentru creşterea economică?
De ce oamenii preferă schimbul prin intermediul banilor celui în natură?
Care sunt funcţiile principale ale banilor?

Diverse întreprinderi ne asigură cu electricitate, apă, programe TV şi servicii telefonice.

Magazinele aprovizionează rafturile cu CD-uri, haine şi alte lucruri de care avem nevoie.
Cafenelele şi restaurantele satisfac dorinţele consumatorilor. Acestea sunt rezultatele liberei
iniţiative în acţiune.

Consumatorii, angajaţii, funcţionarii publici, deţinătorii de conturi în bănci, managerii

firmelor fac alegeri din mai multe opţiuni, sugerând răspunsuri la întrebările ce, cum şi cine.

TEMA 1. CE REPREZINTĂ UN SISTEM ECONOMIC?

Sistemul economic reprezintă o modalitate specifică de utilizare a resurselor economice
rare, de organizare a procesului de producție și de trecere a bunurilor create de la producător la
consumator.
Sistemele economice se deosebesc după mai multe criterii:
 Forma proprietății asupra resurselor și rezultatelor actului de producere.
 Scopul urmărit de cei care organizează o activitate economică oarecare.
 Modul de stabilire a relațiilor dintre participanții la activitatea economică.
 Caracterul motivării atingerii unor rezultate mai înalte.

Astfel, economiștii disting următoarele modele de sisteme

economice:
Tradițional – bazat pe economia naturală.
Descentralizat – bazat pe economia de piață.
Centralizat, de comandă – bazat pe economia planificată.

Fiecare din modelele menţionate reprezintă o construcţie teoretică cu un set de principii

specifice. Sistemele economice reale sunt o combinație complexă a formelor, relaţiilor
economice şi, de regulă, au la bază una dintre acestea. Indiferent, însă, de denumirea sistemului
economic, problemele economice fundamentale rămân a fi aceleași: ce, cum, cine?

TEMA 2. SISTEMUL ECONOMIC TRADIȚIONAL

20
 După cum sugerează şi denumirea, în economia tradiţională răspunsurile la întrebările ce,
cum şi cine le oferă tradiţiile şi obiceiurile de veacuri, determinând ocupaţiile, modul de deţinere
a proprietăţii şi ce bunuri şi servicii să fie produse.

Economia tradițională reprezintă o forma de organizare a

activității economice, în care bunurile produse sunt
destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se
apela la schimb.

Trăsăturile caracteristice ale sistemului tradiţional:

 forma de proprietate comună, colectivă;
 scopul principal al activităţii comune - supravieţuirea comunităţii;
 pământul constituia principala resursă economică;
 economie naturală, „autoconsum” - producţia bunurilor de primă necesitate în cadrul
comunităţii;
 predominarea muncii manuale, bazate pe unelte rudimentare;
 rolul predominant în societate îl au tradiţiile şi obiceiurile;
 organizaţia principală a sistemului este gospodăria domestică;
 sistem economic închis.
În lumea contemporană, elemente ale sistemului economic tradiţional, într-o măsură mai
mare sau mai mică, sunt prezente în ţările în curs de dezvoltare. Totodată, tendinţele naţionale şi
cultura în administrarea economiei sunt reproduse chiar şi în ţările dezvoltate.

Cum credeţi, sistemul economic al Republicii Moldova poate fi considerat

tradițional? Argumentați răspunsul!

TEMA 3. SISTEMUL ECONOMIC DESCENTRALIZAT

Acest sistem presupune un înalt grad al diviziunii sociale a muncii, o economie de schimb
dezvoltată (orientată spre piață) și protejarea drepturilor de proprietate.
Să examinăm aceste condiții mai detaliat.
I. Aprofundarea diviziunii sociale a muncii se referă la separarea diferitelor genuri de
activitate şi fixarea lor ca domenii de sine stătătoare. Ea reprezintă totalitatea
activităţilor specializate existente concomitent în societate şi se concretizează în
ramurile şi subramurile economiei naţionale.
II. Schimbul care este concluzia logică a specializării. El presupune activităţi între agenţii
economici, într-un anumit raport de schimb. În economia de piaţă bunurile şi produsele
iau forma de marfă.
Marfa reprezintă un bun economic, un produs al muncii, care, prin
însuşirile sale, satisface anumite cerinţe şi e destinat schimbului prin
intermediul actelor de vânzare- cumpărare.
Imaginaţi-vă că acceptaţi un loc de muncă la un restaurant. Veţi oferi
restaurantului munca, iar acesta vă va remunera cu bani. Imaginaţi-vă, însă, cât de diferită ar
21
putea fi povestea dacă nu ar fi existat banii. Cu ce trebuia să vă plătească managerul? Să
presupunem că vi se propun plăcinte. Probabil, nu aţi fi acceptat serviciul. La urma urmei, puteţi
mânca doar o cantitate limitată de plăcinte, iar restul se vor răci şi se vor altera rapid.
În afară de aceasta, lucrând la un restaurant speraţi să câştigaţi bani pentru haine sau pentru
a vă plăti studiile. Dar puţin probabil că veţi găsi un magazin de haine care ar accepta cutii
întregi de plăcinte alterate în schimbul unei perechi de blugi. Şi imaginaţi-vă că adunaţi plăcinte
pentru a vă plăti studiile pentru un an sau doi!

Schimbul de bunuri şi servicii fără bani reprezintă un tip de

Trocul (barterul) este schimbul
direct de bunuri şi servicii fără
intermedierea banilor.
schimb care se numeşte troc (barter). Trocul presupune că
participanţii la schimb acceptă anume ceea ce li se oferă.
Managerul ar putea dori munca ta, dar tu nu doreşti să fii
plătit cu porumb. Banii au fost inventaţi pentru a uşura
schimbul dintre oameni.

III. Moneda (banii) este mijlocul de intermediere a schimbului economic, datorită

faptului că ea are cea mai mare lichiditate şi cel mai mic cost de utilizare.
IV. Proprietatea privată constă în exercitarea liberă a atributelor proprietăţii. Proprietatea
privată este asociată cu libertatea economică. Libera inițiativă presupune libertatea oamenilor de
a acționa pentru realizarea propriilor interese, așa cum consideră fiecare că este mai bine. Orice
acțiune întreprinsă de un individ cu intenția de a-și realiza interesele trebuie să aibă loc astfel
încât, prin ceea ce face el, să nu afecteze cu nimic libertatea de acțiune a celorlalți și nici aceștia
să nu-l jeneze cumva în ceea ce el întreprinde.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În funcţie de gradul de îndeplinire a
fiecărei condiţii, se relevă nivelul de performanţă a sistemului economic. Condiţiile expuse mai
sus reprezintă condiţiile apariţiei, extinderii şi menţinerii economiei de piaţă.
Trăsăturile caracteristice sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă:
 predomină proprietatea privată;
 rolul de reglementare a pieţei îl îndeplineşte mecanismul preţurilor;
 mediul concurenţial asigură eficienţă înaltă;
 libera iniţiativă a agenţilor economici, dezvoltarea antreprenoriatului.

Proprietatea privată

Cuvântul proprietate provine de la latinescul „proprietas” care înseamnă a stăpâni. În

economia de piaţă prin proprietate se înţelege stăpânirea deplină a unui bun material/spiritual
sau de altă natură. Dreptul de a decide cum să fie folosită proprietatea constituie o parte
importantă a liberei iniţiative. Dacă deţineţi o bicicletă, nişte haine, un automobil, un CD-player
pentru uz personal, în acelaşi timp puteţi singur decide cum să vă folosiţi şi să vă îngrijiţi
lucrurile. Le puteţi împrumuta prietenilor, vinde sau dona. Dreptul la proprietatea privată
presupune posibilitatea de gestionare, dar şi responsabilitate. Dacă nu aveţi grijă, de exemplu, de
haine sau de automobil, tot voi suportaţi costurile. În consecinţă, dreptul de a poseda şi de a avea
22
control asupra proprietăţii, precum şi posibilitatea „de a culege roadele”, stimulează proprietarul
să-şi folosească resursele în cel mai eficient mod.

La fel este şi cu proprietatea folosită în afaceri pentru obţinerea unui câştig. De exemplu, în
Republica Moldova companiile private produc anual circa 90% din bunuri şi servicii. Ca şi
fiecare persoană, întreprinderile sunt interesate în a întreţine tehnic maşinile şi utilajul, clădirile
şi atelierele care le aparţin, a le folosi raţional, reducând costurile şi mărindu-şi veniturile prin
crearea bunurilor de care au nevoie oamenii.

Mecanismul preţurilor

Mecanismul prețurilor este strâns legat de proprietatea privată. Întrucât oamenii fac
schimburi reciproce, ei stabilesc preţurile la bunuri, servicii şi resurse. De aceea, economiştii
deseori asociază economia de piaţă cu un mecanism de formare a preţurilor.

Când oamenii fac schimburi (cumpărături), ei sunt ghidaţi de preţuri. În primul rând,
preţurile sunt mesagerii informaţiei despre produs şi pieţele de resurse. Preţurile comunică
întreprinderilor valoarea pe care o atribuie cumpărătorii unor anumite produse, precum şi
costurile de oportunitate la folosirea diverselor resurse. Preţurile comunică şi valoarea pe care
întreprinderile o atribuie resurselor, precum şi costurile pentru producerea unor anumite produse.

Preţul este valoarea bunului exprimată în bani.

De asemenea, preţurile stimulează puternic afacerile şi consumatorii. Creşterea preţurilor la

produsele care se bucură de succes, cum ar fi căștile audio sau rolele, încurajează întreprinderile
să mărească cantitatea produsă. Pe de altă parte, majorarea preţurilor motivează cumpărătorii să
caute produse mai ieftine sau să reducă numărul de obiecte cumpărate. Micşorarea preţurilor are
un efect opus. Preţurile au un puternic efect stimulator şi asupra pieţelor de resurse, cum este
forţa de muncă şi utilajele. Creşterea salariilor - preţul muncii - pe de o parte stimulează afacerile
să folosească mai puţini muncitori, pe de altă parte, creşterea salariilor încurajează mai mulţi
oameni să se angajeze sau să-şi schimbe locul de muncă. Micşorarea salariilor, la fel, are un efect
opus.

Desigur, dorinţa de a câştiga mai mult nu poate explica în întregime comportamentul

uman. Muncitorii ar putea rata şansa de a câştiga mai mult doar din simplul motiv că nu doresc
să se mute cu traiul în alt oraş. Firmele deseori fac donaţii de caritate, ceea ce le reduce
veniturile, în schimb contribuie la ridicarea nivelului de trai în comunitate. Mulţi părinţi renunţă
la o carieră pentru a sta acasă şi a-şi educa copiii. La fel alte motive decât cele ce ţin de preţuri -
comoditate, deservire, loialitate, responsabilitate, varietate - ar putea determina consumatorii să
facă cumpărăturile în anumite magazine.

Concurența

Al treilea pilon al sistemului liberei iniţiative este concurenţa. Dată fiind penuria de
produse şi resurse, indivizii din toate societăţile concurează pentru resursele disponibile.
23
Concurenţa poate lua mai multe forme: într-o economie de piaţă, însă, ea are loc prin intermediul
liberului schimb.

Concurenţa reprezintă relaţiile de rivalitate între producători, vânzători,

cumpărători cu scopul obţinerii unor câştiguri cât mai mari.

Atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii concurează pe pieța resurselor. Cumpărătorii oferă bani
contra resurselor de care au nevoie: muncitori calificaţi, zăcăminte de petrol, utilaje performante
etc. Vânzătorii încearcă să facă propriile resurse cât mai atractive. De exemplu, prin studii
profunde şi dezvoltare de aptitudini, liceenii de astăzi vor propune mâine resurse de muncă mai
productive, concurând mai eficient cu alţi potenţiali angajaţi (vânzători ai forţei de muncă).
Firmele (cumpărători ai forţei de muncă) vor concura mai aprig pentru a obţine specialişti
calificaţi. Ca rezultat, persoanele cu pregătire mai temeinică au mai multe şanse de a obţine un
serviciu mai bun şi un salariu mai mare.

Concurența pe pieţele de bunuri este la fel de intensă. Cumpărătorii

cu capacitate de plată înaltă vor cumpăra pește roșu, iar ceilalţi, cu
capacitate de plată mai mică, fie cumpără mai puţin, fie caută un
substituent mai ieftin, cum ar fi peștele roșu congelat sau conserve din
pește. Cu alte cuvinte, în pieţele de produse cumpărătorii cu
capacitate de plată redusă sunt cei cărora le revine mai puţin.

Vânzătorii concurează oferind bunuri şi servicii de care au nevoie cumpărătorii la preţuri

accesibile. Vânzătorii care nu pot reduce preţurile, pentru a atrage cumpărători, dau faliment. Cei
care reuşesc, obţin profit.

Profitul este partea de venit care ramâne după achitarea tuturor

cheltuielilor, calculat ca diferența dintre veniturile și cheltuielile totale ale
activității desfășurate.

Obţinerea profitului însă nu este simplă. Producătorii oferă permanent produse noi şi
iniţiază noi afaceri fără a avea garanţia că produsele vor fi cumpărate de consumatori. În plus,
producătorii trebuie să depună eforturi susţinute pentru a reduce cât mai mult costurile şi
preţurile, oferind oamenilor bunurile şi serviciile de care au nevoie la momentul şi în locul
oportun. De exemplu, de mai mulţi ani pizzeriile din lumea întreagă obişnuiesc livrarea la
domiciliu a pizzei, însă s-ar putea întîmpla ca o diversificare a bucatelor şi deservirea rapidă la
domiciliu să-i asigure o superioritate unei alte reţele de restaurante. Producătorii ştiu că dacă o
firmă nu satisface cererea consumatorului, o vor face concurenţii.

Producătorii concurează între ei pentru a produce mai eficient folosind resurse limitate,
mărind volumul producţiei şi reducând costurile şi preţurile. Astfel, economia liberei iniţiative
foloseşte concurenţa pentru a transforma rivalitatea între oameni în activităţi care contribuie la
creşterea producţiei, a locurilor de muncă şi la sporirea veniturilor.

24
 Antreprenoriatul sau spiritul întreprinzător

O altă componentă a economiei de piaţă este antreprenoriatul care asigură identificarea

posibilităţilor pe piaţă şi dezvoltarea lor în produse noi sau îmbunătăţite. Antreprenorii îşi riscă
timpul şi banii pentru a obţine profit. Ei încearcă noi metode de management şi organizare în
speranţa că vor reuşi să folosească resursele limitate într-un mod mai eficient decît concurenţii
lor. În acest scop ei încurajează ideile noi şi tehnologiile avansate.

Libera iniţiativă creează condiţii pentru manifestarea spiritului întreprinzător, furnizând

informaţii valoroase prin intermediul pieţei. Dacă cumpărătorilor nu le place un produs,
antreprenorii caută să-1 înlocuiască. Dacă costul de producţie, respectiv preţul, este înalt,
antreprenorii încearcă să-1 reducă. Dacă anumite resurse devin mai deficitare şi mai scumpe,
antreprenorii caută să le înlocuiască. Cu alte cuvinte, antreprenorii asigură energia şi imaginaţia
care contribuie la creşterea economică.

Astăzi, în ţările industrializate, oamenii pot cumpăra mult mai multe produse decât cele
strict necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, locuinţă). Încălţămintea sport de calitate
superioară, maşinile de spălat la preţuri rezonabile, transporturile aeriene rapide în orice parte a
lumii sunt exemple ale unei uimitoare diversităţi de bunuri şi servicii care au devenit
componente ale vieţii noastre zilnice. O creştere rapidă a nivelului de trai au înregistrat, în ultimii
ani, şi ţările în curs de dezvoltare.
Această prosperitate generală a adus, oare, o viaţă fericită şi îndestulată pentru toţi
locuitorii ţărilor bogate? Nicidecum. Majoritatea oamenilor se luptă încă să-şi îmbunătăţească
starea materială. Firmele se luptă între ele pentru a-şi face clienţi, creând produse noi şi mai
ieftine. Muncitorii concurează pentru locurile de muncă, pentru obţinerea unor titluri universitare
şi pentru perfecţionarea pregătirii profesionale, în speranţa că vor beneficia astfel de un avantaj
pe piaţa muncii. Chiar şi naţiunile concurează, aplicând politici macroeconomice şi comerciale
care să le ofere un avantaj economic concurenţial.
De fapt, concurenţa s-a intensificat. Trăim în era pieţelor globale, în care banii şi mărfurile
circulă mai uşor peste graniţele naţionale. În trecut, concurenţii se găseau în josul străzii şi în
oraşul vecin, acum ei se pot găsi în cealaltă parte a lumii, în Malaezia, China sau Brazilia. Pentru
prima oară în istorie, toată lumea respectă aceleaşi reguli: regulile economiei de piaţă.
În lumea contemporană, majoritatea economiilor naţionale se bazează pe economia de
piaţă. Dar, totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea de
crize economice, şomaj, procese inflaţioniste. Acest sistem nu este în stare să asigure echitatea
socială şi nici securitatea societăţii. Dezavantajele sistemului economiei de piaţă dictează
necesitatea modificării lui şi determină statul să se implice, din punct de vedere obiectiv, în
economie.

În portofoliul tânărului economist

BANII, DE LA SARE LA CIFRE

25
 Pe parcursul istoriei banii au evoluat sub diferite forme. Iniţial oamenii foloseau anumite
produse sau mărfuri în loc de bani. De exemplu, pentru a-şi plăti soldaţii, Statul Roman folosea
sarea. De aici a provenit cuvântul salariu, care înseamnă plata pe care o primim în schimb pentru
munca oferită. În acelaşi scop, oamenii au folosit vite, scoici, pietre, dinţi de balenă, fildeş,
porumb, tutun etc.

Şi metalele au servit oamenilor ca obiect de schimb. De fapt, cu peste 2000 de ani în urmă
oamenii din Asia Mică şi Egipt foloseau aurul, argintul şi cuprul ca mijloc de schimb pentru
bunuri şi servicii.

În timp banii au evoluat, oamenii căutând mereu mijloace mai eficiente de schimb, de
tezaurizare şi măsură a valorii. Treptat au apărut banii de hârtie, care, de regulă, aveau
echivalentul exprimat în mărfuri de valoare, cum ar fi aurul sau argintul, în prezent echivalentul
în aur şi argint a dispărut, astfel că banii de hârtie se menţin doar pe siguranţa oamenilor că
aceştia sunt acceptaţi pentru schimb de către alţi oameni.

Banii au devenit, însă, mai complecşi şi mai sofisticaţi decât simple bucăţi de hârtie. În
prezent, cea mai mare parte a banilor o constituie datele electronice în computerele bancare -
moneda scripturală sau banii de cont. Dacă aveţi deschis un card bancar, nu vă folosiți de bani ca
atare, ci efectuați operațiunea de a transfera banii de pe un cont pe altul.

Însă chiar şi „banii electronici” de pe conturile bancare se schimbă pe măsură ce oamenii

folosesc computerele în efectuarea schimburilor reciproce. Băncile şi companiile de tehnologii
informaţionale îşi unesc eforturile pentru a elabora noi sisteme de plată computerizată. Acestea
ar permite oamenilor folosirea conturilor bancare sau a sumelor în numerar pentru a „încărca”
computerele lor cu bani electronici şi a efectua tranzacţii prin Internet. În plus, oamenii folosesc
„portofelul electronic” pentru cumpărăturile zilnice.

Aceste noi posibilităţi confirmă că banii continuă să evolueze. Indiferent de forma pe care
o iau banii, ei continuă să-şi îndeplinească principalele funcţii de mijloc de schimb, de
tezaurizare şi de măsură a valorii.

Scutul împletit din Guadalcanal, placa de ceai chinezesc, colierul din Burma,
„pomul de bani” din China şi un inel din Camerun - toate acestea au fost
folosite ca bani. Ce funcţii au îndeplinit aceste obiecte? De ce nu mai sunt în
circulaţie astăzi?

Banii îndeplinesc trei funcţii importante: mijloc de schimb, mijloc de tezaurizare şi măsură
a valorii.

Mijloc de schimb - în loc să vă schimbaţi forţa de muncă pe porumb, o puteţi schimba

pe bani. Întrucât firmele şi alte persoane acceptă banii ca schimb pentru majoritatea bunurilor şi
serviciilor, îi puteţi folosi pentru a cumpăra ceea ce doriţi. Folosind banii ca mijloc de schimb
puteţi schimba mult mai uşor forţa de muncă pe bunuri şi servicii.
Mijloc de tezaurizare a valorii. Primind plata în bani în loc de porumb, puteţi pune
aceşti bani în buzunar sau îi puteţi depune în bancă pentru a păstra valoarea lor şi puterea de
cumpărare pentru viitor.
26
 Măsură a valorii - Banii ajută la formarea preţurilor şi indică valoarea relativă a
produselor şi resurselor. Într-un sistem economic bazat pe barter produsul ar avea atâtea preţuri
diferite, cîte alte bunuri există pentru a putea fi schimbate pe acesta. De exemplu, preţul unei
mingi de baschet ar constitui o anumită cantitate de mere, maiouri, CD-uri, o piesă de maşină,
nişte bomboane sau alte bunuri şi servicii pe care oamenii le-ar putea oferi în schimb. În lipsa
banilor, cum ar fi ştiut managerul preţul muncii tale? Cum ai fi ştiut tu preţul unei mingi noi de
baschet? Atunci când banii funcţionează ca mijloc de schimb, fiecare produs sau resursă are un
singur preţ exprimat în bani. Oamenii pot compara preţurile pentru a afla preţul optim pentru
lucrul pe care îl vând sau îl cumpără. Şi în acest caz, banii simplifică schimbul.

TEMA 4. SISTEMUL ECONOMIC CENTRALIZAT

Acest model s-a realizat în diferite ţări, dar, într-o măsură mai mare, s-a manifestat în
economia sovietică. În economia planificată statul deţine dreptul de proprietate asupra
majorităţii resurselor şi bunurilor şi este cel care decide sau comandă opţiunile referitoare la ce,
cum şi cine.
Până spre sfârşitul anilor `80 ai secolului al XX-lea în majoritatea ţărilor est-europene,
inclusiv Republica Moldova, a funcţionat economia de comandă. În esenţă, planificatorii
guvernamentali determinau ce bunuri şi servicii să fie produse. Dacă, de exemplu, se adopta o
hotărâre să se mărească producţia de cereale, concomitent se ordona creşterea producţiei de
tractoare sau mărirea importului de îngrăşăminte. În acelaşi mod, planificatorii puteau încuraja
muncitorii să rămână în gospodăriile agricole fie prin mărirea salariilor, fie prin emiterea de
ordine. Instituţiile de planificare de stat decideau şi cum trebuie să fie produse bunurile şi
serviciile. De exemplu, planificatorii hotărau unde să amplaseze noua uzină de asamblare a
automobilelor, ce tipuri de utilaj să folosească şi ce fel de forţă de muncă să angajeze.
Finalmente, planificatorii economiei decideau cine urma să primească bunurile şi serviciile
produse. O făceau prin intermediul diferitor strategii, cum ar fi stabilirea ratelor fixe de salarizare
şi distribuirea centralizată a unor bunuri, ca locuinţe şi automobile.

Trăsăturile caracteristice sistemului centralizat, bazat pe economia planificată:

 predomină proprietatea de stat;
 insuficienţa, depersonalizarea drepturilor de proprietate;
 dictatura statului, politicul predomină economicul;
 activitatea e organizată centralizat (de stat) şi coordonată prin planurile de directivă cu
caracter obligatoriu;
 lipsa libertăţii alegerii economice şi a responsabilităţii personale;
 dependenţa administrativă a producţiei şi consumului;
 relaţiile marfă-bani poartă un caracter redus şi deformat;

Instituţia principală de coordonare a activităţii economice este planul - document ce

include indicatorii de dezvoltare într-o perioadă de timp anumită. Institutul care ia deciziile
respective în sistemul centralizat este nomenclatura - persoane cu funcţii înalte de răspundere,
numite în post.

27
 Cum credeţi, sistemul economic de comandă mai este actual? Dacă da, care sunt
țările care păstrează acest sistem?

TEMA 5. SISTEME CONTEMPORANE DE ORGANIZARE A ECONOMIEI

Modelele sistemelor economice studiate mai sus, în „stare pură”, în realitate nu există.
Economia reală, ce reprezintă combinarea elementelor din diferite modele, formează economia
mixtă.
Economia mixtă - constituie o îmbinare organică, în proporții diferite, a
elementelor sistemului economiei de piață cu implicarea statului în
economie, o îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor
pieței cu reglementare publică, o îmbinare a mecanismelor de diferențiere
de avere cu asigurarea anumitor garanții sociale.

Specificul sistemului economic al fiecărei ţări, în mare măsură, este determinat de factorii
etno-culturali. Remarcăm că unele sisteme sunt predispuse spre colectivism şi reglementare
socială, altele tind spre tradiţionalism, cea de-a treia categorie - spre inovaţii. Unii acceptă
diferenţierea socială pronunţată, alţii - resping.

Se cunosc mai multe modele a economiei mixte contemporane, dar cele mai cunoscute
sunt:
Modelul noe-american.
Modelul renan.
Modelul nordic al economiei de piață.
Modelul japonez.

Modelul neo-american (numit și anglo-saxon) este întâlnit în SUA, Angliei, Belgiei,

Canada. Modelul se caracterizează printr-un nivel înalt al diferențierii sociale, ponderea redusă a
sectorului de stat în economie. Piața joacă rolul determinant în reglementarea vieții economice.
Ea stabilește mărimea prețurilor, inclusiv a salariilor. Implicarea directă a statului în activitatea
economică este neglijabilă. Statul elaborează cadrul legal și veghează respectarea cu strictețe a
acestuia. El încurajează concurența și dezvoltarea antreprenoriatului. După regulile pieței
funcționează și sistemul educațional. O trasatură caracteristică modelului neoamerican este o
diferențiere enormă a averilor, inclusiv a salariilor. Tipul anglo-saxon de piață este foarte eficient
din punct de vedere economic, dar generează o diferențiere socială fără precedent.

Modelul renan (numit și model de tip european) la rândul său se divizează în modelul
german și modelul francez.
Modelul german se întâlnește în Germania, Austria și Olanda. Acest model mai este
intitulat „economia socială de piaţă”. Politica economică fiind plasată în spațiu între un
liberalism tradițional și un dirijism statal forțat. Modelul se caracterizează printr-o îmbinarea
organică a exigențelor pieței cu protecția socială a populației.
Statul are misiunea să asigure egalitatea de șanse și să protejeze cetațenii împotriva
abuzurilor și nedreptăților. Statul care influențează procesul de formare a prețurilor, susține pe
toate căile dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, a gospodăriilor de fermieri, creând astfel
28
o bază socială puternică. Clasa mijlocie este numeroasă, constituind peste 75% din numărul total
al populației. Totodată, în modelul german, spre deosebire de cel neoamerican, asistența
medicală și educația sunt gratuite.
Modelul francez sau i se mai spune etatist se întâlnește în Franța și Italia și se distinge
printr-o pronunțată tentă dirijistă, fiind intermediar între modelul american și cel german.
Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public. O altă trasătură a acestui model este
îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem special de planificare indicativă.

Modelul nordic al economiei de piață (numit și modelul suedez) este întâlnit în Suedia,
Norvegia, Finlanda, Danemarca. Accentul este pus pe asigurarea echității sociale și pe reducerea
inegalității de avere. Statul acumulează până la 60-65% din toată producția creată, mai bine de
jumătate, din care, este utilizat apoi în scopuri sociale. Sectorul de stat joacă un rol important.
Cea mai mare parte a serviciilor este gratuită. În asigurarea unei anumite echități sociale un rol
deosebit îl joacă confederațiile patronale și confederațiile muncitorești, care sunt organisme
permanente de negociere cu instituțiile statale.

Modelul japonez (numit și model patrenist) s-a format după cel de-al doilea război
mondial, în condiţiile când statul nipon, având nişte cheltuieli militare neînsemnate, în căutarea
căilor de valorificare a avantajelor sale corporative, a purces la procurarea masivă a patentelor şi
licenţelor noilor descoperiri şi tehnologii americane şi europene. Acest model se caracterizează
printr-un rol important jucat în viaţa economică de marile corporaţii susţinute de către stat şi
aflate într-o competiţie puternică între ele şi un rol activ jucat de stat în programarea economică.
O trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămâne mereu în
urma creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi ca
urmare o competitivitate sporită a mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.

În doar câteva decenii, China a acumulat destulă forță economică pentru

a-și proteja interesele regionale și proiecta puterea la nivel mondial. O
realizare remarcabilă, ce generează multe temeri, dar și admirație. Oare
ce sistem economic este caracteristic Chinei? Pentru ajutor accesează
link-ul http://s9.ro/n0f.

REZUMAT Modalitatea de utilizare a resurselor economice rare, de organizare a

procesului de producție și de trecere a bunurilor create de la producător
la consumator se efectuează diferit, în funcție de tipul de sistem
economic.
Modelele sistemelor economice (tradițional, descentralizat, centralizat)
studiate în această unitate în „stare pură”, în realitate nu există. În lumea
contemporană, majoritatea economiilor naţionale se bazează pe
economia de piaţă.
Proprietatea privată, sistemul de preţuri, concurenţa şi antreprenoriatul - sunt cheile
succesului pentru sistemul economiei de piaţă. În funcţie de gradul de îndeplinire a fiecărei
condiţii, se relevă nivelul de performanţă a sistemului economic.

Dreptul de a deţine proprietatea şi de a o gestiona pentru a obţine profit stimulează

indivizii şi afacerile să-şi folosească resursele în mod raţional. Preţurile oferă consumatorilor şi
producătorilor informaţii importante pentru luarea deciziilor optime. Şi concurenţa stimulează
29
utilizarea raţională a resurselor şi crearea bunurilor şi serviciilor, solicitate şi accesibile
consumatorilor.

Antreprenoriatul contribuie la creşterea economică. Antreprenoriatul este dorinţa şi

capacitatea de a identifica posibilităţi şi de a le dezvolta în produse noi pentru piaţă. El mai
înseamnă şi risc, spirit de iniţiativă, dar şi management chibzuit.

Banii simplifică schimbul, îndeplinind principalele funcţii: mijloc de schimb, de

tezaurizare şi măsură a valorii. Pe parcursul istoriei oamenii au folosit multe obiecte în calitate
de bani, de la sare şi scoici, aur şi tutun pînă la banii de hîrtie şi cei scripturali.

Totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea de

crize economice, şomaj, procese inflaţioniste.

Economia reală, reprezintă combinarea elementelor din diferite modele.

30
 UNITATEA III. ACTORII ȘI CIRCUITUL ECONOMIC
Citind conținutul unității, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Cum se desfășoară un circuit economic și ce tipuri de fluxuri se întâlnesc în economie?
Este oare posibil să desenăm economia?
Cine sunt actorii economici și cu ce scopuri intervin în circuitul economic?
Care este rolul agenților economici în societate?
Ce relație există între nevoi, resurse și activitatea economică?
De ce este importantă activitatea economică și care sunt componentele ei?
Care este drumul pe care îl parcurge un produs/serviciu până ajunge să-l consumăm?

Cum crezi, unde ai putea vedea o secvenţă din economia noastră? Sub pat, în dulap sau în
frigider? Economia există în toate aceste locuri şi în multe altele. Toate schimburile libere pe
care le facem în calitate de consumatori, angajaţi, proprietari ai firmelor, economişti, oficiali de
stat reprezintă economia. Aşadar, economia este omniprezentă. Bineînţeles, nimeni nu a inventat
economia, ea a apărut firesc în condiţiile schimburilor reciproce. Oamenii au manifestat interes
referitor la modul în care funcţionează economiile.

TEMA 1. CIRCUITUL ECONOMIC

Este foarte uşor să spui că economia funcţionează de la sine. Când mergi la cumpărături,
produsele pe care le doreşti - pâine, carne sau banane - se află pe rafturile magazinelor. Plăteşti,
mergi acasă şi consumi. Ce poate fi mai simplu?
Privind lucrurile cu mai multă atenţie, vei vedea, însă, vasta reţea de activităţi economice
ce trebuie să se desfăşoare pentru ca mărfurile să ajungă pe rafturi. Produsele alimentare pot
trece printr-un număr de 5-10 verigi până să ajungă la cumpărător. „Călătoresc” luni în şir de la
un capăt al lumii la altul, trecând pe la diverşi producători, fabrici de prelucrare sau ambalare,
transportatori, angrosişti şi detailişti.
Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei activități economice. Prin
volumul, structura și nivelul lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin care
trebuie să producă bunurile și serviciile solicitate, menite să satisfacă trebuințe, dorințe și
aspirații. Activitatea economică este rezultatul participării simultane a milioane de indivizi ce
realizează milioane de schimburi, de acte economice.

31
 Fluxul de bani şi produse între întreprinderi
ilustrează modul în care pieţele coordonează
eforturile separate, orientate spre crearea
produsului finit - pâinea proaspătă de la
magazin (vezi Figura 3.1).
N-ar trebui să fii în figură şi tu? În ultimă
instanţă, alimentara îşi asigură rezerva de
pâine doar pentru că beneficiază de pe urma
schimbului pe care îl efectuează cu tine şi
alţi cumpărători. Mai mult decât atât, nici
oamenii care lucrează la fiecare dintre cele
patru întreprinderi nu figurează în diagramă.

Figura 3.1. Producția și schimbul

Figura 3.1 ilustrează fluxul de bani şi produse în fabricarea pâinii. Fiecare

simbol reprezintă o firmă separată. Descifraţi etapele producţiei şi ale
schimbului?

Figura circuitului economic este

un gen de hartă care te va ajuta să
înţelegeţi multe concepte
prezentate în acest manual.
Economiştii numesc aşa o hartă
model economic.

Figura 3.2. Circuitul economic

Modelul economic permite o reproducere a unui proces economic real
în dimensiuni mai mici și într-o formă foarte simplificată.

După cum se vede din figura 3.2 circuitul economic se creează din două fluxuri circulare.

32
 Fluxul economic este mişcarea bunurilor economice şi a banilor de la un
grup de agenţi la altul în decursul unei perioade de timp determinate.

Săgeţile ce corespund cu sensul acelor de ceasornic reprezintă fluxul circular al banilor (flux
monetar). Săgeţile cu acele de ceasornic în contrasens ilustrează fluxul circular al resurselor și al
bunurilor/serviciilor (flux real). Banii circula într-o direcţie, iar resursele și bunurile în sens
opus.

Totalitatea fluxurilor prezente în societate într-o perioadă de timp dată,

existente între diverse grupuri de agenţi economici poartă denumirea de
circuit economic.

Dar cine sunt actorii acestor schimburi și care sunt interesele lor de a participa în circuit?

TEMA 2. AGENȚII ECONOMICI: SCOPURI ȘI FUNCȚII

În orice moment există oameni care cumpără şi oameni care vând; firmele creează produse
noi, în timp ce guvernele adoptă legi referitoare la cele vechi; companiile străine deschid fabrici
la noi în ţară, în timp ce firmele noastre îşi vând produsele în străinătate. Şi, totuşi, în mijlocul
acestui tumult, pieţele rezolvă în mod constant problema ce, cum şi pentru cine se vinde. Este
vorba de noţiunile „nevoi” şi „resurse”, deoarece anume aici se formează orice activitate
economică.
Activitățile economice care au loc în cadrul economiei naționale necesită prezența celor
care desfașoară efectiv aceste acte economice și care sunt cunoscuți sub denumirea de agenți
economici.

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane care

îndeplinesc funcții bine determinate în viața economică.

Multitudinea și diversitatea agenților economici a impus gruparea acestora în baza funcției

lor principale în economie. Astfel se întâlnesc următoarele categorii de agenți economici:
Menajul (gospodăria, familia) a cărei activitate este percepută în mod prioritar sub
forma consumului. Menajele reprezintă un mod de organizare al oamenilor, care ocupă
o locuinţă, efectuând cheltuieli de consum în comun cu scopul de a-și maximiza
satisfacția obținută.
Membrii menajelor participă pe piaţă în calitate de cumpărători (procură pâine,
încălţăminte, CD-uri şi o mulţime de alte produse), acţionând pe pieţele de bunuri şi
servicii. De unde, însă, obţin bani membrii menajelor pentru a cumpăra produsele de
care au nevoie? Ei îşi vând forţa de muncă (sau alte resurse) pe pieţele de factori de
producţie.
33
 Menajele cuprind toată populaţia ţării. Ele au următoarele două roluri
importante în economie:
 de consumatori, deoarece ei cumpără şi utilizează bunurile şi
serviciile pe care le produc firmele, şi de
 proprietari de resurse. Membrii menajelor posedă forţă de muncă
şi alţi factori de producţie.

Firma (întreprinderea) este o unitate economică ce combină factorii de producţie în

scopul obţinerii unor bunuri şi servicii. Ele alcătuiesc sectorul productiv al economiei.
Veniturile lor provin din vânzarea producției, iar scopul activității îl constituie obținerea
de profit. Din acest motiv formează așa numitul sector al afacerilor sau „business”.
Finalitatea activității economice o constituie satisfacerea nevoilor menajelor.
Întreprinderile participă în calitate de cumpărători pe pieţele de factori de producţie și în
calitate de vânzători pe pieţele de bunuri şi servicii.

Firmele reprezintă organizaţii economice care cuprind încăperi, utilaje,

tehnologii, instrumente, mijloace de transport, materii prime, etc. Ele au
următoarele roluri importante în economie:
 producători și vânzători de bunuri și servicii economice;
 creează locuri de muncă;
 interacționează permanent cu alte întreprinderi.

Fiind îmbinate între ele, diferite părţi ale figurei 3.2 arată modul în care producţia
corelează cu schimbul într-o economie de piaţă.
 Menajele asigură firmele cu forţă de muncă, alţi factori de producţie şi cumpără bunurile
şi serviciile produse de firme.
 Firmele produc bunuri şi servicii de care au nevoie menajele şi achită salarii şi alte plăţi
pentru factorii de producţie utilizaţi.

Piața de bunuri și servicii reprezintă spațiul unde menajele își

schimbă banii pe bunuri și servicii oferite de firme.
Piața factorilor de producție reprezintă spațiul unde firmele își
schimbă banii contra resurselor oferite de menaj.

Există oare vreo legătură între succesul menajelor şi cel al

întreprinderilor? Argumentaţi.

Modelul din Figura 3.2 omite multe elemente importante, la fel cum ai omite multe străzi
desenând o hartă simplă care indică drumul către casa voastră. Firmele produc mult mai multe
bunuri şi servicii decât pâinea, iar consumatorii câştigă bani vânzându-şi forţa de muncă, dar şi
resursele de capital şi cele naturale. Statul este o parte importantă a economiei noastre, deşi şi acesta
este omis în model.

34
 Statul, de exemplu, exercită şi el o multitudine de activităţi economice dar nu poate fi
asimilat unei întreprinderi productive deoarece activitatea sa vizează satisfacerea unor
nevoi colective precum apărarea națională, ordine publică, asistență socială, educație,
sănătate. Pentru a furniza astfel de servicii, guvernul obține venituri din taxe și impozite
de la menaje și firme, urmând ca ele să fie redistribuite către anumiți beneficiari.

Există și o altă grupă de agenţi economici:

Instituţii financiare care, din punct de vedere organizatoric se aseamănă cu
întreprinderile productive dar care, spre deosebire de acestea, nu sunt productive. Ele au
rolul de a concentra resursele monetare disponibile în scopul finanţării economiei (bănci,
alte instituţii financiare, asigurări).
Desigur că în circuitul prezentat mai sus lipsesc economiile consumatorilor şi investiţiile
firmelor în utilaj nou şi alt capital. Adăugarea fiecărui dintre aceste elemente importante ar fi făcut
modelul mai realist - dar şi mai greu de urmărit. Înţelegând acest model, îl puteţi completa
treptat, lucru pe care îl veţi face şi la unitățile următoare.

Intensificarea circuitului economic

Sporirea producţiei, a numărului de locuri de muncă şi a venitului constituie indicatori ai

creşterii economice. Când economia este în creştere, nu doar circuitul economic se intensifică, ci
se măreşte diversitatea de bunuri şi servicii. Televizoare LED, reșouri electrice cu inducție,
MacBook-uri, utilaj medical complex, e-mailul, iPad-uri - acestea şi multe alte produse pe care
astăzi le privim ca pe ceva firesc, acum câţiva ani nu existau.

În timp se schimbă şi resursele disponibile. Cu mii de ani în urmă, o substanţă neagră şi

densă care se prelingea din pământ era considerată o pacoste. În prezent, petrolul este resursa
numărul unul în lume. Nisipul din care se face siliconul folosit la microcipuri pentru computere
a devenit o resursă valoroasă. Metodele de producţie s-au schimbat şi ele. Echipe de angajaţi de
la diferite întreprinderi identifică metode din ce în ce mai eficiente, reduc la minimum stocurile
costisitoare şi creează reţele inedite de comercializare. S-au schimbat chiar şi metodele de plată,
odată cu introducerea banilor electronici.

Creşterea economică se face simţită în multe alte feluri, însă economiile nu cresc de la
sine. Întrucât economia suntem noi, creşterea economică are loc doar atunci cînd deciziile
producătorilor şi consumatorilor contribuie la aceasta, spiritul întreprinzător fiind catalizator
important.

TEMA 3. ACTIVITATEA ECONOMICĂ ȘI COMPONENTELE EI DE BAZĂ

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că
oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi
asigure existenţa participând la activităţi practice. (figura.3.3).
Odată cu dezvoltarea societăţii activitatea economică devine tot mai complexă
multiplicându-şi formele ei de manifestare. Polii activităţii economice sînt: producţia şi
consumul, astfel consumul dă sens şi scop activităţii economice, iar producţia este un mijloc de
realizare a scopului.
35
 Figura 3.3. Corelația dintre nevoi, resurse și activitatea economică

În secolul XXI sfera activităţii economice s-a îmbogăţit cu noi activităţi necunoscute în
trecut (servicii de management şi marketing, prelucrarea/furnizarea informaţiei). Prin natura sa,
activitatea economică este dinamică şi istorică modificându-şi în permanenţă structura şi
dimensiunile sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi diviziunii muncii.

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în

cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese
de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri materiale şi
servicii, în vederea satisfacerii nevoilor.

Figura 3.4. Procesul de obținere a mierii

Examinați, ce acțiuni sunt întreprinse în imaginea de mai sus, pentru ca

dimineața, la micul dejun, să aveți mierea pe masă?

Din cele relatate mai sus, deducem că structura activităţii economice cuprinde următoarele
componente:
Producţia constituie momentul iniţial al mişcării economice. În cadrul ei, prin
combinarea factorilor de producție, firmele produc bunuri materiale şi servicii – însuşi
obiectul satisfacerii nevoilor. Practic, este vorba de utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice, a maşinilor, utilajelor, a solului, a energiei, a tehnologiilor de fabricaţie etc. în
industrie, agricultură, silvicultură, construcţii, transport, comunicaţii, comerţ, învăţământ,
ştiinţă, cultură, sănătate etc., prin care se produc bunuri şi servicii. Producţia constituie
punctul de plecare al activităţii economice, fiind denumită motorul economiei. Fără
36
 producţie nu pot exista bunurile economice necesare, nu pot exista celelalte etape în
activitatea economică.
Circulaţia sau schimbul funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor
materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai
veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului,
iar odată cu apariţia banilor - sub formă de vânzare-cumpărare. Ca rezultat s-a format
sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului.
Distribuția care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care are loc distribuirea şi redistribuirea veniturile către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;
Consumul, ca moment final al mişcării economice, componentă care reflectă gradul de
folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile
umane. Consumul poate fi de două feluri: consum intermediar și consum final.
 Consumul intermediar se referă la folosirea unor bunuri economice pentru
producerea altor bunuri pierzându-și caracteristicile inițiale și dobândind altele
noi;
 Consumul final care se referă la utilizarea bunurilor de consum în mod personal
sau colectiv pentru satisfacerea nevoilor directe. 
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se
caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină
maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă
a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile
astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.

În portofoliul tânărului economist

Adam Smith este considerat părinte al ştiinţei economice.

Născut în Scoţia în 1723, Smith şi-a început studiile la
Universitatea din Glasgow la vârsta de 14 ani. Studiile
universitare la o vârstă atât de fragedă par astăzi ieşite din
comun, însă pe acele vremuri aşa se obişnuia. După absolvirea
Universităţii din Glasgow la vârsta de 17 ani, Smith a plecat pe
şase ani în Anglia să studieze pe cont propriu la Universitatea
din Oxford. Anume în această perioadă Smith şi-a conturat
unele idei proprii despre economie.
Adam Smith (1723 -1790)

Se pare că Adam Smith niciodată nu a folosit cuvîntul economie, domeniu de studiu pe

care, realmente, l-a creat, deşi nu a conştientizat acest fapt. Când a început să ţină cursuri la
Universitatea din Glasgow, Smith era profesor de filosofie morală, şi nu de economie. Ani de
zile Smith a lucrat asupra conceptelor pe care le-a formulat pentru prima dată la Oxford.
Concluziile celor 30 de ani de cercetări au constituit bazele unei ştiinţe noi, acumulate într-o
carte şi care sunt valabile de peste 220 de ani.

AVUȚIA NAŢIUNILOR

37
 Cartea se numea Avuția Naţiunilor şi a fost publicată în 1776, anul semnării Declaraţiei
de independenţă a Statelor Unite. Smith a contestat convingerile economice din acele timpuri.
Laitmotivul întregii lucrări o constituie problema care l-a frământat mult pe Smith: cum se
întâmplă că în condiţiile liberului schimb oamenii, urmărindu-şi propriile interese, promovează
şi interesele întregii societăţi?
Smith înţelegea că bunăvoinţa funcţionează între membrii familiei şi prieteni. Aici
oamenii se susţin reciproc, deoarece se cunosc şi au grijă unii de alţii. Însă într-o economie
mare, cum ar fi economia mondială în prezent, noi depindem de sprijinul şi conlucrarea multor
oameni cu care nu ne întâlnim niciodată şi pe care nici nu-i cunoaştem. Cooperarea şi asistenţa
au loc, spunea Smith, datorită unui sistem în care oamenii fac schimburi pentru a obţine ceea
ce doresc: dă-mi ceea ce doresc şi vei avea ceea ce doreşti tu, este esenţa oricărei oferte...Nu
bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului este motivul din care obţinem cina, ci
urmărirea de către fiecare dintre ei a propriilor interese.1

MÂNA INVIZIBILĂ
Smith susţinea că scopul producţiei este de a satisface consumatorii. Într-un sistem
economic al liberului schimb, spunea el, producătorii satisfac interesele consumatorilor prin
urmărirea intereselor proprii. Ei identifică un domeniu de specializare în care ar putea produce
o valoare maximă pentru consumatori. Contribuind în mod optim la producerea întregii
„plăcinte economice”, oamenii, de fapt, îşi creează şanse de a primi în schimb mai multe felii
din această plăcintă.
În acelaşi timp, câştigul obţinut motivează oamenii în elaborarea unor produse noi,
iniţierea de noi afaceri şi inventarea de noi modalităţi de producţie. Călăuziţi de o „mână
invizibilă” a economiei, spunea Smith, sporim averea materială a naţiunii prin valorificarea
intereselor, talentelor şi a capacităţilor individuale în intenţia de a servi consumatorii pe piaţă.
Adam Smith a fost foarte perspicace în a înţelege modul în care liberul schimb organizează şi
coordonează acţiunile oamenilor. Chiar şi astăzi descoperirea sa rămâne a fi remarcabilă.

REZUMAT Activitatea economică presupune procese economice complexe,

comportament al oamenilor, obiective şi decizii economice, măsuri şi
acţiuni, motivaţii economice, criteriul de eficienţă în alocarea şi
utilizarea resurselor limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi
intereselor economice.

Polii activităţii economice sunt: producţia şi consumul, astfel consumul dă sens şi scop
activităţii economice, iar producţia este un mijloc de realizare a scopului.
Într-o economie de piață există o varietate de agenți economici care, urmărind propriile
scopuri, realizează funcții specifice.

Economiştii folosesc modelul circuitului economic pentru a ilustra cum se creează fluxul
banilor, al produselor şi resurselor, precum şi modul în care schimbul liber între producători şi
consumatori răspunde la întrebările ce, cum şi cine. Modelul fluxurilor circulare permite a
înțelege modul în care agenții economici interacționează între ei pe diferite tipuri de piețe.

1
Adam Smith, Studiul naturii şi cauzelor averii naţiunilor, Biblioteca Modernă, 1937.
38
UNITATEA IV. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI RAȚIONAL
Citind conținutul unității, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce diferență există între bunurile libere și bunurile economice?
Ce tipuri de bunuri pot exista în funcție de diferite criterii de clasificare?
Cine sunt consumatorii și ce interese urmăresc?
Ce înseamnă să fii rațional în consum?
Care sunt sursele principale de venit ale consumatorilor?
De ce este important să-ți faci un buget personal și ce tipuri de bugete poți avea?
Cine și cum îți garantează protecția în consum?
Cum poți să-ți măsori satisfacția în consum?

39
 Comportamentul consumatorului se subordonează unor cerințe de raționalitate și eficiență.
Aceasta este o necesitate care decurge din condiția consumatorului, de persoană cu resurse
materiale și financiare limitate. Să ne amintim că bunurile și serviciile necesare satisfacerii
nevoilor sunt oferite în cantități limitate (limitate fiind și resursele din care se produc), la fel sunt
limitate și veniturile noastre. În aceste condiții consumatorul nu poate igora efectele deciziilor
sale privind cheltuielile care le face.

TEMA 1. BUNURILE ȘI SERVICIILE - OBIECT AL CONSUMULUI

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură
transformate sau nu. Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la
asigurarea existenţei umane.

Un bun este orice element al realităţii care este utilizat pentru realizarea
unei nevoi (trebuinţe).

Dinamismul tot mai accelerat al nevoilor umane a făcut să apară o multitudine de bunuri.
În aceste împrejurări, studiul ştiinţific al mulţimii bunurilor necesită o clasificare după anumite
criterii.
Un prim criteriu folosit este acela al provenienţei, respectiv al modului de acces la aceste
bunuri. În acest sens, se disting două mari categorii:
Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la
ele (posibilitatea de procurare) este liber. Spre exemplu, aerul, apa, fructele din
păduri, energia şi lumina solară, energia eoliană, etc.
Bunurile economice, adică acele elemente care sunt produse prin efortul omului,
necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin elaborată; obţinerea lor are la bază
desfăşurarea unei activităţi economice. Bunurile economice au un caracter limitat,
sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană.
În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul (plata sau
contraprestaţia).
Obiect de cercetare în economie îl reprezintă bunurile economice.
O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este
materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii
umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor, au un caracter palpabil. De exemplu, vizionarea
unui spectacol de teatru nu produce efecte palpabile, sub formă materializată, putând produce
doar impresii, atitudini. Din acest motiv, ştiinţa economic utilizează diferenţierea bunuri și
servicii, ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile. Acest tip de diferenţiere
este usual doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative. Prin bun economic înţelegem atât
bunurile materiale, cât şi serviciile.
O clasificare mult mai importantă a bunurilor economice este în funcţie de destinaţia
acestora:
Acele bunuri destinate consumului indivizilor sunt denumite bunuri de consum
(satisfactori). În acest caz, consumul este abordat cu precădere ca act individual.

40
 Bunurile folosite pentru a se produce alte bunuri sunt numite bunuri de producţie
(prodfactori). Aria problematică abordată în cadrul prezentei teme va avea în
vedere doar bunurile de consum.
În funcție de gradul de interdependenţă bunurile se divid în:
substituibile - bunuri diferite după calitate capabile de a satisface aceeaşi nevoie
(ex: unt - margarină);
complimentare - bunuri ce sunt de obicei combinate în consum (computer -soft;
automobile - combustibil) pentru a satisface nevoia.
Din punct de vedere al stadiului (gradului) de prelucrare, bunurile economice se împart în
trei categorii:
bunuri primare, care se obţin din ramurile primare ale economiei în primul stadiu
de activitate: agricultură, industriile extractive, piscicultură etc.;
bunuri intermediare aflate în diferite stadii de prelucrare (metal, laminate, fire şi
fibre, făină, etc.);
bunuri finale (sau finite) care intră direct în consumul oamenilor: alimente,
îmbrăcăminte, maşini, utilaje, construcţii, etc.
În legătură cu bunurile, se mai fac diferenţieri asupra modului în care acestea intră în
circuitul de consum. Majoritatea acestor bunuri intră în consum prin intermediul schimbului
(vânzare-cumpărare), fiind denumite mărfuri (vezi unitatea II). O mică parte a bunurilor
economice servesc autoconsumului, acestea aparţinând economiei naturale. Important este faptul
că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub formă de mărfuri.

TEMA 2. CONSUMATORUL ȘI RAȚIONALITATEA ÎN CONSUM

Cheltuielile consumatorilor formează cota cea mai mare din totalul cheltuielilor într-o
economie. Consumatorii îşi cheltuie banii pe piaţa de bunuri şi servicii, care este o componentă a
circuitului economic. Cine sunt consumatorii? Oare și tu ești consumator?

Consumatorul este orice persoană care utilizează bunuri sau servicii în

scopul satisfacerii nevoilor personale.

Rațional este ca satisfacția resimțită de consumator în urma cheltuirii

veniturilor de care dispune să fie cât mai mare. Se consideră că comportamentul rațional al
consumatorului este acela care asigură un maximum de satisfacție în consum cu un minimum de
cheltuieli, acesta ghidându-se după criteriul eficienței economice.

Eficiența economică exprimă raportul dintre rezultatele obținute și

totalitatea cheltuielilor depuse sau relația dintre efect și efort.

Satisfacția obținută reprezintă efectele obținute în urma consumului, iar venitul cheltuit
reprezintă eforturile depuse în vederea consumului.

satisfacțiaresimțită
Eficiența consumului=
cheltuielile efectuate
41
 Înainte de a consuma, orice persoană face rost de venituri în schimbul resurselor (naturale,
de muncă şi capital), schimb care are loc în piaţa de resurse.

Sursele de venituri ale consumatorilor

Venituri din activitatea salarizată

Cea mai mare parte a venitului pe care marea majoritatea consumatorilor îl obţin în viaţă
provine din activitatea salarizată. În schimbul muncii ei primesc un salariu. Se cunosc două
forme de salarizare:

 salarizarea în acord care presupune remunerarea reieşind din cantitatea muncii

depuse, calculată după numărul de unităţi produse sau activităţi desfăşurate;
 salarizarea în regie care asigură remunerarea după timpul lucrat, calculat după
tariful orar şi se aplică în cazul în care este dificil de calculat contribuţia fiecărui
lucrător în parte.

Fiecare dintre aceste forme se aplică într-o mare varietate de subforme - mixuri. Mărimea
venitului salarial depinde de mai mulţi factori, inclusiv domeniul de activitate, postul ocupat,
capacităţi şi performanţă.

Venituri din proprietate

Proprietatea poate fi interpretată ca valoarea bunurilor pe care le deţineţi: imobile, unităţi
de transport, conturi bancare, economii, obiecte de valoare etc. Şi proprietatea poate genera
venit. Dacă aveţi un automobil, îl puteţi împrumuta în schimbul unei taxe, iar banii depuşi într-
un cont de economii vor genera dobândă.

Economiile
Banii care vă rămân în afara cheltuielilor curente reprezintă economiile care pot contribui
la sporirea averii. În economiile dezvoltate, consumatorii economisesc pînă la 5-10% din
venituri. Desigur, unii oameni economisesc mai mult decât media pe ţară, în timp ce alţii
economisesc mai puţin. Mărimea sumelor economisite depinde de nivelul veniturilor, de nivelul
de trai şi de situaţia economică din ţară.

Băncile, companiile de asigurări, brokerii bursieri şi alţi actori ai pieţei încearcă cu

insistenţă să convingă populaţia să economisească cât mai mult. Pe de altă parte, firmele -
ateliere de haine, studiouri de filme artistice, companii cosmetice şi multe altele - doresc ca
oamenii să cheltuie cât mai mult. Aşadar, zi de zi decidem nu numai ce anume să cumpărăm, dar
şi cât ne permitem să cheltuim sau să economisim.

Ce este un buget al consumatorului?

Pentru a-şi evalua venitul şi cheltuielile într-o anumită perioadă de timp, mulţi oameni
elaborează şi folosesc planuri financiare personale, numite bugete.

42
 Bugetul poate fi echilibrat atunci când veniturile sunt egale cu
cheltuielile. Deficitul apare atunci când cheltuielile depăşesc veniturile,
iar excedentul - când veniturile depăşesc cheltuielile.

Deşi există mai multe căi de elaborare a unui buget, procesul, de regulă, se reduce la trei
etape: stabilirea scopurilor financiare, estimarea veniturilor şi planificarea cheltuielilor.

Stabilirea scopurilor financiare. Cea mai mare parte a venitului de obicei se foloseşte
pentru acoperirea cheltuielilor curente, însă este posibilă şi opţiunea economisirii pentru
necesităţi mai costisitoare, de exemplu, achitarea taxei de şcolarizare, cumpărarea unui
automobil sau lansarea unei afaceri proprii.
Estimarea venitului. Următorul pas în întocmirea bugetului personal este completarea
unei liste a surselor de venituri, cum ar fi salarii, alocaţii, cadouri sau donaţii, economii.
Planificarea cheltuielilor. Ulterior se face o listă a cumpărăturilor sau a achitărilor
probabile pentru o perioadă de timp, plus suma depusă ca economii pentru scopuri de
viitor. Această listă va ajuta la clasificarea nevoilor prioritare şi la renunţarea la unele
cheltuieli mai puţin importante. Orice buget este limitat comparativ cu totalitatea
dorinţelor noastre.

Tendinţa generală este spre creşterea consumului de bunuri şi servicii.

Urmăriţi buletinele de ştiri sau publicaţiile în mass-media pentru a
identifica categoriile de produse la care consumul este în creştere şi cele
la care este în scădere.

Protecția consumatorului

Economia contemporană asigură, prin însăşi esenţa ei, o protecţie firească pentru
consumatori - concurenţa. Vânzătorii concurează unul cu altul încercând să identifice şi să
satisfacă în mod eficient gusturile consumatorilor.

„Economia de piaţă este cel mai bun protector al intereselor

consumatorului”. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? Argumentaţi.

Piaţa nu întotdeauna asigură o protecţie perfectă a consumatorilor, ceea ce determină

guvernele să acţioneze în acest sens. Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat ziua de 15 martie ca
Ziua consumatorului. În fiecare an, în data de 15 martie, Consume International recomandă
aniversarea „Zilei Mondiale a Drepturilor Consumatorului”, prilej cu care sunt reamintite
drepturile consumatorilor:
 dreptul la satisfacerea nevoilor fundamentale;
 dreptul la siguranţă - consumatorii au dreptul la bunuri inofensive, care nu provoacă
daune organismului uman şi mediului ambiant;

43
  dreptul de a fi informat - consumatorul are dreptul să ştie: 1) natura produsului pe care îl
cumpără; 2) termenele de valabilitate şi garanţiile care se acordă; 3) riscurile care pot
apărea la folosirea produsului;
 dreptul de a alege - concurenţa asigură diversitatea de bunuri şi servicii, de aceea statul
creează mecanisme de stimulare a concurenţei sănătoase;
 dreptul de a fi ascultat - economia de piaţă recunoaşte primatul consumatorului şi îi
asigură dreptul la opinie. Firmele studiază întrebările şi plângerile consumatorilor, iar
marile companii instalează în acest scop linii telefonice netaxabile pentru a putea fi
contactate mai uşor;
 dreptul la despăgubire;
 dreptul la educare;
 dreptul la un mediu ambiant sănătos.
În economiile de piaţă există agenţii guvernamentale pentru protecţia consumatorului. În
Republica Moldova protecţia consumatorului este reglementată de către Agenția Națională
pentru Protecția Consumatorilor și Supravegherea Pieței (http://consumator.gov.md/).

În 2003 a fost adoptată Legea privind protecţia consumatorului. Autorităţile responsabile

protejează consumatorii de publicitate falsă sau eronată, de produse alimentare, medicamente,
produse cosmetice, de uz casnic şi altele cu efecte nocive (dăunătoare). Vezi și tu cum poți fi
protejat urmărind cazuri de succes la adresa http://consumator.gov.md/cazuri-de-succes-1?
fltr_lk__created=2019

În plus, guvernele organizează sesiuni publice de informare cu privire la legislaţia ce

vizează consumatorii. Accesează link-urile (http://s9.ro/nqt, http://s9.ro/nqu) pentru a te informa
și tu!

Multe firme îşi îmbunătăţesc mereu calitatea bunurilor şi serviciilor.

Enumeraţi trei calităţi pe care le aşteptaţi de la telefonul mobil.
Enumeraţi trei servicii de care aţi dori să beneficiaţi în cazul în care
telefonul cumpărat ar fi defect. Consultă dicționarul consumatorului,
accesând link-ul http://consumator.gov.md/rom/comunicate-de-presa/7-
sfaturi-atunci-cand-intentionati-sa-procurati-un-telefon-mobil, pentru a
te informa.

Fiecare bun are menirea de a satisface o anumită necesitate. Capacitatea bunului de a

satisface o necesitate oarecare o vom analiza în următorul paragraf.

TEMA 3. UTILITATEA TOTALĂ ȘI MARGINALĂ. LEGEA UTILITĂȚII

MARGINALE DESCRESCÂNDE
În cadrul economiei de piață atât producătorul cât și consumatorul apar în ipostaza de
agenți economici. Ei caută să-și maximizeze avantajele ținând cont de resursele economice de
care dispun. Astfel, producătorul va căuta să-și maximizeze profitul, având în vedere mărimea
bugetului, iar consumatorul este tentat să-și maximizeze nivelul de satisfacție pe care-l poate
obține cu un buget dat.

44
 Calculul economic al consumatorului are ca obiectiv determinarea cantităților consumate
din diferite bunuri și servicii pe o anumită perioadă de timp, în condițiile în care se cunosc
resursele sau bugetul de consum și prețurile bunurilor respective. Acest calcul furnizează
fundamentele pentru analiza interacțiunii dintre prețuri, bugetul de consum și preferințele
consumatorilor.

Diferența dintre cei doi agenți economici constă în faptul că, dacă producătorul are
posibilitatea să-și măsoare cu exactitate nivelul producției cu ajutorul indicatorilor
corespunzători (tone, metri, cost de producție, etc.). În schimb, consumatorul nu are posibilitatea
să-și măsoare cu exactitate satisfacția care decurge din consumarea unei unități dintr-un produs.

În economie satisfacţia aşteptată a se obţine prin consum este caracterizată prin termenul
de utilitate.

Utilitatea este satisfacţia sau plăcerea pe care un consumator anticipează

să o obţină prin consum.

Utilitatea are un caracter subiectiv şi din acest motiv ea este nu numai dificil a fi definită,
ci şi de măsurat. Același bun sau serviciu poate fi util pentru o persoană, dar inutil pentru pentru
o alta. Un medicament este util pentru o persoană bolnavă, dar inutil pentru un om sănătos, la fel
cum o pereche de pantofi de damă mărimea 36 nu are utilitate pentru o doamnă care are nevoie
de pantofi mărimea 38 sau pentru un domn.
În teoria şi practica economică se operează cu 3 concepte de utilitate:
Utilitate individuală (Ui) prezintă plăcerea sau satisfacţia primită în urma
consumului unei unităţi de bun.
Utilitate totală (TU), satisfacţia totală pe care o persoană anticipează să o obţină în
urma consumului unei anumite cantităţi dintr-un bun şi se determină ca sumă dintre
utilităţile individuale. TU = ∑Ui , => UT = Ui1 + Ui2 +…+ Uin
Să presupunem că un consumator mănâncă 5 bomboane de ciocolată. Satisfacția resimțită
după ce a mâncat prima bomboană este 20 unități de utilitate. A doua bomboană are o utilitate
mai mică, de 15 unități de utilitate, a treia 10, a patra 5, iar a cincea 0. În acest caz utilitatea
totală este de 50 unități de utilitate (20 + 15 + 10 + 5 + 0 = 50).

Deci utilitatea totală creşte odată cu cantitatea consumată, dar cu fiecare unitate
suplimentară consumată utilitatea individuală este tot mai redusă, deoarece scade intensitatea
nevoii şi satisfacţia resimţită de consumator. Acest fenomen are loc în baza legii saturaţiei, care
afirmă că: pe măsura creşterii cantităţii consumate dintr-un bun oarecare nevoia pentru acel bun
scade în intensitate până se stinge.

Utilitatea marginală (MU) reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o

poată obţine un consumator prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun
ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. Se determină ca raport dintre variaţia
utilităţii totale (∆TU) la variaţia cantităţii consumate (∆Q).

MU = ∆TU/∆Q = (UT1 –UT0)/(Q1 – Q0)

45
 Conceptul de utilitate marginală, ne arată importanţa ce o are pentru o persoană creşterea
consumului unui bun cu o unitate, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun
scade pe măsura satisfacerii nevoii. Relaţiile dintre cantitatea consumată şi utilitatea unui bun
existent este exprimată prin legea utilităţii marginale descrescânde: intensitatea unei plăceri se
reduce pe măsură ce bunul este consumat.

În figura de mai sus sunt reprezentate grafic utilitatea totală, în partea superioară, și
utilitatea marginală produsă de prăjiturile din exemplul nostru. Observăm că, înălțimea treptelor
utilității totale coincide cu mărimea treptelor utilității marginale. Ca efect, utilitatea totală
percepută de consumul a patru prăjituri este aceeași cu utilitatea totală percepută prin consumul a
trei prăjituri plus utilitatea produsă de a patra, adică de utilitatea sa marginală.

Presupunem, de exemplu, că intrăm într-o patiserie pentru a lua o gustare. Prima prăjitură
ne va da multă satisfacție, cea de-a doua nu ne va mai plăcea atât de mult. Dacă continuăm să
mai mâncăm prăjituri, vom ajunge la un moment când vom simți sațietate. Orice prăjitură
mâncată după starea de sațietate ne va părea dezagreabilă. Adică, utilitatea marginală a
prăjiturilor, se diminuează, ajungând până la a fi negativă.
La nivelul consumatorului, creșterea cantității consumate dintr-un bun are următoarele
efecte:
Creștere utilitatea totală.

46
 Scade utilitatea marginală.
Satisfacția resimțită de consumator reprezintă, după cum am stabilit anterior, utilitatea, iar
cheltuielile efectuate sunt la nivelul prețului plătit. De aici rezultă că, eficiența consumului poate
fi exprimată sub forma raportului utilitate/preț:
Utilitate
Eficiența consumului=
Preț

În termeni de utilitate, eficiența în consum se măsoară prin utilitatea pe unitatea monetară

cheltuită, iar un consumator rațional obține maximum de utilitate cumpărând, cu venitul limitat
de care dispune, diferite bunuri sau servicii.
Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator crede că o va putea obţine prin
consumul diverselor bunuri, trebuie ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel
încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun cumpărat să aducă o
aceeaşi satisfacţie suplimentară. În literatura de specialitate aceste afirmaţii se bazează pe regula
de maximizare a utilităţii. Un consumator care acționează conform acestei reguli va alege cel
mai bun program de consum dintre cele existente dacă preferințele, ventul sau prețurile diferitor
bunuri rămân constant.
Din punct de vedere analitic regula de maximizare a utilităţii se exprimă prin relaţia:

MU A PA
=
MU B A PB

Regula de maximizare ne spune, de fapt, că un consumator va obține satisfacția maximă

dacă își va cheltui venitul disponibil astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru un bun
să îi aducă o satisfacție suplimentară (utilitate marginală), egală cu satisfacția suplimentară
obținută de ultima unitate monetară cheltuită pentru a cumpăra un alt bun.

REZUMAT
Comportamentul consumatorului se subordonează unor cerințe de
raționalitate și eficiență. Existenţa umană este condiţionată de consumul
unor elemente numite bunuri. Bunurile pot fi rezultatul unor activități
economice (bunuri economice) sau pot fi întâlnite în natură (bunuri
libere).

Se consideră că comportamentul rațional al consumatorului este acela care asigură un

maximum de satisfacție în consum cu un minimum de cheltuieli, acesta ghidându-se după
criteriul eficienței economice. În economie satisfacţia aşteptată a se obţine prin consum este
caracterizată prin termenul de utilitate.

Cea mai mare parte din venit oamenii o obţin din munca salarizată. însă şi proprietatea
poate genera venit şi poate mări patrimoniul. Averea sau patrimoniul reprezintă banii şi

47
proprietatea personală. În timp oamenii îşi pot mări averea prin economii. Este necesar să
cunoaştem opţiunile şi riscurile economiilor, optând pentru cele care oferă siguranţă.

Bugetul ajută consumatorii să-şi folosească cât mai chibzuit venitul. Etapele principale în
elaborarea bugetului sunt: stabilirea obiectivelor, estimarea venitului şi planificarea cheltuielilor
şi a economiilor.

Economia de piaţă, prin natura sa, este o sursă vitală de protecţie a consumatorului,
întrucât concurenţa stimulează satisfacerea optimă a dorinţelor şi necesităţilor. Agenţiile de stat
reglementează legal protecţia consumatorilor.

48
 UNITATEA V. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI RAȚIONAL
Citind conținutul unității, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce sunt factorii de producție și care este rolul lor în economie?
Cine sunt antreprenorii și cine poate deveni antreprenor?
Care sunt beneficiile şi dificultăţile activităţii antreprenoriale?
Cum libera iniţiativă catalizează dezvoltarea economică?
Care este rolul micilor întreprinderi într-o economie de piaţă?
Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitor forme de organizare a afacerilor?
Ce este o franciză și ce francize activează cu succes în Republica Moldova?
Activitatea de antreprenoriat poate fi efectuată fără a te înregistra la Camera Înregistrării
de Stat?

Formarea și dezvoltarea spiritului întreprinzător este un obiectiv educațional urmărit cu

perseverență și maxim interes în toate țările și națiunile dezvoltate sau civilizate, miza fiind
deblocarea și valorificarea în activitățile sociale și economice a uriașelor rezerve de energie și
implicare din oameni.

TEMA 1. FACTORII DE PRODUCȚIE

Economia creşte şi se schimbă fulgerător. Schimbările economice au loc pe mai multe căi.
Una dintre cele mai importante este crearea de noi întreprinderi, de noi produse, de noi metode
de producţie şi distribuire. Cândva firmele de înregistrări audio vindeau albume de discuri, acum
vând carduri de memorie, în paralel s-a dezvoltat şi producţia de console de jocuri și Ebook-uri.
Anual firmele oferă consumatorilor produse şi servicii noi.

În vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor, producătorul-întreprinzător își asumă riscul

inițierii unor activități economice, motivat de dorința de a obține profit. În acest scop el
achiziționează, combină și utilizează factorii de producție. Ce sunt factorii de producție?

49
 Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice
atrase în circuitul economic.

Identificați, în figura de mai sus, care au fost resursele atrase în procesul

de producere a pâinii?

Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi

utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de
producţie.
În condițiile contemporane, în economia de piață, economisirea și îmbunătățirea
factorilor de producție constituie preocupări majore pentru orice producător. Rezolvarea acestor
probleme se impune, deoarece nevoile au caracter nelimitat, pe când resursele sunt limitate,
sporesc exigențele cu privire la calitatea bunurilor economice, se acordă o atenție mai mare
problemelor legate de poluare, se manifestă o tendință de scumpire a factorilor de producție, și
sporesc dificultățile legate de accesul la ei.

Inițial s-a considerat că există numai doi factori de producție: munca și natura, ulterior a
apărut factorul derivat tradiţional - capitalul, urmat de spiritul de antreprenoriat şi neofactorii de
producție, astfel încât numărul acestora a ajuns la 19-20 de factori. Totuși, în baza trăsăturilor
comune, aceștia pot fi grupați în următoarele categorii: munca, natura, capitalul și neofactorii de
producție.

Munca este factorul primar, originar de producție și a fost apreciat de A.Smith ca sursă unică
a avuției naționale. Munca este reprezentată de totalitatea resurselor umane care pot și sunt
antrenate în producția de bunuri și prestarea serviciilor. Asigurarea cu resurse de muncă
depinde de totalitatea forței de muncă disponibile în societate și de numărul de ore de muncă
pe săptămână, conform legislației în vigoare. Resursele de muncă ale unei țări reprezintă
totalitatea populației în vârstă aptă de muncă.

Munca, ca factor de producție, reprezintă activitatea umană specifică,

manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile,
cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente
corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Efectuați o analiză a piramidei populaţiei Republicii Moldova pe vârste şi

sexe începând cu anul 1980 până în prezent, accesând linkul:
http://statistica.gov.md/pageview.php?l=ro&id=3177&idc=390 sau
https://statistica.gov.md/public/files/Piramida/Moldova_Rsc.html

Calitatea factorului muncă se află în strânsă relație de dependență atât cu nivelul de cultură
generală și de instruire profesională, cât și cu nivelul de dezvoltare economică a țării. De-a
lungul mileniilor, pe plan mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de plante și
crescător de animale, la cea de producător și în prezent, se face trecerea la munca creativă. În
50
acest proces s-a trecut treptat, de la efortul fizic preponderent, la afirmarea tot mai puternică a
celui intelectual. Prin automatizarea, robotizarea și informatizarea producției, locul și rolul
omului în economie se schimbă. În aceste condiții, munca creativă devine factorul determinant
al vieții economice.

Pământul sau natura reprezintă, de asemenea, un factor original, primar al producției. El este
format din toate elementele naturale brute din natură care sunt atrase și folosite în producerea
de bunuri și servicii. Inițial pământul reprezenta principala componenta a acestui factor, de
unde și denumirea acestuia. Ulterior au fost atrase în procesul de producție și alte elemente
din natură.

Când vorbim despre factorul de producție natura, avem în vedere

totalitatea resurselor naturale (suprafețe agricole, păduri, ape, aerul,
resursele minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate în producție,
etc.) pe care oamenii le pot utiliza, adapta și transforma conform
intereselor lor de consum.

Alături de resurse nereproductibile întâlnim și resurse naturale care, în urma

consumului, sunt reproductibile, au calitatea de a se regenera. Din păcate, nu acestea dețin
ponderea majoritară. Deci, apare ca necesitate cerința folosirii cât mai raționale și eficiente
a resurselor naturale, creșterea grijii omului nu numai pentru cunoașterea și atragerea lor în
procesul de producție, dar și pentru protejarea acestora, pentru buna gospodărire a lor.
Această cerință este determinată și de acțiunea legii randamentelor neproportionale,
conform căreia rezultatul marginal (producția obținută la fiecare cantitate de factori
adăugați), de la un anumit punct descrește, se diminuează.

Folosirea rațională a factorului natură capătă astăzi o nouă dimensiune, legată de echilibrul
ecologic. Exploatarea nerațională a naturii de către om a dus la deteriorarea mediului natural, iată
de ce în fața tuturor țărilor și a agenților economici naționali se pune problema protecției
mediului natural și, acolo unde este cazul, ameliorării acestuia. Cu alte cuvinte, caracterul
limitat al acestui factor se amplifică datorită necesității protecției naturii.

Factorul de producție capital apare în condițiile economiei de piață, ca urmare a organizării

procesului de producție pe baze industriale, a orientării producției pentru vânzare și obținere
de profit.
Capitalul, ca factor de producție este constituit din totalitatea bunurilor
rezultate din procese de producție anterioare și care sunt folosite pentru
producerea de bunuri și servicii, sporind considerabil proporțiile
producției. Capitalul cuprinde: construcții, mașini, utilaje, instrumente,
materii prime, materiale, combustibili, etc.
Dupa modul în care se folosește, capitalul se grupează în: capital fix și capital circulant.
Capitalul fix se prezintă prin echipamente de folosință îndelungată, care
participă la mai multe cicluri de producție, se depreciază treptat și se
înlocuiesc după mai mulți ani de utilizare (construcții, instalații fixe,
utilaje, mașini, mijloace de transport, etc.)

51
 Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului care se consumă
integral în decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit
cu fiecare nou ciclu, transmițându-și în întregime, dintr-o dată, valoarea
asupra noului produs.

Capitalul fix participând la mai multe cicluri de producție și transferându-și treptat

valoarea asupra produselor realizate, suferă un proces obiectiv de uzură.

Uzura reprezintă deprecierea prin pierderea caracteristicilor tehnice,

economice și funcționale, depreciere determinată atât de acțiunea
factorilor naturali cât și datorită influenței progresului științifico-tehnic și
tehnologic.
Astfel, uzura capitalului fix îmbracă urmatoarele forme:
uzura fizică determinată de exploatarea acestuia în producție, precum și de
acțiunea factorilor naturali;
uzura morală determinată de acțiunea progresului tehnic, însoțit de creșterea
productivității muncii și a randamentului noilor echipamente de producție.
Procesul obiectiv al uzurii îl determină și pe cel al amortizării.

Amortizarea constă în procesul recuperării sub formă bănească a valorii

capitalului fix, valoare care se transmite treptat în valoarea produselor
fabricate cu ajutorul acestuia.

Amortizarea influențează atât mărimea costului de producție, cât și durata de funcționare

a capitalului fix, impunandu-se optimizarea acesteia în funcție de categoria capitalului fix și a
domeniului de folosire.

Ameliorarea calitativă a factorilor de producție actualmente prezintă o consecință a

revoluției tehnico-științifice contemporane - un salt uriaș în toate domeniile cunoașterii umane.

Neofactorii de producție - o categorie nouă de factori de producţie, care a apărut odată cu

dezvoltarea societăţii umane şi cuprinde: progresul tehnico-ştiinţific, inovaţia şi resursele
inovaţionale. Ei nu pot fi separaţi de factorii de producţie clasici întrucât acţionează prin
intermediul şi împreună cu aceştia îmbunătăţindu-le permanent performanţele. În prezent se
observă o tendinţă permanentă de creştere a rolului neofactorilor în activitatea economică în
comparaţie cu factorii clasici, deoarece procesul concurenţial rezistă acel agent economic,
care este mai bine informat.
Spiritul de antreprenoriat, posedarea lui permite obţinerea unui venit numit profit. Pentru
prima dată antreprenorul a fost analizat de J. B. Say, care spunea că „antreprenorul este forţa
motrică de dezvoltare a societăţii, afirmând că el este acea persoană care caută factorii de
producţie, intră în posesia lor, îi combină şi substituie cît mai eficient, obţine bunul, caută
pieţe de desfacere, realizează produsul şi obţine venit pe care îl redistribuie mai apoi în
societate sub formă de salarii, rentă sau profit.” O analiză mai detaliată a acestui factor de
producție o găsești în următorul paragraf.

52
TEMA 2. ÎNTREPRINZĂTORUL-CARACTERISTICA ȘI FUNCȚIILE LUI ÎN
SISTEMUL RELAȚIILOR DE PIAȚĂ
„Datorăm cina noastră atenției cu care măcelarul,
berarul și brutarul își urmăresc propriul interes,
dar nu al bunăvoinței lor.”
Adam Smith „Avuția națiunilor”
Este aproape o minune că alimentele sunt produse în cantităţile corespunzătoare, că sunt
transportate la locul potrivit şi ajung în forma adecvată pentru a fi servite la masă. Adevărata
minune este că acest sistem funcţionează fără constrângerea sau controlul nimănui. În schimb,
milioane de firme şi consumatori se angajează efectiv în operaţiuni comerciale, acţiunile şi
scopurile acestora fiind coordonate în mod invizibil de către un sistem de preţuri şi pieţe. Nimeni
nu decide câţi pui trebuie să crească, unde să fie dusă marfa sau care magazin să fie deschis. Şi,
totuşi, alimentele se găsesc în magazin atunci când doreşti să le cumperi. Nu este vorba aici
numai de alimente: pieţele fac minuni similare pretutindeni în jurul nostru, în fiecare clipă -
trebuie numai să avem grijă să observăm modul cum funcţionează economia.
Activitate economică este prea vastă, deoarece prin ea se subînţelege şi activitatea de
consum a bunurilor. Pe noi, însă, ne interesează numai activitatea de dobândire a bunurilor
materiale prin acţiuni de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a
serviciilor, numită activitate de întreprinzător sau afacere. Activitatea de întreprinzător
reprezintă forţa esenţială de dezvoltare a economiei de piaţă, iar întreprinzătorul este subiectul
dominant al acestei activităţi.
Antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe
riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi
asigura o sursă permanentă de venituri.
Antreprenorii sau întreprinzătorii contribuie la producerea schimbărilor în economie, oferind
fiecărui consumator în parte posibilitatea de a alege dintr-o gamă largă de bunuri şi servicii.
Economia liberei inițiative încurajează spiritul întreprinzător şi creşterea economică prin asigurarea
libertăţii de acţiune şi a stimulentelor economice.

Antreprenorul este persoana care îşi asumă riscul şi responsabilitatea de a

crea produse noi şi de a elabora şi implementa strategii mai eficiente de
management.

ANTREPRENORI PROSPERI

Primele computere aveau un înalt grad de complexitate tehnică, fiind accesibile numai
specialiştilor. Steve Jobs s-a gândit că, în cazul în care computerele ar fi mai accesibile din punct
de vedere al utilizării şi al preţului, ar fi mai solicitate. A avut dreptate. Cu 1300 de dolari (cea
mai mare parte a sumei provenind din vânzarea Volkswagen-ului său, o vechitură cumpărată la
mâna a doua), Jobs a produs ceea ce el a numit computerul Apple I. Succesul lui Apple I i-a
53
furnizat banii necesari pentru a finanţa elaborarea unor noi computere personale îmbunătăţite. În
1980, Apple a pus în vânzare acţiuni în valoare de 1,79 miliarde de dolari.

Şi, Bill Gates a înţeles că succesul computerelor personale depinde de disponibilitatea unor
programe simple de operare. În 1975 a creat Corporaţia Microsoft, care este în prezent cea mai
mare companie producătoare de programe computerizate din lume. Fiind proprietarul a 40% de
acţiuni ale acestei companii, Bill Gates a devenit cel mai tânăr miliardar din lume.

Steve Jobs şi Bill Gates sunt nişte exemple perfecte de adevăraţi antreprenori. Ei au
observat posibilităţi noi şi şi-au asumat riscuri, care au asigurat o folosire mai eficientă a
resurselor.

Şi alţi antreprenori au jucat un rol important în evoluţia economiei. Ray Kroc, fondatorul
companiei McDonald's, a elaborat o nouă metodă de producere a hamburgerilor, care garantează
o deservire rapidă şi o calitate înaltă. Henry Ford a perfecţionat producţia automobilelor. În
prezent imaginaţia şi energia antreprenorilor este cu atît mai mult un factor important de
producţie.

Fără capital, fără finanțare, uneori chiar și fără educație și/sau experiență. Așa, fără nimic,
au pornit la drum cinci antreprenori - printre care și fondatorul WhatsApp - care au clădit apoi
averi impresionante. Accesează linkul http://s9.ro/nrl și vezi care sunt lecțiile pe care le poți și tu
învăța din poveștile lor.

Cine poate deveni antreprenor?

Sunt mulți aceia care cred că a fi antreprenor înseamnă să faci mulți bani, să nu mai fii
sclavul nimănui, mai mult timp liber, etc. Realitatea contrazice crud aceste păreri generale.
Antreprenorii, în majoritatea lor, nu au mulți bani, cel puțin nu la început și au parte de mult mai
puțin timp liber neavând un program fix de 8 ore, ajungând să lucreze chiar și 14-18 ore pe zi,
șapte zile din șapte.
Tot ei se luptă cu o mulțime de idei preconcepute, pentru că de multe ori a fi antreprenor
înseamnă identificarea unei probleme, a soluției potrivite pentru rezolvarea ei și mult curaj
pentru a porni pe un drum pe care nu a pornit nimeni.
Antreprenorii sunt persoane cu imaginaţie şi individualitate. Aceste şi multe alte calităţi îi
conduc spre succes, o cale care poate fi foarte diferită. Experienţa internaţională cunoaşte multe
şi diverse exemple. Iată unele dintre ele:

Activităţi la o vârstă fragedă. Şi, astăzi mulţi adolescenţi îmbină munca de îngrijire a
copiilor mai mici cu meditaţia lor. Până la vârsta de 15 ani Daryl Bernstein a organizat
circa 50 de afaceri. El a pornit afaceri pe mai multe direcţii, începând cu plimbatul
câinilor şi terminând cu colectarea cutiilor de metal.
Elaborarea şi vânzarea produselor de primă necesitate. Ed Lowe a propus o aplicare
inedită şi ingenioasă a granulelor de argilă, pe care le-a ambalat în pachete cunoscute ca
„Kitty Litter” care se folosesc pentru absorbirea grăsimii şi a petrolului la staţiile de
alimentare cu benzină, generând firmei profituri de milioane de dolari anual. Cu o

54
 investiţie de doar 500 de dolari, Ron Rice, profesor de liceu, a creat uleiul de bronz pe
bază de ulei de cocos.
Identificarea noilor strategii de vânzare. O tânără doamnă a observat că jucăriile care
asigură dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii copiilor erau greu de găsit în magazinele
obişnuite de jucării. Întrucât nu avea bani pentru a deschide propriul magazin, a început
să-şi vândă prietenilor săi produsele la aşa-numitele „sărbători ale jucăriilor”. Ulterior
afacerea a crescut în Discovery Toys, o firmă cu vânzări la scară internaţională.
Produse noi pentru pieţe noi. Şase surori Yee au lansat compania Zhen cosmetics, care
oferea produse cosmetice pentru femeile asiatice. Acestea aveau mari dificultăţi în a
găsi produse potrivite tenului lor. Iar Paul Orfalea, fiind student la colegiu, în anii '70 a
închiriat un copiator şi un chioşc vechi de hamburgeri şi a început să vândă servicii de
copiere colegilor săi. În prezent, compania Kinko are sute de filiale care deservesc
diferite categorii de clienţi.
Perfecţionarea unor servicii. În anii de studenţie, Fred Smith şi-a dat seama că un serviciu
de transport aerian poştal urgent ar fi de mare folos. Ani la rând tânărul şi-a folosit energia
şi ideile pentru a transforma visul în realitate şi a organizat compania Federal Express, care
la distanţa de numai 10 ani de existenţă a înregistrat un venit de 1 miliard de dolari.

Lista antreprenorilor prosperi poate fi continuată, ei avînd multe trăsături comune. De cele
mai multe ori sunt spirite nonconformiste şi urmează idei iniţial neacceptate de cei din jur.
Succesul lor mai depinde şi de dorinţa de a munci, de a persevera şi de a-şi asuma riscuri.

La ce strategii recurg antreprenorii?

Mulţi consideră că antreprenorii sunt oameni

fericiţi cu idei strălucite. Deşi, sigur au idei
bune şi mulţi din ei au şi noroc, antreprenorii
prosperi, de cele mai multe ori, urmează una
sau mai multe dintre următoarele căi:

Posibilităţi neaşteptate. Un mare producător de medicamente pentru animale şi-a

lansat afacerea în anii '50, când companiile producătoare de antibiotice pentru
oameni nu-şi vindeau produsele veterinarilor.
Schimbarea condiţiilor de piaţă. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, în multe ţări
majoritatea bolilor şi afecţiunilor erau tratate la spitale. Nişte antreprenori însă au
organizat clinici de urgenţă mobile, centre de naşteri, laboratoare de radiografie şi
alte facilităţi de servicii medicale specializate la preţuri mai joase decât spitalele. Pe
de altă parte, grija oamenilor pentru sănătatea personală a creat necesitatea de
staţiuni balneare, utilaj pentru exerciţii fizice şi îmbrăcăminte specială pentru sport.
Faptul că tot mai multe familii au putut să procure computere personale a stimulat
firmele să elaboreze programe mai eficiente de acces la reţeaua Internet.
Perfecţionarea produsului sau a procesului. Primele camere de luat vederi
necesitau lentile ineficiente şi fragile. George Eastman a elaborat o peliculă ieftină
55
 şi uşoară, deşi aspră, de celuloză, care a revoluţionat procesul de fotografiere.
Compania Eastman-Kodak continuă să fie un lider în acest domeniu.
Oferirea unui produs sau serviciu de alternativă. Substituenţii aspirinei fiind
elaboraţi pentru un număr relativ mic de oameni cărora le era contraindicat acest
medicament, în prezent domină piaţa „alinării durerilor de cap”. În acelaşi context,
un şir de companii de transport aerian (UPS, Emery, DHL şi altele) au preluat
serviciul care nu fusese acoperit de către serviciile poştale de stat - livrarea urgentă
a expedierilor poştale. Cererea mare face acest gen de activitate extrem de
profitabil.
Identificarea tendinţelor în evoluţia populaţiei. Spre exemplu, creşterea
numărului de mame angajate în cîmpul muncii creează o cerere pentru un număr
mai mare de grădiniţe de copii şi creşe. Pe de altă parte, „îmbătrânirea” populaţiei
poate influenţa cererea pentru aziluri şi alte instituţii de îngrijire a oamenilor în
vîrstă.

TEMA 3. ROLUL ECONOMIC AL MICILOR AFACERI

De regulă, antreprenorii lansează iniţial afaceri mici. Unele dintre ele cresc în timp,
devenind firme de amploare şi cu renume. Totuşi, rostul micilor afaceri nu se reduce la a fi o
pepinieră de firme mari. În toate ţările dezvoltate, micile afaceri ca atare rămân a fi suportul
liberei iniţiative, asigurând întregii economii viabilitate, flexibilitate şi dezvoltare ascendentă.

Care sunt avantajele micilor afaceri?

Posibilitatea de a satisface cerințele pieţei. De cele mai multe ori, micile afaceri sunt mai
capabile de a introduce produse diferenţiate şi de a aplica metode inedite pe pieţe specifice,
spre deosebire de marile firme care se asigură cu pieţe suficient de mari pentru a obţine
profit. Copiatorul, ştergătoarele de parbrize şi serviciile de livrare au fost iniţiate de firme
mici.
Posibilitatea de a se adapta mai rapid la schimbări. În general, în firmele mici numărul de
proprietari şi angajaţi este mic. Acest fapt asigură flexibilitate în schimbarea modului de
funcţionare a firmei în funcţie de schimbările de pe piaţă. Proprietarii pot suplimenta sau
reduce rapid sortimentul de mărfuri, pot schimba orele de lucru şi pot modifica strategiile de
stabilire a preţurilor.
Micile afaceri creează majoritatea locurilor noi de muncă şi generează mai multe idei
inedite raportate la fiecare angajat spre deosebire de firmele mari. Eficienţa firmelor mici
inspiră marile întreprinderi să-şi reorganizeze structura şi departamentele de producţie după
modelul unor mini-firme.

Care sunt dificultăţile micilor afaceri?

56
 Majoritatea firmelor mici dau faliment în primii ani după lansare. Micile afaceri au o rată
de falimentare mai mare decât firmele mai mari din două motive: incompetenţă în administrare şi
finanţare inadecvată.

Incompetenţă în administrare. Este destul de uşor să creezi o firmă mică şi, prin urmare,
majoritatea celor care pornesc o afacere speră să afle toate detaliile operării „pe parcurs”.
Experţii însă, recomandă ca înainte de lansarea afacerilor să se studieze cât se poate mai mult
administrarea acestora. Peter Drucker, un autor cunoscut şi o autoritate în managementul
afacerilor, zice că noile companii dau faliment nu atât din cauză că afacerile sunt riscante, cât
din incompetenţa managerilor.
Finanţarea inadecvată. Chiar şi cele mai mici afaceri au cheltuieli pe care trebuie să le
suporte pentru a supravieţui. Mai multe studii relevă că cele trei probleme principale cu care
se confruntă micile afaceri sunt legate de finanţare - insuficienţă de capital, vânzări mici şi
datorii mari. În condiţiile unor oscilaţii ale vânzărilor, uneori veniturile modeste nu acoperă
cheltuielile, ci sporesc datoriile, ceea ce poate conduce la faliment, dacă ritmul lent al afacerii
durează.

Lansând o mică afacere

Oamenii iniţiază afaceri din diverse motive: independenţa personală, avantajul unui
potenţial profit, posibilitatea de a face un lucru pe plac. Unii îşi încep activitatea de antreprenori
imediat după studiile universitare şi postuniversitare. Alţii obţin succese în afaceri fără a avea o
pregătire specială.

Spre exemplu, Mark Zuckerberg, (fondatorul facebook-

ului, 2004) a studiat informatica la Universitatea Harvard. În
2006 a renunțat la studiile sale, fără a absolvi. Averea familiei
Zuckerberg a fost estimată în luna noiembrie 2014 de către
revista de afaceri Forbes la aproximativ 34,3 miliarde de dolari
SUA. În 2009 Mark a fost declarat cel mai tânăr miliardar pe
cont propriu, în viață, din lume. A pierdut acest rang în
septembrie 2010, cedându-i partenerului sǎu mai tânǎr cu opt
zile, Dustin Moskovitz.

Totuși, consultanţii îi îndeamnă pe viitorii antreprenori să se documenteze înainte de a

începe o afacere. Există mai multe surse în acest sens.

Centre de informare. În ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv în Republica

Moldova, în ultimii ani s-au înfiinţat Centre de Business, care prestează servicii de consultanţă şi
oferă literatură de specialitate sau acces la surse pe Internet. Îți propunem mai jos o listă de
centre de prestare a serviciilor gratuite de asistență și consultanță pentru tinerii din Republica
Moldova:
 Proiectul „Oportunități comune în afaceri pentru tineri” (JOBS4Youth) are drept
obiectiv sprijinirea tinerilor pentru a iniția afaceri inovatoare.
 Gestiunea Eficientă a Afacerii - program orientat la sporirea nivelului de cunoştinţe
pentru desfăşurarea unei activităţi economice eficiente.
57
  Centrul de Consultanță și Asistență în Afaceri furnizează suport pentru dezvoltarea
afacerii, prin elaborarea de planuri de acţiuni practice.
 Rețeaua Incubatoarelor de Afaceri din Moldova - oferă antreprenorilor cu idei și
planuri de afaceri șansa de a se realiza într-un mediu favorabil.
 Programul Senior Experten Service - transfer de cunoştinţe ale experţilor germani
drept contribuţie în dezvoltarea economică şi a infrastructurii.
 Enterprise Europe Network - suport în creșterea competitivității economice și a
gradului de inovare al acestora. Serviciile de asistență oferite sunt gratuite, având un
caracter complex specializat, etc.
 Tinerii interesați de îmbunătățirea abilităților practice, cerute de industria actuală și
standardele internaționale, antreprenori, viitori proprietari de afaceri în domeniul TIC
găsesc resursele, cunoștințele și mediul în care pot lansa o afacere de succes la Centrul
de excelență TIC Tekwill. Tekwill reprezintă o platformă educațională și de învățare și
un centru antreprenorial menit să consolideze rolul și potențialul industriei tehnologiilor
informației și comunicațiilor în Moldova.
 Programul Erasmus pentru Tinerii Antreprenori. Este pentru prima dată când o
organizaţie din Republica Moldova devine reprezentant al Programului Erasmus pentru
Tinerii Antreprenori. 36 țări participante și posibilități antreprenoriale nelimitate oferă
acest program al cărui scop este să ajute antreprenorii începători sau aspiranți să obțină
competențe de administrare sau dezvoltare a unei afaceri, lucrând alături de un
antreprenor cu experiență din altă țară, pe o perioadă cuprinsă între o lună și șase luni.

Susținerea tinerilor antreprenori este resimțită și prin intermediul altor programe naționale
și internaționale.
Programe pentru antreprenori. Multe instituţii de învăţământ oferă acum programe de
instruire referitor la iniţierea şi administrarea unei afaceri. Programele permit participanţilor să-şi
evalueze propriile idei de afaceri şi să identifice posibilităţi de implementare a acestora.

Instruire la locul de muncă. O posibilitate de a învăţa despre o afacere o constituie locul

de muncă. Mulţi dintre antreprenorii de succes de astăzi au învăţat de la foştii patroni. Munca
asigură venit sigur şi experienţă pentru lansarea propriilor afaceri. Circa 50 la sută din
antreprenori încep o activitate de sine stătătoare în domenii în care au o anumită experienţă.

Familia. Experienţa arată că cei care provin din familii cu oameni de afaceri sunt mai
predispuşi spre a-şi crea propria lor firmă. Aparent, nu are importanţă dacă afacerile au avut
succes sau nu, important este „modelul de urmat” şi o posibilă carieră.

În portofoliul tânărului economist

PERSOANĂ FIZICĂ SAU PERSOANĂ JURIDICĂ

Statutul de persoană fizică dă aceleaşi drepturi în activitatea de antreprenoriat ca şi statutul
de persoană juridică: dreptul de a angaja lucrători, de a efectua aceleaşi activităţi, de a avea
58
venituri personale nelimitate, cont în bancă, ştampilă şi altele. Diferenţa constă în răspunderea pe
care o poartă întreprinderea. Întreprinderea-persoană fizică răspunde cu toată averea fondatorilor,
pe când întreprinderea-persoană juridică răspunde în limitele capitalului depus de fondatori
pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderii.

TEMA 4. FORMELE DE ORGANIZARE A AFACERILOR

Mulţi antreprenori lansează afaceri mici sub formă de
activități individuale sau cooperează între ei. Dacă
afacerea prosperă, proprietarul ei va căuta mijloace
suplimentare pentru a finanţa creşterea companiei. În
linii mari, întreprinderile individuale, societățile cu
răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni sunt cele mai
răspândite forme de organizare a afacerilor.

Întreprinderea individuală
Întreprinderea individuală este o firmă deţinută de o singură persoană. Firmele de acest fel
sunt, de regulă, foarte mici, dar cele mai numeroase, întrucât sunt cel mai uşor şi mai puţin
costisitor de organizat. Întreprinderea individuală are statut de persoană fizică.
AVANTAJE:
Profituri. Proprietarii individuali preiau întregul profit al întreprinderii şi sunt „propriii
lor şefi”, liberi să facă orice schimbări.
Impozite. Au restricţii legale minime şi nu trebuie să plătească impozitele impuse
marilor întreprinderi.
Realizare personală. Proprietarii obţin succes şi recunoaştere prin efort propriu.
DEZAVANTAJE:
Răspunderea nelimitată. Toate datoriile şi problemele companiei revin proprietarului.
Dacă firma dă faliment, proprietarul poate pierde averea personală: automobile, case,
economii.
Capitalul limitat. Proprietarul are posibilităţi reduse de finanţare: valoarea economiilor
personale şi capacitatea de a lua credite. Pe de altă parte, firma poate dispărea odată cu
decesul proprietarului.
Potenţialul limitat. Firmele mici au posibilităţi mai reduse de creştere, deoarece
asigurarea unui management adecvat şi atragerea resurselor umane şi de capital este mai
anevoioasă.

Societatea cu răspundere limitată

Este una dintre cele mai răspândite forme juridice ale întreprinderilor mici și mijlocii și se
întâlnește cel mai des în agricultură, turism, prestări servicii și cercetări.
Societatea cu răspundere limitată sau SRL-ul este o societate cu personalitate juridică cu
capital social care este divizat în părţi sociale. SRL-ul poate fi constituit atât de către o singură

59
persoană, cât și de mai multe persoane. Numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50. Aceștia
convin să pună de comun anumite bunuri sau mijloace bănești pentru a desfășura activitatea de
întreprinzator și a obține beneficii.
AVANTAJE:
Răspunderea limitată. Asociații dintr-o societate cu răspundere limitată nu răspund
pentru obligațiile ei, ci suportă doar riscul activității acesteia în limitele părții sociale
deținute. Cu alte cuvinte toate obligațiile unui SRL se achită doar din patrimoniul acestui
SRL., iar asociaţii răspund în limita aportului la capitalul social.
Potenţialul nelimitat. SRL-ul are posibilități ample de atragere a investitorilor străini.
Ușor de înființat. In doar cateva zile de la depunere poți avea propria firmă și poți incepe
activitatea. Nici costurile nu sunt foarte mari, mărimea capitalului social se stabileşte de
către fondatori în statut și poate fi chiar 1 leu.
DEZAVANTAJE:
Administrare dificilă. Administrarea este destul de complicată, eficienţa administrării
depinde de mai mulţi factori (numărul de asociaţi; ponderea fiecărui asociat în capitalul
social etc.); posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot conduce la
lichidarea societăţii sau la luarea lentă deciziilor.

Societatea pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este persoană juridică, creată prin asocierea mai multor indivizi sau
firme, care prin cumpărarea de acţiuni asigură mijloacele financiare pentru funcţionarea firmei şi
sunt numiţi acţionari. Acţionarii sunt proprietarii firmei, însă cotele de venituri şi dreptul la luarea
deciziilor sunt proporţionale cu numărul de acţiuni ce la aparţin. Fiind cu mult mai puţine la
număr decât întreprinderile mici, totuşi societăţile pe acţiuni domină lumea afacerilor prin
ponderea resurselor atrase în circuitul economic.
AVANTAJE:
Răspunderea limitată. Spre deosebire de alţi proprietari, acţionarii poartă răspundere în
limita sumei investite în acţiunile firmei şi nu riscă să-şi piardă averea personală.
Responsabilitatea limitată este atât de importantă, încât corporaţiile din majoritatea ţărilor
anglofone adaugă la denumirea companiei sale abrevierea „Ltd.” (de la „limited”, limitat).
Simplitatea transferului de proprietate. Prin cumpărare de acţiuni, orice persoană poate
deveni proprietarul unei cote-părţi din patrimoniul societăţii pe acţiuni. Vânzarea de acţiuni
presupune transferul simplu al proprietăţii la alt deţinător.
Durata nelimitată. Activitatea societăţii pe acţiuni nu este afectată de retragerea sau
decesul vreunui acţionar. Acţiunile revin moştenitorilor.
DEZAVANTAJE:
Costurile înalte. Crearea unei societăţi pe acţiuni presupune costuri înalte şi proceduri
mai complicate de constituire.
Impozitarea dublă. Societăţile pe acţiuni achită un impozit pe profit, după care mai sunt
impozitate şi profiturile distribuite acţionarilor sub formă de dividende.
Reglementările speciale. Societăţile pe acţiuni de tip deschis sunt obligate să facă publică
informaţia asupra situaţiei financiare şi a activităţii pentru potenţialii investitori. Astfel,
informaţia poate ajunge şi la concurenţi. De aceea, unele corporaţii aleg să rămână de tip
închis.

60
 Nu toate companiile se încadrează strict în categoriile nominalizate. Vom descrie mai jos și
alte tipuri de companii.

Organizaţiile non-profit

După cum sugerează numele, organizaţiile non-profit nu urmăresc obţinerea unui profit. În
general, au obiective educaţionale, sociale, caritabile sau religioase. Deoarece nu obţin profituri,
nu sunt supuse impozitelor pe venit. Organizaţiile contează pe contribuţiile caritabile ale
cercurilor de afaceri şi pe asistenţa voluntarilor.

Întreprinderile de stat şi municipale

În afară de firme private, există şi întreprinderi aflate în proprietatea statului şi a organelor

de administrare locală. De regulă, acestea oferă servicii care nu pot fi asigurate de întreprinderi
particulare: serviciul poştal, transportul public, iluminarea străzilor şi multe alte bunuri publice.

Francizele

Francizele reprezintă o licenţă care acordă dreptul de a vinde

bunuri sau servicii, lansate anterior cu succes. Firma este o
proprietate individuală, dar face parte dintr-o anumită reţea.
Restaurantele La Plăcinte sunt un exemplu în acest sens.

Francizele oferă multe avantaje. Deşi potenţialii deţinători ai francizei alocă bani pentru
obţinerea licenţei, aceştia dobândesc dreptul de a utiliza numele şi simbolica firmei. Managerii
francizelor sunt mai curând proprietari decât angajaţi, ceea ce stimulează perfecţionarea activităţii
şi creşterea profiturilor. De regulă, firmele-francizor (cele care acordă licenţa) asigură programe
de perfecţionare, asistenţă financiară şi alte tipuri de asistenţă, în operarea companiei. De
asemenea, francizele beneficiază de campaniile publicitare, precum şi de buna reputaţie a firmei.
Dar şi firmele-francizor au de profitat. Cu costuri minime, ele îşi extind avantajos activitatea.

Francizele au şi unele dezavantaje. Francizorii au dreptul de a exercita un control riguros

asupra afacerilor şi chiar să impună unele rigori generale: amenajarea sediilor, uniformele
angajaţilor, tehnologiile de producere, standardele de calitate. În afară de aceasta, ele pot impune
achiziţionarea materiilor prime de la compania care patronează, indiferent de preţ.

Francizele au contribuit la extinderea mai multor afaceri. Identificați

companii din Republica Moldova care activează în sistem de franciză
(http://s9.ro/nsh).

61
 Cooperativele

Cooperativele sunt asociaţii de persoane sau întreprinderi care îşi asociază bunurile pentru
activitatea de antreprenoriat în comun:
 Cooperativele de locatari reunesc mai mulţi proprietari de imobile, care îşi promovează
interesele comune.
 Cooperativele de consum sunt firme de vânzare cu amănuntul, ai căror membri obţin
facilităţi prin procurarea mărfurilor şi serviciilor la un preţ mai mic în cadrul reţelei
respective.
 Cooperativele de producţie sunt întreprinderi care produc şi vând bunuri, repartizând
profiturile între membrii cooperativei.

TEMA 5. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT ÎN ECONOMIA REPUBLICII

MOLDOVA
Antreprenoriatul ca fenomen al dezvoltării social-economice a ţării există în Republica
Moldova din momentul intrării în vigoare a Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
03.01.19922. Dezvoltarea unui sector privat dinamic şi puternic reprezintă un avantaj în procesul
de formare a economiei de piaţă în Republica Moldova, întreprinderile mici şi mijlocii s-au creat
atât din iniţiativa proprie, cât şi prin reorganizarea întreprinderilor mari de stat. Micii
antreprenori sunt cea mai reprezentativă pătură a proprietarilor privaţi şi baza stabilităţii sociale
şi politice a ţării.

Antreprenoriatul se defineşte ca o activitate de producţie, de executare a unor lucrări sau de

prestare a unor servicii, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora, în mod independent, din
proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială, cu scopul
de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri (art.1, Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi), în activitatea de antreprenoriat persoana fizică sau juridică este întreprinderea.
Întreprinderea ca persoană juridică şi întreprinderea ca persoană fizică au aceleaşi drepturi şi
obligaţii, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor. Persoana fizică poartă
răspundere nelimitată, cu averea proprie, pentru daune şi datorii, pe când persoana juridică
răspunde în limitele cotei de participare.

În conformitate cu prevederile legale, în Republica Moldova activităţile de antreprenoriat

se desfăşoară în cadrul următoarelor forme de activitate:
întreprinderi individuale;
societăţi în nume colectiv;
societăţi în comandită;
societăţi cu răspundere limitată;
societăţi pe acţiuni;
cooperative de producţie;
întreprinderi de arendă;
întreprinderi colective;
întreprinderi de stat și municipale.

2
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi din 03.01.1992 - http://s9.ro/nse
62
 Activitatea de antreprenoriat în Republica Moldova poate fi practicată atât în baza
formelor organizatorico-juridice de mai sus, cât şi în baza patentei de întreprinzător.

Activitatea în baza patentei de întreprinzător

Activitatea de muncă individuală cu caracter antreprenorial, care nu se înregistrează de

regulă la Camera Înregistrării de Stat, se poate desfășura în baza Patentei de întreprinzător.
Patenta de întreprinzător este un Certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfășura
genul de activitate indicat în acesta, în decursul unei anumite perioade de timp. Înregistrarea,
impozitarea, evidenţa contabilă în baza utilizării patentei de întreprinzător este reglementată de
Legea „Cu privire la patenta de întreprinzător”, nr. 93-XIV din 15 iulie 1998. Patenta se
eliberează la cererea antreprenorului de către Oficiile teritoriale ale Inspectoratul Fiscal, pe raza
căruia solicitantul își are domiciliul sau la locul de desfășurare a activităţii preconizate. Patenta
de întreprinzător poate fi obţinută în termen de 3 zile de la data depunerii cererii cu condiţia
perfectării documentelor necesare și după achitarea costului patentei, ce reprezintă o taxă de stat.

Specialiștii Organizației pentru Dezvoltarea Sectorului Întreprinderilor Mici și Mijlocii

(ODIMM), îți oferă o listă de cinci lucruri de care ai trebui să ții cont dacă vrei să te lansezi în
lumea business-ului (http://s9.ro/nsf).

În portofoliul tânărului economist

Femeile antreprenor
Cultura și educația antreprenorială din Republica Moldova absorb de la un an la altul
modele de succes și strategii câștigatoare, în ciuda contextului nefavorabil din punct de vedere
economic. Există un potențial uriaș în zona antreprenoriatului feminin, există aptitudini,
creativitate, știință.
Platon spunea că poți descoperi mai multe despre o persoană într-o oră de joc decât într-un
an de conversație. Noile tehnologii fiind în dezvoltare și mai având și griji cotidiene uităm cum e
să ne jucăm, de aceea Victoria Novac a început aventura unei afaceri frumoase - a învăța lumea
să se joace. Aceasta este afacerea dezvoltată împreună cu familia sa și „este una dintre cele mai
frumoase, deoarece este destinată mai mult copiilor, deși nu-i exclude pe cei maturi”. „Edujoc” a
devenit un brand național prin specificul, dar și prin abordarea obiectului afacerii de către
fondatori. Ei oferă oamenilor jocuri și jucării din lemn, iar unul dintre servicii presupune testarea
fiecărui joc sau jucării de către adulți și copii înainte de procurare. Despre cum a apărut ideea, cu
ce probleme s-au confruntat, care sunt barierele depășite află urmând linkul -
https://businessportal.md/blog/poti-descoperi-mai-multe-despre-.html.
Doina Izman, proprietara fermei de iepuri, are doar 19 ani. Află povestea tinerei din
Trebujeni, care și-a construit afacerea conform tuturor normativelor europene -
https://businessportal.md/blog/ferma-iepurilor-care-asculta-roc.html.
Informează-te și prezintă ideile tinerelor antreprenoare de la tine din localitate.

REZUMAT Întreprinzătorul este actorul principal din orice economie de piață.

Activitatea acestuia este cea care permite indivizilor să țină pasul cu
63
 schimbările permanente în evoluția pieței. Termenul de întreprinzător a
fost folosit pentru prima dată de Richard Cantillon (anul 1723), dar
analizat (pentru prima dată) de economistul J. B. Say.

Economia este în permanentă schimbare, însă nu toate evoluţiile sunt percepute în viaţa
cotidiană. Antreprenorii influenţează aceste schimbări prin crearea de firme, produse noi, metode
noi de producţie şi distribuţie. Antreprenorii sunt oamenii care identifică căile de folosire
eficientă a resurselor pentru satisfacerea cât mai deplină a nevoilor consumatorilor. Posibilitatea
obţinerii profitului motivează antreprenorii să accepte riscul de a-şi pierde banii în cazul în care
afacerea lor nu va avea succes.

Calea spre succes poate fi foarte diferită pentru antreprenori - de la începerea activităţii la o
vârstă fragedă şi acumularea treptată de experienţă prin muncă, până la punerea în aplicare a
unor idei neordinare, care i-au frământat ani de zile. Strategiile la care recurg antreprenorii
pentru a obţine succes includ perfecţionarea produsului sau a procesului, valorificarea unor
posibilităţi neaşteptate şi schimbarea condiţiilor de piaţă, oferirea unui produs sau serviciu de
alternativă, sesizarea tendinţelor în evoluţia populaţiei. Cei care au de gând să lanseze o afacere
trebuie să acumuleze cunoştinţe care le vor mări şansele de succes.

În toate ţările dezvoltate, micile afaceri sunt suportul liberei iniţiative, asigurând întregii
economii viabilitate, flexibilitate şi dezvoltare ascendentă. Majoritatea firmelor sunt organizate
sub formă de întreprinderi individuale sau societăţi. Firmele mici de regulă, depăşesc de câteva
ori numărul marilor întreprinderi. Ele reprezintă sursa principală de idei noi şi locuri de muncă în
economia de piaţă. Marile întreprinderi, precum societăţile pe acţiuni, datorită unor avantaje
(durată nelimitată şi responsabilitate limitată), operează cu sume mult mai considerabile decât
întreprinderile mici, producând mai multe bunuri şi servicii.

UNITATEA VI. CEREREA ȘI OFERTA

I. Cererea

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Ce reprezintă cererea şi ce factori o influenţează?

De ce oamenii cumpără mai multe produse la un preţ mai mic şi mai puţine la un preţ mai
mare?
Care este relaţia între cererea individuală şi cererea totală?
Care sunt determinanții cererii?
64
 Ce este elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi care sunt factorii ce o determină?

Antreprenorii propun consumatorilor bunuri şi servicii noi, dar au succes doar atunci când
cumpărătorii doresc produsele oferite şi au posibilitatea să le cumpere. Unele bunuri şi servicii
ţin de dorinţele de moment: cum apar, aşa şi dispar, spre deosebire de altele care durează în timp
şi, eventual, cresc în preţ. Indiferent de faptul sub ce formă apar pieţele, acestea determină preţul
de piaţă. Fiecare preţ orientează alegerile cumpărătorilor în economia de piaţă. Cum se creează
preţurile pe piaţă? Puteţi afla răspunsul cu ajutorul a două noţiuni, numite cerere şi ofertă. În
această unitate vom începe cu studierea cererii.

TEMA 1. CE REPREZINTĂ CEREREA?

Fiecare dintre noi atunci când mergem la piață și negociem prețul produselor (de exemplu
a cartofilor) avem un comportament economic. La fel, atunci când intrăm în magazin și ne place
o pereche de pantofi, dar nu o cumpărăm pentru că apreciem că prețul este prea mare, sau când
ne bucurăm de o reducere cu ocazia lichidării stocurilor. Acest comportament economic aparține
consumatorului rațional, care caută să-și maximizeze satisfacția cu venitul de care dispune. În
unitatea precedentă am studiat consumatorul individual prin prisma conceptelor de utilitate,
buget și program de consum. Unitatea care urmează, abordează consumatorul în calitatea sa de
purtător al cererii de bunuri și servicii exprimate pe piață.
Fiecare dintre noi suntem consumatori cumpărători, purtători ai cererii, și trebuie să luăm
decizii raționale în privința achizițiilor noastre. Studiul acestei subunități vă va asigura
competențe care vă vor permite:
 înțelegerea situațiilor în care nevoile noastre se manifestă ca cerere;
 descrierea relației dintre modificarea prețului și a cantității cerute dintr-un bun;
 determinarea și explicarea sensului modificării cererii unor bunuri în diferite situații.
Așa cum ați învățat până acum, cele mai multe nevoi ale noastre sunt satisfăcute prin
intermediul pieței. Adică se manifestă ca cerere. Dar ce este cererea? În sens uzual, cuvântul a
cere înseamnă a ordona cuiva să facă ceva. „Eu cer să mi se restituie banii”, spune un
cumpărător supărat. „Cerem drepturile noastre”, exclamă un grup de protestatari. Și, de exemplu,
dacă cereți colegului vostru să vă împrumute, pentru o oră, un pix, iar în pauză mergeți la librărie
și cumpărați pixul de care aveți nevoie, atunci, în sens economic, ați cerut pixul numai la
librărie. Cererea se referă la manifestarea trebuințelor pe piața bunurilor și al serviciilor. În
economie cuvântul cerere se referă doar la cantitatea unui anumit bun sau serviciu pe care
consumatorii doresc şi sunt în stare s-o cumpere, la diferite preţuri posibile într-un anumit timp.

Cererea reprezintă cantităţile de un anumit bun sau serviciu

pe care consumatorii doresc şi sunt în stare să le cumpere
la diferite preţuri posibile într-o perioadă de timp.

Cererea şi „dorinţa” nu sunt acelaşi lucru. Aţi putea dori o maşină nouă sau nişte haine noi,
însă, în sens economic, aveţi cerere pentru aceste lucruri doar atunci când dorinţa se îmbină cu
posibilitatea de a le cumpăra. Dacă preţul la îngheţata ta preferată ar creşte la 10 lei, probabil, vei
cumpăra mai puţin. Din contra, vei cumpăra mult mai multă îngheţată la un preţ de 50 de bani.
Atunci care este cererea ta pentru îngheţată? Este oare cantitatea (dacă există) pe care ai

65
cumpăra-o la preţul de 10 lei sau cea pe care ai cumpăra-o la preţul de 50 de bani? Sau poate este
cantitatea pe care ai fi cumpărat-o la alte preţuri posibile? Cererea ta pentru îngheţată se
constituie, de fapt, din toate aceste cantităţi şi preţuri.

Cererea pentru un bun reprezintă toate cantitățile dorite din acel bun,
care pot fi cumpărate, în anumite condiții de timp și spațiu, la diferite
niveluri ale prețurilor acelui bun.

TEMA 2. DE CE OAMENII CUMPĂRĂ MAI MULTE PRODUSE LA UN PREŢ MAI

MIC ŞI MAI PUŢINE LA UN PREŢ MAI MARE?
Satisfacerea nevoilor cumpărătorilor este condiționată de schimbarea propriilor lui resurse.
Dacă pe piață există mărfuri dorite de consumator, puterea de cumpărare a consumatorului
depinde de prețul bunului sau al serviciului și de veniturile sale. Prețul și venitul sunt factorii
economici care acționează asupra cererii. Acoperirea bănească a dorințelor noastre permite
manifestarea cererii solvabile.
Să presupunem că vi s-a făcut foame și că doriți să cumpărați o chiflă. Intrați în magazin,
dar constatați că prețul afișat pentru o chiflă este de 2,5 lei, ceea ce depășește cei 2 lei de care
dispuneți. Părăsiți magazinul și intrați la cofetăria de vizavi, unde aceeași chiflă costă 1,5 lei. Vă
hotărâți să cumpărați. Abia acum, când vă și permiteți să plătiți marfa, dorința voastră se
transformă în cerere. Astfel acționează și alți consumatori care își vor permite și vor dori să
obțină aceeași satisfacție - o chiflă - cu un sacrificiu (preț) mai mic. Cu alte cuvinte, se poate
cumpăra o cantitate mai mare dintr-un bun la un preț mai mic și o cantitate mai mică la un preț
mai mare.

Legea generală a cererii exprimă relația inversă (negativă) între cantitatea cerută dintr-un
anumit bun și prețul bunului respectiv. Aceasta înseamnă că, dacă:

 Plecând
Prețul crește, cantitateanostru,
de la exemplul cerutăreferitor
scade, ceea ce reflectă
la cererea contracția
pentru cererii.
chiflă într-o zi, la magazinele
 Prețul scade, cantitatea cerută crește, ceea ce reflectă extinderea cererii.
dintr-o anumită zonă, presupunem că întâlniți situația prezentată în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1.

Prețul unei chifle, lei Numărul de chifle cerute Numărul total de chifle
cerute
1,5 1000 4370
2,0 950 3370
2,5 900 2420
3,0 700 1520
3,5 500 820
4,0 200 320
4,5 100 120
66
 5,0 20 20

Să examinăm cererea pentru chifle. În coloana doi al tabelului 6.1 sunt arătate cantitățile de
chifle pe care consumatorii ar cumpăra la diferite niveluri de preţ. În coloana trei al tabelului este
prezentată cantitatea totală de chifle cerute de consumatori la toate nivelurile prețului. Aceasta se
determină însumând cantitățile cerute la prețuri mai mici cu cele cerute la prețuri mai mari. De
exemplu, cine este dispus să cumpere la prețul de 5 lei cu atât mai mult va fi dispus să plătească
4,5, 4, 3,5, 2,5, 2 sau 1,5 lei. Deci, numărul total ce chifle cerute (sau cererea totală) va fi: 20 (la
prețul de 5 lei)+100 (la prețul de 4,5 lei)+200 (la prețul de 4 lei)+500 (la prețul de 3,5 lei)+700
(la prețul de 3 lei)+900 (la prețul de 2,5 lei)+950 (la prețul de 2,0 lei)+1000 (la prețul de 1,5
lei)=4370 chifle.
Prezentarea grafică a datelor din tabelul 6.1 permite determinarea curbei cererii (figura
6.1). Aceasta rezultă din asocierea cifrelor referitoare la numărul de chifle cerute (Q), înscrise pe
abscisă, cu cele referitoare la nivelul prețului, înscrise pe ordonată (P).

Figura 6.1. Curba cererii

Graficul din figura 6.1 reprezintă datele din tabelul 6.1. Fiecare punct de pe grafic
reprezintă un rând al coloanelor unu și doi din tabel, iar linia care uneşte punctele reprezintă
curba cererii. Astfel, cererea pentru chifle nu este doar un singur punct de pe curbă, ci toată
curba în întregime.

TEMA 3. CARE ESTE RELAŢIA ÎNTRE CEREREA INDIVIDUALĂ ŞI CEREREA

TOTALĂ?
Nu trebuie să punem semnul egal între cantitățile cerute la diferite niveluri ale prețului și
cererea pieței. Cererea pieței reprezintă toate cantitățile cerute la toate nivelurile posibile de
preț într-o anumită perioadă, într-un anumit loc

67
 În tabelul 6.1 primele două coloane reflectă toate cazurile de asociere preț-cantitate cerută,
respectiv cererea pieței. Cantitatea cerută la prețul de 1,5 lei, de exemplu, este de 1000 chifle în
timp ce cererea totală a pieței din acea zonă, în ziua respectivă, este de 4370 de chifle.
Relația negativă dintre modificarea prețului și a cantității cerute (celelalte condiții ale
cererii fiind constante) poate fi evidențiată pe baza unei funcții numită funcția cererii.
Funcția cererii:

Qd =a−b × P
Unde:
a și b reprezintă constante;
Q d - cantitatea cererii
P - prețul

De exemplu, în cazul unei cereri date, dacă a=220 și b=4, atunci funcția cererii unui bun ar
Q
fi: d =220−4 × P . Dând valori prețului, am putea genera tabelul 6.2 al cererii acestui bun.

Tabelul 6.2
Preț (unități monetare) 1 2 3 4 5 6
Cantitate cerută ( număr unități de bun cerut) 216 212 208 204 200 196

În acest caz funcția arată că, dacă prețul crește cu o unitate monetară, cantitatea cerută
scade cu 4 unități din acel bun și invers, dacă prețul scade cu o unitate monetară, cantitatea
cerută crește cu 4 unități din acel bun.

TEMA 4. СE FACTORI INFLUENŢEAZĂ CEREREA?

Până acum am studiat modificarea cantității cerute în funcție de modificarea prețului,
considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta comportamentul consumatorilor.
Însă cererea pentru un bun se poate modifica și în condițiile în care prețul acestuia nu se
modifică. De ce? Economiștii spun că se modifică condițiile cererii.
Aceste condiții, altele decât prețul respectiv, pot fi grupate în condiții de natură
economică și extraeconomică. Din prima categorie fac parte: venitul cumpărătorului și
modificarea prețurilor altor bunuri. Din a doua categorie fac parte: sezonul, moda, preferințele
cumpărătorilor, numărul cumpărătorilor, tradițiile, așteptările cumpărătorilor.

68
 CONDIȚIILE CERERII

Economice Extraeconomice

Venitul Preferințele, Numărul

Sezonul, mediu Tradițiile, așteptările
cumpărătorilor obiceiurile cumpărătorilor
cumpărătorilor

Prețul altor bunuri

A. Condiții economice a cererii

Venitul consumatorului: în general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără mai
mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puțin. Astfel, dacă venitul crește, cererea crește; o
scădere a venitului poate diminua cererea.
Dar nu în toate cazurile o creștere de venit generează o creștere a cererii. În funcție de
reacția cererii la modificarea venitului, economiștii împart bunurile în bunuri normale și bunuri
inferioare.
Dacă la creșterea venitului, crește cererea pentru un bun, acel bun
este un bun normal.

Dacă creșterea venitului conduce la scăderea cererii pentru un bun,

bunul este inferior.

În categoria bunurilor normale intră unele produse alimentare precum carnea, dulciurile,
băuturile răcoritoare, unele produse nealimentare (de exemplu, îmbrăcămintea sau unele
servicii).

În categoria bunurilor inferioare includem: pâinea, fasolea, cartofii, îmbrăcămintea second-

hand, etc.
Prețul altor bunuri: Există două categorii de bunuri:
 Substituibile – care pot fi folosite alternativ pentru satisfacerea aceeași nevoie, de
exemplu mierea de albini și zahărul, autoturismul personal și mijloacele de transport în
comun.
Ce se va întâmplă cu cererea pentru benzină dacă va creşte preţul la transportul public?
Schimbarea preţului unui produs va rezulta în schimbarea cererii la substituenţi. La creşterea
preţului la transportul public, conform legii cererii, oamenii îl vor folosi mai rar, substituindu-1

69
cu maşinile proprii, ceea ce va mări cererea pentru benzină şi va deplasa curba cererii spre
dreapta.
 Complimentare – sunt utilizate împreună pentru a satisface o nevoie, de exemplu
șireturile și adidașii, pixul și cerneala, automobilul și combustibilul.
Ce se va întâmpla cu cererea pentru combustibil dacă va creşte preţul la automobile? Dacă
preţurile la automobile vor creşte substanţial, conform legii cererii, oamenii vor cumpăra mai
puţine automobile şi, respectiv, se va micşora consumul de combustibil. În mod similar, dacă
preţul la automobile va scădea, conform legii cererii consumatorii vor cumpăra mai multe
automobile, atunci este posibil ca cererea pentru combustibil să crească.

B. Condiții extraeconomice
Sezonul şi mediul: Cererea pentru benzină poate creşte în unele perioade ale anului. în timpul
verii, când oamenii pleacă în concedii cu maşini şi rulote, de regulă, au nevoie de mai multă
benzină, indiferent de preţ.
Tradițiile, obiceiurile: Evident, moda se schimbă. Este posibil ca ghetele de baschet cu partea
de sus înaltă şi hainele largi să dispară pe un timp, pentru a reveni în actualitate mai târziu. La fel
şi mărcile de maşini, stilul de viaţă, locul de trai şi serviciul pot influenţa cererea pentru benzină.
Preferințele consumatorilor: O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui produs
va determina o creștere a cererii pentru produsul respectiv și invers. Firmele investesc sume mari
de bani în publicitate tocmai pentru a orienta preferințele consumatorilor în favoarea a ceea ce
produc. De asemenea, firmele care rezistă pe piață o perioadă îndelungată sunt cele care își
înnoiesc continuu produsele, deoarece apariția produselor noi, mai performante, diminuează
puternic cererea pentru produsele deja existente.
Așteptările cumpărătorilor: Dacă oamenii anticipează un deficit de computere sau o creştere a
preţurilor la ele în viitorul apropiat, se vor grăbi să le cumpere imediat, mărind cererea la
moment pentru bunurile date.
Numărul cumpărătorilor: Cererea pentru un produs este influenţată de numărul consumatorilor
din piaţă. Dacă populaţia comunităţii este în creştere, cererea pentru benzină ar putea să crească.
Alt exemplu, reducerea natalității în Republica Moldova determină o reducere a cererii de
îmbrăcăminte pentru copii.

TEMA 5. CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE MODIFICAREA CANTITĂŢII CERUTE

ŞI VARIAŢIILE CERERII?
Acțiunea tuturor acestor condiții poate conduce la variația cererii la același preț care se
manifestă grafic prin deplasarea curbei cererii. (figura 6.2)

70
 Preț

D3

P0 D1

D2

Q2 Q1 Q3 Cantitate cerută

Figura 6.2. Creșterea și reducerea cererii

Deplasarea curbei cererii din poziția Q1 în poziția Q3, adică la dreapta sus, semnifică o
creștere a cererii. Deplasarea curbei cererii din poziția Q 1 în poziția Q2, adică la stânga jos,
semnifică o scădere a cererii.
Pe scurt, cererea crește atunci când:
- Cresc veniturile consumatorilor.
- Se accentuează preferințele.
- Crește numărul consumatorilor.
- Crește prețul bunurilor substituibile sau scade prețul bunurilor complementare.
- Se anticipează o creștere a prețului, a venitului (în cazul bunurilor normale).
Evident, în situațiile inverse, cererea se va reduce.

TEMA 6. CE ESTE ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE PREŢ ŞI CARE SUNT

FACTORII CE O DETERMINĂ?
După cum am arătat anterior, există o relație inversă între sensul modificării prețului și
sensul modificării cantității cerute. Să presupunem că un litru de lapte şi un litru de băuturi
răcoritoare costă 2,00 lei fiecare. Dacă preţul acestora va creşte de la 2,00 la 3,00 lei, oamenii
vor cumpăra mai puţin, atât lapte, cât şi băuturi răcoritoare. Însă chiar dacă creşterea preţului este
identică, micşorarea vânzărilor de băuturi răcoritoare va fi mult mai mare decât micşorarea
vânzărilor de lapte. Aceasta se explică prin faptul că oamenii se pot lipsi mai uşor de răcoritoare
decât de lapte. Cantitatea de lapte cumpărată este mai puţin sensibilă la schimbarea preţului decât
cantitatea de băuturi răcoritoare.
Economiştii ar spune că cererea pentru răcoritoare este mai elastică decât cererea pentru
lapte. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară gradul de sensibilitate a cererii la
schimbarea preţului. În cazul unei cereri elastice în funcţie de preţ, o mică schimbare a preţului
cauzează o schimbare relativ mare (o „elasticizare”) a cantităţii cerute. Cererea inelastică
presupune o schimbare nesemnificativă a cantităţii la o modificare esenţială a preţului.

71
 Gradul de modificare a cantității cerute ca urmare a modificării
prețului, se numește elasticitatea cererii în funcție de preț.

Pentru măsurarea acestei elasticități putem utiliza coeficientul de elasticitate a cererii la

preț (E Dp ).

∆ QD

E Dp =
∆ % QD
sau E DP =
( )
−
QD
×100
0

∆ %P
( ∆PP )× 100
0

Unde:

∆ Q D- reprezintă modificarea absolută a cantității cerute, adică: ∆ Q D =Q D −QD ;

1 0

Q D - cantitatea cerută inițial, la prețul anterior P0 ;

0

Q D - cantitatea cerută după modificarea prețului, la nivelul prețului actual P1;

1

∆Q D
∆ % QD - modificarea relativă a cantității cerute, adică: ∆ % Q D =
( )
QD 0
×100 ;

∆ P - modificarea absolută a prețului, respectiv: ∆ P=P1−P0;

∆ % P - modificarea relativă a prețului, adică: ∆ % P= ( ∆PP )× 100.

0

În fața fracției se pune semnul minus întrucât, așa cum ați văzut, există o relație negativă
între sensul modificării prețului și cel al modificării cantității cerute.

În funcție de reacția cererii la modificarea prețului, se deosebesc mai multe tipuri de

elasticitate a cererii la preț:

A) Cerere elastică la preț. Dacă cererea este elastică la preț, atunci modificarea prețului cu
un anumit procent determină modificarea cantității cerute în sens opus, dar cu un
procent mai mare. Astfel, cererea este elastică, dacă E Dp >1, în valoare absolută.
Bunurile cu cerere elastică sunt, în general, bunurile ușor substituibile, față de care,
cumpărătorul nu este strict dependent. De exemplu: unele obiecte de îmbrăcăminte, unele
produse electronice, unele alimente și băuturi. În cazul exemplului nostru de mai sus, chifla face
parte din categoria bunurilor substituibile, cu cerere elastică putându-se înlocui cu biscuiți,
pateuri, pizza, etc.
B) Cerere inelastică la preț. Dacă cererea este inelastică la preț, atunci modificarea
prețului cu un anumit procent determină modificarea cantității cerute în sens opus, dar
cu un procent mai mic. Astfel, cererea este inelastică dacă E Dp <1, în valoare absolută.
De exemplu, au cerere inelastică mai ales bunurile de strictă necesitate sau unele produse
care sunt ieftine și au pondere mică în cheltuielile de consum. Cu cât consumatorul este mai
dependent de un bun, cererea lui va fi mai inelastică la preț.

72
 C) Cerere cu elasticitate unitară la preț. Dacă cererea este cu elasticitate unitară la preț,
atunci modificarea prețului cu un anumit procent determină modificarea cantității
cerute în sens opus, cu același procent. Astfel, cererea are elasticitate unitară la preț
dacă E Dp =1, în valoare absolută.
D) Cerere perfect elastică la preț. Dacă cererea este perfect elastică la preț atunci
modificarea oricât de mică a prețului determină o variație foarte mare a cantității
cerute. Este un caz limită care descrie tendința de variație a cererii. Când variația
prețului tinde spre zero, variația cantității cerute tinde spre infinit. Astfel, cererea este
perfect elastică la preț dacă E Dp =∞, în valoare absolută.
E) Cerere perfect inelastică la preț. Dacă cererea este perfect inelastică la preț atunci
modificarea prețului nu determină nici o modificare a cantității cerute (cererea este
rigidă). Acest tip de cerere apare o perioadă de timp foarte scurtă când cumpărătorii nu
se pot adapta la condițiile de pe piață. Astfel, cererea este perfect inelastică la preț dacă
E Dp =0, în valoare absolută.
De exemplu, în cazul unor oferte promoționale „în limita stocului disponibil” care sfârșesc
brusc, fără a lăsa cererii timpul necesar să se adapteze.

Să analizăm concluziile practice pe care le putem deduce din cunoașterea

elasticității cererii!

Cunoașterea elasticității cererii este importantă pentru firme, deoarece

încasările sale se modifică cu modificarea prețului tocmai în funcție de această elasticitate.
Orice producător tinde spre obținerea unui profit. Este motivul pentru care, înainte de lua o
decizie de modificare a prețului, își face anumite calcule. Ceea ce îl interesează este calculul
venitului care va fi încasat.

TR=P × Q

Unde:
TR – este venitul încasat de vânzător în urma vinderii mărfii;
P – prețul mărfii;
Q – cantitatea vândută de marfă.
Dacă cererea este elastică în funcție de preț, când prețul se modifică într-un sens, venitul total
încasat de vânzător se modifică în sens invers. Adică, producătorul care se confruntă cu o cerere
elastic (de exemplu, producătorii de îmbrăcăminte, de electrocasnice, etc.) își poate spori
veniturile prin reducerea prețului de vânzare a mărfii.
Dacă cererea este inelastică în funcție de preț, când prețul se modifică într-un sens, venitul
total încasat de vânzător se modifică în același sens. Adică, producătorul care se confruntă cu o
cerere inelastică (de exemplu, producătorii de combustibili, de medicamente, etc.) își poate spori
veniturile prin creșterea prețului de vânzare a mărfii.

REZUMAT
În economie cererea reprezintă cantităţile de produse pe care o persoană
doreşte şi este în stare să le cumpere la diferite niveluri de preţ într-un anumit
73
timp. Oamenii cumpără mai multe produse la preţuri mai joase, decât la preţuri mai ridicate,
conform legii cererii.
Cererile individuale ale oamenilor se îmbină formând cererea totală. Gradul de sensibilitate
a cererii la schimbarea preţului unui bun sau serviciu exprimă elasticitatea cererii în funcţie de
preţ. Când o mică schimbare a preţului rezultă într-o schimbare mare a cantităţii cerute, cererea
este elastică. În acest caz, majorarea preţului reprezintă micşorarea venitului total (preţul
înmulţit la cantitate). Când influenţa preţului este mică, cererea este inelastică şi un preţ mai
înalt sporeşte venitul total.
Variaţia preţului rezultă în modificarea cantităţilor cerute, pe când o variaţie a cererii
înseamnă că oamenii doresc să cumpere diferite cantităţi de produs la fiecare nivel de preţ
posibil. Schimbarea cererii este reprezentată grafic printr-o deplasare a curbei cererii spre
dreapta sau spre stânga. Din contra, variaţia preţului presupune o mişcare de-a lungul curbei
cererii.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

În unitatea următoare, intitulată „Oferta”, veţi afla de ce preţurile de piaţă au o influenţă
puternică şi asupra cantităţilor de bunuri şi servicii oferite pentru vânzare de către diferite firme.

II. Oferta

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Ce reprezintă oferta şi ce exprimă legea ofertei?
De ce producătorii tind să vândă mai mult la preţuri înalte şi mai puţin la preţuri scăzute?
Care este relaţia între oferta totală şi ofertele individuale ale vânzătorilor?
Care este diferenţa dintre modificarea cantităţii oferite şi variaţia ofertei?
Ce exprimă elasticitatea ofertei în funcţie de preţ şi care sunt factorii determinanţi?

Economia contemporană gravitează în jurul pieței, iar trei dintre cele mai importante
componente ale pieței sunt cererea, oferta și prețul. Despre cerere am discutat în unitatea
anterioară. Am studiat că cumpărătorii cumpără bunuri și servicii în funcție de prețul acestora și
nevoile lor. La rândul său, producătorii vor să fie plătiţi pentru costurile implicate în producerea
bunurilor şi serviciilor. Afirmaţia este general valabilă şi pentru prăjitura de la cofetărie, şi
pentru tricourile preferate de adolescenţi, şi pentru filmele de la cinematograf, şi pentru benzina
consumată de motocicleta sau maşina familiei. Studiind această unitate veți înțelege cum
reacționează oferta la modificarea condițiilor pieței.
TEMA 1. CE REPREZINTĂ OFERTA ŞI CE EXPRIMĂ LEGEA OFERTEI?
În economia de piață cea mai mare cantitate a bunurilor și serviciilor produse este destinată
pieței și face obiectul ofertei.
Oferta exprimă diferite cantităţi de marfă pe care producătorul este dispus şi are
posibilitatea să le vândă la diferite preţuri posibile într-un anumit timp. Pe piață oferta reprezintă
toate cantitățile dintr-un bun pe care agenții economici sunt dispuși să le producă pentru vânzare
la toate nivelurile posibile de preț într-o perioadă determinată de timp și un spațiu geografic dat.

74
 La baza formării ofertei pe piață stau resursele și factorii de producție. Astfel,
comportamentul producătorilor este determinat de:
Modificarea prețurilor la factorii de producție - creșterea acestora reprezintă o
constrângere pentru producători, care conduce la scăderea volumului producție;
Modificarea prețului de vânzare a bunurilor - creșterea acestora îi stimulează pe
producători, care au tendința de a crește oferta.

De menționat, că cantitatea oferită nu se confundă cu cantitatea vândută.

Cantitatea oferită reprezintă tot ce producătorul intenționează să vândă, iar
cantitatea vândută reprezintă acea cantitate pentru care producătorul reușește să
găsească cumpărători. Cantitatea vândută efectiv este în directă dependență cu
nivelul cantității cerute pe piață.
Formarea ofertei este rezultatul activității producătorului, dar și al intermediarilor.
Producătorul asigură realizarea procesului de producție a bunurilor economice:
achiziționarea factorilor de producție necesari, organizarea activității de obținere a bunurilor și al
serviciilor, studiul cererii pe piață cu scopul de a veni în întâmpinarea nevoilor de consum,
diversificarea produselor, etc.
Intermediarii sunt agenții economici care mijlocesc relațiile economice între producător și
furnizori, finanțatori, comercianți, clienți consumatori. Intermediarii pot îndeplini următoarele
funcții:
 Finanțarea activității economice (continuarea, extinderea, înnoirea tehnologică, ridicarea
nivelului de calificare și de pregătire a personalului, etc.).
 Promovarea produselor prin organizarea activităților publicitare.
 Asigurarea rețelei de transport prin care bunurile și serviciile parcurg spre consumator.
 Asigurarea rețelei de vânzare prin amenajarea de spații adecvate și personal calificat
pentru ca bunurile și serviciile oferite să fie efectiv vândute.
Oferta pe piață să manifestă printr-o anumită mărime și structură. Aceste caracteristici ale
ofertei sunt dinamice, se modifică în funcție de modificările unor factori care definesc orice
piață( condițiile de producție și distribuție, respectiv cerințele consumatorilor). Cei mai
importanți factori care influențează dinamica ofertei este prețul.
La niveluri ridicate ale prețului, acceptat de cumpărător, vânzătorii sunt dispuși să ofere o
cantitate mai mare de mărfuri. La nivele scăzute de preț, acceptat de cumpărători,
disponibilitatea de a produce și de a vinde este mai mică.

LEGEA OFEREI – redă relația directă, pozitivă dintre preț și

cantitatea oferită.
Dacă prețul crește, cantitățile oferite cresc.
Dacă prețul scade, cantitățile oferite scad.

Această relație pozitivă dintre cantități oferite și diferite niveluri ale prețului se referă la
funcția ofertei.

75
 Funcția ofertei:
Q s =a+b × P
Unde:
a și b reprezintă constante;
Qs - cantitatea ofertei;
P – prețul.

Să ilustrăm această relație printr-un exemplu al ofertei pe piața unui anumit tip de tablete
de ciocolată. Presupunem, că toate cantitățile de tablete de ciocolată pe care magazinele din zonă
sunt dispuse să le vândă la diferite niveluri ale prețului pot fi prezentate în tabelul 6.3.

Tabelul 6.3
Oferta de ciocolată
Prețul unei tablete de Cantitatea oferită (număr Cantitatea totală de tablete
ciocolată (lei ) de tablete) de ciocolată oferită
1,25 50 50
1,5 80 130
1,75 130 260
2 180 440
2,25 240 680
2,5 300 980
3 360 1340
4 400 1740
Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 6.3 permite determinarea curbei ofertei. (figura
6.3) Această curbă rezultă din asocierea cifrelor referitoare la numărul de tablete de ciocolată
(coloana doi din tabelul 6.3), înscrise pe abscisă cu cele referitoare la nivelul prețului (coloana
unu din tabelul 6.3), înscris pe ordonată.
4,00 S

3,00
P rețu l u n ei cio co la te

2,50

2,25

2,00

1,75

1,50

1,25

0 50 80 130 180 240 300 360 400

Cantitatea oferită

Figura 6.3. Curba ofertei de ciocolată

76
 Oferta totală de piață se determină însumând cantitățile oferite la prețuri mai mici cu cele
oferite la prețuri mai mari. De exemplu, cine este dispus să vândă la preț mai mic de 1,25 lei cu
atât mai mult va fi dispus să vândă la prețuri mai mari, respectiv de 1,5; 1,75; 2; 2,25; 2,5; 3 sau
4 lei. Deci oferta totală de pe piața va fi formată din:

Oferta totală=50 ( la prețul de 1,25 lei ) +80 ¿

TEMA 2. CARE ESTE RELAŢIA ÎNTRE OFERTA TOTALĂ ŞI OFERTELE

INDIVIDUALE ALE VÂNZĂTORILOR?
Legea ofertei este valabilă pentru toţi producătorii, deşi nu toţi reacţionează în acelaşi mod
la o anumită schimbare a preţului, întrucât şi costurile diferă de la producător la producător. Toţi
producătorii suportă costuri mai mari la mărirea volumului de producţie şi sunt dispuşi să vândă
o cantitate mai mare de bun la preţuri mai înalte, decât la preţuri mai joase.
Pe piață oferta apare sub următoarele forme:
Oferta individuală - cantitatea pe care un producător dorește și poate să
o vândă dintr-un anumit bun de-a lungul unei perioade de timp determinate.

Oferta pieței – ce rezultă din însumarea ofertelor individuale.

TEMA 3. CE EXPRIMĂ ELASTICITATEA OFERTEI ÎN FUNCŢIE DE PREŢ ŞI CARE

SUNT FACTORII DETERMINANŢI?
Ca şi curbele cererii, curbele ofertei iau diferite forme în funcţie de elasticitatea lor. Dacă o mică
variaţie a preţului influenţează puternic asupra cantităţii produsului oferit, oferta este elastică.
De exemplu, numărul de pui pe care producătorii sunt dispuşi să-i vândă
ar putea creşte brusc odată cu creşterea preţului. Datorită faptului că
crescătorii de pui pot mări destul de repede resursele investite în producţia
de pui fără o mărire considerabilă a costurilor, chiar şi o ridicare
neînsemnată a preţului la pui ar putea însemna creşterea semnificativă a
ofertei de pui. În acest caz, oferta este elastică.

În alte situaţii, o mică schimbare a preţului influenţează nesemnificativ

cantitatea oferită, deci oferta este inelastică. Benzina ne oferă un
exemplu. Dacă preţul benzinei se măreşte nesemnificativ, producătorii
pot mări puţin cantitatea de benzină oferită doar pe baza rezervelor. O
creştere mare a cantităţii oferite este posibilă numai prin extragerea unor
volume mai mari de petrol, însă necesită timp şi investiţii suplimentare şi
presupune o creştere mare a costurilor de producţie. Producătorii vor
recurge la aceste strategii doar în cazul unei creşteri substanţiale a preţurilor.
Prin urmare, cu cât mai uşor şi mai rapid pot asigura firmele procesul de producţie cu
resurse suplimentare ca răspuns la creşterea preţului, cu atât mai elastică va fi oferta produsului.

77
Cu cât este mai mare intervalul de care au nevoie producătorii pentru a schimba felurile şi
cantităţile de resurse utilizabile, cu atât mai mică va fi elasticitatea ofertei.
Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea ofertei ca urmare a
acțiunii factorilor care o influențează.

Principalul factor care determină elasticitatea ofertei este

prețul.

Economiștii măsoară sensibilitatea ofertei la modificarea prețului cu ajutorul coeficientului

de elasticitate a ofertei la preț (E Sp ).

∆ QS

E Sp =
∆ % QS ( )
sau E Sp=
QS 0
× 100

∆ %P ∆P
( )
P0
×100

Unde:
∆ Q S- reprezintă modificarea absolută a cantității oferite, adică: ∆ Q S=Q S −Q S ;
1 0

Q S – cantitatea oferită inițial, la prețul anterior P0 ;

0

Q S – cantitatea oferită după modificarea prețului, la nivelul prețului actual P1;

1

∆ QS
∆ % Q S – modificarea relativă a cantității oferite, adică: ∆ % QS =
( )
QS 0
× 100;

∆ P – modificarea absolută a prețului, respectiv: ∆ P=P1−P0;

∆P
∆ % P – modificarea relativă a prețului, adică: ∆ % P= ( )
P0
× 100.

În funcție de sensibilitatea ofertei la modificarea prețului se disting mai multe tipuri de

elasticitate a ofertei la preț:
A) Ofertă elastică la preț. Dacă oferta este elastică la preț, atunci modificarea prețului cu un
anumit procent determină modificarea cantității oferite în același sens, dar cu un procent
mai mare. Astfel, oferta este elastică, dacă E Sp >1.
B) Ofertă inelastică la preț. Dacă oferta este inelastică la preț, atunci modificarea prețului cu
un anumit procent determină modificarea cantității oferite în același sens, dar cu un procent
mai mic. Astfel, oferta este inelastică, dacă E Sp <¿1.
C) Ofertă cu elasticitate unitară la preț. Dacă oferta este unitar elastică la preț, atunci
modificarea prețului cu un anumit procent determină modificarea cantității oferite în
același sens, cu același procent. Astfel, oferta este unitar elastică, dacă E Sp =1.
D) Ofertă perfect elastică la preț. Dacă oferta este perfect elastică la preț atunci modificarea
oricât de mică a prețului determină o variație foarte mare a cantității oferite. Este un caz
limită care descrie tendința de variație a ofertei. Când variația prețului tinde spre zero,
variația cantității oferite tinde spre infinit. Astfel, oferta este perfect elastică la preț dacă E Sp
=∞.
78
 E) Ofertă perfect inelastică la preț. Dacă oferta este perfect inelastică la preț atunci
modificarea prețului nu determină nici o modificare a cantității oferite (oferta este rigidă).
Acest tip de ofertă apare o perioadă de timp foarte scurtă când ofertanții nu au timp să se
adapteze la condițiile de pe piață sau în situații când există blocaje ( de resurse, tehnologii
sau de altă natură ) care nu permit creșterea ofertei. Astfel, oferta este perfect inelastică la
preț dacă E Sp =0.

TEMA 4. CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE MODIFICAREA CANTITĂŢII OFERITE

ŞI VARIAŢIA OFERTEI?
Uneori, la aceleași prețuri, producătorii oferă o cantitate mai mare sau mai mică de bunuri.
Aceasta se întâmplă întrucât deciziile lor sunt influențate de alți factori decât prețul numiți
factori non - preț sau condiții non - preț ai ofertei.

Prețul factorilor de
Productivitatea sau Numărul producție și
eficiența utilizării producătorilor costurile
factorilor de producție producătorilor
aflată sub impactul
tehnologiilor folosite

CONDIȚII ALE
OFERTEI

Așteptările
Impozitele și producătorilor
Condițiile naturale subvențiile privind evoluția
prețurilor

Schimbarea costului de producţie

Multe firme investesc în cercetări pentru perfecţionarea metodelor şi strategiilor de
producţie, găsirea unor materiale mai bune şi mai puţin costisitoare, elaborarea utilajelor mai
eficiente cu scopul de a reduce costurile de producţie. Dacă în urma acestor eforturi costul de
producţie se micşorează, vânzătorii vor avea posibilitatea să ofere mai multe produse la orice
preţ posibil. O creştere a costurilor de producţie va avea un efect invers - oferta se va micşora.

Schimbarea numărului de vânzători sau producători

Când pe piaţă apar întreprinderi noi, oferta creşte. De exemplu, creşterea solicitărilor
pentru computere şi modeme a generat o creştere a numărului de companii-producătoare şi
firme-distribuitori.

79
 Aşteptările privind variaţia preţurilor
Dacă producătorii anticipează o creştere a preţurilor la produsele lor, ei ar putea să-şi
schimbe imediat ofertele. Să presupunem că producătorii de petrol aşteaptă o creştere
spectaculoasă a preţurilor în anii următori şi îşi micşorează extragerile curente, intenționând
vânzări la preţuri mai mari în viitor.

Productivitatea sau eficiența utilizării factorilor de producție

Când productivitatea crește, de exemplu, pe baza îmbunătățirii tehnologiilor, oferta crește.
Scăderea productivității contribuie la scăderea ofertei.

Condițiile naturale
De exemplu, o vară însorită va mări oferta de struguri, în timp ce una ploioasă o reduce.
Fenomenele naturale precum inundațiile, furtunile, cutremurele acționează, de regulă, în direcția
reducerii ofertei. Condițiile naturale favorabile pot majora oferta.

Impozitele și subvențiile
Astfel, creșterea impozitului poate descuraja producătorii și va contribui la scăderea
ofertei. Scăderea impozitelor poate fi un instrument al creșterii ofertei.
Subvențiile influențează pozitiv oferta. Ele reprezintă sume de bani cu ajutorul cărora
statul ajută pe unii producători. Dacă acestea cresc, oferta crește.
Modificarea ofertei în funcție de preț nu deplasează curba ofertei. Este vorba doar de
extinderea (când prețul crește), respectiv contracția ofertei (când prețul scade). În situația dată
economiștii vorbesc despre modificarea cantității oferite.
Creșterea și descreșterea ofertei este determinată de modificarea factorilor (condițiilor) non
- preț al ofertei, care grafic se reprezintă prin deplasarea în spațiu al curbei ofertei. Dacă, prin
acțiunea factorilor non - preț al ofertei, la toate nivelurile de preț, cantitățile oferite cresc,
spunem că oferta pieței crește și curba ofertei se deplasează la dreapta. Dacă, la toate nivelurile
de preț, ca efect al acțiunii factorilor non - preț, cantitățile oferite scad, spunem că oferta pieței
scade și curba ofertei se deplasează la stânga.

80
Preț (P)
S1 S0

S2

Cantitatea
QS oferită (Q)
QS0 QS2
1

Figura 6.5. Modificarea ofertei

De exemplu, dacă se scumpesc resursele energetice și materiile prime utilizate

pentru producerea unui bun economic, costurile producătorilor cresc. Unii
producători își retrag activitatea, alții renunță să mai producă sau sunt eliminați de
pe piață. Numărul producătorilor scade. La toate nivelurile de preț, cantitățile
oferite scad.
Grafic, avem de-a face cu o nouă curbă a ofertei bunului dat S1 deplasată la
stânga față de curba inițială a ofertei S0 (vezi figura 6.5).
Dacă dimpotrivă, costurile unitare scad ( pentru că se reduce prețul factorilor de
producție, se descoperă tehnologii performante, scad impozitele, cresc subvențiile,
etc.) producătorii sunt stimulați să producă mai mult pe piață. La orice nivel de
preț, cantitățile oferite cresc. Oferta pieței crește și curba ofertei se deplasează la
dreapta, de la S0 la S2 (vezi figura 6.5).

REZUMAT

81
 În economie oferta reprezintă cantităţile de produse pe care producătorul este dispus şi are
posibilitate să le vândă la nivelurile posibile de preţ într-o perioadă de timp. Conform legii
ofertei, producătorii vor vinde mai mult la preţuri mai mari, decât la preţuri mai mici.
Totalitatea ofertelor individuale ale vânzătorilor formează oferta totală. Gradul de
sensibilitate a ofertei faţă de variaţiile preţului exprimă elasticitatea ofertei în funcţie de preţ.
Când preţul influenţează puternic cantitatea de marfă oferită, oferta este elastică, iar atunci când
influenţa preţului este mică, oferta este inelastică. Oferta este mai elastică atunci când resursele
pot fi mai uşor atrase în procesul de producţie. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ mai depinde
şi de intervalul de timp necesar producătorilor pentru a mări sau a micşora volumul producţiei, în
cazul unor schimbări ale preţului. Cu cât mai de durată sunt ajustările necesare, întreprinse de
producători, cu atât mai inelastică tinde să fie oferta.
Variaţia preţului ce condiţionează schimbările cantităţii de produse oferite (care nu
reprezintă o schimbare a ofertei) se reprezintă grafic prin deplasarea de-a lungul curbei ofertei.
Variaţia ofertei presupune că producătorii modifică cantităţile oferite la toate preţurile posibile.
Grafic schimbarea ofertei reprezintă o deplasare a curbei spre stânga sau spre dreapta. Factorii
care pot schimba (deplasa) oferta sunt: costurile de producţie, numărul vânzătorilor, aşteptările
privind variaţia preţurilor, productivitatea sau eficiența utilizării factorilor de producție,
condițiile naturale, impozitele și subvențiile, etc.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

În unitatea următoare, „Mecanismul de funcționare a pieței”, veţi corela cererea cu oferta
pentru a vedea modul în care liberul schimb creează preţurile de piaţă şi veţi afla despre funcţiile
importante pe care le îndeplinesc preţurile în economia de piaţă.
UNITATEA VII. MECANISMUL DE FUNCȚIONARE A PIEȚEI
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Cum echilibrează cererea şi oferta cantitatea de produse pe care cumpărătorii sunt dispuşi să
o procure cu cantitatea de produse pe care vânzătorii sunt dispuşi să o vândă?
Ce reprezintă deficitul şi surplusul şi cum pot fi depăşite prin concurenţă?
Cum reuşesc preţurile de echilibru ale pieţei să repartizeze bunurile şi serviciile?
Cum motivează preţurile de piaţă producţia de bunuri şi servicii?
Cum influenţează schimbarea cererii şi a ofertei preţul de echilibru?
Cum furnizează preţurile de piaţă informaţii şi stimulente pentru consumatori şi producători?

Indiferent de faptul cum apar pieţele, ele generează preţuri de piaţă care orientează
opţiunile consumatorilor şi ale producătorilor. Cum anume „procedează” pieţele? Cum se
creează preţurile pe piaţă? Putem afla răspuns la aceste întrebări corelând conceptele cererii şi
ale ofertei din unitățile precedente.

TEMA 1. CUM ECHILIBREAZĂ CEREREA ŞI OFERTA CANTITATEA DE

PRODUSE PE CARE CUMPĂRĂTORII SUNT DISPUŞI SĂ O PROCURE CU
CANTITATEA DE PRODUSE PE CARE VÂNZĂTORII SUNT DISPUŞI SĂ O VÂNDĂ?
Vom combina în continuare cunoștințele dobândite cu privire la cerere și ofertă pentru a
înțelege mecanismul general de funcționare a pieței bunurilor și al serviciilor și cel de formare

82
liberă a prețurilor. Vom presupune că, pe piața merelor, cantitățile cerute și cantitățile oferite la
diferite niveluri ale prețurilor se prezintă astfel:
Tabelul 7.1.

Prețul Cantitatea Cantitatea Cerere- Excesul de Tendințele

unui kg de cerută oferită ofertă cerere sau de privind prețul
mere (kg) (kg) satisfăcute ofertă unui kg de mere

1,5 1050 100 100 Exces de cerere Creșterea

prețului
2,0 980 150 150 Exces de cerere Creșterea
prețului
2,5 900 250 250 Exces de cerere Creșterea
prețului
3,0 700 400 400 Exces de cerere Creșterea
prețului
3,5 500 500 500 0 Echilibrul pieței
4,0 200 700 200 Exces de ofertă Scăderea prețului
4,5 100 800 100 Exces de ofertă Scăderea prețului
5,0 50 1000 50 Exces de ofertă Scăderea prețului

Puteți observa în tabelul 7.1 că, conform legii cererii, consumatorii vor cumpăra mai puţine
mere dacă preţul acestuia creşte. Conform legii ofertei, producătorii de mere sunt dispuși să
vândă mai multe mere dacă preţul acestora creşte. Preţul influenţează în mod diferit cantitatea de
cerere şi ofertă. În timp ce un preţ mai înalt stimulează vânzătorii să vândă o cantitate mai mare
de mere, pe cumpărători îi face să cumpere mai puţin.
S-ar părea că vânzătorii şi cumpărătorii nu se pot înţelege asupra cantităţilor de mere pe
care vor să le cumpere şi să le vândă. În realitate, însă, există un preţ la care vânzătorii sunt
dispuşi să vândă cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere. Acesta este preţul la
care cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei, punctul de intersecţie al curbelor cererii şi
ofertei. Aşadar, la preţul de 3,5 lei/kg firmele sunt dispuse să vândă, iar consumatorii sunt
dispuşi să cumpere 500 kg de mere. Economiştii numesc acest punct preţul de echilibru, preţul
care echilibrează sau „reglează” piaţa.
Grafic, echilibrul se stabilește în punctul de intersecție a curbei cererii cu curba ofertei,
după cum urmează:

83
 Preț

5,0
D Exces de ofertă S

4,5

4,0

E
3,5

3,0

2,5

2,0
Exces de cerere

1,5

0 50 100 150 200 250 400 500 700 800 900 980 1000 1050
Cantitatea

Figura 7.1. Echilibrul pieței merelor.

Prețul corespunzător punctului de echilibru se numește preț de echilibru (Pe)

Cantitatea vândută și cumpărată la prețul de echilibru se numește
cantitatea de echilibru (Qe).
Prețul de echilibru și cantitatea de echilibru se numesc
parametri de echilibru al pieței.
Condiția de echilibru a pieței - cantitatea cerută (QD) este egală cu cantitatea oferită (QS) și
această cantitate reprezintă cantitatea de echilibru (Qe) sau QD=QS=Qe.

TEMA 2. CE REPREZINTĂ DEFICITUL ŞI SURPLUSUL ŞI CUM POT FI DEPĂŞITE

PRIN CONCURENŢĂ?
Concurenţa împinge preţul spre nivelul de echilibru al pieţei. Din figura 7.1 reiese că la
preţul de 1,5 lei cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere 1050 kg de mere, producătorii, însă, sunt
dispuşi să vândă doar 100 kg de mere. La acest preţ pe piaţă apare un deficit de 950 kg de mere.
Pe orice piaţă, deficitul de marfă forţează cumpărătorii să concureze mai intens pentru cantitatea
existentă. Deoarece ei nu pot cumpăra cantitatea necesară de mere la prețul 1,5 lei, mulţi
cumpărători vor fi dispuşi să plătească un preţ mai mare. Dar la creşterea preţului se produc
următoarele două fenomene. Pe de o parte, cumpărătorii îşi reduc cantitatea de mere pe care vor
să o cumpere. Deja la prețul de 4,0 lei pentru un kilogram de mere, de exemplu, ei vor dori să
cumpere numai 200 kg, şi 1050 kg. Pe de altă parte, producătorii îşi sporesc cantitatea de mere
pe care sunt dispuşi să o vândă. La preţul de 3,0 lei pentru un kilogram de mere ei vor oferi
pentru vânzare 400 kg faţă de 100 kg la preţul de 1,5 lei pentru un kilogram de mere.
Atât timp cât preţul este sub nivelul de echilibru, cumpărătorii concurează mai intens şi
involuntar contribuie la creşterea preţului. Pe măsură ce preţul creşte, cantitatea cerută se
micşorează, iar cantitatea oferită se măreşte. Figura 7.1 ilustrează aceste schimbări. Când preţul
ajunge la nivelul de echilibru, cantităţile cerute şi cele oferite se egalează. Deficitul dispare, iar
cumpărătorii nu mai licitează la preţuri înalte.

84
 Dacă preţul este sub nivelul preţului de echilibru, consumatorii sunt dispuşi să cumpere
mai mult decât cantitatea pe care companiile sunt dispuse s-o producă. Drept urmare apare
deficitul. Atunci cumpărătorii licitează la preţuri mai înalte în concurenţa lor pentru obţinerea
unui kilogram de mere.
Deficitul presupune că cantitatea de marfă cerută este mai mare în
raport cu cantitatea oferită la un anumit preţ.

Dar ce se va întâmpla dacă preţul va creşte peste nivelul de echilibru? În acest caz
vânzătorii vor fi dispuşi să vândă mai mult decât cumpărătorii pot să cumpere. Figura 7.1 arată
că la preţul de 5,0 lei pentru un kilogram de mere producătorii sunt dispuşi să vândă 1000
kilograme de mere, dar cumpărătorii vor fi dispuşi să cumpere doar 50 kilograme de mere.
Diferenţa de 950 de kilograme reprezintă un surplus. Vânzătorii încep să concureze mai intens
pentru banii cumpărătorilor, oferind un kilogram de mere la preţuri mai joase. Însă, pe măsură ce
preţul începe să scadă, se produc alte două fenomene. Mulţi vânzători îşi reduc cantitatea de
mere pe care sunt dispuşi să o vândă. La preţul de 4,5 lei pentru un kilogram de mere ei oferă
800 kg de mere, şi nu 1000 ca la preţul de 5,0 lei pentru un kilogram de mere. În acelaşi timp,
cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere mai multe kilograme de mere. La preţul de 4,5 lei pentru
un kilogram de mere, cumpărătorii vor dori să cumpere în total 100 de kilograme în loc de 50 pe
care le doreau la preţul de 5,0 lei.

Surplusul defineşte situaţia când la un anumit nivel de preţ cantitatea

de marfă oferită este mai mare decât cantitatea de marfă cerută.

TEMA 3. CUM REUŞESC PREŢURILE DE ECHILIBRU ALE PIEŢEI SĂ

REPARTIZEZE BUNURILE ŞI SERVICIILE?
Preţurile de echilibru joacă roluri importante în economia de piaţă, inclusiv rolul de
repartizare a produselor limitate. Să ne amintim de poezia lui Paul McCartney. Există doar un
singur manuscris al poeziei, dar sunt mulţi oameni care doresc să-1 obţină. O soluţie ar fi
desfăşurarea unei licitaţii. În concurenţa pentru a obţine manuscrisul, pe de o parte, cumpărătorii
sunt gata să plătească din ce în ce mai mult, pe de altă parte, numărul celor care doresc să
cumpere la preţuri mai mari descreşte. Atunci când preţul oferit ajunge la nivelul preţului de
echilibru, rămâne doar o singură persoană care este dispusă şi are posibilitatea de a cumpăra
poezia. Astfel, preţul de echilibru distribuie manuscrisul original al poeziei lui Paul McCartney
între cei care doresc şi sunt dispuşi să plătească pentru el.

UN SURPLUS DE CEVA LIMITAT?

În vorbirea cotidiană, cuvântul surplus ar putea să însemne că vânzătorii oferă mai mult
decât doresc sau au nevoie cumpărătorii. Pentru economişti, însă, cuvântul are un alt sens,
foarte concret: oamenii nu doresc să cumpere tot ce doresc să vândă vânzătorii la un
anumit nivel de preţ.
Diferenţa de sens provine din deosebirea între noţiunile de dorinţă,
85
necesitate şi cerere.
Cererea reprezintă dorinţa îmbinată cu posibilitatea de a plăti. De regulă, cerem mai puţin
decât dorim, deoarece pentru a ne satisface dorinţele trebuie să plătim un preţ (cost de
oportunitate). Pe măsură ce preţul creşte, cerem cantităţi din ce în ce mai mici, lăsând
 Îndeplinind funcţia de repartizare a bunurilor şi serviciilor, preţurile de echilibru, de fapt,
ajută oamenii să răspundă la una dintre întrebările fundamentale: cine primeşte bunurile şi
serviciile produse?

Conform figurii 7.1, consumatorii sunt dispuşi să cumpere 500 kilograme de mere la preţul
de 3,5 lei pentru un kilogram. De fapt, cumpărătorii ar dori mai mult de 500 kilograme, însă
cumpără mai puţin decât doresc, deoarece fiecare kilogram de mere costă. La preţul de 4,0 lei
pentru un kilogram, ei nu mai folosesc merele în scopuri a căror valoare, după părerea lor, este
sub valoarea merelor. Astfel, preţul de echilibru repartizează oferta limitată de mere.
Întrucât produsele sunt limitate, există necesitatea repartizării raţionale, cantitatea
disponibilă fiind insuficientă pentru a satisface toate dorinţele. Preţurile de echilibru reprezintă
doar una dintre modalităţi, în anumite situaţii existând si alte metode de raţionalizare.
Dar există și situații când guvernul poate interveni asupra prețurilor pieței, fie direct, fie
prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor și consumatorilor.
Intervenția directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau minime de
preț. Dacă statul fixează un nivel maxim al prețului, sub prețul de echilibru, producătorii nu au
voie să-l depășească și atunci vor produce mai puțin. În asemenea situație, pe piață apare o
penurie de bunuri. În practică această situație poate să apară într-o perioadă de război sau de
recesiune economică prelungită și inflație ridicată. Intenția declarată a statului fiind protecția
populației și mai ales a săracilor.
De exemplu, în anii '70 începutul anilor '80, statele care făceau parte din Organizaţia
Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) au redus cantitatea de petrol oferită pe piaţă, iar preţul
mondial al acestuia a crescut brusc. Dar, Guvernul SUA a menţinut preţul benzinei pentru
consumatori sub nivelul preţului mondial de echilibru. Consumatorii făceau cozi lungi la staţiile
de benzină. În loc să concureze pe piaţă, oferind un preţ mai mare pentru benzină, consumatorii
concurau așteptând la cozi.
Într-o astfel de situație pentru că pe piață există mai puțin de cât se cere, iar prețul nu mai
joacă în mod real un rol restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării
cantității produse între consumatori. O primă posibilitate este cea de tip „primul venit - primul
servit”, care va conduce, după cum am observat din exemplul de mai sus, la formarea unor fire
de așteptare ( „coadă” în limbajul curent) și la pierderi importante de timp din partea
consumatorilor. O altă alternativă este raționalizarea consumatorilor, astfel încât puținul care
există să se împartă tuturor.
Dacă statul fixează un preț minim, mai mare decât cel de echilibru, vânzătorii sunt dispuşi
să vândă mai mult decât sunt dispuşi să cumpere cumpărătorii. Intenția directă a statului în acest
caz este de a asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în Republica
Moldova. În acest caz, producătorii vor fi tentați să producă peste cererea pieței. Drept urmare
apare surplusul. În condițiile creșterii producției, pentru ca prețul să fie menținut la nivelul impus
de stat, singura posibilitate a guvernului este să cumpere surplusul existent pe piață.

TEMA 4. CUM MOTIVEAZĂ PREŢURILE DE PIAŢĂ PRODUCŢIA DE BUNURI ŞI

SERVICII?
În afară de repartizare, preţurile îndeplinesc şi funcţia de stimulare a producţiei de bunuri şi
servicii. Să pornim de la exemplul repartizării benzinei prin metoda aşteptării la coadă prezentat
anterior. În acest caz, consumatorii suportă costul de oportunitate exprimat în timpul pe care îl
pierd așteptând. Timpul lor, deşi costă, nu revine ca plată producătorilor şi ei nu au nici un
86
stimulent de a oferi în vânzare o cantitate mai mare de benzină. Din contra, atunci când preţurile
de echilibru repartizează bunurile, consumatorii suportă un cost de oportunitate pentru benzină,
exprimat în bani şi nu în timp. Plătind producătorilor preţul de piaţă, consumatorii stimulează
producţia de benzină.
Petrolul serveşte ca materie primă pentru producerea benzinei, de aceea creşterea ofertei de
benzină presupune creşterea cantităţii de petrol extras. Conform legii ofertei, companiile produc
mai mult petrol la preţuri mai înalte şi mai puţin petrol la preţuri mai joase, reacționând la
preţurile de piaţă care le motivează deciziile.
Oferta petrolului descreşte de la oferta veche până la oferta nouă şi consumatorii măresc
preţul de la preţul vechi la preţul nou.
Un exemplu în acest sens poate servi strategia guvernului SUA din perioada crizei
petroliere din anii '70 - '80 ai secolului XX. Atunci guvernul a interzis companiilor să ridice
preţurile pentru petrolul extras în ţară şi acestea nu aveau stimulente pentru mărirea producţiei.
În 1981 Guvernul a sistat controlul asupra producţiei de petrol (după ce OPEC iarăşi a ridicat
preţul mondial al petrolului) şi volumul producţiei în SUA s-a mărit.
În mod firesc, între 1981-1985 preţurile şi cantitatea de echilibru a petrolului în SUA au
fost în medie mult mai mari decât între 1975-1980. Între 1986-1990, s-a întâmplat exact invers.
Deoarece producătorii mondiali au mărit oferta de petrol, companiile din ţară şi-au micşorat
cantităţile produse şi preţurile. Pe de altă parte, scumpirea benzinei produse în perioada de criză
petrolieră a stimulat producătorii de automobile să creeze maşini care folosesc mai puţină
benzină, precum şi alte companii să producă bunuri şi servicii folosind o cantitate mai mică de
petrol, în consecinţă, consumul de benzină a scăzut în întreaga lume, micșorând preţul de
echilibru şi cantitatea de petrol extrasă.
Preţurile de echilibru stimulează în acelaşi mod toţi producătorii. Opţiunea cine va primi
bunurile şi serviciile produse (repartizarea) este doar una dintre deciziile economice; oamenii
decid şi ce să producă şi cum să producă. Într-o economie a liberei iniţiative aceste decizii sunt
influenţate de preţurile pieţei.

TEMA 5. CUM INFLUENŢEAZĂ SCHIMBAREA CERERII ŞI A OFERTEI PREŢUL

DE ECHILIBRU?
Evident, cererea sau oferta unui produs sunt într-o permanentă schimbare, influențând
nivelul preţurilor de echilibru. Odată cu variaţia preţurilor de echilibru se modifică stimulentele
de a produce unele sau alte bunuri, ceea ce influenţează varietatea şi cantităţile de bunuri produse
într-o economie.
Modificarea cererii (creșterea sau diminuarea) este provocată (după cum am studiat în
unitatea CERERE) de variația unor factori precum: veniturile consumatorilor, sezonalitate,
moda, numărul cumpărătorilor pe piață, etc. De exemplu, atunci când veniturile consumatorilor
cresc, cererea pentru bunurile normale crește (curba cererii se deplasează la dreapta), iar
cantitatea și prețul de echilibru cresc la rândul lor. Așadar, modificările cererii determină
modificări de același sens ale cantității și a prețului de echilibru.(figura 7.2)

87
 P

E1 S
PE1
E0

PE0
D1

D0

QE0 QE1 Q

Figura 7.2. Modificarea cererii

Modificarea ofertei (creșterea sau diminuarea) este provocată (după cum am studiat în
unitatea OFERTA) de variația unor factori precum: costurile de producție, schimbările
tehnologice, numărul producătorilor, etc. De exemplu, creșterea costurilor de producție
determină diminuarea ofertei (curba ofertei se deplasează spre stânga), cantitatea de echilibru
scade, dar prețul de echilibru crește. Așadar, modificările ofertei determină modificări de același
sens ale cantității de echilibru, dar modificări de sens contrar ale prețului de echilibru. (figura
7.3)

P S1
S0

E1

PE1
E0

PE0

QE1 QE0 Q

Figura 7.3. Modificarea ofertei

88
TEMA 6. CUM FURNIZEAZĂ PREŢURILE DE PIAŢĂ INFORMAŢII ŞI
STIMULENTE PENTRU CONSUMATORI ŞI PRODUCĂTORI?
În economia de piaţă, preţurile de echilibru sunt mesageri eficienţi ai informaţiei. Ele
reflectă preferinţele consumatorilor, informând producătorii despre doleanţele acestora. Pe de
altă parte, preţurile informează consumatorii referitor la costurile suportate de producători.
Preţurile atât informează, cât şi stimulează producătorii şi consumatorii. Producătorii se
informează în permanenţă referitor la preţul de echilibru pentru a menţine costurile de producţie
la un nivel ce ar permite obţinerea profitului din vânzări. Astfel, firmele au stimulente de a
utiliza cât mai eficient resursele de producție limitate. La fel, preţul de echilibru îi încurajează pe
consumatori să facă alegeri cât mai raţionale în utilizarea resurselor financiare limitate.

REZUMAT
Preţul de echilibru al pieţei echilibrează cantitatea de produse pe care
cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere cu cantitatea de produse pe care
vânzătorii sunt dispuşi să o vândă. La orice alt preţ se creează deficit sau
surplus. Deficitul apare la un nivel de preţ când cantitatea cererii este mai
mare decât cantitatea ofertei. Surplusul presupune existenţa pe piaţă - la anumite niveluri de preţ
- a unei cantităţi de ofertă mai mare decât cantitatea de cerere. În cazul deficitului, concurenţa
dintre cumpărători ridică preţurile până la nivelul preţului de echilibru. În cazul surplusului,
concurenţa dintre vânzători coboară preţurile până la nivelul preţului de echilibru.
Preţurile de echilibru au roluri importante în economia liberei iniţiative. În primul rând, ele
repartizează oferta existentă între consumatori şi determină cine va primi bunurile şi serviciile
produse. Preţurile de echilibru stimulează producţia, orientând deciziile referitor la ce (şi cât de
mult) să producem şi cum să producem bunurile şi serviciile.
Cererile şi ofertele sunt într-o permanentă schimbare, influențând nivelul preţurilor de
echilibru, care, la rândul lor, cauzează extinderea unor companii sau falimentarea altora.
Preţurile de piaţă oferă informaţii importante, care reprezintă şi stimulente pentru libera
iniţiativă. Preţurile comunică producătorilor felurile şi cantităţile de produse pe care le doresc
consumatorii, iar cumpărătorilor le comunică costul de producţie al diferitor bunuri şi servicii.
Atât companiile, cât şi consumatorii folosesc aceste informaţii pentru luarea deciziilor raţionale
referitoare la producţie şi consum.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor produse de o companie este determinată de
mai mulţi factori, inclusiv: experienţa angajaţilor, eficienţa utilajului şi a maşinilor, capacitatea
managerilor de a perfecţiona continuu procesul de producţie. Procesul de producţie se referă la
crearea bunurilor şi serviciilor, pe când productivitatea este o măsură a eficienţei producţiei.

UNITATEA VIII. PRODUCTIVITATEA ȘI EFICIENȚA ECONOMICĂ

89
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce reprezintă producția și cum pot fi combinați factorii de producție?
Ce reprezintă productivitatea și cum se calculează nivelul și dinamica productivității?
Cum putem combina factorii de producție pentru a spori productivitatea?
Care este aplicația practică a legii randamentelor descrescătoare ?
Care sunt factorii care determină nivelul productivității?

Aveţi un fel preferat de plăcintă? Indiferent de faptul că vă place plăcinta cu brânză, cu

măr sau cu orice alt fel de umplutură, toate plăcintele au ceva în comun - nu le puteţi mânca până
cineva nu le coace. Economia este la fel. Până oamenii nu produc bunurile şi serviciile, nu le
puteţi consuma, cu mici excepţii. Circuitul economic ne-a demonstrat că, folosindu-ne resursele,
obţinem venit, dar şi contribuim la coacerea „plăcintei economice”. Cu venitul obţinut putem
cumpăra „felii” de plăcintă sub formă de bunuri şi servicii. Producţia este importantă, deoarece
ea determină venitul, iar venitul determină consumul.

TEMA 1. CE REPREZINTĂ PRODUCȚIA ȘI CUM POT FI COMBINAȚI FACTORII

DE PRODUCȚIE?
În economie prin producție înțelegem activitate umană de transformare a factorilor de
producție în bunuri și servicii economice care pot satisface nevoile umane sau activitate de
creare a bunurilor și serviciilor pentru satisfacerea nevoilor consumatorului.
Din punct de vedere economic fiecare firmă, indiferent că produce covrigi sau automobile
sau că vorbim despre micul magazin din colțul străzii sau de un gigant al economiei mondiale să
caracterizează prin obiectivul său de obținere a celui mi mare câștig ( denumit în economie
profit) și prin utilizarea factorilor de producție pentru a produce bunuri și servicii.
Utilizarea factorilor de producție se face în funcție de anumite procedee ( numite
tehnologii). Tehnologiile presupun selectarea factorilor de producție, anumite moduri de
combinare a elementelor utilizate, șiruri de prelucrări ale acestora, derulări în timp ale
operațiunilor, respectiv, drept rezultat obținerea produselor finite.

Ca operațiune tehnico - economică, combinarea factorilor de producție

se realizează prin unirea a doi sau mai mulți factori de producție,
întotdeauna fiind prezent factorul muncă

Criteriile combinării factorilor de producție sunt:

(1) natura ( specificul) activității: de exemplu, în agricultură cantitatea de factor natural
se combină într-o proporție mai mare cu diferite cantități de ceilalți factori de
producție, comparativ cu alte domenii, precum, de exemplu, industria construcțiilor;
(2) condițiile tehnice de producție: în condițiile de robotizare a producției, de exemplu,
combinarea factorului muncă cu elemente de capital fix este diferită comparativ cu
producția mecanizată;
(3) cererea pentru bunul respectiv: dacă cererea este în creștere combinarea factorilor de
producție este subordonată creșterii producției. Dacă cererea este în scădere, se va
urmări stimularea ei prin reduceri de preț. Acest lucru este posibil printr-o combinare a
factorilor de producție care să permită reducerea cheltuielilor pentru producerea
bunului sau al serviciului și pe această bază a prețului produsului ;
90
 (4) abilitatea întreprinzătorului, managementul, marketingul firmei care se referă la
capacitatea acestuia de a adapta oferta la cerere, ca urmare a competenței sale
profesionale și decizionale.

TEMA 2. CE REPREZINTĂ PRODUCTIVITATEA ȘI CUM SE CALCULEAZĂ

NIVELUL ȘI DINAMICA PRODUCTIVITĂȚII?
Orice proces de producție începe cu studierea pieței când întreprinzătorul decide ce și cum
va produce. Studierea pieței înseamnă a vedea ce bunuri și servicii se cer, care sunt ofertele
existente în acel moment pe piață, dacă există nevoi și dorințe ale consumatorilor neacoperite și
care ar putea fi bunurile care le pot satisface.
Rezultatul studiului pieței poate conduce la una dintre următoarele alternative:
1) de a produce cât mai mult, prin căutarea celor mai moderne tehnologii și cea mai
calificată forță de muncă. Pentru aceasta va fi nevoie de mulți bani;
2) de a produce limitat, prin găsirea celor mai ieftine combinații de factori de producție,
conform cerințelor de calitate impuse de piață.

Aceasta înseamnă, că atunci când se realizează alegerea între diferitele combinații de

factori de producție, contează foarte mult prețul și capacitatea de producție a factorilor de
producție (productivitatea factorilor de producție).

Productivitatea se definește prin rodnicia, randamentul, eficacitatea cu

care sunt utilizați factorii de producție

Nivelul și dinamica productivității factorilor de producție influențează decisiv realizarea

obiectivului general al producătorului (maximizarea profitului), dar și creșterea gradului de
satisfacere a nevoilor consumatorului.
În economie numim productivitate a unui factor de producție X volumul producției
realizat cu ajutorul acestuia în raport cu cantitatea consumată din acel factor.
De exemplu, productivitatea factorului de producție – munca, exprima cantitatea de bunuri
şi servicii produse de factorul uman într-o anumită unitate de timp.
Nivelul productivității se exprimă prin relația:
Q
TP= (8.1)
F
Unde:
91
TP – productivitatea totală a factorului de producție;
Q – volumul fizic obținut prin utilizarea factorului de producție;
F – factorul de producție utilizat pentru obținerea volumului Q al producției.
Producția poate fi exprimată în unități fizice (kg, litri, metri, etc.) sau monetare (lei). La
rândul său, factorul de producție utilizat poate fi exprimat în unități naturale sau valorice.
Rezultă că, măsurarea productivității se realizează în funcție de modul de exprimare a producției.
Astfel, evidențiem o productivitate fizică (calculată conform formulei 8.1), atunci când
producția se exprimă în unități fizice sau productivitate valorică, atunci când producția se
exprimă în unități monetare:
Q×P
TP= (8.2)
F
Unde:
TP – productivitatea totală a factorului de producție;
Q – volumul fizic obținut prin utilizarea factorului de producție;
P – prețul produsului;
F – factorul de producție utilizat pentru obținerea volumului Q al producției.

Exemplu:
Dacă Q = 600 unități de bun, prețul unei unități de bun= 1000 lei și F= 2
utilaje, rezultă că productivitatea fizică este:
600 unități de bun
TP= =300 unități de bun/utilaj
2 utilaje
(adică un utilaj produce 300 unități de bun)
Productivitatea valorică va fi:
600 unități de bun ×1000 lei 600000
TP= = =300000 lei
2 utilaje 2
(adică un utilaj produce bunuri în valoare de 300000 lei)

La nivelul întreprinderilor se deosebesc două forme ale productivității:

 productivitatea parțială - a unui factor de producție, ignorând ceilalți factori;
 productivitatea globală - a tuturor factorilor de producție implicați în obținerea
rezultatelor economice (producerea bunurilor și prestarea serviciilor).
Ambele forme pot fi calculate ca medii sau ca mărimi marginale.
Nivelul mediu ia în considerație faptul că productivitatea nu este aceeași pentru fiecare
unitate de factor utilizat și, de aceea, este necesară exprimarea eficienței medii cu care sunt
utilizați factorii de producție în obținerea rezultatelor economice.

Productivitatea medie a muncii (L):

Q
AP L = – exprimă producția medie pe lucrător.
L
Productivitatea medie a capitalului (K):
Q
AP K = – reflectă producția medie pe unitate de capital utilizat.
K
Productivitatea medie a pământului (N):
Q
AP N = - indică producția medie pe unitate de suprafață de teren
N
92
 Productivitatea marginală exprimă eficiența utilizării ultimei unități de factor de
producție, adică productivitatea factorului adițional.
∆ Q Q 1−Q 0
MP= =
∆ F F1−F 0
Unde:
MP – productivitate marginală a factorului de producție;
∆ Q – modificarea absolută a volumului de producție adică:Q 1−Q0 ;
∆ F – modificarea absolută a factorului de producție adică: F 1−F0 ;
Q 0 și F 0 – corespunzător, volumul producției și cantitatea factorului de producție inițială;
Q 1 și F 1 – corespunzător, volumul producției și cantitatea factorului de producție
modificat.

Productivitatea marginală a muncii (L):

∆Q
MP L = – exprimă sporul de producție generat de angajarea unui lucrător
∆L
adițional (suplimentar).
Productivitatea marginală a capitalului (K):
∆Q
MP K = – reflectă sporul de producție generat de creșterea factorului
∆K
capital cu o unitate.
Productivitatea marginală a pământului (N):
∆Q
MP N = - indică sporul de producție generat de creșterea factorului
∆N
natură cu o unitate.

TEMA 3. CUM PUTEM COMBINA FACTORII DE PRODUCȚIE PENTRU A SPORI

PRODUCTIVITATEA?
Productivitățile medii și marginale reprezintă indicatorii importanți în funcție de care
întreprinzătorul își alege varietatea de factori de producție pe care îi va utiliza. Altfel spus, îl
ajută pe acesta să se orienteze înainte de a pune bazele afacerii.
Întrucât o afacere înseamnă, de exemplu, construirea unei clădiri, achiziționarea de utilaje
și materii prime, angajarea unor lucrători, eventual, contractarea unor credite etc., este foarte
important ca întreprinzătorul să facă niște calcule minuțioase înainte de a demara afacerea.
Toate aceste elemente înseamnă bani cheltuiți, care nu mai pot fi recuperați la același nivel.
Dacă întreprinzătorul a fost prea optimist și a achiziționat utilaje prea scumpe și prea productive,
va constata că obține prea multe bunuri pe care nu le poate vinde.
Astfel, în vederea utilizării eficiente a factorilor de producție este necesar de evaluat legea
randamentelor descrescătoare.
Legea randamentelor descrescătoare constată că, pe măsură ce tot mai multe resurse
variabile se adaugă la o anumită cantitate de resurse fixe, în ultimă instanţă cantitatea
suplimentară de producţie se micşorează.

93
TEMA 4. CARE ESTE APLICAȚIA PRACTICĂ A LEGII RANDAMENTELOR
DESCRESCĂTOARE?
După cum am prezentat în paragraful precedent legea randamentelor descrescătoare:
reflectă modificarea rezultatelor producției, când se combină un factor de producție variabil cu
o cantitate dată dintr-un alt factor de producție fix.
Un exemplu simplu ne va ajuta să înțelegem mai bine cum se determină productivitatea, ce
relație există între producția totală, productivitate medie și marginală. Să considerăm că o firmă
de tricotat dispune de 5 mașini de tricotat și că poate angaja muncitori în funcție de cât de mult
dorește să producă. În funcție de numărul muncitorilor angajați, producția totală, productivitatea
medie și cea marginală se prezintă astfel:
Tabelul 8.1

Capital (K) Munca (L) Producția Productivitatea Productivitatea

totală (Q) medie a muncii marginală a
(APL) muncii (MPL)
5 1 1000 1000 1000
5 2 2400 1200 1400
5 3 3600 1200 1200
5 4 4200 1050 600
5 5 4200 840 0
5 6 3900 650 -300
5 7 3500 500 -400

Reprezentând grafic acest tabel, vizualizăm mai ușor relația dintre productivitatea totală,
productivitatea medie și cea marginală.

94
 Productivitate
totală, medie
și marginală

5 000

4 000

PRODUCTIVITATE TOTALĂ

3 000

2 000

1 000

PRODUCTIVITATE MEDIE

0
Munca
1 2 3 4 5 6 7 8
PRODUCTIVITATE MARGINALĂ

-1 000

Figura 8.1. Relația dintre productivitatea totală, productivitate medie și marginală

Utilizând mărimile marginale putem spune că legea randamentelor descrescătoare

exprimă faptul că pe măsură ce se asociază unități succesive dintr-un factor de producție
variabil la o cantitate dată de factor de producție fix, productivitatea marginală la un moment
dat începe să scadă. În exemplul nostru, pe măsură ce creștea numărul de muncitori ce reveneau
la cele 5 mașini de tricotat, la un moment dat, de la al treilea muncitor (L=3) productivitatea
marginală scade. Ceea ce înseamnă că al treilea muncitor adaugă la volumul total al producției
mai puțin decât al doilea, al patrulea – mai puțin decât al treilea, angajarea celui de-al cincilea
muncitor nu mai adaugă nimic la volumul producției totale, iar cu angajarea celui de-al șaselea
muncitor volumul producției totale al întreprinderii scade.
Legea randamentelor descrescătoare este logică. Imaginați-vă, de exemplu, că o firmă ar
dispune de un hectar de teren și un număr infinit de muncitori. Dacă această lege nu ar acționa,
înseamnă că s-ar putea produce infinit pe acel hectar. Tocmai această lege explică de ce țările cu
populație numeroasă, dar suprafață arabilă redusă suferă de o lipsă acută de alimente.
În baza exemplului de mai sus putem concluziona că întreprinzătorul va angaja patru
muncitori mergând pe principiul eficienței economice maxime. Rezultă că legea randamentelor
descrescătoare are aplicație practică în activitatea întreprinderilor. Ea este luată în considerație
în procesul combinării factorilor de producție variabili cu cei ficși în scopul alegerii celei mai
eficiente variante de utilizare.

TEMA 5. CARE SUNT FACTORII CARE DETERMINĂ NIVELUL

PRODUCTIVITĂȚII?
Există o variație de factori care influențează nivelul și dinamica productivității.

95
 Să examinăm, de exemplu, care sunt factorii care cauzează sporirea productivității muncii.
După cum am mai menționat mai sus, productivitatea muncii reprezintă cantitatea de bunuri sau
servicii pe care forța de muncă o produce într-o perioadă de timp. Când productivitatea creşte,
oamenii produc mai multe şi mai bune produse în aceeaşi perioadă de timp.
Care este cauza sporirii productivităţii în timp? Unele dintre cele mai importante
determinante sunt schimbările în calitatea resurselor umane, creşterea cantităţii şi calităţii
resurselor de capital şi perfecţionarea tehnologiilor.
Calitatea resurselor umane
Instruirea şi atitudinea faţă de muncă influenţează productivitatea. Persoanele mai instruite
şi cu experienţă de muncă mai mare, de regulă, produc mai mult şi mai calitativ decât cele fără
studii şi experienţă. Atitudinea conştiincioasă a angajaţilor pentru munca pe care o îndeplinesc,
de asemenea, contribuie la creşterea productivităţii. Activitatea într-un domeniu pe plac, precum
şi aprecierea realizărilor obţinute motivează angajaţii, care, probabil, vor lucra mai productiv
decât cei cărora le lipseşte motivaţia.
Cantitatea şi calitatea resurselor de capital
Productivitatea angajaţilor creşte odată cu sporirea investiţiilor în resursele de capital. Pe
parcursul timpului firmele au investit mult şi, drept rezultat, fiecare angajat foloseşte mai multe
instrumente, utilaj, clădiri, decât în trecut. Aceste schimbări au loc datorită faptului că sistemul
economic al liberei iniţiative stimulează antreprenorii şi proprietarii de afaceri să-şi aplice
economiile pentru a dezvolta noi idei, a iniţia noi afaceri şi a le lărgi pe cele existente. În acelaşi
timp, libera iniţiativă stimulează indivizii să economisească şi să investească în capitalul uman
prin organizarea de studii şi instruire. La fel cum o investiţie reuşită în capitalul firmei poate
genera profit, investiţiile reuşite în capitalul uman contribuie la mărirea câștigurilor. Sporirea şi
îmbunătăţirea resurselor de capital, corelate cu perfecţionarea şi instruirea permanentă a
resurselor umane, are o contribuţie esenţială la creşterea productivităţii.
Schimbările tehnologice
Schimbările în tehnologii şi inovaţiile sunt un alt factor care are un rol important în
creşterea productivităţii. De la inventarea plugului până la crearea computerului, istoria oferă
multe exemple de tehnologii care au sporit productivitatea. Noile produse, metode de producţie,
căi de organizare a producţiei, noile strategii de marketing şi metode de comunicare influenţează
creşterea productivităţii.
De exemplu, Henry Ford a folosit conceptul diviziunii muncii pentru elaborarea noii
metode de organizare a producţiei - linia de asamblare în flux. Înainte de introducerea acestui
model, fiecare muncitor îndeplinea consecutiv toate operaţiile necesare în asamblarea unui
automobil, deplasându-se mereu şi schimbând mai multe instrumente. Inovaţia lui Ford - linia de
asamblare - aduce automobilul pe banda transportatoare la locul de muncă al muncitorului, care
trebuie să-şi finiseze operaţia înainte ca produsul să se deplaseze mai departe. Linia de asamblare
a lui Ford a condiţionat crearea în serie a produselor de aceeaşi calitate, precum şi reorganizarea
producţiei, sporind considerabil productivitatea muncii. Tehnologiile perfecţionate în timp
îmbină eficienţa liniilor de montaj cu flexibilitatea şi calitatea unor operaţii mai mici şi mai puţin
obişnuite.
Managementul eficient
Şi metodele de management pot spori productivitatea. Motivul unei afaceri prospere şi
productive, la fel ca şi al uneia nereuşite, poate fi calitatea managementului. Deciziile
manageriale influenţează resursele umane, cantitatea resurselor de capital, precum şi asigură

96
sclipiri de inovaţii - toate cu impact asupra productivităţii muncii. Deseori deciziile manageriale,
aparent fără importanţă, în realitate pot genera o creştere considerabilă a productivităţii. De
exemplu, un restaurant cu autoservire oferea clienţilor platouri împărţite în secţiuni. Pe măsură
ce clienţii se mişcau de-a lungul liniei de servire, primeau mazăre într-o secţiune, ridiche în alta
şi aşa mai departe. Acest fapt încetinea deservirea. Când însă, platourile cu secţiuni au fost
înlocuite cu farfurii separate, chelnerii puteau să umple fiecare farfurie şi s-o transmită clientului
mult mai repede. Datorită acestei mici, la prima vedere, schimbări, lucrătorii restaurantului au
obţinut posibilitatea să asigure deplasarea mult mai rapidă a clienţilor de-a lungul liniei de
servire. De la 300 de persoane pe care restaurantul le deservea pe oră, acest număr a ajuns până
la 400 - o creştere cu o treime a productivităţii!
Mai multe firme naţionale şi internaţionale îşi sporesc productivitatea aplicând în practică
noi strategii manageriale. Una dintre aceste strategii este Managementul Total al Calităţii
(MTC), care are scopul de a creşte productivitatea şi calitatea produsului.

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE MTC:

Axarea pe consumator, presupune examinarea dorinţelor
consumatorului atât înainte de cumpărătură, cât şi după
efectuarea achiziţiei, pentru a fi siguri de faptul că aceştia
au obţinut anume bunul sau serviciul pe care şi-1 doreau.
Axarea pe calitate, principiu aplicat cu succes în Japonia după cel de-al
doilea război mondial, care a dus atât la sporirea productivităţii, cât şi
la îmbunătăţirea concomitentă a calităţii produselor. Acesta prevedea excluderea greşelilor în
procesul de producţie, şi nu detectarea lor în produsele finite. Pentru respectarea acestui principiu
era nevoie de:
 Stabilirea unor standarde clare de calitate.
 Asigurarea unei instruiri adecvate a angajaţilor, precum şi dotarea cu utilajul care ar
garanta respectarea acestor standarde.
 Implicarea muncitorilor din producţie în procesul de control al calităţii.
 Încurajarea muncitorilor din producţie să facă ajustări în procesul de producţie, care ar
avea ca rezultat sporirea eficienţei şi reducerea deşeurilor.
Reducerea deşeurilor, uneori este destul de costisitoare, însă calitatea înaltă poate reduce atât
costurile evidente, cât şi cele neevidente: materia primă şi munca de calitate reduc rebutul şi
cazurile de refacere, pe de o parte, dar îmbunătăţesc reputaţia companiei şi sporesc satisfacţia
consumatorilor, pe de alta.

ALTE IDEI DE SPORIRE A PRODUCTIVITĂȚII

Crearea unor reţele sigure de furnizare prin garantarea unor comenzi

anumite furnizorilor care pot livra, la necesitate, materiale de înaltă calitate şi
sunt foarte punctuali.
Perfecţionarea continuă şi treptată a oricărui proces, prin implicarea
angajaţilor într-un studiu continuu al tuturor proceselor de producţie şi
distribuire, cu scopul de a îmbunătăţi toate etapele de producţie.
Producţia fără stocuri, presupune reducerea stocurilor de materiale, piese
şi semifabricate printr-o înţelegere cu furnizorii asupra livrării frecvente a
pieselor - exact atunci când ele sunt necesare pentru a fi folosite în procesul de
producţie.
Crearea unei viziuni comune, înseamnă cultivarea devotamentului faţă 97 de
companie şi scopurile ei. De exemplu, compania Motorola îşi concentrează
atenţia asupra „satisfacerii depline a consumatorului”, iar sloganul companiei
Ford este „Calitatea înainte de toate”. Acestea sunt mai mult decât slogane, sunt
 REZUMAT
Prin proces de producție înțelegem activitate umană de transformare a
factorilor de producție în bunuri și servicii economice care pot satisface
nevoile umane sau activitate de creare a bunurilor și serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor consumatorului.
Utilizarea factorilor de producție se face în funcție de anumite procedee
(numite tehnologii).
Tehnologiile presupun selectarea factorilor de producție, anumite moduri de combinare a
elementelor utilizate, șiruri de prelucrări ale acestora, derulări în timp ale operațiunilor,
respectiv, drept rezultat obținerea produselor finite.
Ca operațiune tehnico-economică, combinarea factorilor de producție se realizează prin
unirea a doi sau mai mulți factori de producție, întotdeauna fiind prezent factorul muncă.
În economie numim productivitate a unui factor de producție X volumul producției
realizat cu ajutorul acestuia în raport cu cantitatea consumată din acel factor. La nivelul
întreprinderilor se deosebesc două forme ale productivității: productivitatea parțială - a unui
factor de producție, ignorând ceilalți factori și productivitatea globală - a tuturor factorilor de
producție implicați în obținerea rezultatelor economice (producerea bunurilor și prestarea
serviciilor).
Ambele forme pot fi calculate ca medii sau ca mărimi marginale. Nivelul mediu al
productivității factorilor de producție ia în considerație faptul că productivitatea nu este aceeași
pentru fiecare unitate de factor utilizat și, de aceea, este necesară exprimarea eficienței medii cu
care sunt utilizați factorii de producție în obținerea rezultatelor economice. Productivitatea
marginală exprimă eficiența utilizării ultimei unități de factor de producție, adică
productivitatea factorului adițional.
În vederea utilizării eficiente a factorilor de producție este necesar de evaluat legea
randamentelor descrescătoare. Legea randamentelor descrescătoare constată că, pe măsură ce
tot mai multe resurse variabile se adaugă la o anumită cantitate de resurse fixe, în ultimă instanţă
cantitatea suplimentară de producţie se micşorează.
Există o variație de factori care influențează nivelul și dinamica productivității. Unele
dintre cele mai importante determinante care contribuie la creșterea nivelului productivității
factorilor de producție sunt: schimbările în calitatea resurselor umane, creşterea cantităţii şi
calităţii resurselor de capital şi perfecţionarea tehnologiilor, etc.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

În căutare de metode eficiente de producţie, managerii acordă o atenţie deosebită
costurilor. De regulă, costurile variază odată cu schimbarea cantităţii sau a vitezei de producţie.
Pentru a înţelege cum şi de ce, în următoarea unitate vom examina tipurile costurilor de
producţie și profitul firmei.

98
 UNITATEA IX. COSTUL DE PRODUCȚIE ȘI PROFITUL
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Cum putem defini costurile de producție și ce reprezintă costurile implicite și cele explicite?
Care sunt relațiile dintre dinamica producției și dinamica diferitelor categorii de costuri?
Cum se calculează diferite categorii de costuri: totale, medii și marginale?
De ce costurile se schimbă odată cu modificarea volumului de producție?
Care sunt căile de reducere a costurilor?
Ce reprezintă profitul?
Cât să producă firma în funcție de mărimea costurilor și al profitului?
Ce reprezintă economiile de scară?

Producătorul este permanent preocupat de estimarea valorică a consumurilor de factori de

producție, a profitului, adică a cheltuielilor și al veniturilor ocazionate de activitatea sa.
Caracterul limitat al resurselor, respectiv al factorilor de producție, creșterea și diversificarea
nevoilor precum și necesitatea de a face față concurenței sunt numai câteva motive care îl

99
determină pe întreprinzător să se întrebe: Cât îl costă producerea unui bun economic? și Care
sunt cheltuielile cu factorii de producție necesari?

TEMA 1. CUM PUTEM DEFINI COSTURILE DE PRODUCȚIE ȘI CARE SUNT

ELEMENTELE DEFINITORII DIN STRUCTURA COSTURILOR DE PRODUCȚIE?
De o mare atenție în aprecierea activității economice a unei firme se bucură noțiunea de
cost de producție sau simplu cost.
Costul de producție reflectă, în expresie bănească, consumul de factori de
producție și desfacerii de bunuri economice destinate pieței.
Importanța studierii costurilor este determinată de următoarele:
(1)Cunoașterea și stabilirea costurilor determină alegerea factorilor de producție și a tehnicii
de fabricație, combinarea optimă a factorilor de producție, precum și stabilirea
dimensiunilor producției care să maximizeze profitul întreprinderii la nivelul dat al
prețurilor.
(2)Nivelul costului influențează atât stabilirea prețului de vânzare, care face produsul să fie
consumat, apreciat și impus consumatorilor, cât și mărimea profitului.
(3)Costul reflectă calitatea și eficiența activității economice precum și capacitatea
concurențială a firmei.
În economie sunt cunoscute diferite tipologii ale costurilor.
Aduceți-vă aminte că în prima unitate al manualului când ați studiat ECONOMIA CA
ȘTIINȚĂ A DECIZIILOR, în partea dedicată rarității resurselor, am învățat că orice alocare a
resurselor are un cost: cost de oportunitate. El includea cea mai bună alternativă de producție
sacrificată în favoarea celei alese. Din această perspectivă în economie se evidențiază două
categorii de costuri:
COST IMPLICIT - include cea mai bună alocare a resurselor
proprii în favoarea obținerii unei producții date.
De exemplu, presupunem că întreprinzătorul are în proprietate
clădiri pe care le folosește pentru a produce un bun, atunci vom
include în cost implicit cea mai bună chirie pe care ar fi putut să o
obțină întreprinzătorul pentru clădirile proprii dacă nu le-ar fi
utilizat singur, dar le-ar fi dat în arendă altor întreprinzători. Sau, tot în cost implicit este inclusă
dobânda cea mai bună pe care ar fi obținut-o întreprinzătorul la capitalul propriu, dacă nu l-ar fi
utilizat pentru producerea la propria întreprindere, dar l-ar fi depus la bancă.
Observăm că costul implicit este un cost de oportunitate. În plus costul implicit este de cele
mai multe ori măsura pentru profitul normal care este acel profit ce remunerează contribuția
exclusivă a întreprinzătorului la activitatea economică.

COST EXPLICIT – reprezintă totalitatea cheltuielilor firmei

cu factorii de producție cumpărați din exterior.
De exemplu, cheltuielile pentru salariile plătite angajaților, cu
materiile prime cumpărate de la furnizori, cu dobânda achitată
pentru capitalul împrumutat, etc.
Astfel, reiese, că costul de producție al întreprinderii
include cele două tipuri de costuri, implicit și explicit.

100
TEMA 2. CARE SUNT RELAȚIILE DINTRE DINAMICA PRODUCȚIEI ȘI DINAMICA
DIFERITELOR CATEGORII DE COSTURI?
Analizând elementele de cheltuieli, producătorul va constata că unele dintre acestea rămân
constante, indiferent dacă el produce mai mult sau mai puțin. Astfel, cheltuielile cu iluminatul
sau încălzirea spațiului de producție,dobânzile la creditele bancare, chiriile pentru terenuri etc.
rămân la fel (pe termen scurt3) indiferent de cantitatea produsă. Astfel de cheltuieli formează
acea parte a costului de producție numită cost fix (FC).
Costurile fixe sunt costurile care rămân neschimbate, indiferent de cantitatea de bunuri pe
care le produce întreprinzătorul. Aceste costuri se constituie din amortizare, cheltuielile
inginereşti pentru proiectarea bunului, impozitele pe imobil, salariile personalului administrativ,
dobânda pe împrumuturi şi altele.

Cost fix - ansamblu cheltuielilor care nu variază (pe termen scurt) în

raport cu cantitatea de bunuri economice produse
Alte cheltuieli se vor modifica în mod direct și în același timp cu
nivelul producției realizate. Astfel la o creștere a producției se va constata o
creștere a cheltuielilor cu materiile prime și materialele, combustibilul,
salariile lucrătorilor direct productivi etc. Aceste cheltuieli formează acea parte a costurilor
producției numită cost variabil (VC).
Cost variabil – ansamblul cheltuielilor de producție care variază ( în
același sens) odată cu modificarea cantitatății de bunuri economice
produse.
Prin urmare vom avea următoarea structură a costului total (TC) de
producție:
TC=FC +VC (9.1)

Unde:
TC – cost total;
FC – cost fix;
VC – cost variabil.
Astfel, pe termen scurt, există următoarele corelații între dinamica producției și dinamica
diferitelor categorii de costuri:
 Dacă producția este nulă, atunci TC=FC întrucât VC=0.
 Dacă producția crește, crește și costul variabil (VC) și costul total (TC), dar costul fix
(FC) nu se modifică.
 Dacă producția scade, scad atât costurile variabile (VC), cât și costurile totale (TC),
costul fix (FC) este constant.

TEMA 3. CUM SE CALCULEAZĂ DIFERITE CATEGORII DE COSTURI: MEDII ȘI

MARGINALE?

3
Termen scurt - în economie, perioada de timp în care cel puțin un factor de producție este constant (de obicei capitalul) iar munca este
considerată factor de producție variabil. Este perioada de timp în care firma, de regulă, nu poate modifica dimensiunile încăperilor sale, nici
cantitatea utilajului.
101
 Pentru aprecierea eficienței activității economice putem compara cheltuielile cu rezultatele
obținute. De aceea, un indicator economic extrem de important pentru firme este costul mediu
(AC).

Cost mediu – exprimă costul pe unitate de produs.

Se deosebesc următoarele tipuri de cost mediu:
(1) Cost mediu total (ATC) – reflectă raportul dintre costul total
(TC) și nivelul producției (Q):
TC
ATC= (9.2)
Q
Având în vedere componentele costului total, vor fi evidențiate:
(2) Cost fix mediu - reflectă raportul dintre costul fix (FC) și nivelul producției (Q):
FC
AFC= (9.3).
Q
(3) Cost variabil mediu - reflectă raportul dintre costul variabil (VC) și nivelul
producției (Q):
VC
AVC= (9.4).
Q
O altă categorie importantă de cost este costul marginal (MC).

Costul marginal - exprimă costul suplimentar antrenat de ultima

unitate de producție realizată și reprezintă variația costului total
determinată de modificarea cu o unitate a nivelului producției.

Cum pe termen scurt costul fix al producției este constant, sporul costului total (∆ TC) este egal
cu sporul costului variabil (∆ VC). Astfel rezultă:
∆ TC ∆ VC
MC= sau MC= (9.5)
∆Q ∆Q
Unde:
∆ TC=TC 1−TC 0 ;
∆ VC =VC 1 −VC 0;
∆ Q=Q 1−Q 0;
TC1 – costul total la momentul T1;
TC 0 - costul total la momentul T0;
VC 1 - costul variabil la momentul T1;
VC 0 - costul variabil la momentul T0;
Q1 – volumul producției la momentul T1;
Q 0 - volumul producției la momentul T0.

102
TEMA 4. DE CE COSTURILE SE SCHIMBĂ ODATĂ CU MODIFICAREA
VOLUMULUI DE PRODUCȚIE?
Pentru a înțelege mai bine de ce costurile se schimbă odată cu modificarea volumului de
producție vom examina tipurile costurilor de producţie în procesul fabricării cipurilor
electronice.
Producerea cipurilor electronice poate fi foarte costisitoare şi riscantă. Fabricarea unui tip
nou de cip, cum ar fi Pentium de la Intel sau a oricărui microprocesor de la IBM ori Motorola ar
putea impune construcţia unei uzine noi, special utilate în acest scop. Construcţia unei astfel de
uzine ar putea costa sute de milioane de dolari. Iar riscul creşte datorită schimbărilor rapide în
tehnologia cipurilor, ceea ce ar putea conduce, într-un timp foarte scurt, la deprecierea morală a
investiţiei.
Imaginaţi-vă că o oarecare companie cu denumirea MicroConductor construieşte o uzină
industrială cu costuri fixe în valoare de 200 milioane lei pe an. După cum am văzut anterior,
costurile fixe sunt costurile care rămân neschimbate, indiferent de cantitatea de cipuri pe care le
produce uzina. Aceste costuri se constituie din amortizare, cheltuielile inginereşti pentru
proiectarea cipurilor, impozitele pe imobil, salariile personalului administrativ, dobânda pe
împrumuturi şi altele.
Spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile se modifică odată cu volumul
producţiei. Ca exemple pot servi rata salariilor pe oră, energia electrică folosită în producţie,
substanţele chimice şi alte materii prime. Firma MicroConductor lucrează şapte zile pe
săptămână cu scopul de a produce şi a vinde un volum maxim posibil de cipuri, utilizând integral
capacitatea de producţie. Dacă vânzările scad pe neaşteptate, MicroConductor va fi nevoită să
reducă temporar volumul producţiei. În acest caz, va fi micşorat numărul de ore lucrate sau chiar
va fi disponibilizată o parte din muncitori şi, desigur, vor fi procurate mai puţine materiale şi
consumabile. Când afacerea va merge mai bine, cheltuielile enumerate vor creşte din nou.

Tabelul 9.1
Costurile de producţie ale cipurilor electronice la compania MicroConductor:
1 2 3 4 5 6 7
Fixe Variabile Totale
Cipuri produse Costuri fixe Costuri fixe Costuri variabile Costuri variabile Costuri totale Costuri totale
(mln. lei) totale (mln. lei) medii (lei) totale (mln. lei) medii (lei) (mln. lei) medii (lei)

0 200 - - - 200 -
1 200 200 10 10 210 210,00
2 200 100 16 8 216 108,00
3 200 67 30 10 230 76,67
4 200 50 60 20 260 65,00

103
 5 200 40 100 28 300 60,00
6 200 33 168 38 368 61,33
7 200 29 266 50 466 66,57
8 200 25 400 54 600 75,00
9 200 22 576 64 776 86,22
10 200 20 800 80 1000 100,00

Imaginaţi-vă în continuare că, elaborând proiectul noii uzine şi a noului cip, conducătorii
întreprinderii i-ar ruga pe economişti şi analiştii financiari să determine care ar fi costul mediu al
unui cip în primul an de funcţionare a uzinei.
„Totul depinde de numărul de cipuri pe care le vom produce”, ar urma răspunsul
analiştilor. „Un studiu pe care tocmai l-am încheiat explică de ce”. Şi, analiştii financiari le-ar
arăta managerilor cifrele din Tabelul 9.1.
Tabelul include costurile pentru 10 niveluri diferite de producţie. Nivelurile de producţie,
adică cantitatea de cipuri, se măsoară în milioane bucăţi şi sunt arătate în coloana 1 - Cipuri
produse. Coloanele 2 şi 3 indică costurile fixe. Costurile fixe totale (coloana 2) rămân aceleaşi
pentru orice cantitate de producţie. Pe măsura creşterii volumului de producţie, costurile fixe
medii - cheltuielile fixe ce revin fiecărei unităţi de producţie se micşorează (coloana 3). Cifrele
din această coloană sunt calculate prin împărţirea costurilor fixe totale (coloana 2) la numărul
cipurilor produse (coloana 1). De exemplu, dacă uzina produce anual 5 milioane de cipuri, costul
fix mediu pentru un cip este de 40 lei (200 milioane lei împărţit la 5 milioane de cipuri = 40
lei/cip). Coloana 3 arată modul în care costul fix mediu scade odată cu creşterea volumului de
producţie, deoarece costurile fixe totale se repartizează pe o cantitate de produse din ce în ce mai
mare.
Costurile variabile totale, reflectate în coloana 4, cresc odată cu nivelul producţiei.
Costurile variabile medii (coloana 5) sunt calculate prin împărţirea costurilor variabile totale, din
coloana 4, la numărul cipurilor produse, din coloana 1.
Costurile totale, enumerate în coloana 6, reprezintă suma costurilor fixe totale şi a
costurilor variabile totale. Costurile totale medii (coloana 7) sunt calculate prin împărţirea
costurilor totale, din coloana 6, la numărul cipurilor produse, din coloana 1, şi reprezintă cât
costă în medie un cip. Observaţi că, pe măsură ce creşte volumul planificat al producţiei,
costurile totale medii scad până la un anumit nivel. Apoi, odată cu creşterea în continuare a
volumului de producţie, începe să crească şi costul fiecărui cip. Costul total mediu începe să
crească datorită legii randamentelor descrescătoare (examinată anterior când am analizat
PRODUCTIVITATEA ȘI EFICIENȚA ECONOMICĂ ).
În această ordine de idei, luând în considerare dinamica costurilor de producție legea
randamentelor descrescătoare o mai putem formula în felul următor: dacă la un nivel anume de
resurse care formează costurile fixe (cum ar fi clădirile şi utilajele) se adaugă alte resurse care
formează costurile variabile (cum ar fi muncitorii sau materialele), volumul de producţie iniţial
creşte mai mult decât proporţional, atingând un punct optim, iar apoi descreşte.
Acest fenomen se explică prin faptul că majorarea consumului de resurse variabile, în
cazul în care resursele fixe rămân constante, le aglomerează pe ultimele, diminuând
productivitatea. Dacă nu ar fi existat legea randamentelor descrescătoare, de exemplu, tot
porumbul din lume ar putea fi crescut într-o glastră de flori, adăugând cantităţi de apă din ce în
104
ce mai mari. Astfel, pe măsură ce MicroConductor aglomerează resursele sale fixe, adăugând din
ce în ce mai multă forţă de muncă şi alte resurse variabile, firma va ajunge la un punct în care
productivitatea va descreşte. Respectiv, după acest nivel, costul de producţie al unui lot
suplimentar de cipuri va fi mai mare decât costul de producţie al celui precedent.

TEMA 5. CARE SUNT CĂILE DE REDUCERE A COSTURILOR?

Dinamica și structura costurilor de producție sunt influențate de mai mulți factori precum:
- Prețul și randamentul factorilor de producție.
- Dotarea tehnică a producției și a muncii.
- Volumul, structura și calitatea producției.
- Modul de combinare a factorilor de producție.
Reducerea costurilor, fără a afecta calitatea produselor, va influența nu numai mărimea
ofertei, ci și pe cea a cererii. Astfel, reducerea costului face posibil micșorarea prețului bunurilor
economice destinate vânzării. Un preț mai mic conduce la creșterea puterii de cumpărare a
consumatorilor, deci a gradului de satisfacere a nevoilor lor. Scăderea costurilor este determinată
atât de necesitatea utilizării raționale a resurselor disponibile limitate, cât și cerințele asigurării
echilibrului ecologic și ale protecției mediului înconjurător.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
a) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitate de produs prin:
 Achiziționarea factorilor de producție la prețuri mai mici.
 Normarea științifică a consumurilor de materiale.
 Aprovizionarea cu materii prime de calitate.
 Perfecționarea tehnologiilor de fabricație.
 Modernizarea și îmbunătățirea echipamentelor și a utilajelor.
 Perfecționarea managementului activității de producție, a pregătirii profesionale a angajaților.
b) Creșterea productivității muncii.
c) Diminuarea cheltuielilor administrativ-gospodărești, de aprovizionare și desfacere și
eliminarea celor cu caracter neproductiv (de exemplu, amenzi, penalizări, dobânzi
majorate, etc.).
Întreprinzătorul poate combina aceste căi de reducere a costurilor în funcție de specificul
activității. În primul rând, el va avea în vedere promovarea progresului tehnico-științific, cu
diversele sale efecte pe termen lung.
TEMA 6. CE REPREZINTĂ PROFITUL?
Inițiativa producției de bunuri și servicii pentru piață este subordonată nevoii
întreprinzătorului de a obține profit.
Profitul reprezintă o formă fundamentală de venit care revine
întreprinzătorului, adică celui care își asumă riscul inițierii și desfășurării
unei afaceri. Este expresia raționalității economice care reprezintă o parte
a încasărilor realizate de o firmă, parte care excede cheltuielile de
producție și de distribuție a bunurilor obținute și vândute.
Întreprinzătorul este proprietarul afacerii. Profitul apare ca o recompensă
pentru riscul asumat de întreprinzător. Obținerea lui, de regulă, este
condiționată de eforturile întreprinzătorului de creștere a performanțelor
economice, astfel încât veniturile din vânzări să fie superioare costurilor producției.

105
 Diferența dintre încasările totale (TR) și costurile totale (TC) reprezintă profit brut. După
ce firma plătește impozitele și alte taxe pe profit, partea care rămâne este profitul net. În mod
legal, numai după plata impozitelor profitul poate fi folosit.

TEMA 7. CÂT SĂ PRODUCĂ FIRMA ÎN FUNCȚIE DE MĂRIMEA COSTURILOR ȘI

AL PROFITULUI?
Pentru a răspunde la această întrebare revenim la exemplul de mai sus cu producerea
cipurilor. Așadar, după ce managerii companiei MicroConductor au analizat evoluția și dinamica
costurilor de producţie al cipurilor, ei pot decide cât să producă.
Numărul cipurilor pe care managerii companiei vor hotărî să-1 producă va depinde de
cererea pe piaţă. Conform rezultatelor unei cercetări efectuate recent (Tabelul 9.2), ei au aflat
numărul de cipuri care se va vinde la fiecare nivel de preţ posibil.

Tabelul 9.2
Cererea pentru cipuri
(1) (2) (3) (4) (5)
Cipuri Preţul (lei) Venituri totale Costuri totale Profit
solicitate (mln. (mln. lei) (mln. lei) (mln. lei)
unit.)
1 mln. 200 200 210 10
2 mln. 190 380 216 164
3 mln. 180 540 230 310
4 mln. 160 640 260 380
5 mln. 145 725 300 425
6 mln. 130 780 368 412
7 mln. 115 805 466 339
8 mln. 100 800 600 200
9 mln. 85 765 776 11
10mln. 70 700 1000 300

Aplicând această informaţie la studiul precedent al costurilor, managerii au calculat:

Veniturile totale la fiecare nivel de preţ (coloana 3), ca produsul dintre cantitatea
vândută (coloana 1) şi preţul de comercializare (coloana 2).
Profitul (coloana 5), ca diferenţa dintre veniturile totale (coloana 3) şi costurile totale
(coloana 4).
Cantitatea optimă de producţie va fi de 5 milioane de cipuri, deoarece anume această
cantitate, vândută la preţul de 145 lei pentru un cip, permite obţinerea celui mai mare
profit anual posibil - 425 milioane de lei.

ÎN PORTOFOLIUL TÂNĂRULUI ECONOMIST

MICROCONDUCTOR CAUTĂ UN PROFIT MAXIM

Ca şi în oricare altă afacere, profitul total al companiei MicroConductor constituie diferenţa
dintre venitul obţinut din vânzările produsului (venitul total) şi cheltuielile de producţie (costul total).
Venitul total - Costul total = Profitul total
Există, însă, diferite combinaţii de preţuri şi, respectiv, cantităţi de producţie între care poate
106
 alege întreprinderea. Şi fiecare din aceste combinaţii oferă diferite niveluri de profit sau chiar pierderi.
Deci, managerii trebuie să găsească combinaţia perfectă între preţ şi producţie care ar genera un profit
maxim pentru proprietarii firmei.
Ce ar putea să facă managerii companiei MicroConductor? O cale este cea a încercărilor şi
greşelilor. Managerii pot experimenta cu diferite preţuri şi niveluri de producţie cu scopul de a găsi
combinaţia optimă. Această metodă însă este costisitoare şi cere timp. O cale mai bună este folosirea
metodei care în economie se numeşte analiza marginală. Iată cum: Dacă beneficiul marginal
(suplimentar) în urma producerii a încă unui cip este mai mare decât costul marginal, firma poate mări
volumul producţiei pentru a spori profitul. Trebuie ţinut cont de faptul că, pe măsură ce volumul
producţiei creşte, veniturile descresc, deoarece compania, de regulă, trebuie să micşoreze preţurile
pentru a-şi spori vânzările. Pe de altă parte, costul marginal creşte, deoarece întreprinderea mărind
volumul de producţie la aceeaşi cantitate de resurse de capital se ciocneşte în ultimă instanţă de legea
randamentelor descrescătoare. Întrucât nivelul de producţie creşte, veniturile marginale scad, iar
costurile marginale cresc. La un anumit moment, costul marginal va fi mai mare decât venitul
marginal. Atunci firma va obţine pierderi de la fiecare unitate suplimentară de produs, de aceea, pentru
a nu permite micşorarea profitului, ea va fi nevoită să oprească extinderea volumului de producţie
înainte de a ajunge la această situaţie. Cantitatea de producţie pentru care venitul marginal şi costul
marginal sunt egale (sau foarte aproape de egalitate) permite obţinerea profitului maxim.
COSTUL MARGINAL Şl VENITUL MARGINAL
În figura 9.1 aceste concepte sunt aplicate pe exemplul companiei MicroConductor. Pe măsură
ce compania începe să mărească volumul producţiei de la 1 la 2 milioane de cipuri pe an, venitul ei
marginal este mult mai mare decât costul marginal, în acest caz, creşterea volumului de producţie
sporeşte profitul. Atâta timp cât venitul marginal depăşeşte costul marginal, profitul creşte odată cu
sporirea volumului de producţie. Însă, odată cu creşterea volumului de producţie, venitul marginal
scade, iar costul marginal creşte. La un anumit punct, costul marginal va depăşi venitul marginal,
deci, firma va stopa extinderea volumului de producţie înainte de a ajunge la acest nivel. Acest lucru se
întâmplă la producerea a 5 milioane de cipuri pe an. Producând 5 milioane pe an şi vânzând fiecare
unitate la preţul de 145 lei (vezi Tabelul 9.2), MicroConductor obţine un profit maxim.

Figura 9.1. Venitul marginal, costul marginal şi

profitul total al companiei MicroConductor

TEMA 8. CE REPREZINTĂ ECONOMIILE DE SCARĂ?

Odată cu extinderea întreprinderii, pot fi aplicate un şir de metode de organizare a
producţiei, cum ar fi diviziunea muncii, producţia în masă, linii de asamblare în flux - eficiente
doar în condiţiile de producere a unui volum mare de bunuri. Cât de mare trebuie să fie o
întreprindere pentru a utiliza astfel de metode - depinde de la caz la caz, însă atunci când odată
cu mărirea volumului de producţie cheltuielile medii totale se micşorează, economiştii spun că
întreprinderea beneficiază de pe urma economiilor de scară. Întreprinderile beneficiază de pe
urma economiilor de scară din următoarele motive:
► Obţin mai multe posibilităţi pentru folosirea diviziunii muncii.

107
► Se pot aproviziona cu materii prime în cantităţi care le dau dreptul la reduceri de preţuri.
► Pot procura maşini şi echipamente performante.
► Pot să investească în programe de cercetare şi dezvoltare, care să permită reducerea
costurilor de producţie şi realizarea unor produse noi.

REZUMAT
În economie, costul de producție reflectă, în expresie bănească,
consumul de factori de producție și desfacerii de bunuri
economice destinate pieței.
Costul implicit - include cea mai bună alocare a resurselor proprii în
favoarea obținerii unei producții.
Costul implicit este un cost de oportunitate. În plus costul implicit este de cele mai multe ori
măsura pentru profitul normal care este acel profit ce remunerează contribuția exclusivă a
întreprinzătorului la activitatea economică.
Costul explicit reprezintă totalitatea cheltuielilor firmei cu factorii de producție cumpărați
din exterior. Costul de producție al întreprinderii include cele două tipuri de costuri - implicit și
explicit.
Costurile totale de producţie se constituie din costuri fixe şi costuri variabile. La
schimbarea volumului de producţie, costurile fixe rămân constante, pe când costurile variabile
se schimbă. Costurile medii pe unitate se constituie atât din costurile fixe, cât şi din cele
variabile. Dacă volumul producţiei creşte, costurile fixe pe unitate de producţie întotdeauna
descresc. Costurile variabile pe unitate de producţie iniţial descresc, dar dacă volumul producţiei
continuă să crească, ele se măresc datorită legii randamentelor descrescătoare. Costul marginal
exprimă costul suplimentar antrenat de ultima unitate de producție realizată și reprezintă variația
costului total determinată de modificarea cu o unitate a nivelului producției.
Întrucât nivelul costurilor depinde de nivelul producţiei, companiile trebuie să identifice
cantitatea de producţie care ar maximiza profiturile. Profitul reprezintă o formă fundamentală de
venit care revine întreprinzătorului, adică celui care își asumă riscul inițierii și desfășurării unei
afaceri. Este expresia raționalității economice care reprezintă o parte a încasărilor realizate de o
firmă, parte care excede cheltuielile de producție și de distribuție a bunurilor obținute și vândute.
Diferența dintre încasările totale (TR) și costurile totale (TC) reprezintă profit brut. După
ce firma plătește impozitele și alte taxe pe profit, partea care rămâne este profitul net. În mod
legal, numai după plata impozitelor profitul poate fi folosit.
Firmele mari deseori obţin o productivitate înaltă datorită economiilor de scară. Graţie
eficienţei producţiei la scară mare, costurile unitare scad până la un nivel pe care firmele mici
nu-1 pot atinge.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Unitatea următoare se axează pe concurenţa în cadrul economiei de piaţă. Veţi afla că
esenţa concurenţei diferă de la o ramură a economiei la alta şi veţi urmări modul în care
companiile folosesc marketingul pentru a oferi consumatorilor produsele lor.

108
 UNITATEA X. MECANISMUL CONCURENȚIAL
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce este concurenţa în economia liberei iniţiative?
Care este rolul concurenței în economie?
Care sunt tipurile și formele concurenței în economia liberei inițiative?
Care sunt caracteristicile pieței cu concurența perfectă?
Care sunt caracteristicile structurilor concurențiale imperfecte: monopol, monopson,
oligopol, oligopson, piața cu concurență monopolistică?

Anual cele mai bune echipe îşi adjudecă dreptul de a participa la campionate continentale sau
mondiale la diverse genuri de sport - fotbal, hochei, baschet. Concurenţa este acerbă. Suporterii
îşi pictează feţele, îmbracă haine ciudate, achită preţuri mari pentru bilete şi fac drumuri lungi
pentru a vedea cum joacă echipele favorite.

TEMA 1. CE ESTE CONCURENŢA ÎN ECONOMIA LIBEREI INIŢIATIVE?

Competiţiile sportive sunt incitante şi încurajează sportivii să se prezinte cât pot ei de bine,
însă, pe lângă concurenţa aprigă, fiecare joc demonstrează şi coordonare. Coordonarea este
importantă atât pentru sportivi aparte, care fac mişcări dificile cu multă uşurinţă şi graţie, cât şi
pentru echipe, al căror succes depinde de gradul de înţelegere reciprocă între jucători. Pe scurt,
pentru ca o competiţie sportivă să aibă succes, este nevoie de o coordonare extraordinară a
indivizilor şi a echipelor, în ansamblu. Economia de piaţă este la fel. Posibilitatea de a concura
cu succes depinde de coordonarea reuşită a acţiunilor.
109
 Însă, rezultatul concurenţei depinde foarte mult de faptul cum se desfăşoară acest proces,
într-o economie a liberei iniţiative există o concurenţă de piaţă. Oamenii încearcă să se plaseze în
primele rânduri ale producătorilor de bunuri şi servicii în speranţa că persoanele din jur vor
cumpăra de la ei. În schimb, aceştia câștigă bani. Chiar şi în procesul de concurenţă oamenii şi
firmele conlucrează, astfel încât acţiunile lor coordonate le permit să producă mai mult din ceea
ce dorim noi, consumatorii.
Când firmele concurează pe piaţă, cumpărătorii plătesc mai puţin pentru bunuri şi servicii,
lucrătorii au mai multe locuri de muncă şi primesc salarii mai mari, iar antreprenorii obţin
profituri mai mari din investiţii. Prin urmare, spre deosebire de competiţia din sport, unde fiecare
victorie înseamnă o înfrângere pentru partea adversă, concurenţa de piaţă admite ca fiecare să
poată câștiga.
În economie prin concurență înțelegem confruntarea, rivalitatea între agenții economici,
pentru a atrage de partea lor clienții, pentru cele mai bune condiții de activitate sau în vederea
obținerii unor rezultate mai performante.
Economiei de piață îi sunt specifice manifestările relațiilor de competiție pe diferite piețe.
În sens restrâns, această competiție se manifestă între cei care participă la producția și vânzarea
aceluiași tip de bunuri economice sau al unor bunuri economice substituibile. Ei au libertatea de
a-și alege mijloacele pentru atragerea unei clientele cât mai numeroase în vederea maximizării
profitului. În sens larg, concurența se poate aborda și din perspectiva consumatorului. Acesta
intră în competiție cu vânzătorul sau cu alți cumpărători pentru achiziționarea în cele mai bune
condiții ( preț, calitate, structură sortimentală) a bunurilor, astfel încât să-și realizeze interesul de
maximizare a utilității totale.

Concurența desemnează tipul specific de relații între agenții economici

(producători sau consumatori) care acționează pe piață pentru realizarea
propriilor interese, conform libertății de acțiune și liberei inițiative.

ÎN PORTOFOLIUL TÂNĂRULUI ECONOMIST

În economie au existat mai multe abordări și interpretări a concurenței:

Reglator ideal al economiei în condițiile liberei inițiative
(a libertății economice).
„Mână invizibilă” ce facilitează îmbinarea intereselor particulare și private și
direcționează mișcarea proceselor pe piață.
Mecanism de reglementare spontană a producției capitaliste reprezentat sub forma
de luptă intra- și extraramurală.
Factor determinant al schimbului, care reflectă diferite evaluări subiective ale
bunului de către participanții la schimb, etc.

TEMA 2. CARE ESTE ROLUL CONCURENȚEI ÎN ECONOMIE?

Economiștii susțin că, în cadrul unei economii de piață, mecanismul concurențial
funcționează firesc și are efecte benefice.
110
 Premisele manifestării mecanismului concurențial sunt: existența proprietății private,
libertatea economică și existența unui sistem democratic etc.
Consecințele acestui mecanism concurențial conduc la creșterea eficienței economice,
având un rol benefic atât asupra intereselor producătorilor (maximizarea profitului), cât și ale
consumatorilor (maximizarea satisfacției).
Pe lângă faptul că menţin costurile şi preţurile la niveluri cât se poate de reduse,
producătorii mai folosesc şi alte metode pentru a concura cu succes. Pentru a vă convinge de
acest adevăr, puteţi citi orice revistă, puteţi privi televizorul sau puteţi face o plimbare prin
centrul comercial din localitate. De exemplu, unele companii concurează punând accent pe
anumite caracteristici ale produselor lor. Altele subliniază specificul deosebit al serviciilor pe
care le oferă. O a treia categorie de firme scot în evidenţă materiile prime şi metodele avansate
de producţie care le permit să creeze produse de o calitate superioară faţă de cele ale
concurenţilor. Majoritatea firmelor, însă, folosesc concomitent mai multe metode. Ca şi
antrenorul unei echipe sportive care se concentrează asupra competitivităţii discipolilor săi,
managerii de firme identifică strategii care să le permită să concureze cu succes.
Principalul efect benefic al concurenței îl reprezintă progresul economic. Printre efectele
benefice a mecanismului concurențial mai putem menționa: accelerarea cercetării, realizarea de
inovații, perfecționarea activității economice și a pregătirii profesionale, diversificarea
producției, îmbunătățirea calității, rezolvarea eficientă a problemelor economice. Astfel, în urma
acțiunii mecanismului concurențial, intră și se mențin pe piață acei agenți economici eficienți
care acționează potrivit intereselor proprii, fără a leza interesele celorlalți.

În economie sunt evidențiate următoarele funcții ale concurenței:

Stimularea inițiativei, creativității, inovării.
Diferențierea și ierarhizarea agenților economici în funcție de potențial, randament,
rezultate.
Salubrizarea vieții economice prin reducerea și dispariția activităților economice
dăunătoare, ineficiente, respectiv, a agenților economici neperformanți.
Reducerea costurilor producției și, pe această bază, posibilitatea reducerii
prețurilor.

De exemplu, după cum am menționat anterior, concurența stimulează

reducerea prețurilor, diversificarea ofertei, creșterea calității producției și a
deservirii consumatorilor. În acest scop, producătorii îmbunătățesc
tehnologiile, măresc productivitatea. Eforturile agenților economici
producători/vânzători sunt răsplătite cu creșterea veniturilor din vânzări și a
profiturilor. La rândul lor, cumpărătorii vor dispune de o putere de cumpărare
mai ridicată, bunuri și servicii noi, de calitate superioară, iar statul de mai
multe venituri. Întreaga economie și societate va beneficia de posibilități de
satisfacere superioară a trebuințelor.
Astfel, CONCURENȚA ESTE CONSIDERATĂ FORȚA MOTRICĂ A
PROGRESULUI TEHNICO-ECONOMIC.

111
TEMA 3. CARE SUNT TIPURILE ȘI FORMELE CONCURENȚEI ÎN ECONOMIA
LIBEREI INIȚIATIVE?
Economiștii fac distincție între mai multe forme de concurență în funcție de care ei
identifică mai multe tipuri de structuri ale pieței.

DUPĂ POSIBILITATEA AGENȚILOR ECONOMIC DE A INFLUENȚA

PIAȚA, CONCURENȚA POATE FI:

PURĂ sau PERFECTĂ, cu caracter
ideal, trăsăturile sale sunt un model
de analiză pentru concurența reală;
niciun agent economic nu are
suficientă putere pentru a face
presiuni asupra pieței
IMPERFECTĂ, caracterizează
realitatea economică, prezintă mai
multe forme care se conturează în
raport cu trăsăturile pieței cu
concurență perfectă; fiecare formă de
piață cu concurență imperfectă se
caracterizează printr-un preț specific
și o anumită modalitate de
maximizare a profitului; agenții
economici pot influența piața în
favoarea lor

DUPĂ GRADUL RESPECTĂRII REGLEMENTĂRILOR LEGALE

REFERITOARE LA PIAȚĂ,
concurența imperfectă, la rândul său, poate fi

LEGALĂ, LOIALĂ, când se respectă

legile, regulamentele în vigoare
referitoare la comportamentul agenților
pe piață; nu se permite participarea la NELOIALĂ, ILEGALĂ, incorectă
înțelegeri care să afecteze jocul liber al când agenții economici încalcă legile,
concurenței, reclama mincinoasă care reglementările, regulamentele
înșeală consumatorii, favorizarea
creșterii/scăderii artificiale a prețurilor,
falsificarea mărfurilor.

Analiza comparativă a structurilor pe piața determinată în funcție de posibilitatea

agenților economic de a influența piața este prezentată în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1
Caracteristica comparativă a structurilor de piață
Concurenţ Concurenţa Oligopolul Monopolul pur
a perfectă monopolistică
Număr de Multe firme Multe firme Câteva firme O singură firmă mare
firme mici mari

112
 Controlul Nu există. Producătorii au o Producătorii- Firma determină
asupra Piaţa stabileşte capacitate limitată exploratori de cantitatea de producţie
preţurilor preţuri, iar de a stabili preţuri preţuri deseori au şi nivelul preţului
firmele îl din cauza existenţei posibilitate de a
acceptă produselor- stabili preţul la
substituenţi produsul lor
Diferenţiere Nu există. Produsele şi Este semnificativă Nu există.
a produselor Produsele sunt serviciile sunt pentru unele Este un produs unic
omogene similare, dar nu sunt produse ca
identice, pentru a automobilele.
satisface nevoile Redusă ca
unor pieţe specifice importanţă pentru
produse
standardizate ca
benzina
Bariere Nu există. Este Nesemnificative. Considerabile. Puternice. Este foarte
de relativ uşor de Relativ uşor de Este dificil de dificil de iniţiat o
intrare iniţiat o afacere iniţiat o afacere iniţiat o afacere afacere

TEMA 4. CARE SUNT CARACTERISTICILE PIEȚEI CU CONCURENȚA

PERFECTĂ?
Piaţa cu concurenţă perfectă tinde spre situaţia de echilibru, spre găsirea preţului la care
cantităţile oferite sunt egale cu cele cerute. Această structură de piaţă presupune existenţa
neapărată a tuturor următoarelor condiţii.
Mulţi cumpărători şi vânzători. Mai multe firme produc un anumit produs şi fiecare
furnizează doar o parte mică din întreaga ofertă. Fiecare consumator cumpără o parte minusculă
din oferta totală a pieţei. Nici o firmă sau individ nu poate influenţa piaţa de unul singur.
Bunuri sau servicii identice. Produsul unui producător este identic cu cel al altui
producător, astfel încât consumatorilor le este indiferent de la cine să-1 cumpere.
Informaţii complete. Cumpărătorii şi vânzătorii deţin informaţie deplină referitor la
orice produs şi preţul lui.
Intrare liberă. Cumpărătorii şi vânzătorii pot intra sau ieşi de pe piaţă oricând, exclusiv
în baza criteriilor de eficienţă.
Atunci când există aceste condiţii, nici un vânzător nu poate influenţa preţul, care se
obţine doar prin confruntarea cererii şi ofertei pe piaţă. Din contra, fiecare acceptă preţul de piaţă
aşa cum este. Dacă un producător cere mai mult decât preţul de echilibru al pieţei, în ultimă
instanţă acesta nu va vinde nimic, deoarece cumpărătorii vor apela la alte firme care vând
produse identice la preţul de echilibru. Pe de altă parte, firma nu are nici un motiv de a-şi
micşora preţul sub nivelul de echilibru. Ea reprezintă o părticică atât de mică din cantitatea totală
de bunuri vândute pe piaţă, încât poate să vândă atât cât doreşte la preţul de echilibru al pieţei.
Din aceste motive, firmele care participă pe o piaţă cu concurenţă perfectă sunt numite
acceptori ai preţurilor. Ele acceptă preţul determinat de piaţă şi decid cât anume să producă la
preţul respectiv. Anume firmelor care pot produce şi vinde produsele lor la preţul de echilibru al
pieţei le este asigurat succesul.
113
 CONCURENŢA PERFECTĂ presupune mulţi vânzători, nici unul dintre care
nu poate influenţa preţul de piaţă.

În realitate, puţine pieţe au caracteristicile concurenţei perfecte. Agricultura şi

industria piscicolă au unele caracteristici ale concurenţei perfecte. Produse, cum ar fi grâul,
porumbul, carnea de vită, somnul sau creveţii, sunt identice de la un producător la altul, iar
fiecare producător în parte poate vinde o cantitate prea mică pentru a influenţa cantitatea de
echilibru a întregii pieţe şi, respectiv, preţul de echilibru. Fiecare dintre aceşti producători -
vânzători este un acceptor al preţului de echilibru al pieţei. Structuri similare de piaţă există în
industria minereurilor feroase, cuprului şi chiar a titlurilor de valoare negociate la bursele de
valori.

VÂNZĂTORII ACCEPTORI AI PREŢURILOR acceptă preţurile de echilibru

determinate de piaţă şi apoi decid cât de mult să producă la preţul respectiv.

TEMA 5. CARE SUNT CARACTERISTICILE STRUCTURILOR CONCURENȚIALE

IMPERFECTE: MONOPOL, MONOPSON, OLIGOPOL, OLIGOPSON, PIAȚA CU
CONCURENȚĂ MONOPOLISTICĂ?
Puţine firme sunt acceptori ai preţurilor. Din contra, orice firmă recunoscută poate opta
pentru o ridicare a preţurilor, însă urmărind să nu-şi piardă cumpărătorii sau îşi poate reduce
preţurile pentru a-şi mări vânzările. Spre deosebire de producătorii acceptori ai preţurilor, aceste
firme caută să obţină preţul cel mai potrivit pentru produsele lor. Din aceste motive, economiştii
numesc aceste companii exploratori de preţuri.

VÂNZĂTORII EXPLORATORI DE PREŢURI caută preţul cel mai potrivit

pentru produsele lor.

CONCURENȚA MONOPOLISTICĂ
Atunci când companiile oferă produse similare, însă nu identice, structura pieţei este
descrisă ca concurenţă monopolistică. Pe aceste pieţe concurează multe firme mici - exact aşa ca
şi în concurenţa perfectă, însă produsele pe care le vând nu sunt identice, iar fiecare producător
poate ridica sau coborî preţul piaţa pentru a-şi modifica vânzările.

CONCURENȚA MONOPOLISTICĂ reprezintă structură de piață cu mai mulți

vânzători care vând produse similare dar nu identice.

În concurența monopolistică, producătorii încearcă să diferenţieze real sau

imaginar produsele pe care le oferă. Diferenţierea imaginara apare atunci când unicitatea
produsului este condiţionată doar de imaginea consumatorului sub influenţa reclamei, cu
114
explicaţii de felul că sunt „noi şi îmbunătăţite”, „folosite de profesionişti” sau prezintă „cea mai
bună valoare la cel mai mic preţ”. Diferenţierea reală reflectă un grad diferit de utilitate a
bunurilor, chiar dacă nivelul calitativ al acestora nu se modifică. Hamburgerii de la „fast-food-
uri” pot fi similari, fiecare companie, însă, foloseşte sosuri speciale, metode de preparare sau
adaosuri de caşcaval, şuncă etc. pentru a-şi diferenţia propriul produs.

DIFERENȚIEREA este procesul de creare a unicității unui produs

Există multe căi prin care companiile încearcă să atragă cumpărătorii
diferenţiind produsele.
Deservirea clienţilor. Imaginaţi-vă că vă apropiaţi de patru benzinării care se află la o
intersecţie. Fiecare benzinărie are acelaşi preţ la benzina de aceeaşi calitate. De ce aţi prefera o
staţie în detrimentul alteia? Probabil, una dintre ele oferă spălarea pe gratis a maşinii la fiecare
alimentare, la alta vă controlează uleiul şi vă spală parbrizul. Acestea sunt exemple ale serviciilor
speciale pe care firmele le oferă pentru a atrage atenţia consumatorilor.
Garanţii şi întreţinere. Persoanele care cumpără programe pentru computere, de regulă,
cumpără de la o companie care oferă cel mai bun suport tehnic. În prezent, însă, chiar şi unele
firme producătoare de pastă de dinţi dispun de linii telefonice speciale, de obicei gratuite, la care
oamenii pot adresa întrebări şi sugestii cu privire la calitatea produsului. Deseori termenul de
garanţie este un argument în favoarea procurării unui produs anumit, şi nu altuia asemănător.
Calitatea serviciilor de garanţie şi postgaranţie oferite de o firmă de comercializare a
automobilelor poate influenţa alegerea cumpărătorului.
Prestigiul. Multe companii folosesc etichete bătătoare la ochi pentru a-şi diferenţia
produsele. Aţi cumpărat vreodată o anumită cămaşă, chipiu sau poşetă deoarece avea pe ea o
anumită emblemă sau inscripţie? Multe companii depun eforturi pentru a crea o imagine a
calităţii înalte în asociere cu emblema sau sloganul lor. Oamenii care cumpără ochelari de soare
de o marcă recunoscută sunt atraşi nu doar de ideea protejării ochilor de razele ultraviolete.
Concurenţa monopolistică are loc pe pieţele unde mai mulţi producători vând bunuri şi
servicii similare. Industria îmbrăcămintei şi cea a restaurantelor reprezintă exemple elocvente de
concurenţă monopolistă în economia de piaţă. Este relativ uşor să pătrunzi sau să ieşi de pe
aceste pieţe, concurenţa însă este intensă şi firmele trebuie să depună eforturi pentru a obţine un
loc (o nişă) pentru propriile produse.

OLIGOPOLUL
Concurenţa poate fi aprigă şi în industriile dominate de câteva firme mari. Oligopolul este
o structură de piaţă în care câteva (aproximativ de la trei la cinci) companii mari creează cea mai
mare parte sau toată oferta de un anumit bun. Producerea de autoturisme, televizoare,
calculatoare, utilaje electrocasnice exemplifică astfel de industrii. În comparaţie cu concurenţa
monopolistică, oligopolul are un grad mai mare de concentrare a producţiei. Pentru a caracteriza
această trăsătură, se foloseşte drept indicator cota de piaţă a primelor patru firme în fiecare
ramură de producţie.

115
 OLIGOPOLUL reprezintă structură de piață unde există câteva firme care
asigură oferta unui bun, în timp ce numărul de cumpărători este mare.

În oligopol, firmele sunt exploratori ai preţurilor. Ele caută să obţină cea mai
bună combinaţie a preţului şi a cantităţii de producţie. Însă, deoarece sunt doar câteva companii
pe piaţă, fiecare depinde de deciziile celorlalte. Dacă una îşi reduce preţul la producţia sa şi
celelalte firme îşi vor reduce preţurile pentru a-şi păstra cumpărătorii. Drept urmare, toate
companiile pot ajunge la preţuri mai joase şi venituri mai mici. Din această cauză, pe piaţa de
oligopol, de obicei, firmele impun restricţii concurenţei prin preţ, înțelegându-se referitor la
nivelul preţului şi al cantităţii de producţie, astfel ca toate firmele din oligopol să obţină profituri
mai mari. Această cooperare poate fi rezultatul unei înţelegeri explicite între companii sau a unei
convenţii tacite referitor la modul de a proceda. Însă, dorinţa de a coopera în secret diferă de
capacitatea de a o face.

ÎNŢELEGEREA SECRETĂ este un acord sau un aranjament de piaţă prin

care companiile limitează producţia cu scopul de a ridica preţurile şi, respectiv,
profiturile.
Pentru a ajunge la o înţelegere secretă reuşită, există obstacole serioase.
Preţul. Companiile trebuie să se înţeleagă până la ce nivel să mărească preţul. Firmele cu costuri
de producţie mai mici vor dori o creştere mai mică a preţurilor decât cele cu costuri mai mari.
Producţia. Companiile trebuie să se înţeleagă asupra volumului cu care fiecare firmă în parte va
reduce producţia, deşi, bineînţeles, orice producător doreşte ca ceilalţi concurenţi să suporte
greul în urma reducerii volumului de producţie, având permanenta ispită de a produce mai mult,
pentru a realiza la un preţ mai mare.
Sancţiunile. Dacă primele două obstacole sunt depăşite şi preţul de piaţă creşte, fiecărei
companii trebuie să i se interzică încălcarea înţelegerii, sub ameninţarea diferitor sancţiuni.
Preţul înalt este un stimulent puternic pentru fiecare companie de a vinde mai mult din propria
producţie, cu scopul de a-şi spori profiturile. Dar dacă toate companiile procedează la fel,
acordul se încalcă.
Noii concurenţi. Dacă în urma cooperării secrete se reuşeşte ridicarea preţurilor, acestea vor
atrage noi firme în industrie. Într-o concurenţă cu mai multe companii, producţia va creşte şi va
influenţa preţurile spre micşorare. Fără bariere eficiente pentru a stăvili pătrunderea pe piaţă a
noilor firme, cele existente ar avea prea puţină dorinţă de a se înţelege în secret şi a mări
preţurile.
În pofida acestor obstacole, deseori înţelegerea secretă are loc şi producătorii reuşesc să se
pună de acord referitor la stabilirea unor preţuri înalte. Totuşi, economiştii au studiat atent relaţia
între mărimea profitului şi pieţele cu concentrare mare a vânzărilor. S-a constatat că pieţele cu
producători giganţi reuşesc să obţină un profit mai înalt şi pe seama efectului economiilor de
scară, care rezultă în costuri de producţie mai scăzute şi a inovaţiilor introduse de companiile de
succes.
De exemplu, datorită gradului înalt de complexitate a producţiei de avioane sau
automobile, s-au creat industrii constituite din câteva companii mari. La începutul secolului al
XX-lea, zeci de mecanici au iniţiat firme mici de construcţie a automobilelor. Cele mai mari însă
s-au dovedit a fi mai eficiente decât cele mici. Astfel, în timp au supravieţuit concurenţei doar

116
cele mai eficiente, respectiv, cele mai mari. În prezent în SUA există doar trei companii mari de
automobile, care concurează direct cu companiile auto din Japonia, Germania, Coreea şi alte ţări.
Pe piața din Republica Moldova se remarcă, prin caracteristicile enumerate pentru
oligopol, piața de telefonie mobilă, piața petrolului autohton, etc.

OLIGOPSON este tipul d piață caracterizat de existența unui număr restrâns de

firme mari cumpărătoare ale unei mărfi – oferită (vândută) de mai mulți
producători. Această situație determină puterea mare a cumpărătorilor în
influențarea prețului de vânzare. Numărul firmelor solicitante este mic, dar ele
au putere economică mare.
Dar ce se ştie despre pieţele unde există doar un singur vânzător? Economiştii numesc
această structură monopol pur.

MONOPOLUL
O piaţă în care există un singur producător (vânzător) este un monopol pur. Piaţa de
monopol are următoarele caracteristici:
Un singur producător sau monopolist.
Lipsa unor produse-substituenţi. Nici unul dintre alţi producători nu oferă un
produs similar. Cumpărătorii sunt nevoiţi fie să plătească preţul cerut de monopolist, fie să se
descurce fără produsul sau serviciul respectiv.
Bariere la intrare. Firmele concurente nu pot intra pe o piaţă de monopol.
La fel ca şi concurenţa perfectă, monopolurile pure sunt rare. Şi mai rare sunt monopolurile
capabile să supravieţuiască timp de mai mulţi ani. Există şi situaţii în care monopolurile sunt
eficiente şi susţinute de lege - monopolurile legale, care includ monopolurile naturale, brevetele
de invenţii, drepturile de autor şi mărcile comerciale.
Monopolurile naturale. Acestea sunt reprezentate de companii locale de telefonie,
electricitate, aprovizionare cu apă. Există pieţe în care economiile de scară sunt atât de mari încât
costurile sunt minimizate prin concentrarea producţiei într-o singură companie mare. Imaginaţi-
vă complicaţiile ce ar apărea dacă în localitatea voastră ar exista mai multe companii de
electricitate. Fiecare firmă ar avea propriile linii de înaltă tensiune, centre de întreţinere şi
centrale de producţie. În locul concurenţei care stimulează companiile de a menţine un nivel jos
al preţurilor şi de a perfecţiona serviciile, statul reglementează monopolurile naturale care
funcţionează în domeniile de interes public. Reglementarea de către stat se efectuează prin
comisii de supraveghere care stabilesc serviciile asigurate şi costul lor. Unele monopoluri
naturale au caracter temporar, deoarece cu timpul pot apărea substituenţi care reduc puterea
monopolului. în industria de telecomunicaţii, de exemplu, noile tehnologii au creat substituenţi,
cum ar fi aparatele de fax, modemurile, comunicaţiile prin satelit, telefoanele celulare, care
schimbă structurile de piaţă.

MONOPOLUL reprezintă o piaţă în care există un singur producător

(vânzător).

Licenţele guvernamentale. Un alt tip de monopol legal sunt licenţele care oferă
anumitor firme dreptul de a funcţiona în afara concurenţei de piaţă. Imaginaţi-vă o companie

117
virtuală SuperGogoaşa Co, care deţine dreptul exclusiv de a vinde gogoşi la stadionul din
localitate. SuperGogoaşa Co, în mod normal, nu ar fi considerată monopol, deoarece există mulţi
alţi vânzători de gogoşi, dar ea deţine monopolul pentru stadionul orăşenesc. În majoritatea
cazurilor, companiile de felul SuperGogoaşa Co concurează cu firme similare prin obţinerea unui
drept de monopol. Dacă nu reuşesc să-şi servească clienţii destul de bine, acestea vor fi înlocuite
de alte firme. Astfel de licenţe sunt obligatorii pentru a pătrunde pe piaţa mai multor industrii şi
profesiuni. Şoferii de taxi reprezintă un alt exemplu.
Brevetele de invenţie ca monopol. V-ar plăcea să aveţi o idee extraordinară, care s-ar
putea transforma într-un produs sau serviciu nou şi v-ar face bogat şi celebru? Pentru a vă
încuraja, guvernul acordă brevete de invenţie pentru a proteja noile produse şi procedee. În acest
sens, un brevet reprezintă un monopol. El acordă inventatorului dreptul de folosinţă exclusivă a
unui nou produs sau idei, pe o anumită perioadă de timp. Îţi poţi vinde sau dărui acest „drept de
proprietate intelectuală”, cum este numit brevetul, întrucât îţi aparţine şi poţi face cu el orice. În
cele din urmă, cineva va crea un produs sau un serviciu care va fi o alternativă acceptabilă pentru
produsul sau serviciul tău, iar o persoană va obţine un brevet care va concura cu al tău.

BREVETUL este un drept acordat legal pe o anumită perioadă de timp, care

prevede folosirea unui produs nou sau a unei idei noi în mod exclusiv.

Produsele anumitor industrii - cele farmaceutice, chimice, electronice sunt protejate de brevete.
Firmele concurente nu pot intra în aceste industrii, decât în cazul în care plătesc deţinătorului de
brevet pentru permisiunea de a folosi procesele tehnologice sau găsesc o altă metodă de
producţie, care nu este acoperită de brevetele existente.
Dreptul de autor şi marca de comerţ ca monopoluri. Anumite agenţii de stat acordă
autorilor unor scrieri şi opere artistice dreptul exclusiv de a-şi vinde sau reproduce lucrările.
Acest drept de autor este un monopol special pe durata vieţii autorului, iar în unele ţări - plus
cincizeci de ani de la moartea acestuia. Mărcile comerciale sunt desene, nume sau simboluri
speciale care identifică un produs, un serviciu sau un producător. „Coke™” este o marcă
înregistrată a Companiei Coca-Cola. Concurenţilor li se interzice să folosească mărcile
comerciale înregistrate sau unele care seamănă atât de mult cu semnele comerciale, încât
consumatorii le-ar confunda cu originalele.
MĂRCILE COMERCIALE sunt desene, nume sau simboluri speciale care
identifică un produs, serviciu sau firma producătoare.

DREPTUL DE AUTOR este dreptul exclusiv al autorului unor scrieri

originale sau al unor lucrări artistice de a vinde sau de a reproduce, în orice mod, lucrările
care-i aparţin pe întreaga perioadă a vieţii sale, plus 50 de ani.

Firma care deține monopolul poate alege acel preț care îi asigură un supraprofit –
supraprofit de monopol – motiv pentru care prețul este mai mare decât cel corespunzător
condițiilor de concurență perfectă, iar satisfacerea nevoilor consumatorilor este
necorespunzătoare. Astfel, în lume se practică limitarea monopolurilor prin legi antimonopol.
Legea nu interzice monopolul în sine, ci practicile monopoliste.

118
 În Republica Moldova instituția care protejează și stimulează concurența pentru asigurarea
unui mediu concurențial favorabil atât pentru producători, cât și pentru consumatori este
CONSILIUL CONCURENȚEI.

Consiliul Concurenţei al Republicii Moldova a fost înfiinţat în anul

2012 și reprezintă o autoritate publică autonomă, responsabilă faţă de
Parlament, ce asigură aplicarea şi respectarea legislaţiei din domeniul
concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii în limitele competenţei
sale.
Scopul activităţii Consiliului Concurenţei este asigurarea respectării
legislaţiei în domeniul concurenței, prin acţiuni de preîntâmpinare a
practicilor anticoncurențiale, înlăturarea încălcărilor concurențiale,
promovarea și creșterea culturii concurențiale.
Consiliul Concurenţei reprezintă Republica Moldova în relațiile cu
organizațiile și instituțiile internaționale de profil și cooperează cu
autoritățile de concurență internaționale.
Formarea mediului concurențial loial este o misiune importantă, pentru
că doar cu eforturi comune ale mediului de afaceri, ale autorităților
statului, mass-mediei, societății civile și evident a Consiliului
Concurenței poate fi menținut un mediu concurențial loial.

REZUMAT
În economia liberei iniţiative oamenii concurează, coordonându-și reciproc
eforturile pentru producerea bunurilor care sunt cerute, la preţuri rezonabile.
Ca urmare, într-o astfel de concurenţă toţi pot fi „câștigători”. Consumatorii
primesc produse mai bune la preţuri mai joase, angajaţii obţin locuri de
muncă mai multe şi mai bine plătite, iar antreprenorii câștigă profituri mai
mari din investiţiile lor.
Dacă concurenţa poate genera astfel de rezultate, modul în care concurează firmele pe piaţă
depinde de structura pieţelor. Structura pieţelor variază de la concurenţa perfectă, în care există
mulţi cumpărători şi mulţi vânzători, la concurenţa monopolistă şi oligopol, până la monopolul
pur care presupune existenţa doar a unui singur vânzător. În concurenţa perfectă firmele sunt
acceptori ai preţurilor, deoarece acceptă preţul de piaţă şi apoi decid ce cantităţi să producă
pentru a fi vândute la preţul respectiv. În alte structuri de piaţă, firmele exploratori ai preţurilor
pot stabili diferite preţuri, în căutarea celui optim.
În economia de piaţă contemporană majoritatea firmelor sunt exploratori de preţuri, în
concurenţa monopolistă mai mulţi vânzători oferă o varietate de produse similare, dar nu
identice, fiecare cu caracteristicile sale unice. În oligopol producţia bunurilor şi serviciilor este
concentrată la câteva companii mari. Datorită acestei concentrări în pieţe, există o posibilitate şi
o probabilitate mai mare a unei înţelegeri secrete, care presupune un aranjament între companii
în a limita producţia şi, prin aceasta, a-şi mări preţurile şi profiturile. Deşi, există numeroase
motive în favoarea unei cooperări secrete, există şi obstacole esenţiale pentru realizarea ei.
Deseori companiile mari şi pieţele cu un grad înalt de concentrare apar ca rezultat al eficienţei
producţiei la scară, care permite obţinerea unor economii de scară.

119
 Deşi, monopolurile sunt de regulă interzise prin lege, există câteva tipuri de monopoluri
legale. Acestea sunt monopolurile naturale, dar şi afacerile protejate de mărci comerciale,
brevete şi drepturi de autor.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Unitatea următoare abordează rolul guvernului în economia liberei iniţiative.

UNITATEA XI. BUGETUL DE STAT ȘI ROLUL GUVERNULUI ÎN

ECONOMIE

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Care este rolul statului într-o economie?
Ce reprezintă Bugetul de stat?
Care sunt sursele pentru crearea veniturilor și destinația pentru cheltuielile bugetare?
Ce reprezintă deficitul bugetar și care sunt sursele de finanțare?
Ce reprezintă politica fiscală?
Ce este impozitul? Care este impozitul progresiv, proporţional şi regresiv.
Ce înțelegem prin datoria publică și cum aceasta ne poate afecta pe fiecare dintre noi?

Intervenția statului în economie este extrem de complexă. În economiile contemporane,

statul a devenit în timp un agent economic important. Mai mult ca atât. Statul apare ca
consumator și ca producător într-o economie. Rolul statului în economiile contemporane ține din
capacitatea sa de a influenţa economia, funcțiile care le îndeplinește, bunurile pe care le produce,
serviciile pe care le prestează, locurile de muncă pe care le oferă, banii pe care îi gestionează, etc.

120
 Crizele economice, războaiele, reglementarea în condițiile unor depresii sau epidemii,
necesitatea eficientizării infrastructurii au făcut necesară reconsolidarea rolului statului. Aceasta a
constat în sprijinirea dezvoltării industriei, protecția agenților economici și a economiei naționale,
dezvoltarea comerțului exterior, etc. După primul război mondial, rolul statului în economie crește.
Statul se implică tot mai mult în coordonarea și monitorizarea economiei naționale, în ceea ce ține
de asigurarea structurilor economice, susținerea diverselor programe de dezvoltare economică,
reglementarea cheltuielilor publice. La fel, putem menționa implicarea statului în subvenționarea
transporturilor, influențarea mediului de afaceri, mediului ambiant, ecologiei, medicinei,
asigurărilor, exporturilor și importurilor, etc.
Toate acestea determină o schimbare a situației în economie și în mentalitatea populației.
Statul preia și atribuții legate de protecția socială, redistribuirea veniturilor și susținerea activității
agenților economici. Intervenția statului în economie se realizează prin intermediul politicilor
economice promovate, cum ar fi politica bugetar-fiscală, politica monetar-creditară, politici
sociale, politici valutare, etc.

TEMA 1. CARE ESTE ROLUL STATULUI ÎNTR-O ECONOMIE NAȚIONALĂ?

Această problemă dificilă şi controversată s-a discutat încă de la crearea statelor şi adoptarea
constituţiilor acestora. Nu este surprinzător faptul că, raționamentul necesității statului a persistat
mereu ca substrat al istoriei diferitor naţiuni şi rămâne actuală şi astăzi. Întrebarea fundamentală
a fost şi este „Ce putem decide fără implicarea statului, care decizii pot fi luate doar de către un
organ central şi ce decizii este mai bine să le luăm de comun acord în cadrul guvernului?”
Fiecare modalitate de luare a deciziilor îşi are avantajele şi dezavantajele ei. Pentru a determina
eficiența deciziilor trebuie să evaluăm costurile şi beneficiile acestora. Mai mult decât atât.
Fiecare alegere poate fi acceptată doar în anumite condiţii. De exemplu, o politică promovată în
Germania sau Suedia poatea avea un alt efect în Republica Moldova sau o decizie care a generat
procese deflaționiste în Spania poate genera în Moldova procese inflaționiste. Securitatea ţării,
sau securitatea produselor și serviciilor pe care le consumăm, poate fi asigurată doar de către stat
și nu putem asigura acest fapt în mod individual. Doar statul poate asigura principiile de echitate
și egalitate.
În pofida diversităţii de opinii, este cert faptul că, guvernul joacă un important rol în
economia de piaţă contemporană.
Iată unele dintre sarcinile principale, a căror realizare revine statului:

 Stabilirea şi implementarea drepturilor de proprietate. Reglementarea

dreptului de proprietate.
 Administrarea și evaluarea externalităților.
 Asigurarea unei concurenţe loiale de piaţă.
 Monitorizarea producerii de bunuri şi servicii publice.
 Asigurarea securităţii naționale și a stabilității economice.
 Asigurarea creșterii economice sustenabile.

 Stabilirea şi implementarea drepturilor de proprietate (inclusiv proprietatea intelectuală

sau proprietatea privată). Reglementarea dreptului de proprietate

121
 Pieţele nu stabilesc şi nu asigură desinestătător funcţionarea „regulilor de joc” într-o
economie, cum ar fi dreptul la proprietate (de stat, privată, sau intelectuală). Însă, fără drepturi
clar definite și legiferate cetățenii nu pot activa, nefiind siguri că cineva nu i-ar putea deposeda
de averea lor sau de ideile care le aparțin. Dacă ar presupune că drepturile nu le sunt asigurate, că
contractele ar putea fi reziliate fără temei, nici nu s-ar încumeta să le semneze, dacă ar presupune
că invenția care au făcut-o o poate folosi altcineva, nici nu ar oferi-o publicului larg. Cu alte
cuvinte, drepturile asupra proprietăţii sunt esenţiale pentru activitatea eficientă şi creşterea
economiei sustenabile, bazate pe lege. Doar prin intermediul statului se pot stabili regulile şi
reglementările necesare, precum şi respectarea acestora în vederea asigurării dreptului de
proprietate.

 Administrarea și evaluarea externalităților

Ce înțelegem prin externalități :
Externalitatea este efectul unei activități (de consum sau de producție)
asupra altor agenți economici (indivizi, comunități sau întreprinderi)
decât cel anticipat.
Efectele pot fi pozitive sau negative, anticipate sau neanticipate.

Altfel spus, externalitățile se produc atunci când acțiunile unui agent economic
influențează mediul în care activează alt agent economic fără a afecta sistemul de prețuri.
Externalitățile pozitive generează avantaje asupra altor agenți economici sau societăți, în timp ce
externalitățile negative reprezintă acțiunea care generează cheltuieli suplimentare altor agenți
economici sau societăți. Apariția externalităților corespunde cu o alocare ineficientă a resurselor.
Pentru corectarea acestei deficiențe a pieței, statul poate utiliza cel puțin următoarele
instrumente: politici de impozitare și de subvenționare, politici care delimitează drepturile de
proprietate, politici de administrare a bunurilor și a serviciilor publice, asigurarea principiului de
echitate și egalitate, etc.
Un exemplu celebru de externalitate pozitivă, introdus de J. Meade este cel al apicultorului
și proprietarului unei livezi. Albinele vor da mierea din florile livezii, iar pomii vor fi polenizați
de către albine și vor da mai multe fructe. Ambii au de câștigat.
Externalitățile negative se întâlnesc în cazul activităților ce generează costuri private mai
reduse decât costurile sociale. Aici se încadrează toate activitățile de consum și de producție care
generează poluare atmosferică și fonică. De exemplu, zgomotul unei petreceri la miez de noapte
cu muzica la maxim, deranjează vecinii. Somnul pierdut este unul din costurile acestei petreceri,
dar este suportat de vecini, nu de participanţii la petrecere. Un alt exemplu este o întreprindere
chimică care emite substanţe poluante în procesul tehnologic și în consecinţă, locuitorii
comunităţii sunt lipsiţi de aerul curat, pot fi intoxicați și suportă costuri adiționale ce țin de
tratamente sau alte efecte asupra sănătății. Acest fapt poate avea loc nu neapărat din cauză că
proprietarul este iresponsabil. Este posibil ca acesta să deţină prea puţine informaţii despre
mărimea acestui cost. Acest lucru se datorează faptului că nimeni nu deţine drepturile de
proprietate asupra aerului pe care îl poluează întreprinderea chimică, deoarece ea îl foloseşte
gratis, întreprinderea ignoră costurile aerului curat şi nu-1 include în preţul plătit de client.
(Internalizarea externalităților negative constă în incorporarea costurilor externe în prețul pieței).
În cazul producțiilor poluante, guvernul poate interveni, introducănd un impozit adițional sau
penalizări, astfel încăt costul privat să se deplaseze la nivelul celui social.
122
 De exemplu, administraţia locală ar putea percepe o taxă pentru fiecare metru cub de
deşeuri evacuate în atmosferă. Acest fapt ar fi o atenţionare pentru proprietarii întreprinderilor,
care ar putea mări preţurile pentru serviciile oferite sau ar putea întreprinde anumite acţiuni
pentru reducerea degajărilor în atmosferă. Se poate întâmplă ca factorii de decizie să influențeze
nu doar costurile, dar şi beneficiile externe. De exemplu, când sunt vaccinați oamenii împotriva
unor boli contagioase, oamenii vaccinaţi obţin beneficii directe, pe când cei care au rămas
nevaccinaţi beneficiază indirect prin riscul redus de îmbolnăvire. Deseori populația recunoaște
doar beneficiile directe, nu şi cele externe. În acest caz guvernul poate înainta anumite cerinţe
faţă de beneficiari şi poate subvenţiona activitatea instituţiilor ce practică vaccinarea populației.

 Asigurarea unei concurenţe loiale de piaţă

Libera iniţiativă nu asigură întotdeauna o concurenţă corectă și loială pe piaţă. Se întâmplă
că companiile convin asupra unor condiții, diminuează concurenţa între ele şi ridică preţurile.
Dacă se procedează astfel, consumatorii au mai puţine opţiuni, iar producătorii nu simt nevoia de
a reduce costurile de producţie.
Pentru a asigura concurenţa de piaţă, în mai multe economii există legi antitrust sau anti-
monopol. În Statele Unite ale Americii legile antitrust au fost denumite după „trusturile" din
secolul al XlX-lea, care au absorbit companiile concurente de pe unele pieţe. De exemplu, în
1890, Congresul a adoptat Legea Antitrust Sherman. Alte legi adoptate în sec. al XX-lea sunt
Legea Clayton, Legea Comisiei Federale a Comerţului şi Legea Antifuziune Celler-Kefauver. În
unele cazuri, legile pot preveni sau reduce considerabil eventualitatea unor înţelegeri de stabilire
a preţurilor, în alte cazuri, însă, pot împiedica creşterea eficienței firmelor până la maxim.
În Republica Moldova este creat Consiliul Concurenţei prin Legea Concurenţei Nr.183 din
11.07.2012. Formarea mediului concurențial loial este o misiune importantă, pentru că doar cu
eforturi comune ale mediului de afaceri, ale autorităților statului, mass-media, societății civile și,
evident, a Consiliului Concurenței, poate fi menținut un mediu concurențial loial. Consiliul
Concurenței este o autoritate publică autonomă, responsabilă faţă de Parlament, ce asigură 
aplicarea şi respectarea legislaţiei din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii în
limitele competenţei sale.
Scopul activităţii Consiliului Concurenţei este asigurarea respectării legislaţiei în domeniul
concurenței, prin acţiuni de preîntâmpinare a practicilor anticoncurențiale, înlăturarea
încălcărilor concurențiale, promovarea și creșterea culturii concurențiale.
Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii și competențe principale:
a) promovează cultura concurenţială;
b) elaborează actele normative necesare pentru implementarea legislaţiei din domeniul
concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii, în limitele competenţei sale;
c) investighează practicile anticoncurenţiale, concurenţa neloială şi alte încălcări ale
legislaţiei din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii, în limitele
competenţei sale;
d) constată încălcări ale legislaţiei din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii,
impune măsuri interimare în vederea încetării încălcărilor denunţate, impune măsuri
corective şi aplică sancţiuni pentru comiterea încălcărilor, în limitele competenţei sale,
etc.

 Monitorizarea producerii de bunuri şi servicii publice

123
 Economia de piaţă nu asigură de la sine toate bunurile și serviciile necesare societății.
Cauza rezidă în diferenţa dintre așa-numitele bunuri şi servicii publice şi cele private.

bunuri şi servicii publice sunt disponibile tuturor fără costuri

suplimentare.
bunuri şi servicii private sunt consumate doar contra unui cost, deoarece
consumul lor de către unele persoane reduce posibilitatea consumului
acestora de către alte persoane.

Pentru a înţelege diferenţa, să reflectăm asupra unui bun privat – o plăcintă cu dovleac. Dacă
mâncați această plăcintă, înseamnă că altcineva nu o mai poate cumpăra și, respectiv, mânca.
Mai mult decât atât. Dacă refuzaţi să plătiţi pentru ea, magazinul nu vă va vinde această plăcintă.
Deci, dacă doriți să o consumați, atunci o cumpărați. La fel procedează și ceilalți consumatori.
Dacă consumul de plăcinte crește în aşa fel, producătorilor le este profitabil să producă mai multe
plăcinte, precum şi alte bunuri şi servicii private.
Altfel stau lucrurile în cazul unui bun public, cum ar fi securitatea naţională. Bunul sau
serviciul public este un bun care, odată oferit, devine disponibil și accesibil pentru fiecare
persoană, fără cheltuieli suplimentare. De exemplu, fiind creat sistemul de apărare, nu mai există
căi de a împiedica cetăţenii să beneficieze de el. Guvernul creează și oferă bunuri și servicii
publice, deoarece nu există stimulente pentru companiile private s-o facă. Puţine bunuri şi
servicii sunt pur publice sau pur private. Unde este linia de delimitare între bunurile şi serviciile
care trebuie să fie oferite de stat şi cele care trebuie să fie oferite de firmele private? De exemplu,
unele bunuri şi servicii sunt oferite atât de guvern, cât şi de companiile private. De exemplu,
administraţia locală, de regulă, oferă serviciile poliţiei, deşi există şi multe companii private care
oferă servicii de pază şi securitate. În ultimii ani, organele puterii de stat, în mai multe ţări, au
renunţat la unele servicii pe care le ofereau odată și aceste servicii sunt oferite de către companii
private. Acest lucru a fost realizat prin vânzarea sau privatizarea proprietăţii de stat, cum ar fi
terenurile de depozitare a deşeurilor, instalaţiile de purificare a apelor, aeroporturile, terenuri
sportive, servicii de telefonie, etc.

 Asigurarea securităţii naționale și a stabilității economice

Guvernului îi revine rolul de asigurare a securităţii naționale și stabilității economice a
statului și a cetățenilor. Pentru persoanele defavorizate statul elaborează diferite programe de
finanţare, sunt programe care acordă asistenţă pensionarilor, șomerilor, altele vizează persoanele
cu venituri mici sau familii cu mulți copii, şi au ca scop creșterea calității vieții pentru aceste
persoane. În acelaşi timp, sunt realizate activităţi de prevenire şi combatere a crimei organizate
transfrontaliere şi a finanţării mişcărilor cu caracter extremist-terorist. Manifestările de corupţie,
de asemenea, pot constitui obiect de investigaţie, dacă afectează direct sau indirect securitatea
naţională. Multe dintre aceste proiecte, de fapt, transferă banii acumulaţi în buget de la un grup
social către altul. Spre exemplu, salariaţii plătesc taxele de asigurare socială şi asistenţă
medicală, care sunt transferate pensionarilor şi altor categorii sociale sub formă de pensii şi
îndemnizaţii. În Republica Moldova, Guvernul, de asemenea, îşi asumă responsabilitatea privind
acumularea veniturilor la Fondul Social şi achitarea pensiilor şi a altor plăţi sociale.
De regulă, programele de ajutorare a populaţiei se împart în două grupe:
 Programe care au ca scop mărirea veniturilor. Programul de asigurare socială şi
alte programe pentru pensionari, alocaţiile, tichetele de masă, îndemnizațiile pentru şomeri, etc.

124
  Programe de eliminare a cauzelor sărăciei şi a dezavantajelor economice. Strategii
de reducere a sărăciei, susţinerea programelor de instruire, recalificare şi perfecţionare
profesională, care contribuie la încadrarea în muncă a unor categorii dezavantajate ale populaţiei.
În perioadele de criză, guvernul face eforturi adiționale pentru a reduce şomajul, a stabiliza
nivelul preţurilor, a diminua riscurile, pentru a asigura creşterea economică. Nu este o sarcină
uşoară, deoarece unele măsuri au efecte adverse, toate deciziile costă și uneori trebuie de făcut
alegerea, determinând care, la moment, este cea mai eficientă. De exemplu, de redus rata
şomajului sau de redus rata inflației și de menţinut stabilitatea preţurilor. Eforturile guvernului de
a stabiliza economia pot genera și efecte inverse, dacă nu sunt sincronizate, evaluate sau au și
alte scopuri decât cele economice.

 Asigurarea creșterii economice sustenabile

Creşterea economică este unul dintre cele mai importante scopuri ale umanităţii, deși atât
în economiile naţionale, cât şi în economia mondială, perioadele de recesiune şi de prosperitate
se succed regulat şi cu anumite amplitudini.
Creşterea economică constă în sporirea cantitativă a activităţilor
economice şi rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naţionale, în
strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire.
Creşterea economică este un proces macroeconomic pe termen lung,
este şi motorul principal al creşterii standardului de viaţă al populaţiei.

Creşterea economică poate fi evaluată prin dinamica indicatorilor macroeconomici ai

rezultatelor activităţii în termeni reali, respectiv prin Produsul Intern Brut (PIB) şi Venitul
Naţional (VN). În practică, creşterea economică se măsoară sintetic prin ritmul de creştere al
PIB sau VN, per total şi per cap locuitor.

Creşterea economică este sustenabilă atunci când nu generează și nu

adâncește alte dezechilibre economice (de exemplu, șomajul sau inflația)

Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul cum

sunt utilizate acestea în economie.
Factorii ce determină creşterea economică sunt grupați în 2 categorii:
1) Factori direcţi:
• resursele umane (forța de muncă, educaţie, disciplină, motivaţie, etc.);
• resursele naturale (pământul, resursele energetice, combustibili, zăcăminte natural, condiţii
climatice etc.);
• stocul de capital (maşini, echipamente, clădiri, căi de transport etc.);
• tehnologia (știinţă, inginerie, organizare, management, antreprenoriat, inovare, etc.).
2) Factori indirecţi (mediul economic şi instituţional):
• dimensiunea cererii agregate (respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne);
• sistemul financiar-bancar, politica monetar-creditară (modul de orientare a activităţii
economice prin intermediul creditului);
• competitivitatea produselor;
• exportul și importul;
125
• politici fiscale, etc.
Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu reflectă modificările calitative ale
economiei naţionale, aceste aspecte fiind puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare
economică.

Dezvoltare economică constă în creșterea calitativă a economiei

naționale, creșterea nivelului de trai al populației și creșterea calității
vieții. Dezvoltarea economică este creșterea economică racordată la
numărul populației.

Autoritățile publice pot interveni în viața economică prin forme directe și indirecte.
Intervenția directă a statului se realizează prin următoarele instrumente: politica prețurilor, a
salariilor și a veniturilor; influențarea balanței de plăți, politicile comerciale; investiții ale statului,
menite să asigure o creștere economică sustenabilă și să sprijine unele domenii cum ar fi: industria,
transporturile, telecomunicațiile, protecția mediului ambiant, anticiparea unor conflicte generate de
lipsa locurilor de muncă, de concurență, în vederea diminuării posibilităților de abuz, mai ales în
ceea ce privește calitatea bunurilor sau a unor domenii de activitate.
Intervenția indirectă se realizează prin politici economice și, prioritar, prin politica bugetară
și fiscală. Prin intermediul politicii bugetare statul poate influența economia, modificând volumul
și structura veniturilor și al cheltuielilor din buget.

126
 TEMA 2. CE REPREZINTĂ BUGETUL DE STAT?
Ansamblul deciziilor adoptate de către autoritățile publice, cu scopul asigurării dezvoltării
economiei, reprezintă politicile economice ale statului. Una din cele mai eficiente politici de
influențare a economiei naționale este politica bugetar-fiscală.
Obiectvele acestei politici sunt:
 Stabilitatea pieței forței de muncă.
 Stabilitatea prețurilor.
 Asigurarea creșterii economice.
 Asigurarea echilibrului extern.
Instrumentul principal al politicii bugetar-fiscale este Bugetul de stat.

Bugetul de stat este un plan financiar anual în care sunt reflectate

cheltuielile planificate a fi efectuate şi veniturile anticipate a fi obţinute de
către administraţiile publice centrale.

Buget de Stat reprezintă totalitatea veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de

finanţare, destinate pentru realizarea funcţiilor autorităţilor publice centrale. Bugetul de
stat se administrează de către Ministerul Finanţelor.
Rolul guvernului nu este niciodată mai evident, decât în procesul anual de planificare şi
adoptare a bugetului de stat. Ca şi bugetul personal, fiecare buget al guvernului este un plan
financiar care estimează veniturile şi cheltuielile anticipate (aşteptate) pentru viitorul an fiscal.
Când cheltuielile anticipate corespund veniturilor anticipate, bugetul este echilibrat. Dacă
veniturile anticipate depăşesc cheltuielile anticipate, diferenţa reprezintă un excedent. Dacă
cheltuielile anticipate depăşesc veniturile anticipate, diferenţa reprezintă un deficit, iar bugetul
este unul deficitar.
În Republica Moldova, ca și în alte ţări cu economie de piaţă, guvernul prezintă, la
începutul fiecărui an calendaristic, spre aprobare organului legislativ (Parlamentului) proiectul de
buget pentru următorul an. De regulă, legislativul face schimbări considerabile în proiectul
prezentat de organele guvernamentale. Potrivit articolului 26 al Legii nr.181 privind finanţele
publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale, bugetul public național al Republicii Moldova include
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile obligatorii de asigurări sociale de
sănătate, bugetele locale (Figura 11.1). Analizați această figură pentru Republica Moldova.
Ministerul Finanțelor este responsabil de elaborarea bugetului, prin contribuția Băncii
Naționale a Moldovei, a ministerelor de resort și a altor agenții. Acest exercițiu este gestionat, în
mod obișnuit, de către Direcția Generală de Sinteză Bugetară a Ministerului Finanțelor. Bugetul
de Stat se aprobă de către Parlamentul Republicii Moldova la sfârșitul anului curent și intră în
vigoare la 01 ianuarie anul viitor. Dinamica bugetului public național este prezentată în tabelul
11.1. Analizați evoluția bugetului public național.

127
 Figura 11.1. Structura Bugetului Public Național

Tabelul 11.1. Evoluția Bugetului Public Național 2012-2020 (mil.MDL)

Venituri Cheltuieli Deficit
2012 33330,3 35373,5 -1843,2
2013 36899,5 38651,3 -1751,8
2014 42446,8 44393,1 -1946,3
2015 43681,1 46395,8 -2714,7
2016 46472,8 50744,8 -4272
2017 51077,6 55367,2 -4289,6
2018 36618,5 41332,4 -4713,9
2019 42125,5 47664,2 -5538,7
2020 44136,6 51551,9 -7415,3
Pentru anul 2020 Bugetul de stat se aprobă la venituri în sumă de 44136645,0 mii de lei şi
la cheltuieli în sumă de 51551945,0 mii de lei, cu un deficit în sumă de 7415300,0 mii de lei.

Cum cheltuieşte guvernul banii?

În bugetul Republicii Moldova, ca şi în bugetele din ţările occidentale, o mare parte din
cheltuieli revine asigurărilor sociale, ocrotirii sănătăţii, educaţiei, etc. În efortul de a asigura un
nivel de trai cât mai înalt, guvernul face eforturi sporite de a mări în permanenţă aceste articole
de cheltuieli din buget.
Altă categorie de cheltuieli, care ocupă o parte destul de mare din cheltuielile totale
bugetare sunt destinate apărării naţionale.

128
Analizați bugetul de stat al Republicii Moldova.

Care sunt sursele de venituri în bugetul de stat?

După cum se vede din tabelul 11.2, cea mai mare sursă de venituri o constituie venitul din
impozite: impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitele pe venitul persoanelor juridice, taxa
pe valoarea adăugată (TVA), accizele, taxe vamale şi alte taxe de import.
Accizul reprezintă un impozit general de stat pentru limitarea producției, importului și
consumului unor produse (alcool, tutun, a unor obiecte de lux, etc.).
Tabelul 11.2. Componența veniturilor bugetului de stat și sursele de finanțare
a soldului bugetar 2020
Denumirea Cod Suma,
mii lei
Venituri, total   44136645,0
Impozite și taxe 11 40536199,0
Impozite pe venit 111 7406300,0
Impozit pe venitul persoanelor fizice 1111 1603700,0
Impozit pe venitul persoanelor juridice 1112 5802600,0
Impozite pe proprietate 113 44000,0
Impozite pe proprietate cu caracter ocazional 1133 2000,0
Alte impozite pe proprietate 1136 42000,0
Impozite și taxe pe mărfuri și servicii 114 31065099,0
Taxa pe valoarea adăugată 1141 22686900,0
Accize 1142 6988339,0
Taxe pentru servicii specifice 1144 10770,0
Taxe şi plăţi pentru utilizarea mărfurilor şi pentru
practicarea unor genuri de activitate 1145 421235,0
Alte taxe pentru mărfuri şi servicii 1146 957855,0
Taxa asupra comerțului exterior și operațiunilor externe 115 2020800,0
Taxe vamale şi alte taxe de import 1151 1336400,0
Alte taxe asupra comerţului exterior şi operaţiunilor externe 1156 684400,0
Granturi primite 13 1773455,5
Granturi primite de la guvernele altor state 131 109769,8
Granturi curente primite de la guvernele altor state 1311 22715,0
Granturi capitale primite de la guvernele altor state 1312 87054,8
Granturi primite de la organizațiile internaționale 132 1663685,7
Granturi curente primite de la organizațiile internaționale 1321 1546159,0
Granturi capitale primite de la organizațiile internaționale 1322 117526,7
Alte venituri 14 1800331,9
Venituri din proprietate 141 279489,9
Dobânzi încasate 1411 139251,2
Dividende primite 1412 126100,0
Renta 1415 14138,7
Venituri din vânzarea mărfurilor și serviciilor 142 1053792,4
Taxe şi plăţi administrative 1422 335258,7
Comercializarea mărfurilor şi serviciilor de către instituţiile
bugetare 1423 718533,7
129
 Denumirea Cod Suma,
mii lei
Amenzi și sancțiuni 143 366961,0
Donații voluntare 144 10190,0
Alte venituri și venituri neidentificate 145 89898,6
Transferuri primite în cadrul bugetului public național 19 26658,6
Transferuri primite între bugetul de stat şi bugetele
locale 191 26658,6
Surse de finanțare, total   7415300,0
Active financiare 4 -1455260,5
Creanțe interne 41 411103,6
Acţiuni şi alte forme de participare în capital în
interiorul ţării 415 211103,6
Alte creanţe interne ale bugetului 418 200000,0
Majorarea altor creanțe interne ale bugetului 41811 -923500,0
Micșorarea altor creanțe interne ale bugetului 41812 1123500,0
Împrumuturi recreditate interne între bugete 46 48440,2
Împrumuturi recreditate între bugetul de stat și
bugetele locale 461 48440,2
Împrumuturi recreditate interne instituțiilor nefinanciare
și financiare 47 -1914804,3
Împrumuturi recreditate instituțiilor nefinanciare 471 -1467652,7
Împrumuturi recreditate instituțiilor financiare 472 -447151,6
Datorii 5 7984452,0
Datorii interne 51 1604188,0
Valori mobiliare de stat, cu excepția acțiunilor 513 1654188,0
Valori mobiliare de stat emise pe piaţa primară 5131 2000000,0
Valori mobiliare de stat emise pentru alte scopuri 5134 -345812,0
Garanții de stat interne 514 -50000,0
Garanții de stat interne 5141 -50000,0
Datorii externe 58
Alte datorii externe ale bugetului 588
Formarea altor împrumuturi externe 58811 923500,0
Stingerea altor împrumuturi externe 58812 -923500,0
Împrumuturi externe 59 6380264,0
Împrumuturi externe 595 6380264,0
Primirea împrumuturilor externe   9296677,0
Rambursarea împrumuturilor externe   -2916413,0
Modificarea soldului de mijloace bănești 9 886108,5
* Monitorul Oficial Nr. 393-399

Analizați componența veniturilor bugetului de stat.

Care sunt direcțiile prioritare de cheltuieli din bugetul de stat?

130
 După cum se vede din tabelul 11.3, cele mai relevante direcții de cheltuieli din buget sunt
cheltuieli pentru ordinea publică și securitatea națională, servicii în domeniul economiei,
educației și protecție socială.
Tabelul 11.3. Cheltuielile bugetului de stat conform clasificației funcționale
Denumirea Cod Suma, mii lei
Servicii de stat cu destinatie generală 01 7965623,5
Autorități legislative și executive, servicii bugetar-fiscale,
afaceri externe 011 2356800,0
Servicii generale 013 586643,5
Cercetări științifice fundamentale 014 225103,1
Cercetări științifice aplicate legate de servicii de stat cu
destinație generală 015 39084,6
Servicii de stat cu destinație generală neatribuite la alte grupe 016 483077,9
Serviciul datoriei 017 1947501,2
Raporturi între nivelele administrației publice 018 2327413,2
Apărare națională 02 650095,1
Forțe de apărare națională 021 416094,3
Alte servicii în domeniul apărării neatribuite la alte grupe 025 234000,8
Ordine publică și securitate națională 03 5256134,2
Afaceri interne 031 2718935,0
Servicii de protecție civilă și situații excepționale 032 352229,0
Justiție 033 1041789,7
Sistemul penitenciar 034 979093,1
Cercetări științifice aplicate în domeniul ordinii publice și
securității naționale 035 1934,2
Alte servicii în domeniul ordinii publice și securității
naționale neatribuite la alte grupe 036 162153,2
Servicii în domeniul economiei 04 9635156,6
Servicii economice generale, comerciale și în domeniul forței
de muncă 041 609656,2
Agricultură, gospodărie silvică, gospodărie piscicolă și
gospodărie de vânătoare 042 1865813,1
Combustibil și energie 043 296547,7
Minerit, industrie și construcții 044 26890,1
Transport 045 6312137,0
Comunicații 046 10455,4
Alte activități economice 047 278821,7
Cercetări științifice aplicate în domeniul economiei 048 234835,4
Protecția mediului 05 268394,3
Colectarea și distrugerea deșeurilor 051 68068,1
Protecție împotriva poluării mediului 053 115157,3
Protecție a biodiversității 054 10975,0
Alte servicii în domeniul protecției mediului neatribuite la alte
grupe 056 74193,9
Gospodăria de locuințe și gospodăria serviciilor comunale 06 409928,1
Gospodăria de locuințe 061 11229,2
Aprovizionare cu apă 063 393698,9
Alte servicii în domeniul gospodăriei de locuinţe şi a
gospodăriei serviciilor comunale neatribuite la alte grupe 066 5000,0
Ocrotirea sănătății 07 4537299,4
131
 Denumirea Cod Suma, mii lei
Produse, utilaje și echipament medical 071 39504,2
Servicii de ambulator 072 45731,7
Servicii spitalicești 073 297812,6
Servicii de sănătate publică 074 697732,6
Cercetări științifice aplicate în domeniul ocrotirii sănătății 075 44136,3
Alte servicii în domeniul sănătății neatribuite la alte grupe 076 3412382,0
Cultură, sport, tineret, culte și odihnă 08 890086,0
Servicii de sport, tineret și odihnă 081 387422,0
Servicii în domeniul culturii 082 354889,3
Servicii tele-radio și de presă 083 145316,4
Alte servicii în domeniul culturii, tineretului, sportului,
odihnei și cultelor neatribuite la alte grupe 086 2458,3
Învătământ 09 12362187,2
Educație timpurie și învățământ primar 091 44096,5
Învățământ secundar 092 378246,9
Învățământ profesional tehnic 093 1088005,6
Învățământ superior profesional 094 1088302,0
Învățământ nedefinit după nivel 095 9550101,7
Servicii afiliate învățământului 096 17374,6
Alte servicii din domeniul învățământului neatribuite la alte
grupe 098 196059,9
Protecție socială 10 9577040,6
Protecție în caz de boală sau incapacitate de muncă 101 173389,5
Protecție persoanelor în etate 102 162623,4
Protecție a familiei și a copiilor 104 93872,0
Protecție în caz de șomaj 105 51949,9
Protecție în domeniul asigurării cu locuințe 106 22080,1
Protecție împotriva excluziunii sociale 107 90963,9
Alte servicii în domeniul protecției sociale neatribuite la alte
grupe 109 8982161,8
TOTAL   51551945,0
* Monitorul Oficial Nr. 393-399
Analizați cheltuielile bugetului de stat.

TEMA 3. CE REPREZINTĂ DEFICITUL BUGETAR ŞI CUM POATE FI FINANȚAT?

Deficit bugetar – situația în care cheltuielile statului depășesc veniturile
acestuia. Opusul deficitului bugetar este excedentul bugetar. (Ultimul an
când Moldova a înregistrat excedent bugetar a fost anul 2005. Atunci,
veniturile statului au depășit cheltuielile cu 578,4 milioane lei).

În majoritatea economiilor lumii, bugetul de stat este aprobat cu un deficit. Important este
ca acest deficit să fie asigurat cu surse de finanțare.

132
 Care sunt sursele de finanțare a deficitului bugetar?

Finanţarea deficitului bugetar este efectuată din surse interne şi externe, în special prin
valorificarea împrumuturilor din surse externe, acțiuni în formă de participare în capital (venituri
din privatizare), etc. Pentru a asigura echilibrul economic și o creștere economică sustenabilă,
ponderea deficitului bugetar în PIB trebuie să se afle în limita 3%.
Tabelul 11.4. Ponderea deficitului Bugetului Public Naţional în PIB pentru Republica
Moldova (2012-2019)
2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019

Deficitul BPN (mln. 1843. 1751. 1946. 2714. 4272 4289.6 4713.9 5538.7
lei) 1 8 3 7
PIB (mln.lei) 88228 10051 11205 12256 13493 142986. 190016.0 205000.0
0 0 3 7 6
% deficitului BPN în 2.09 1.74 1.74 2.21 3.17 3 2.5 2,7
PIB
http://statistica.gov.md/
Analizați dinamica ponderii deficitului bugetar în PIB.

TEMA 4. CE REPREZINTĂ POLITICA FISCALĂ?

Organele de stat şi cele locale, evident, joacă un rol important în economia de piaţă. În
structurile guvernamentale sunt angajaţi mii de lucrători, precum politicieni, poliţişti, pompieri,
militari, medici, profesori, silvicultori, contabili, funcţionari publici, etc., care sunt asigurați cu
locuri de muncă și cu toate cele care le asigură o activitate eficientă, de la clame și hârtie, până la
automobile și avioane, magistrale, aeroporturi, protecţie din partea poliţiei, apărare naţională,
cercetări ştiinţifice, asigurarea socială, etc.

Politica fiscală – stabilește sursele, metodele de prelevare și de formare

a veniturilor bugetare.

Politica fiscală:
 Desemnează concepția, măsurile și acțiunile statului privind impozitele, și rolul lor în
formarea veniturilor bugetare și finanțarea cheltuielilor bugetare, tipurile de impozite,
perceperea și folosirea lor ca instrument de stimulare a creșterii economice.
 Are la bază criteriul eficienței fiscale, adică necesitatea de randament cât mai mare.
 Trebuie să asigure mobilizarea unor venituri bugetare cât mai mari, în condițiile
încurajării afacerilor economice, a investițiilor, etc.
Atât firmele, cât şi gospodăriile şi consumatorii plătesc impozite statului. Aceste impozite
formează veniturile din buget și sunt „reciclate” prin salarii, dobânzi, investiţii, împrumuturi şi
133
plăţi pentru închirierea sau arendarea proprietăţilor, se transferă bani sub formă de asigurare
socială, subvenţii pentru ocrotirea sănătăţii şi îndemnizații pentru şomaj. Din veniturile provenite
din impozite se procură bunuri şi servicii pentru necesitățile Guvernului, se repară drumuri, se
procură uniforme pentru armată și poliție, etc. Dacă politica fiscală nu este eficientă și nu este în
interesul cetățenilor ea demotivează efortul economic și investiţiile, și duce la creşterea ponderii
economiei tenebre, a corupției şi a evaziunii fiscale, la fel putem vorbi despre o migraţiune a
capitalurilor spre economii cu fiscalitate mai scăzută.

Ce este impozitul? Care este impozitul progresiv, proporţional şi regresiv?

Într-o scrisoare către Jean-Baptiste Leroy, trimisă în anul 1789, Benjamin Franklin scria că
„În lumea noastră nimic nu e sigur, în afară de moarte și impozite.” („Ici bas, rien n'est certain à
part la mort et les taxes”. Nimic nu s-a schimbat cu trecerea anilor)
Puţine aspecte ale economiei generează atâtea controverse ca impozitele. După cum a
observat cu ani în urmă Benjamin Franklin, impozitele sunt o realitate şi trebuie să le cunoaştem
esenţa.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice
şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru averea pe care o
posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.

Impozitul este cea mai veche resursă financiară.

Originile sale aparţin perioadei de statornicire a
organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra
bunurilor private, iar odată cu introducerea monedei se
practică impozite în bani.

De ce statul percepe impozite?

Deşi, principalul rol al impozitelor este de a furniza banii necesari statului, aceasta nu este
singura lor funcţie. Uneori guvernele colectează impozite pentru a proteja anumite activități sau
industrii, protejându-le de concurenţii din străinătate sau pentru a limita anumite activități.

Ce tipuri de impozite plăteşte familia ta? Întocmeşte o listă a acestora şi

calculează rata impozitelor din venitul familiei tale.

Impozitele sunt folosite şi pentru a descuraja anumite acţiuni pe care guvernul le

consideră dăunătoare. De exemplu, impozitele pe ţigarete sau pe băuturi alcoolice, se stabilesc
atât pentru a obţine venituri, cât şi cu scopul reducerii numărului fumătorilor şi a consumului de
134
alcool. Impozitele sunt folosite şi pentru a încuraja anumite activităţi. De exemplu, în Republica
Moldova a fost redus impozitul pentru activitățile în agricultură, a fost redus impozitul pentru
profitul reinvestit în activitate, în perioada crizelor de combustibil, Guvernul Republicii Moldova
a acordat facilităţi fiscale importatorilor de resurse energetice, etc. Prin creşterea sau reducerea
impozitelor, guvernul poate influenţa în mod indirect consumul şi producţia.
Deşi, oamenii sunt de acord cu faptul că, unele impozite sunt necesare, nu există o părere
unică care anume impozite sunt indispensabile şi în ce mărime. Pentru a evalua un impozit, este
necesar să cunoaştem cine îl va achita în realitate. Incidenţa impozitelor se referă la persoana sau
compania care suportă povara fiscală.
Este util să ştim câte ceva despre principiile impozitării. Să ne concentrăm asupra
următoarelor întrebări:
 Cine ar trebui să plătească impozite?
 Ce tipuri de impozite există?

Cine trebuie să plătească impozitele?

Să știți că, impozitele şi taxele au o varietate largă atât în țara noastră, cât și în alte țări. În
Republica Moldova se achită 20 taxe și impozite. Să vedem ce tipuri de plăți sunt în Republica
Moldova: impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, taxele rutiere, impozitul pe bunurile
imobiliare, taxa pentru parcare și multe, multe altele. Toate tipurile de impozit enumerate fac
parte din două categorii mari de impozite şi anume: de stat şi locale. De exemplu, achităm o
sumă de bani care ajunge în bugetul ţării şi o altă sumă care e prevăzută pentru localitatea în care
trăim. Dacă locuim, de exemplu, în oraşul Ungheni, vom achita un impozit pentru bugetul ţarii şi
unul destinat pentru bugetul oraşului Ungheni. Din banii achitaţi de către fiecare cetăţean se
repară drumuri, se asigură ordine publică, se procură alimente pentru cantina de la şcoală, etc.,
adică banii din impozitele plătite se investesc la fel pentru noi. Suma impozitului nu este
permanent aceeaşi, ea poate să se modifice. 
Dacă vă întrebaţi cine trebuie să achite impozite și cine sunt contribuabilii, atunci vă
explicăm în felul următor: contribuabilii sunt persoanele care sunt obligate să achite la buget
orice impozite şi taxe. Însăşi cuvântul provine de la verbul a contribui. 

Dar oare există vreo țară care să nu aibă impozite?

Există așa țări. De exemplu, în Monaco, care este un mic stat de pe Riviera Franceză,
oamenii nu plătesc impozite la stat, grație succesului cazinoului din Monte Carlo. O altă țară,
care este exportatoare de petrol – Kuweit, la fel nu percepe impozite, dar oamenii sunt obligați să
contribuie cu 7,5% din salarii pentru asistența socială. În Emiratele Arabe Unite, una dintre țările
cu cel mai ridicat nivel al venitului pe cap de locuitor, de asemenea, nu se percepe impozitul pe
venit.
În general, trebuie să ştiţi, că achitarea impozitelor face parte din obligaţiile cetăţenilor.
Eşti un cetăţean responsabil dacă contribui prin impozite la bugetul ţării. Să ştiţi că nu doar în
Republica Moldova există această practică, ci în întreaga lume cetăţenii statelor plătesc impozite.
135
Altfel nici nu poate fi, doar nimeni nu poate oferi gratis serviciile pe care le utilizăm zi de zi.
Doar prin contribuţia fiecăruia dintre noi reuşim să avem acces la multe bunuri și servicii
publice.

DIN ISTORIA GÎNDIRII ECONOMICE

Două opinii asupra rolului guvernului în economie
Paul Samuelson şi Milton Friedman sunt doi dintre cei mai distinşi economişti ai secolului
XX. Ca recunoaştere a realizărilor lor, lui Samuelson i s-a acordat premiul Nobel în economie
în 1970, iar lui Friedman în 1976. Ambii şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii lor
profesionale în facultăţile marilor universităţi (Samuelson la Institutul de Tehnologie din
Massachusetts, iar Friedman la Universitatea din Chicago). Datorită acestor asemănări a
modului de viaţă, unii ar crede că opiniile lor economice sunt la fel de asemănătoare. Nimic nu
poare fi mai departe de adevăr. Cele mai tranşante diferenţe se referă la subiectele ce țin de
rolul guvernului în economie.
Economiştii clasici, în special Adam Smith, recunoşteau necesitatea
guvernului cu scopul de a oferi bunuri şi servicii care nu sunt sau nu pot
fi oferite de sectorul privat, dar cu condiţia că această participare trebuie
să fie minimă. Samuelson susține că, multe dintre problemele pe care
economiştii clasici doreau să le lase pe seama pieţei, reprezintă
externalităţi care nu pot fi reglementate de legile cererii şi ofertei. El
susţine că, anume guvernul trebuie să stabilească obiectivele
economice şi să se implice în astfel de domenii, precum sănătatea
publică, educație, securitate, reducerea nivelului de poluare a mediului,
etc.
Milton Friedman vede lucrurile altfel. Ca şi economiştii clasici, el
consideră cererea şi oferta ca fiind cea mai elocventă forță economică.
În viziunea lui Friedman, cel mai bun lucru pe care î-l poate face
guvernul pentru a ajuta economia este să permită pieţei să
funcţioneze de la sine fără a se implica.
Legea referitor la salariul minim constituie doar un mic exemplu. În
timp ce Samuelson consideră că legea salariului minim trebuie să
ajute lucrătorii de la baza piramidei de venituri, Friedman încearcă
să argumenteze că legea loveşte tocmai în cei pe care ar fi trebuit
să-i ajute. El susţine că prin creşterea costurilor forţei de muncă,
legea salariilor minime generează situaţia în care, pentru multe firme,
angajarea muncitorilor cu un salariu minim devine prea costisitoare.
în consecinţă, mulţi dintre potenţialii angajaţi devin şomeri în pofida
faptului că ar fi de acord să muncească pentru un salariu mai mic.
Samuelson susţine conceptul de programe sponsorizate de guvern, cum ar fi aziluri publice şi tichetele
de masă gratuită, care ar reduce sărăcia. Friedman, pe de altă parte, ar prefera să dea săracilor
venituri suplimentare şi să le permită să folosească fondurile pentru a-şi rezolva problemele fără
implicarea guvernului. Pentru aplicarea acestui concept, Friedman a sugerat „impozitul negativ
pe venit”. Impozitul negativ pe venit ar folosi o scară ajustabilă de plăţi pentru cei ai căror venit
din muncă se află sub nivelul minim.

TIPURILE DE IMPOZITE: PROPORŢIONALE, PROGRESIVE ȘI REGRESIVE

136
 Nu este de mirare că oamenii au păreri diferite despre ratele de impozitare, ceea ce reflectă
cel mai bine capacitatea lor de a plăti. De exemplu, unii sunt de părerea că ratele de impozitare
trebuie să fie egale pentru toţi, pe când alţii susţin că ele trebuie să fie diferențiate: mai înalte
pentru oamenii mai bogaţi și mai mici pentru cei mai nevoiași. Dezacordul ţine de deosebirea
dintre forma de impozit: proporţional, regresiv sau progresiv.

Impozitul proporţional este o manifestare directă a principiului egalităţii

în faţa impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de
impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în
permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi venitul.

Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea proporţională are şi unele
neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală (nu se ia în consideraţie că puterea
contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea veniturilor şi mărimea
averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei.
Presupunem că, cota impozitului stabilită de lege este egală cu 5%.
Impozitul de plată este:
 pentru primul contribuabil 1000×5% = 50 lei.
 pentru al doilea contribuabil 5000×5%=250 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor
statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute, dar contribuția este diferită.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (în
Republica Moldova, 12% pe venit), cât şi în cazurile impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale,
taxe de timbru, etc.)
Impozitul progresiv prevede perceperea unei sume crescânde ca impozit, pe măsură ce
veniturile cresc.

Impozitul progresiv constă în următoarele: odată cu creşterea obiectului

impozabil creşte şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai
repede decât obiectul impozabil.

În exemplul prezentat anterior dacă aplicăm impozitul progresiv atunci, persoana care are
venit de 1000 lei este impozitată cu cota 5% și va achita la buget 1000×5% = 50 lei. Iar persoana
cu un venit de 5000 lei va fi supusă impozitării cu o cotă mai mare, de exemplu 10%, și va achita
la buget 5000×10%=500 lei.
În plus, dacă presupunem că, suma de până la 1000 lei reprezintă minimul neimpozabil, ce
înseamnă, că pentru toţi contribuabilii prima mie de lei nu este supusă impozitării. Venitul în
mărime de 3000 lei este impozitat cu cota ceea 5%, venitul ce depășește 5000 lei – cu cota 10%..
Astfel, o persoană care are venit de 5000 lei plăteşte un impozit de 300 lei [(3000-1000) ×5% +
(5000-3000) ×10%], iar persoana ce realizează venit de 5001 lei va plăti un impozit de 300,15 lei
[(3000-1000) ×5% + (5000-3000) ×10% + (5001-5000) ×15%].

137
 Prin urmare, în cazul impunerii prograsive numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi
nu întreaga sumă.Astfel de impozitare este eficientă în cazul unei expansiuni economice când
este nevoie de stoparea activității economice.

Impozitul regresiv constă în următoarele: cei care obţin venituri mai mari
achită un impozit mai mic.

Împozitul regresiv înseamnă un procent mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai
mare pe un venit mai mic. Astfel de politică este folosită pentru stimularea activității economice.
Economiştii nu pot răspunde la întrebarea: care impozit este cel mai eficient? Răspunsurile
diferite la această întrebare provoacă dezacordul economiștilor asupra subiectului: care anume
impozit este mai acceptabil, cel proporţional sau cel progresiv. Mai mult decât atât. Dezacordul
persistă şi în întrebarea: ce tip de impozit ar contribui la creşterea economică? Totul depinde de
situația reală din economie și faza ciclului economic în care se află economia respectivă.

TEMA 5. CE ESTE DATORIA PUBLICĂ ȘI CUM NE POATE AFECTA PE FIECARE

DIN NOI?
Datoria publică este datoria pe care o are statul față de terți, precum
persoane private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, atât din țară, cât
și din străinătate.

Datoria publică este formată din datoria de stat, datoria BNM, datoria întreprinderilor
din sectorul public și datoria UAT (Unitate administrativ-teritorială).

Datoria de stat reprezintă obligațiile contractuale ale statului și dobânzile

datorate și neonorate, apărute din calitatea statului de debitor, fiind
contractate, în numele Republicii Moldova, de către Guvern, prin
intermediul Ministerului Finanțelor, în monedă națională sau în valută
străină.

Datoria de stat externă este parte integrantă a datoriei de stat, care

reprezintă totalul sumelor obligațiilor neonorate și dobânzilor datorate și
neonorate, contractate, în numele Republicii Moldova, de către Guvern,
prin intermediul Ministerului Finanțelor, de la nerezidenții Republicii
Moldova.

Problema de fapt nu constă în mărimea datorie publice, dar în capacitatea economiei de a

o deservi.

Deservirea datoriei – plata sumei principale, a dobânzii și a altor sume

aferente, prevăzute în contractele din care rezultă datoria.

Raportul dintre Produsul Intern Brut și datoria publică constituie un indicator important al
solidității financiare și economice într-un stat. Plafonul gradului de îndatorare care ne vorbește
138
despre o stabilitate în economie este de cca 60% din PIB, ceea ce demonstrează faptul că,
Republica Moldova se încadrează în acestă limită. (Tabelul 11.5).

Tabelul 11.5. Dinamica datoriei de stat ca procent în PIB

Anii Datoria de stat totală Datoria de stat externă Datoria de stat internă
% % %

2014 24,5 18,3 6,3

2015 27,4 21,5 5,9
2016 38,3 22,1 16,2
2017 38,4 22,7 15,7
2018 39,7 24,2 15,5
2019 39,9 23,2 16,7
* Sursa: Rapoartele privind situaţia în domeniul datoriei sectorului public, garanţiilor de stat şi recreditării de stat pe
anii 2009-2016, CBTM 2018-2020.

Sunt țări (cum ar fi: Japonia, SUA, Italia, etc.) datoria cărora este peste 100% din PIB, dar
aceste economii au capacitatea de a face față situației economice și a deservi această datorie în
conformitate cu contractele semnate și obligațiunile asumte (Tabelul 11.6).

Tabelul 11.6. Datoria de stat, % din PIB (raportul BM 2016)

ȚARA LOCUL %
JAPONIA 51 237.3
GRECIA 50 179
PORTUGALIA 49 138.7
ITALIA 48 132,6
SUA 47 127.6
36 STATE ....

MOLDOVA 11 38.3
PARAGUAY 5 20.4
LUXEMBOURG 4 20.0
NIGERIA 3 13.4
ESTONIA 2 13.1
FILIPINE 1 10.5

Un important indicator de relevanță în acest context este datoria per capita (Tabelul
11.7).
Tabelul 11.7. Datoria pe cap de locuitor în Republica Moldova
139
 pentru ultimii ani
Anul MDL USD
2007 4209 LEI 246 USD
2016 16713 LEI 978 USD
2018 17384,18 LEI 1028 USD
Ceea ce ne vorbește despre faptul că, fiecare dintre noi la naștere este deja dator cu cca
1000$ în contul datoriei de stat.
De mai mulţi ani durează o dispută economică: unii economişti susţin că o datorie
naţională administrată corect poate fî benefică economiei, iar alţii – că povara datoriei naţionale
depăşeşte avantajele. De fiecare dată trebuie de analizat condițiile economice concrete.

PRO ŞI CONTRA DEFICITULUI BUGETAR ŞI DATORIEI DE STAT

Cei care apără faptul existenței datoriei naţionale şi a deficitului bugetar, de obicei, recurg
la următoarele argumente:
 Datoria de stat a ţărilor înalt dezvoltate nu este atât de mare pe cât pare.
De exemplu, la o familie cu un venit săptămânal de 400 de lei, o datorie de 20 000 de lei ar
reprezenta venitul pe un an întreg. Rambursarea unui astfel de împrumut ar putea să-i
depăşească. Dar pentru o altă familie, care câştigă, să spunem, 200 000 de lei pe an, o datorie de
20 000 lei, restituită în câţiva ani nu reprezintă o povară prea mare.
Deficitul bugetar nu este doar problema economiilor în tranziţie. Majoritatea țărilor se
confruntă cu acest fenomen. Existenţa deficitului îi îngrijorează pe mulţi economişti din
următoarele motive:
 Achitarea dobânzilor la datoria publică consumă o mare parte din bugetul de stat.
 Deficitele mari pot condiţiona creşterea ratelor dobânzilor.
Pentru a acoperi aceste deficite, guvernul poate împrumuta banii din aceleaşi surse de unde
împrumută şi firmele: bănci, corporaţii, creditori străini. Costul împrumuturilor (dobânda)
reprezintă un preţ ca şi oricare alt preţ. Dacă împrumuturile luate de guvern contribuie doar la
creşterea cererii pentru mijloacele financiare sau la creșterea creditelor de consum, ca rezultat am
înregistra o creştere în rata dobânzii.
 Deficitul bugetar şi inflaţia. Pentru a-și plăti datoriile Guvernul poate pur şi simplu să
tipărească banii de care are nevoie. Ca rezultat ritmul de creștere a masei monetare va depăși
productivitatea muncii. Ca rezultat, va creşte rata inflaţiei.

REZUMAT
Rolul guvernului constituie un subiect controversat în economia liberă.
Guvernul are, însă, funcţii importante, deoarece economia, de cele mai multe
ori, nu poate face față desinestătător următoarelor sarcini:
 Stabilirea şi implementarea drepturilor de proprietate, inclusiv proprietatea intelectuală sau
proprietatea privată.
 Reglementarea dreptului de proprietate prin legislaţia respectivă.
 Administrarea și evaluarea externalităților.
 Asigurarea unei concurenţe neloiale de piaţă.
 Monitorizarea producerii de bunuri şi servicii publice.
 Asigurarea securităţii naționale și a stabilității economice.
140
  Asigurarea creșterii economice sustenabile.

Guvernul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru soluționarea acestor probleme. El asigură
elaborarea şi respectarea legislaţiei privind drepturile de proprietate. Stabileşte procedurile de
ajustare a externalităţilor şi, respectiv, de multiplicare a beneficiilor externe, precum sănătatea
publică, educaţia, etc. Guvernul, pe de o parte, încearcă să promoveze concurenţa de piaţă, iar, pe
de altă parte, asigură serviciile publice, cum ar fi securitatea naţională. Guvernul întreprinde
acţiuni pentru promovarea securităţii economice a cetăţenilor şi poate contribui
la stabilizarea economiei în ansamblu.
La nivel de luare a deciziilor guvernul, deasemenea, se confruntă cu multe
deficienţe. Adesea deciziile statului oferă mai puţine stimulente pentru utilizarea
eficientă a resurselor sau se bazează pe informaţii insuficiente despre preferinţele
oamenilor, iar uneori favorizează anumite grupuri de interese. În acest caz se revăd instrumentele
și politicile promovate.
Pe măsura creşterii economice, cresc şi cheltuielile din buget, care constau în oferirea de
ajutoare directe cetăţenilor, asigurarea apărării naţionale, achitarea dobânzilor la datoriile de stat
şi altele. Statul acumulează veniturile din impozite și în dependență de acestea planifică
cheltuielile la nivelul economiei naționale, cât şi pe plan local.
Impozitele sunt percepute conform principiilor politicii bugetar-fiscale. Impozitele pot fi
proporţionale, progresive sau regresive.
Majoritatea guvernelor se confruntă, an de an, cu deficitul bugetar. Deficitele bugetare pot
duce la creșterea împrumuturilor externe şi interne şi, respectiv, la creşterea datoriei fiecărei ţări în
parte. Deficitul continuu şi creşterea datoriilor rămâne a fi o problemă a economiilor
contemporane. Între timp, există multe instrumente de reducere și de finanțare a deficitului
bugetar – deşi problema rămâne pe agenda zilei şi în continuare.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Ce este proprietatea? Noțiuni generale cu privire la proprietate. Care este conținutul economic al
noțiunii de proprietate? Care sunt principalele forme de proprietate? Care este rolul proprietății
intelectuale în activitatea economică? Veţi găsi răspunsuri la aceste şi alte întrebări în unitatea
următoare.

141
 UNITATEA XII. PROPRIETATEA – FUNDAMENT AL ECONOMIEI
CONTEMPORANE

” ... proprietatea - unul dintre cele mai puternice

stimulente în vederea majorării avuţiilor ... ” (J. B. Say)

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Ce este proprietatea şi care este rolul acesteia în activitatea economică?
Care este conținutul economic al proprietății?
Ce reprezintă dreptul de proprietate?
Care sunt formele principale de proprietate?
Ce reprezintă proprietatea intelectuală?
Care sunt obiectele proprietății intelectuale?

TEMA 1. CE REPREZINTĂ PROPRIETATEA?

Proprietatea este concepută drept ceva raportat la altceva sau la altcineva, adică, indică
posesia (apartamentul meu, cățelușa mea). Din copilărie înţelegem bine sensul noțiunilor „al
meu” – „străin” (de ex. o jucărie, o bomboană, etc).
Pe parcursul vieţii, oamenii mereu tind să-și înmulţească proprietatea. Uneori, ideea de
înmulțire a proprietății îndeamnă persoanele spre o creștere a timpului lucrat și volumului de
muncă.
Credem, că interesul pentru proprietate este inerent omului şi se explică printr-un şir de
circumstanţe cum at fi:
 Tendinţa spre bunăstarea materială.
 Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă, autonomie în acţiuni şi opinii.
 Dorinţa de a obţine un statut social mai înalt.
„Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile
oferite de aceasta sunt atât de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni”.
(Dicţionar de economie politică/Sub red. H. Higts).
Proprietatea este un fenomen social
sistematizează (ordonează) relaţiile d
înstrăinării bunurilor, serviciilor, ven

Proprietatea este un fenomen socio-juridic

care are drept scop delimitarea bunurilor care
aparțin diferitor persoane, care trăiesc într-o
comunitate. Pentru un om aparte, care locuieşte
izolat, pe o insulă (de exemplu, pentru Robinson),
întrebarea despre proprietate (cui aparţine
copacul?) este lipsită de sens.
Noţiunea de „proprietate”, în sens larg, înseamnă:
 apartenenţa valorilor materiale şi spirituale ale unor subiecţi anumiţi;
 drepturi juridice de apartenenţă;

142
  relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în legătură cu însuşirea şi redistribuirea
obiectelor proprietăţii.

Proprietatea are un rol fundamental în desfășurarea activității economice, deoarece ea

stă la baza acumulării veniturilor. Anume proprietatea (mai întâi asupra resurselor) este baza
puterii economice şi aliniază întregul sistem de relaţii social-economice.
Astfel, de exemplu, un agent economic, pentru a-și desfășura activitatea, are nevoie de
utilaje, edificii, materie primă, unități de transport etc., care formează proprietatea agentului
economic. Cu cât proprietatea agentului economic este mai impunătoare, cu atât mai multe
posibilități are acesta, iar probabilitatea obținerii unor venituri mai mari crește.

De ce oamenii își doresc să dețină proprietăți?

TEMA 2. STRUCTURA PROPRIETĂȚII

Fenomenul proprietăţii impune necesitatea examinării lui din perspectiva a două puncte de
vedere: economic și juridic.

Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă un raport de apartenenţă a

bunurilor materiale de către om (de exemplu, orice bun are o anumită valoare, care poate fi
exprimată în bani: 1 leu, 25 lei, 100 lei, 2000 lei, 1 million, etc.).
Desigur, pe parcursul dezvoltării societăţii, proprietatea a suferit mari schimbări, în special
în perioadele de dezvoltare intensă a mijloacelor de producţie. De exemplu, în perioada
sclavagismului, de rând cu uneltele de muncă și animalele, în calitate de proprietate erau
considerați sclavii, adică oamenii, iar în perioada modernă oamenii pot fi doar deținători de
proprietate (subiecți), nu și obiect al acesteia.
Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:
 sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;
 principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor;
 cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei.

Proprietatea ca o categorie economică nu poate rămâne în afara sferei de reglementare a

dreptului. Astfel, din punct de vedere juridic, proprietatea reprezintă posibilitatea sau
imposibilitatea apartenenţei unei sau unor categorii de bunuri persoanelor fizice sau juridice,
adică toate drepturile și obligațiile pe care le are persoana în legătură cu bunul său. De exemplu,
având în proprietate o bicicletă, doar proprietarul poate decide cum o va folosi, dacă o vinde sau
nu, dacă o împrumută cuiva, etc. și tot proprietarul poate cere celorlalte persoane să se abțină de
la anumite acțiuni în legătură cu bicicleta sa (să nu o folosească, să nu o deterioreze, să nu o
răpească, etc.).

PROPRIETATEA

În sens
În sens economic
juridic 143
Proprietatea exprimă un raport de Proprietatea reprezintă posibilitatea
apartenenţă a bunurilor materiale către sau imposibilitatea apartenenţei unei
om, acele raporturi sociale în cadrul sau unor categorii de bunuri
cărora se realizează o punere în valoare a persoanelor fizice sau juridice, adică
acestora. toate drepturile și obligațiile pe care le
are persoana în legătură cu bunul său.

TEMA 3. CONȚINUTUL ECONOMIC AL PROPRIETĂȚII

În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu
înstrăinarea-însuşirea bunurilor economice şi a veniturilor.
Relațiile ce țin de proprietate se referă la contractele care sunt încheiate între persoanele
fizice și juridice în legătură cu obținerea acetor proprietăți. De exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare a mijlocului de transport, contractul de donație a bunului, contractul de închiriere a
spațiului locativ, etc.

144
 RELAȚII CU PRIVIRE LA PROPRIETATE

Contract de
vânzare-
cumpărare

Subiectul Obiectul Obiectul Subiectul

proprietății proprietății proprietății
proprietății
(cumpărător)
(vânzător)

De exemplu: Sanda a decis să-și cumpere o casă. Pentru aceasta l-a contactat pe
proprietarul casei Andrei, care dorește să-și vândă casa. Au convenit asupra prețului și au
încheiat un contract de vânzare-cumpărare. În rezultat, Sanda este cumpărător și a transmis
banii (obiect a proprietății) pentru casa cumpărată, iar Andrei este vânzător și a transmis
casa (obiect a proprietății) Sandei. Astfel între ei a apărut o relație juridică, prin care au
obținut proprietăți: Sanda a obținut în proprietate casa, iar Andrei a obținut în proprietate
banii.

145
 Deci, persoanele care dețin proprietatea se numesc subiecți ai proprietății.
Subiectul proprietăţii îl formează:
 indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;
 întreprinderile individuale și gospodăriile țărănești;
 socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni, societăți cu
răspundere limitată);
 persoanele juridice de drept public (administraţiile publice de stat).
Deciziile subiecților proprietății induc operații economice de diferite feluri (vânzări,
cumpărări, închirieri, credite, etc.) prin care ei își concedează unii altora anumite drepturi
specifice proprietății.

Bunurile care formează proprietatea se numesc obiecte ale proprietății.

Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate. Bunurile pot
fi clasificate după mai multe criterii:
 Bunuri imobile – sunt bunuri care nu pot fi deplasate dintr-un loc în altul fără a-și
schimba valoarea și destinația (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport).
 Bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele,
obiectele de consum).
 Active financiare (hârtii de valoare, banii).
 Forţa de muncă, talentul.
 Rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile,
manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale).
Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri:
 diverse resurse, necesare pentru activitatea de producţie;
 bunuri de consum, utilizate pentru consumul personal de către populaţie.

Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice. Proprietarul obiectului (averii

mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a obține venit. Astfel, venitul,
ca rezultat al dreptului de proprietate, obținut în urma activității economice a persoanei, devine
parte a proprietății.

TEMA 4. DREPTUL DE PROPRIETATE

Toate drepturile pe care le are persoana în legătură cu proprietatea sa, se numește drept de
proprietate. Acest drept se referă la posibilitatea persoanei de a:
 dispune liber și neîngrădit de nimeni de bunul său (să-l folosească după dorința sa);
 de a obține și a folosi „rezultatele” bunului său (dacă are niște copaci poate folosi
fructele, dacă deține un teren de pământ poate folosi roada acestuia, dacă a dat în
chirie un mujloc de transport, poate folosi banii obținuți, etc.);
 să decidă soarta acestui bun (să-l vândă sau să-l doneze);
 dreptul de a cere altor persoane să nu-l limiteze la folosirea bunului său (să nu-i
culeagă fructele, să nu-i deterioreze locuința, să nu-i deterioreze mijlocul de
transport, etc.).

146
 Dreptul de proprietate include în sine trei elemente:
Posesia – dreptul persoanei de a poseda real bunul. (Exemplu: te-am rugat să păstrezi
bicicleta mea în curtea ta. Deși tu posezi bicicleta mea, tu nu ești proprietarul ei și nu o poți
folosi sau vinde).
Folosința – dreptul persoanei de a folosi un bun și de a obține foloase din acesta.
(Exemplu: ți-am împrumutat bicicleta mea pentru o săptămână, tu o posezi și o poți folosi,
dar nu o poți vinde, dona sau distruge).
Dispoziția – dreptul persoanei de a decide soarta bunului. (Exemplu: dacă sunt proprietarul
unei biciclete, eu o pot vinde, dona, schimba, etc.)
Deci, pentru a fi în proprietatea unui bun, trebuie să deții toate cele trei elemente ale
dreptului de proprietate – posesia, dispoziția și folosința concomitent.

ELEMENTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

TEMA 5. PRINCIPALELE FORME DE PROPRIETATE

În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate.
Conform Constituției Republicii Moldova, art.9, proprietatea este privată și publică.
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor
economici sau persoanelor fizice. În vorbirea curentă, se mai utilizează și termenul de proprietate
individuală sau particulară.

Proprietatea privată este dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului

sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile,
bunuri asupra cărora proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate
în interes propriu, dar în limitele legii.

Astfel, putem spune că fiecare persoană poate deține în proprietate privată bunuri mobile
sau imobile, care nu sunt interzise de lege. Nu pot constitui obiectul proprietății private armele

147
interzise, drogurile (sunt interzise prin lege), monumentele, pădurile, râurile (sunt bunuri
publice).
Proprietatea privată poate fi utilizată atât în scopuri personale, cât și în calitate de
mijloace de producție sau aport la constituirea unei afaceri.
Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie
de piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, de posesiune şi utilizare a
bunurilor:
 proprietate individuală, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi şi
foloseşte direct;
 proprietate privat-individuală, în cadrul căreia proprietarul deţine factori de producţie pe
care îi utilizează cu lucrătorii salarizaţi nonproprietari;
 proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate particulară, se
prezintă, la rândul ei, ca: asociaţii ale proprietarilor individuali; societăţi de capitaluri, în
care proprietarii fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei însuşi sunt participanţi
la procesul de producţie.

Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii societăţi şi include:

 proprietatea de stat (bogățiile de orice natură ale solului, subsolului, spațiul aerian,
sistemele de comunicaţii, drumurile auto şi căile ferate, producţia militară, structurile
Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele, apele mărilor și râurilor, etc.);
 proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli, spitale, întreprinderile gospodăriei
comunale).
Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau
unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor
sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public.

Prin bunuri de uz ori de interes public, se subînțeleg bunurile care sunt destinate folosirii
publice, adică tuturor persoanelor care locuiesc în statul respectiv și aceste bunuri nu pot fi
deținute de persoane individual. Lista acestor bunuri este reglementată de lege.
În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două forme de proprietate (privată şi
publică) – proprietatea mixtă (exemplu clasic ar fi societatea pe acţiuni în care, alături de
persoanele şi organizaţiile private, poate fi acţionar şi statul). De exemplu, SA „Franzeluța” este
o societate pe acţiuni cu proprietate mixtă, formată din proprietate privată în mărime de 44% și
proprietate publică 56 %.
În orice economie contemporană, este prezentă atât proprietatea privată, publică, cât şi
cea mixtă, proporţiile lor fiind diferite.

Imaginați-vă situația în care drumurile publice, aerul, apele, pădurile ar fi

permise în calitate de bunuri ale proprietății private. Care ar fi
consecințele sociale și economice?

TEMA 6. ROLUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE ÎN ACTIVITATEA ECONOMICĂ

148
 Dezvoltarea economică, socială şi culturală a societăţii şi, în
consecinţă, ameliorarea calităţii vieţii tuturor oamenilor sunt
deziderate formulate de toate guvenele moderne. Formele,
mijloacele şi modalităţile utilizate în aceste scopuri sunt
multiple şi diverse, însă includ neapărat inovaţii, noile
tehnologii, echipamente şi materiale, creaţii intelectuale de
orice natură – unite sub genericul „proprietate intelectuală”.
În ultimul timp acest termen a devenit familiar nu numai pentru oamenii de creaţie (inventatori,
cercetători, amelioratori, scriitori, compozitori, artişti plastici, etc.), dar ceea ce este foarte
important şi pentru mulţi conducători de întreprinderi, oameni de afaceri.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au obișnuit să recunoască în calitate de proprietate
doar bunurile materiale, care pot fi percepute ca atare (văzute, pipăite) și nu considerau
proprietate rezultatele activității intelectuale ale omului. În secolul XXI, acest fapt este inevitabil,
cu atât mai mult că anume rezultatele activității intelectuale ne permit să dezvoltăm afaceri, să
perfecționăm mijloacele și procesele de producție, să promovăm bunurile și serviciile pe care le
producem și chiar să vindem sau să cumpărăm aceste drepturi. Toate acestea sunt datorate
inovațiilor și noilor tehnologii care ne fac viața mai ușoară.
Fiecare dintre noi este interesat de noile tehnologii (telefoane, televizoare, automobile,
tehnologii, etc.), dar, v-ați întrebat vreodată cum apar acestea în circuitul economic, cine este
autorul acestora, care este impactul lor asupra dezvoltării economiei, etc.? Ideea creării acestora
constituie muncă intelectuală, care aparține unei anumite persoane și care face parte din
proprietatea intelectuală a persoanei date.

Proprietatea intelectuală se referă la creaţii ale minţii umane: invenţii, opere literare şi
artistice, simboluri, nume, imagini, desene, mărci, etc.

Proprietatea intelectuală este produs al intelectului uman materializat în diverse

obiecte, atât ca formă, cât și ca conținut.
Din punct de vedere istoric, proprietatea intelectuală a fost şi rămâne unul dintre
elementele de bază şi indispensabile ale progresului şi dezvoltării întregii umanităţi; adevărata sa
importanţă şi rolul său definitoriu în activitatea vitală a omului s-au evidenţiat în epoca
contemporană, cunoscută ca „era cunoaşterii”. Proprietatea intelectuală contribuie la creşterea
competitivităţii, creșterea ocupării forţei de muncă, creșterea nivelului de bunăstare a populaţiei,
etc.

Proprietatea intelectuală, în sens foarte larg, cuprinde drepturile legale ce

rezultă din activitatea creativă desfăşurată în domeniile: economic,
industrial, comercial, ştiinţific, literar sau artistic.

Principiile economiei de piață și protecția proprietății intelectuale sunt consfințite de

Constituția Republicii Moldova. Astfel, conform art.126: Economia Republicii Moldova este
economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică,
antrenate în concurenţă liberă.

149
 Proprietatea intelectuală este un atribut indispensabil al economiei de piaţă, iar în
condiţiile globalizării ea a devenit un factor-cheie al economiei mondiale.
Acest gen de proprietate este o preocupare cheie atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în
curs de dezvoltare, în căutarea soluţiilor pentru:
o creşterea economică,
o dezvoltare şi competitivitate,
o ocuparea forţei de muncă şi
o creşterea bunăstării populației.
Tradiţional, proprietatea intelectuală constă din două ramuri: „proprietatea industrială” şi
„dreptul de autor şi drepturile conexe”.
Proprietatea industrială cuprinde protecţia invenţiilor, soiurilor de plante, mărcilor de
produse şi/sau de servicii, desenelor şi modelelor, indicaţiilor geografice, denumirilor de origine,
specialităților tradiționale garantate, etc.
Dreptul de autor şi drepturile conexe se referă la protecţia operelor literare, de artă,
ştiinţifice, artistico-arhitecturale, programelor de calculator, precum şi protecţia interpretărilor
artiştilor, producătorilor de fonograme, emisiunilor instituţiilor de radiodifuziune şi de
televiziune (drepturile conexe).

Subiecții proprietății intelectuale pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, precum și

statul. Aceștia dețin drepturi și obligațiuni în legătură cu obiectele de proprietate intelectuală ce
le aparțin. Aceste drepturi sunt protejate de legislația în vigoare și pot fi apărate prin mijloacele
legale. Principala instituție investită cu atribuții privind înregistrarea și protecția drepturilor de
proprietate intelectuală în Republica Moldova este Agenția pentru Protecția Proprietății
Intelectuale (AGEPI).

Care este importanța proprietății intelectuale pentru economia

contemporană?
În cazul în care sunteți interesați de domeniul proprietății intelectuale, veți găsi
mai multă informație accesând linkul: http://www.agepi.md/ro/publication/78.

Obiectele ale proprietății industriale Exemple

150
INVENȚIA – Un produs sau un
procedeu din orice domeniu tehnologic,
cu condiţia ca să fie nou, să implice o
activitate şi să
fie susceptibil de aplicare industrială.
DESENUL ȘI MODELUL
INDUSTRIAL – aspectul exterior al
unui produs.

SOIURI DE PLANTE – grup de plante

aparţinând unui singur taxon botanic.

MĂRCILE – orice semn (visual, sonor,

olfactiv, tactil) care serveşte la
individualizarea şi deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele ale altor persoane fizice
sau juridice.

INDICAȚII GEOGRAFICE – este

denumirea unei regiuni, a unei localități
sau chiar a unei țări, care servește la
desemnarea unui produs originar din
această regiune sau localitate, din acest
loc determinat sau din această țară și care
posedă o calitate specifică, reputație sau
alte caracteristici și a cărui producere
și/sau prelucrare, și/sau preparare au
loc în aria geografică delimitată (de ex.:
Purcari)
DENUMIRI DE ORIGINE – este
denumirea unei regiuni, a unei localități
sau chiar a unei țări, care servește la
desemnarea unui produs originar din
această regiune, localitate, loc determinat
sau țară și a cărui calitate sau
caracteristici sunt în mod esențial sau
exclusiv, datorate mediului geografic,
cuprinzând factorii naturali și umani și a
cărui producere, prelucrare și
preparare au loc în aria geografică
delimitată (de ex.: Șampani, Cogniac,
etc.).

151
 SPECIALITATEA TRADIȚIONALĂ
GARANTATĂ – produs agricol sau
alimentar tradițional a cărui specificitate
este recunoscută prin înregistrare.
Specificitatea reprezintă caracteristica
sau ansamblul de caracteristici prin care
un produs agricol sau alimentar se
Sarmale moldovenești
distinge în mod clar de alte produse
agricole sau alimentare similare
aparținând aceleiași categorii (plăcintă,
mămăliguță).

În portofoliul tânărului economist

Codul urbanismului – între necesitate și modă
Calitatea cadrului construit, a mediului locuit și a mediului îmconjurător, constituie o preocupare tot
mai evidentă a populaţiilor urbane, în special, în ultimul deceniu. Pe de altă parte, autorităţile au ca
preocupări: protecţia terenului agricol, controlul urbanizării, calitatea mediului, revalorizarea
patrimoniului construit. Astăzi, urbanismul şi amenajarea teritoriului suscită un nou entuziasm şi
atitudini inedite. Pe de o parte, grupuri tot mai mari şi mai diverse de cetăţeni îşi manifestă intersul,
dorinţele şi speranţele referitoare la amenajarea spaţiilor lor vitale, pe de altă parte, administraţiile
regionale şi locale planifică azi ocuparea solului. Pe de altă parte, instituţiile de învăţământ asigură
educaţia unei noi generaţii de urbanişti, planificatori pe care i-ar dori mulţi disciplinari, polivalenţi,
preocupaţi de nevoile exprimate de cetăţeni şi de participarea acestora la amenajarea mediului lor. Dar
cum se poate imagina o realitate mai complexă decât cea a fascinantelor comunităţi urbane, care sunt
oraşele, mari sau mici? Cum să planifici această fierbere de forţe vii fără a-i altera dinamica şi
particularităţile? Soluţii miraculoase nu se pot da, dar ideea, foarte răspândită astăzi, că un urbanism
conştient de responsabilităţile sale trebuie să îmbrăţişeze cât mai global posibil toate faţetele acestei
vaste şi complexe realităţi urbane, este cea care trebuie luată în considerare.
Vitalitatea, siguranţa, durabilitatea şi sănătatea în oraş a determinat apariţia unor norme legale de
reglementare. Dreptul urbanismului reprezintă ansamblul regulilor, procedurilor, tehnicilor şi
instituţiilor juridice care contribuie la reglementarea, amenajarea şi controlul terenurilor şi spaţiului
localităţilor, conform exigenţelor de interes general exprimate în condiţiile legii. Principalul scop al
urbanismului este dezvoltarea complexă a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe
termen lung, mediu şi scurt, amenajarea armonioasă a ansamblurilor urbane. În atingerea scopului,
dreptul urbanismului ia în calcul interese ale comunităţii, integrând legislaţii specifice, precum cele
referitoare la securitate, salubritate, estetică.
Urbanismul şi amenajarea nu reprezintă un act izolat şi finit, ci unul înscris într-un proces global al
societăţii umane. Dată fiind natura etică şi politică a numeroaselor aspecte ale urbanismului
contemporan, se dovedeşte imposibilă tratarea lor fără a ajunge la controverse, dată fiind natura socio-
politică a acestora. În aceste condiţii, veritabilă obiectivitate constă în a emite clar propriile opinii şi a
le declara, decât să te închizi într-un vocabular, care cu toată aparenţa de obiectivitate şi neutralitate,
reuşeşte abil să facă să triumfe idei partizane şi să înhibe toate discuţiile într-adevăr clare.
Urbanismul trebuie privit ca o trambulină pentru o nouă dinamică şi un nou discurs colectiv privind
mediul de viaţă pe care ni-l dorim. Trebuie repetat: totul rămâne încă de făcut, de la teorie la practica
urbană, printr-un efort continuu de înţelegere justă a mereu noilor realităţi urbane, de concepţie a unor
medii umane mai bune pentru oamenii care trăiesc acolo, de a face posibil ceea ce este necesar.

REZUMAT

152
 Proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură cu însuşirea
bunurilor, relaţii guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.
În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri sociale în legătură
cu însuşirea bunurilor existente în societate.
Din punct de vedere juridic, proprietatea reprezintă posibilitatea sau imposibilitatea
apartenenţei unei sau unor categorii de bunuri persoanelor fizice sau juridice, adică toate
drepturile și obligațiile pe care le are persoana în legătură cu bunul său.
Relațiile ce țin de proprietate se referă la contractele care sunt încheiate între persoanele
fizice și juridice în legătură cu obținerea acestor proprietăți. În aceste condiții putem identifica
subiecții acestor relații (care sunt persoanele fizice și/sau juridice deținători de proprietate) și
obiectul relațiilor ce țin de proprietate (care constituie bunurile ce formează proprietatea).
Proprietatea se află în strânsă legătură cu dreptul de proprietate, care include obligatoriu
trei elemente: posesia, folosința și dispoziția.
Proprietatea la rândul său are mai multe forme, principalele fiind proprietatea privată –
care aparține cu drept de proprietate persoanelor individual sau în grup și proprietatea publică
– care este destinată utilizării publice.

O formă nouă a proprietății este proprietatea intelectuală. Proprietatea intelectuală este produs
al intelectului uman materializat în diverse obiecte, atât ca formă, cât și conținut. Rolul
proprietății intelectuale în economia contemporană rezidă în oferirea unui avantaj strategic și
determinarea poziției țării pe harta economică și politică ale lumii, prin crearea de noi tehnologii
și utilizarea eficientă a acestora.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Ce sunt banii şi de unde vin? Care este rolul Băncii Naționale în economie? Ce
este politica monetară și cum aceasta poate influența economia? Veţi găsi răspunsuri la aceste şi
la alte întrebări în unitatea următoare.

153
 UNITATEA XIII. BANII ŞI INSTITUŢIILE FINANCIARE

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Ce sunt banii și care sunt caracteristicile lor?
Care sunt funcţiile banilor?
Care este rolul Băncii Naționale în economie? Cum prin politica monetară este reglementată
oferta de monedă?
Ce servicii oferă băncile şi alte instituţii financiare?
Cum „creează” băncile moneda? Ce este multiplicatorul monetar?
De ce se schimbă valoarea banilor?
Ce este inflaţia şi care este impactul ei asupra economiei?

Probabil că v-ați pus întrebarea măcar o dată „cum au aparut banii?”. În următoarea unitate
vom vorbi despre bani, cum au apărut, care este rolul lor, ce funcții au băncile, cum și prin ce
metode politica monetară poate înfluența economia, și multe altele.
Primele monede au fost produse în secolul al VII-lea î.Hr., în Asia. Ideea s-a răspandit
foarte repede și grecii antici, iar ulterior romanii, au început să producă monede din argint și
bronz. Drept garanție a valorii, pe monede era gravat sigiliul regelui, țării sau al orașului care le-
a emis. Chinezii au inventat hârtia și au fost primii care au introdus conceptul de bani de hârtie.
Pe urmă, negustorii italieni, în secolul al XI-lea, au inceput să utilizeze hârtii de valoare, care
erau utilizate numai de către negustori. În zilele noastre, banii sunt într-o continuă evoluție.
Majoritatea țărilor au monedele sale naționale, altele folosesc monedele altor țări (de ex. Dolarul
American). Până la data de 1 ianuarie 2002, majoritatea țărilor europene aveau propriile
bancnote și monede, dar moneda Euro a înlocuit monedele naționale ale multor țări, devenind
moneda unică a milioane de cetățeni europeni.

TEMA 1. CE SUNT BANII ȘI CARE SUNT CARACTERISTICILE LOR?

Banii au o istorie lungă. S-au dezvoltat de-a lungul a mii de ani, sub o mulțime de forme:
aur, dinți de delfin, animale, lână, chihlimbar, mărgele, scoici, ouă, condimente, grâne, ceai, sare
și chiar și vite, apoi monede din metale prețioase ca argint sau aur. Pe vremuri, înainte să existe
banii, oamenii făceau între ei un schimb de lucruri care aveau o anumită valoare. Acest schimb
se numește troc. De exemplu, un vânător schimbă pieile de animale pe grâu de la un fermier. Sau
un pescar, de exemplu, îi dădea unui vânător scoici decorative în schimbul unui topor de piatră
șlefuit.
Oamenii făceau schimb de produse cu cele pe care nu le cultivau sau nu le produceau, dar
de care aveau nevoie. Pe masură ce societatea noastră a evoluat, a apărut nevoia de forme tot mai
sofisticate de bani, cu o valoare care să nu fie subiectivă. Astfel schimburile au devenit mai
ușoare pentru că valoarea lor era recunoscută de toată lumea. Mai târziu au apărut bancnotele și,
mai nou, mijloacele electronice de plată.
Economia de piaţă implică folosirea generalizată a banilor care, sub o formă sau alta,
însoţesc orice acţiune economică. Rolul banilor este de o importanţă covârşitoare în economia de
piaţă, fluxul sau mişcarea lor reprezentând, aşa cum sublinia profesorul Paul Samuelson „sângele
care irigă sistemul economic”.
Există doua categorii de bani:
154
  bani metalici – se referă la o monedă care conținea o cantitate exactă de metal, aur,
argint, și aveau o valoare cunoscută;
 bani fiduciari – se referă la bancnote care nu conțin valoarea pe care o reprezintă, în
schimb emitentul acesteia îi garantează valoarea.

Ce sunt banii?

Banii sunt mai mult decât o bucată de hârtie sau o monedă metalică. Aceștea au o anumită
valoare acceptată de toata lumea, indiferent din ce țară este acea persoană. Țările sau grupurile
de țări au bani diferiți. Ca de exemplu: leii, dolarii, euro sau lira sterlină, etc.

Banii sunt un echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o

marfă) identificat pe baza uzului social ca mijloc de schimb și de plată.
Banii sunt un instrument special, o formă particulară, imediat mobilizată,
a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă a puterii de cumpărare.

Deci, teoretic, orice ar putea servi în calitate de bani, dar, din considerente practice, banii
trebuie să posede următoarele calităţi:
 Stabilitate. Menținerea puterii de cumpărare a monedei pe o perioadă cât mai îndelungată.
Valoarea banilor nu trebuie să fluctueze de la zi la zi , deoarece în acest caz indivizii fie îi vor
economisi în speranţa că valoarea acestora va creşte, iar agenții economici nu vor investi, fie
îi vor cheltui imediat, gândindu-se că în viitor aceştia vor valora mai puţin, ceea ce va crește
cheltuielile pentru consum și va provoca procese inflaționiste. Ambele comportamente pot fi
în detrimentul economiei.
 Acceptabilitate. Moneda reprezintă un instrument care este acceptat de către toți agenții
economici și de întreaga populație a unei comunități monetare ca mijloc de schimb și de plată.
 Portabilitate. Banii moderni trebuie să fie într-o formă care ar permite să-i purtăm cu
uşurinţă în portmoneu sau buzunar.
 Durabilitate. Materialul din care sunt făcuți trebuie să fie durabil și să nu se deterioreze
imediat. Din acest motiv, majoritatea ţărilor folosesc pentru confecţionarea banilor hârtie de
cea mai bună calitate sau plastic.
 Uniformitate. Orice monedă, orice instrument monetar trebuie să fie de aceiași calitate și să
poată îndeplini aceleași funcții.
 Divizibilitate. Un avantaj principal al banilor trebuie să fie divizibilitatea în părţi mai mici.
Moneda trebuie să poată mijloci orice tranzacție, indiferent căt de mare sau de mică ar fi
aceasta.
 Recunoaştere. Banii trebuie să fie uşor de recunoscut, dar, în acelaşi timp, greu de falsificat.
Reproducerea monedei trebuie să fie imposibilă sau dificilă. Calitatea hârtiei şi semnele de
protecţie fac banii foarte greu de contrafăcut.
Banii pot fi în formă de monede sau bancnote. Dar pot „sta cuminți” și într-un cont în
bancă sau pe card. Cardul este o bucată de plastic, în culori frumoase. Este ușor de păstrat în
portmoneu, ocupă puțin loc și este folosit pentru a achita bunuri și servicii.
TEMA 2. CARE SUNT FUNCȚIILE BANILOR?
155
 Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
• Măsurarea valorii.
• Mijloc de schimb.
• Mijloc de plată.
• Mijloc de tezaurizare (acumulare).
• Mijloc de depozit de valoare.
• Funcția de bani universali.

Măsurarea valorii
Cu ajutorul banilor măsurăm valoarea mărfurilor și evaluăm activitățile economice,
cheltuielile și rezultatele precedente, prezente și viitoare. Banii îndeplinesc această funcție în
calitate de bani ideali, prezența lor nefiind neaparat necesară. Unitatea monetară proprie fiecărei
țări constituie etalonul general, care diferă de la o țară la alta. Expresia bănească a măsurării
valorii este prețul.
Mijloc de schimb
Banii sunt un intermediar în schimbul de mărfuri. Odată cu aparitia banilor, schimbul sub
forma trocului (Marfă-Marfă) este înlocuit cu schimbul de marfă contra bani, adica Marfă-Bani-
Marfă (schimbul de mărfuri prin intermediul banilor). Această formulă conține două acte
distincte și anume: M-B (vanzarea) si B-M (cumpărarea). Aceste două acte pot fi de multe ori
separate în timp și spațiu. Banii îndeplinesc funcția de mijloc de schimb în calitate de bani reali
(prezenți efectiv) în numerar sau în conturile bancare.
Mijloc de plată
Banii îndeplinesc această funcție în cele mai diferite împrejurari, și anume: plata salariilor,
plata impozitelor, chiriilor, amenzilor, plata datoriilor față de creditori, datorii rezultate din
cumpărarea mărfurilor pe credit sau din împrumuturile de bani.
Mijloc de tezaurizare (acumulare)
Acumularea de bani (în special, de aur) pentru o perioadă mai lungă de timp, cu un anumit
scop a fost denumită de știința economică tezaurizare. Tezaurizarea a fost o operațiune specifică
formațiunilor precapitaliste. După aceea, și mai ales în zilele noastre, datorită dezvoltării
creditului, tezaurizarea clasică și-a pierdut sensul, deoarece moneda de hârtie nu are valoare
proprie și se depreciază, iar cei ce posedă bani pe care doresc să-i economisească, îi depun la
bănci pentru a obține dobandă.
Mijloc de depozit de valoare
Dacă un bun nu este un mijloc de tezaurizare a valorii, el nu va fi acceptat ca mijloc de
schimb. Această funcție poate fi îndeplinită de bunurile care îşi păstrează valoarea în timp,
permit economisirea/acumularea valorilor (puterii de cumpărare). Funcția respectivă ne spune că
obţinerea venitului şi efectuarea cheltuielilor pot avea loc în momente diferite de timp și permit
amânarea unor cheltuieli – de exemplu, separarea momentului de livrare a mărfii şi momentului
de achitare a ei. Astfel, apar mijloacele băneşti temporar disponibile, și se introduce factorul
„timp”. Putem vorbi despre apariţia creditului (în lat.credit - el crede) și despre lichiditate -
capacitatea activului de a fi transformat în mijloc de schimb rapid şi uşor (fără, sau cu puține
pierderi).
Functia de bani universali este indeplinita de bani în relațiile dintre țări. În această
calitate a funcționat mai mult timp aurul, îndeplinind funcția de măsură a valorii, mijloc de

156
schimb și de plată. În prezent, în relațiile dintre țări funcționează monedele convertibile (dolarul,
euro, yenul, etc.).

TEMA 3. CE ESTE MASA MONETARĂ?

Masa monetară este formată din numerar, compusă din bancnote și monedă metalică și
bani scripturali, adică sume de bani din conturile bancare ale agenților economici (persoane
fizice, societăți comerciale, instițutii) sau din conturile de la casele de economii.
Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor bănești aflate în
circulație în economie într-o anumită perioadă.
Marimea masei monetare este determinată de o serie de factori
economico-financiari, și anume: volumul bunurilor economice oferite de
piață, nivelul prețurilor și tarifelor, viteza de rotație a banilor (numărul
mediu de operațiuni de vânzare-cumpărare și de plăți efectuate de o
unitate monetară într-o anumită perioadă de timp).

În funcție de acești factori, mărimea masei monetare se exprimă prin formula:

                                                            M = PY/V ,
unde P – nivelul prețurilor și tarifelor; Y = cantitatea bunurilor economice puse în vânzare;
V = viteza de rotație a banilor.
                   
O problemă fundamentală a oricărei economii o constituie asigurarea echilibrului
monetar, care se realizează atunci când cantitatea de monedă aflată pe piață este în concordanță
cu cererea de monedă, ambele fiind în concordanță deplină cu cererea și oferta de bunuri și
servicii.

Echilibrul pe piața monetară este determinat de rata dobânzii (i). Rata dobânzii este
instrumentul principal în funcție de care se calculează dobânda. Rata dobânzii se exprimă
procentual, în format anual. De exemplu, o rată a dobânzii de 10%, înseamnă că pentru a
împrumuta 1.000 lei pe 1 an, dobânda este de 100 lei (1.000 × 10%).

157
 În cazul unui exces de cerere de
monedă se înregistrează o creștere în rata
dobânzii și pentru a reveni la echilibru
trebuie mărite oferta monetară și rata
dobânzii trebuie să scadă și, invers. În cazul
unui exces de ofertă de monedă se
înregistrează o reducere în rata dobânzii și
pentru a reveni la echilibru trebuie de redus
oferta și rata dobânzii trebuie să crească.

unde MD – cererea de bani; MS – oferta de

bani; i – rata dobânzii.
Masa monetară aflată în circulație este determinată de cantitatea de bunuri și servicii
oferite în această economie sau, mai bine spus, de Produsul Intern Brut creat. Dacă masa
monetară depășește valoarea PIB-lui pot fi generate procese inflaționiste, dacă este mai mică,
atunci avem insuficiență de masă monetară și putem înregistra deflație (reducerea nivelurilor
prețurilor).
Reglementarea (ajustarea) masei monetare o face Banca Centrală (în Republica
Moldova Banca Națională) ca bancă de emisiune, prin emisiunea sau retragerea de bani.
            a) Emisiunea de bani se face în următoarele situații:
• creșterea volumului de bunuri și servicii;
• acoperirea deficitului bugetului de stat;
• acordarea de monedă națională agenților economici în schimbul celei
străine prin intermediul pieței valutare, etc.
            b) Retragerea (diminuarea) numerarului intervine în următoarele situații:
• scăderea volumului de bunuri și servicii de pe piață;
• existența excedentului bugetar;
• vânzarea de monedă străină în locul celei naționale, etc.
După cum s-a menționat, masa monetară include totalitatea mijloacelor de cumpărare şi de
plată, ce deservesc circuitul economic din ţară, aparţinând menajelor, întreprinderilor şi statului.
Diversele mijloace de cumpărare şi de plată, aflate în componenţa masei monetare, au
diferite funcții și grade de lichiditate. În analiza pieței monetare trebuie să se ţină cont, în special,
de aspectul calitativ al masei monetare, exprimat prin agregatele monetare.

Agregatul monetar – forma de existență a monedei aflate în circulație în

țara respectivă (emitentă). Unitate de măsură prin care se cercetează
structura și evoluţia masei monetare.
Lichiditate – capacitatea activului de a se transforma rapid și cu costuri
minime într-un alt activ, real sau financiar. Reprezintă transformarea
într-un mijloc de plată acceptat în economie.

În Republica Moldova se aplică agregatele monetare M0, M1, M2 şi M3.

158
 • Banii în circulaţie M0 reprezintă banii în numerar puși în circulaţie de către Banca
Naţională a Moldovei, cu excepția numerarului în casele băncilor şi în casa Băncii
Naționale a Moldovei.
• Masa monetară M1 include banii în circulație (M0) și depozitele la vedere în lei
moldovenești ale rezidenților.
• Masa monetară M2 include agregatul monetar (M1), depozitele la termen în lei
moldovenești ale rezidenților și instrumentele pieței monetare.
• Masa monetară M3 include masa monetară M2 şi depozitele în valută exprimate în lei
moldovenești ale rezidenților.
Fiecare agregat include precedentul agregat, dispune de un grad de lichiditate mai redus și
este mai profitabil (Figura 13.1).

Figura 13.1. Agregatele monetare ianuarie/februarie 2019

*www.bnm.md

După cum vedem, agregatele monetare sunt nişte mărimi alternative ale masei monetare,
calculate cu ajutorul grupărilor de active lichide în ordine descrescândă până la lichiditatea zero,
adică până la acele mijloace băneşti, ale căror transformare în „bani lichizi” ne costă și mai e
nevoie de un timp.
O asemenea organizare a structurii masei monetare sporeşte eficacitatea gestionării
circulaţiei băneşti, fiindcă permite să se ţină mai bine cont de gradul de presiune a mijloacelor
băneşti asupra fiecărui agregat pentru formarea cererii, deci, prin urmare, şi a preţurilor pe piaţa
de bunuri şi servicii.
Pentru a efectua o analiză eficace a modificării circulaţiei băneşti, în afară de agregate
monetare, se utilizează şi o serie de indicatori speciali, cum ar fi:
159
  Produsul Intern Brut.
 Viteza de rotație a banilor.
Volumul masei monetare depinde atât de volumul operaţiilor economice din ţară, cât şi de
viteza de rotație a banilor, numită și velocitatea monetară. Dacă circulaţia banilor se accelerează,
poate fi deservit un volum mai mare de operaţiuni economice, cheltuind mai puţini bani; cu alte
cuvinte, accelerarea circulaţiei monetare este direct proporţională (echivalentă) cu creşterea
masei monetare.
Viteza de rotație este determinată de raportul dintre produsul intern brut şi masa
monetară.
În analiza pieței monetare, o mare importanţă o are multiplicatorul monetar–un indicator ce
ne arată care sunt posibilităţile economiei, în ansamblu, şi ale sistemului bancar, în particular, de
sporire a masei monetare în circulaţie. Acest indicator se calculează prin raportarea agregatului
monetar M2 faţă de baza monetară (ce include agregatul M0 plus mijloacele băneşti din casele
băncilor, plus rezervele obligatorii ale băncilor şi plus mijloacele din conturile corespondente).

TEMA 4. CARE ESTE ROLUL BĂNCII NAȚIONALE ÎN ECONOMIE? CUM PRIN

POLITICA MONETARĂ ESTE REGLEMENTATĂ OFERTA DE MONEDĂ?
În Evul Mediu, când oamenii au conştientizat că banii – monedele din aur şi argint –
erau incomode de purtat şi puteau fi lesne furate, pentru a fi mai siguri, oamenii au recurs la
bijutieri – așa au apărut primii cămătari care eliberau recipise în schimbul monedelor date la
păstrare (amanet). Astfel, primii cămătari ofereau servicii oarecum similare celor prestate de
actualele bănci.
Negustorii acceptau recipisele ca plată pentru bunuri, fiind siguri că puteau să le schimbe
pe aur la atelierele bijutierilor. Cu timpul, negustorii şi călătorii, care aveau sume mari de bani,
foloseau tot mai mult recipisele, fapt ce a creat premise pentru apariţia în Europa de Vest a
primilor bani de hârtie.
Iniţial, recipisele şi banii de hârtie aveau o acoperire integrală în aur, confirmând existenţa
unei anumite cantităţi de aur depozitate la cămătar.
Servicii bancare în Italia Evului Mediu.
În imagine un negustor (din partea stângă a gravurii)
primeşte o chitanţă de la cămătar în schimbul
fondurilor depozitate. Primele bănci serveau mai
mult ca un depozit sigur pentru bani, fără a plăti
dobândă. (Gravură din secolul al XV-lea)

Peste un timp bijutierii au observat că, deseori oamenii retrăgeau mai puţin aur decât
depuneau, ceea ce i-a condus la ideea împrumutării unei părţi din aurul deponenţilor contra unei
plăţi-dobândă. Deseori şi persoanele care luau împrumuturi preferau recipise de hârtie în locul
metalului propriu-zis. De fapt, bijutierii „făceau” bani, mărind cantitatea lor în circulaţie şi
creând premise pentru dezvoltarea activităţii bancare moderne.
Prima bancă centrală din lume a fost înființată în anul 1668, în Suedia și era denumită
Sveriges Riksbank. Banca se afla în subordindea Parlamentului, astfel că regele nu putea
influența activitatea băncii. În anul 1897, Sveriges Riksbank obține dreptul de a emite bancnote.
Cea mai veche bancă privată datează din 1472. Aceasta se numește Banca Monte dei Paschi, este
160
din Siena și își desfășoară activitatea și în prezent. Banca Națională a României a fost fondată în
anul 1880 și a fost cea de a cincisprezecea bancă centrală din lumii.
Banca Națională a Moldovei a fost
înființată prin Decretul Președintelui Republicii
Moldova la 4 iunie 1991, cu desemnarea
guvernatorului Leonid Talmaci. Obiectivul
fundamental al Băncii Naționale a Moldovei
este asigurarea și menținerea stabilității
prețurilor.

Dacă în Evul Mediu negustorii depindeau în exclusivitate de onestitatea cămătarilor, în

prezent siguranţa depunerilor şi funcţionarea sistemului bancar sunt reglementate de autorităţile
de stat şi Banca Centrală. Legislaţia Republicii Moldova defineşte banca ca o „instituţie financiară
care atrage de la persoane fizice şi juridice depozite... şi care utilizează aceste mijloace total sau
parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont sau risc”. Banca Naţională a
Moldovei (BNM) joacă rolul de Bancă Centrală a ţării noastre, reglementează şi supraveghează
activitatea băncilor comerciale, care deservesc toate persoanele fizice şi juridice.
Banca Națională a Moldovei (BNM) are următoarele atribuții de bază:
 Stabilirea și implementarea politicii monetare și valutare în stat.
 Activitatea de bancher și agent fiscal al statului.
 Licențierea, supravegherea și reglementarea activității instituțiilor financiare.
 Supravegherea sistemului de plăți în Republica Moldova și facilitarea funcționării
eficiente a sistemului de plăți interbancare.
 Emisiunea monedei naționale.
 Stabilirea regimului cursului de schimb al monedei naționale.
 Păstrarea și gestionarea rezervelor valutare ale statului.
 Întocmirea balanței de plăți a statului.
 Reglementarea și supravegherea activității de prestare a serviciilor de plată și a
activității de emitere a monedei electronice.
 Reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, etc.
Toate aceste atribuții la fel ca și obiectivul principal BNM le realizează prin politica
monetar-creditară.

Politica monetar-creditară este ansamblu de decizii referitor la

modificarea ofertei monetare, orientate spre asigurarea stabilităţii
preţurilor şi optimizarea nivelului ratei dobânzii în vederea asigurării
echilibrului monetar.

Promovănd politica monetar-creditară BNM următește asigurarea și menținerea stabilității

prețurilor, asigurarea creşterii economice neinflaționiste, ocuparea deplină a forţei de muncă și
asigurarea echilibrului balanței de plăți. Ținta politicii monetar-creditare a BNM este o rată a
inflației de 5%.

161
 Instrumentele politicii monetar-creditare sunt:
• Rata dobânzii.
• Rata rezervelor obligatorii.
• Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă (open-market).

Folosind aceste instrumente BNM influențează oferta monetară, echilibrul pe piața

monetară și echilibrul general în economie.
Rata rezervelor obligatorii – constă în obligaţia (legală) pe care Banca
Centrală o impune Băncilor Comerciale de a deţine o fracţiune din
activele lor sub formă de rezerve. Se modifică în dependență de
echilibrul pieței monetare. (În istoria politicii monetare în Moldova a
fost înregistrată o rată de la 8% pana la 42.5% pentru MDL)

Operaţiunile pe piaţa deschisă (open-market) reprezintă activitatea

BNM de vânzare/cumpărare de titluri ale pieței monetare.

Prin intermediul acestor operațiuni autoritățile monetare modifică rezervele băncilor și

indirect influențează cantitatea de monedă în circulație. Atunci când banca centrală vinde titluri,
ea retrage o parte din lichiditățile băncilor și micșorează oferta de monedă în circulație. În cazul
invers, cumpărând titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară, majorând masa
monetară.
În dependență de situația creată pe piața
monetară, BNM poate promova diferite tipuri de
politici. În condiţii de recesiune pentru a stimula
cererea agregată banca aplică politica „banilor
ieftini”, dar în scopul limitării proceselor
inflaţioniste din perioada de boom economic prin
scumpirea creditelor şi reducerea cantităţii de
monedă în circulaţie se aplică politica „banilor
scumpi”.
TEMA 5. CE SERVICII OFERĂ BĂNCILE ŞI ALTE INSTITUŢII FINANCIARE?
162
 După cum putem vedea, de la apariția primelor monede, sistemul bancar a evoluat foarte
mult. În zilele noastre, băncile au un rol important, asigurând fluxurile financiare atât pe piața
internă, cât și pe piețele externe.
Băncile comerciale oferă clienţilor un spectru larg de servicii:
 Atragerea şi păstrarea depozitelor. Într-o economie de piaţă cetățenii îşi depozitează
economiile la bănci, fiind siguri că banii pot fi ulterior recuperaţi cu o dobândă. Băncile
oferă o protecţie sigură împotriva calamităţilor naturale, a incendiilor şi a furturilor şi, de
regulă, garantează restituirea economiilor până la o anumită sumă a depozitului, în cazul
în care banca are dificultăţi de rambursare integrală a banilor depuşi prin asigurarea
depozitelor.
 Acordarea de împrumuturi, credite. Funcţia principală a băncilor este de a acţiona ca
„intermediar financiar” între deponenţi – persoanele care doresc să-şi păstreze banii
pentru a-i folosi pe viitor, şi debitori – persoanele care iau credite, pentru că au nevoie de
bani la moment. Din economiile deponenţilor, băncile acordă împrumuturi firmelor şi
consumatorilor, încasând dobânzi care sunt principalele surse de venit pentru bănci. Pe
de altă parte, împrumuturile permit firmelor finanţarea activităţii curente şi investiţii de
perspectivă, iar consumatorilor le asigură acces imediat la bunuri, urmând să le achite din
câştigurile viitoare.
 Gestionarea şi transferarea de fonduri. Deservirea conturilor curente ale clienţilor
-colectarea veniturilor în cont, efectuarea plăţilor prin virament, încasarea şi eliberarea
sumelor în numerar şi alte tranzacţii în numele clienţilor, constituie o parte considerabilă
a operaţiunilor bancare, contribuind la o eficientă circulaţie a banilor în economie şi la
gestionarea rapidă şi în siguranţă a conturilor firmelor şi persoanelor fizice.

Principalele tipuri de credite puse la dispoziție de către bănci sunt:

• credite de consum;
• credite pentru investiții imobiliare;
• alte tipuri de credite.
Pe lângă bănci, mai există și anumite instituții financiare care pun la dispoziție tipuri de
credite care nu se găsesc în portofoliul băncilor: împrumut rapid, împrumut rapid on-
line, împrumuturi până la salariu, etc.

Împrumut rapid și împrumuturi rapide online se acordă adesea în

situații de urgență, când este necesară o sumă de bani de care cetățenii nu
dispun în acel moment.
Rata dobânzii, de obicei, este mai înaltă decât media pe piață.

Există un avantaj în cazul unui împrumut rapid, și anume faptul că puteți obține suma de
bani într-un timp foarte scurt, fără mari pierderi de timp, doar că plătiți o rată a dobânzii mai
mare.
Asemănător unui împrumut rapid este și împrumutul online. Un împrumut rapid online este
foarte avantajos pentru simplul fapt că necesită doar un compiuter și acces la internet. Pentru a-l
putea obține este nevoie de completarea unui formular și dovada veniturilor lunare care să
demonstreze faptul că puteți achita ratele. Dar trebuie să știți că în cazul nereturnării sumei de
bani, instituția financiară își rezervă dreptul legal de a recupera suma respectivă.
163
 Banii datează din vremurile demult apuse, având la bază trocul. Monedele, banii și
sistemul bancar s-au dezvoltat atât de mult, încât în zilele de astăzi avem modalități de plată la
care nici nu ne-am fi gândit cu 100 de ani în urmă. De la apariția banilor ca categorie
economică, aceștia progresează permanent. Acest progres se manifestă prin înlocuirea formelor
vechi cu altele noi, modificarea condițiilor de utilizare și creșterea rolului lor în economie.
Precursorii banilor au fost anumite mărfuri selectate în calitate de echivalent în tranzacții de
schimb (animale, blănuri, etc.), pe parcurs banii au căpătat alte multe forme. De exemplu:
banii-marfă (specificul acestei forme a banilor este că ei se foloseau atât în calitate de etalon și
mijloc de plată, cât și în calitate de marfă, adică materialul din care erau confecționați avea
întrebuințare directă); banii metalici (avantajul banilor metalici, pe lângă durabilitate ca
material și stabilitate ca etalon, este ușurința de gestionare a masei monetare – ei ușor trec din
sfera de circulație (mijloc de plată) în sfera de tezaurizare (mijloc de acumulare) și invers.
Dezavantajele includ cheltuieli mari de confecționare (batere) a monedelor, extragerea limitată
a minereului de aur, etc.); banii-semn (bancnotele de hârtie cu „acoperire” în metal prețios,
banii-semn ofereau un grad mai mare de divizibilitate și portabilitate). Forma pură a banului-
semn include, în primul rând, bancnotele și monedele emise de către autoritățile de stat
(monedele metalice, hârtie – bancnote, cecuri, cambii).
Banii scripturali (Bani care aparțin unităților economice, persoanelor fizice sau juridice,
aflați în cont la diferite bănci și instituții financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurilor
creditoare ale conturilor curente la bănci, depunerilor la vedere și soldurilor creditoare de la
banca de emisiune (mai puțin activele altor bănci depuse la banca de emisiune), depozitelor în
conturi curente la casele de economii. Nu au existență fizică, materială, dar se pot transforma în
bani numerar, tot așa cum banii numerar se pot transforma în bani scripturali.
Cardul electronic – instrument de plată pe suport magnetic, emis de o bancă sau alte
instituții financiare autorizate, prin care deținătorul poate efectua diferite tranzacții, este un tip
de cartelă magnetică prin care se pot face plăți cu mijloace electronice (există carduri de debit,
de credit).
Criptomoneda-criptovalută (din engleză CryptoCurrency) este un tip de monedă
digitală, virtuală, nebancară, care poate fi folosită ca mijloc de plată, apărută recent pe piață
(2008).
Termenul „criptocurrency” a intrat în uz după publicarea unui articol despre Bitcoin – o
monedă digitală și un nou sistem de plăți. Bitcoin este creatura lui Satoshi Nakamoto, doar că
nu se știe sigur și nu este încă cunoscut cu certitudine, ce fel de persoană sau grup de oameni se
află în spatele acestui pseudonim. Conceptul de sistem de plăți descentralizat Nakamoto l-a
făcut cunoscut la 31 octombrie 2008. Principiile de bază ale acestuia sunt: anonimatul pentru
toți participanții din sistem, protecția împotriva fraudei și independența față de organizații și
structuri de reglementare. Denumirea de criptomonedă indică faptul că acest mijloc de plată
utilizează criptografia și este descentralizat pentru a controla tranzacțiile și preveni dubla
cheltuială, o problemă curentă pentru valutele digitale. Este o valută fără jurisdicție. Activ
financiar cu grad sporit de risc.
Nu credem că are șanse să înlocuiască moneda cu funcțiile clasice. Deși, conștientizăm
faptul că, din momentul apariției, banii evoluează permanent și cine știe cât o să mai evolueze?

164
 Descrieţi serviciile pe care le oferă Banca Centrală băncilor comerciale.

Este oare absolut necesar controlul şi supravegherea sistemului bancar de către

Banca Centrală? De ce?

TEMA 6. CUM „CREEAZĂ” BĂNCILE MONEDA? CE ESTE MULTIPLICATORUL

MONETAR?
Ca şi cămătarii de odinioară, băncile moderne creează bani, inclusiv, prin acordare de
împrumuturi. Să examinăm acest proces.
Băncile nu pot împrumuta toţi banii
depuşi, întrucât deponenţii au dreptul să-şi
retragă mijloacele în orice moment. Experienţa,
însă, a arătat că în majoritatea zilelor bancare,
depozitele depăşesc retragerile de fonduri. De
aceea, băncile pot da cu împrumut o parte
considerabilă din fonduri şi, concomitent, să fie
în stare să onoreze cererile deponenţilor.
Ca măsură de siguranţă, impusă de Banca Centrală a ţării, băncile păstrează intactă o parte
anumită din depozite, numită rezerve obligatorii. De fapt, Banca Centrală fixează rata
rezervelor obligatorii, ca procent din totalul depozitelor din instituţia respectivă (despre acest
indicator am vorbit anterior în Tema 4).
De regulă, acordarea unui împrumut de către o bancă comercială nu presupune eliberarea
imediată a banilor în numerar. De cele mai dese ori, banii sunt transferaţi în contul curent al
solicitantului sau durează câteva zile extragerea în caz că este vorba despre o sumă mare. De
exemplu: compania „Apă-Canal” este clientul MAIB. Săptămâna trecută firma a împrumutat 100
000 lei, dar nu a primit nici un ban în numerar. Cei 100 000 lei au fost depuşi pe contul curent al
firmei. Conturile curente ale firmelor sau indivizilor pot fi comparate cu nişte portmonee cu bani
scripturali. Deoarece pot fi cheltuite în orice moment, depozitele la cerere (conturile curente)
reprezintă o parte a ofertei de monedă. În momentul în care „Apă-Canal” a primit creditul de 100
000 lei, cantitatea totală de bani în circulaţie a crescut cu această sumă. Rezultă că fiecare credit
creează, la nivel de economie naţională, o creştere a ofertei de monedă. Dar, masa monetară pe
care o creează sistemul bancar este limitată de rata rezervelor obligatorii.
Putem analiza situația următoare:
Să ne imaginăm că Maria a deschis un nou cont curent la Banca Comercială şi a depus 10 000 lei
pe acest cont. Dacă rata rezervelor obligatorii este de 20%, banca poate împrumuta 80% sau
8000 lei ai Mariei, creditând contul acesteia cu 8000 lei. Restul de 2000 lei vor suplimenta
rezerva obligatorie a BNM.
Să ne imaginăm că Maria foloseşte cei 8000 lei pentru a-şi cumpăra un automobil de la Second
Auto Company (SAC). SAC depozitează 8000 lei încasaţi pe contul său la Banca Comercială,
care împrumută 6400 din această sumă (80% din 8000) unui magazin de sport. Cei 6400 sunt
165
transferaţi pe contul magazinului de sport, iar restul - 1600, se adaugă la rezerva obligatorie a
BNM.
Magazinul de sport foloseşte 6400 lei pentru a cumpăra computere de la compania
SuperComputers, care, la rândul ei, depozitează suma încasată pe contul său în Banca
Comercială. Să ne oprim aici şi să rezumăm cele întâmplate. Ca rezultat, suma depozitelor la
Banca Comercială a crescut cu 10000 lei, la a 2-a Bancă Comercială – cu 8000 lei şi la a 3-a
Banca Comercială – cu 6400 lei. În total, suma depozitelor în sistemul bancar din exemplul
nostru a crescut cu 24400 lei. Fiecare depozit nou a suplimentat oferta de monedă. Dar, povestea
nu se încheie aici, întrucât depozite şi împrumuturi succesive ar putea fi acordate în continuare.
Putem calcula totalurile acestor tranzacţii prin aplicarea multiplicatorului de depozite.
Multiplicatorul de depozite (multiplicatorul bancar) se calculează prin împărţirea a
100% la rata rezervelor obligatorii. Prin urmare, la o rată a rezervelor obligatorii de 20%,
multiplicatorul de depozite este egal cu 5 (100/20 = 5). Asfel, în exemplul de mai sus, depozitul
iniţial de 10000 lei ar putea duce la o creştere cu 50000 lei a ofertei de monedă
(10000×5=50000). Dacă rata rezervelor obligatorii ar fi fost de 10%, depozitul iniţial de 10000 lei
ar fi mărit oferta de monedă cu 100000 lei.
Procesul invers. Din exemplul de mai sus aţi aflat că, dacă o persoană fizică sau o
companie depune banii la bancă, se declanşează o reacţie în lanţ de creare a banilor în cont. Să
ne imaginăm că Maria retrage 10000 lei de pe contul ei curent. Rezerva băncii se va micşora cu
10000 lei. Banca va trebui să reducă creditele cu 8000 lei şi, drept urmare, va reduce oferta de
monedă cu suma respectivă.
În practică, oamenii depun şi retrag încontinuu bani, acţiuni ce se compensează reciproc.
Totuşi, treptat, apar şi se dezvoltă anumite tendinţe. Tendinţa de creştere a ofertei de monedă
apare atunci când antreprenorii sunt optimişti cu referire la viitor şi solicită împrumuturi pentru
a-şi finanţa afacerile. Tendinţa de reducere a ofertei de monedă se conturează în situațiile în care
scade gradul de încredere în politica monetară, în situații de criză, când afacerile nu sunt sigure şi
agenții economici îşi reduc cheltuielile.

TEMA 7. DE CE SE SCHIMBĂ VALOAREA BANILOR?

Aţi auzit vreodată pe cineva spunând: „Când eram de vârsta ta, banii aveau o putere de
cumpărare mai mare decât acum. Dulciuri, transportul, hainele – toate costau foarte puţin.
Acum cu 1 leu nu mai poţi cumpăra nimic. Pe vremuri puteai vedea un film, puteai cumpăra
cinci îngheţate, etc..... Zile de aur!!!”

Pentru a explica acest fenomen, economiştii folosesc noțiunea puterea de cumpărare sau
valoarea banilor, care descrie cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu o anumită
sumă de bani. Dacă preţurile cresc, puterea de cumpărare a banilor scade, şi invers.

Valoarea banilor se masoară prin puterea lor de cumpărare, exprimată

prin cantitatea de bunuri și de servicii ce pot fi procurate cu o unitate
monetară. Rolul hotărâtor în acest sens revine nivelului și evoluției
prețurilor și tarifelor.

166
 Tendinţa de creştere a preţurilor se numeşte inflaţie. Tendinţa de descreştere a preţurilor se
numeşte deflaţie. Valoarea monedei naţionale scade în perioadele de inflaţie şi creşte în
perioadele de deflaţie. Pe durata secolului al XX-lea în majoritatea ţărilor puterea de cumpărare a
monedei naţionale s-a micşorat continuu, cu mici intervale de deflaţie, când puterea de
cumpărare a crescut.

Ce știm despre Leul moldovenesc?

Pregătirile pentru introducerea valutei naţionale în Republica Moldova au început în anul

1992. Parlamentul a adoptat 2 documente cu privire la valută şi referitor la asigurarea leului
moldovenesc. A fost creat un comitet special pentru introducerea în circulaţie a valutei naţionale.
Astfel, la 29 noiembrie 1993, a fost pus în circulaţie leul moldovenesc, conform cursului de 1000
cupoane - pentru 1 leu. Tot atunci un dolar valora 3,85 lei md. La început, a fost emisă bancnota
de 1 leu. Apoi, în aprilie 1994, a fost emisă bancnota cu valoarea nominală de 5 lei. O lună mai
târziu au fost puse în circulaţie bancnotele de 10 lei şi 50 de lei; în septembrie 1995 au apărut
bancnotele de 100 şi de 200 de lei şi abia peste patru ani, în 1999, au fost emise cele de 500 de
lei. Cea mai recentă bancnotă pusă în circulaţie a fost tipărită în octombrie 2003 şi este de 1000
de lei. Desenele de pe valuta moldovenească sunt opera artistului plastic Gheorghe Vrabie,
căruia i s-a propus să realizeze modelul bancnotelor şi monedelor naţionale după ce a creat stema
Republicii Moldova, la fel şi stema şi drapelul municipiului Chişinău.
Simbolul bancnotei naţionale a devenit Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Denumirea
monedei noastre naționale a fost preluată de la leul românesc, care, la rândul său, provine de la
leul rampant de pe reversul talerilor olandezi (leeuwendaalder) care au circulat în principatele
româneşti între anii 1650-1700. Cele opt bancnote cu valoare nominală de la 1 – la 1000 lei se
tipăresc în Franţa. Monedele, însă, sunt bătute la Chişinău, cu excepţia celor de 50 de bani, care
se fabrică în Cehia.
Imaginaţi-vă că sunteţi managerul unei companii. Ce strategie de stabilire a
volumului de producţie şi a preţului veţi alege, dacă în ţară se preconizează
procese inflaţioniste?

167
 TEMA 8. CE ESTE INFLAŢIA ŞI CARE POATE FI IMPACTUL ACESTEIA
ASUPRA ECONOMIEI?

Inflația este un dezechilibru macroeconomic care poate fi prezent în economia oricărei țări,
reprezentat de o creștere generalizată și durabilă a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de
cumpărare a monedei naționale. Acest fenomen are loc ca rezultat al necorespunderii masei
monetare cu Produsului Intern Brut creat în economie.
Nu putem vorbi despre inflație doar ca despre un proces de creștere a prețurilor, deoarece
caracteristicile inflației nu reprezintă doar creșterea prețurilor.
Inflația:
 este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport cu alte
monede;
 este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor;
 este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atât pe piaţa monetară, cât
şi pe piaţa bunurilor economice.
În funcţie de amploarea procesului inflaţionist pot fi definite mai multe forme ale inflaţiei:
• Inflația lentă – se referă la creșterea treptată și continuă a prețurilor (până la 5%).
Termenul a fost propus de către Franklyn Holzman, profesor la universitatea Tufts, în
1959.
• Inflația moderată (persistentă) – reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 5-10%.
Definiția inflației moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT
și Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI, în 1993.
• Inflație galopantă – cea care conduce la dublarea preţurilor în decurs de un an, creșterea
depășește 15%, sursă a unor ample dezechilibre în economie.
• Megainflaţia – denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat
şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia
depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 150%
anual.
• Hiperinflația – reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună (ceea ce reprezintă
13000 pe an). Definiția hiperinflației a fost formulată pentru prima dată de către Phillip
Cagan, profesor la Universitatea Columbia, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care
creșterea prețurilor depășește 50% și se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub
50% și timp de un an se menține sub acest nivel.

Cauzele inflaţiei pot fi analizate pe rând, fiecare dintre acestea generând o anumită formă
de inflaţie.
 Economistul american M. Friedman explică faptul că inflaţia depinde de oferta de
168
 monedă, creşterea acesteia fiind de natură subiectivă sau obiectivă (inflaţie prin monedă).
M.Friedman susține că inflaţia este mereu un fenomen monetar, excesul de monedă
reprezentând rădăcinile acesteia.
 Altă cauză a inflaţiei o constituie excesul de cerere solvabilă (inflaţia prin cerere). Este
cea mai obişnuită formă a inflaţiei care are la bază creşterea cererii agregate în faţa căreia
oferta este inelastică.
 Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile de producţie cresc mai rapid decât
productivitatea muncii.

Numiți cauzele inflaţiei?

Inflaţia generată de cerere

Situaţia în care „sunt prea mulţi bani pentru Pg
AD1
AS
prea puţine bunuri”. În situația în care cererea pentru
bunuri şi servicii creşte mai repede decât AD

posibilităţile economiei de a satisface această cerere, Pe1

preţurile vor creşte. Paradoxal, dar în timpul crizelor Pe

de producţie sau în perioade de război, când

întreprinderile îşi încetează sau îşi reorientează
producţia, cererea, de obicei, crește și întrece oferta. Y
Ye Ye1

Suma de bani de care dispune populaţia este relativ mare, iar industria nu are capacitatea de a
mări volumul de producţie. Ca rezultat preţurile cresc.
Inflaţia generată de costuri
Creşterea nivelului general al preţurilor, datorată Pg AS 1

AD AS
creșterii prețurilor pentru materia primă sau factorii
de producție, provoacă o creștere a costurilor de
producţie. În 1973 şi 1979 Organizaţia Ţărilor Pe 1

Pe
Exportatoare de Petrol (OPEC) a impus restricţii
asupra exportului de petrol, ca rezultat preţul „aurului
negru” pe piaţa internaţională a crescut de 4 ori și a
atins valori record. Prețurile la petrol au influențat Ye Ye 1
Y

întreaga economie.
Managerii firmelor producătoare de bunuri şi servicii au mărit preţurile de vânzare pentru a
acoperi costurile şi pentru a-şi menţine profiturile.
Odată cu creşterea preţurilor, angajaţii au
cerut majorarea salariilor pentru a face faţă
costului sporit al vieţii, astfel generând o
spirală a inflaţiei (prin creșterea salariilor și
a costurilor).

169
 Cine suferă şi cine beneficiază de pe urma inflaţiei?

Inflaţia are efecte diferite asupra agenților economici și persoanelor fizice: unii au de
suferit, alţii înregistrează beneficii. Cei care suferă sunt, de obicei, persoanele cu venituri fixe,
persoanele
care fac economii, cei care dau bani cu
împrumut, etc.
 Cei care trăiesc din venituri fixe. În
perioadele de inflaţie, costul vieţii creşte.
De aceea, este necesar să câştigi mai mult
pentru a-ţi menţine nivelul de trai. Care
este creşterea necesară? Cel puţin – pe
măsura creșterii ratei inflaţieii.

Altfel spus, dacă costul vieţii a crescut cu 10% în 2020, o persoană cu un salariu anual de 10000
lei în anul 2019 va trebui să aibă un salariu de 11000 lei (10000 + 10%) în 2021. Anumite
categorii de persoane (de exemplu, pensionarii, bugetarii, care au venituri fixe) nu pot să-şi
mărească lunar venitul pentru a contracara efectele inflaţiei. Din această cauză, nivelul lor de trai
scade. Pentru a proteja aceste categorii, politicile de protecţie socială trebuie să ţină cont de
efectele inflaţiei.
 Deponenţii. Persoanele care îşi plasează banii în depozite bancare sau titluri de valoare,
care le garantează un venit fix – dobânda. Dacă rata dobânzii este mai mică decât rata
inflaţiei, suma finală de bani (suma depozitului împreună cu dobânda) va avea o putere
de cumpărare mai mică decât suma iniţială.
 Creditorii. Persoanele care dau bani cu împrumut sunt în aceeaşi situaţie ca şi persoanele
care fac economii. Dacă pe durata împrumutului inflaţia creşte, banii returnaţi vor valora
mai puţin decât valoarea împrumutului iniţial. Iată de ce rata dobânzii trebuie să fie mai
mare ca rata inflaţiei, pentru a asigura valoarea iniţială a împrumutului plus un venit.
 Firmele. Inflaţia afectează negativ afacerile, întrucât managerii nu pot anticipa creşterea
costurilor şi a preţurilor, și investițiile devin ineficiente.
Cei care pot beneficia de pe urma inflaţiei sunt persoanele care nu au venituri fixe,
debitorii şi Guvernul.
 Persoane care nu au venituri fixe. În perioadele de inflaţie persoanele sau firmele care
reușesc să obțină venituri sau să achite salariile de mai multe ori pe lună, reuşesc rapid să
mărească preţurile şi să achite salarii mai mari angajaţilor. Dacă sporurile sunt mai mari decât
rata inflaţiei, nivelul de viaţă al acestor persoane va creşte.
 Debitorii. Persoanele care au luat împrumuturi în perioada de inflaţie vor înapoia bani
care vor valora mai puţin decât suma împrumutată. Dacă dobânda împrumutului este mai mică
decât rata inflaţiei, cei care au luat credite vor beneficia de această diferenţă.
 Guvernul. În situația în care guvernele colectează un impozit progresiv pe venit. Aceasta
înseamnă că rata impozitului creşte odată cu creşterea venitului. În timpul inflaţiei, cu creșterea
nominală a veniturilor vor crește și impozitele.

170
 Cum poate fi determinată mărimea ratei inflației?

Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanţi dintre
aceştia sunt:
• indicele preţurilor de consum (IPC);
• deflatorul PIB (IP).
 Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele
acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Biroul Naţional de
Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din Republica Moldova.
IPC−IPC −1
π= ×100 %
IPC−1

π – rata inflației; IPC – indicele prețurilor de consum în perioada curentă; IPC -1 – indicele
prețurilor de consum în perioada precedentă.
Potrivit normelor de produse alimentare incluse în coșul minim de consum, moldovenilor
le revin pentru o zi 260 grame de pâine, 45 grame de carne, 220 mililitri de lapte și 39 grame de
pește. Pentru ciocolată, s-a stabilit o normă de 3 grame pe zi, pentru unt – 6 grame, iar pentru
ceai – doar 2 grame zilnic. Cafeaua nu este inclusă în acest coș necesar pentru supraviețuire.
[http://agora.md/analize/112/populatia-republicii-moldova-traieste-la-limita-minimului-de-existenta]

Prognoze pentru IPC în Republica Moldova

 Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB şi se calculează astfel: Deflatorul PIB = (PIB nominal/ PIB real)×100%,
sau

IP−IP−1
π= ×100 %
IP−1
π – rata inflației; IP – indicele prețurilor în perioada curentă; IP -1 – indicele prețurilor în perioada
171
precedentă.
Deosebirea dintre indicii de preț vine din conținutul diferit a bunurilor şi serviciilor, sfera
de cuprindere, sistemul de referință, structura bunurilor și serviciilor care se iau în calcul (de
exemplu, bunurilor şi serviciilor produse doar în interiorul ţării sau şi cele importate), perioada
de timp, etc.
Analizați figura de mai jos:

Este recunoscut faptul că, inflația nu este un fenomen dezirabil pentru oricare economie,
mai ales în cazul în care rata inflației trece de nivelul de echilibru (pentru R.Moldova 5%).
Din acest motiv, BNM prin politici antiinflaționiste
încearcă să reducă sau să stopeze creșterea ratei inflației,
dar nu orice politică poate fi acceptată într-o economie și
nu toate politicile au acelaș efect. Politicile
antiinflaționiste pot fi promovate cu diferite scopuri
(economice, politice, geoeconomice, etc.), în acest
context putem vorbi despre diferite instrumente și metode
de promovare ale acestora.
De exemplu:
 Măsuri de indexare a veniturilor:
• salariilor;
• pensiilor;
• dobânzilor.
 Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
• politică monetară riguroasă, cu scopul de a evita excesul de monedă în economie;
• politica bugetară, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un
nivel echilibrat al cheltuielilor publice în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite
limite, a nivelului impozitelor și taxelor;
• politica dobânzilor, prin care se evită o micșorare artificială a ratei dobânzii și a
172
 ieftinirii creditului.

 Măsuri de stimulare a ofertei:

• o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care se
evită creșterea costurilor;
• adaptarea volumului de producție la cerințele pieții;
• stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții, progres tehnologic, prin forța
de muncă de calificare înaltă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție.
Consecințele inflației provoacă dezechilibre în economie, au efecte asupra tuturor
domeniilor de activitate economică, cum ar fi: scăderea puterii de cumpărare a banilor, reducerea
capacității de cumpărare a populației; redistribuirea veniturilor și a avuției; este stimulată
înclinația spre consum și este descurajată înclinația spre economisire; inflația avantajează
debitorii (în moneda națională); rata dobânzii este influențată de rata inflației.

Cost al inflației – consecințele inflației pe care le suportă populația,

agenții economici și economia în ansamblu.

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica
economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui
fenomen. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. Efectele inflației
asupra economiei naționale poartă un caracter contradictoriu. Pe de o parte, inflația moderată
duce la creșterea cererii, care, la rândul său, stimulează dezvoltarea proceselor de producere. Pe
de altă parte, inflația în creștere duce la micșorarea consumului și a economiilor, reducerea
investițiilor și exporturilor, majorarea importurilor, creșterea deficitului balanței de plăți. Cel mai
mare pericol inflația prezintă pentru persoanele cu veniturile fixe, creditorii și populația ce deține
economii (primordial în cash).

De ce este nevoie de promovat politici antiinflaționiste și care sunt efectele

inflației pentru o economie?

Ce reprezintă Indicele Preţurilor de Consum (IPC)?

REZUMAT
Banii sunt un echivalent al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă)
identificat pe baza uzului social ca mijloc de schimb și de plată. Banii sunt un
instrument special, o formă particulară, imediat mobilizată, a avuţiei sociale, o
întruchipare transmisibilă a puterii de cumpărare. Ei ne asigură un mijloc de
schimb, o măsură a valorii şi un depozit de valoare.
Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor bănești aflate în circulație într-o
economie într-o anumită perioadă.
Mărimea masei monetare este determinată de o serie de factori, și anume: volumul
bunurilor și serviciilor economice oferite de piață, nivelul prețurilor și tarifelor, viteza de rotație

173
a banilor (adică numărul mediu de operațiuni de vânzare-cumpărare și de plăți efectuate de o
unitate monetară într-o anumită perioadă de timp).
Sistemul bancar facilitează buna funcţionare a economiei de piaţă. Băncile reprezintă un
loc sigur pentru depozitarea fondurilor, acordarea creditelor şi oferă o serie de alte servicii
financiare. Creditele şi depozitele modifică oferta de monedă, iar capacitatea de creditare a
băncilor este un instrument de „creare a banilor” în economie. Cantitatea de bani pe care băncile
comerciale o pot acorda ca împrumut este limitată de rata rezervelor obligatorii, care
reprezintă o cotă procentuală din totalul depozitelor atrase.
Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei) asigură servicii
bancare pentru instituţiile financiare, reglementează şi supraveghează activitatea bancară în ţară
prin politica monetar-creditară. Banca Națională are responsabilităţile autorităţii monetare.
„Valoarea banilor”, de fapt, reprezintă puterea lor de cumpărare - cantitatea de bunuri şi
servicii care pot fi procurate cu o sumă anumită de bani. Inflaţia poate fi generată de cererea
agregată excesivă sau de creşterea costurilor de producţie. Inflaţia generată de cerere provine din
faptul că, în economie sunt bani neacoperiţi de bunuri şi servicii (prea mulţi bani „aleargă” după
prea puţine bunuri). Inflaţia generată de costuri este cauzată de creşterea costurilor de producţie.
Deşi, anumite categorii de populaţie pot beneficia de creşterea preţurilor cauzată de inflaţie, cei
mai mulţi oameni şi economia în ansamblu au de suferit.

 Inflația caracterizează situația în care pe termen lung, cererea de bunuri și servicii este
mai mare decăt oferta, ceea ce determină creșterea prețurilor.
 Deflația caracterizează situația în care pe termen lung, oferta de bunuri și servicii este mai
mare decăt cererea, având loc scăderea prețurilor. Este opusul inflației.
 Stagflația este caracterizată de stagnarea producției, fără ca masa
monetară să se micșoreze, accentuându-se dezechilibrul dintre cerere și
ofertă, și fenomenul inflație.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Stabilitatea economică este obiectivul oricărei economii. Evaluarea economiei ne oferă

posibilitatea atingerii acestui obiectiv. Care sunt indicatorii de rezultate în baza cărora putem
evalua o economie? Ce etape parcurge economia în dezvoltarea sa? Ce este un ciclu economic și
care sunt fluctuaţiile ciclice? Ce metode de calculare al PIB-lui sunt folosite în economie? Ce
este creşterea economică şi dezvoltarea economică? Veţi găsi răspunsuri la aceste şi alte întrebări
în unitatea următoare.

UNITATEA XIV. EVALUAREA ECONOMIEI ȘI STABILITATEA

ECONOMICĂ
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Care sunt indicatorii care permit evaluarea economiei?

174
 Ce este Produsul Intern Brut?
Care sunt metodele de calcul ale PIB-ului?
Ce reprezintă ciclul economic? Care sunt fazele ciclului economic?
Ce reprezintă creşterea economică şi dezvoltarea economică?
Cum poate guvernul stabiliza economia?

Sigur, ați observat, că prețurile la telefoane, computere, jocuri, cărți, sucuri, etc. se schimbă
periodic? Aţi auzit că majoritatea întreprinderilor, companiilor și magazinelor anunţă că sunt în
căutare de lucrători? Aţi observat că prețurile la produsele alimentare, servicii, utilități, etc. sunt
mai mari decât câteva luni sau ani în urmă? Aţi observat că sunt frecvente fluctuaţiile pe piaţa
valutară? Cum se schimbă preţul pentru benzină? Cât vor costa apartamentele peste un an? Toate
aceste întrebări ne vorbesc despre faptul că economia nu se dezvoltă uniform, că în economie
mereu au loc schimbări, că economia trece prin mai multe etape, care presupun modificări în
echilibrul piețelor, în prețuri, în angajări, în rata de schimb, în rata dobânzii, în consum, în
producere, etc. Toate aceste modificări ne afectează și sunt rezultatul schimbărilor intervenite la
nivelul economiei naționale. Aceste modificări, motivul și rezultatul apariției lor, pot fi evaluate
cu ajutorul indicatorilor economici.

Indicatorii economici sunt expresii numerice care caracterizează cantitativ

(uneori și calitativ) situaţia în economie.

Economiştii, managerii de firme şi factorii de decizie din guvern studiază dinamica a astfel
de indicatori economici, cum ar fi rata şomajului, rata inflației, rata creșterii economice,
tendinţele pe piaţa titlurilor de valoare, rata dobânzii, rata de schimb şi mulți alți indicatori,
evaluați de instituțiile statistice pentru a analiza situația în economia națională și a anticipa, și
prognoza dinamica acestei economii. Indicatorii economici ne oferă informații despre situaţia
economiei în trecut, în prezent şi ne permit să determinăm tendinţele pentru viitor.

TEMA 1. CARE SUNT INDICATORII DE REZULTATE CARE PERMIT EVALUAREA

ECONOMIEI? CE REPREZINTĂ PRODUSUL INTERN BRUT? CARE SUNT
METODELE DE CALCUL AL PIB-lui?
Principalul indicator care ne permite o evaluare a economiei naţionale este Produsul Intern
Brut.

175
 Produsul Intern Brut – reprezintă rezultatul final al activităţii
economice, care corespunde valorii bunurilor şi serviciilor produse
pentru consumul final. PIB-ul este valoarea brută a bunurilor şi
serviciilor finale, produse în interiorul teritoriului economic naţional de
totalitatea rezidenţilor (naţionali şi străini), evaluată la preţurile de piaţă,
într-o perioadă de timp (de regulă un an).

Cu alte cuvinte, totul ce a fost creat și consumat în această economie (automobile, servicii,
case, grâu, ouă, activități ale funcționarilor publici, legume, fructe, benzină, telefoane, etc.) este
evaluat la prețul de piață și determină PIB-l țării. PIB este creat în toate patru sectoare ale
economiei naționale (menaje, firme, guvern, străinătate).

PIB-ul relatează foarte multe despre situația din economia unei ţări (vezi figura 14.1).

Figura 14.1 Dinamica PIB Moldova 2010-2019

Dacă PIB-ul unei ţări creşte, înseamnă că populaţia produce și consumă mai multe bunuri
şi servicii, şi invers. Economiştii, la fel ca şi oficialii din guvern, managerii firmelor urmăresc cu
atenţie dinamica PIB-ului. Ce știm despre PIB?
 PIB-ul include doar bunuri finale. Pentru a evita supraevaluarea PIB-ului în calcul
se iau doar bunurile și serviciile finite, care sunt destinate consumului propriu-zis. Să
presupunem că, un producător de făină cheltuieşte 10 lei pentru un kilogram de făină și o vinde
această făină companiei „Franzeluța”. „Franzeluța” la rândul său, va coace pâine și o va vinde pe
piață. În PIB va fi inclusă doar pâinea la prețul ei de piață, deoarece cei 10 lei cheltuiţi pentru
făină sunt deja incluși în pâine. Pâinea este produs final, dar făina este bun intermediar.

176
 Bun final este produsul destinat consumului propriu-zis care nu mai
necesită nicio prelucrare pentru a fi consumat.

În economie un bun final este considerat acel bun care este de preferință consumat și nu
este folosit la producerea unui alt bun.

Bunurile intermediare sunt cele folosite ca materie primă pentru

producerea altor bunuri sau materialele care necesită a fi prelucrate.

Aceleași bunuri pot fi întrebuințate ca bunuri intermediare, să fie produse pentru vânzare,
sau pot fi cumpărate pentru consum personal (de ex.magiunul). În procesul de producție,
bunurile intermediare pot face parte din produsul final sau pot fi modificate fără a mai putea fi
recunoscute. De exemplu, făina folosită pentru prodecerea pâinii este bun intermediar, dar dacă
făina se vinde în magazine și este cumpărată de către consumatori aceasta poate fi considerată ca
bun final.
 PIB-ul include doar producţia creată sau consumată în interiorul geografic al
ţării. PIB-ul nu cuprinde bunurile şi serviciie produse în străinătate de către cetăţenii sau firmele
din ţara respectivă. Cu alte cuvinte, un costum Adidas, confecționat într-o întreprindere pe
teritoriul Republicii Moldova este inclus în PIB-ul Republicii Moldova și nu al Germaniei, o
Honda japoneză fabricată în Ohio (SUA) este inclusă în PIB-ul SUA.
 Inflaţia poate denatura semnificaţia creşterii PIB-ului. Dacă preţurile cresc în
perioadele de inflaţie, valoarea PIB-ului poate creşte inclusiv dacă producţia de bunuri și servicii
rămâne neschimbată. Fenomenul are loc dacă PIB-ul se măsoară în preţuri curente. Pentru a evita
aceste situații, economiştii ajustează PIB-ul la schimbările preţurilor şi compară produsul intern
brut din diferiţi ani, apelând la preţuri comparabile. Noţiunea de preţuri comparabile are ca bază
nivelul preţurilor într-un anumit an (de referinţă) şi reflectă modificările intervenite în timp în
puterea de cumpărare a monedei naţionale, în comparaţie cu anul de referinţă. În această situație
putem vorbi despre PIB-ul nominal (la prețurile curente de piață) și PIB-ul real (la preţuri
comparabile).
 Dinamica numărului de locuitori. PIB-ul ar putea fi comparat cu o plăcintă uriaşă
care conţine tot ceea ce se produce într-un an în economie. Dar, din această plăcintă trebuie să se
înfrupte toată populația. Dacă PIB-ul a crescut cu 5%, iar populaţia a crescut cu 10%, fiecăruia îi
va reveni o parte mai mică din plăcintă (considerând că plăcinta se împarte în părţi egale),
deoarece creşterea populaţiei depăşeşte creşterea PIB-ului. Pentru a evalua acest raport,
economiştii calculează PIB pe cap de locuitor, împărţind valoarea PIB-ului la numărul de
locuitori (vezi figura 14.2).
PIB
PIBpercapita=
nr . populatiei

177
 Figura 14.2. PIB pe cap de locuitor R.Moldova (raportul Băncii Mondiale)
Topul celor mai bogate 10 țări ale lumii (după PIB percapita) 2017:
10. Elveția - 56.815 $.
9. SUA - 57.045 $.
8. Hong Kong - 57.676 $.
7. Emiratele Arabe Unite - 67.201 $.
6. Norvegia - 67.619 $.
5. Kuwait - 71.600 $.
4. Brunei - 80.335 $.
3. Singapore - 84.821 $.
2. Luxemburg - 94.167 $.
1. Qatar - 146.011 $.
PIB per capita în Republica Moldova în 2017 a constituit – 2240 $, în 2018 – 3188 $, în
2019 – 3188 $.
 PIB nu ia în considerare modificarea calităţii produselor. Presupunem că, anul
trecut aţi plătit 500 lei pentru o bicicletă. Anul acesta preţul unei biciclete similare este, de
asemenea, 500 lei. S-ar părea că nu a avut loc nici o modificare de preţ. Totuşi, este posibil ca
producătorul să vă propună acum o bicicletă de calitate inferioară celei din anul trecut, deoarece
prețul nu reflectă întotdeauna aceste schimbări ale calităţii. Dar, o bicicletă care costa anterior
500 poate fi deja 1000 lei, dacă analizați caracteristicile acesteia. Se poate produce şi fenomenul
invers, în special, în domeniul tehnologiilor informaționale. Un calculator pe care îl cumpăraţi
acuma cu 3000 lei poate fi mai performant decât cel de anul trecut cumpărat cu 3500 lei.
 Bunurile create în alți ani nu sunt incluse în PIB-ul anului curent. Dacă v-aţi
vândut bicicleta, cumpărată anul trecut, cu 250 lei, cât aţi adăugat la PIB? Zero. Deoarece
această bicicletă a fost inclusă în PIB-ul anului în care a fost produsă. Numai bunurile noi
contează; cele vechi nu sporesc averea naţiunii, doar își schimbă proprietarii.
 Bunurile şi serviciile dăunătoare și cele în afara legii. Să nu credeţi că PIB-ul este
indicatorul care oferă o măsură absolută a bunăstării naţiunii. Unele bunuri şi servicii incluse în
PIB pot fi nefolositoare sau chiar dăunătoare. De exemplu, este cunoscut faptul că ţigările
provoacă cancerul de plămîni şi alte boli periculoase, dar ele sunt incluse în PIB, alături de
178
alimente, medicamente şi alte bunuri. De asemenea, producerea unor bunuri incluse în PIB
poluează aerul, apele şi solul. Costul acestor externalităţi negative sunt omise din PIB. Nu se iau
în considerare la evaluarea PIB-ului mărfurile produse ilegal și care sunt interzise în această
economie (exemplu: drogurile, armamentul, alcoolul, etc.).
 Producţia „non-market" (extra-piaţă). Dacă tăiaţi iarba de pe gazonul unei persoane
şi sunteţi plătit pentru această muncă, salariul dvs. este inclus în PIB (dacă este declarat) şi serviciul
respectiv este recunoscut ca fiind o parte din întreaga producţie de bunuri şi servicii din ţară. Dar
dacă tăiaţi iarba pe gazorul din jurul casei în care locuiţi sau ajutați un prieten, munca nu este
remunerată şi nu este inclusă în PIB. Nici timpul liber nu este inclus în PIB.
 PIB-ul uneori ignorează efectele negative ale creșterii economice (exemplu:
poluarea mediului, deteriorarea solului, efecte asupra sănătății populației, etc.).
PIB-ul este cel mai relevant indicator al rezultativității în ţară pe durata unui an. Însă, cum
poate fi evaluat PIB-ul? De regulă, PIB-ul se calculează prin însumarea tuturor cheltuielilor
pentru procurarea bunurilor şi pentru serviciile finite. PIB-ul însumează cheltuielile menajelor
pentru consum, investiţiile firmelor, cheltuielile guvernului şi exportul net (export minus import)
pe parcursul unui singur an. În 2018 PIB al Moldovei este evaluat la nivelul 190016 milrd.lei (în
prețuri curente) (www.statistica.md), în 2019 – 209,3 milrd.lei (în 1995 PIB-ul Moldovei
constituia doar ceva mai mult decât 1,44 milrd $) (vezi diagrama 14.3). Analizați această
diagramă.

Diagrama 14.3

Cum te influenţează schimbarea PIB-ului?

Argumentează răspunsul prin exemple concrete.

PIB-ul poate fi calculat prin mai multe metode. Dacă însumăm toate cheltuielile efectuate
pentru crearea PIB-ului, și anume cheltuieli de consum, de investiții, cheltuieli și achiziții
guvernamentale, și cheltuieli pentru export și import obținem PIB-ul evaluat prin metoda
cheltuielilor:
179
 Y = C + I + G + NX,
unde : Y – PIB; C – cheltuieli de consum; I – cheltuieli pentru investiții; G – cheltuieli și achiziții guvernamentale;
NX – cheltuieli pentru export și import (exportul net).
Dar, banii cheltuiţi de consumatori, guvern şi firme, pe de o parte, devin venitul cuiva, pe
de altă parte. Prin urmare, PIB-ul mai poate fi calculat prin însumarea diferitor categorii de venit –
aceasta reprezintă metoda de calcul a PIB-ului în raport cu veniturile realizate (sub formă de
salarii, profit, rentă, dobânzi, dividende, etc.) de către indivizi, firme şi guvern.
Y = S + R + D + P,
unde: Y – PIB; S – salarii; R – renta; D – dobânzi; P – profit.
Evaluarea PIB-ului include şi amortizarea – valoarea deprecierii fondurilor fixe în procesul de
producţie, constituindu-se fondul de amortizare, care este destinat reparaţiei şi înlocuirii activelor
financiare. Aceeaşi metodologie este folosită de către Biroul Național de Statistică la calcularea
PIB-ului în Republica Moldova (www.statistica.md).

TEMA 2. CE REPREZINTĂ CICLUL ECONOMIC? CARE SUNT FAZELE CICLULUI

ECONOMIC?
Orice economie, indiferent de nivelul de dezvoltare, are o evoluţie neuniformă și este
fluctuantă. Spunem că are o evoluție ciclică.

Ciclicitatea – constituie o formă specială de evoluție a activității

economice, în cadrul căreia alternează perioade de creștere cu perioade
de încetinire a creșterii, de stagnare sau chiar declin economic.
Ciclicitatea este o formă de mişcare a activităţii economice în care fazele
de creştere (expansiune) sunt urmate de cele de descreştere şi stagnare
(recesiune).
Y
Y
Y*
Y* – PIB potenţial; Y – PIB efectiv

Analizați graficul din figura 14.4:

Figura 14.4. PIB Republica Moldova în % faţă de perioada respectivă a anului precedent
(în preţuri comparabile)

180
 Ciclul economic – durată de timp, în cadrul căreia activitatea economică
parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o
anumită succesiune.
Fazele ciclului economic:
 Expansiune.
 Recesiune.
 Supraproducţie (boom).
 Subproducţie.
 Relansare (depresie).

 Faza de expansiune presupune creşterea valorilor variabilelor economice, de rezultate, un

proces de avânt cumulativ, de accelerare a activităţilor economice, etc.
 Faza de recesiune se caracterizează prin scăderea valorilor variabilelor economice, este un
proces de declin cumulativ al activităţilor economice, de scădere a surselor de încurajare a
creşterii economice.
 Boom-ul economic este punctul în care factorii ce generează frânarea sau scăderea
variabilelor economice încep să domine factorii care încurajează creşterea economică, din acest
punct economia intră într-o perioadă de recesiune.
 Relansare (depresie) – punctul în care factorii ce încurajează creşterea economică devin mai
puternici decât obstacolele în calea creşterii economice, marchează sfârşitul fazei de recesiune şi
începutul unei noi faze de expansiune.
Atât în faza de boom, cât și în faza de relansare, economia trece printr-o criză economică.
Se schimbă radical condițiile de activitate în economie și rezultatele înregistrate.

181
 Criză – scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni
(ani), reflectată în reducerea PIB-ului, scăderea veniturilor personale,
reducerea nivelului de ocupare, diminuarea producţiei industriale şi a
consumului.

Pe parcursul secolului XX crizele au devenit o caracteristică indispensabilă a economiei.

Cum poate guvernul stabiliza economia?

Ciclicitatea este un fenomen natural de dinamică pentru oricare proces: economic, politic,
social, demografic, etc. Pentru a echilibra situația economică și a atenua procesele din economie
guvernul promovează politici de stabilizare a economiei în dependență de faza ciclului economic
în care se află economia.

Politica contraciclică (anticriză) – ansamblul de măsuri, întreprinse de

către stat, prin care se urmărește corectarea evoluțiilor ciclice excesive
ale activității economice și atenuarea efectelor nefavorabile care decurg
din acestea.
În timpul anilor '60, sec.XX, economiștii erau convinși, că politicile macroeconomice ar
neutraliza creșterile și descreșterile economiei, fiind chiar siguri că ciclul afacerilor aparținea
deja istoriei. Timpul însă, i-a contrazis, acum aplicarea politicilor de stabilizare fiind mult mai
dificilă. Politicile de stabilizare macroeconomică au ca scop controlul cererii agregate, astfel
încât să se realizeze o serie de obiective bine determinate: obținerea unui PIB apropiat de cel
potențial, un șomaj cât mai apropiat de cel al ocupării depline, diminuarea inflației și echilibrul
balanței de plăți. Politicile contraciclice se aplică diferențiat în cadrul unui ciclu economic în
raport cu scopurile promovate. De exemplu, în faza de expansiune este promovată politica de
reducere sau stopare a activității economice (politica STOP), dar în faza de recesiune guvernul
va promova o politică de relansare și de stimulare a activității economice (politica GO).

REZUMAT
Activitatea economică este evaluată și monitorizată prin intermediul
indicatorilor economici. Unul dintre principalii indicatori de rezultate este
Produsul Intern Brut (PIB-ul) – valoarea bunurilor și serviciilor, produse în
ţară pe parcursul unui an. PIB-ul evaluat la prețurile de piață este PIB nominal, dar ajustat la rata
inflaţiei se numeşte PIB real.

Orice economie, indiferent de nivelul de dezvoltare, cunoaşte perioade de creștere și

perioade de contracție a economiei. Perioadele de succesiune a creşterii şi reducerii activității,
luate împreună, formează ciclul economic, iar succesiunea acestor perioade reprezintă fluctuaţiile
ciclice. Pe parcursul unui ciclu economic sunt sesizabile următoarele perioade: avânt (boom) –
perioadă de folosire deplină a factorilor de producție şi a activităţii economice intense, recesiune –
perioadă de declin în angajare şi în activitatea economică; expansiune – perioadă de reînnoire a
activității economice, creştere a numărului de locuri de muncă, a volumului de producţie şi a
182
investiţiilor; criză – perioadă de creștere a şomajului, reducerea investițiilor şi inactivitate în toate
domeniile.

În scopurile asigurării unei creşteri economice, prin eforturile sale de a stabiliza economia şi a
realiza un echilibru, guvernul utilizează instrumentele politicii fiscale şi monetare în dependență de
faza ciclului în care se află economia. Politica fiscală reprezintă un set de instrumente de folosire
a impozitelor şi cheltuielilor de stat pentru a redresa nivelul activităţii economice. Politica fiscală
ţine de competenţa Guvernului şi a Parlamentului. Ansamblul de măsuri exercitate de autorităţile
monetare pentru stabilirea ratelor dobânzii şi a masei monetare în circulaţie reprezintă politica
monetară. Banca Națională a Moldovei este responsabilă de promovarea politicii
monetare. În perioadele de recesiune prin politicile fiscale se va încerca să se
îmbine reducerea impozitelor cu creşteri ale cheltuielilor guvernului pentru a
stimula activitatea economică. Politicile monetare în acest timp vor căuta să
mărească oferta de bani prin diferite acțiuni, precum ar fi sporirea cumpărării de
titluri de valoare de stat de către Banca Națională, prin reducerea ratei rezervelor obligatorii,
reducerea ratei dobânzii, etc. În perioade de avânt vor fi foloste un alt tip de politici cu scopul de a
stăbiliza rata inflaţiei și de a echilibra economia.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

Un rol important în crearea PIB-ului îi revine factorului muncă. Ce reprezintă forța de muncă? Ce
factori determină echilibrul pieței forței de muncă? Cum influențează salariul ocuparea forței de
muncă? Ce reprezintă șomajul? Care sunt cauzele șomajului? Ce înțelegem prin șomajul
fricţional, structural, ciclic? Veţi găsi răspunsuri la aceste şi alte întrebări în unitatea următoare.
UNITATEA XV. PIAȚA MUNCII

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Ce reprezintă forța de muncă și cum funcționează piața forței de muncă?
Ce factori determină echilibrul pieței forței de muncă?
Cum influențează salariul ocuparea forței de muncă?
Ce reprezintă șomajul? Care sunt cauzele șomajului?
Ce înțelegem prin șomajul fricţional, structural, ciclic?

TEMA 1. CE REPREZINTĂ FORȚA DE MUNCĂ ȘI CUM FUNCȚIONEAZĂ PIAȚA

FORȚEI DE MUNCĂ?

În ansamblul factorilor de producție, unul dintre cele

mai importante elemente îl reprezintă forța de muncă.
Pentru o viziune amplă a economiei ar trebui să analizăm
(împreună cu alte elemente), subiecte ce ţin de ocuparea
și utilizarea forței de muncă, ea fiind o dimensiune
specifică dezvoltării economiei.

Importanța acestui indicator este motivată și prin evaluarea și analiza termenului contrar,
adică cel de neocupare, dat fiind faptul că, dacă nu putem utiliza forța de muncă, acest fapt
183
presupune costuri sociale suplimentare, reducerea PIB-ului, reducerea nivelului de trai, reducerea
cererii agregate, etc. Indiferent de tipul de economie, se calculează gradul de ocupare a forței de
muncă, rata șomajului, rata de activitate, etc. pentru a evalua această economie. Piaţa forţei de
muncă se caracterizează prin următorii indicatori:
1. Grad de ocupare a forței de muncă = populația ocupată /populația aptă de
muncă × 100%.
2. Rata șomajului = numărul șomerilor /forța de muncă × 100%.
3. Rata de activitate = populația activă /forța de muncă × 100%.
Gradul de ocupare a forței de muncă într-o economie, la fel ca și nivelul subocupării și cel
al șomajului, depind de o serie de factori, ca, de exemplu:
1. Fiecare economie la un moment dat dispune de un număr limitat de locuri de muncă,
fiind vorba, despre faptul, că cererea de muncă nu este corelată cu oferta existentă în
domeniu.
2. Societatea a fost și va rămâne stratificată, ceea ce presupune că nivelul veniturilor va
influența gradul de ocupare a forței de muncă.
3. Piața forței de muncă impune anumite condiții: de exemplu, transparența informației de
acces la muncă, condiții de angajare, oportunități, mobilitatea forței de muncă, etc., care, în
cazul în care nu sunt respectate, pot provoca multiple disfuncționalități în întreaga activitate
economică.
4. Există și anumiți factori care pot determina în mod indirect mărimea șomajului, și anume:
nivelul cultural, progresul tehnic, creșterea numărului populației, sistemul educaţional,
tradiții, religie, etc.
Ca urmare a acestor factori, putem vorbi despre neutilizarea completă a forței de muncă în
economie. De aceea, apare un așa fenomen ca ocuparea incompletă (subocupare), care este
caracteristică situațiilor în care oferta de muncă depășeste cererea pieței, și în asemenea cazuri
avem de-a face cu șomaj.

Piața forței de muncă este un sistem de relaţii dintre cererea şi oferta de

resurse de muncă, în corelaţie cu factorii care le determină şi cu nivelul
salariilor, în baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active.

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi negociază purtătorii cererii
şi ofertei de muncă. (vezi figura 15.1).

184
 W/P
W/P – salariul real.
DL SL
L – forța de muncă.
DL – cerere de forța de muncă.
SL – ofertă de forța de muncă.
W/Pe

L
Le

Figura 15.1. Piața forței de muncă

Piața forței de muncă în Republica Moldova este redată în figura 15.2.

TEMA 2. CUM INFLUENȚEAZĂ SALARIUL OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ?

185
 Prețul care echilibrează piața forței de muncă este salariul.
Salariul (Remunerația) este cantitatea de bani plătită în schimbul
muncii prestate. Este, de obicei, principala formă de plată asupra căreia
se concentrează angajatul și angajatorul ca parte a negocierii contractului
de muncă.

Conform Legii salarizării, statul reglementează salarizarea angajaţilor prin stabilirea

mărimii cuantumului minim garantat a salariului în sectorul real, precum şi unele norme şi
garanţii de stat: plata sporurilor de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile,
plata orelor de noapte, plata orelor suplimentare, plata pentru orele de staţionare şi aflare în
şomaj tehnic.
Mărimea salariului determină activitatea pe piața forței de muncă, gradul de angajare și
rata șomajului. Nivelul salariului este evaluat în dependență de valoarea minimului de existență
în țară.

Analizați schema din Figura 15.3.

Figura 15.3 Valoarea minimului de existență

TEMA 3. CE REPREZINTĂ ȘOMAJUL? CARE SUNT CAUZELE ȘOMAJULUI?

186
CE ÎNȚELEGEM PRIN ȘOMAJUL FRICŢIONAL, STRUCTURAL, CICLIC?
Rata şomajului este un indicator economic care
exprimă raportul între numărul şomerilor şi forța de
muncă existentă în economie. Şomeri se consideră
persoanele apte de muncă, trecute de 16 ani şi care caută
intens un loc de muncă, dar care nu sunt angajate în
perioada de referinţă. Figura 15.4 arată evoluția ratei
medii a şomajului în Republica Moldova în perioada
2009-2018. Analizați acest grafic.

Figura 15.4. Evoluția ratei șomajului, %

În Republica Moldova avem o astfel de organizație, precum Agenția Națională pentru
Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), care este autoritatea administrativă, subordonată
Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, împuternicită să asigure implementarea
politicii în domeniul promovării ocupării forței de muncă, migrației forței de muncă și asigurării
de șomaj. 
Misiunea ANOFM este de a spori posibilitățile de ocupare a
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă și susține
angajatorii la identificarea forței de muncă calificate și crearea
locurilor noi de muncă.

ANOFM își realizează atribuțiile în următoarele domenii:

o implementarea politicii de promovare a ocupării forței de muncă;
o migrația forței de muncă;
o asigurarea de șomaj.
În funcţie de cauzele şomajului, economiştii diferenţiază următoarele tipuri de şomaj:
 Şomajul fricţional. În acest tip de șomaj se află persoanele care temporar, din diferite
motive obiective, inclusiv personale, se află în şomaj. Dintre acestea, fac parte persoanele
care îşi schimbă locul de trai din motive personale, persoanele care intră pe piaţa forţei de
muncă pentru prima dată, etc.
 Şomajul structural. Şomajul structural apare ca rezultat al modificărilor intervenite în
structura economiei, inclusiv schimbările de ordin tehnic sau tehnologic. Unele ramuri dispar,
altele apar, ca rezultat apar unele profesii noi și cele nesolicitate dispar. Apar schimbări
187
 substanţiale în preferinţele consumatorului (ex.telefonie fixă și mobilă).
 Şomajul ciclic – şomajul care apare în rezultatul unor schimbări generate de fluctuaţiile în
economie, în dependență de faza ciclului economic. Reducerea cererii pentru bunuri şi
servicii se soldează cu creşterea şomajului. Creşterea cererii va conduce, în ultimă instanţă, la
micşorarea şomajului.
 Şomajul sezonier. Angajaţii sezonieri sunt o altă categorie de lucrători care îşi petrec o
parte a anului în şomaj. Astfel de ramuri ca agricultura, turismul, construcția sunt supuse
șomajului sezonier. De ex, chelnerii care îşi câştigă existenţa la staţiunile de vară şi de
iarnă contribuie la creşterea ratei şomajului în lunile de primăvară şi toamnă.

Identificaţi exemple de şomaj structural în țara noastră. Ce opţiuni de

recalificare au aceşti oameni? Cum credeţi, ce trebuie să întreprindă statul
pentru a reduce rata șomajului și îmbunătăţi situaţia şomerilor?
Argumentaţi răspunsul.
CE ESTE OCUPAREA DEPLINĂ?
Fenomenul șomajului este caracteristic oricărei economii și fiecare ţară încearcă să elimine
şomajul. Deşi, ocuparea deplină nu presupune eliminarea completă a şomajului din economie.
Şomajul fricţional şi cel structural sunt o prezenţă permanentă, obiectivă în realitatea economică
şi aceste două tipuri de şomaj formează rata naturală a şomajului. Dacă rata efectivă a şomajului
se egalează cu rata naturală, putem vorbi despre o angajare deplină a forţei de muncă în
economie. Rata șomajului de 6-7% este considerată naturală şi caracterizează echilibrul în
ocuparea forței de muncă. În ultimii ani, în Republica Moldova rata şomajului a fost estimată la
3%, însă după epidemia COVID-19 situaţia se va schimba (analizaţi piaţa muncii în Republica
Moldova după www.statistica.md şi ANOFM).

În anul 2018 populația economic activă a Republicii Moldova (populația ocupată

plus șomerii) a constituit 1290,7 mii persoane, fiind în creștere (2,5%) față de anul 2017
(1259,1 mii).
Populaţia ocupată a constituit 1252,2 mii persoane, fiind în creștere față de nivelul
anului 2017 (1207,5 mii), ponderea persoanelor ocupate din mediul rural a fost mai mare față
de cea a persoanelor ocupate din mediul urban (respectiv 57,2% mediul rural și 42,8%
mediul urban).
Rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste
(proporţia persoanelor ocupate în vârstă de 15 ani şi peste
fată de populația totală din aceeași categorie de vârstă) a
fost de 42,0% (în 2017, respectiv, 40,5 %). Rata de ocupare a
bărbaților (44,2%) a fost mai înaltă în comparație cu cea a
femeilor (40,0%).
Numărul șomerilor, estimat conform definiției Biroului Internaţional al Muncii a fost
de 38,4 mii, fiind în descreștere față de nivelul anului 2017 (51,6 mii). Şomajul a afectat într-
o proporţie mai mare bărbații – 58,4% din total șomeri şi persoanele din mediul urban –
65,6%.
Rata şomajului la nivel de ţară a înregistrat valoarea de 3,0%, fiind mai mică față de
anul 2017 (4,1%). Rata şomajului la bărbaţi a fost de 3,5% iar pentru femei - de 2,5%; în
mediul urban – 4,5% și în mediul rural, respectiv, 1,8%.
În rândul tinerilor (15-24 ani) rata șomajului a constituit 7,4%, iar în categoria de
188
 vârstă 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de 5,6%.

REZUMAT
Evaluarea și monitorizarea pieţei forţei de muncă are loc prin intermediul
indicatorilor și variabilelor economice, cum ar fi Rata ocupării și Rata
şomajului, care ne arată situația pe piața forței de muncă și numărul de
indivizi care sunt în căutarea unui loc de muncă. Piața forței de muncă este
piața determinantă în oricare economie, care determină cererea pentru
bunuri de consum, investiții și cheltuielile guvernamentale din această
economie.

Fenomenul șomajului este caracteristic oricărei economii și fiecare ţară încearcă să elimine
şomajul prin politicile promovate. Însă, ocuparea deplină nu presupune eliminarea completă a
şomajului din economie. În funcţie de cauzele şomajului, economiştii diferenţiază următoarele
forme de şomaj: fricţional, structural, ciclic. Şomajul fricţional şi cel structural sunt o prezenţă
obiectivă în realitatea economică şi aceste două tipuri de şomaj formează rata naturală a
şomajului. Dacă rata efectivă a şomajului se egalează cu rata naturală, putem vorbi despre o
angajare deplină în economie. În caz contrar, sunt promovate politici antişomaj şi de ocupare a
forţei de muncă.

ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE

De regulă, cele mai multe bunuri şi servicii, consumate în economie, sunt create în
interiorul ţării, dar multe bunuri provin din străinătate. Astfel, condiţiile economice din diferite
ţări și relațiile dintre economiile care se influenţează reciproc reprezintă un factor important
pentru prosperarea economiei. Comerțul internațional este un factor determinant al oricărei piețe.
Care sunt avantajele comerţului? Ce bariere putem întâlni în calea comerţului? Ce presupune
cooperarea economică? Ce este rata de schimb? Ce este şi cine elaborează Balanţa de plăţi? De
ce comerțul electronic este elementul de bază al noii economii? Veţi găsi răspunsuri la aceste şi
alte întrebări în unitatea următoare.

189
 UNITATEA XVI. RELAȚIILE COMERCIALE ÎNTR-O LUME A
SCHIMBULUI

Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:

Care este rolul comerțului în dezvoltarea economiei naționale?
Care sunt avantajele comerţului?
Ce bariere pot exista în calea comerţului?
Care este rolul balanţei comerciale și al balanței de plăţi într-o economie?
Ce este cooperarea economică?
Cum se determină rata de schimb?
De ce comerțul electronic este elementul de bază al noii economii?

Cunoaştem, că resursele economice, pentru fiecare țară, ca și pentru întreaga Planetă au un

caracter limitat, comparativ cu nevoile care se cer a fi satisfăacute. În special accentuăm acest
fapt în cazul resurselor naturale, care necesită o atitudine grijulie şi economicoasă.
Istoria dezvoltării economiei mondiale a demonstrat că progresul economic al unei țări
depinde, înainte de toate, de gradul de mobilizare și folosire rațională a resurselor economice
proprii, de eforturile depuse de fiecare popor.
Delocalizările activităților spre țările lumii a treia și avântul noilor țări industrializate din
Asia și America Latină trasează, de vreo douăzeci de ani, o „nouă diviziune internațională a
muncii”. Anumite țări în curs de dezvoltare, care iși incep industrializarea (Coreea de Sud,
China, etc.) exportă produse manufacturate, banalizate din punct de vedere tehnologic (cu
utilizare mare de muncă necalificată sau puțin calificată) contra produselor manufacturate de
sectoarele de vârf din țările dezvoltate. Țările lumii a treia s-au angajat în industrii şi ramuri care
necesită mână de lucru numeroasă. Acest proces a marcat, din start, industria electronică, apoi s-
a răspândit și în alte sectoare industriale ca optica, textile, ceasuri, jucării, mașini, unelte, etc.

TEMA 1. CARE ESTE ROLUL COMERȚULUI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI

NAȚIONALE?
În conditiile epocii contemporane, comerțul internațional se desfășoară în contextul
amplului proces de participare la diviziunea internațională a muncii.
Pentru țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare este importantă intensificarea
participării la diviziunea mondială a muncii, pentru că astfel vor putea înlătura decalajul
considerabil care le desparte de țările puternic industrializate și bine ancorate în diviziunea
mondială a muncii.
Diviziunea internațională a muncii este o categorie economică care
exprimă relațiile care se stabilesc între statele lumii în procesul
dezvoltării producției și comerțului internațional, precum și locul și rolul
fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale.

Pe baza diviziunii internaționale a muncii, comerțul internațional este o formă de legătură

între piețele naționale, între producătorii de mărfuri din diferite țări și exprimă interdependențele
economice dintre state.
190
 Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri,
servicii şi factori de producţie dintre două sau mai multe state, generat
de diviziunea internaţională a muncii. Comerţul mondial cuprinde
comerţul exterior al tuturor statelor lumii.

Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. El este

parte integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul,
reexportul, tranzitul de bunuri şi servicii, şi balanţa comercială.

Activitatea de comerţ exterior cuprinde: raporturile cu străinătatea privind vânzarea-

cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice,
operaţiunile financiare, asigurările, turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.
Resursele economice se găsesc dispropoţionat răspândite pe mapamond, ceea ce impune
din partea fiecărui participant la viața economică o anumită strategie economică, pentru
dobândirea lor, în condiții, mai mult sau mai puțin, avantajoase.
De exemplu, resursele naturale sunt pentru unele țări în exces față de necesitățile proprii, iar
pentru altele insuficiente (de exemplu, astfel de resurse ca: petrol, cărbune, energie electrică,
grâu, fructe, etc.). Este necesar să se cunoască baza de resurse naturale a unei țări pentru a evalua
perspectivele economice ale acesteia.
Fiecare stat folosește activitățile de comerț extern pe măsura posibilităților. Însă, nici un stat
nu poate supraviețui fără import și export în perioada curentă. Republica Moldova nu este o
excepție.
Prin comerţul extern fiecare ţară poate să-şi sporească
potenţialul economic, respectiv posibilităţile de valorificare a
resurselor materiale şi umane în direcţia dezvoltării forţelor de
producţie, promovării progresului tehnic, valorificării
resurselor naturale, creării de produse noi, creşterii
productivităţii muncii, creșterii gradului de calificare a forţei
de muncă, etc.

 Exporturile reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor produse

într-o ţară şi vândute către altă ţară.
 Importurile reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor produse în
străinătate şi importate, și consumate pe piaţa internă.
 Reexportul este activitatea care presupune cumpărarea mărfurilor
din unele ţări pentru a le revinde în altele.
 Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată pentru transportarea
mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi depozitarea
temporară a acestora în condiţii de securitate (este considerat un
comerţ invizibil).
 Exportul net reprezintă diferența dintre valoarea exporturilor și
valoarea importurilor.
191
 În fiecare zi folosim mărfuri produse în alte ţări. Întocmiţi o listă de bunuri
folosite și a ţărilor în care au fost produse mărfurile pe care le utilizaţi
frecvent.
În diagrama 16.1 vedeți dinamica comerțului exterior în Republica Moldova pentru anii
2010-2019. Analizați această informație.
7000000
Export Import
6000000

5000000
Mii dolari SUA

4000000

3000000

2000000

1000000

0
Diagrama
201016.1. Dinamica
2012 comerțului
2013 2014exterior
2015 în2016
Republica
2011 2017 Moldova
2018 2019
pentru anii 2010-2019

• În anul 2018, valoarea exportului de vinuri moldovenești a atins cifra de

2.886 mlrd. lei, înregistând o creștere cu 11% față de media anilor
2015-2017.
• În Republica Moldova sectorul IT continuă să înregistreze creșteri-
record și, în același timp, este mai consolidat ca niciodată. În 2018
volumul exporturilor de servicii IT au crescut cu 40% față de anul
2017.
• Extinderea proiectelor investiționale din cadrul zonelor economice
libere au determinat, în anul 2017, creșterea producției de fire și cabluri
electrice cu 43%, astfel influențând cu 1,7 p.p. creșterea indicelui
general al producției industriale.

192
TEMA 2. CARE SUNT AVANTAJELE COMERŢULUI?
Comerţul permite populaţiei dintr-o ţară să renunţe la unele munci în care se specializează
populația din alte ţări. Astfel, fiecare se poate concentra asupra activităţilor care îi reuşesc cel
mai bine, exportând bunurile şi serviciile respective şi pot importa ceea ce produc mai eficient
oamenii din alte ţări, realizând astfel avantajul absolut și avantajul relativ al comerțului
internațional. În unele țări nu sunt condițiile climaterice necesare pentru producerea de fructe și
legume calitative, aceasta, însă, nu înseamnă că populația acestei țări nu va consuma fructe și
legume sau dacă în Moldova nu extragem petrol, nu înseamnă că nu avem nevoie de acest produs
și nu-l folosim.

Din istoria gândirii economice

DAVID RICARDO (1772-1823)
PROMOTORUL CLASIC AL COMERŢULUI LIBER
David Ricardo a fost un mare economist. Născut în Anglia, Ricardo a făcut
avere la Bursa de Mărfuri din Londra, ceea ce i-a permis mai târziu să se dedice
studiului şi scrisului şi să devină membru al Camerei Comunelor a Parlamentului.
Principala sa lucrare, Principiile economiei politice şi ale impozitării (1817), l-a
consacrat ca fiind cel mai mare economist de la Adam Smith.

David Ricardo (1772-1823)

În lucrările sale, Ricardo a demonstrat beneficiile comerţului liber în baza
principiului avantajului comparativ. Ricardo a studiat procesul schimbului dintre
Portugalia şi Anglia – ambele ţări producătoare de vin şi stofă. El a pornint de la
următoarele ipoteze:
► Un număr X de barili de vin sunt echivalenţi (şi, ca rezultat, pot fi
schimbaţi) cu Y metri de stofă.
► Aceşti X barili de vin pe an sunt produşi în Portugalia de un număr de 80
de muncitori, în Anglia, producţia aceleiaşi cantităţi de vin în aceeaşi
perioadă de timp (un an) necesită 120 de muncitori.
► Y metri de stofă pe an sunt produşi de 90 de muncitori portughezi. Pentru
a produce acelaşi număr de metri de stofă pe an, în Anglia sunt necesari
100 de muncitori.
După cum se poate observa – îşi continuă Ricardo explicaţia – chiar dacă
Portugalia produce vin şi stofă mai eficient decât Anglia, portughezii preferă
să se specializeze în producţia de vin şi să importe stofă din Anglia. Prin
comerţul cu Anglia, Portugalia poate obţine cu efortul a 80 de muncitori (care
produc vin pentru schimb) cantitatea de stofă pe care ar produce-o 90 de
muncitori portughezi într-un an. Şi, Anglia va avea de profitat. Specializându-se
în fabricarea stofei, va putea obţine cu efortul a 100 de muncitori o cantitate de
vin echivalentă cu efortul a 120 de muncitori englezi.
193
 Concluzia finală la care ajunge Ricardo, consta în propunerea ca Portugalia
să se specializeze în producția și exportul vinului (unde are cel mai mare
avantaj relativ), iar Anglia în producția și exportul stofei (unde are cea mai
mică inferioritate relativă).
Ca membru al Parlamentului englez, Ricardo a militat pentru renunţarea la
politica protecționistă. Eforturile lui au dat rezultate abia în 1840, când Anglia
a devenit prima putere industrială care a adoptat politica comerţului liber.

Avantajul absolut este capacitatea de a produce un bun cu resurse mai

puţine și cu eforturi mai mici.
Avantajul comparativ este capacitatea de a produce un anumit bun la un
cost de oportunitate mai scăzut.

Avantajul absolut apare în condițiile în care o ţară poate produce un bun sau un
serviciu cu mai puţine resurse decât o altă ţară. Națiunea care dispune de resurse este avantajată
și poate canaliza toți factorii pe o singură producție. Se numește absolut pentru că aparține
oricărei națiuni implicate în economia lumii, indiferent de faptul cu cine, cu ce și cum face
aceasta comerț.

Avantajul comparativ nu reflectă direct creșterea economică pe seama fluxului

extern, ci se limitează la eficiența comerțului. În fine, avantajul comparativ este mai transparent
și poate fi mai ușor comensurat.
Principiul avantajului comparativ funcţionează zi de zi. Oamenii din întreaga lume
desfăşoară activităţile pe care le pot face în modul cel mai reuşit (exercitându-şi avantajele
comparative) şi împreună profită de faptul că, bunurile şi serviciile sunt produse la un cost de
oportunitate mai scăzut. Astfel, ei pot produce mai multe bunuri şi servicii de o calitate mai
înaltă, într-o perioadă de timp mai scurtă și la un preț mai redus.
Unii economişti susţin că, ţările sărace nu pot participa la comerţul
internaţional, întrucât muncitorii în aceste ţări sunt mai puţin productivi decât
în ţările bogate. Se pot oare folosi noţiunile de avantaj comparativ şi absolut
pentru contraargumente?

TEMA 3. CE BARIERE POT EXISTA ÎN CALEA COMERŢULUI?

Drept urmare a diviziunii internationale a muncii, în fiecare ţară s-au redistribuit ramurile
și locurile de muncă. Deşi, pentru majoritatea oamenilor din fiecare ţară nivelul de trai s-a
îmbunătăţit, unele companii au înregistrat pierderi. Nu este de mirare că există persoane care se
opun ideii comerţului liber. Unele economii impun diferite restricţii comerţului extern. Scopul
acestor restricții pot fi protejarea produselor și producătorilor autohtoni, reducerea consumului
de produse nocive, creșterea veniturilor în buget, scopuri politice, etc. În calitate de bariere pot fi
folosite astfel de instrumente ca: tarifele, taxele, formalitățile vamale, cote și restricții cantitative,
bariere administrative, accize, etc.
Toate acțiunile statului de reglementare a comerțului țin de politica comercială.

194
 Politica comercială – totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse de
stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi
instrumente specifice, pentru reglementarea relaţiilor comerciale
externe, în scopul maximizării avantajelor obţinute din specializarea
internaţională şi comerţul exterior.
După natura și efectele măsurilor și instrumentelor utilizate, politicile comerciale pot fi:
 Tarifare – au o acţiune indirectă de influențare și nu de determinare a volumului și
structurii activității economice de comerț exterior (taxa vamală, taxa de import, taxa de
tranzit, etc.);
 Netarifare – se bazează pe instrumente cu acțiune directă de dimensionare, de exemplu,
a cantităților și proporțiilor fluxurilor comerciale; (Embargoul, Interdicţiile la import,
Licențele de import, Restricţiile „voluntare” la export, Restricţiile valutare, Controlul
plătilor în valută, etc.);
 Promoționale – vizează stimularea exporturilor (subvenționare, promovare, expoziții și
tărguri, etc.).
Tarifele sunt taxe oficiale stabilite pentru anumite prestații de serviciu, pentru vânzarea
anumitor articole, transporturi de mărfuri și de persoane, taxele vamale, etc. Acestea sunt
instrumente de protecţie a industriei naţionale de competiţia străină. Scopul lor este de a face ca
produsele străine să aibă un preţ mai ridicat decât produsele similare din ţară.
Cotele sunt restricţiile cantitative impuse unor produse specifice importate în ţară. Ca şi
tarifele, cotele protejează producătorii autohtoni de concurenţa străină. Prin reducerea ofertei
unor anumite articole pe pieţele interne, cotele influenţează preţurile.
Se cunosc şi alte strategii care influenţează exportul şi importul unei ţări. Una dintre
acestea este subvenţionarea exportului – o sumă de bani oferită exportatorilor pentru a stimula
exportul produselor cu costuri interne mari şi preţuri mici de desfacere pe piaţa internaţională.
În această ordine de idei, politica comercială a Republicii Moldova are drept scop
promovarea relaţiilor economice externe, în special prin impulsionarea exporturilor, protejarea
economiei naţionale de concurenţa străină, prin reglementarea şi monitorizarea importului,
precum şi menţinerea echilibrului balanţei comerciale.
ARGUMENTE PRO Şl CONTRA BARIERELOR ÎN CALEA COMERŢULUI
Efectele tarifelor, ale cotelor şi ale altor restricţii impuse comerţului constau în a face
bunurile şi serviciile de import mai puţin accesibile şi mai costisitoare, ceea ce ar reduce nivelul
de trai al populației. Care ar fi, în acest caz, argumentele în favoarea restricţiilor impuse
comerţului?
 Restricţiile protejează industriile din domeniul apărării naţionale. Dacă acestea ar fi
controlate de concurenţii străini, ţara nu şi-ar mai putea asigura securitatea.
 Restricţii pentru protejarea industriilor „la început de cale”. Ţările care sunt la începutul
procesului de industrializare deseori impun bariere pentru a-şi proteja industriile noi, şi
deocamdată, fragile. Ideea este că odată oferită ramurii industriale posibilitatea de a se
dezvolta, ea va fi capabilă să concureze cu rivalii din alte ţări şi atunci restricţiile vor fi
ridicate.
 Restricţii împotriva diversificării în economie. Acest argument este similar celui referitor
la „industriile la început de cale”. Economiile unor ţări mai puţin dezvoltate depind aproape
în întregime de o singură recoltă sau de un produs. O recoltă proastă sau o scădere a preţului

195
 la produsul respectiv poate provoca efecte devastatoare pentru economia acestor ţări. Pentru
a preveni astfel de situaţii, se vehiculează ideea că guvernul ar trebui să susţină (prin tarife şi
subvenţii) crearea noilor industrii care ar diversifica economia ţărilor în cauză. Deşi, un
rezultat nedorit al acestei politici ar putea fi folosirea iraţională a resurselor deficitare şi
blocarea dezvoltării economiei.
 Restricţii împotriva concurenţei prin „forţa ieftină de muncă”. Acesta este cel mai
frecvent argument în favoarea măsurilor protecţioniste. Produsele provenite din ţările cu forţă
de muncă ieftină sunt la preţuri mult mai mici decât produsele similare autohtone (de
exemplu, produsele din China). Pentru a face faţă acestei competiţii, firmele sunt nevoite fie
să plătească salarii mai mici, fie să reducă locurile de muncă. Pentru a proteja muncitorii din
ţările dezvoltate, Guvernul aplică restricţii de import la bunurile produse de „forţa de muncă
străină ieftină”. În mod sigur, barierele instituite comerţului pot proteja unele piețe și unele
locuri de muncă. Costul menţinerii locurilor de muncă în industriile cu dezavantaje
comparative este pierderea locurilor de muncă în alte industrii cu avantaje comparative. Dacă
barierele comerciale împiedică țara A să cumpere bunuri de la țara B, atunci, la rândul său,
țara B nu va cumpăra bunuri de la țara A. Nivelul de trai va scădea în ambele ţări.
În ultimul timp specialiştii susţin că, oricare ţară ar trebui să reacţioneze la impunerea
limitelor la importul produselor din ţara respectivă prin restricţii impuse bunurilor provenite din
ţările care instituie astfel de bariere.

TEMA 4. CARE ESTE ROLUL BALANŢEI COMERCIALE ȘI A BALANȚEI DE

PLĂŢI
ÎN ECONOMIE?
Operaţiunile de comerţ exterior sunt reflectate în balanţa comercială, care reprezintă
diferenţa dintre valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de
timp (an, semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară), dacă valoarea
exportului depăşeşte valoarea importului, şi pasivă (deficitară), dacă valoarea exportului este
inferioară valorii importului. Balanţa comercială este echilibrată în condiţiile în care valoarea
exportului este egală cu valoarea importului.
Balanța comercială reprezintă un
tablou economico-statistic în care se
înscriu și prin care se compară importul
și exportul de mărfuri al unei țări, pe o
perioadă de timp determinată, de regulă,
de un an.

În diagramele 16.2 și 16.3 vedem dinamica balanței comerciale a Republicii Moldova și

tendințele comerțului exterior. Faceți o analiză a acestei informații.

196
 0
2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019
-500000

-1000000
mii dolari SUA

-1500000

-2000000

-2500000

-3000000

-3500000
Balanța comercială

Diagrama 16.2. Dinamica balanței comerciale în Republica Moldova

pentru anii 2010-2019

Diagrama 16.3. Tendințele comerțului exterior RM

Evaluarea şi evidenţa schimbului comercial al unei ţări cu restul lumii, într-o perioadă
anumită de timp, este efectuată prin Balanţa de plăţi. Balanţa de plăţi înregistrează ambele
aspecte ale fiecărui schimb, prin urmare, fiecare tranzacţie are două aspecte: ce se obţine şi ce se
plăteşte.
Pentru a ilustra, să examinăm „balanţa de plăti” de la brutăria din cartier. Dacă cheltuiţi 20
lei pentru o plăcintă, primiţi o plăcintă care valorează 20 lei. Balanţa de plăţi include ambele
componente ale acestui schimb – o plăcintă în valoare de 20 lei şi plata pentru plăcintă 20 lei.
Acelaş lucru se întâmplă şi atunci când se fac schimburi între diferite ţări. De exemplu, o
persoană din Republica Moldova cumpără ulei de măsline în valoare de $20 din Grecia. Balanţa
de plăţi a Moldovei va înregistra recepţionarea uleiului în valoare de $20 şi, de asemenea, plata a
$20, exprimată în lei moldoveneşti. Fiecare schimb internaţional are două laturi, care sunt
înregistrate în balanţa de plăţi a ţării.

197
 Balanța de plăți – conform definiției FMI, reprezintă un tablou statistic
sub forma contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor
reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenții unei economii şi
restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă, un an.

Balanța de plăți este un instrument contabil și, ca rezultat, are două conturi: contul curent
și contul de capital.
Balanţa contului curent include bunuri și servicii, venituri din investiții
directe, și aşa-numitele transferuri curente.
Contul de capital reprezintă o evaluare a creditelor şi investiţiilor care
intră şi iese din ţară.

Imaginaţi-vă că luna curentă aţi cheltuit 1000 lei pentru a „importa” bunuri şi servicii în
gospodăria casnică. Pe parcursul acestei luni, de asemenea, vă exportaţi munca, câştigând doar
750 lei. Aceasta înseamnă că pe contul curent aveţi un deficit de 250 lei. Cum puteţi lichida
această diferenţă? Puteţi împrumuta sau folosi o parte din economii, dar în orice caz, surplusul
contului de capital va compensa deficitul contului curent. Contul de capital conține transferuri de
capital, active cumpărate sau vândute, etc.
Balanța de plăți mai include active de rezervă (aur, DST, valută) care sunt obținute
preponderent din export și sunt cheltuite preponderent pentru import (diagrama 16.4).

Diagrama 16.4. Conținutul balanței de plăți

DST (Drepturile speciale de tragere) reprezintă moneda oficială a Fondului Monetar
Internațional. A fost creată în 1969 ca înlocuitor al etalonului aur în tranzacțiile
internaționale extinse. DST este folosit ca etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de
plată pentru anumite operațiuni între FMI și membrii săi, și ca mijloc de procurare de
monede naționale convertibile. DST este suma valorilor a patru monede majore (dolarul
american, euro, yenul japonez și lira sterlina), reevaluate și ajustate la fiecare cinci ani, și
evaluată zilnic la dolarul american.
Balanța de plăți în Republica Moldova este evaluată în dolari SUA ($).

TEMA 5. CE ESTE COOPERARE ECONOMICĂ?

198
 Specializarea și comerţul permit economiilor să consume mai multe, mai calitative și mai
diversificate bunuri şi servicii decât în cazul în care le-ar produce ele însele. Recunoscând aceste
axiome, mai multe ţări au început să promoveze comerţul internaţional prin crearea unor
asociaţii de comerţ liber şi uniuni vamale.
Ritmurile înalte de dezvoltare ale economiei mondiale şi diversitatea mare a producției în
statele lumii au cauzat necesitatea lărgirii cooperării economice, ca o condiție indispensabilă a
evoluției economiei mondiale la început de nou secol. Cooperarea economică este instrumentul
de bază în soluționarea problemelor globale actuale ale umanității (deficit de produse alimentare,
probleme ecologice, ale mediului, limita de resurse naturale, etc.). Cooperarea economică a
devenit o necesitate obiectivă în diferite sectoare ale economiei mondiale, cum ar fi industria
constructoare de maşini, industria transporturilor, sectorul informațional şi comercial, etc.
Cooperarea economică este forma de colaborare internațională între statele lumii şi
agenții economici, în bază contractuală, în vederea utilizării comune a resurselor financiare,
materiale şi tehnologice a tuturor partenerilor, în scopul obținerii unui avantaj reciproc.

Primul document internațional care a înscris cooperarea printre principiile

fundamentale ale dreptului internațional contemporan a fost „Carta Națiunilor
Unite” din anul 1945 prin care se consacra obligația juridică a statelor de a
coopera între ele. Actualmente sunt înregistrate o multitudine de organizații
internaționale care reglementează cooperarea economică, cum ar fi:
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), (este o
organizație internațională a națiunilor dezvoltate care acceptă principiile
democrației reprezentative și a economiei de piață libere).
Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN). Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Organizaţia Mondială a Comerţului.
ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului.
Consiliul Euro-Asiatic de Standardizare (EASC).
Acordul Central European de comerţ liber din 2007 (CEFTA), etc.

Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o organizație internațională

care supervizează un număr mare de acorduri care definesc „regulile comerciale”
dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor
și comerțului” și operează în direcția reducerii și abolirii barierelor comerțului
internațional.
• Sediul OMC se află în Geneva, Elveția. Organizația Mondială a Comerțului a fost
creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui Acordul general asupra tarifelor și
comerțului (GATT – General Agreement on Tariffs and Trade) care cuprindea o
serie de tratate comerciale încheiate la sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
cu scopul de a facilita comerțul liber. Principiile și acordurile GATT au fost
adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea și extinderea acestora.
OMC are două funcții de bază: este un forum de negocieri pentru discuții asupra
regulilor comerciale noi, dar și deja existente și ca și un corp de acord în privința
disputelor.

199
 • Republica Moldova este membru al OMC din anul 2001 (Legea Nr.218-XV din
01.06.2001).

TEMA 6. CUM POATE FI DETERMINATĂ RATA DE SCHIMB?

Toate economiile contemporane sunt implicate în circuitul economic mondial, ceea ce ne
confirmă faptul că toate economiile sunt deschise.
• Economie deschisă – economia care asigură o liberă circulaţie a
produselor, serviciilor, factorilor de producţie şi valutelor între agenţii
economici rezidenţi şi nerezidenţi.

Ca rezultat toate economiile participă la piața valutară internațională.

• Piața valutară – totalitatea operaţiunilor de cumpărare şi vânzare a valutei
străine contra monedă naţională. Reprezintă sistemul de relații financiar-
valutare prin intermediul căruia se desfășoară vânzarea și cumpărarea de
valută efectivă sau în cont, precum şi vânzarea-cumpărarea de devize,
exprimate în monedă straină.
Această activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen specific de
comerț, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o marfă (Piața valutară internațională
cuprinde totalitatea piețelor valutare naționale pe care sunt permise astfel de tranzacții, în
interdependența lor).
Ceea ce rezultă în urma acestui comerț este un preț (cursul valutar) care depinde de
condițiile de cerere şi ofertă existente pe piață, acest preț poate fi limitat din punct de vedere
legal. 
Rata de schimb reprezintă numărul de unități
monetare străine care se primesc, la un moment dat, în
schimbul unei unități monetare naționale.
Rata de schimb oficială se stabilește zilnic de Banca
Națională pe baza raportului dintre cererea și oferta de
valute.
Baza obiectivă a nivelului cursului de schimb o reprezintă raportul dintre puterea de
cumpărare a valutelor respective, valoarea tranzacțiilor care au avut loc în ziua respectivă pe
piața valutară. În Republica Moldova este determinată zilnic de către Banca Națională doar rata
de schimb leu/$. Actualizarea ratei de schimb pe site-ul BNM se face de obicei după ora 17 și
este valabilă pentru ziua următoare.
Însușirea legală a monedei unei țări de a putea fi schimbată cu moneda altei țări în mod
liber prin vânzare-cumpărare pe piața valutară reprezintă Convertibilitatea.
            Convertibilitatea este de două feluri și anume:
 convertibilitatea deplină – moneda națională poate fi schimbată fără restricții pe
moneda altor ţări;
 convertibilitatea limitată (parțială) – autoritățile monetare condiționează
schimbarea monedei prin natura operațiunilor (plăți comerciale, export de capital,

200
 etc.), prin calitatea deținătorului sau prin cantitatea de monedă cerută pentru
preschimbare.

TEMA 7. DE CE ESTE COMERȚUL ELECTRONIC UN ELEMENT DE BAZĂ AL NOII

ECONOMII?

Comerţul electronic a devenit elementul de bază al noii economii,

iar Internetul reprezintă principalul mediu prin care acesta îşi face
simţită prezenţa.
Avantajele utilizării comerţului electronic pot fi analizate din trei
puncte de vedere: al companiei, al consumatorului şi al societăţii.
Avantaje generale ale comerţului electronic:
 Internet-ul, mediul prin care comerţul electronic se realizează, este omniprezent,
accesibil şi ieftin;
 accesul la resursele oferite de comerţul electronic se poate face printr-o gamă largă de
instrumente (calculatoare, PDA-uri, telefoane mobile, televiziune digitală, cabine
telefonice);
 este redus timpul dedicat cumpărăturilor;
 pot fi adaptate schemele de plăţi bazate pe card;
 nu există limitări teritoriale şi geografice;
 intermediarii pot fi eliminaţi din lanţul de aprovizionare;
 stocurile pot fi minimizate sau chiar eliminate prin procese de producţie „just-in-time”.
Avantajele menţionate mai sus decurg, în principal, din caracteristicile tehnice şi
economice ale Internetului (interoperabilitatea, caracterul global, WWW, costurile scăzute de
conectare la Internet, uşurinţa de utilizare a browser-elor Web, etc.).
Avantajele companiei:
 extinderea zonelor de activitate pentru pieţele naţionale şi internaţionale;
 creşterea vitezei de comunicare;
 distribuirea rapidă a informaţiei pentru noi consumatori;
 îmbunătăţirea eficienţei (datele sunt în format electronic, reducând astfel, de exemplu,
erorile de tastare);
 reducerea timpului pentru primirea produselor/serviciilor;
 reducerea unor costuri de creare, procesare, distribuţie, stocare, regăsire a informaţiilor
(prin e-mail se reduc costuri privind mesageria, iar Electronic Data Interchange
determină reducerea stocurilor şi costurilor legate de ciclul de cumpărare);
 o cale rapidă şi modernă de furnizare a informaţiilor despre companie (prin paginile de
Web);
 canale alternative de vânzare (prin Web).
Avantajele cumpărătorului:
 efectuarea rapidă de cumpărături sau alte tranzacţii la orice oră, în orice zi;
 căutare rapidă de produse şi servicii, cu posibilităţi de comparare a preţurilor şi
calităţilor potrivite;
 transport rapid a produselor, mai ales al celor digitale;
201
  permite participarea clienţilor la licitaţii virtuale, la reuniuni electronice din
comunităţile virtuale, unde au loc schimb de idei, de experienţe.
Avantajele societății în urma introducerii comerţului electronic sunt:
 permite persoanelor angajate să lucreze de acasă, reducându-se astfel timpul, traficul şi
poluarea;
 permite ca unele mărfuri să fie vândute la preţuri mai mici, astfel încât şi oamenii cu
venituri mai mici să aibă acces, ridicându-le standardul de viaţă;
 permite oamenilor din lumea a treia şi a celor din zonele rurale să aibă acces la produse
şi servicii, care altfel nu le-ar fi fost accesibile;
 facilitează furnizarea de servicii publice, cum ar fi sănătatea, educaţia, distribuirea
serviciilor sociale la un cost redus şi cu o calitate îmbunătăţită.
În ceea ce priveşte aspectele critice ale dezvoltării comerţului electronic putem menţiona:
 securitatea;
 acceptarea noilor modalităţi de plată (bani electronici/digitali, criptomonede);
 costurile investiţiei;
 cadrul legal şi normativ: cadrul fiscal, drepturile de proprietate, protecţia datelor
personale, etc.;
 aspecte lingvistice şi culturale;
 imposibilitatea de a proba, a atinge obiectele sau de a „mirosi” on-line pentru
clienţi;
 accesul la Internet este încă scump pentru unii potenţiali clienţi;
 în multe domenii de activitate nu sunt suficienţi cumpărători şi ofertanţi pentru a
avea operaţii profitabile în comerţ electronic.
În practică, motivele pentru care o companie doreşte să se lanseze în comerţul electronic pe
Internet sunt următoarele:
 posibilitatea de a-şi lărgi baza de clienți: pe Internet, orice companie poate avea o prezenţă
globală, beneficiind de clienţi din toată lumea. De exemplu, oricine este conectat la Internet
poate vizita paginile Web ale unei companii, indiferent de localizarea geografică a utilizatorului.
 reduceri de costuri pentru distribuţie şi servicii pentru clienţi: utilizarea Internet-ului duce la
scăderea semnificativă a costurilor, cu toate că prezenţa pe Internet implică unele costuri iniţiale,
care diferă în funcţie de serviciile dorite (e-mail, Web etc.), dar acestea se amortizează relativ
repede. De exemplu, trimiterea prin poştă a unei broşuri de prezentare a produselor implică un
cost cu mult mai mare decât cel al trimiterii broşurii în format electronic prin e-mail sau cel al
plasării acesteia pe un site Web. Un alt avantaj al costurilor mici de distribuţie este posibilitatea
de a distribui mult mai multă informaţie şi actualizarea rapidă a acesteia.

REZUMAT
Participarea activă la diviziunea muncii reprezintă o latură inseparabilă a
procesului de dezvoltare a oricărei națiuni. Pe baza diviziunii internaționale a
muncii, comerțul internațional este o formă de legătură între piețele naționale,
între producătorii de mărfuri din diferite țări și care exprimă interdependențele
economice dintre state. În prezent, pentru Republica Moldova apare necesitatea de dezvoltare a
comerțului exterior pe termen lung, prin dezvoltarea potențialului de export al țării, care
constituie factorul de bază pentru o creştere economică sustenabilă.

202
 Comerţul între ţări permite oamenilor dintr-o ţară să renunţe la unele munci în care se
specializează oamenii din alte ţări. Astfel, fiecare se poate concentra asupra activităţilor care îi
reuşesc cel mai bine. Posibilitatea de a importa produse depinde de abilitatea noastră de a
exporta. În comerţul internaţional exporturile corelează cu importurile, ca traficul pe o stradă cu
circulaţia în ambele sensuri: exporturile reprezintă beneficii ale schimburilor, iar importurile –
plăţi.
Unele ţări au un avantaj absolut în producerea unor anumite bunuri. Avantajul absolut
este capacitatea de a produce un bun sau un serviciu cu mai puţine resurse. Mai important pentru
comerţ este avantajul comparativ, care presupune un cost de oportunitate pentru producerea
unui bun sau serviciu mai mic în comparaţie cu o altă ţară. Specializându-se în producerea
bunurilor cu avantaje comparative, ţările fac comerţ şi îşi ridică nivelul de trai.
Comerţul liber contribuie la redistribuirea producţiei şi a locurilor de muncă spre domeniile
avantajului comparativ, ceea ce îi afectează negativ pe unii, care militează pentru introducerea
tarifelor, cotelor sau altor bariere în calea comerţului.
Comerţul dintre ţări presupune operaţiuni de schimb valutar. Preţul de vânzare a valutei
naţionale, în raport cu valutele altor ţări, se numeşte rată de schimb. Ratele de schimb
fluctuează în raport cu cererea şi oferta de valută.
Politica comercială a economiei reprezintă totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse de
către stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi instrumente specifice,
pentru reglementarea relaţiilor comerciale externe, în scopul maximizării avantajelor obţinute din
specializarea internaţională şi comerţul exterior.
Specializarea și comerţul permit economiilor să consume mai multe, mai calitative și mai
diversificate bunuri și servicii decât în cazul în care le-ar produce ele însele. Recunoscând aceste
axiome, mai multe ţări promovează comerţul internaţional prin crearea unor asociaţii de comerţ
liber şi uniuni vamale.

Economiile contemporane sunt implicate în circuitul economic mondial şi, ca rezultat, toate
economiile participă la piața valutară internațională.
Piața valutară internațională cuprinde totalitatea piețelor valutare naționale pe care sunt permise
astfel de tranzacții.
Elementul de bază al noii economii este comerţul electronic, iar Internetul reprezintă principalul
mediu prin care acesta îşi face simţită prezenţa.
Avantajele utilizării comerţului electronic decurg în principal din caracteristicile tehnice şi
economice ale Internetului (operabilitatea, caracterul global, WWW, costurile scăzute de
conectare la Internet, uşurinţa de utilizare a browser-elor Web).
ANTICIPAREA UNITĂȚII URMĂTOARE
Ce înțelegem prin Sistemul economic mondial? Ce tipuri de economii există și cum le
clasificăm? Care sunt organismele de influență mondială? Care sunt problemele
globale ale secolului al XXI-lea? Ce presupune globalizarea și care este influenţa
acesteia asupra economiilor naționale și asupra securității naționale? Cum
abordează alte sisteme problemele economice fundamentale? Veţi găsi răspunsuri
la aceste şi alte întrebări în unitatea următoare.
UNITATEA XVII. ECONOMIA MONDIALĂ ȘI SISTEMUL RELAȚIILOR
ECONOMICE INTERNAȚIONALE

203
Citind această unitate, veţi găsi răspuns la următoarele întrebări:
Ce este sistemul economic mondial?
Ce tipuri de sisteme economice cunoaștem?
Cum clasificăm economiile după nivel de trai?.
Care sunt organismele de influență mondială?
Care sunt problemele globale ale secolului al XXI-lea?
Ce presupune globalizarea și care este influenţa acesteia asupra economiilor naționale și
asupra securității naționale?

Cu toții trăim într-un sistem format din totalitatea țărilor, care, în lumea contemporană,
nu mai pot exista în afara acestui sistem. Unele mai mult, altele mai puțin, dar toate țările
sunt parte componentă a sistemului economic mondial și depind de acesta.

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naționale între care se dezvoltă

relații complexe de interdependență în condițiile existenței unor anumite mecanisme economice
internaționale, într-un anumit cadru juridic și instituțional cu caracter național, regional sau
mondial pe baza cărora aceste relații se desfășoară.

TEMA 1. CE REPREZINTĂ SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL?

Economia mondială și-a schimbat imaginea la fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi
dimensiunea schimbării pare uriașă. Formarea economiei mondiale ca sistem este rezultatul unui
proces îndelungat de secole și cuprinde mai multe etape.
Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente
fundamentale – economii naţionale, societăţi transnaţionale, organizaţii
economice interstatale şi din elemente derivate, de conexiune –
diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi
piaţa valutară.
Toate acestea determină și influenţează dezvoltarea economiilor naționale în contextul
mondoeconomic.
Economia mondială este formată din economiile naționale ale statelor
lumii privite în interdependența legăturilor economice dintre ele.
Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor
economice şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea: ea a devenit
caracteristică pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cand s-a
conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate.
Economia mondială reprezintă un rezultat al procesului economic şi social care a parcurs
mai multe etape:
1. Dezvoltarea economiei de schimb, lărgirea legăturilor economice între diferite țări și
regiuni pe baza cărora în sec. al XVI-lea s-a constituit piața mondială. Dezvoltarea
manufacturilor și a marii industrii mașiniste care a determinat ample transformări în baza
tehnico-materială și în structura producției de bunuri și servicii. Formarea diviziunii
internaționale a muncii ca ansamblu de specializări pentru export.
204
 2. Sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX - până la primul război mondial: Se dezvoltau în
ritm rapid procesele de integrare şi de schimb.
3. Anii 20 sec XX - războiul şi revoluţia rusească au generat ruptura relaţiilor economice.
În timpul primului război mondial au fost distruse multe resurse umane şi de producere.
4. Sfârşitul anilor 20 – începutul anilor 30. Este marcat prin criza mondială şi depresii.
În anii 30 era tendinţa de conservare a economiilor. Au fost încălcate colaborările de export şi
comunicare, înregistrându-se o foarte mică cotă de export, aceasta scăzând de 1,5-2 ori.
5. Al doilea război mondial. Are loc procesul de cooperare în sfera serviciilor,
gestionarea centralizată a economiei. Economia mondială s-a divizat în două părţi, drept
consecinţă, în cele două tabere au loc diferite procese de dezvoltare a economiei mondiale.
Pentru ţările capitaliste este caracteristic creşterea nivelului de producţie, principala putere a
căreia au constituit-o corporaţiile transnaţionale, a crescut rolul SUA, implementarea planului
Marchall a facilitat renaşterea economică a statelor din UE, programele de ajutor au fost
reorientate ulterior spre ţările în curs de dezvoltare.
6. Anii 60-70 sunt marcaţi de continuarea procesului de integrare, condiţionată de fluxul
de capital. În anii 50-60 s-a înregistrat o apropiere dintre nivelul de trai din SUA şi cel din ţările
Europei. SUA s-a transformat din stat dominant în lider. Are loc activizarea direcţiei Nord-Sud.
7. Anii 70-80 înregistrează o cădere bruscă a ritmului de creştere economică pe plan
mondial. A crescut cota pentru export.
8. Anii 90 se caracterizează prin constituirea, la nivel mondial, al forţelor de producţie în
rezultatul interacţiunii de capital, a crescut nivelul de valorificare a spaţiului geografic.
Economia mondială a intrat într-o nouă fază, are loc o colaborare intensă dintre ţări, consolidarea
unui sistem unic. Sub aspect socio-economic, însă, economia mondială rămâne a fi încă destul de
eterogenă. Existenţa celor trei subsisteme – ţări puternic industrializate, ţări în perioada de
tranziţie şi ţări în proces de dezvoltare. Cota ţărilor socialiste în producţia mondială a scăzut de la
16-18% la 5%. Sunt tratate încă în mod separat astfel de ţări ca India, China, Noile Ţări
Industrializate (NŢI), ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu (exportatori de petrol).
9. Anii 1990- 2000. A fost înființată Uniunea Europeană (1993). Adoptarea unei monede
unice europene care să înlocuiască vechile monede naționale (2002 Euro a înlocuit 12 monede
naționale din UE). Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor
membre. UE a devenit cea mai mare economie a lumii (cca 27% din PIB mondial). Este cel mai
mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii, și cel mai mare partener comercial
pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.
10. Sec XXI-prezent. Este carcterizată de criza financiară globală, criza datoriilor
suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial. Se intensifică fluxurile
migratorii, evoluţia economiilor pare să bată pasul pe loc, condiţiile de pe piaţa muncii devin
dificile. Problema energetică devine tot mai acută. Epidemia COVID-19 a accentuat aceste
dezechilibre.

TEMA 2. CE TIPURI DE SISTEME ECONOMICE CUNOAȘTEM?

Societatea modernă, unită în stat, funcţionează în cadrul unui sistem economic.
205
 Sistemul economic reprezintă o modalitate specifică de utilizare a
resurselor economice rare, de organizare a procesului de producție și de
trecere a bunurilor create de la producător la consumator.

Situaţia economică influenţează condiţiile de viată ale populației din tară, nivelul de
dezvoltare socio-economică, autoritatea ţării pe plan internaţional. Sistemul economic este un
mod de organizare a vieţii economice, care defineşte relaţiile de proprietate şi mecanismul
economic. Rolul principal în orice sistem economic îl joacă producerea, distribuţia, schimbul şi
consumul.
Sistemele economice se deosebesc prin următoarele:
1. Forma predominantă a proprietății asupra resurselor și rezultatelor activității de producere.
2. Scopul urmărit de cei care organizează o activitate economică.
3. Modul de stabilire a relațiilor dintre participanții la activitatea economică.
4. Caracterul motivării atingerii unor performanțe.
După modul de stabilire a legăturilor dintre agenții economici, sistemele se clasifică:
1. Sistemul economiei naturale.
2. Sistemul economiei de piață.
3. Sistemul economic de comandă.
4. Sistemul economiei mixte.
5. Sisteme economice în tranziție.
Economia naturală reprezintă o formă de organizare a activității economice, în care
bunurile produse sunt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la
schimb. Economia naturală este un sistem economic închis.
În cele mai vechi timpuri şi în Evul Mediu, a existat sistemul economic tradițional cu
forme de organizare naturale, bazate pe comunitate. Unele dintre caracteristicile acestui sistem
sunt prezente şi astăzi în ţările slab-dezvoltate din Africa, Asia şi Oceania. La ei, împreună cu
dezvoltarea economiei de mărfuri s-au păstrat proprietatea comună şi gestionarea naturală cu
tehnică înapoiată, cu utilizarea pe scară largă a forţei de muncă manuală, cea mai simplă
organizare a muncii şi a producţiei. Procesele socio-economice sunt afectate în mod semnificativ
de tradiţii şi obiceiuri, de valori religioase şi culturale, de diviziunea socială şi de castă a
populaţiei. Anume aceste circumstanţe determină ce se va produce, cum se va distribui şi ce se
va consuma. În condiţiile actuale ţările, cu tradiții ale economiei naturale sunt furnizori de
materie primă pentru economia mondială, şi servesc ca pieţe pentru produsele finite din ţările
dezvoltate.
Economia de piață constituie o treaptă superioară a economiei de schimb. Trăsături
definitorii:
 Preponderența proprietății private.
 Economia este descentralizată şi funcționează în baza alegerii și interesului personal
al individului.
 Centrul activității economice și principalul reglator al acesteia este piața
concurențială.
 Scopul nemijlocit al activității economice este profitul, mai exact maximizarea lui.
 Prețurile la marea majoritate a materialelor și serviciilor se formează liber, în urma
negocierilor dintre vânzători și cumpărători.
206
  Agenții economici se află într-o stare de concurență permanentă, fapt care conduce la
diferențierea acestora, la înlăturarea prin competiție a celor slabi și ineficienți.
Economia de comandă are drept trăsătură definitorie faptul că statul, în calitatea sa de
unic proprietar al principalelor resurse economice, gestionează, de unul singur, atât producția, cât
și schimbul și repartiția bunurilor și serviciilor. În cadrul acestui sistem inițiativa deciziei
economice aparține unei autorităţi centrale (exemplu: Iranul, Cuba, China și Coreea de Nord).
Economia mixtă – constituie o îmbinare organică, în proporții diferite, a elementelor
sistemului economiei de piață cu implicarea statului în economie, o îmbinare a sectorului privat
cu sectorul de stat, a mecanismelor pieței cu reglementare publică, a micilor companii cu marile
corporații, o îmbinare a mecanismelor de diferențiere de avere cu asigurarea anumitor garanții
sociale (exemplu: Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Germania, Austria, etc.).
Economia în tranziție – este o economie care trece printr-un proces de schimbare de la o
economie planificată la o economie de piață. Economiile de tranziție trec transformări structurale
care au ca scop dezvoltarea unor instituții bazate pe principii de piață. Acestea includ
liberalizarea economică, eliminarea barierelor comerciale, privatizarea întreprinderilor și a
resurselor deținute de către stat, întreprinderile de stat și cele colective sunt restructurate și este
creat un nou sector financiar pentru a facilita stabilizarea macroeconomică și circulația
capitalului privat. (Peste 40 de ţări din Europa de Est şi Sud-Est, Asia Centrală şi Sud-est au
abandonat modelul economiei administrative, centralizate, bazate pe proprietatea de stat şi au
declarat adeziunea sa pentru economia de piaţă, concurenţială, bazată pe proprietatea privată.
Procedura a fost aplicată în China, în republicile din fosta Uniune Sovietică, în țările din Blocul
răsăritean din Europa și în unele țări din lumea a treia).

TEMA 3. CUM CLASIFICĂM ECONOMIILE DUPĂ NIVEL DE TRAI?

Economiile țărilor diferă una de alta prin poziționarea geografică, accesul la resurse naturale,
forma de guvernare, politicile sociale promovate, nivelul de trai al populației, accesul la internet,
telecomunicații, resurse, apă, etc. Toate acestea determină dezvoltarea economică a țării. Ca
rezultat, putem clasifica țările lumii în felul următor:
1. După nivelul de dezvoltare social-economica
1.1. State cu Nivel înalt de dezvoltare economică:
 Cele mai înalt dezvoltate (G7).
 Mici state dezvoltate din Europa.
 Înalt dezvoltate din afara Europei.
 Recent industrializate.
1.2. State cu Nivel mediu de dezvoltare economică:
 State postsocialiste din Europa.
 Comunitatea statelor independente și China.
1.3. State în curs de dezvoltare:
 Noi industrializate.
 Exportatoare de petrol.
 Cu nivel mai avansat de dezvoltare.
 Cele mai slab dezvoltate din lume.

2. După poziția geografică

207
2.1 Țări intracontinentale (Cehia, Ungaria, Elveţia, Belarus, Niger, Mongolia).
2.2 Țări maritime:
 continental-maritime (China, SUA, Germania, Franța);
 peninsulare (India, Spania, Norvegi, Italia);
 insulare (Cuba, Islanda, Japonia, Marea Britanie).
3. După mărimea teritoriului
3.1. mln de km (Russia, Canada, India, Brazilia, China);
3.2. sute de mii de km (Franța, Ucraina, Germania, Spania);
3.3. mii și zeci de mii de km (Austria, Irlanda, Elveția, R.Moldova, Lituania).
4. După numărul populației
4.1. peste 100 mln (China, S.U.A, Indonezia, Rusia, Brazilia, Bangladesh);
4.2. 50-100 mln (Germania, Italia, M.Britanie, Egipt, Turcia, Vietnam, Franța);
4.3. 10-50 mln (Argentina, Chile, Polonia, România, Algeria, Canada, Maroc);
4.4. sub 10 mln (Suedia, R.Moldova, Slovacia, Armenia, Estonia, Danemarca).
5. După forma de guvernare
5.1. Republici (Moldova, Franța, România, Cehia, Rusia, etc.).
5.2. Monarhii:
 absolute (EAU, Oman, Brunei);
 constituționale (Japonia, MBr, Spania, Suedia, etc).

Japonia şi SUA sunt ambele ţări capitaliste. Care sunt principalele deosebiri şi
rolul economic al statului în aceste ţări?

6. Conform IDU (vezi diagrama 17.1)

6.1. 0.800 + înaltă (SUA, Australia, Suedia, Elveția, Italia,etc);
6.2. 0.500-0.799 medie – înaltă (Republica Moldova,Ucraina,România,Pakistan,India,etc.);
6.3. 0.500 - joasă (Madagascar, Ciad, Zambia, Congo, Etiopia, Angola, etc.).

     0,900 și peste      0,650–0,699      0,400–0,449

     0,850–0,899      0,600–0,649      0,350–0,399
     0,800–0,849      0,550–0,599      0,300–0,349
     0,750–0,799      0,500–0,549      sub 0,300
     0,700–0,749      0,450–0,499      Datele nu sunt disponibile
Diagrama 17.1. Harta Terrei cu Indicele Dezvoltării Umane (bazată pe date din 2016, publicate la
21.03.2017)

208
 Republica Moldova ocupă locul 112 din 189 de țări și teritorii, conform Indicelui
Dezvoltării Umane (IDU) care măsoară realizările naționale în domeniul sănătății, educației și
veniturilor. Valoarea IDU al Moldovei pentru anul 2017 a fost de 0,700, plasând țara în categoria
de dezvoltare umană medie-înaltă.
Socialismul este un sistem economic în care mijloacele de producţie sunt în proprietatea
statului şi se alocă în conformitate cu un plan economic elaborat de organele de conducere.

Socialismul îşi are originea în Europa secolului al XlX-lea. „Socialiştii

utopişti” au încercat soluţionarea problemelor sociale şi economice,
specifice capitalismului timpuriu prin crearea unor mici comunităţi
ideale, numite utopii, care s-au dovedit a fi neviabile. Cu toate acestea,
multe dintre ideile socialiste au fost dezvoltate ulterior în legislaţia
țărilor socialiste. Într-o economie socialistă, deciziile și planurile de
investiție sunt făcute de stat, care este proprietarul factorilor de
producție, iar prețurile și distribuția de bunuri sunt determinate de
instituțiile de planificare de stat.(pentru fiecare 5 ani).
Comunismul este o formă avansată a socialismului, care a fost definită
în lucrările lui Karl Marx.
Astfel de țări ca Uniunea Sovietică, China, Albania, Coreea de Nord şi o
serie de alte ţări oferă exemple de țări socialiste cu economii planificate.

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea

privată asupra factorilor de producție, precum și prin scopul activității
economice sub formă de profit. Caracteristicile principale ale
capitalismului includ proprietatea privată, acumularea de capital,
comerțul, un sistem de prețuri și piețe competitive. Într-o economie de
piață capitalistă, deciziile și planurile de investiție sunt făcute de către
proprietarii factorilor de producție în piețele financiare și de capital, iar
prețurile și distribuția de bunuri sunt determinate în principal de
concurența de piață.

SUEDIA: SOCIALISM DEMOCRATIC ÎNTR-O AMBIANŢĂ

CAPITALISTĂ
În Suedia, ca şi în alte economii de piaţă, peste 90% din resursele de
producţie sunt în proprietate privată. Şi totuşi, rolul guvernului în
economia suedeză rămâne a fi substanţial – alocarea resurselor pentru
politicile și serviciile sociale sunt forte mari. De exemplu, guvernul
asigură servicii medicale şi dentare gratuite, de la naştere până la moarte;
învăţământul gratuit de la creşă şi până la universitate; înlesniri de
pensionare şi pensii pentru oamenii în vârstă şi cu dizabilități. Ajutoarele
de şomaj în Suedia constituie cca 90% din salariul mediu din industrie.
Cu toate acestea, serviciile de asistenţă socială nu sunt gratuite cum ar
părea la prima vedere. Suedezii plătesc unele dintre cele mai mari
impozie în lume.

209
 CAPITALISMUL Şl LIBERA INIŢIATIVĂ ÎN JAPONIA
După devastările celui de-al doilea război mondial, economia Japoniei s-
a restabilit prin introducerea unui sistem politic democratic şi a relaţiilor
de piaţă. Doar în câteva decenii Japonia, o ţară cu puţine resurse
naturale, a devenit una dintre marile puteri economice din lume, dar
capitalismul japonez are un specific aparte. Sistemul japonez rămâne a fi
un model viabil de economie de piaţă.
Politica de astăzi a Japoniei se bazează pe raționament, din acest motiv
evoluția ei spre modernism și progress nu a încetat în nici un fel. Japonia
a reușit într-o perioadă scurtă să uimească lumea prin dinamismul
autodepășirii. Stadiul de dezvoltare economic, atins în prezent, sub
impulsul revoluției științifice și tehnice, o situează printre cele mai
dezvoltate țări ale lumii.

TEMA 4. CARE SUNT ORGANISMELE DE INFLUENȚĂ MONDIALĂ?

Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945,
după al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei
a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației
Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”,
„respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului
internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

Banca Mondială este o bancă susținută cu finanțări internaționale care oferă

asistență financiară și tehnică țărilor sărace. Grupul Băncii Mondiale, înființată
în 1944, are sediul central în Washington, DC. Are peste 10.000 de angajați în
mai mult de 120 de birouri din întreaga lume. Grupul Băncii Mondiale este o
instituție formată din alte cinci instituții financiare internaționale, și anume:
1. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare - BIRD (International Bank for
Reconstruction and Development).
2. Corporația Financiară Internațională - IFC (International Finance Corporation).
3. Asociația Internațională de Dezvoltare - IDA (International Development Association).
4. Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor - MIGA (Multilateral Investment
Guarantee Agency).
5. Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor - ICSID
(International Center for Settlement of Investments Disputes).

Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională cu 189 de

state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods din iulie 1944.
Are ca scop principal promovarea unei economii mondiale sănătoase.
Organizația tratatului nord-atlantic NATO
Reprezintă o alianță politico-militară, stabilită în 1949, prin Tratatul
Atlanticului de Nord, semnat în Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente

210
cuprinde 28 state din Europa și America de Nord. Scopul NATO este acela de a asigura
libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu
Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.

Organizația a fost creată în 1973 sub numele de Conferința pentru Securitate și

Cooperare în Europa (OSCE). Este o organizație internațională pentru securitate.
Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și
reconstrucției post-conflictuale. Este formată din 57 de țări participante din Europa, Mediterană,
Caucaz, Asia Centrală și America de Nord. Sediul OSCE este situat în Viena, Austria.
Organizația are birouri în Copenhaga, Haga, Varsovia, Praga, Geneva. La Copenhaga se află
sediul Adunării Parlamentare a OSCE, la Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind
Minoritățile Naționale (ÎCMN), iar la Varșovia cel al Biroului OSCE pentru Instituții
Democratice și Drepturile Omului (ODIHR). La Viena se află și sediul Reprezentantului OSCE
pentru Libertatea Presei (RFOM). Pentru Moldova prioritatea Misiunii este facilitarea, prin
negocieri pașnice a conflictului transnistrean pe baza suveranității și integrității teritoriale a
Republicii Moldova. Decizia istorică de a deschide podul dintre Gura Bîcului și Bîcioc pe 18
noiembrie 2017 simbolizează un progres în procesul de reglementare transnistreană. Aceasta a
determinat semnarea de către părți a cinci acorduri adăugătoare la sfârșitul anului 2017 și
primăvara anului 2018.

Uniunea Europeană este o uniune politică și economică a 28 de state,

situate în principal în Europa. Are o suprafață de 4.475.757 km2 și o
populație estimată de aproximativ 513 milioane. Capitala este or.Bruxelles.
UE are 24 limbi oficiale. PIB (nominal) 2018 este estimat în total 18,8
miliarde $, per capita 36.616 $. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat
de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a
persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne.

OPEC
Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizație
internațională, alcătuită din 14 țări-membre. Această a fost înființată la 14
septembrie 1960..Sediul central al OPEC (din 1965) este situat în Viena,
Austria. Organizația este considerată de observatori drept un cartel. Scopul principal al
organizației, este determinarea celor mai bune modalități pentru apărarea intereselor statelor
membre, în mod individual și colectiv; O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului,
ţările membre producând aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14% din gazele naturale.
Oricum exporturile de petrol ale O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel
mondial şi tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai
ales atunci când decide reducerea sau creşterea nivelului producţiei,ceea ce influențează prețul.

WTO
Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o organizație
internațională care supervizează un număr mare de acorduri care

211
definesc „regulile comerciale” dintre statele member și operează în direcția reducerii și abolirii
barierelor comerțului internațional.
Sediul OMC se află în Geneva, Elveția. Sunt înregistrați 148 de membri ai organizației. Tuturor
membrilor OMC li se recomandă să-și ofere reciproc statutul de națiunea cea mai favorizată,
astfel încât (cu mici excepții) concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei țări trebuie
să fie oferite tuturor membrilor OMC.

În ce constă rolul Fondului Monetar Internaţional în economia coontemporană?

TEMA 5. CARE SUNT PROBLEMELE GLOBALE ALE SECOLULUI AL XXI-LEA?

Economia mondială contemporană se caracterizează și prin existența unor probleme globale
de interes planetar, de soluționarea cărora depinde viitorul planetei:
 Poluarea mediului ambient.
 Conservarea resurselor natural.
 Foametea.
 Epidemii-ocrotirea sănătății.

Probelemele globale ale secolului al XXI-lea

Omenirea niciodată nu a evoluat fără probleme de ordin social şi economic. Secolul al
XXI-lea nu este o excepţie. O listă completă a preocupărilor este imposibilă, însă unele aspecte
cardinale sunt evidenţiate mai jos.
 Vor fi oare în stare ţările slab dezvoltate să-şi mărească veniturile şi să-şi ridice
nivelul de trai? Globalizarea economiei impune reducerea discrepanţelor între ţări.
 Va fi oare economia globală mai deschisă şi mai integrată? O economie globală
deschisă reprezintă cheia pentru prosperarea întregii lumi – accesul la schimbul
internaţional (în domeniul comerţului, al tehnologiilor şi experienţei avansate) contribuie
la dezvoltarea durabilă și eradicarea sărăciei.
 Se va reuşi oare echilibrarea creşterii economice cu ritmurile de creştere ale populaţiei
globului? Globalizarea economiei presupune distribuirea eficientă a investiţiilor, ceea ce
contribuie la creşterea productivităţii şi sporirea nivelului de trai în întreaga lume. Un
nivel de trai înalt ar asigura o rezolvare a dilemelor demografice.
 Vor reuşi oare ţările să facă faţă ponderii mari a populaţiei de vârsta a treia?
Creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor
de viaţă, în special, va spori posibilităţile financiare ale persoanelor neangajate în câmpul
muncii.
 Va reuşi oare globalizarea economiei rezolvarea problemelor ecologice? Pe de o
parte, creşterea economică este privită drept o cauză a tensionării situaţiei ecologice. Pe
de altă parte, doar creşterea economică va asigura fonduri suplimentare
pentru investiţii în protecţia mediului înconjurător şi pentru cercetare.
THOMAS ROBERT MALTHUS – PROFET AL „ŞTIINŢEI SUMBRE”
Unii specialişti consideră că principala cauză a sărăciei şi foamei,
caracteristice unui şir de ţări subdezvoltate, constă în decalajul dintre
creşterea rapidă a populaţiei şi ritmul mult mai lent de creştere economică.
Ei presupun că dacă ritmurile actuale vor continua să se menţină, aproape
jumătate din populaţia globului va trăi în foamete.
212
 Aceste opinii preiau avertismentele din secolul al
XVIII-lea, enunţate de către economistul englez
Thomas Malthus în lucrarea sa „Eseu asupra
populaţiei” (1798). Argumentul său era foarte simplu.
Cantitatea de hrană poate fi mărită prin creşterea
suprafeţei sau a forţei de muncă, rata creşterii fiind în
progresie aritmetică (2, 4, 6, 8, 10, etc.), pe când
creşterea populaţiei are loc în progresie geometrică (2,
4, 8, 16, 32, 64, etc..). Datorită acestor diferenţe,
Malthus a concluzionat că, o mare parte a umanităţii, este
sortită unei vieţi în mizerie. Mai rău, malnutriţia şi alte
boli vor spori rata mortalităţii până la atingerea
echilibrului între cantitatea de hrană şi numărul
populaţiei.

Malthus consideră că, societatea nu poate face nimic altceva pentru a reduce
sărăcia, decât să oblige familiile sărace să aibă mai puţini copii. Din acest
motiv, el s-a opus legislaţiei ce prevedea ajutor şi adăpost pentru cei săraci.
După părerea lui, un asemenea ajutor ar încuraja săracii să aibă mai mulţi
copii, ceea ce le-ar îngreuna condiţiile şi mai mult.
Nu este de mirare că după ce a citit „Eseul despre populaţie”, Thomas
Carlyle, un scriitor britanic contemporan cu Malthus, a numit ştiinţa
economică „ştiinţa sumbră [deprimantă]”.
Mai mulţi factori au împiedicat împlinirea teoriilor lui Malthus. Cea mai
evidentă în acest sens a fost creşterea imensă a producţiei de alimente, pe de
o parte, şi declinul natalităţii în ţările industrializate, pe de alta. Producţia
de hrană a crescut mult peste nivelul presupus de Malthus, datorită
progresului ştiinţific şi tehnic în agricultură, în acelaş timp, declinul
natalităţii a adus unele ţări europene la un nivel zero de creştere a populaţiei.
Criticii teoriei malthusiene argumentează că focalizarea atenţiei asupra
populaţiei nu ia în calcul tocmai cauzele principale ale foametei. Problema
ţărilor sărace constă în incapacitatea lor de plată pentru achiziţionarea
produselor alimentare de pe piaţa internaţională.
Thomas Malthus este o figură controversată în istoria găndirii economice.
Pentru unii el a fost un mare profet, iar pentru alţii – opiniile sale sunt astăzi
la fel de irelevante cum erau cu aproape 200 de ani în urmă.

Concepţiile lui Thomas Malthus referitor la problemele foametei şi creşterii

numărului de populaţie sunt puse în discuţie şi în zilele noastre. Ce argumente
şi ce contraargumente aduc criticii teoriei lui Malthus?

TEMA 6. CE PRESUPUNE GLOBALIZAREA ȘI CARE ESTE INFLUENŢA ACESTEIA

ASUPRA ECONOMIILOR NAȚIONALE ȘI ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE?
După cum știm din cele studiate, astfel de factori precum progresul tehnologic, prețurile la
resurse energetice, migrația forței de muncă, costurile scăzute de transport şi liberalizarea
politicilor comerciale au condus la intensificarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei
fondurilor între ţările lumii. Aceste aspecte au consecinţe importante asupra funcţionării
economiei globale. Ca rezultat ne aflăm într-o lume care poate fi caracterizată printr-o
internaționalizare amplă și prin fenomene ce determină globalizarea.
213
 Globalizarea reprezintă procesul de transformare
a unui fenomen local sau regional într-unul cu conţinut
global. Este un proces de amestec sau de omogenizare
prin care populaţia lumii este unificată, funcţionând ca
un singur sistem omogen.

Fenomenul globalizării, deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi oportunităţi, implică şi

faptul că fiecare stat trebuie să facă faţă unei concurenţe, atât din partea unor economii cu costuri
scăzute, cum sunt cele ale Chinei şi Indiei, cât şi din partea unor economii inovatoare, cum este
cea a Statelor Unite.
Internaţionalizarea și globalizarea a devenit premisa securităţii statelor în epoca nucleară.
Odată cu producerea de arme de distrugere de un calibru inimaginabil, cu tehnicile de transport
şi de ţintire teleghidată, a devenit limpede că securitatea unui stat nu mai depinde doar de
înţelegeri cu vecinii săi, ci de acorduri la scara întregi lumi. Şi, în domeniul securităţii ne aflăm
în faţa unor probleme comune, care cer soluţii la care să contribuim fiecare. Globalizarea a
caracterizat, de asemenea, schimbările profunde din domeniul comunicaţiilor. Marile posturi de
televiziune de astăzi acoperă practic întregul glob şi culeg, prelucrează şi difuzează informaţii
pentru orice om de pe pământ. Lumea a devenit un singur sistem social în aspectele cele mai
importante, ca rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependenţă, care ne afectează acum pe
fiecare dintre noi. Sistemul global nu este doar un mediu în interiorul căruia se dezvoltă şi
evoluează societăţile particulare. Legăturile sociale, economice şi politice, care traversează
graniţele dintre state, conditionează, în mod decisiv, soarta celor, care trăiesc în fiecare din ele.
Globalizarea este rezultatul unor procese ample şi a unor relaţii de intercondiţionare:
 creşterea valorii şi importanţei investiţiilor străine directe;
 internaţionalizarea pieţelor financiare;
 dezvoltarea comunicaţiilor globale;
 reglementarea şi liberalizarea pieţelor.
Dimensiunea politică este cea care, până la urmă, stabileşte politica globalizării, direcţiile
şi strategiile, treptele de realizare a societăţii globale. Ea este cea care face şi desface alianţe,
dezvoltă, limitează şi structurează pieţe, introduce modificări în suveranitatea statelor, tulbură
structurile identităţilor existente. Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare şi provocare a
noului secol, dar şi ca o ameninţare. Pentru că societatea globală sau sistemul mondial nu apare
pe baza interdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale, globalizarea poate înainta
atât în direcţia democreţiei, cât şi în cea a dominaţiei.
Globalizarea este un proces greu de controlat la scară planetară, deoarece elementele
componente fac parte dintr-un mediu complex, aşa încât disfuncţiile care apar la nivelul unui
subansamblu, pot crea crize la nivelul întregului sistem. Fie că vorbim despre economie,
medicină sau educaţie.
Acest fapt ne determină să avem o atitudine responsabilă și grijulie față de lumea care ne
înconjoară, față de țara noastră și față de întreg glob pământesc.

Cum credeți, care sunt avantajele și dezavantajele globalizării?

REZUMAT
214
 Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naționale între care se
dezvoltă relații complexe de interdependență.
Sistemele economice pot fi clasificate ca:
Sistemul economiei natural.
Sistemul economiei de piață.
 Sistemul economic de comandă.
 Sistemul economiei mixte.
și se deosebesc după următoarele criterii:
 Forma predominantă a proprietății asupra resurselor și rezultatelor activității de
producere.
 Scopul urmărit de cei care organizează o activitate economică.
 Modul de stabilire a relațiilor dintre participanții la activitatea economică.
 Caracterul motivării atingerii unor performanțe.
Economiile țărilor diferă una de alta prin poziționarea geografică, accesul la resurse
naturale, forma de guvernare, mărimea teritoriului, numărul populației, politicile sociale
promovate, nivelul de trai al populației, accesul la internet, telecomunicații, apă, etc. Toate
acestea determină nivelul de dezvoltare economică al țării.
Sistemele economice, în evoluție istorică și socială, pot fi caracterizate prin mai multe forme
de organizare așa ca: socialism, comunism, capitalism.
În economia contemporană economiile sunt caracterizate printr-un grad înalt de deschidere
către restul lumii și interdependența dintre state este foarte mare. Există o mulțime de structuri și
organizații internaționale care reglementează relațiile dintre ţări, cum ar fi: ONU, Banca Mondială,
FMI, NATO, OSCE, UE, OPEC, WTO, etc.
Economia mondială contemporană se caracterizează și prin existența unor probleme
globale majore de interes planetar, de soluționarea cărora depinde viitorul planetei. La astfel de
probleme putem atribui:
 poluarea mediului ambiant;
 conservarea resurselor naturale;
 foametea;
 epidemii-ocrotirea sănătății.
Astfel de factori precum progresul tehnologic, prețurile la resurse energetice, migrația
forței de muncă, costurile scăzute de transport şi liberalizarea politicilor comerciale au condus la
intensificarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei fondurilor între ţările lumii. Aceste aspecte
au consecinţe importante asupra funcţionării economiei globale. Ca rezultat, ne aflăm într-o lume
care poate fi caracterizată printr-o internaționalizare amplă și prin fenomene ce determină
globalizarea.
Legăturile sociale, economice şi politice care traversează graniţele dintre state
conditionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în aceste state.
Globalizarea este rezultatul unor procese ample şi a unor relaţii de intercondiţionare:
 creşterea valorii şi importanţei investiţiilor străine directe;
 internaţionalizarea pieţelor de capital;
 dezvoltarea comunicaţiilor globale;
 reglementarea şi liberalizarea pieţelor.
Globalizarea este un proces greu de controlat la scară planetară, deoarece elementele

215
componente fac parte dintr-un mediu complex, aşa încât disfuncţiile care apar la nivelul unui
subansamblu, pot crea crize la nivelul întregului sistem.
Acest fapt ne determină să avem o atitudine responsabilă și grijulie față de lumea care ne
înconjoară, față de țara noastră și față de întreg glob pământesc.

Şi atunci, lumea în jurul nostru va fi mai frumoasă și cu toții vom fi mai fericiți !!

216