Sunteți pe pagina 1din 18

Institutul Teologic Baptist București

Facultatea de Teologie Pastorală

Rezumat
Istoria Gândirii Creștine

ISTORIA GÂNDIRII CREȘTINE


- JONATHAN HILL

Student:
Faur Neemia
An II – I.F.
București
2021
Apropiindu-mă de această carte „Istoria gândirii creștine”, scrisă de Jonathan Hill, am
înțeles că această mișcare religioasă din Palestina secolului I, având ca învățător pe Isus din
Nazaret, cel care se numea Cristosul, a experimentat o extindere pe toate meridianele
pământului. De la Cristos până la Constantin, creștinimsul s-a dezvoltat de la o „sectă” iudaică
apocaliptică până la o religie, a cărui adepți fac parte din toate neamurile pământului.
Jonathan Hill urmărește acest traseu al evoluției creștinismului în cartea sa „Istoria
gândirii creștine”. Jonathan Hill și-a luat licența cu rezultate maxime în filosofie și în teologie la
Universitatea Oxford, după care a obținut și un master în filosofie la aceeași universitate. Acesta
lucrează în calitate de scriitor și editor din 1997.
Chiar dacă această carte reprezintă un trat de istorie, totuși, putem observa o linie narativă
principală. Aceasta se ocupă de viețile și gândirea teologilor care au avut un impact în istoria
creștinismului dar și de principalele mișcări din sânul creștinismului. În cartea putem observa de
asemenea rubrici care însoțesc textul principal. Acestea conțin informații adiționale cu privire la
evenimente, locuri și mișcări care nu se încadrează complet în narațiunea principală, însă sunt
relevante.
Această carte care abordează istoria gândirii creștine este împărțită în șase secțiune.
Fiecare dintre ele abordează o epocă a creștinismului.:

- Părinții Bisericii

- Imperiul Bizantin

- Evul Mediu

- Reforma

- Perioada modernă

- Secolul al XX-lea.
Părinții bisericii
În prima parte, Jonathan Hill vorbește despre influența primilor teologi creștini, „Părinții
Bisericii” . La început. Hill ne prezintă modul în care filosofia greacă a influențat gândirea
acestora, având posiblitatea de observa în scrierilor lor amprenta filosofiei grecești. Acesta
începe prin a ne prezenta contextul larg în care credința creștină să răspândea și anume:„în plină
dezvoltare a imperiului Roman”. Numele acestei perioade este dat de încercarea primilor teologi
de a defini și a pune bazele doctrinelor credinței creștine. În această perioadă s-a concretizat
relația dintre nouă credință (creștinismul) și religa mamă, din care provenea noua credință,
iudaismul. Însă, prin articularea doctrinelor creștinismului și stabilirea unui loc al acestuia printre
celelalte religii, această nouă credință a fost influențată și de alte credințe, în special de școală de
filosofie greacă. Printre aceste mișcări se numără platonismul și stoicismul. În pofida influențelor
acestora, creștinismul a dovedit că se ridică la nivelul școlilor deja existente, intrând in rivalitate
cu acestea. Hill ne spune că „primul teolog adevărat care a apărut după scrierea Noului
Testament a fost Iustin Martirul.”

Iustin Martirul
Primul Părinte adevărat al Bisericii a fost Iustin Martirul care a anunțat o direcție
cu totul nouă pentru gândirea creștină. Iustin s-a nãscut pãgân, probabil în jurul anului 100 d.H.,
în Palestina. Acesta a dorit să ajungă filosof, iar din acest lucru deducem că probabil a avut parte
de o educație bună. În timp ce își urma acest ideal, un bătrân l-a călăuzit spre scrierile Vechiului
Testament spunându-i că profeții din acea carte chiar depășesc pe filosofii pe care acesta îi
aprecia. Contextul în care Iustin a trăit a fost unul în care creştinii erau ironizaţi de către
intelectuali privind această credință ca fiind una „barbară”, însă acesta a fost cel care a prezentat
credinţa într-un mod potrivit pentru intelectuali. El este cel care a scris prima apologie. Acesta
afirma că este incorect ca nişte creştini care sunt mult mai morali decât păgânii să fie prigoniţi
doar fiindcă sunt creştini. Iustin era apologetul care nu ironiza oponentul precum era obiceiul în
acea perioadă. Acesta alegea să îl respecte. Iustin îl privea pe Dumnezeu ca Unul măreţ şi detaşat
de lume. Astfel, lumea având nevoie de un intermediar care ar fi Sufletul lumii, cum ar spune
Platon, sau Logosul, conform stoicilor. La acuzaţia că ideile creştine sunt preluate de la filosofi,
Iustin a avut 2 alternative în replică: Prima ar putea fi inspirarea filosofilor din Vechiul
Testament, nu invers, având ca argument istoricitatea depărtată a scrierilor din Vechiul
Testament. Al doilea argument este cel al Logosului. Că toţi cei conduşi de raţiune au contact cu
Logosul, deci şi filosofii, chiar păgâni fiind, au primit revelate anumite frânturi de adevăr. El
considera că filosofii, chiar dacă nu îl cunosc pe Hristos, pot fi mântuiţi prin el datorită raţiunii.

Roma
Aceasta a fost capitala imperiului Roman, şi chiar şi după acesta, când conducerea s-a
mutat în alte locaţii, Roma a rămas centrul simbolic al civilizaţiei. Se presupune că Roma a fost
fondată în anul 753 de către un personaj fictiv numit Romulus. Biserica din Roma a fost singura
din jumătatea apuseană a Imperiului care a fost fondată de un apostol. Acesta a fost Petru.

Irineu al Lyonului
În prima parte a vieţii l-a cunoscut pe Policarp, care a fost ucenicul apostolului Ioan. El
nu a fost convertit, ci s-a născut într-un domeniu creştin. Acesta pleacă mai târziu în Franţa, la
Lyon. Irineu este atestat aici într-o scrisoare ca fiind prezbiter. Chiar dacă nu sunt dovezi clare,
biserica îl consideră ca martir.

El este cel care a luptat împotriva gnosisului în lucrarea ,,Împotriva ereziilor” care a fost
scrisă în 5 capitole împotriva gnosticismului cu care Irineu s-a confruntat. Irineu nu a fost prea
important, nu era prea cunoscut în timpul său. Lucrarea acestuia a devenit cunoscută mult mai
târziu după moartea sa. Concepţia lui Irineu despre Dumnezeu este că El este unul, nu separat de
unul numit Demiurg. El este superior, dar nu distant de creaţia Sa, ci creaţia este susţinută de El,
acesta fiind singurul care există cu adevărat, iar celelalte luându-şi existenţa datorită Lui care le
menţine. Imaginea des folosită de Irineu este Pământul în mâna Creatorului.

Acesta susține că Isus a trăit toate experienţele pe care un om le trăiește. El Îl vede pe


Isus ca pe unul care a murit la bătrâneţe, astfel El a putut să experimenteze toate greutăţile pe
care le poate întâlni un om în viaţă. Pe baza acestui argument, Irineu susține faptul că dacă nu s-
ar fi întâmplat așa cu Isus, nu am putea spune că a trăit ca noi.
Gnosticismul
Este o gândire care s-a format prin influenţe filosofice, în special platonice, dar care a
preluat şi concepte iudaice şi creştine. Această mişcare utiliza multe afirmaţii care sunt astăzi
erezii. Aceste afirmații au fost condamnate chiar de apostoli. Gnosticii susţineau că Dumnezeu
nu poate fi responsabil de rău. Astfel, unii dintre ei credeau că Dumnezeul Vechiului Testament
ar fi fost un Demiurg care a creat lumea dar care este rău. Prin urmare Dumnezeul Noului
Testament este diferit de cel al Vechiului testament fiindcă este plin de dragoste. Lumea
materială era considerată rea, în special trupul reprezenta răul. De aici susţineau că Isus nu ar fi
putut să fi venit în trup.

Tertulian
Acesta considerat ca fiind o persoană inteligentă și iscusită în idei şi argumente, cu un
sarcasm dur, dar cu o atitudine care de 1800 de ani, nu poate fi considerată plictisitoare. El a fost
un roman care s-a convertit la creştinism. El nu era căsătorit când s-a convertit, ceea ce ne-ar
putea face să presupunem că era destul de tânăr. El este primul dintre părinţii bisericii care a lăsat
un mare volum de scrieri. Spre deosebire de Iustin, care susţinea că filosofii au legătură cu
Hristos prin raţiune, Tertulian îi separă total de creştini. El este cel care a spus afirmaţia: ,,Ce are
Atena cu Ierusalimul? Ce are Academia cu Biserica?”. Tertulian este cel care vorbeşte despre o
trinitate, nu despre o dualitate, incluzând astfel Duhul Sfânt în numele de Dumnezeu. El
foloseşte termenul de Trei Persoane, având aceeaşi substanţă.

Origen
Este cel care a fost numit ,,Omul de fier”. Lucrările sale au fost distruse după moartea sa,
fapt ce a oprit Biserica să îl respecte pe acest om aşa cum se cuvenea. În timpul vieţii, Origen a
scris o mulţime de cărţi, dar printre toate învăţăturile bune, el a făcut şi anumite afirmaţii care au
creat controverse. Ca de exemplu: el a fost acuzat pentru că susţinea faptul că Isus a murit ca
toată creaţia să fie răscumpărată. Astfel, Origen susținea ideea că la finalul tutor lucrurilor, chiar
şi Satan şi îngerii săi vor fi reabilitaţi. Tot Origen mergea pe premisa lui Platon că fiinţa este
imaterială, oamenii există înainte să aibă trup, datorită sufletului.
Alexandria
A fost construită în urma unui popas al lui Alexandru cel Mare, în anul 332. În ea este
îngropat chiar trupul lui Alexandru cel Mare, dar mai mult decât atât, a fost de departe cea mai
importantă sursă de cunoştinţă datorită bibliotecii sale care se estima la 700.000 de cărţi.
Importanţa sa religioasă se presupune că ar fi fost introdusă de evanghelistul Marcu. Iportanţa sa
religioasă a fost diminuată în Orient odată cu apariţia Constantinopolului.

Neoplatonismul
A apărut în urma contribuţiei lui Plotin care urma gândirea lui Platon. Iniţial
acesta a ezitat să îşi publice ideile, încât el nu era un scriitor talentat iar gramatica era una dificilă
pentru cititori. El considera că această lume este inferioară, dar spre deosebire de Platon, el
considera această lume complexă, nu rea. În timp ce el îi învăţa pe ucenicii lui în Roma
frumuseţea contemplării la eternitate, o epidemie a lovit Roma şi Plotin a contactat virusul care l-
a răpus.

Convertirea lui Constantin


Împăratul Constantin este cel care în lupta de la podul Milvian împotriva lui Maxenţiu,
fratele său a văzut un semn care reprezenta literele greceşti HR, de la Hristos şi o voce din ceruri
i-a spus: ,,sub acest semn vei învinge”. După aceasta, Constantin a dat libertate creştinilor care
până atunci erau persecutaţi şi toţi din Imperiul său erau obligaţi să se boteze.

Arianismul
Arie a fost episcopul care a susţinut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar este inferior
Tatălui şi nu este acelaşi cu El. Acesta a susținut că universul a fost creat prin Isus, dar Isus a fost
prima Creaţie a lui Dumnezeu. Această gândire a fost atacată vehement de către teologii care l-au
catalogat drept eretic. Astfel, Arie a fost declarat eretic atât în anul 320 la Alexandria, cât şi 5 ani
mai târziu, la Niceea.
Primul Conciliu de la Niceea
A fost Conciliul din anul 325 d. Hr. Acesta a fost convocat pentru a rezolva odată pentru
totdeauna problema divinităţii lui Hristos atacată de către Arie. În urma acesteia s-a stabilit
adevărul care a fost scris sub formă de crez.

Atanasie
Acesta a ajuns episcop al Alexandriei şi s-a făcut cunoscut în special prin Conciliul de la
Niceea. A fost cel mai mare adversar al lui Arie. Odată cu funcţia sa, a fost acuzat de mai multe
probleme precum hoţie sau vrăjitorie. În exagerarea sa pentru a-l combate pe Arie, Atanasie a
spus că Isus nu a fost om, ci doar Dumnezeu. El nu a fost în trup.

Părinții capadocieni
Aceștia au fost reprezentaţi de către liderul Vasile cel Mare, sau Vasile al Cezareei născut
în 330 d. Hr. într-o familie de nobili care i-au asigurat o educaţie înaltă. Ei au format teoria
conform căreia există Trinitatea, iar cele trei Persoane se disting între ele prin relaţiile dintre ele.
Vasile a înfiinţat spitale pentru săraci. De asemenea, unul dintre aceștia, Grigore de Nazians,
apără credinţa Niceeană şi este pus episcop la Constantinopol.

Primul Conciliu de la Constantinopol


Chiar dacă problema Arianismului se credea încheiată, totuşi, nu a fost aşa. Ideile
arianimsului au continuat să se propage ani mai târziu. Astfel, în anul 381, s-a ținut Conciliul de
la Constantinopol pentru a rezolva problema arianismului. Conciliul a arătat destul de clar că
Duhul, ca şi Fiul, este în întregime divin.

Părinții deșertului
Primul a fost Antonia. Acesta s-a săturat să trăiască la periferia satelor sau oraşelor şi care
a mers în deşert ca să îşi dedice acolo viaţa lui Hristos ca ascet. Acesta a adunat o mulţime de
oameni care i-au urmat exemplul în aşa fel încât deşertul ajunsese împânzit de asceţi.
Pelagianismul
Pelagius era un om uriaş, solid şi puternic. Se crede despre acestă că a fost un călugăr
englez. Pelagius părăsește Italia și se îndreaptă spre Cartagia, în Africa de Nord. A fost un
moralist. Acesta era preocupat ca oamenii să trăiască o viață bună și decentă. El a considerat că o
perspectivă nejustificat de negativă asupra naturii umane are un efect nefericit asupra
comportamentului omului. Când a ascultat confesiunile lui Augustin, a fost revoltat şi a spus că
omul alege şi dacă el vrea, poate să aibă şi o viaţă desăvârşită, altfel, de ce Dumnezeu ar avea
pretenţie de la oameni să facă ce este imposibil pentru ei. Acesta susținea că influența păcatului
lui Adam asupra descendenților este doar un exemplu rău, nu există o altă legatura directă între
păcatul lui Adam și restul rasei umane. Prin urmare, dacă păcatul lui Adam nu are un efect direct
asupra fiecărei ființe umane în parte, atunci nu există nevoia unei lucrări speciale al harului lui
Dumnezeu în inima fiecărui individ. Pelagius susținea posibilitatea mântuirii prin fapte.  

Augustin de Hipo
Pe data de 354 noiembrie 13 - s-a nascut Aurelius Augustinus, în Thagaste (Souk-Ahras,
Algeria), provincia romană Numidia, nordul Africii. Tatăl, roman păgân, Patricius. Mama,
creștină ferventă Monica. Au mai avut un fiu Navigius, și doua fete. Acesta a fost trimis la 35km
în Madaura să-și continue studile de gramatică și de limba greacă. Augustin a fost un om care a
excelat în domeniul educaţional, iar mai apoi, ca profesor şi teolog a finalizat doctrina Trinităţii,
a abordat teorii precum cea a măreţiei lui Dumnezeu, a veşniciei, a timpului, dar în special, pe
cea a alegerii în care el spunea că Dumnezeu este superior, astfel, El alege și tot El dă credinţa.
În domeniul sacramentelor, nu contează omul, ci Dumnezeu care desfăşoară acel sacrament.
Totodată, toţi am moştenit din Adam natura păcătoasă, deci nu putem să alegem binele, cu atât
mai puţin să îl facă. Toată natura umană este condamnată, apelând la expresia masa damnata.
Toţi am păcătuit şi suntem condamnaţi, incapabili de a alege o alternativă.
Chiril al Alexandrei
A fost nepotul lui Teofil. După moartea sa, Chiril i-a luat locul ca episcop al
Alexandriei, iar prima sa iniţiativă a fost închiderea bisericilor schismatice ale novaţienilor.

Conciliul de la Efes
Acesta a fost de la început, până la sfârşit un adevărat haos. Chiril la condamnat pe
Nestorie de erezie şi invers. Ideea i-a aparţinut lui Nestorie care s-a bazat pe protecţia
episcopului de Hipo, Augustin, care defapt murise cu un an în urmă, dar ei nu ştiau, fiindcă
cetatea era sub asediul barbarilor. Chiril avusese susţinere la Efes şi după multe decizii
controversate, s-a luat decizia finală ca Nestorie să fie declarat eretic.

Conciliul de la Calcedon
A fost o răzbunare în urma deciziei de la Efes. La final, s-a corectat crezul Niceean şi s-a
decis ca toţi să îi înveţe pe creştini acest crez. Conciliul a insistat că Isus este o singură persoană,
nu două şi este identică cu a 2-a Persoană a Trinităţii. Cel de-al patrulea Conciliu ar putea fi
considerat cel mai important pentru că aici s-au stabilit clar doctrinele privitoare la Hristos.

Imperiul Bizantin

Bizanțul
După căderea Romei, Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului, cel mai
important sediu care era în continuă dezvoltare. Acest oraş a purtat de-a lungul timpului mai
multe nume precum Constantinopol, Bizanţ, (iar mai târziu Instanbul).

Pseudo-Dionisie
Acesta este cel care a venit cu ideea de Ierarhie care are în vârf Trinitatea, apoi fiinţele
cereşti, sacramentele, etc. Ierarhia este un termen inventat de el. Acesta susține că există 9
categorii de îngeri împărţite în 3 grupuri de câte 3. Natura erotică a lumii şi a lui Dumnezeu,
susţinută de acesta este cea mai interesantă ideea pe care acesta o dezvoltă

Maxim mărturisitorul
El a susţinut că Hristos nu a avut 2 voinţe, ci doar una, fiindcă dacă Isus ar fi avut 2
voinţe, El nu ar fi putut fi Dumnezeu. Voinţele sale s-ar fi putut contrazice, dar voinţele lui
Hristos erau sincronizate, identice.
Simeon, noul teolog
Biserica a atribuit titlul de Teolog doar la 3 persoane: Grigore de Nazians, Ioan
Evanghelistul şi Simeon. El nu punea accent prea mare pe teologia dogmatică, ci mai degrabă pe
teologia spirituală. Urmându-l pe Pelagius, el consideră că scopul omului este să urmărească
personal unirea cu Hristos. Prin jurul anului 630 d. Hr. a avut loc expansiunea islamică, care nu
reprezenta o mică grupare, ci o întreagă hordă, conduşi de către Mohamed, un profet şi
conducător militar din Mecca.

Marea schismă
A avut loc în 1054, când Papa a excomunicat Biserica Răsăriteană, iar aceştia, la rândul
lor, au excomunicat Roma, astfel, împărţindu-se între catolicism şi ortodoxism, între Biserica de
Răsărit şi Biserica de Apus.

Grigorie Palama
A fost un teolog bizantin, care precum Toma d’Aquino a făcut în Apus, aşa şi el a
reformulat tradiţiile predecesorilor săi, aşezând o piatră de hotar a ortodoxiei pentru viitor.

Muntele Athos
Sfântul Munte Athos este un loc cu caracter creştin care inspiră cel mai mare respect din
întreaga lume. Potrivit legendei, Fecioara Maria a văzut Muntele Athos în timp ce călătorea pe
mare împreună cu Evanghelistul Ioan. Uimită de frumuseţea sa, l-a convins pe Dumnezeu să i-l
dăruiască pentru a deveni un loc de refugiu pentru cei care caută mântuirea. Astăzi, în ciuda
declinului culturii umane, mănăstirile se păstrează pe Muntele Athos. Acesta are un statut de
ţinut semiautonom în Grecia.

A treia Romă
În urma căderii Romei şi a Constantinopolui, Rusia a devenit o nouă putere. Aceasta, s-a
convertit la ortodoxism şi a mutat capitala la Moscova. Datorită puterii acestui Imperiu Țarist,
Moscova a fost numită a treia Romă.
Evul mediu

Evul întunecat
Aceasta a reprezentat o perioadă grea în care biserica şi-a uitat rolul şi în loc să arate
oamenilor milă şi dragoste, ei au fost cei care au apelat la forţă pentru a omorî pe cei de altă
părere în loc să îi evanghelizeze. De aici au pornit cruciadele care erau expediţii militare creştine
împotriva statelor musulmane şi a ereticilor.

Sfântul Imperiu Roman


În Anul 800 d. Hr. Papa Leon a intrat peste Carol, care se ruga în Catedrala Sf. Petru din
Roma, a luat o coroană şi i-a pus-o pe cap, apoi l-a proclamat pe Carol noul împărat roman.
Carol cel Mare a fost cel mai puternic conducător din Europa. Noul Imperiu format avea parte de
o înflorire a ştiinţei, pe care împăratul punea accent, chiar dacă el abia putea să citească. Totuşi,
acest nou Imperiu nu a durat mult. Acesta a murit în anul 814.

Ioan Scotus Eriugena 


Acesta este considerat primul mare gânditor scolastic. Importanța și caracterul inedit al
operei lui Eriugena stau în cunoașterea și efortul remarcabil de a introduce în lumea creștină
scrierile areopagitice.
În jurul anului 851 sosește la Paris, trăind o perioadă  la curtea lui Carol cel Pleșuv, inițial
ca profesor de gramatică și dialectică, aceasta fiind perioada sa activă și, de altfel, cea mai
cunoscută. Eriugena era cunoscător de limbă greacă, astfel încât a tradus cu pricepere
din Pseudo-Dionisie Areopagitul și alte texte, fiind influențat de gândirea greacă .
La Paris devine foarte prețuit pentru înțelepciunea sa, celebritatea având a i se dovedi
însă nefastă. Îndemnat de către Hincmar, arhiepiscopul de Reims, care îl aprecia, să se angreneze
în respingerea doctrinei dublei predestinări divine (doctrină susținută de un călugăr saxon pe
nume Gottschalk), Eriugena scrie lucrarea De divina praedestinatione liber (în 851) în care
utilizează silogismul, construiește un tablou al ierarhiei lumii și introduce câteva teze îndrăznețe
(argumentarea sa mergând până la relativizarea doctrinei augustiniene a grației divine), ce îi aduc
faima de sofist și eretic.
Eriugena a scris foarte mult, lista scrierilor sale conținând și titluri cu autenticitate
incertă. A tradus din Pseudo-Dionisie Areopagitul (având convingerea că este vorba despre
discipolul Apostolului Pavel), Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nisa și Martianus Capella, a
scris Comentarii la Evanghelia după Ioan și o predică la prologul ei, apoi comentarii la De
consolatione philosophiae și la tratatele teologice ale lui Boethius. Titlurile cele mai importante
păstrate de la el sunt: Despre predestinare si Despre diviziunea naturii (De Divisione naturae).
Eriugena este adesea considerat ca fiind marele raționalist al Evului Mediu, capabil de a rezista
într-o lume a dogmei și superstiției, accentuând rolul libertății și rațiunii în fața credinței oarbe,
spunând chiar că filosofia este singura cale către salvare. Nici o autoritate, fie ea Scriptura ori
textele Părinților, nu trebuie să ne îndepărteze de uzul rațiunii, deoarece adevărata rațiune nu
poate intra niciodată în conflict cu autoritatea care este într-adevăr legitimă. Totuși, Eriugena nu
procedează la o exaltare a rațiunii în detrimentul autorității, încercând să mențină o armonie între
cele două.

Anselm de Canterbury
Acesta a fost cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist,
ieromonah în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului
ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei. Anselm venea dintr-o familie nobilă,
deţinătoare de moşii. Tatăl lui Anselm, Gundulf, era lombard, şi era de o fire violentă. Mama lui,
Erenberga, era o femeie pioasă, căreia Anselm îi datorează eduaţia creştină. La cincisprezece ani,
Anselm voi să intre în mănăstire, dar nu primi învoiala tatălui său. Şi-a început educaţia sub
tutela benedictinilor din locul natal. După moartea mamei sale cunoaşte o scurtă perioadă de
rătăcire, Anselm devine călugăr în 1060. Va deveni un erudit şi va preda la şcoala pe de lângă
mănăstire. Mai târziu, în 1093, Anselm va fi ales arhiepiscop de Canterbury şi va muri în 1109.
Elevul său, Eadmer, va scrie o biografie amplă a lui Anselm, păstrată. Textele sale celebre,
Monologion şi Proslogion, De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii , De casu diaboli,
Epistola de incarnatione verbi sau De fide trinitatis. Ulterior, la Canterbury, a scris Cur deus
homo (De ce s-a făcut Dumnezeu om, în 1098) şi De conceptu virginali et de originali peccato
(Despre concepţia imaculată şi despre păcatul originar, în 1099-1100). Anselm se încadrează în
tradiţia augustiniană specifică epocii (reprezentând chiar punctul culminant al acesteia), fiind
influenţat însă şi de Boethius, a cărui autoritate creştea progresiv şi prin intermediul căruia se fac
simţite, încă în Monologion, o serie de idei aristotelice.
Pierre Abelard
Acesta s-a născut într-o familie cavalerească lângă orașul Nantes și a primit o educație
excelentă pentru acele vremuri. Abelard însuși a ținut școli în orașul Memna, care era reședința
regală. A predat la Paris, a organizat o școală la abația St. Genevieve.
Povestea tragică a iubirii sale s-a încheiat cu tonsură de călugăr și este descrisă de el în
cartea „ Istoria dezastrelor mele", O capodoperă a literaturii medievale. Trecând de la o
mănăstire la alta, condamnat de Catedrala Soissons (1121), a continuat să predea și să scrie cărți.
Celebrele sale lucrări: „ Dialectică», « Teologia scolastică», « da și nu», « Etică sau cunoaște-te
pe tine însuți". El a fost înconjurat constant de studenți. 20 dintre studenții săi au devenit
cardinali, 50 de episcopi, unul dintre școlari a devenit Papa Celestin al III-lea.
Abelard avea mulți adversari ideologici, si el a decis să-i cheme pentru o dispută la
Catedrala Sans (1140), unde a fost condamnat chiar și patronii săi. După consiliu, el a scris
„ Scuze„Sau„ Simbol al credinței ”, în care respins adus împotriva lui acuzații.Cu toate acestea,
curia papală l-a condamnat la tăcere eternă, tratatele sale au fost arse... Cu puțin înainte de
moartea sa, Abelard și-a scris ultima lucrare " Dialog între un filozof, un evreu și un creștin».

Ordinele cersetorilor
La începutul secolului al XIII-lea se percepea o criză a societătii creștine, o criză a
Bisericii. In aceasta perioada se nasc noile mişcări religioase ca o contestaţie la adresa Bisericii
decazute, mişcări ce propun noi forme de viaţă creştină. Ordinele Mendicante (cerşetorii);
franciscanii, dominicanii, etc.

Toma d'Aquino
S-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din
marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea
benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare a fost trimis la
Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii,
aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul
„artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și
comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui
Aristotel. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta
cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul
familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui
la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult
de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică
formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un
fragment asupra propozițiilor modale.La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a
plecat la școala dominicană de laKӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus
Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale
cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.
A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și
imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație
pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”,spusese
Albertus. În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii
pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de
excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic
și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru
șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea
la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în
slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost
trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe
care o deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care
unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale
activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat
să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că
sunt paie”. În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea
privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie,
însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de
Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la
7 martie 1274. Toma de Aquino a lăsat o operă imensă.
Jean de Fidanza, zis Bonaventura
S-a născut într-un mic orăşel din împrejurimile Viterbei în 1221. Fiindcă în copilărie a
fost vindecat de o boală prin interpunerea Sf. Francisc, se pare că aşa s-a ivit chemarea lui în
Ordul serafic. Intră în Ordin în 1238 şi plecă la studii la Paris, unde-l cunoscu şi-l ascultă pe
Alexandru de Haïes, numindu-l Pater et magister noster. Din 1248 el însuşi predă Teologia,
comentând Sf. Scriptură şi Cărţile de Sentinţe. Din acest timp datează cele mai multe scrieri ale
sale. Rămase pe post până în 1257. În acelaşi timp, Sf. Toma, revenit la Colonia pe la 1252,
inaugura la Sf. Iacob învăţământul sau propriu, prin Comentariile lui Petru Lombardul (1253-
1256). Împreună, ei apărară dreptul de a învăţa al religioşilor, contestat mai întâi de dominicani
(1252), apoi de franciscani (1254) şi, în fine, de toţi cerşetorii, prin Guillaume de Saint-Amour.
Contra acestei oprelişti, Bonaventura a scris excelente tratate: De paupertate Christi (trei cărţi).
Cauza religioşilor sfârşi prin a triumfa şi simbolul acestei victorii a fost instalarea solemnă, ca
doctori, a Sf. Toma şi a Sf. Bonaventura, care din 1255 nu mai putea preda din cauza opoziţiei
laicilor şi părăsi catedra în timp ce-a fost făcut doctor. El reorganizează defmitiv conducerea
Ordului, dezvoltă cultul Preacuratei şi instituirea, din 1266, sărbătorii Concepţiunii, câştigându-şi
încrederea Papilor, dar refuzând de mai multe ori Scaunul Episcopal. El favoriză dezvoltarea
învăţământului în Ordinul său, sintetizându-şi gândirea în opuscule, dar nu luă parte la
controversele produse de tomism, deşi tacit a aprobat poziţia franciscană. În 1274, la dorinţa
Papei Grigore al X-lea, el trimise călugări la Bizant, contribuind astfel la pregătirea unirii
Grecilor schismatici cu Roma în Conciliul ecumenic din Lyon, 1274, unire pentru scurtă vreme.
Sf. Bonaventura a fost un mare orator, lăsându-ne numeroase discursuri devenite clasice. Grigore
al X-lea l-a făcut cardinal în iunie 1273 şi Episcop de Albano, ordonându-i să accepte. El se
supuse şi se dedică cu totul Conciliului de la Lyon în 1274, încheiat cu unirea Grecilor cu Roma
în 14 iulie 1274. Peste opt zile, Sf. Bonaventura muri. A fost canonizat în 1482 şi declarat Doctor
în 1587 de Papa Sixt al V-lea.

Ioan Duns Scotus


S-a născut în 1266 în Scoţia. La 17 martie 1291 a fost sfinţit preot. A studiat la Oxford,
Cambridge şi Paris, sub îndrumarea unor importanţi maeştri. În anul 1303 s-a deschis lupta dintre
regele Franţei, Filip cel Frumos, şi Papa Bonifaciu VIII. Scotus a fost expulzat din Franţa pentru
că a susţinut interesele papale. Între anii 1303-1304 a predat la Oxford şi s-a întors la Paris în
anul 1304. În tot acest timp Duns Scotus, cunoscut şi sub numele de „Doctorul subtil” a
desfăşurat o impresionantă activitate ca maestru şi scriitor. În 1307 s-a transferat la Koln, unde a
continuat să predea. Duns Scotus a murit la 8 noiembrie 1308, la numai 43 de ani, lăsând un
număr important de lucrări. Discipol fidel al sfântului Francisc de Assisi, Duns Scotus reprezintă
un model de armonizare a speculațiilor filosofice și teologice cu cele ale înțelepciunii creștine.
Spre deosebire de mulţi gânditori creştini ai timpului, Duns Scotus a susţinut că: „Fiul lui
Dumnezeu s-ar fi făcut om chiar dacă umanitatea nu ar fi păcătuit (…). Întruparea este lucrarea
cea mai mare şi cea mai frumoasă din toată istoria mântuirii, şi că aceasta nu este condiţionată de
nici un factor contingent, dar este idea originală a lui Dumnezeu de a uni în sfârşit întreaga
creaţie cu sine în persoana şi trupul Fiului său”. Duns Scotus a avut un rol deosebit în apărarea
dogmei Neprihănitei Zămisliri, potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită de păcatul originar.
Multe secole după moartea sa, discipolii lui Duns Scot, „scotiștii”, au fost într-o permanentă
dispută cu „tomiștii”, discipolii lui Toma de Aquino.

Misticismul medieval 

Acesta reprezintă secolele intermediare, care au trecut de la moartea lui Augustin în anul
430 până la nașterea lui Martin Luther în 1483. Evul Mediu evocă imagini ale cavalerilor în
armuri, ale luptelor pentru "potirul sfânt", ale trubadurilor, ale regelui Arthur și ale lui Camelot.
De fapt, Evul Mediu a fost marcat de violență și multă suferință. Ieronim a avut toate motivele să
plângă. Goții, succedați de lombarzi, de franci, de vandali, au desacralizat secole de filozofie și
teologie creștină. Apoi vikingii și populațiile din Siberia au terorizat civilizația creștină. În
secolele 7 și 8 o forță și mai sinistră s-a ridicat din Deșertul Arabiei, sub numele de "forțele
armate ale profetului Mahomed", ei s-au năpustit până dincolo de Marea Mediterană, într-un
război sfânt, numit "jihad", luând sub stăpânire Ierusalimul, Antiohia, Alexandria și Cartagina.
Ei au avansat chiar până în inima Europei, până când au fost opriți de Charles Martel,
bunicul lui Charlemagne, în faimoasa bătălie de la Poitiers, în anul 732. Aceasta a fost o victorie
cu semnificații mult mai adânci decât simpla supremație militară. Aceasta a fost o bătălie pentru
supraviețuirea credinței creștine împotriva celei mai grozave amenințări care s-a ivit după Nero.
Această perioadă a fost numită mai târziu "Evul întunecat". Totuși, potrivit cuvintelor lui Isus,
lumina Evangheliei nu a fost niciodată stinsă de tot iar porțile Iadului nu au ieșit biruitoare.
JOHN WYCLIFFE
Întunericul a dominat orizontul secolului al XIV-lea, secolul lui Wycliffe, care s-a născut în 1330
și a murit în 1384, aproape exact o sută de ani înainte de nașterea lui Luther. În anii adolescenței,
Wycliffe era deja la Oxford. Thomas Bradwardine (cunoscut ca „Doctor Profundus”) preda
teologie și William din Ockham (cunoscut pentru „Briciul lui Occam”) preda filosofie. Nu peste
mult timp, Wycliffe își avea propriul loc în facultate. Numit conducător al Colegiului Balliol,
Wycliffe a ținut cursuri și a scris în domeniul filosofiei. Dar atracția studiilor biblice l-a prins. S-
a apucat riguros de studiul teologiei și Scripturii. Pe măsură ce a făcut aceasta, el și-a dat seama
cât de mult biserica se abătuse de la curs în atât de multe direcții greșite.

În anii 1370, el a publicat 3 lucrări semnificative ca și contra-măsuri față de corupția


bisericii. Prima dintre ele, Despre stăpânirea divină (1373-1374), a luat în vizor autoritatea
papală. Wycliffe nu a putut găsi susținere biblică pentru papalitate. De fapt, el a argumentat că
papalitatea intră în conflict și obscură adevărata autoritate a bisericii, Scriptura.

A doua lucrare majoră a fost Despre stăpânirea civilă (1375-1376). Aici, Wycliffe a luat
în vizor revendicarea autorității de către Biserica Romano-Catolică asupra coroanei engleze și
nobilimii engleze. El nu vedea niciun motiv pentru care Anglia să fie obligată să susțină o
biserică coruptă. În a treia lucrare majoră a lui, Despre adevărul Scripturii sacre (1378), el a
dezvoltat mai departe doctrina despre autoritatea Scripturii.

Aceste trei lucrări au fost cruciale pentru pregătirea scenei pentru Reformă. Doi membri
de facultate care erau în vizită la Oxford s-au întors cu scrierile lui Wycliffe în orașul lor natal,
Praga, ceea ce mai departe l-a influențat pe Jan Hus. El avea să continue ulterior să fie un
al doilea „Luceafăr de dimineață” al Reformei. Lucrările timpurii ale lui Martin Luther
evidențiază amprentele lui John Wycliffe. Totuși, pe cât de importante sunt aceste lucrări, ele
pălesc în comparație cu cea mai importantă contribuție a sa, Biblia Wycliffe .

În 1415, Conciliul din Contance, care l-a condamnat pe Jan Hus la moarte, l-a declarat pe
Wycliffe eretic. Oasele lui au fost deshumate și arse, iar cenușa a fost turnată în Râul Swift.

Dar eforturile reformatoare ale lui Wycliffe nu au putut fi stinse de flăcări sau oprite de
declarațiile unui conciliu. Acest Luceafăr de dimineață a strălucit cu putere împotriva
orizontului, anunțând venirea în curând a zilei.
JAN HUS
Acesta s-a născut în Husinec, în anul 1371, într-o familie săracă de cărăuşi. Cu toate că
provenea dintr-o familie modestă, Jan Hus a urmat şcoala în Prahatice şi, din anul 1386, a studiat
la prestigioasa Universitate Carol din Praga, cea mai veche universitate cehă. În 1402 îl regăsim
profesor cu funcţia de rector la Universitatea din Praga, unde a predat teologie şi filosofie între
1409 – 1410.

Jan Hus a fost influenţat de operele profesorului de teologie John Wycliff, din Oxford,
care aduceau critici la adresa clerului din Anglia, îndemnat să renunţe la bogăţia lumească şi la
puterea politică pentru o viaţă modestă şi morală. La rândul lui, Hus a criticat lăcomia şi viaţa de
desfrâu a clerului şi avuţiile lumeşti ale Bisericii. A luptat neobosit şi înflăcărat pentru
reformarea Bisericii, a militat pentru libertatea gândirii şi introducerea limbii cehe în slujbele
bisericeşti. Hus a predicat despre o viaţă severă, morală şi plină de virtuozitate, condamnând
uşurinţa, luxul şi moda. El a condamnat cruciadele şi bula papală prin care iertarea păcatelor se
realiza plătind bani Bisericii.

Teologul recunoștea numai Biblia ca autoritate supremă în credinţa creştină. De


asemenea, Jan Hus nu a acceptat teza conform căreia Papa este infailibil, adică „nu greşeşte”.
Popularitatea sa în rândul cehilor a crescut. Însă din cauza afirmațiilor sale, Jan Hus a fost
excomunicat de papă, iar orașul Praga a a fost pus sub anatemă.

În 1413, Jan Hus a scris lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin care îşi exprima
părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susţinea că numai Isus poate să fie călăuzitor şi
conducător în credinţă. Această afirmaţie a fost citată de acuzatorii lui la Konstanz, la procesul
ce i-a fost intentat de un Consiliu catolic. A fost interogat şi a avut ocazia să-şi apere ideile. I s-a
pretins să-şi retragă şi să dezmintă toate afirmaţiile eretice, dar a refuzat în mod repetat, astfel că
în 6 iulie 1415, Jan Hus a fost ars pe rug la Konstanz împreună cu manuscrisele sale, iar cenuşa
sa a fost împrăştiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară aminteşte locul execuţiei.